P. 1
O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

|Views: 0|Likes:
Published by ellen20
poezie
poezie

More info:

Published by: ellen20 on Jun 14, 2014
Copyright:Traditional Copyright: All rights reserved

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/14/2014

pdf

text

original

Vârsta de aur a dragostei

Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.
E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievia văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.
Jupiter e galben, şi era
cea minunată e argintie.
!zbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
"i eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.
Amfion, constructorul
Amfion, cântând, zidurile cetății cresc,
cărămizile așternându-se singure. (Mit elin)
#ici, pe campul unde-n vec$ime zeii
n-au trecut decat calari,
unde pietrele-si arata coltii albi, si iarba
fuge speriata-n verzuiele zari,
imi dau intalnire cu tine, femeie
zvelta si salbaticita de frumusete,
inainte de rasaritul soarelui, cand stelele
rostogolindu-se-nclina cerul intr-o parte,
si tu, venind,
de tine doar un strigat ma mai desparte.
%ele mai tainice
si mai adevarate cuvinte de dragoste
ti le spun, inainte de-a te zari.
&at aerul cu toate valurile marii,
sfic$iul lor rasuceste copacii,
si sepiile, si rec$inii, intr-un dans de oglinzi.
'e astept sa-ti desprinzi
trupul din iarba, femeie.
(in umerii mei si din intreaga mea putere
tasnesc doua pantere, nemaivazute pantere,
pe ape s-astern, curcubee,
si se fac viaducte si poduri, curand,
peste cai ferate lucind, peste trenuri trecand.
(in pieptul meu aramiu,
vargat in parti de vite musc$iuloase,
aidoma vor tasni, mai tarziu,
leii cu coame flocoase, in friguri,
ca niste e)plozii de aur vor tasni
si vor bate aerul si se vor prabusi,
si se vor face temelii
si terasamente si diguri.
(in coasta, zbatandu-se ca o sabie,
isi va arcui in salt trupul lucios
delfinul, din tot cardul cel mai frumos,
izbind cu coada aerul lic$id.
*i va cobori, incolacindu-se ca un cercel,
si se va face zid si se va face crenel.
+$, pe rand, din genunc$i,
condorii vor izbucni in manunc$i,
se vor roti, luand vazdu$u-n taise
si se vor aseaza si se vor face acoperise,
si din glezna, pana-ai sa te-arati, femeie,
vor pleca si animalele celelante,
lasandu-mi nerabdarea impodobita cu plante...
,oate-am sa par subtire ca licarirea,
si-n spatele meu, frenetic crescand, orasul
iti va fura, in vazdu$, privirea.
+, gingasul, zveltul tau pas
leganat peste ierburi, printre coltii pietrelor-
# mai ramas un gutui,
si un cais a mai ramas,
smulge-i si du-i in piata circulara.
a mai ramas un prun,
si-un artar a mai ramas,
smulge-i si du-i la-ntretaierile de drumuri.
a mai ramas un platan,
si-un otetar a mai ramas,
smulge-i si du-i pe c$eiul cu poduri-
Mi-a mai ramas si-un ram de tei.
!! vrei, stapana mea, il vrei,
aici, pe campul unde in vec$ime zeii
n-au trecut decat calari,
unde pietrele-si arata coltii albi, si iarba
fuge speriata-n verzuiele zari/...
Poveste sentimentală
,e urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
0umai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
1ârte2ul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunc$i,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
%uvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârte2 aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.
Poetul și dragostea
'e-ai făcut subţire şi prelung,
şi un sentiment ciudat te doare,
şi eşti mândru, şi ţi-l porţi pe umăr
ca pe-un şoim de vânătoare.
"i prelungi, privirile îţi trec
c$iar prin zidul greu şi prin lăcate,
şi se-opresc la piatra unui c$ip, mereu,
cu sprâncenele-mbinate.
*e petrec atunci întreceri, lupte,
şi răpiri imaginare,
ora se înclină, bate
cu secunde tot mai rare.
"i trec ani, şi şoimul zvelt
de pe umăr nu-l mai lepezi,
doar secundele din el
bat din ce în ce mai repezi.
Laudă omului
(in punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii - o emoţie copleşitoare...
Ei sunt nişte fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare-
(in punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare...
*unt mişcare-adaugată la mişcare
şi lumina ce-o zăreşti, din soare-
(in punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
+amenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat - care e gând
Îmbrăţişarea
%ând ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.
