La fel ca si eroii sai indragostiti de absolut, Camil Petrescu (1894

-
1957) a fost omul care "a vazut idei", inraurind creatia literara a unei
intregi epoci; pe buna dreptate se afir-ma ca, asa cum exista, in
literatura romana , "momentul Rebreanu", exista in mob d cert si un
alt "moment" pe care il putem numi "Camil Petrescu".
Teoretician al ..noului roman" (in conferinta "Noua structura si opera
lui Marcel Proust"), Camil Petrescu este scriitorul care a introdus o
noua structura a operei (al carei model devenea confesiunea,
jurnalul) si un nou stil ("alb", fara podoabe cautate, capabil sa
exprime sinceritatea si autenticitatea trairilor sufletesti).
Problematica fundamentala a operei lui Camil Petrescu fiind o
problematica a cunoasterii, cei mai multi dintre eroii sai se incadreaza
intr-o tipologie a inteligentei: spirite lucide, nelinistite, clocotitoare
de idei, eroii camilpetres-cieni sunt intelectuali aflati in cautarea
absolutului; si cum in viata concreta absolutul nu poate fi atins, cei
mai multi dintre ei sfarsesc in mod tragic.
In romanul "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi"
(1930), personajul central (Stefan Gheorghidiu) in-cearca doua
modalitati de a ajunge la absolut (erosul si razbo-iul), dar ambele ii
sunt refuzate; tot asa, ziaristul Ladima (din romanul "Patul lui
Procust" - 1933), traieste o drama a neconcordantei dintre iluzie si
realitate, accentuata de esenta sa umana contradictorie. Dramaturgia
lui Camil Petrescu este, si ea, moderna, antici-pandu-i pe Sartre si
Camus. Drame cum ar fi: "Jocul ielelor", "Suflete tari", "Act venetian"
au ca tema aceeasi nevoie de absolut si sunt drame de idei.
Tema romanului o constituie dragostea si razboiul ca experiente ale
cautatorului de absolut.
Titlul ar putea sugera ratacirea tanarului Stefan Gheorghidiu prin
"noaptea" incertitudinilor si a intrebarilor fara raspuns legate de
iubire si de razboi.
Romanul este o specie a genului epic. Opera narativa in proza, de mare amploare si diversitate, a carei actiune se
desfasoara pe mai multe planuri, romanul are un conflict bine marcat si personaje complexe.
" Ultima noapte de dragoste..." , de Camil Petrescu, se incadreaza in specie, fiind un text narativ in proza, de intin-dere
mare, cu personaje complexe.In acelasi timp, acest roman prezinta si o seama de parti-cularitati. Astfel, sursa de inspiratie
o constituie lumea interioara, trairile launtrice ale unui tanar: nelinistea, incertitudinea, in-strainarea, chinul.
Timpul calendaristic, obiectiv este inlocuit cu un timp su-biectiv, cu intoarceri in trecut, asa cum le cere fluxul memoriei.
Personajul este atipic, acesta confundandu-se cu nara-torul, intr-o naratiune subiectiva, la persoAna I.
Acestor trasaturi (care apartin de romanul modern) li se adauga o structura originala, de asemenea moderna.
Structura compozitionala a romanului "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi*, de Camil Petrescu, ar putea fi
caracterizata prin mai multe trasaturi:
Romanul este alcatuit din doua carti corespunzatoare celor doua jumatati ale titlului: Cartea I este "Istoria geloziei lui Stefan
Qheorghldiu" (Calinescu), iar metafora din titlu ar putea sugera {Itacirile personajului prin "noaptea" incertitudinilor sale,
legate de iubirea pentru sotia sa Ela.
Cartea a II-a constituie "un jurnal de campanie" (Calinescu) in care este evocat spectacolul apocaliptic al razboiului - in fond
tot o "noapte" sfarsita adesea in moarte.
Liantul dintre cele doua carti este Stefan Gheorghidiu -tanarul ars de febra ideilor, " inteligent si neprihanit" (cum il
caracteriza G. Calinescu).
Autorul incearca astfel sa raspunda la intrebarea: Cum priveste dragostea si cum traieste drama razboiului cautatorul de
absolut?
Romanul incepe printr-un artificiu de compozitie: Actiu-nea din primul sau capitol ("La Piatra Craiului, in munte"), este
posterioara intamplarilor relatate in restul cartii I: in pri-mavara lui 1916, in timpul unei concentrari pe Valea Prahovei,
Gheorghidiu asista, la popota ofiterilor, la o discutie despre fidelitatea in dragoste; aceasta ii va trezi, in mod acut si
du-reros, toate amintirile legate de cei doi ani si jumatate ai casni-ciei cu Ela.
Monografia acestei iubiri este realizata prin retrospectiva si incepe abia in capitolul al II-lea ("Diagonalele unui testament"),
pentru a ocupa apoi aproape toata cartea I.
Marile intrebari ale tanarului isi gasesc raspunsul abia la sfarsitul cartii a II-a, cand, sosind acasa intr-o permisie, Stefan
Gheorghidiu primeste (printr-o scrisoare anonima) confirmarea vechilor lui banuieli.
De data aceasta, cel care vazuse, in razboi, ultima fata a absolutului - moartea - gaseste puterea de a divorta de Ela,
lasandu-i "tot trecutul".
La sfarsitul cartii a II-a, tanarul care strabatuse cele doua cercuri ale Infernului sau (penitenta absolutului intrezarit, dar
neatins si moartea ca eveniment cotidian), devenise un alt om.
"Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" reuneste doua planuri ale relatarii:
unul obiectiv, exterior (cuprinzand povestirea unor intamplari);
unul subiectiv, interior (alcatuit din analiza profunda si lucida a unor sentimente: gelozia, incertitudinea chinuitoare,
du-rerea unor revelatii, dezamagirea produsa de nepotrivirea din-tre ideal si real, neputinta atingerii absolutului,
inadaptarea).
Tehnicile de creatie sunt moderne si corespund acestor structuri, autorul folosind: relatarea la persoAna I, retrospectiva,
analiza psihologica, introspectia.
Deosebit si original este modul in care sunt alcatuiti eroii: "toti sub diferite vesminte, par a purta capul multiplicat al
vorbitorului la persoAna 1" (Calinescu). in acest mod, analiza sentimentului iubirii devine un monolog liric.
Camil Petrescu este un anticalofil, considerand ca numai astfel se poate respecta autenticitatea.
Universul operei
Romanul "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", de Camil Petrescu, este "o proza superioara" (Calinescu), in
care iubirea, razboiul, predestinarea, moartea si absolutul, constituie motivele literare ale unei lungi confesiuni lucide
facute de tanarul intelectual Stefan Gheorghidiu.
Romanul este scris la persoAna I. naratorul fiind si perso-naj.
In capitolul I ("La Piatra Craiului, in munte"), este con-turat cadrul geografic, social si psihologic in care se afla per-sonajul
protagonist.
"in primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, intaia data concentrat, luasem parte, cu un regiment de infan-terie
din Capitala, la fortificarea vaii Prahovei, intre Busteni si Predeal."
Zona fiind importanta in perspectiva intrarii Romaniei in primul razboi mondial, Parlamentul, partidele politice si presa
vorbeau cu respect despre aceasta "fortificare".
In realitate, "transeele" erau "niste santulete ca pentru scurgere de apa", iar "gropile de lup" erau atat de prost facute, incat
"zece porci tiganesti cu boturi puternice, ar fi ramat, intr-o jumatate de zi, toate intariturile de pe Valea Prahovei".
Aceasta este prima revelatie asupra razboiului demitizat. careia ii vor urma altele, in Cartea a Ii-a.
Mutat, ulterior, la Piatra Craiului, Gheorghidiu participa la instructia rizibila (comparata cu jocurile copiilor) si la alte
activitati de tabara.
Desi acestea erau suportabile, iar camarazii erau "oameni cumsecade care isi credeau la necaz", pentru Gheorghidiu,
aceasta concetrare era "o lunga deznadejde".
Sensibilizat de dureroasele incertitudini ale iubirii pentru sotia sa Ela, tanarul traieste intr-o continua tensiune psihica: "De
multe ori, seara, la popota, era destul un singur cuvant ca sa trezeasca ras-i coliri si sa intarate dureri amortite".