+$, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
#ş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
"i să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.
Cântec fără răspuns
(e ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în 2urul pieptului, în 2urul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare/
(e ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare/...
(e ce te-oi fi iubind, oc$i melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră/
(e ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n 2urul inimii mele
o $erg$elie de mân2i cu coame rebele/
(e ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârte2 de-anotimpuri colorând un cer
3totdeauna altul, totdeauna aproape4
ca o frunză căzând. %a o răsuflare-aburită de ger.
ufletul metalic al oraşului
*e face seară şi orizontul coboară.
+raşul îşi ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
5mbrele oamenilor încep să apună.
%ând ridic braţul, umbra lui ascuţită
izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut,
de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance
pe care o primeşti nepăsător în scut.
Eşti sufletul de metal al oraşului.
6n amurguri apari în pieţele ovale7
- %etăţeni, s-a făcut seară. 6ncep serbările-
3&raţele tale bărbăteşti par două macarale4
'e-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru.
8ândurile izbesc în stele şi ele răsună.
(e-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorc
de la lucru,
un cartier al oraşului se ridică la lună.
0u te recunosc nicviodată de la prima privire.
iei mereu un alt c$ip.
#zi mi-apari ca o sc$elă îndrăgostită
de tainicul zenit.
Poem
*pune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şc$iopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul/...
!legia "ntâia
Închinată lui Dedal, ntemeietorul
!estitului neam de arti"ti, al dedalizilor
!
El începe cu sine şi sfârşeşte
cu sine.
0u-l vesteşte nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.
(in el nu străbate-n afară
nimic. de aceea nu are c$ip
şi nici formă. #r semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai strâmtă piele
cu putinţă. (ar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.
El este înlăuntrul 9 desăvârşit,
şi,
deşi fără margini, e profund
limitat.
(ar de văzut nu se vede.
0u-l urmează istoria
propriilor lui mişcări, aşa
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
caii:
!!
0u are nici măcar prezent,
deşi e greu de înc$ipuit
cum anume nu-l are.
El este înlăuntrul desăvârşit,
interiorul punctului, mai îng$esuit
în sine decât însuşi punctul.
!!!
El nu se loveşte de nimeni
şi de nimic, pentru că
n-are nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.
!1
#ici dorm eu, încon2urat de el.
'otul este inversul totului.
(ar nu i se opune, şi
cu atât mai puţin îl neagă7
*pune 0u doar acela
care-l ştie pe (a.
6nsă el, care ştie totul,
la 0u şi la (a are foile rupte.
"i nu dorm numai eu aici,
ci şi întregul şir de bărbaţi
al căror nume-l port.
"irul de bărbaţi îmi populează
un umăr. "irul de femei
alt umăr.
"i nici n-au loc. Ei sunt
penele care nu se văd.
&at din aripi şi dorm 9
aici,
înlăuntrul desăvârşit,
care începe cu sine
şi se sfârşeşte cu sine,
nevestit de nici o aură,
neurmat de nici o coadă
de cometă.
!legia a doua, getica
#ui $asile %âr!an
6n fiecare scorbură era aşezat un zeu.
(acă se crăpa o piatră, repede era adus
şi pus acolo un zeu.
Era de a2uns să se rupă un pod,
ca să se aşeze în locul gol un zeu,
ori, pe şosele, s-apară în asfalt o groapă
ca să se aşeze în ea un zeu.
+, nu te tăia la mână sau la picior,
din greşeală sau dinadins.
(e îndată vor pune în rană un zeu,
ca peste tot, ca pretutindeni,
vor aşeza acolo un zeu
ca să ne-nc$inăm lui, pentru că el
apără tot ceea ca se desparte de sine.
#i gri2ă, luptătorule, nu-ţi pierde
oc$iul,
pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza
în orbită un zeu
şi el va sta acolo, împietrit, iar noi
ne vom mişca sufletele slăvindu-l:
"i c$iar şi tu îţi vei urni sufletul
slăvindu-l ca pe străini.
A treia elegie
&ontem'lare, criză de tim' "i iar contem'lare
!. %ontemplare
(acă te trezeşti,
iată până unde se poate a2unge7
(eodată oc$iul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.
!ată până unde poate a2unge
privirea, dacă se trezeşte7
(eodată devine goală, aidoma
unei ţevi de plumb prin care
numai albastrul călătoreşte.
!ată până unde poate a2unge
albastrul treaz7
(eodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sânge
prin care peisa2ele curgătoare ale somnului
se văd.
!!. %riză de timp
+, scurtă tristeţe, insectă verzuie,
voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor
spart. şi de pălmile mele acoperite,
ca să renască un cu totul alt decor.
%amera se revarsă prin ferestre
şi eu nu o mai pot reţine în oc$ii desc$işi.
;ăzboi de îngeri albaştri, cu lănci curentate,
mi se petrece-n irişi.
Mă amestec cu obiectele până la sânge,
ca să le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe
spre o altă orânduire.
+, scurtă tristeţe, rămâne
de 2ur împre2ur o sferă de vid-
*tau în centrul ei şi unul câte unul
oc$ii din frunte, din tâmplă, din degete
mi se desc$id.
!!!. %ontemplare
(eodată aerul urlă:
6şi scutură păsările în spinarea mea
şi ele mi se înfig în umeri, în şiră,
ocupă totul şi nu mai au unde sta.
6n spinarea păsărilor mari
se-nfig celelalte.
<râng$ii zbătătoare le târăsc,
acvatice plante.
0ici nu mai pot sta drept,
ci doborât, peste pietre fluorescente,
mă ţin cu braţele de stâlpul unui pod
arcuit peste ape ine)istente.
<luviu de păsări înfipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agită,
din spinare mi se revarsă
spre o mare-ng$eţată neînnegrită.
<luviu de păsări murind,
pe care vor lansa bărci ascuţite
barbarii, migrând mereu spre ţinuturi
nordice şi nelocuite.
!1. %riză de timp
%a şi cum s-ar sparge un mormânt
şi-ar curge pe fluviu
tot misterul lui:
(ar mai degrabă,
ea, privirea, ne ţine
la un capăt al ei fructificaţi.
*uge din noi cât poate
părând a ne-arăta
îngerii copacilor şi ai
celorlalte privelişti.
%opacii ne văd pe noi,
iar nu noi pe ei.
%a şi cum s-ar sparge o frunză
şi-ar curge din ea
o gârlă de oc$i verzi.
*untem fructificaţi. #târnăm
de capătul unei priviri
care ne suge.
1. %ontemplare
*e arăta fulgerător o lume
mai repede c$iar decât timpul literei #.
eu ştiam atât7 că ea e)istă,
deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.
;ecădeam în starea de om
atât de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirându-mă foarte că-l am.
6mi lungeam sufletul într-o parte şi-ntr-alta,
ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.
=a fel şi globul de peste umeri
şi celelalte-nfăţişări la fel.
#stfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,
şi care m-a pedepsit zvărlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.
(ar nu-mi puteam aminti nimic.
(oar atât 9 că am atins
pe #ltceva, pe #ltcineva, pe #ltunde,
care, ştiindu-mă, m-au respins.
8ravitaţie a inimii mele,
toate-nţelesurile rec$emându-le
mereu înapoi. %$iar şi pe tine,
rob al magneţilor, gândule.
A patra elegie
#u'ta dintre !isceral "i real
!
6nvins în afară,
Evul Mediu s-a retras în c$iliile
roşii şi albe ale sângelui meu.
6n catedrala cu pereţi pulsând, s-a retras,
zvârlind şi absorbind credincioşii într-una,
într-un circuit absurd,
printr-o zonă absurdă,
$rănindu-se cu mari bucăţi de lună,
în dorinţa lui de-a e)ista
muşcându-le pe furiş, noaptea,
când oc$ii lumii dorm
şi
numai dinţii celor care vorbesc prin somn
se zăresc în întuneric,
asemenea unei ploi de meteoriţi
strălucitori,
urcând şi coborând ritmic.
6ncins în afară,
Evul Mediu s-a retras în mine
şi
propriul meu trup nu
mă mai înţelege
şi
propriul meu trup mă urăşte,
ca să poată e)ista mai departe
mă urăşte.
#stfel,
el se grăbeşte să se prăbuşească
în somn,
seară de seară.
şi iarna
din ce în ce mai puternic se încon2oară
cu straturi de g$eaţă,
cutremurându-se şi izbindu-mă şi
scufundându-mă adânc în el însuşi,
voind
să mă ucidă ca să poată fi liber
şi neucigându-mă
ca să poată fi, totuşi, trăit de cineva.