Pe acest fond sufletesc, are loc, intr-o seara, o discutie la popota ofiterilor, pe marginea unei stiri din ziar: un barbat din
lumea buna si-a ucis sotia necredincioasa si a fost achitat.
Opiniile diferite ale celor prezenti dau nastere la niste comentarii pe care tanarul le considera facile. Totusi, isi amana
interventia, incercand sa castige bunavointa capitanului Dimiu (de la care solicitase o permisie ca sa plece la Campulung,
pentru a se intalni cu Ela).
Refuzat din nou, Gheorghidiu are o izbucnire nervoasa care-l obliga sa paraseasca incaperea.
Abia afara i se destainuie unui camarad, intr-un lung mono-log despre iubire, din care strabate o imensa suferinta.
Cauzele acestei dureroase zbateri sunt dezvaluite, prin retro-spectiva, in urmatoarele patru capitole care constituie " un
veri-tabil roman in roman " (N. Manolescu).
Capitolul al H-lea ("Diagonalele unui testament") incepe in mod abrupt, printr-o marturisire: "Eram insurat de doi ani si
jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma inseala (...) Era o suferinta de neinchipuit, care se hranea din
propria ei substanta."
Inceputa prin anii 1912-1913, in Universitatea bucuresteAna , iubirea lui Stefan Gheorghidiu pentru Ela se naste din orgoliu,
tanarul fiind magulit de admiratia pe care i-o aratau colegii pentru ca era "atat de patimas iubit de una dintre cele mai
frumoase studente".
Dupa ce se casatoresc, cei doi traiesc in conditii materiale modeste, pana cand o intamplare le schimba viata.
De Sfantul Dumitru, intreaga familie este invitata la unchiul Tache - personaj balzacian zgarcit si foarte bogat, a carui moarte
apropiata deschidea perspectiva mostenirii.
In timpul mesei, rudele vorbesc despre tatal lui Stefan, inte-lectual de valoare, dar idealist, care murise sarac, lipsindu-i
priceperea de a face avere (pe care o aveau fratii sai - Tache si Nae Gheorghidiu).
Opiniile rudelor il lezeaza pe Stefan, care riposteaza taios, spre consternarea tuturor.
In mod paradoxal, peste doar trei saptamani, cand unchiul Tache moare, familia afla ca ii lasase lui Stefan o avere, din care ii
ramane destul chiar si dupa procesul pe care mama sa si rudele i-l intenteaza.
Acum, tanarul are o alta revelatie: cea a adevaratului ca-racter al Elei, care incepe sa coboare de pe soclul pe care bar-batul
i-l inaltase, reliefand un pragmatism necunoscut pana atunci.
Capitolul al III-lea ("E tot filozofie..."
) prezinta viata mon-dena a tinerei familii, cu petreceri, vizite si dans - "preocupari" care-i aduc suferinta tanarului ars de
febra ideilor. Initiat de unchiul sau, Nae Gheorghidiu, in afaceri, Stefan se dovedeste a fi un inadaptat.
Pe masura ce Ela aspira spre luxul lumii bogate, sotul ei decade din rolul de "zeu", traind un acut sentiment de inferi-oritate:
"Am inteles ca in sufletul ei se petreceau comparatii care nu-mi erau favorabile si ca suferea, fara sa spuna, din cauza asta."
Prin contrast, Ela (initiata de o anume Anisoara, verisoara lui Stefan) se integreaza perfect in cercurile lumii bogate,
coborand astfel din mitul iubirii transcendente, in terna reali-tate.
Din viata noua a familiei, se retine o intamplare, semni-ficativa pentru "noaptea" incertitudinilor in care intra tanarul
indragostit: excursia "in banda" la Odobesti, de sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena.
In timpul acesteia, Ela ii acorda o atentie exagerata unui anume G. (Gregoriade), vag avocat si ins gaunos, care-i va deveni
foarte apropiat mai tarziu.
Inca de la plecare, Ela a deranjat, de doua ori, pe toata lumea "ca sa izbuteasca sa-l aiba in masina noastra pe G., dansatorul
abia cunoscut cu doua saptamani inainte".
Mirat si apoi consternat de patrunderea acestui intrus in intimitatea lor, Gheorghidiu sufera pentru fiecare gest al sotiei
sale; faptul ca Ela dispare impreuna cu G., atentia pe care femeia i-o acorda acestuia la masa, preferinta comuna a celor doi
pentru un anume vals, provoaca gelozia si tristetea tanaru-lui, accentuata de o luciditate taioasa.
Intamplarea da nastere unei stari de incordata suspiciune intre soti, consolidata prin episoadele de viata care i-au urmat:
atunci cand, intr-o noapte, Stefan Gheorghidiu aduce acasa o femeie "usoara", Ela il paraseste.
Capitolul al IV-lea ("Asta-i rochia albastra") prezinta impa-carea dintre cei doi soti.
Intr-o dupa-amiaza de vara, Stefan si Ela se intalnesc, din intamplare, in fata unui chiosc de ziare si se plimba indelung,
schimband vorbe lipsite de importanta, pentru a-si masca sen-timentele.
Frumoasa este nu discutia in sine, ci senzatia ca sufletele lor "pluteau deasupra cuvintelor" ca si cand n-ar fi facut parte din
aceasta lume.
In 1916, concentrat fiind la Piatra Craiului, Gheorghidiu o aduce pe Ela la Campulung, pentru a-i fi aproape.
Acum, povestitorul revine la discutia de la popota, romanul iubirii din capitolele II-V incheindu-se cu fraza: "Dar ultima
scrisoare ma chema «negresit» la Campulung, pentru sambata sau cel mai tarziu duminica".
Capitolul al Vl-lea ("Ultima noapte de dragoste") incheie Cartea I si rezuma cele doua zile ale permisiei lui Gheorghidiu la
Campulung.
Acesta gaseste aici o alta Ela, cu gesturi pe care nu i le cunostea si care isi arata intreaga micime sufleteasca: ii cere s-o
treaca in testament, pentru ca, in eventualitatea mortii lui pe front, sa aiba existenta asigurata.
Inca o data, cel care cautase iubirea absoluta are revelatia dureroasa a golului care il inconjura.
Pe urma, iesind in oras, Stefan Gheorghidiu il intalneste pe G., fapt care-i acutizeaza framantarile.
Hotarat sa-i pandeasca pe cei doi si sa-i ucida, tanarul este salvat de un superior care-l duce la regiment, intrucat Romania
intrase in razboi.
Cartea a II-a a romanului incepe cu capitolul "intaia noapte de razboi" in care este zugravit primul asalt al armatei romane
asupra granitei cu Austro-Ungaria.
Inca de acum, invalmaseala care precede atacul, spaima si apropierea mortii, aduc razboiul in limitele omenescului.
Imaginea auditiva a primelor focuri de arma il impresioneaza profund pe tanarul Gheorghidiu: "E originara ca intaiul om pe
pamant si nu o voi uita pana la sfarsitul vietii, niciodata".
Convins ca va muri, personajul ignora pericolul, indem-nandu-si oamenii sleiti sa inainteze.
Acum, de la inaltimea Magurii Branului sau aflat in bataia gloantelor, Stefan Gheorghidiu priveste cu alti ochi viata lui tre-
cuta: "De sotia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevarat, ca de o intamplare din
copilarie."
Capitolul al H-lea ("Fata cu obraz verde, la Vulcan") muta actiunea in satul cu acelasi nume, in afara campului de lupta.
Intrucat satenii reclamasera jafurile unor tigani, Gheorghidiu este trimis in cercetare.
Protestele tiganimii sau imaginea copiilor desculti si cu burtile goale sunt zugravite cu mana sigura de scriitor realist.
Portretul fetei care apare in titlul capitolului este cel mai frumos din tot romanul.
Luptele se aseamana intre ele si se dau, mai ales, noaptea; comenzile trec din gura in gura, iar inaintarea este inceata ca a
unui urias miriapod.
In peisajul sublunar, intamplarile apar stranii, rasturnate: sol-datii care pleaca in patrulare dispar ca intr-o alta lume,
ordinele contradictorii produc haos, doua surori Manciulea (acuzate de spionaj) conduc batalionul prin vadul Oltului si sunt
decorate (capitolul "intamplari la apa Oltului").
Capitolul al V-lea ("Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu") sintetizeaza Cartea a doua.