!!
(ar peste tot în mine sunt ruguri
în aşteptare,
şi ample, întunecoase procesiuni
cu o aură de durere.
(urere a ruperii-n două a lumii,
ca să-mi pătrundă prin oc$ii, doi.
(urere a ruperii-n două a sunetelor
lumii,
ca să-mi lovească timpanele, două
durere a ruperii-n două
a mirosurilor lumii,
ca să-mi atingă nările, două.
"i tu, o, tu, refacere-n interior,
tu, potrivire de 2umătăţi, aidoma
îmbrăţişării bărbatului cu femeia sa,
o, tu, şi tu, şi tu, şi tu,
izbire solemnă
a 2umătăţilor rupte,
cu flacără înceată, atât de înceată,
încât ţine aproape o viaţă
ridicarea ei,
aprinderea rugurilor, aşteptata,
prevestita, salvatoarea
aprindere-a rugurilor.
A cincea elegie
(enta)ia realului
0-am fost supărat niciodată pe mere
că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,
pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări.
(ar merele, frunzele, umbrele, păsările
s-au supărat deodată pe mine.
!ată-mă dus la tribunalul frunzelor,
la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor,
tribunale rotunde, tribunale aeriene,
tribunale subţiri, răcoroase.
!ată-mă condamnat pentru neştiinţă,
pentru plictiseală, pentru nelinişte,
pentru nemişcare.
*entinţe scrise în limba sâmburilor.
#cte de acuzare parafate
cu măruntaie de pasăre,
răcoroase penitenţe gri, $otărâte mie.
*tau în picioare, cu capul descoperit,
încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranţă:
şi nu pot, nu pot să descifrez
nimic,
şi-această stare de spirit, ea însăşi,
se supără pe mine
şi mă condamnă, indescifrabil,
la o perpetuă aşteptare,
la o încordare a înţelesurilor în ele însele
până iau forma merelor, frunzelor,
umbrelor,
păsărilor.
A şasea elegie
Afazia
*tau între doi idoli şi nu pot s-aleg
pe nici unul, stau
între doi idoli şi plouă mărunt,
şi nu pot s-aleg pe nici unul
şi-n aşteptare-nlemnesc
idolii-n ploaia măruntă. Eu stau
şi nu pot să aleg între două
bucăţi de lemn, şi plouă mărunt şi nu pot
în putreda ploaie s-aleg. *tau,
şi lemnele, cele două, şi-arată
coastele-albite de ploaia măruntă.
*tau între două sc$elete de cal
şi nu pot să aleg pe nici unul, stau
şi plouă mărunt, topind pământul
sub oasele albe, şi nu pot să aleg.
*tau între două gropi şi plouă mărunt
şi apa roade pământul cu dinţi
de şobolan înfometat.
*tau cu o lopată în mână, între două gropi,
şi nu pot, în ploaia măruntă,
să aleg prima pe care voi astupa-o
cu pământul muşcat de ploaia măruntă.
A şaptea elegie
*')iunea la real
'răiesc în numele frunzelor, am nervuri,
sc$imb verdele pe galben şi
mă las pierit de toamnă.
6n numele pietrelor trăiesc şi mă las
cubic bătut în drumuri
cutreierate de repezi maşini.
'răiesc în numele merelor şi am
şase sâmburi scuipaţi printre dinţii
tinerei fete dusă cu gândul tot
după leneşe dansuri de ebonită.
6n numele cărămizilor trăiesc,
cu brăţări de mortar înţepenite
la fiecare mână, în timp ce îmbrăţişez
un posibil gălbenuş al e)istenţelor.
0iciodată n-am să fiu sacru. Mult,
prea mult am imaginaţia
celorlalte forme concrete.
"i nici n-am vreme din pricina asta
să mă gândesc
la propria mea viaţă.
!ată-mă. 'răiesc în numele cailor.
0ec$ez. *ar peste copaci retezaţi.
'răiesc în numele păsărilor,
dar mai ales în numele zborului,
%red că am aripi, dar ele
nu se văd. 'otul pentru zbor.
'otul,
pentru a rezema ceea ce se află
de ceea ce va fi.
6ntind o mână, care-n loc de degete
are cinci mâini,
care-n loc de degete
au cinci mâini, care
în loc de degete
au cinci mâini.