Tabloul razboiului este reconstituit ca spectacol inspaiman-tator, cu sugestii apocaliptice: exploziile sunt asurzitoare, iar
obuzele scurma pamantul, aruncandu-l peste oameni, ca o pre-vestire a intoarcerii in tarAna primordiala.
Meritul autorului consta in surprinderea omenescului din fiecare luptator: zgomotul exploziilor se rasfrange, amplificat, in
suflet, provocand o spaima ancestrala; corpul se incordeaza in asteptarea altei explozii, iar gestul instinctiv de aparare este
parca de la inceputul lumii; imaginea trupurilor contorsionate aminteste de frescele din biserici, in care o mana nemiloasa
impinge oamenii in abisul Iadului.
Frica i-a intors pe oameni in preistorie ("Animalic, oamenii se strang unii langa altii"), iar instinctul de aparare este mai
puternic decat suferinta aproapelui ("iar cel de la picioarele mele are capul plin de sange"). Tragismul scenei se
concen-treaza in ultima propozitie: "Nu mai e nimic omenesc in noi".
Acest fragment (cum sunt multe altele in acest volum) ar putea explica si viziunea lipsita de eroism asupra razboiului,
proprie lui Camil Petrescu.
Pe buna dreptate, G. Calinescu afirma ca paginile Cartii a Ii-a constituie " tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre razboi
in literatura noastra".
Dimensiunile acestei tragedii colective il salveaza pe Stefan Gheorghidiu; el devine un Izbavit prin participarea la aceasta
perpetua jertfa.
Ranit si spitalizat, tanarul va veni apoi acasa. Scrisoarea anonima care il instiinta ca Ela il inseala aproape ca nu mai
conteaza, convingerea lui fiind formata.
Cei doi se despart, barbatul lasandu-i Elei "iot trecutul" (epilogul "Comunicat apocrif").
Instantele comunicarii narative (autorul, naratorul, per-sonajul si cititorul) apar modificate in comparatie cu romanul
traditional-obiectiv.
Autorul este persoAna care creeaza o opera (literara, stiintifica, de arta etc); este o fiinta reala care a trait/traieste printre
noi.
Autorul romanului discutat este Camil Petrescu.
Naratorul este "vocea" care povesteste una sau mai multe intamplari, facand legatura intre autor si cititor.
Personajul este persoAna fictiva care participa la actiunea unei opere literare.
Cititorul este persoAna reala careia ii este destinata opera.
In romanul modern " Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", naratorul este si personajul central, intreaga
lucrare fiind o lunga confesiune a tanarului Stefan Gheorghidiu, pe marginea dramei sale existentiale.
Drama indragostitului de absolut cunoaste, pentru Stefan Gheorghidiu, doua aspecte:
Suferinta nascuta din iubirea inselata.
Imposibilitatea de a se adapta intr-o lume cu un alt sistem de gandire decat al sau.
Suferinta nascuta din iubirea inselata se bazeaza pe con-ceptia aproape mistica a tanarului care considera ca fiecarui barbat
ii este harazita o anumita femeie, inca de la inceputul lumii.
Asa s-ar putea explica (poate) nasterea obsedantei iubiri pentru Ela pe care Gheorghidiu o accepta mai intai, din orgoliu
(pentru ca ii placea sa fie vazut alaturi de una dintre cele mai
frumoase studente), apoi din mila ("Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face
fericita..."
), pentru, ca mai tarziu, sa-si dea seama ca nu se mai poate sustrage acestui sentiment.
Destramarea cuplului ar echivala, prin urmare, cu negarea unui destin fixat inca din primordii si aceasta idee ii produce
eroului un sentiment de neimplinire.
Pentru tanarul student, dragostea constituie un mijloc de modelare a fiintei iubite, dupa conturul unui ideal propriu. Ela
participa la cursurile si la seminariile lui, ii rasfoieste - se-rioasa si cuminte - cartile de filozofie si este initiata in teori-ile lui
Kant, din dorinta de a se ajunge la iubirea spirituala, inalta.
Incetul cu incetul, Stefan Gheorghidiu reface mitul lui Pygmalion (sculptorul care s-a indragostit de statuia Galateei, pe care
el insusi o facuse). De aici, incepe drama: mai tarziu, pe masura ce iubirea se spulbera, tanarul va trai suferinta cre-atorului
caruia i-a fost negata implinirea prin creatie. Numai aceasta l-ar fi putut pune in consonanta cu ravnitul absolut: "Lipsit de
orice talent in lumea aceasta muritoare, fara sa cred in Dumnezeu, nu m-as fi putut realiza - si am incercat-o - decat intr-o
dragoste absoluta".
Intr-un anume sens, Stefan Gheorghidiu retraieste aventura ontologica a Luceafarului: coborat din lumea inalta a ideii, in
lumea comuna, pentru o blonda si frumoasa "faptura de lut", tanarul o invita in "sfera" lui pura, acolo unde timpul se
con-verteste in vecie.
Zadarnica este insa chemarea in absolut, intrucat femeia (captiva a conditiei sale individuale) isi va cauta o alta faptura
umana (care sa-i semene) pentru a-si implini destinul ingust.
Chiar si in final, hotararea lui Gheorghidiu de a divorta de Ela si de a-i lasa "tot trecutul" ar putea aminti de izolarea mandra
a lui Hyperion.
In termenii lui Camil Petrescu, tanarului Gheorghidiu i se pot aplica doua mituri: al patului procustian si al jocului ielelor.
Mitul celebrului talhar Procust care, prinzand drumetii (intre Atena si Megara), ii aseza intr-un anumit pat, "lungin-du-i" sau
"scurtandu-i" dupa dimensiunile acestuia, are semni-ficatia unui spatiu al inadecvarii. Iubirea devine ..pat procustian"
pentru tanarul "cu suflet clocotitor de idei (...), inteligent si neprihanit totdeodata, plin de subtilitate, de patrundere
psihologica, totdeodata, naiv, cu inocente (si cu talent) de poet" (Calinescu), indragostit de o femeie "geloasa, inselatoare,
la-coma si rea" (idem); nepotrivirea dintre cei doi iese in evi-denta destul de curand, odata cu mostenirea lasata de unchiul
Tache: noul Adam care-si faurise femeia rupand-o din propriul sau suflet, constata ca s-a inselat: "Ma cuprindea o nesfarsita
tristete vazand ca nici femeia asta, pe care o credeam suflet din sufletul meu, nu intelegea ca poti sa lupti cu indarjire
pen-tru triumful unei idei, dar in acelasi timp sa-ti fie sila sa te framanti pentru o suma, fie ea oricat de mare".
Chinul si incertitudinile lui Gheorghidiu se acutizeaza in timpul unei excursii, la Odobesti, cand Ela cauta prezenta unui
anume G. (Grigoriade) care ii va schimba, apoi, viata.
Suferinta este amplificata de luciditate ("Cata luciditate, atata drama"), "patul procustian" al iubirii devenind "noapte" a
intrebarilor fara raspuns.
Mitul tanarului care vede, noaptea, ielele dansand si ra-mane schiop sau "cu mintea aiurea" ar putea constitui o alta
mo-dalitate de a intelege drama intelectualului Stefan Gheorghidiu: el a "vazut" ideile pure si a ramas cu nostalgia
absolutului incapabil fiind sa mai coboare pe pamant.
O posibila salvare ar fi razboiul. Privit, la inceput, ca o experienta necesara (" n-as vrea sa existe pe lume o experienta
definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact, sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc"), raz-boiul
il pune pe Stefan Gheorghidiu fata in fata cu un alt abso-lut: moartea.
Peisajul straniu, fetele palide, oamenii care par alungiti, dimensiunea cosmica a tragediei, constituie coordonatele unei
realitati neconcordante cu imaginea initiala. in tabloul apoca-liptic in care oamenii st* intorc in regnul mineral, in
"paman-tul lui Dumnezeu", moartea devine un dureros miiloc de cu-noastere: "...ca numai acolo, in fata mortii si a cerului
inalt poti cunoaste oamenii".
Drama razboiului provine si din pierderea personalitatii in iuresul colectiv, din anularea omenescului ("Nu mai e nimic
omenesc in noi") si mutarea vietii pe alte coordonate, pe fun dalul unui timp suspendat, incremenit ca eternitatea. Cel care,
pana atunci, traise cu spiritul in lumea "frumusetii nevalente", adica in transcendent, cunoaste acum o realitate dura careia
nu i se poate adapta: intr-o nota de subsol la romanul "Patul lui Procust" autorul mentioneaza ca Stefan Gheorghidiu ,£i-a
gasit pedeapsa in fundul ocnei" acuzat de tradare. " Gheorghidiu e un om din galeria inadaptabililor tip Bratescu Voinesti, e
un invins " (Calinescu).