'otul pentru a îmbrăţişa,
amănunţit, totul,
pentru a pipăi nenăscutele privelişti
şi a le zgâria
până la sânge
cu o prezenţă.
!legia a opta, #iperboreeana
!
Ea mi-a spus atunci, văzând lucrurile fi)e
ale alcătuirii mele7
#ş vrea să fugim în iperboreea
şi să te nasc viu,
asemenea cerboaicei, pe zăpadă,
în timp ce aleargă şi urlă
cu sunete lungi atârnate de stelele nopţii.
=a frig cu noi şi la g$eaţă-
6mi voi dezbrăca trupul
şi voi plon2a în ape, cu sufletul neapărat,
luându-şi drept limită
animalele mării.
+ceanul va creşte, desigur, va creşte
până când fiecare moleculă a lui
cât un oc$i de cerb va fi,
sau
cu mult mai mare,
cât un trup de balenă va fi.
1oi plon2a într-o astfel de apă mărită,
izbindu-mă de bro>nienele privelişti,
într-o mişcare de spor, disperată,
voi face zigzaguri7 lovită
de mari, întunecate, reci molecule,
adeptele lui ercule.
<ără putinţă de-nec şi fără
putinţă de mers şi de zbor 9
numai zigzag şi zigzag şi zigzag,
înrudindu-mă cu feriga
printr-un destin de spor:
#ş vrea să fugim în iperboreea
şi să te neasc viu,
urlând, alergând, zdrobită de zimţii
cerului vineţiu,
pe g$eaţa crăpată în iceberguri
risipite sub cer vineţiu.
!!
Ea aprinse deodată-o lumină,
de lângă genunc$iul ei, verticală,
sub o pălărie roşie
virginală.
#runcă lângă glezna mea o carte
scrisă în cuneiforme.
6ngeri presaţi ca florile
se scuturau sfărâmaţi, pe platforme.
6ngeri înnegriţi între litere,
între pagina de deasupra şi cea de 2os,
subţiaţi, fără apă în ei şi răcoare,
cu tăiş fioros:
%a să mă tai cu ei de privirile
care fără să le-nvoiesc, mi-au crescut 9
când, togă virilă, tristeţea mea aspră
cu o fibulă de g$eaţă mi-o prind.
=a iperboreea, acolo 9 ea, mi-a spus,
şi luându-ne unul pe altul de ceafă
cu braţul drept, cel nezburând,
ne vom cufunda pe sub g$eaţă în apă.
iperboreea, zonă mortală
a maimarilor minţii,
loc al naşterilor de copii de piatră,
din care sculptaţi sunt doar sfinţii.
iperboreea, alb, negru,
aur-argint,
revelaţie, nerevelaţie, tristeţe
alergând şi orbecăind.
!!!
Ea îşi ridică deodată capul7
deasupra ei aleargă globuri albe
şi norii se destramă în fâşii verzui.
*e-arată-o sferă cu întunecimi ca munţii,
pe care păsările stând înfipte-n ciocuri,
cu pocnet greu de aripi, o rotesc.
(esigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici.
,utem vedea mari berze-nfipte-n stâncă
mişcându-se încet. ,utem vedea
vulturi imenşi, cu capul îngropat în pietre,
bătând asurzitor din aripi, şi putem vedea
o pasăre mai mare decât toate,
cu ciocul ca o osie albastră,
în 2urul căreia se-nvârte,
cu patru anotimpuri, sfera.
(esigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici,
şi-o aură verzuie prevesteşte
un mult mai aprig ideal.
!legia oului, a noua
6ntr-un ou negru mă las încălzit
de aşteptarea zborului locuind în mine.
stă unul lângă altul, nedezlipit,
sinele lângă sine.
*entimentul unei aripi îmi curge-n spinare,
senzaţia de oc$i îşi caută o orbită.
+, tu, întuneric mare,
tu, dezgustată naştere încremenită.
*-a aşezat pe mine o idee
şi mă cloceşte maternă.
#cum, tot ceea ce este e
rotundă căldură şi fermă.
*are din mine un fel de plisc
în toate părţile şi deodată.
;efuză să fie un obelisc
şira intimă, curbată.
*parg coa2a pielii mele, arsă,
lipită de-a dreptul pe suflet,
ca să-mi rămână ne-ntoarsă
întâia încercare de umblet.
*ar co2ile negre-
Mai mare mă aflu şi nezburat,
lipit de acel încotro,
cu o boltă de 2ur împre2ur adăugat.
*cot oc$i cu priviri nereale
la dreapta, la stânga, în sus şi-n 2os,
născând şir de regi-animale,
care ştiu cum se moare frumos.
6ntind şi o pană de os irizată
atinge negrul concav.
*ar co2ile negre deodată
şi iată-mă, iarăşi, suav,
înc$is într-un ou mult mai mare,
clocit de-o idee mai mare,
gălbenuş 2umătate, pasăre 2umătate,
într-un 2oc cu paşi pe furate.
+u mare- *ilabă răcnită
într-o perpetuă creştere smulsă
fără tavan stalactită
sedusă.
+uă concentrice, negre, sparte
fiecare pe rând şi în parte.
,ui de pasăre respins de zbor,
străbătând ou după ou,
din miezul pământului până la #lcor,
într-un ritmic, dilatat ecou.
?*inele@ încearcă din ?sine@ să iasă,
oc$iul din oc$i, şi mereu
însuşi pe însuşi se lasă
ca o neagră ninsoare, de greu.
(intr-un ou într-unul mai mare
la nesfârşit te naşti, nezburată
aripă. 0umai din somn
se poate trezi fiecare, -
din coa2a vieţii nici unul,
niciodată.
$mul%fantă
+e nchină lui ,eorg -ilhelm .riedrich /egel
+mul-fantă are îndepărtate origini.
El vine din afară7
din afara frunzelor,
din afara luminii protectoare
şi c$iar
din afara lui însuşi.
!a fiinţă venind.
#stfel, el se umple
cu imaginile diforme
atârnând lăţoase de marginile
e)istenţei,
sau, pur şi simplu,
el adulmecă e)istenţa
şi ia naştere lăsându-se
devorat de ea.
0u se ştie cine mănâncă pe cine.
+mul-fantă azvârle mari piramide
de vid
peste mari deşerturi.
El se apropie, se apropie.
6ntâlneşte sfera
şi are vederea aerului
şi a simunurilor.
El mănâncă o frunză,
dar o mănâncă pe dinlăuntru.
El este în afară pântec
şi înlăuntru gură cu dinţi.
0u se ştie cine îl mănâncă pe cine.
+mul-fantă face încon2urul lumii
şi e)istă numai cât să ia cunoştinţă
de e)istenţă.
*ufletele morţilor
sunt atmosfera terestră.
;espirăm sufletele lor.
sufletele lor îşi înfig câte un deget
adânc în respiraţia noastră.
+mul-fantă moare
ca să ia cunoştinţă de moarte.
El se lasă respirat
şi la rândul lui
respiră
obiectele însufleţite şi neînsufleţite
ca şi cum ar fi aer.
0u se ştie cine respiră pe cine.
!storia coagulează în cuvinte solemne.
viitorul ni se înfăţişează sub forma unei
vorbiri
pronunţate de nişte guri
cu mult mai perfecte decât ale noastre.
,ământul lui ?a fi@
îşi trage aerul din pământul
lui ?a nu fi@.
0u se ştie cine îl respiră pe cine.
+mul-fantă vine şi vede.
0u se ştie dacă între oc$iul lui
şi oc$iul lucrurilor
e)istă vreun spaţiu pentru vedere.
;etina omului-fantă e lipită
de retina lucrurilor.
*e văd împreună, deodată,
unul pe celălalt,
unii pe ceilalţi,
alţii pe ceilalţi,
ceilalţi pe ceilalţi.
0u se ştie cine îl vede pe cine.
0u e loc pentru semne,
pentru direcţii.
'otul e lipit de tot.
+mul-fantă vine din afară,
el vine de dincolo
şi încă de mai departe de dincolo.
+dată venit,
nu se mai ştie cine-a venit
şi cine într-adevăr e de dincolo
şi încă de mai departe de dincolo
este.
'otul e lipit de tot.
pântecul de pântec,
respiraţia de respiraţie,
retina de retină.
!legia a &ecea
+unt
*unt bolnav. Mă doare o rană
călcată-n copite de cai fugind.
!nvizibilul organ,
cel fără nume fiind,
neauzul, nevăzul,
nemirosul, negustul, nepipăitul
cel dintre oc$i şi timpan,
cel dintre deget şi limbă, -
cu seara mi-a dispărut simultan.
1ine vederea, mai întâi, apoi pauză,
nu e)istă oc$i pentru ce vine.
vine mirosul, apoi linişte,
nu e)istă nări pentru ce vine.
apoi gustul, vibraţia umedă,
apoi iarăşi lipsă,
apoi timpanele pentru leneşele
mişcări de eclipsă.
apoi pipăitul, mângâiatul, alunecare
pe o ondulă întinsă,
iarna-ng$eţată-a mişcărilor
mereu cu suprafaţa ninsă.
(ar eu sunt bolnav. *unt bolnav
de ceva între auz şi vedere,
de un fel de oc$i, un fel de urec$e
neinventată de ere.
'rupul ramură fără frunze,
trupul cerbos
rărindu-se-n spaţiul liber
după legile numai de os,
neapărate mi-a lăsat
suave organele sferei
între văz şi auz, între gust şi miros
întinzând ziduri ale tăcerii.
*unt bolnav de zid, de zid dărâmat
de oc$i-timpan, de papilă-mirositoare.
M-au călcat aerian
abstractele animale,
fugind speriate de abstracţi vânători
speriaţi de o foame abstractă,
burţile lor ţipând i-au stârnit
dintr-o foame abstractă.
"i au trecut peste organul ne-nveşmântat
în carne şi nervi, în timpan şi retină,
şi la voia vidului cosmic lăsat
şi la voia divină.
+rgan pieziş, organ întins,
organ ascuns în idei, ca razele umile
în sferă, ca osul numit
calcaneu în călcâiul al lui #$ile
lovit de-o săgeată mortală. organ
fluturat în afară
de trupul strict marmorean
şi obişnuit doar să moară.
!ată-mă, îmbolnăvit de-o rană
înc$ipuită între *teaua ,olară
şi steaua %anopus şi steaua #rcturus
şi %asiopeea din cerul de seară.
Mor de-o rană ce n-a încăput
în trupul meu apt pentru răni
c$eltuite-n cuvinte, dând vamă de raze
la vămi.
!ată-mă, stau întins peste pietre şi gem,
organele-s sfărmate, maestrul,
a$, e nebun căci el suferă
de-ntreg universul.
Mă doare că mărul e măr,
sunt bolnav de sâmburi şi de pietre,
de patru roţi, de ploaia măruntă
de meteoriţi, de corturi, de pete.
+rganul numit iarbă mi-a fost păscut de cai
organul numit taur mi-a fost în2ung$iat
de fulgerul toreador şi zigurat
pe care tu arenă-l ai.
+rganul nor mi s-a topit
în ploi torenţiale, repezi,
şi de organul iarnă, întregindu-te,
mereu te lepezi.
Mă doare diavolul şi verbul,
mă doare cuprul, aliorul,
mă doare câinele, şi iepurele, cerbul,
copacul, scândura, decorul.
%entrul atomului mă doare,
şi coasta cea care mă ţine
îndepărtat prin limita trupească
de trupurile celelalte, şi divine.
*unt bolnav. Mă doare o rană
pe care o port pe tavă
ca pe sfârşitul *fântului !oan
într-un dans de aprigă slavă.
0u sufăr ceea ce nu se vede,
ceea ce nu se aude, nu se gustă,
ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape
în încreierarea îngustă,
sc$eletică a insului meu,
pus la vederile lumii celei simple,
nerăbdând alte morţi decât morţile
inventate de ea să se-ntâmple.
*unt bolnav nu de cântece,
ci de ferestre sparte,
de numărul unu sunt bolnav,
că nu se mai poate împarte
la două ţâţe, la două călcâie,
la două picioare în alergare
neputând să rămâie.
%ă nu se poate împarte la doi oc$i,
la doi rătăcitori, la doi struguri,
la doi lei răgind, şi la doi
martiri odi$nindu-se pe ruguri.
A unspre&ecea elegie
0ntrare-n muncile de 'rimă!ară
!
!nimă mai mare decât trupul,
sărind din toate părţile deodată
şi prăbuşindu-se din toate părţile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugătoare ploaie de lavă,
tu, conţinut mai mare decât forma, iată
cunoaşterea de sine, iată
de ce materia-n dureri se naşte din ea însăşi,
ca să poată muri.
Moare numai cel care se ştie pe sine,
se naşte numai cel care îşi este
sieşi martor.
#r trebui să alerg, mi-am spus,
dar pentru asta va trebui mai întâi
să-mi întorc sufletul
spre nemişcătorii mei strămoşi,
retraşi în turnurile propriilor oase,
asemenea măduvei,
nemişcaţi
aidoma lucruilor duse până la capăt.
,ot să alerg, pentru că ei sunt în mine.
1oi alerga, pentru că numai ceea ce este
nemişcat în el însuşi
se poate mişca,
numai cel care e singur în sine
e însoţit. şi ştie că, nearătată, inima
se va prăbuşi mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
spartă-n planete, se va lăsa cotropită
de vietăţi şi de planete,
sau
întinsă va sta pe sub piramide,
ca înapoia unui piept străin.
!!
'otul e simplu, atât de simplu încât
devine de neînţeles.
'otul este atât de aproape, atât
de aproape, încât
se trage-napoia oc$ilor
şi nu se mai vede.
'otul este atât de perfect
în primăvară,
încât numai încon2urându-l cu mine
iau cunoştinţă de el,
ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită
de cuvinte gurii care le rosteşte.
mărturisită de gură inimii,
de inimă sâmburelui ei,
cel în el însuşi nemişcat, aidoma
sâmburelui pământului
care-ntinde 2ur împre2urul lui
o infinitate
de braţe ale gravitaţiei,
strângând la sine totul şi deodată
într-o îmbrăţişare atât de puternică,
încât îi sare printre braţe mişcarea.
!!!
1oi alerga, deci, în toate părţile
deodată,
după propria mea inimă voi alerga,
asemeni unui car de luptă
tras din toate părţile simultan
de o $ergelie de cai biciuiţi.
!1
1oi alerga până când înaintarea, goana,
ea însăşi mă va întrece
şi se va îndepărta de mine
aidoma co2ii fructului de sămânţă,
până când alergarea
c$iar în ea însăşi va alerga, şi va sta.
!ar eu mă voi prăbuşi asemeni bărbatului tânăr
6ntâmpinându-şi iubita.
1
!ar după ce voi fi făcut ca alergarea
să mă-ntreacă,
după ce
mişcându-se-n sine va sta
ca de piatră, sau
mai degrabă asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii,
mă voi privi în toate lucrurile,
voi îmbrăţişa cu mine însumi
toate lucrurile deodată,
iar ele
mă vor azvârli înapoi, după ce
tot ceea ce era în mine lucru
va fi trecut, de mult, în lucruri.
1!
!ată-mă
rămânând ceea ce sunt
cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig,
înapoi, spre mine însumi alerg,
smulgându-mă de pretutindeni,
smulgându-mă de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, şi
din stânga mea, de deasupra, şi
de dedesubtul meu, plecând
de pretutindeni şi dăruind
pretutindeni semne-ale aducerii-aminte7
cerului 9 stelele,
pământului 9 aer,
umbrelor 9 ramuri cu frunze pe ele.
1!!
: trup ciudat, trup asimetric,
mirat de el însuşi
în prezenţa sferelor,
mirat stând în faţa soarelui,
aşteptând cu răbdare să-i crească luminii
un trup pe măsură.
1!!!
# te spri2ini de propriul tău pământ
când eşti sămânţă, când iarna
îşi lic$ifiază oasele albe şi lungi
şi primăvara se ridică.
# te spri2ini de propria ţară
când, omule, eşti singur, când eşti bântuit
de neiubire,
sau pur şi simplu când iarna
se descompune şi primăvara
îşi mişcă spaţiul sferic
asemenea inimii
din sine însăşi spre margini.
# intra curăţit în muncile
de primăvară,
a spune seminţelor că sunt seminţe,
a spune pământului că e pământ-
(ar mai înainte de toate,
noi suntem seminţele, noi suntem
cei văzuţi din toate părţile deodată,
ca şi cum am locui de-a dreptul într-un oc$i,
sau un câmp, pe care-n loc de iarbă
cresc priviri 9 şi noi cu noi înşine
deodată, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
să fie aidoma tuturor lucrurilor
în mi2locul cărora trăim
şi pe care
inima noastră le-a născut.
(ar mai înainte de toate,
noi suntem seminţele şi ne pregătim
din noi înşine să ne azvârlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poartă numele primăverii:
# fi înăuntrul fenomenelor, mereu
înăuntrul fenomenelor.
# fi sămânţă şi a te spri2ini
de propriul tău pământ.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->