Al doilea aspect al dramei indragostitului de absolut il constituie imposibilitatea de a se adapta intr-o lume cu un alt sistem
de gandire decat al lui.
Intelectual autentic traind intr-o lume de analfabeti (cum ar fi Tanase Vasilescu Lumanararu), ori de politicieni care pun
averea mai presus decat tara (Nae Gheorghidiu), Stefan Gheor-ghidiu nu i se poate integra; el va ramane mereu un om
supe-rior tocmai prin "pedeapsa" nostalgiei dupa absolut.
Alcatuit in lumina romanului modern, personajul se inscrie intr-o tipologie a inteligentei.
Stefan Gheorghidiu este nu doar student la Filozofie, ci un intelectual autentic, un om pasionat de studiu, reprezentand
exceptia chiar printre colegi.
Ca si alti eroi ai aceluiasi autor, el este indragostit de o idee: ideea de absolut; ca si acestia, el cauta mai multe "dru-muri"
(dragostea, cunoasterea, razboiul) pentru a atinge abso-lutul, dar fiecare dintre acestea se vadeste a fi inchis.
Aceasta nostalgie ii va aduce nefericirea lui Gheorghidiu: coborat, ca si Hyperion, din cerul inalt al ideilor in lumea co-muna,
el va incerca s-o ridice pe Ela in spatiul "frumusetii ne-valente", neavand timp sa observe platitudinea intelectuala si saracia
sentimentala a acesteia; ceea ce iubeste tanarul nu este femeia reala, ci propria sa fictiune.
Importante pentru caracterul modern al romanului nu sunt insa doar trasaturile lui Gheorghidiu ci, mai ales subtilitatea
con-fesiunii sale, monologul pasionat si nervos din care se desprinde " un soi de simfonie intelectuala care te surprinde prin
exactita-tea cu care elementele disparate se intretes, care te incanta prin placerea ce poate rezulta din claritatile psihice"
(Calinescu).
"Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" este un roman proustian in care personajul cauta zadarnic "timpul
pierdut".
Si mai elaborat este romanul "Patul lui Procust" - dosar de existente alcatuit dupa tehnica "oglinzilor paralele".
Prezenta romancierului se ghiceste din notele de subsol, cartea fiind un colaj de scrisori, marturisiri si amintiri ale
di-verselor personaje.














Mircea Eliade (1907-1986), prozator, eseist, filozof, istoric al religilor, nascut in Bucuresti. Mircea Eliade este autorul unor
importante studii asupra istoriei religiilor, asupra miturilor sau asupra simbolurilor sau tehnicilor yoga. Cea mai mare parte
a activitatii sale culturale si literare s-a desfasurat in afara granitelor tarii (India, SUA), in ultimii ani ai vietii fiind profesor la
Universitatea din Chicago.
Romanul Maitreyi prezinta o intamplare reala, de care a avut parte Mircea Eliade, in timpul calatoriei in India. Romanul
prezinta povestea de dragoste, usor schimbata, a autorului cu o fata de origine indiana.
Romanul este o creatie a genului epic, de mare intindere, cu actiunea desfasurata pe mai multe planuri, mai multe secvente
narrative.
Titlu “Maitreyi”, prezinta idea centrala a romanului si personajul in jurul caruia se desfasoara toata actiunea. Indianca
Maitreyi este prezentata ca iubirea ce purifica si transforma orice om. In ochii naratorului, Maitreyi este mai presus de o
faptura umana, este o adevarata enigma a dragostei.
Tema romanului ilustreaza consecintele provocate de dragostea a doua persoane de religii si natiuni diferite. O iubire
interzisa. Toata aceasta tema duce la sfarsitul tragic al romanului.
Compozitia romanului este formata din 15 capitole. Actiunea se desfasoara in India secolului al XIX-lea, in orasul Calcutta.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful