UNIVERSITATEA DE STAT „BOGDAN PETRICEICU HASDEU” DIN CAHUL

FACULTATEA FILOLOGIE ŞI ISTORIE
Catedra de Istorie şi Ştiinţe Sociale
Denis FABIAN
NOTE DE CURS
PRĂBUŞIREA COMUNISMULUI ÎN EUROPA DE EST
Cahul, 2010
2
CUPRINS
I. EŞECUL COMUNISMULUI – PRIVIRE GENERALĂ ______________________________4
I.1. Originile gândirii socialiste_______________________________________________________6
I.2. Şcoli ale gândirii socialiste_______________________________________________________6
I.3. Conceptele de egalitate şi libertate__________________________________________________8
I.4. Statul şi democraţia _____________________________________________________________9
I.5. Marxismul. Concepţia filosofică __________________________________________________10
I.6. Teoria economică a marxismului _________________________________________________11
I.7. Doctrina politică a marxismului __________________________________________________12
I.8. Comunismul __________________________________________________________________15
I.9. Totalitarism şi comunism________________________________________________________19
I.10. Sistemul comunist _____________________________________________________________21
I.11. Experienţele de inspiraţie liberală ________________________________________________24
I.12. Experienţele naţional-comuniste_________________________________________________24
I.13. Cultul personalităţii ___________________________________________________________25
I.14. Societatea civilă ______________________________________________________________26
II. CRIZA COMUNISMULUI ÎN URSS.
EŞECUL REFORMELOR GORBACIOVISTE _______________________________________30
II.1. Accederea la putere a lui M. S. Gorbaciov _________________________________________30
II.2. Politica de reforme a lui M. S. Gorbaciov __________________________________________31
II.3. Eşecul reformelor gorbacioviste __________________________________________________34
III. REVOLUŢIA ANTICOMUNISTĂ DIN POLONIA _________________________________38
III.1. Eşecul ideologiei comuniste în Polonia ___________________________________________38
III.2. „Vara poloneză”______________________________________________________________40
III.3. Mişcarea „Solidaritatea”_______________________________________________________41
IV. CĂDEREA COMUNISMULUI ÎN UNGARIA _____________________________________42
IV.1. Constituirea partidelor de opoziţie în Ungaria ______________________________________42
IV.2. Restructurarea Partidului Comunist Ungar ________________________________________44
V. RĂSTURNAREA COMUNISMULUI ÎN CEHOSLOVACIA __________________________46
V.1. Primăvara de la Praga _________________________________________________________46
V.2. Revoluţia de catifea ____________________________________________________________49
VI. RĂSTURNAREA COMUNISMULUI
ÎN REPUBLICA DEMOCRATĂ GERMANĂ _________________________________________51
VI.1. Tensiunile politice din vara lui 1989 în RDG _______________________________________51
VI.2. Căderea zidului Berlinului _____________________________________________________52
VII. CĂDEREA LUI NICOLAE CEAUŞESCU ________________________________________54
3
VII.1. Situaţia politică internă şi externă a României în anul 1989 ________________________54
VII.2. Protestele din Timişoara _____________________________________________________56
VII.3. Protestele muncitorilor din Bucureşti ___________________________________________59
VII.4. Constituirea Frontului Salvării Naţionale _______________________________________62
VIII. ABANDONUL COMUNISMULUI ÎN BULGARIA ______________________________64
VIII.1. Restructurarea Partidului Comunist ___________________________________________64
VIII.2. Î nlăturarea Partidului Socialist Bulgar de la guvernare ___________________________65
IX. PRĂBUŞIREA COMUNISMULUI ÎN IUGOSLAVIA ______________________________65
IX.1. Congresului al XV-lea al Ligii Comuniste ________________________________________65
IX.2. Alegerile legislative din aprilie 1990 din Iugoslavia ________________________________65
X. SFÂRŞITUL REGIMULUI COMUNIST ÎN ALBANIA _____________________________66
X.1. Manifestările opoziţiei democrate albaneze ________________________________________66
X.2. Î nlăturarea partidului comunist albanez de la putere ________________________________68
BIBLIOGRAFIE_________________________________________________________________69
4
I. EŞECUL COMUNISMULUI – PRIVIRE GENERALĂ
1. Originile gândirii socialiste.
2. Şcoli ale gândirii socialiste
3. Conceptele deegalitate şi libertate
4. Statul şi democraţia
5. Marxismul. Concepţia filosofică
6. Teoria economică a marxismului
7. Doctrina politică a marxismului
8. Comunismul
9. Totalitarism şi comunism
10. Sistemul comunist
11. Experienţele de inspiraţie liberală
12. Experienţele naţional-comuniste
13. Cultul personalităţii
14. Societatea civilă
Prăbuşirea ca şi naşterea comunismului ca formă de organizare politică a unei societăţi au fost
în opinia politologilor, istoricilor dar şi a opiniei publice evenimentele care au marcat în mod deosebit
istoria secolului al XX-lea. Artizanul uneia dintre cele mai semnificative revoluţii ale timpului său a
fost Mihail S. Gorbaciov. El a distrus Partidul Comunist din URSS, care fusese organizat cu scopul
precis de a acapara puterea şi de a o menţine şi care controlase de fapt fiecare aspect al vieţii sovietice.
În urma lui, Gorbaciov a lăsat sfărâmăturile unui imperiu care fusese asamblat cu mare efort, de-a
lungul a secole întregi. Cauzele prăbuşirii comunismului nu pot fi reduse la un factor unic. Pentru că un
astfel de proces de dimensiuni istorice să se producă, a trebuit ca o mulţime de cauze să interacţioneze
şi să creeze un set de circumstanţe ce-au făcut schimbarea să fie urgentă şi de neevitat.
Pentru a înţelege mai bine care au fost cauzele prăbuşirii comunismului ar trebui mai întâi
făcută o analiză a originii doctrinei comuniste care-şi găseşte puncte de reper în socialism şi marxism.
Termenul de socialism derivă din latinescul „sociare” care înseamnă a combina sau a împărtăşi.
Termenul corelativ, mai tehnic, „societas” trimitea la ideea de comunitate, asociaţie, sau întovărăşire,
şi are chiar conotaţie juridică desemnând o uniune contractuală între oameni liberi. Astfel, cuvântul
5
„social” are atât o semnificaţie contractualistă, cât şi una subiectivă/emoţională – se referă la relaţii de
comuniune şi camaraderie. O implicaţie imediată este legătura conceptului de „social” cu cel de
„popor”. Dacă societatea este identificată cu întreaga comunitate, este în mod legitim echivalată cu
poporul. În consecinţă, „voinţa socială” poate implica voinţa populară sau generală. Proprietatea
socială este a întregului popor, participarea socială la guvernare este una populară etc.
Conceptul politic de „socialism” apare pentru prima dată în 1832 în jurnalul „La Globe” editat
de urmaşii lui Saint-Simon (1760-1825), deşi este menţionat succint câţiva ani mai devreme (1827) în
revista britanică „Cooperative Magazine”. Este perioada în care urmaşii lui Robert Owen (1771-1858)
şi Saint-Simon încep să se refere la convingerile lor că la unele socialiste, iar termenul se răspândeşte în
Franţa, Belgia şi Statele Germane.
Iniţial socialismul era asociat oarecum contradictoriu cu colectivismul, comunismul, şi social-
democraţia. Cu colectivismul, pentru că era văzut că un instrument al unei politici publice, centralizate,
şi regulatoare a economiei şi societăţii civile. Comunismul, mai vechi şi mai primitiv, se referea iniţial
la comunităţile monahale şi tribale şi reprezenta o formă de reglare a consumului în mod egal, iar
socialismul era specific societăţilor industrializate. Karl Marx însă, în „Manifestul Partidului
Comunist”, stabileşte o distincţie netă între comunismul revoluţionar şi socialismul utopic care era o
doctrină burgheză. Social-democraţia era considerată la începutul secolului XX, datorită partidului
socialist german, echivalentul marxismului organizat. Bolşevicii înainte de a se transforma în partidul
comunist al Uniunii Sovietice erau reuniţi în partidul social-democrat muncitoresc. Din 1920 social-
democraţia este legată de socialismul reformist şi de tradiţia social liberală.
În concluzie, este foarte dificil să afirmăm că trăsătura principală a socialismului este
colectivismul, că socialismul este profund diferit de comunism, sau că social-democraţia este un curent
non-socialist. Trebuie de fiecare dată să avem în vedere contextul istoric în care folosim aceste
concepte precum şi încărcătura ideologică specifică pe care le-o atribuim.
Una din dificultăţile înţelegerii a ceea ce semnifică conceptul de socialism rezidă din faptul că
el a folosit cu cel puţin trei sensuri diferite:
1. Socialismul a fost văzut ca un model economic legat de colectivism şi de mecanismul
planificării, ca o alternativă la capitalism.
2. Socialismul a fost considerat ca un instrument al mişcării muncitoreşti, ca o formă de
„laburism” care reprezenta interesele clasei muncitoare şi oferea un program politic pentru
cucerirea puterii economice şi politice.
6
3. Ca un crez politic sau ideologie care oferea un set de valori şi principii fundamentale:
comunitate, cooperare, egalitate, satisfacerea nevoilor, proprietate comună.
1. Originile gândirii socialiste. Unii consideră că rădăcina istorică a socialismului se găseşte în
„Utopia” lui Thomas More ( 1478-1535). Alţi istorici leagă apariţia sa de perioada de după Revoluţia
Franceză, când se configurează discursul despre drepturile şi egalitatea socială şi când au loc acţiuni
politice radicale. Desigur, aceste procese trebuie corelate şi cu fenomenul mai amplu al Revoluţiei
Industriale care a dus la dezvoltarea capitalismului şi implicit a clasei muncitoare fapt ce a sporit
tensiunile sociale şi a constituit punctul forte al criticilor socialiştilor. Capitalismul devine o sursă a
tuturor inegalităţilor şi nedreptăţilor, criticat în limbajul radical al Revoluţiei Franceze: extinderea
sufragiului democratic, drepturi sindicale, reformă parlamentară şi dreptate socială pentru clasa
muncitoare. Aceste idei puteau fi impuse doar cu ajutorul mişcărilor populare, aşa cum arătase
Revoluţia Franceză.
Pe de altă parte, socialismul a folosit o serie de surse intelectuale: republicanismul civic,
raţionalismul iluminist, romantism, anumite forme de materialism, doctrina creştină, teoria legii şi
drepturilor naturale, utilitarism, şi economie politică liberală. Locul central în panteonul gândirii
socialiste îl ocupă însă Marx şi, până în 1914, partidul socialist democrat german.
Este dificil să vorbim de o doctrină socialistă singulară, sistematizată, şi la care să ne putem
referi că la o teorie originară. Există, mai degrabă, socialisme în diferite contexte istorice care se
suprapun deseori cu alte ideologii. Foarte important este însă să nu analizăm aceste distincţii din
perspectivă dominantă a marxismului, care este şi el o formă de socialism că multe altele. În acest sens
trebuie folosită cu precauţie distincţia operată de Marx şi Engels între socialismul utopic şi cel
revoluţionar care, de fapt, ignoră asemănările şi comunitatea de credinţe a celor două curente. O altă
clasificare este în funcţie de strategiile politice şi aici întâlnim un socialism revoluţionar şi altul
reformist. S-a vorbit şi de socialism autoritarian şi libertarian, sau socialism colectivist organizaţional şi
libertarian. Andrew Vincent distinge următoarele forme de socialism: socialism utopic, socialism
revoluţionar (marxist), socialism reformist, socialism etic, socialism pluralist şi socialism de piaţă.
2. Şcoli ale gândirii socialiste. În funcţie de aceste distincţii putem vorbi de mai multe şcoli ale
gândirii socialiste:
1. Socialismul utopic, reprezentat de Saint-Simon, Charles Fourier şi Robert Owen, a fost privit că
o tentativă de proiecţie a unei ordini sociale în conformitate cu natura umană. Aceasta trebuia să
includă modelul reproducerii, aranjamentele familiale, chiar dieta şi tipul de îmbrăcăminte,
7
pentru a asigura o viaţă pe deplin satisfăcătoare, fericită şi virtuoasă. „Falansterul” lui Fourier,
„Noua armonie” a lui Owen, şi „Societatea administrată industrial” a lui Saint-Simon, erau
exemple de societăţi dinamice şi creative care duceau la înflorirea totală a fiinţei umane.
2. Socialismul revoluţionar, întruchipat exemplar de opera lui Karl Marx, avea ca trăsătură
esenţială interpretarea materialistă a istoriei conform căreia condiţiile economice şi materiale
ale existenţei constituiau fundamentul vieţii politice, sociale şi al conştiinţei umane. Dialectica
forţelor şi relaţiilor de producţie reprezenta motorul dezvoltării societăţii umane, iar statul era
instrumentul luptei de clasă. Antagonismul istoric dintre clasa muncitoare revoluţionară şi
burghezie se încheia odată cu suprimarea capitalismului şi instaurarea proprietăţii socialiste. În
cadrul marxismului un loc aparte l-a avut curentul umanist reprezentat de Antonio Gramsci şi
Georg Lukas care au încercat să introducă teza autonomiei umane că o reacţie la strictul
determinism economic al operelor lui Marx.
3. Socialismul statului reformist este reprezentat în special de revizionismul lui Eduard Bernstein
şi partidul social democrat german de după 1945; el este strâns legat, de asemenea, şi de tradiţia
liberalismului social. Trăsătura să principala o constituie încercarea de repudiere sau revizuire a
marxismului. În al doilea rând, pledează pentru o democraţie graduală şi reformă constituţională
ca mijloace de trecere la socialism. În al treilea rând, acceptă ideea economiei de piaţă în cadrul
unei economii mixte (şi capitaliste şi socialiste). În al patrulea rând, critica pe care o face
capitalismului este una tehnică, instrumentală, vizând ineficienţa şi risipa, şi nu una morală.
4. Socialismul etic este strâns legat de cel reformist, deşi se deosebesc în privinţa rolului statului.
Trăsătura sa distinctivă este accentul pus pe dimensiunea etică, socialismul fiind interesat de
valorile corecte sau adevărate. Capitalismul nu este numai ineficient economic, dar şi deficient
din punct de vedere moral, de aceea reformele politice şi economice nu sunt suficiente.
Transformarea morală a cetăţenilor ar trebui să preceadă schimbarea politică. Statul poate
facilita transformarea morală, prin sistemul educaţional, pentru că are anumite funcţii etice.
Ideologia socialistă împărtăşeşte teza perfectibilităţii fiinţei umane, oamenii îşi pot dezvolta şi
perfecţiona statutul moral. Indivizii au o natură socială, iar condiţiile în care ei evoluează spun multe
lucruri despre caracterul lor, pentru că sunt înzestraţi cu raţiune şi capacitate de auto-desăvârşire. Şi
acest lucru este valabil pentru toţi oamenii, indiferent de clasa socială, rasă, sex, socialismul având o
dimensiune internaţionalistă şi cosmopolită asemenea liberalismului.
8
Există de asemenea şi o influenţă a raţionalismului de tip iluminist în ontologia umanului care
respinge convingerea că oamenii pot fi transformaţi pe cale raţională în anumite condiţii specifice.
Dimpotrivă, dacă se acţionează pentru transformarea şi modernizarea condiţiilor de viaţă, atunci se
poate transforma şi caracterul oamenilor. Materialismul istoric marxist este în acest sens un exemplu de
doctrină raţional modernizatoare care propune teza transformării naturii umane prin modificarea
condiţiilor materiale ale existenţei.
Pe de altă parte, în varianta mai romantică a socialismului întâlnim convingerea că indivizii sunt
autonomi şi ei pot fi educaţi să descopere adevărurile morale şi să aprecieze valorile tradiţiei.
Progresul, industrializarea şi modernizarea nu sunt factori indispensabili în devenirea fiinţei umane,
oamenii sunt creatori şi se pot împlini printr-o activitate serioasă şi profundă.
Tot de la încercarea iluminismului de a explica realitatea cu ajutorul principiilor raţiunii şi de a
elimina superstiţiile se trage şi tentaţia socialismului către ştiinţificitate. În plus, admiraţia faţă de
ştiinţele empirice din secolul XIX va imprima socialismului tentaţia folosirii limbajului ştiinţelor
naturii ceea ce-i conferea un aer de veridicitate. Odată descoperite principiile şi structura naturii umane
acestea puteau fi clasificate şi se putea proiecta o societate care să împlinească toate aspiraţiile umane.
Această tentaţie avea să capete o expresie absolută în marxism care, aşa cum pretindea Engels,
descoperise legea dezvoltării istoriei umane, după cum Darwin descoperise legea dezvoltării naturii
organice.
Comunitatea, cooperarea, fraternitatea şi camaraderia sunt concepte cheie în caracterizarea
relaţiei moralitate-natura umană în ideologia socialistă pentru că sunt prezente în aproape toate
curentele socialiste până la în secolul XX. Supoziţia centrală este afirmarea priorităţii ontologice a
colectivităţii în raport cu individul. Cooperarea şi comunitatea sunt valori superioare individualismului
şi egoismului, care înseamnă doar izolare şi competiţie. Mutualitatea, comunalitatea, şi sentimentul de
a împărtăşi cu ceilalţi sunt definitorii pentru viaţa socială. Noi nu putem exista în afara relaţiilor cu
ceilalţi decât ca simple abstracţii, entităţi fără substanţă, fără istorie şi apartenenţă.
3. Conceptele de egalitate şi libertate. Fără îndoială conceptul central al ideologiei socialiste
este cel de egalitate. Dar aceasta nu înseamnă că toţi gânditorii socialişti au împărtăşit acelaşi concept
de egalitate. Fourier considera ideile egalitariene că fiind un fel de otravă, el accepta chiar existenţa
ierarhiei sociale, a diferenţelor de venit şi de poziţie în cadrul falansterului. Marx însuşi nu era foarte
prieten cu ideea că egalitatea este un bun în sine. Desigur accepta că scopul final al comunismului
9
trebuie să fie cel al egalităţii sociale, dar prefera să nu speculeze asupra sa întrucât, spunea el, n-avem
cum să anticipăm forma socială particulară pe care o vor impune transformările economice.
De asemenea, liberalismul este considerat un curent politic egalitarian, numai că el se referă la
egalitatea şanselor, a oportunităţilor, pe când socialismul vizează în principal egalitatea în distribuirea
bunurilor şi serviciilor. Această distincţie este foarte utilă în analiza comparativă a celor două doctrine
şi în înţelegerea adecvată a acuzelor de „stângism” sau de „cvasi-socialism” aduse de unii critici ai
liberalismului. Liberalismul are că valoare centrală libertatea, iar aceasta intră deseori în contradicţie cu
egalitatea. Desigur ideea de egalitate nu trebuie înţeleasă în sens literal, factual. Nu este implicată aici
egalitatea oamenilor din perspectiva capacităţilor şi abilităţilor fizice şi mentale, ci mai degrabă este
vorba de o egalitate morală – că în ideea iudeo-creştină a egalităţii sufletelor în faţa lui Dumnezeu.
Acest concept de egalitate, folosit şi de socialismul etic, este de sorginte kantiană întrucât indivizilor li
se recunoaşte capacitatea de a avea o voinţă raţională care merită respect egal, fiecare fiind capabil să-
şi satisfacă interesele şi să-si realizeze fericirea meritând astfel o consideraţie egală. Acesta este
concepţia despre egalitate privită drept o condiţie, o oportunitate pentru dezvoltarea fiinţei umane. Ea
se apropie de accepţiunea liberală a egalităţii morale a indivizilor care este de altfel compatibilă cu
libertatea.
Trebuie să distingem, însă, între egalitatea ca o condiţie şi egalitatea că un scop. Socialismul
este preponderent asociat cu realizarea egalităţii ca scop fundamental al societăţii. Mijloacele prin care
se realizează acest scop sunt diferite şi aici intervin diferenţierile dintre socialismul vestic şi cel estic,
de sorginte marxistă. Dacă pentru socialismul de tip sovietic instrumentul esenţial era naţionalizarea
mijloacelor de producţie şi economia de comandă, pentru socialismul vest european economia mixtă şi
redistribuirea bunăstării prin impozitul progresiv pe venit erau mijloacele realiste de asigurare a
echităţii sociale.
4. Statul şi democraţia. Se consideră, în general, că toate curentele socialiste sunt etatiste şi
atribuie statului rolul principal în transformările sociale şi economice care sunt rezultatul unei politici
colectiviste. Există însă nuanţe şi diferenţieri necesare. Robert Owen, spre exemplu, era profund
neîncrezător în menirea statului şi a democraţiei parlamentare care erau doar un paravan pentru
corupţie şi nedreptate socială. Marx vedea statul că un instrument esenţial al luptei de clasă, pentru că
structura sa era fundamentată de proprietatea privată şi interesele de clasă specifice capitalismului.
Lenin, care împărtăşea mai degrabă o viziune anti-statală, propunea o organizare comunală a societăţii
în care puterea politică aparţinea sovietelor muncitoreşti. Actorii importanţi ai transformărilor sociale
10
nu erau instituţiile statului, ci clasa muncitoare (Marx), avangarda revoluţionară (Lenin), elita
intelectuală atrasă de lupta muncitorilor (Gramsci), sau ţăranii agricultori (Mao Ze Dong).
5. Marxismul. Încercarea partidelor comuniste de a construi o societate fără clase şi fără
exploatarea omului de către om s-a bazat pe teoria elaborata de Marx şi Engels la jumătatea secolului
XIX, numita de urmaşii lor „socialism ştiinţific” sau „comunism ştiinţific”. Principalul autor al
socialismului modern, că doctrina politica a clasei muncitoare din capitalism, a fost Karl Marx (1818-
1883). El nu a fost muncitor, şi nici fiu de muncitor. Provenit dintr-o familie burgheză (evrei convertiţi
la protestantism), tânărul Marx a studiat Dreptul şi Filosofia la universităţile din Berlin şi Jena. S-a
căsătorit cu fiica unui consilier aulic, deosebit de educată, cu care a avut cinci copii. Intrând în conflict
cu statul poliţienesc prusac, datorită unor articole critice, Marx este nevoit să emigreze la Bruxelles,
apoi la Paris, pentru că în final să se stabilească definitiv la Londra, capitala celei mai democratice şi
mai tolerante ţări din epocă. Aici a şi murit, la vârsta de 65 de ani.
Spiritul critic şi curajul de a spune ce gândeşte l-au făcut pe Marx un om incomod, care a fost
părăsit, pe rând, de colaboratori şi chiar de prieteni. Singurii oameni care au rămas lângă el până la
capăt au fost Jeni Marx, soţia lui, şi Friedrich Engels, prieten din tinereţe. Engels nu avea studii
superioare; se poate spune că a fost un „autodidact genial”. Engels avea vaste cunoştinţe despre istoria
ştiinţei şi despre rezultatele ştiinţei din epoca lui. Acest lucru i-a permis să înţeleagă ideile novatoare
ale prietenului său şi să-l ajute, de multe ori, în redactarea unor lucrări (care au şi fost publicate sub
numele ambilor).
Opera lui Marx este formata din trei părţi mari: 1) concepţia filosofică; 2) teoria economică; 3)
doctrina politică.
5. Concepţia filosofică. Miezul teoretic al marxismului este o filozofie a istoriei care explică de
ce capitalismul este perimat şi trebuie înlăturat şi înlocuit cu socialismul. În „Tezele despre
Feueurbach” (1845) Marx formulează celebra teză „Filozofii n-au făcut decât să interpreteze lumea în
moduri diferite, important este însă a o schimba”. Filozofia sa este una practică, este atât o teorie a
societăţii dar şi un proiect politic socialist. În comparaţie cu socialismul utopic, care concepea
transformarea societăţii fără legătură cu lupta de clasă şi revoluţia socialistă, marxismul este o analiză
ştiinţifică a legilor istoriei şi unealta indispensabilă a luptei revoluţionare a proletariatului.
Specificitatea gândirii lui Marx este dată de concepţia sa materialistă asupra istoriei, denumită
de Engels materialism istoric. Credinţa sa era că circumstanţele materiale ale existenţei noastre,
producţia bunurilor necesare subzistenţei, sunt factorii determinanţi ai istoriei şi ai conştiinţei umane.
11
Cu alte cuvinte, baza economică a societăţii determină suprastructura sa politică şi legală. De la Hegel,
Marx a preluat ideea dialecticii, un proces al interacţiunii dintre forţele opuse care duce la un nou stadiu
de dezvoltare al fenomenelor. Dacă la Hegel dialectica explica evoluţia spiritului universal prin
conflictul dintre teză şi antiteză care prin sinteză conducea către o nouă teză, etc., la Marx datorită
interpretării materialiste dialectica era o explicaţie a evoluţiei istorice în funcţie de contradicţiile
specifice fiecărui mod de producţie şi determinate de existenţa proprietăţii private. Capitalismul
conţinea în sine antiteza sa – proletariatul – care era, după cum spunea Marx, „groparul
capitalismului”. Conflictul dintre burghezie şi proletariat avea să ducă la un nou stadiu de evoluţie a
societăţii, la socialism şi apoi la comunism. În „Ideologia germană” (1846) Marx va identica patru
stadii ale dezvoltării societăţii: a) comuna primitivă, în care principala sursă a conflictului era dată de
precaritatea condiţiilor materiale de existenţă; b) societatea sclavagistă, marcată de conflictul dintre
sclavi şi stăpânii de sclavi; c) feudalismul, că expresie a antagonismului dintre feudali şi iobagi; d)
capitalismul, dominat de lupta dintre burghezie şi proletariat. Istoria omenirii era astfel istoria luptei de
clasă, a luptei dintre opresori şi opresaţi, dintre exploatatori şi exploataţi. Scopul final al acestei lupte
era comunismul, o societate fără clase antagoniste, o societate a proprietăţii comune şi a bunăstării
generale. Comunismul însemna sfârşitul „pre-istoriei umanităţii”.
6. Teoria economică a marxismului. În scrierile timpurii Marx face a critică a capitalismului
fundamentată pe noţiunea de alienare. Capitalismul însemna separarea oamenilor de natura lor genuină,
esenţială, de capacitatea lor de a-şi dezvolta talentele, aptitudinile, printr-o activitate productivă liberă.
Întrucât capitalismul era o societate de consum îi înstrăina pe muncitori de produsul muncii lor; ei nu
produceau bunuri necesare şi utile, ci doar mărfuri pentru vânzare şi profit. Ei erau, de asemenea,
alienaţi chiar în procesul muncii, deoarece erau obligaţi să lucreze sub supraveghere strictă şi severă. În
fine, muncitorii erau alienaţi de însăşi substanţa lor pentru că producerea de bunuri de consum era o
activitatea uniformă şi depersonalizată, în loc să fie una creatoare şi de împlinire a capacităţilor
individuale.
În scrierile ulterioare va trece la o analiză aplicată a capitalismului, din perspectiva luptei de
clasă şi a exploatării. Toata istoria umanităţii, spunea el, este istoria luptei de clasă. Clasele sociale, şi
nu indivizii sau partidele politice, sunt agenţii principali ai schimbărilor sociale pentru că relaţiile dintre
ele se bazează pe un antagonism ireductibil: clasele dominante vor exploata întotdeauna pe cei
dominaţi. Marx explica acest perpetuu conflict prin teoria valorii şi a plusvalorii. Valoarea oricărui bun
este dată de cantitatea de muncă pe care o încorporează. Forţa de muncă are capacitatea de a produce
12
mai mult decât este necesar pentru reproducerea sa, de a produce plusvaloare. În goana după profit
capitaliştii vor beneficia de surplusul de valoare creat de muncitori plătindu-le un salariu mai mic decât
valoarea produsă de munca lor. Mecanismul exploatării capitaliste este inerent modului său de
producţie, indiferent cât de generos ar putea fi un capitalist individual el este obligat de cerinţele
producţiei şi ale reproducerii capitalului să-şi însuşească o parte din munca angajaţilor săi. Altminteri
n-ar rezista cerinţelor pieţei şi concurenţei. Mecanismul implacabil al exploatării capitaliste nu putea fi
suprimat decât prin înlăturarea factorului care l-a generat, proprietatea privată, şi prin instaurarea
proprietăţii socialiste.
7. Doctrina politică a marxismului. Strict vorbind, marxismul apare că o doctrină politică după
moartea lui Marx în 1883 şi este rodul activităţii lui Engels, Kautsky şi Plekhanov care au sistematizat
ideile sale într-o concepţie despre lume şi viaţă atât de necesară mişcării socialiste în expansiune. Acest
ortodoxism marxist a fost denumit „materialism dialectic” şi a devenit fundamentul comunismului
sovietic.
Doctrina politică decurge în mod logic din teoria economică, în principal din teoria plus-valorii,
care explica exploatarea capitalistă. Constatând că muncitorii sunt exploataţi, Marx a tras concluzia că
ei nu pot avea o viaţa omenească. Din exploatarea economică rezultă şi o dominare politică, precum şi
o subdezvoltare culturală. Personalitatea lor este unilaterală şi înstrăinată faţă de adevărata esenţă
umană, care ar trebui să fie „personalitatea multilateral dezvoltată”. În concluzie, „pentru a-şi
manifesta personalitatea, proletarii trebuie să răstoarne capitalul”, căci acesta a devenit o forţă
„supraomenească”.
Spre deosebire de înaintaşii lui socialişti (Saint-Simon, Robert Owen, Charles Fourier,
Ferdinand Lassal sau Pierre Joseph Proudhon), Marx a constatat că principala contradicţie a societăţii
capitaliste este aceea dintre muncă şi capital, concretizată în contradicţia dintre proletariat şi burghezie.
Această contradicţie este obiectivă, independentă de voinţa celor două clase; ea nu poate fi rezolvată în
cadrul societăţii capitaliste. Singura soluţie este înlăturarea acestei societăţi, adică o revoluţie socialistă,
organizată şi condusă de proletariat, prin care societatea capitalistă să fie înlocuită cu o noua societate,
superioară: societatea socialistă. Pentru ca aceasta să se producă, trebuie să fie îndeplinite câteva
condiţii de bază:
a) muncitorii trebuie să devină conştienţi de necesitatea de a răsturna capitalul, precum şi de faptul că
acest lucru este în interesul lor;
13
b) ei trebuie să se unească (nu numai la nivel naţional, ci şi la nivel internaţional, căci exploatarea este
la fel în toate ţările capitaliste);
c) ei trebuie să se organizeze nu numai în plan profesional (în sindicate), ci şi în plan politic (în
partide).
d) Pentru a contribui la îndeplinirea cât mai grabnică a acestor condiţii, Marx şi Engels scriu, în 1848,
„Manifestul Partidului Comunist”, care se încheie cu celebra chemare „Proletari din toate ţările,
uniţi-vă!”. Lucrarea a fost scrisă la cererea unei organizaţii muncitoreşti intitulate „Liga
Comuniştilor”, înfiinţată la Londra, în 1847, şi considerata de mulţi istorici primul partid comunist
din istorie.
Tezele acestei lucrări sunt:
1. Istoria omenirii nu a fost altceva decât istoria luptei de clasă. Aceasta se duce între cele două
clase fundamentale ale fiecărei orânduiri: sclavii şi stăpânii de sclavi (în sclavagism), ţăranii iobagi şi
nobilii feudali (în feudalism), proletariatul industrial şi burghezia (în capitalism). Dar burghezia este
prima clasa din istorie care a avut o ideologie revoluţionară, s-a organizat politic şi a luptat pentru
instaurarea noii orânduiri (orânduirea capitalistă).
2. Cum fiecare orânduire sau „formaţiune socială”, se naşte, trăieşte şi moare, fiind înlocuită în
mod necesar de alta. Procesul prin care se trece de la o formaţiune la alte este revoluţia socială. Forma
cea mai înaltă a acesteia a fost revoluţia burgheză, căci ea a fost pregătită în plan ideologic şi realizată
în plan politic, ca formă a luptei de clasă. În urma acesteia, burghezia a cucerit puterea de stat, a
realizat statele naţionale şi a devenit clasa conducătoare. Din acest moment, ea a luat în stăpânire
întregul aparat de stat (justiţie, poliţie, armata), prin care începe să-şi apere locul de clasă dominantă.
3. Societatea capitalistă a devenit nefuncţională: contradicţiile antagoniste au devenit violente;
crizele economice au devenit o trăsătură caracteristică; înstrăinarea umană a căpătat formele cele mai
aberante. Într-un cuvânt, capitalismul a ajuns o societate imorală şi periculoasă pentru omenire; ea
trebuie să facă loc unei noi orânduiri – orânduirea comunistă (sau „socialistă”, cum o vor numi urmaşii
lui Marx şi Engels). Aceasta noua orânduire va cunoaşte două faze: faza timpurie, socialismul, care va
mai păstra urmele societăţii capitaliste, şi faza târzie, comunismul, care va reprezenta „realizarea
deplină a esenţei umane”.
4. Caracteristicile generale ale noii orânduiri:
a) desfiinţarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie (nu şi asupra bunurilor de
consum, cum au înţeles antimarxiştii);
14
b) dispariţia claselor sociale şi, implicit, a exploatării;
c) dispariţia diferenţelor esenţiale dintre munca fizică şi munca intelectuală, datorată
progresului tehnico-ştiinţific, care îi va determina pe muncitorii manuali să devina „muncitori
intelectuali”;
d) dispariţia treptată a diferenţelor esenţiale dintre sat şi oraş, datorită generalizării industriei în
toate sectoarele (inclusiv în agricultură);
e) dispariţia diferenţelor sociale dintre bărbaţi şi femei („emanciparea femeii” faţă de servituţile
de până acum, realizarea ei umană);
f) egalitatea şanselor de realizare umană între toţi membrii societăţii;
g) dispariţia treptată a economiei de marfă, datorată dispariţiei diviziunii sociale a muncii;
h) dispariţia treptată a statului, prin preluarea funcţiilor sale politice de către masele populare;
i) dispariţia treptată a naţiunii şi a statelor naţionale (comunismul este conceput ca „ultimul
stadiu al procesului de universalizare a istoriei”, în care fiecare individ se va simţi „cetăţean
mondial”).
În contextul acestei viziuni despre progresul istoric, Marx şi Engels formulează principiul de
bază al noii orânduiri: dezvoltarea economică are un singur scop suprem: satisfacerea nevoilor
materiale şi spirituale ale celor ce muncesc. Din acest principiu decurg alte două principii, care
corespund celor doua faze ale noii orânduiri: „Fiecăruia după muncă” – pentru faza socialismului – şi
„de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după necesităţi” – pentru faza comunismului.
Trecerea la comunism însemna, aşadar, o mare schimbare socială, în defavoarea celor ce trăiesc
din munca altora şi în favoarea celor care trăiesc din munca lor. „Manifestul Partidului Comunist” se
încheie cu o profeţie pe cât de ameninţătoare pentru unii, pe atât de mobilizatoare pentru ceilalţi: „Să
tremure clasele exploatatoare în faţa unei revoluţii comuniste. În această revoluţie, proletarii nu au de
pierdut decât lanţurile şi au o lume de câştigat!”.
Astfel, din punct de vedere politic capitalismul este predestinat să fie înlăturat prin revoluţia
proletară. Aceasta nu însemna doar o schimbare a guvernelor şi a aparatului de stat, ci o revoluţie
socială care ducea la un nou mod de producţie şi o nouă societate, cea comunistă. O asemenea
revoluţie, credea Marx, va izbucni în ţările capitaliste cele mai dezvoltate Anglia, Franţa, Germania, în
care conflictul dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie se maturizase pe deplin iar
antagonismul dintre burghezie şi proletariat ajunsese în faza revoluţiei sociale. Tranziţia de la
capitalism la comunism nu se putea realiza însă automat, era nevoie de o etapă intermediară, a unei
15
societăţi socialiste, în care persistau încă antagonismele de clasă, şi pe care Marx a denumit-o
„dictatura revoluţionară a proletariatului”. Ea trebuia să prevină contra-revoluţia şi să pregătească
condiţiile pentru trecerea la comunism, la societatea fără clase sociale şi fără stat. Comunismul însemna
un mod de producţie destinat satisfacerii nevoilor tuturor oamenilor, o societate în care oamenii puteau
să fie stăpânii propriului destin şi să-şi împlinească pe deplin posibilităţile. Dezvoltarea liberă a
fiecăruia, spunea Marx, era precondiţia dezvoltării libere a tuturor.
Dacă marxismul a fost doar o nouă „religie”, sau o ideologie mesianică, rămâne a problemă de
analizat sistematic şi critic. Experimentarea sa practică în secolul XX a însemnat nenumărate crime şi
irosiri de vieţi omeneşti. Acesta este rodul oricărui proiect social totalitar care propune transformarea
radicală a societăţii pornind de la principii absolute, morale, politice sau economice. Întotdeauna
oamenii au avut propriile lor planuri de viaţă care au fost deseori în conflict cu alte perspective
individuale. Singura soluţie raţională pentru acomodarea lor a fost, şi va fi, negocierea liberă şi
permanentă a angajamentelor şi instituţiilor în care oamenii să poată exista liber. A impune un proiect
unic şi constrângător, în numele unei abstracte societăţi a egalităţii şi fericirii tuturor, este nu numai o
utopie dar şi un coşmar al umanităţii.
8. Comunismul. Termenul ca atare vine de la societăţile revoluţionare secrete ale Parisului
anilor 1830. În dezbaterea politică a fost folosit în trei sensuri diferite:
1. Cu referinţă la o societate a viitorului bazată pe proprietatea comună şi organizare socială
comunitară. Chiar Platon şi Thomas More pot fi bănuiţi de un anumit comunism, deşi conceptul
că atare este asociat operei lui Marx şi Engels.
2. Cu referinţă la mişcarea politică care trebuia să înfăptuiască o asemenea societate prin lupta
revoluţionară a clasei muncitoare.
3. Cu referinţă la regimurile politice instaurate în URSS, ţările Europei de Est, China, Cuba, etc.,
după preluarea puterii politice de către partidele comuniste.
Experienţa comunismului a început o dată cu revoluţia bolşevică din 1917, condusă de Vladimir
Ilici Ulianov-Lenin (1870-1924), conducătorul partidului bolşevic. Denumit propagandistic „Marea
Revoluţie Socialistă din Octombrie”, acest eveniment a fost într-adevăr unul „epocal”, în sensul că a
deschis o nouă epocă în istoria modernă: apariţia unui sistem de organizare socială anticapitalist şi
polarizarea lumii în două tabere aproximativ egale, ceea ce a dus, după al doilea război mondial, la aşa-
numitul „război rece” (o formă specifică de organizare a relaţiilor internaţionale şi a raportului de
putere în plan mondial).
16
Talentul politic l-a ajutat pe Lenin să profite de criza internă a imperiului ţarist şi de nevoia de
schimbare resimţită în societatea rusească (mai ales la nivelul elitelor), concretizată în revoluţia
burghezo-democratică din februarie 1917, în urma căreia a fost instaurat guvernul Kerensky, un guvern
burghez de orientare liberală. De asemenea, el a profitat la maxim de înfrângerile armatei ruse în
primul război mondial, de dezorientarea soldaţilor (în marea lor majoritate – ţărani), care doreau
terminarea războiului şi întoarcerea acasă. El a promis „muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor” putere
politică, sub forma sovietelor, proprietatea asupra fabricilor şi a pământului, precum şi ieşirea Rusiei
din război. Acelaşi talent politic l-a ajutat să facă alianţe profitabile cu o gamă foarte variată de mişcări
politice (de la social-democraţi, la anarhişti); ştia să spună fiecăruia ceea ce vroia să audă, să promită
fiecăruia ceea ce-şi dorea.
Cultura filosofică şi pregătirea teoretică în domeniul politic l-a ajutat pe Lenin să înţeleagă
lucrările lui Marx şi Engels până în cele mai mici detalii, dar temperamentul lui nu i-a dat voie sa
accepte marxismul până la capăt. De exemplu, Marx credea că o revoluţie proletară este posibilă numai
în ţările capitaliste foarte dezvoltate, unde industria este foarte puternică, deci şi proletariatul industrial
este numeros, bine organizat şi instruit, capabil să-şi însuşească teoria ştiinţifică a revoluţiei. Astfel, în
Rusia era imposibilă o revoluţie proletară victorioasă (teză susţinută de „menşevici”, aripa moderată a
social-democraţilor ruşi, şi confirmată, până la urmă, de experienţa istorică). Pentru a face revoluţia,
Lenin a fost obligat să-i demonstreze necesitatea, să convingă masele că exista şanse reale de succes.
Pentru aceasta, Lenin a modificat teoria lui Marx, aducându-i corecţii esenţiale. De exemplu, el spunea
că e preferabil ca industrializarea să aibă loc sub conducerea muncitorilor, care o vor face în interesul
lor, decât sub conducerea burgheziei, motiv pentru care cucerirea puterii trebuie făcută acum, nu când
capitalismul va fi dezvoltat, iar burghezia va fi o clasă mai puternică. Aceasta modificare a teoriei
marxiste l-a obligat pe Lenin să facă multe alte modificări, care au fost, în acelaşi timp, denaturări. De
exemplu, el a înlocuit „cucerirea democraţiei” de la Marx cu „dictatura proletariatului”, prin care
înţelegea un regim politic autoritar, o continuare a luptei de clasă după cucerirea puterii de câtre
proletariat (Stalin a transformat aceasta dictatură în totalitarism – cel mai sângeros regim politic
cunoscut în istoria contemporană). Totalitatea acestor modificări şi denaturări s-a numit „învăţătura
leninistă”, iar teoria care s-a aplicat în „revoluţia şi construcţia socialistă” nu a fost teoria lui Marx, ci
teoria lui Lenin.
După moartea lui V. I. Lenin, Iosif Vissarionovici Djugasvili-Stalin va numi această teorie
„marxism-leninism”, pentru a fi cât mai credibil. Dar prin politica lui reală, Stalin i-a trădat şi pe Marx,
17
şi pe Lenin. El a dus o politică de tip imperialist, în care scopul principal era întărirea şi extinderea
noului imperiu rus, pe care Lenin îl denumise, în 1922, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
(URSS) sau, pe scurt, Uniunea Sovietică.
Pentru a-şi duce politica sa imperialistă, I. V. Stalin a impus doua direcţii esenţiale – una în
interior şi alta în exterior. În interior, el a instaurat un control politic total, mergând în direcţia
eliminării „revoluţionarilor de profesie” formaţi de Lenin, care credeau sincer în idealul comunist şi
care îl încurcau în realizarea obiectivelor imperialiste. Pe aceştia i-a lichidat sub pretextul că trădaseră
„cauza socialismului” sau i-a trimis în lagăre de muncă (de fapt, lagăre de exterminare, aşa cum rezultă
din romanele autobiografice ale lui Alexandr Soljeniţîn). În locul lor a adus oameni noi, care i-au
devenit fideli. Astfel, în anii ’30-40, la conducerea Uniunii Sovietice a avut loc înlocuirea „generaţiei
leniniste” cu „generaţia stalinistă”.
Cel de-al doilea război mondial a fost un prilej excelent pentru Stalin pentru a-si întări puterea
în interior şi a extinde graniţele imperiului sovietic. În timpul războiului, la Yalta, el împarte cu Aliaţii
(SUA şi Marea Britanie) continentul european, iar după război ocupă cu Armata Roşie toate viitoarele
„ţări socialiste”, mai puţin Albania şi Iugoslavia. Principala formă de dominare politică a noilor ţări
cucerite a fost declararea acestora „democraţii populare”, adică ţări socialiste. În aceste ţări, Stalin a
impus „modelul sovietic de socialism”, care era, de fapt, stalinism, nu socialism. Stalinismul avea prea
puţin comun cu „leninismul”, deşi în propaganda se făcea apel la „învăţătura leninistă”. După cum am
văzut, nici leninismul nu avea prea multe legături cu marxismul, deşi Lenin făcea dese referiri la
„opera lui Marx”. Ceea ce s-a aplicat în „ţările socialiste” din Europa a fost nu modelul marxist al
socialismului, ci modelul sovietic. Despre acest model se pot spune cu certitudine două lucruri:
1) el nu era valabil pentru celelalte ţări, care aveau alte tradiţii istorice decât Rusia;
2) el nu fusese valabil nici măcar pentru Rusia, care avea alt nivel de dezvoltare decât ţările
occidentale pentru care Marx proiectase revoluţia socialistă.
Eşecul comunismului în ţările europene poate fi explicat astfel: a fost vorba de aplicarea unor
modele de trecere la socialism inadecvate la realitate, precum şi de aplicarea unor metode de construire
a noii orânduiri care nu se inspirau din teorie, nu se bazau pe legile obiective ale istoriei şi societăţii.
Ele nu s-au bazat pe cunoaştere, ci pe voinţa de putere a unor conducători şi a unor camarile formate în
jurul acestora, devenite ulterior „elite politice” – de fapt, nişte structuri birocratice, formate din
funcţionari de partid şi de stat, care conduceau în interesul lor, iar nu al „clasei muncitoare şi aliaţilor
ei”, aşa cum pretindeau.
18
Prin aceasta deformare a fost trădat însuşi scopul suprem al noii societăţi, pe care Marx şi
Engels îl formulaseră astfel: „satisfacerea continuă a nevoilor materiale şi spirituale ale maselor”.
Acesta se leagă, însă, de o serie de alte abateri de la teoria lui Marx:
- economia nu a fost controlată de masele muncitoare, prin intermediul democraţiei
participative (sub pretextul „planificării ştiinţifice a economiei”, partidele comuniste au instaurat o
economie hipercentralizată, aflată în mâinile aparatului de stat, ineficientă şi incapabilă să se adapteze
la revoluţia ştiinţifico-tehnică care a izbucnit după război);
- principiul socialist „fiecăruia după muncă” nu a fost respectat (oamenii nu au fost retribuiţi
după cantitatea şi calitatea muncii depuse de fiecare, ci după criterii de ordin politic: fie după
importanţa muncii lor pentru menţinerea regimului comunist, fie din raţiuni de „linişte socială”, fie
după ideea „omogenizării sociale” – ceea ce a dus la deprecierea muncii şi a oamenilor cu adevărat
muncitori, la un fel de „chiul general”);
- nu a fost desfiinţată exploatarea omului de către om (exploatarea unei clase de către alta a fost
înlocuită cu exploatarea tuturor oamenilor muncii de către stat, care a jucat rolul de „patron general”);
- clasa muncitoare nu a avut rol conducător (în locul „autoconducerei comuniste” a fost o
„dictatura de partid”, exercitata în numele „dictaturii proletariatului”, iar în interiorul partidului se
exercita dictatura unui grup, pe care analiştii l-au numit nomenklatură);
- nu a avut loc „cucerirea democraţiei”, adică trecerea ei din mâinile burgheziei în mâinile
oamenilor muncii (partidele comuniste au renunţat la drepturile cetăţeneşti, au încălcat drepturile
omului, instaurând fie dictatura, fie totalitarism, justificate printr-o demagogie democratică, denumită
„democraţie socialistă”, care era prezentată ca superioară celei burgheze, dar care era inferioară
acesteia);
- statul nu a fost un „stat socialist” (el nu reprezenta puterea maselor populare sau a
„oamenilor muncii de la oraşe şi de la sate”, cum se spunea, de pildă, în Constituţia Republicii
Populare Române proclamate la 30 decembrie 1947);
- nu au fost înlăturate cauzele înstrăinării umane (la cauzele existente în capitalism, pe care le
semnalase Marx, au fost adăugate altele, specifice comunismului – cum ar fi teama de poliţia secretă
sau mimarea ataşamentului pentru regim de dragul parvenirii sociale);
- omul nou nu s-a format în direcţia preconizată de Marx (în locul „personalităţii multilateral
dezvoltate” şi al „cetăţeanului cu înaltă conştiinţă civică”, solidar cu semenii şi participant activ la
via socială, s-a răspândit tipul omului duplicitar, profitor, dornic de a parveni prin orice mijloace,
19
care evita cât poate munca şi asumarea de responsabilităţi civice, preferând să se „descurce” de unul
singur, în detrimentul comunităţii).
9. Totalitarism şi comunism. În cartea să „Democraţie şi totalitarism” (Bucureşti: Humanitas,
2001), politologul francez Raymond Aron defineşte totalitarismul astfel: 1) monopolul unui singur
partid; 2) existenta unei ideologii oficiale de stat; 3) monopolul statului asupra întregii puteri şi a
tuturor convingerilor; 4) activităţile economice şi profesionale sunt supuse statului; 5) totul este
apreciat după criterii ideologice şi politice.
Se poate observa, de exemplu, că regimul comunist din România corespunde perfect acestor
trăsături. El s-a născut prin desfiinţarea tuturor partidelor ne-muncitoreşti şi unificarea forţată a
partidelor muncitoreşti (februarie 1948). Partidul unic şi-a impus propria ideologie întregii societăţi, ca
singura adevărată şi obligatorie. Astfel, a fost lichidat pluralismul ideologic, deci şi orice posibilitate de
opoziţie politică sau civică. În lipsa unui feed-back din partea societăţii, regimul politic a devenit
insensibil la nevoile reale ale maselor şi opac la realitatea obiectivă. Drept urmare, regimul comunist a
ajuns incapabil să se adapteze la schimbările istorice, la devenirea realităţii sociale. Înainte de a muri
(în 1989), el fusese în comă timp de cel puţin 10 ani.
În varianta comunistă a totalitarismului, punctele 1 şi 3 din definiţia lui Raymond Aron se
suprapun, căci monopolul partidului unic s-a confundat cu monopolul statului: partidul a „înghiţit”
statul, dând naştere unei structuri originale – partidul-stat. S-a născut o pătură socială dominantă,
formată din funcţionarii de partid şi de stat – nomenklatura. Ea a confiscat toate structurile societăţii –
politice, economice, sociale şi culturale, pe care le-a folosit pentru exercitarea puterii doar în propriul
său interes; idealul comunist, drepturile democratice, nevoile maselor sau legile obiective ale societăţii
erau luate în considerare numai atunci când acest lucru nu contravenea intereselor păturii dominante.
Au fost încălcate în mod sistematic Constituţia şi legile ţării, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti,
principiile socialismului.
Viciul de fond al sistemului stalinist a fost încălcarea principiului democratic al separării
puterilor în stat; legislativul, executivul şi juridicul au depins de o singură autoritate: partidul unic.
Acesta a înlocuit statul. Dar şi partidul a fost distrus, daca avem în vedere „dictatura internă”
instaurată de Stalin sau de Ceauşescu, precum şi transformarea lui într-o organizaţie de masă, într-un
fel de sindicat (în 1989, PCR avea peste 4 milioane de membri, la o populaţie activă de cca. 8
milioane).
20
În concluzie, complexul „partid-stat” a dus şi la distrugerea partidului, şi la distrugerea statului.
În unele ţări socialiste a existat doar dictatură (R. D. Germană, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria).
Condiţiile istorice din aceste ţări, tradiţiile lor democratice, o anumită psihologie a popoarelor
respective au făcut ca „dictatura proletariatului” impusă de sovietici să nu degenereze în totalitarism,
iar într-o ţară ca Iugoslavia lui Tito, aceasta să nu se aplice niciodată.
În Polonia au existat tot timpul mai multe partide: pe lângă cel comunist au mai fost unul al
intelectualilor catolici şi altul al ţăranilor proprietari de pământ (în această ţară, agricultura nu a fost
niciodată cooperativizată în întregime, după modelul sovietic).
În RDG, Biserica Evanghelică a fost foarte puternică, limitând puterea partidului comunist (la
fel că în Polonia, unde Biserica Romano-Catolică a sprijinit dizidentă şi, până la urmă, a contribuit la
prăbuşirea comunismului).
În Cehoslovacia au existat puternice forţe de opoziţie (de pildă, Charta ’77), o literatură
subversivă (cunoscută sub denumirea populară de „samizdat”), precum şi mulţi dizidenţi cunoscuţi şi
îndrăgiţi de populaţie (de exemplu, Vaclav Havel).
În Ungaria, după revoluţia antisovietică din 1956, Janos Kadar a introdus măsuri de liberalizare
în economie şi a condus partidul comunist în stil democratic, permiţând ca în conducerea acestuia să
pătrundă mulţi reformişti (ei au şi preluat puterea după 1989, conducând cu succes tranziţia la
economia de piaţă şi la democraţie).
În Iugoslavia (ţara în care trupele sovietice nu au intrat niciodată) s-a exercitat un regim politic
autoritar, deci nici măcar dictatorial. Libertăţile democratice şi drepturile cetăţeneşti au fost respectate
pe scară largă (inclusiv posibilitatea de a călători şi de a munci în străinătate). Iosip Broz Tito a fost
singurul lider comunist care a aplicat autoconducerea muncitorească, fiind cel mai aproape de teoria lui
Marx despre autoconducerea comunistă.
Spre deosebire de totalitarism, dictatura nu desfiinţează orice opoziţie; deşi este un regim politic
dur, care foloseşte metode violente, dictatura nu anulează orice formă a societăţii civile. Tocmai de
aceea, aceasta se poate manifesta în mod organizat. În toate ţările în care a fost dictatura au existat
puternice mişcări populare împotriva modelului sovietic de socialism. Cele mai cunoscute sunt
„Revoluţia Ungară” (1956), „Primăvara de la Praga” (1968) şi mişcarea sindicală „Solidaritatea”
din Polonia.
21
În concluzie, regimurile politice de tip comunist au cunoscut, cel puţin în Europa, mai multe
forme: regim autoritar (Iugoslavia); regim dictatorial (RDG, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria); regim
totalitar (URSS, România, Bulgaria şi Albania).
10. Sistemul comunist. În sistemul comunist Uniunea Sovietică a rămas cu o poziţie
dominantă, chiar dacă uneori contestată. Dispariţia lui Stalin în 1953 a avut efecte care s-au propagat în
întreg sistemul, nu s-a schimbat sistemul ci doar metodele folosite în interiorul său. Fenomenul a fost
cunoscut sub numele de destalinizare, regimul sovietic dorind o consolidare internă şi o despărţire de
greşelile fostului conducător, arătându-se gata să profite de cooperarea cu lumea occidentală. Esenţa şi
obiectivele lui rămâneau neschimbate. Liberalizarea preconizată de succesorul lui Stalin, N. Hruşciov
în forma concretă a relaxării represiunii şi a toleranţei faţă de o eventuală opoziţie lua naştere.
Propagată în sistem această liberalizare riscă să treacă peste limitele gândite la Moscova: o liberalizare
care eventual să îmbunătăţească regimul, nu să nege şi cu atât mai puţin să-l înlăture.
Acesta este cadrul în care evoluează formele specifice de comunism cu deschidere spre
naţional-comunism – un fenomen dintre cele mai interesante şi cu prelungiri în perioada posttotalitară,
este cazul comunismului iugoslav, al revoltei maghiare din 1956 reprimată de puterea sovietică, este
cazul Cehoslovaciei sub conducerea lui Alexandr Dubcek în 1968, represiunea sovietică fiind promptă
de fiecare dată din punct de vedere tehnic.
Proiectul lui Hruşciov este impus de circumstanţe şi se supune impulsurilor izbucnite dintr-o
serie de dificultăţi decât unei gândiri serioase şi colective a ideologiilor şi experţilor, el tinde mai mult
să îndrepte defectele sistemului decât să modifice angrenajele.
Pentru a se impune Hruşciov nu găseşte alt mijloc mai bun decât acela de a participa activ la
elaborarea unor măsuri care să pună capăt terorii – eliberarea mai multor milioane de prizonieri din
Gulag, desfiinţarea autonomiei serviciilor de securitate şi procedeelor speciale de justiţie, toleranţa
acordată dezbaterilor de idei şi denunţarea răsunătoare a crimelor staliniste. Dar nu se limitează numai
la atât, manifestând foarte repede o dorinţă reformistă în mai multe domenii cheie, printre care şi
economia. În această privinţă el privilegiază două măsuri urgente: împiedicarea distrugerii complete a
agriculturii şi înlăturarea penuriei de bunuri de consum la oraşe.
Până în 1958 s-a depus un efort deosebit pentru mărirea preţului produselor achiziţionate de
stat de la colhozuri. În cinci ani 1953-1958 preţul cerealelor creşte de la indicele 236 la 695, pentru
lapte de la 202 la 404, pentru carne de la 385 la 1175 şi pentru ansamblul producţiei vegetale şi animale
de la 154 la 296. Aceste creşteri conjugate cu diminuarea taxelor permit o sporire apreciabilă a
22
veniturilor ţăranilor. În paralel pentru a răspunde unei producţii insuficiente de cereale Hruşciov
pledează în cadrul programului „Pământuri necultivate” din Kazahstanul de Nord, Siberia, Altai şi din
sudul Uralului, la o creştere a suprafeţei însămânţate. În două faze 37 milioane de ha din 1953 până în
1956, apoi 22,2 milioane ha de teren arabil din 1959 până în 1963 au fost câştigate pentru cultură.
Datorită acestor iniţiative şi totodată datorită condiţiilor climaterice favorabile producţia agricolă
cunoaşte cea mai ridicată rată de creştere din toată istoria Uniunii Sovietice cu 7,4% pe an din 1954
până în 1959.
Proiectul reformist a lui Hruşciov nu se reduce numai la dimensiunea economică. La cel de al
12-lea Congres al PCUS din octombrie 1961 el declara că doreşte dezvoltarea organelor de stat, dorea
un stat mai puţin birocratic şi mai puţin centralizat care să devină astfel mai eficient din punct de
vedere economic, în acest sens trebuie interpretată decizia sa din 1957 de a suprima ministerele
industriale centrale cu excepţia Armamentului, Chimiei şi Electricităţii şi de a repartiza sarcinile
acestora la aproximativ 150 Consilii economice regionale. O operaţie de restructurare administrativă
vizând consolidarea legăturilor orizontale dintre unităţile productive.
Hruşciov nu se sprijină numai pe Partid pentru a relansa sistemul ci pe întreaga societate, el
manifestă o strategie a contactului direct cu cetăţenii.
În timp ce fiecare stat este preocupat de găsirea unor remedii pentru dificultăţile interne, în
special economice, sistemul gravitaţional ce guvernează universul comunist se dereglează complet în
câţiva ani 1958-1963. Trei state din 11 se desprind succesiv de zona de atracţie sovietică: Iugoslavia
1958, Albania 1961 şi China în 1963. Deşi fiecare dintre aceste rupturi are cauzele sale proprii, există
totuşi un contencios comun în raport cu Uniunea Sovietică.
Deşi mult timp ascunse, dezbinările din interiorul blocului sunt vechi, multe dintre litigii
avându-şi rădăcinile chiar din perioada instalării regimurilor comuniste. Astfel, în niciuna dintre ţările
implicate în disputele anilor ʼ60 (Iugoslavia, China, Albania) Uniunea Sovietică nu a dorit cu adevărat
şi nu a susţinut instaurarea comunismului. Pe plan economic, de exemplu, Stalin nu a furnizat niciodată
Iugoslaviei înainte de schisma din 1948, Chinei şi Albaniei mijloacele financiare şi tehnice care le-ar fi
permis edificarea unor economii independente. În Albania ministru adjunct al comerţului Niasi Islami
este împins la sinucidere pentru că a îndrăznit să declare că autocamioanele furnizate de sovietici, deşi
proaspăt vopsite sunt dintre cele mai proaste. Câţiva ani mai târziu când Enver Hodja solicită ajutor i se
răspunde sec: „nu aveţi nevoie de investiţii în industrie şi întăriţi-va agricultura! Nu aveţi nevoie de
industrie grea, vă furnizăm noi petrol şi produse metalurgice. Nu vă preocupaţi de cultura cerealelor
23
planificabile, vă putem da cât vreţi. Albania trebuie să progreseze în cultura bumbacului şi citricelor,
în creşterea ovinelor şi în pescuit” (Hruşciov).
În domeniul militar fiecare dintre cele trei ţări manifestă o preocupare continuă în privinţa
apărării. Dacă Albania consimte să adere la Tratatul de la Varşovia în mai 1955, Iugoslavia şi China
refuză acest lucru. Pe de altă parte China îşi revendică posibilitatea utilizării armei atomice, iar
neacceptarea acestei solicitări de către URSS va avea o mare greutate în diferendul chino-sovietic.
Există importante litigii şi în domeniul politicii externe. Stalin a distrus strategiile specifice fiecăruia
dintre cele trei state. Subminează proiectul de federalizare balcanică asociind Iugoslavia, Bulgaria şi
România; îl obligă pe Hodja să se împace cu comuniştii greci; nu dă atenţie revendicărilor Chinei faţă
de Taiwan. Evident Moscova nu priveşte în aceleaşi direcţii – Balcanii pentru Iugoslavia, Asia de Sud-
Est pentru China. Aceste divergenţe de interese se manifestă în diverse ocazii, mai ales la Conferinţa de
la Geneva 1954, unde, în vreme ce China speră că rezolvarea conflictului indochinez să ducă la o nouă
distribuţie a sferelor de influenţă în Asia, Uniunea Sovietică urmăreşte exclusiv să tragă foloase pentru
politica să europeană – neratificarea Comunităţii europene de apărare. Se observă că fiecare acţionează
în zone distincte: China în lumea a treia, Iugoslavia în tabăra nealiniaţilor.
Apropierea dorită de Hruşciov imediat după dispariţia lui Stalin este doar de faţadă. Ea nu
atenuează ura lui Hodja faţă de Tito acuzat în mai multe rânduri că vrea să înghită Albania, nici
puternicele acuzaţii ale lui Mao Ze Dong împotriva sistemului titoist şi a prozelitismului său în lumea a
treia. O dată cu acuzaţiile aduse de Hruşciov lui Stalin şi o dată cu mişcările poloneze şi maghiare, anul
1956 oferă deja ocazia revenirii la suprafaţă a divergenţelor şi duşmăniilor dintre cele patru state. Nu s-
a produs încă nici o ruptură, dar lucrurile evoluează deja în această direcţie.
În anii ʼ60 comunismul putea fi comparat cu o navă greu încărcată, care înfruntase în acelaşi
timp o furtună şi o revoltă. Avariile suferite erau puţin vizibile şi greu de evaluat, dar viitorul va arăta
cât sunt de importante. Pentru moment cel mai evident lucru era dezorientarea comunismului datorată
conducerii de către mai mulţi comandanţi şi modificării definitive a direcţiei iniţiale. Comunismul se
clătina crezând că-şi găseşte calea când spre ţărmurile interzise cândva ale liberalismului când spre
statele care nu încercaseră comunismul până atunci. În acest moment fiecare se consideră îndreptăţit să
propună propria sa opţiune: de la autogestiunea iugoslavă la utopia sângeroasă a khmerilor roşii; de la
naţional-comunismul albanez sau românesc, la „Primăvara de la Praga”. Această sporire a
experienţelor comunismului din anii 60-70 deşi reflectă eşecul şi respingerea sistemului în vigoare până
24
atunci, nu dăunează cu nimic prozelitismului. Lumea a treia, încolţită de o mizerie tot mai mare în
căutarea de „modele”, merge avidă spre unul din cele „o mie şi unu de comunisme”.
Cea mai mare parte a strategiilor reformiste elaborate de statele comuniste imediat după
dispariţia lui Stalin s-a inspirat exclusiv din marxism. Conform iniţiatorilor, esenţa acestor reforme
consta într-o simplă corectare a unor principii pervertite sau rău aplicate (reforma hruşciovistă) sau în
reîntoarcerea la sursele comunismului („marele avânt” chinezesc). În schimb, un mare număr de
experienţe reformiste din anii 60-70, referindu-se încă la părinţii fondatori ai doctrinei acordă o atenţie
deosebită funcţionării liberalismului cu scopul de a găsi o sursă de inspiraţie.
11. Experienţele de inspiraţie liberală. În câţiva ani mentalităţile s-au schimbat mult. Politica
de coexistenţă paşnică a contribuit la demitizarea lumii comuniste în ochii capitaliştilor, dar a dus şi la
„dediabolizarea” capitaliştilor. Din momentul când se acceptă schimburile între cele două lumi, iar în
Uniunea Sovietică se stabileşte că prim obiectiv depăşirea Statelor Unite, sunt recunoscute în mod
indirect experienţa şi succesul taberei liberale. Ideea de a împrumuta de la liberali cele mai bune soluţii
fără a renunţa de loc la specificul marxist se impune atunci, la fel de bine, şi hruşcioviştilor, şi
pragmatiştilor chinezi. Cu toate acestea, într-un context de suspiciune, şi mai ales de rigiditate
ideologică extremă, era riscant pentru un conducător să recunoască direct că reforma pe care o lansa
ţinea de fapt partea unor principii din tabăra inamică. Singura manevră salvatoare era plasarea sub
autoritatea incontestabilă a unui mare maestru al marxismului sau referirea la o experienţă de acelaşi
tip. De exemplu: era suficient să aminteşti că Lenin, în ultimii săi ani, subliniase că în socialism nu se
poate trece la schimbul direct de produse şi că piaţa era absolut necesară.
Mulţi conducători din acea perioadă au suferit influenţa unor economişti remarcabili sovietici
sau est-europeni care în contextul destalinizării se dovedesc mai îndrăzneţi şi nu ezită să accepte
concesiile făcute economiei liberale în vederea reînsufleţirii producţiei. Încă de la jumătatea anilor ’50
în Polonia este propus un nou sistem economic care să îmbine planificarea, mecanismele de piaţă şi
descentralizarea. În aceeaşi perioadă în Uniunea Sovietică se încearcă să se impună economia
matematică, metodele economice de gestiune şi dezvoltarea producţiei comerciale şi de piaţă, în regim
socialist. Apare speranţa că răul putea fi extirpat prin metode ştiinţifice de gestiune, planificare şi
organizare.
12. Experienţele naţional-comuniste. Opunându-se oricărei reforme economice de inspiraţie
liberală, dar preocupaţi de găsirea unei mai bune stabilităţi populare, numeroşi conducători în special
din Albania, Coreea de Nord, Cuba, România, Vietnam accentuează orientarea regimului lor spre ceea
25
ce se poate numi „naţional-comunism”. Dincolo de numeroasele particularităţi se observă la ei o
tendinţă comună de a proslăvi ideologic un comunism „pur şi dur”, încurajând totodată
comportamente populare naţionaliste.
Printre cele „o mie de comunisme” ale vremii aceste sisteme ocupă un loc intermediar, între
experienţele de inspiraţie liberală cărora le apreciază manifestările de independenţă şi de suveranitate
naţională şi comunismele utopice, la care sunt apreciate radicalismul ideologic şi puterea de mobilizare.
Factorii care au determinat elaborarea naţional-comunismului sunt fie de ordin economic, fie de
ordin militar: stabilirea regimului comunist s-a lovit la început de opoziţia declarată şi activă a
„blocului american” sub forma unor războaie lungi şi dure – în Coreea şi Vietnam; de o blocadă
economică foarte strictă şi de multiple tentative de destabilizare politică – Cuba; în Albania, pentru a se
impune definitiv Hodja a trebuit să caute recunoaşterea lui Stalin; numai România nu a avut de luptat
pentru a menţine regimul comunist instaurat în urma ocupării de către Armata Roşie. În schimb,
conducătorii comunişti români au fost supuşi – la începutul anilor ’60 unei iniţiative hruşcioviste care a
pus în discuţie independenţa economică a ţării. Proiectul de planificare supranaţionale al CAER-ului pe
care îl refuză în iunie 1962 i-ar fi obligat să-şi abandoneze propriul plan de dezvoltare generală al
economiei. Din aceleaşi motive, în 1964 ei se opun ferm constituirii unui ansamblu economic al
Dunării de Jos (proiectul lui Valev) cuprinzând regiuni sovietice, bulgare şi româneşti.
Naţionalismul cultivat în aceste regimuri nu este deloc original în modul său de exprimare,
înrudindu-se cu cel dezvoltat de statele fasciste sau de orientare fascistă în perioada interbelică, axele
majore: sunt cultul şefilor şi exaltarea patriotismului, la care se adaugă o afirmare a independenţei, mai
mult formală decât reală, în interiorul blocului comunist.
13. Cultul personalităţii. În centrul dispozitivului se situează principalul conducător al
Partidului-stat, propaganda încearcă să-i legitimeze puterea absolută, omul este complet identificat cu
Partidul şi din acest motiv recuperează în folosul său funcţia eminentă de „călăuzitor al poporului” pe
care Lenin a acordat-o Partidului Comunist. Astfel, sunt inventate sloganuri:
Partidul=Ceauşescu=România. În calitate de „călăuzitor”, „conducător” (România), „lider maximo”
(Cuba), „mare conducător” (Coreea), şeful statului este singurul capabil de interpretări şi adaptări la
circumstanţele concrete ale ţării. Înzestrat cu un „genial simţ vizionar” (Ceauşescu), „gândire
puternică” (Hodja), „călăuzitorul” este deopotrivă un profesor care explică cu perseverenţă, de-a
lungul unor discursuri-fluviu putând atinge mai mult de 10 ore în Cuba, şi un profet care poate vedea
mai departe decât muritorii de rând. Bruştele şi derutantele întorsături pe care aceşti conducători
26
inspiraţi le aplică adeseori în politica lor sunt considerate o expresie a unor „intuiţii avangardiste”, pe
care viitorul le va confirma.
Conform imaginii lui Ceauşescu „călăuzitorul” este şi cel mai iubit fiu al poporului, ceea ce
presupune manifestarea faţă de el a unor sentimente filiale. Conducătorul suprem este întruparea
înţelepciunii, echităţii, simplităţii şi bunăvoinţei tatălui de familie.
Această imagine a unui tată binevoitor şi mereu atent la nevoile poporului, pe care propaganda
încearcă să o impună, rareori corespunde realităţii. Cel mai adesea liderul, convins că poporul nu este
copt pentru socialism şi că primejdiile exterioare impun un regim forte, se comportă că un adevărat
despot vanitos şi crud. Suspiciunea şi megalomania sa îl determină să concentreze puterile numai în
mâinile sale şi ale familiei sprijinindu-se pe armată şi pe poliţia secretă. În aceste regimuri nepotismul
este o regulă generală. Nedjmije Hodja, soţia şefului Albanez, asistă în Biroul politic şi îşi dă avizul în
special la alegerea cadrelor. Elena Ceauşescu cunoaşte o ascensiune fulgerătoare în sânul PCR, ea
controlează numirile şi, în calitate de Preşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Educaţie,
domină toate structurile culturii şi cercetării ştiinţifice. În Cuba, fratele liderului Fidel Castro, Raul
Castro, vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi ministru al armatei este al doilea în ierarhia statului.
Vârful nepotismului este atins în Coreea unde, în patru decenii de putere, aproximativ 20 de persoane
înrudite cu Kim Ir Sen deţin posturi de mare responsabilitate în sânul partidului şi statului, 6 membri
din familia să sunt promovaţi în biroul politic, iar fiul său mai mare Kim Jong Il este numit încă din
1973 Secretar Organizatoric al Partidului şi în 1993 preşedinte al Comitetului Naţional de Apărare şi
succesor legitim.
14. Societatea civilă. Negată de unii înainte de instalarea regimurilor marxiste, desfiinţată
metodic de acestea din urmă, societatea civilă – ansamblul structurilor sociale independente de stat –
pare uneori că dispare din istoria statelor comuniste. În realitate ea este constrânsă la tăcere şi aşteaptă
circumstanţe mai bune pentru a se face auzită. În cursul anilor ʼ60 şi mai ales ʼ70 aceasta se
manifestă din nou sub acţiunea unor fenomene generale, precum accelerarea creşterii demografice în
unele ţări (populaţia chineză creşte de la 713 milioane în 1964 la 1032 în 1982), dezvoltarea urbanizării
în alte ţări (URSS, spre exemplu) sau creşterea foarte puternică a nivelului de instruire în majoritatea
ţărilor. Pe de altă parte, societatea civilă, într-un stadiu foarte avansat de ineficienţă şi slăbiciune a
partidului-stat este mai puţin paralizată de teamă decât în timpul fazei de cucerire, mai puţin resemnată
în privinţa marginalizării sale, fiind mai hotărâtă să joace un rol propriu. Astfel, ea se orientează în
două direcţii. O infimă minoritate a membrilor săi, „disidenţii”, încearcă să amelioreze sistemul
27
hărţuind puterea pentru a obţine dacă nu răsturnarea, cel puţin amendarea ei. În schimb, pentru marea
majoritate pare acceptabilă o singură alegere: a trăi cu regimul aflat la putere, adică adaptarea la el şi
disfuncţiile sale.
În grade diferite, în funcţie de ţară, intelectualitatea s-a unit cu tinerii, care s-au implicat cel mai
mult în disidenţă. Angajarea intelectualilor a fost progresivă. La început, de teama puterii, dar şi din
elitism, aceştia îşi limitează criticile la revendicări corporatiste, protestând împotriva dogmatismului şi
cenzurii, care le afectează în mod direct activitatea. E nevoie de un şoc sau de o solicitare puternică
pentru a accepta să devină purtători de cuvânt ai grupurilor disidente. Aceşti intelectuali, majoritatea
tineri, aparţin generaţiei care făcuse mai curând o bună primire regimului comunist, dar care a fost
repede dezamăgită. Refuzând resemnarea şi inactivitatea ea se implică în contestare. O regăsim că vârf
de lance în toate manifestările blocului comunist, din 1956 până în 1991.
Când sistemul se afla încă în plenitudinea forţelor sale şi puterea nu renunţase deloc la
pretenţiile ei totalitare, singurul mod de a exprima critici este acela de a le formula în anonimat şi
clandestinitate absolută. Pe furiş sunt aruncate manifeste în cutiile de scrisori sau la intrările în clădiri,
sunt mâzgălite în grabă graffitti pe pereţi, sunt adresate scrisori anonime autorităţilor.
Sistemul comunist aflat în faza sa de decadenţă nu a întâmpinat numai opoziţia elitelor ci şi
rezistenţa unei mari părţi a populaţiei, cel puţin în două domenii: credinţa şi sentimentul naţional.
Numeroase mărturii atestă o intensificare a practicii religioase. Încă de la mijlocul anilor ’70, preotul
ortodox rus Dudko, de la biserica Sfântul Nicolae din Moscova, afirma că în doi ani a botezat în jur de
cinci mii de adulţi. Între 1979 şi 1984 numărul botezurilor celebrate oficial creşte în URSS cu 4,3% la
copiii de vârstă şcolară şi cu mai bine de 35% la adulţi. În paralel datorită prăbuşirii idealurilor
comuniste şi decepţiei cauzate de filosofia materialismului dialectic impusă de sus, notează în 1979
scriitorul Anatoli Levitin Krasnov, se naşte un spirit religios în rândul tinerilor. Mulţi tineri, de multe
ori copii ai foştilor bolşevici sau chiar agenţi KGB, cer să fie botezaţi. În zilele de sărbătoare asistenţa
la slujbe este din ce în ce mai mare. Dispare sentimentul de ură faţă de biserică. În materie de publicaţii
religioase, un efort considerabil este făcut de unii membri ai clerului şi de credincioşii lor. Adevărate
reviste ce denunţă măsurile discriminatorii şi persecuţiile împotriva credincioşilor circulă pe ascuns. În
1980 KGB-ul descoperă şapte buncăre subterane, şaisprezece ascunzători secrete, 15 tipografii
clandestine, 31 de imprimerii, 8 laboratoare foto, ateliere de legat şi broşat, 82 tone de hârtie. În 1988
în Uzbekistan se descoperă existenţa a mai mult de 1800 de moschei clandestine pe lângă cele 365 de
moschei oficiale.
28
În strânsă legătură cu naşterea credinţelor se observă în mai multe state reapariţia problemelor
de identitate. Deschis sau nu, populaţiile îndrăznesc să conteste reorganizările teritoriale operate la
instalarea regimurilor comuniste, precum şi politica lor de centralizare şi uniformizare. Un anumit
număr de minorităţi din blocul sovietic, ale căror condiţii de viaţă se degradează în permanenţă, au
cerut dreptul de a se întoarce în ţara strămoşilor, fie că aceasta se afla în interiorul frontierelor Uniunii
precum tătarii, sau în exterior – germanii şi evreii. Începând din 1968-1969 comunitatea evreilor s-a
organizat pentru a rezista mai bine şi a obţine dreptul de a emigra. În anii ’70 comunitatea evreiască
depune un efort deosebit pentru a oferi o imagine obiectivă privind situaţia sa. A folosit metodele
legaliste ale mişcărilor Drepturilor omului, susţinându-şi revendicările cu texte oficiale şi adresând
scrisori şi petiţii celor mai înalte autorităţi ale ţării, chiar şi la ONU – septembrie 1971, a organizat
manifestaţii non-violente la sediul partidului din Vilnius iunie 1971, adunări în faţa bibliotecii „Lenin”
din Moscova – februarie 1975, greve ale foamei. În paralel comunitatea evreiască internaţională a
declanşat acţiuni de susţinere – în SUA opinia publică alertată face presiuni asupra guvernului, care
prin acorduri economice reuşeşte – începând cu 1971 – să facă politica sovietică mai suplă în privinţa
emigrării evreilor, care atinge în 1973-1974 un flux de 3000 de vize de ieşire pe lună – mişcarea a
permis recunoaşterea pentru prima oară din 1917 dreptul omului de a-şi părăsi ţara pentru totdeauna.
Încă din această perioadă iau naştere cele mai multe dintre conflictele interetnice care vor marca
şi grăbi sfârşitul blocului sovietic. În toamna anului 1964 Nichita Hruşciov a fost înlăturat de la
conducere printr-o lovitură organizată de forţele neostaliniste birocratice nemulţumite de metodele sale
de conducere, etichetate ca „scheme nechibzuite”. Noii lideri de la Kremlin în frunte cu L. Brejnev au
luat decizia de a restaura uniformitatea ideologică. Aceasta a fost primită de toţi conducătorii comunişti
est-europeni, cu excepţia României, cu simpatie şi interes. Intensificarea conflictului chino-sovietic şi
intervenţia americană în Vietnam au fost folosite de propaganda sovietică pentru strângerea legăturilor
dintre partidele comuniste. Uniunea Sovietică nu înţelegea să renunţe cu nimic la dominarea acestor
ţări europene interesată fiind în pătratul Varşovia, Berlin, Praga, Budapesta, care era şi un poligon
militar cu divizii sovietice în plin centrul Europei. Devenise clar că Uniunea Sovietică nu va mai
permite nici un experiment cu subversiva idee a „socialismului cu faţă umană”. Liderii sovietici şi-au
menţinut monopolul interpretării marxism-leninismului şi au condamnat orice formă de deviaţie de la
viziunea lor.
URSS a intrat într-o perioadă de stagnare numită în istoriografie şi „brejnevistă” care a durat
aproape 20 de ani. Sistemul instituţional instaurat prin Constituţia din 1977 a pus accent pe unitatea
29
URSS. Repartizarea puterii care era prevăzută a fi gestionată între popor, stat şi partidul comunist era
de fapt un monopol al partidului comunist dominat de nomenclatură. Leonid Brejnev s-a impus
progresiv în fruntea partidului păstrând un delicat echilibru între diferite clanuri ale aparatului de
partid. În acest răstimp economia a continuat să fie hipercentralizată şi neperformantă, cu excepţia
complexului militar industrial. Aparatul birocratic a devenit foarte numeros şi neeficient. Acesta s-a
transformat într-o castă privilegiată în timp ce nivelul de trai se deteriora tot mai mult. Economia
sovietică prezenta un bilanţ extrem de decepţionant. În industrie creşterea economică regresează de la
7,4% în 1971 la 3,4% în 1979, în domeniul agricol URSS a trebuit să importe grâu din SUA (până la 25
milioane tone în 1973-1980) iar aprovizionarea populaţiei se făcea anevoie. Raportat la indicatorii
statistici ca nivel de trai sau asistenţă medicală URSS ocupa locul 60 în lume şi în multe privinţe se afla
pe aceeaşi treaptă cu Burkina Faso (stat în Africa de Vest).
Fiecare lider sovietic de după Stalin a căutat să găsească o formulă viabilă pentru a menţine
URSS în condiţia de superputere nu numai militară ci şi economică. Toţi au eşuat. L. Brejnev a elaborat
o doctrină care statua principiile colaborării cu ţările socialiste, în principal cele din blocul răsăritean.
Aceasta justifica, în absenţa unei baze juridice internaţionale, introducerea de trupe pe teritoriul altui
stat suveran împotriva voinţei conducerii legitime a statului respectiv. Argumentul era simplist:
responsabilitatea colectivă a ţărilor socialiste pentru soarta comunismului. Suveranitatea statelor în
concepţia lui Brejnev şi ai adepţilor săi trecea pe planul doi. După înăbuşirea „Primăverii de la Praga”
Moscova a dezlănţuit o campanie acerbă de suprimare a tendinţelor reformiste atât în URSS cât şi în
ţările est-europene. Diversitatea devenise din nou o erezie, iar îngheţul politic şi economic reprezenta
semnul distinctiv al culturii politice neostaliniste.
Începând cu 1988 societăţile civile încurajate sau decepţionate de impulsurile reformatoare
venite din fruntea partidului se manifestă şi intră în acţiune. Ele obţin succese în 1989 în ţările baltice,
Polonia, Ungaria, Slovenia, Croaţia, apoi prin „efectul bulgărelui de zăpadă” în regimurile cele mai
refractare ale schimbării: Cehoslovacia, RDG, Bulgaria şi România. Pentru unii comentatori în 1989
populaţiile blocului comunist au avut numai rolul unor simpli figuranţi, propulsaţi doar un moment în
faţa scenei, pentru a-i masca pe adevăraţii actori ai piesei: elita intelectuală şi un mic grup de
manipulatori pro-gorbaciovişti. Un punct de vedere atât de restrictiv este greu de susţinut chiar dacă
rolul societăţilor civile este dificil de apreciat şi a variat în funcţie de ţară.
Exasperarea populaţiilor supuse capriciilor unor conducători tiranici atinge punctul maxim,
accentuată fiind de vestea unor schimbări în ţările vecine. Astfel, în ianuarie 1987 istoviţi de penurii,
30
restricţii, reduceri de salarii câţiva români îşi exprimă prin manifeste de propagandă clandestine
nemulţumirea şi dorinţa de înlăturare a lui Ceauşescu. În noiembrie revolte importante izbucnesc la
Braşov, unde zeci de mii de muncitori de la uzinele Steagul Roşu, grupaţi, defilează scandând „Vrem
pâine”, „Jos dictatura!” Primăria şi sediul Partidului sunt luate cu asalt, miliţia solicită ajutorul
armatei pentru a înăbuşi revolta.
În Iugoslavia mişcările greviste iau amploare de la 174 în 1982 la 393 în 1984 şi 900 în 1986,
înmulţindu-se în 1987 ca reacţie în special la măsurile de blocare parţială a salariilor.
În URSS intrarea masivă a clasei muncitoare pe scena „perestroikăi” se produce în iulie 1989
odată cu greva a 100.000 de mineri din Kuzbass. Minerii nu cereau altceva decât aplicarea reformei
economice evitată până atunci.
Nemulţumirea populaţiei nu se exprima întotdeauna deschis, lumea se plânge de penurie, de
proasta calitate a produselor, de diferenţele economice în aprovizionarea regiunilor. Deficienţele sunt la
fel de însemnate în privinţa bunurilor de consum nealimentare, având în vedere dezorganizarea
întreprinderilor, învechirea echipamentelor, dificultăţi de aprovizionare, diversitatea şi calitatea
mărfurilor fiind extrem de nesatisfăcătoare. Devine o problemă achiziţionarea unui televizor, a unei
maşini de spălat sau a unui aspirator.
II. CRIZA COMUNISMULUI ÎN URSS.
EŞECUL REFORMELOR GORBACIOVISTE
1. Accederea la putere a lui M. S. Gorbaciov
2. Politica de reforme a lui M. S. Gorbaciov
3. Eşecul reformelor gorbacioviste
1. Accederea la putere a lui M. S. Gorbaciov. După o perioadă lungă în timpul căreia în fruntea
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice se succed secretari generali bătrâni şi bolnavi (Leonid Brejnev
era foarte slăbit din toamna anului 1974, decedează la 10 noiembrie 1982; Iuri Andropov noiembrie
1982-februarie 1984) Konstantin Cernenko (februarie 1984-martie 1985)), sosirea lui Mihail Gorbaciov
constituie un eveniment. Vârsta – 54 ani şi mai ales ideile noi pe care le propagă prezic schimbări
importante. După câteva ezitări, începând cu 1987, el conturează un sistem diferit de cel elaborat de
echipa Brejnev. În „Ante-memorii”, Gorbaciov mărturiseşte cu sinceritate că nu a apreciat imediat
31
dimensiunea exactă a sarcinii care-i revenea: „Când am acceptat în aprilie 1985 să conduc Comitetul
Central al PCUS în calitate de Secretar General, ştiam că mă aştepta o muncă imensă de transformări.
În acelaşi timp, nu îmi era foarte clară dimensiunea reală a problemelor care aşteptau de atâta timp o
soluţie”.
Mihail Gorbaciov a venit la putere după ce timp de câţiva ani (1982-1985) succesorii lui
Brejnev n-au reuşit să modifice structurile de conducere şi organizare a economiei deşi criza era
evidentă. Iuri Andropov (1982-1984) părea a voi să pună în practică o politică de reforme, însă s-a
confruntat cu imobilismul structurilor şi rezistenţa sistemului birocratic instaurat de L. Brejnev. Noul
secretar general s-a arătat la început de o mare prudenţă plasându-se într-o aparentă poziţie
continuatoare a predecesorilor săi. Foarte curând însă a procedat cu mare rapiditate la consolidarea
puterii sale, schimbând în câteva săptămâni echipa conducătoare şi îndepărtându-i pe principalii săi
rivali. Din acest moment, Gorbaciov a rupt imobilismul erijat în principii de guvernare.
Funcţiile diverse ocupate de Gorbaciov până în 1985 i-au oferit o imagine concretă asupra
multiplelor disfuncţionalităţi ale sistemului. Prim-secretar al regiunii Stavropol timp de 8 ani (1970-
1978), membru al secretariatului general al PCUS la Moscova începând din noiembrie 1978, el ştie că
ţara e la capătul puterilor, că mecanismele economice funcţionează din ce în ce mai rău, că nivelul de
trai al populaţiei a scăzut considerabil, corupţia aflându-se pretutindeni şi foarte puţini dintre cetăţenii
săi aderă fără rezerve la ideologia dominantă. Necesitatea unor schimbări era exprimată clar de
specialiştii în economie.
2. Politica de reforme a lui M. S. Gorbaciov. În 1985 şi începutul lui 1986, după propriile sale
cuvinte, M. Gorbaciov se mulţumeşte să perfecţioneze sistemul şi să-l oblige să funcţioneze, fără a
schimba nimic în principiu. Lansând cu putere două sloganuri: „glasnosti” şi „perestroika”, sloganuri
ce promit o reformă în profunzime a mijloacelor de expresie şi a sistemelor economic şi politic, el se
limitează de fapt la reluarea politicii iniţiate de Andropov, încercând să corecteze abuzurile care se
dezvoltaseră pe parcursul stagnării brejneviste. Glasnosti-ul avea drept scop să trezească societatea
sovietică din letargie printr-un limbaj şi metode ale adevărului. Prin perestroika trebuia încurajată
pentru un ansamblu de reforme prin care se urmărea reconcilierea socialismului cu democraţia. El a
încercat să salveze sistemul comunist printr-un proces lent de liberalizare care să ducă la eliminarea
trăsăturilor sale cele mai odioase însă fără a aboli fundamentele sale ideologice.
Iniţiind această campanie M. Gorbaciov a exprimat interesele politice ale birocraţiei sovietice
între două vârste şi ale unui anumit grup de intelectuali din preajma partidului, care ajunseseră să se
32
împotrivească corupţiei şi incompetenţei din vremea lui Brejnev. El a militat pentru valorile unei
generaţii care îşi asumase ideile celui de-al XX-lea Congres al PCUS, inclusiv cele privind reformele
politice şi economice, coexistenţa paşnică cu Occidentul şi revizuirea generală a modelului utopic
comunist în sensul umanizării lui. De asemenea, alcoolismul este declarat duşmanul numărul unu.
Luptă împotriva corupţiei şi economiei paralele, o lege contra veniturilor ilicite este adoptată în mai
1986. Se continuă urmărirea incompetenţei din interiorul partidului şi statului, procedând la noi epurări
ale cadrelor – 30% fiind destituite în 2 ani. Încă de la sosirea sa, el doreşte să înlocuiască cenzura oarbă
cu o mai mare transparenţă şi cu o mai mare libertate de expresie, convins că aceasta ar fi favorabilă
noii sale politici. În privinţa relaţiilor internaţionale, încă de la primele vizite în străinătate el îşi
manifestă clar voinţa de a pune capăt desfăşurărilor de forţe angajate de Brejnev în Europa (afacerea
euro-rachetelor), în Afganistan, în Orientul Mijlociu, Africa şi în America centrală.
Punerea în aplicare a conceptului de perestroika a depins total de sprijinul societăţii faţă de care
nu se putea spera că economia sovietică ar putea face progrese. Însă conştient de obstacolele ce i se
ridicau, Gorbaciov a luat o serie de măsuri pentru a împiedica nomenklatura, care ar fi dorit să stopeze
procesul reformelor. Începând din 1987, se observă o schimbare clară în strategia lui Gorbaciov. De
acum înainte obiectivul nu mai este corijarea sistemului, ci reformarea lui în profunzime, anul 1987
fiind un an de cotitură, de maturizare a ideilor lansate de Gorbaciov în anul precedent. În câteva luni se
impune necesitatea absolută de a schimba direcţia şi de a renunţa cu totul la practicile obişnuite,
realizând o mai mare participare a populaţiei la exercitarea puterii. „Ordinea gorbaciovistă” se bazează
în mod esenţial pe o reechilibrare a celor trei componente de bază ale sistemului: partidul, statul şi
societatea. M. Gorbaciov avea să apere până la capăt principiul preeminenţei Partidului Comunist.
Fidel art. 6 din Constituţie, suprimat împotriva voinţei sale abia în martie 1990, el subliniază cu orice
prilej faptul că partidul trebuie să impulsioneze marile orientări ale statului şi ale societăţii şi că numai
el poate „servi drept motor al schimbărilor fundamentale”, dar având în vedere acest rol esenţial şi
ţinând cont de recentele sale eşecuri, Partidul trebuie să suporte mutaţii profunde. Reforma prezentată
de Gorbaciov consta în reînnoirea masivă şi întreţinerea instanţelor conducătoare. Ideea reformei era
eliberarea partidului de obligaţiile sale de gestiune în folosul statului, la 30 septembrie 1988 Comitetul
Central acceptă suprimarea majorităţii departamentelor în materie de transporturi, energie, industrii
chimice. În numele perestroikăi, conducerea partidului procedează la un număr de transferări,
reamenajări şi instituiri care vizau să acorde aparatului de stat şi adunărilor alese dacă nu independenţă,
cel puţin mai multă autonomie. Sarcina căreia Gorbaciov se gândeşte să-i acorde prioritate absolută
33
este restaurarea deplină a sovietelor ca organe ale puterii politice şi fondatoare ale democraţiei
socialiste. Instalarea în urma revizuirii constituţionale de la 1 decembrie 1988 a unei noi instanţe etatice
se supune aceleiaşi logici de consolidare a statului şi de reactivare a societăţii civile. Sovietul Suprem se
transformă din cameră de înregistrare într-o adunare permanentă ce propune, dezbate şi votează
proiectele de lege.
Promovarea societăţii civile, înăbuşită total de către partid a fost un alt punct fundamental al
proiectului lui Gorbaciov. Ea a îmbrăcat diverse forme, dintre care cea mai pregnantă a fost modelarea
tutelei partidului-stat în materie de comunicare. Apar în presă informaţii interzise până atunci, despre
alcoolism, criminalitate, droguri, despre personalităţi ale trecutului, dar şi despre toţi cei care se opun
perestroikăi. Gorbaciov adoptă o tactică mai suplă în materie de libertate religioasă, Biserica nu mai
prezenta nici un fel de pericol. De asemenea, noua echipă aflată la putere şi-a subliniat intenţia de a
garanta mai eficient securitatea cetăţenilor introducând noul stat de drept, un set de legi şi decrete care
permiteau recurgerea la justiţie împotriva deciziilor administrative.
În primăvara anului 1989 a fost ales, la capătul unei campanii electorale animate, un Congres al
deputaţilor poporului, dintre care o parte a membrilor a fost desemnată pe baza candidaturilor multiple
şi câteodată chiar împotriva candidaţilor oficiali ai partidului. Acest organism a desemnat Parlamentul
(Sovietul Suprem) care trebuia să-şi desfăşoare activitatea în intervalul dintre sesiunile Congresului. În
fruntea Sovietului Suprem a fost ales Mihail Gorbaciov pe 28 mai 1989. Astfel el s-a pus la adăpostul
unei tentative de a fi înlăturat din funcţia de secretar general al partidului. În fruntea armatei, a KGB-
ului şi la ministerul de externe au fost numite persoane fidele procesului de perestroika, concomitent cu
modificarea structurilor unor organe de administrare şi conducere începând cu Consiliul de Miniştrii
(guvernul) până la conducerea unităţilor social-economice.
În vara anului 1987 a fost elaborată o hotărâre prin care s-a trecut la autonomia financiară.
Letargiei Brejneviste i-a succedat schimbarea. Liberalizarea intelectuală a permis mijloacelor de
informare în masă să se exprime, iar sovieticii au descoperit progresiv „paginile albe” ale istoriei lor.
Destalinizarea, pornită odinioară de Hruşciov a fost reluată şi dusă până la consecinţele sale logice,
reabilitarea victimelor lui Stalin. Au fost reabilitaţi Buharin, Zinoviev, Kamenev, Piatakov şi Radok.
Troţki a ieşit din uitare şi a fost lăudat pentru că i s-a opus lui Stalin, etc.
În materie de politică externă primul obiectiv era câştigarea încrederii internaţionale şi
recunoaşterea greşelilor trecute. Încă din noiembrie 1988 Gorbaciov se pronunţă pentru o creştere
uniformă a prestigiului ONU. Conştient de neîncrederea opiniei mondiale, Gorbaciov a contracarat
34
printr-o serie de acţiuni concrete: noi dispoziţii în vederea dezarmării – semnarea în decembrie 1987 a
unui tratat cu SUA privind eliminarea rachetelor nucleare cu rază medie de acţiune, reducerea cu 10% a
forţelor militare ale Uniunii, renunţarea în 1990 la armele chimice; retragerea trupelor sovietice din
Afganistan începând cu 15 mai 1988; rezolvarea conflictelor regionale în Namibia, războiul Iran-Iraq,
conflictul din Golf. În această nouă manifestare a politicii externe sovietice stabileşte un dialog cu
statele ostile până atunci regimului sovietic: China, Japonia, Israel, Arabia Saudită, ţările Americii
latine, dar efortul principal era îndreptat în direcţia Statelor Unite.
În vara anului 1989, Gorbaciov s-a adresat plenului parlamentar al Consiliului European de la
Strasbourg. Cu acea ocazie el a mers mai departe în repudierea doctrinei Brejnev privind suveranitatea
limitată. A admis că nu exista un sistem social static şi a sugerat că astfel de transformări ar putea avea
loc şi în Europa de Răsărit. Declaraţia lui Gorbaciov de la Strasbourg a fost larg interpretată că o
lumină verde dată reformatorilor din Europa de Răsărit în eforturile lor de a ajunge la un sistem
multipartinic şi la o economie de piaţă, dar mai ales a înlăturat teama de intervenţie a „fratelui mai
mare” pentru a pune capăt reformelor.
3. Eşecul reformelor gorbacioviste. Contradicţiile şi limitele perestroicii au făcut că sistemul
politic să nu poată fi reformat. Astfel că între ceea ce şi-a dorit iniţiatorul reformelor în URSS şi ceea
ce a rezultat în final a fost o mare diferenţă. Voinţa de a permite o reală libertate de exprimare în mass-
media a antrenat nu numai o sporire a aspiraţiilor pentru libertate şi democraţie, ci şi formularea de
critici care n-au vizat numai birocraţia ci şi sistemul comunist însuşi, exprimând preferinţa unui părţi a
societăţii sovietice pentru o democratizare de tip occidental. Ori M. Gorbaciov n-a avut în vedere
modelul occidental, atunci când a lansat conceptele de „Glasnosti” şi „Perestroika”. Pentru el acestea
vizau o perfecţionare a mecanismului social-economic comunist, şi nicidecum răsturnarea regimului
politic. Până în anul 1990, atât demersurile cât şi acţiunile politice ale lui Gorbaciov, pendulau între
hotărârea pentru reforme radicale şi teama că astfel de reforme vor prăbuşi sistemul comunist.
Pe măsură ce lupta politică între reformatori şi nomenclaturişti s-a intensificat Gorbaciov a
înţeles că trebuie să meargă mai departe. La 2 iulie 1990 el afirma că „însăşi logica perestroicii,
dificultăţile din domeniul economic şi social ne obligă să schimbăm în mod fundamental sistemul
economic. Este vorba de elaborarea unui nou model economic diversificat, cu forme diferite de
gestiune şi proprietate, dotat cu o infrastructură modernă”.
Întreaga filozofie a comunismului, aşa cum existase ea de şapte decenii a suferit un declin rapid,
că rezultat al recunoaşterii oficiale a eşecului istoric al sistemului existent. Triumful filozofiei
35
revizioniste a declanşat un proces de eliberare a naţionalismului şi a confruntărilor interetnice. A
spulberat mitul poporului sovietic. Discursul optimist consacrat poporului sovietic, internaţionalismului
şi progreselor lui, s-a frânt începând cu 1986 sub lozinca: „Kazahstanul pentru Kazahi”.
Anul 1989 s-a manifestat că o interrelaţie constantă între evenimentele care se desfăşurau în
URSS şi în Europa de Est, fără a se putea distinge cauzele şi efectele acestui lanţ. Criza economică ce-a
cuprins Uniunea Sovietică că şi majoritatea statelor socialiste în anii ‘70 s-a perpetuat şi în deceniul
următor. Modelul socialismului de tip sovietic s-a dovedit complet inadecvat în condiţiile în care lumea
intra în a treia revoluţie industrială. Dar la fel de important a fost şi rolul Occidentului în anvergura şi
repeziciunea schimbărilor din Europa de Est şi din URSS. Occidentul a încurajat apariţia forţelor
pluraliste democratice, interesate într-o schimbare sistemică, iar Kremlinul şi-a pus speranţele în
reformiştii care aveau în program nu distrugerea şi raţionalizarea mecanismelor economice şi politice
existente.
Anul 1990 a fost anul în care creşterea frământărilor păreau să ducă la punerea în discuţie a
perestroicii că urmare a resurgenţei sentimentelor naţionale fapt pe care M. Gorbaciov nu l-a prevăzut
în planul său de redresare a Uniunii Sovietice. Confruntări interetnice au izbucnit în Azerbaidjan,
Nagorno-Karabakh, Kirghizia, Moldova, iar conflictele naţionale ameninţau coeziunea URSS. Lituania
s-a declarat independentă în martie 1990. I-au urmat imediat Estonia, Letonia, Georgia şi Armenia.
Alte republici s-au proclamat suverane: Federaţia Rusă, Azerbaidjan, Uzbekistan, Turkmenia,
Tadjikistan, Moldova, Bielorusia, Ucraina. Legile URSS nu mai erau respectate, conducătorii
republicilor cereau că recruţii să nu mai fie încorporaţi în armata URSS.
Conştient de pericol Mihail Gorbaciov a propus în februarie 1990 un nou tratat stabilind o
confederaţie pentru a evita secesiunile. Congresul delegaţilor poporului acceptă proiectul unui
referendum cu privire la apartenenţa la Uniune, care ar fi trebuit să aibă loc în primăvara lui 1991.
Instaurarea unei puteri prezidenţiale a cântărit foarte mult în evoluţia rapidă a problemei naţionale.
Preşedintele Uniunii Sovietice concentra toate puterile Sovietului Suprem şi ale preşedintelui său şi
acest lucru a însemnat deposedarea republicilor de autoritatea lor în favoarea puterii centrale şi va duce
la o şi mai mare contradicţie între puterea centrală şi republici.
Economia sovietică a continuat să-şi înrăutăţească starea. Toate reformele preconizate până
atunci de Gorbaciov nu au reuşit decât să sporească lipsurile dezorganizând angrenajele tradiţionale
fără a fi înlocuite cu noi circuite. Această situaţie a generat frământări sociale şi greve. Acest lucru îl va
determina pe Gorbaciov să treacă la măsuri radicale care anunţau moartea sistemului economic
36
socialist. Plenara din februarie 1990 a aprobat abandonarea rolului conducător al partidului introducând
astfel multipartidismul şi trecerea la un regim prezidenţial democratic. În momentul în care Gorbaciov
şi-a sporit prerogativele o parte din radicalii reformişti se vor distanţa şi apoi îl vor părăsi. În decembrie
1990 E. Şevarnadze şi-a dat demisia din funcţia de ministru de externe pentru a protesta împotriva
avansării către dictatură în URSS. La rândul lui B. Elţîn a criticat în Parlament sporirea prerogativelor
preşedintelui URSS. Imperiul sovietic ajunsese la o răscruce. Noul proiect de Uniune era menit să evite
dezintegrarea URSS însă imperiul era în descompunere. Puciul conservator (18-21 august 1991) nu va
putea schimba destinul istoric al ultimului imperiu de tip clasic din lume.
Anunţarea trecerii la economia de piaţă şi abandonarea principiului luptei de clasă au precipitat
lucrurile. Nomenklatura n-a mai suportat să vadă atingerile aduse principiilor fundamentale ale
marxismului. Îl consideră pe M. Gorbaciov personal responsabil de prăbuşirea regimului şi destrămarea
statului sovietic. Considerând că acesta nu mai este demn de a fi şeful statului sovietic ea consideră că
trebuie înlăturat. Adepţii menţinerii regimului comunist şi a imperiului sovietic au început prin a-l izola
pe Gorbaciov de principalii săi sprijinitori în reformarea sistemului. Lovitura de stat se pregăteşte
aproape pe faţă. Aceasta are loc efectiv pe 19 august 1991 cu o zi înainte de ziua în care trebuia semnat
noul tratat asupra Uniunii. Autorii loviturii de stat l-au reţinut pe Gorbaciov în reşedinţa sa de vacanţă
de la Foros (Crimeea) şi „l-au declarat incapabil să-şi asume funcţiunile din motive de sănătate”. Au
numit în fruntea statului pe vicepreşedintele URSS Ghenadi Ianaev şi au organizat un „Comitet de stat
pentru starea de urgenţă” format din miniştri conservatori (apărare, interne, economie, etc.) şi şeful
KGB. Puciştii sperau că populaţia să-i urmeze şi au mizat pe fragilitatea ataşamentului acestuia faţă de
democraţie. Ori, imediat după anunţarea publică a puciului preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţîn, a
făcut apel la rezistenţă şi a cerut armatei să se alieze cu populaţia pentru a face să eşueze „lovitura de
stat reacţionară”.
Rezistenţa condusă de B. Elţîn a descumpănit pe pucişti care au fost incapabili să controleze
situaţia. Ciocnirile dintre forţele de ordine şi populaţia ieşită în stradă pentru a lupta contra restauraţiei
dominaţiei regimului totalitar au condus la descompunerea puterii puciştilor care vor fi arestaţi iar
Gorbaciov în noaptea de 22 august 1991 a revenit la Moscova şi şi-a reluat funcţiile. Nomenklatura
care a sperat că prin această acţiune pot să redea partidului comunist poziţia să predominantă în
societate, a ajuns la alte rezultate: Puciul a dat ultima lovitură regimului comunist şi a împins statul
sovietic spre implozie.
37
Ca un gest simbolic al victoriei forţelor reformatoare pe 23 august mulţimea a dărâmat statuia
lui Dzerjinski, fondatorul poliţiei politice secrete, (strămoaşa KGB-ului) şi a cerut retragerea portretului
lui Lenin din edificiile publice. Discreditarea Partidului Comunist, vinovat de a fi încercat a da lovitura
de forţă împotriva forţelor reformatoare a fost totală. Câteva zile mai târziu M. Gorbaciov şi-a dat
demisia din funcţia de secretar general al PCUS după care a invitat CC să se autodizolve. Partidul
Comunist a fost interzis în armată şi în organismele statului. Pe 28 august 1991 Sovietul Suprem a
suspendat activităţile partidului comunist în întreaga Uniune Sovietică şi a decis să se autodizolve. S-a
ajuns la un vid instituţional după dispariţia partidului comunist care deţinea efectiv puterea. Pentru a-l
umple a fost necesară elaborarea unei noi Constituţii. Până la apariţia acesteia trei noi instituţii au
condus URSS-ul. Un Consiliu de Stat format din conducătorii republicilor – coordona politica externă
şi problemele interne comune; un Comitet interrepublican compus din reprezentanţi ai tuturor
republicilor cu scopul de a coordona gestiunea şi reforma economiei şi un Consiliu al reprezentanţilor
poporului însărcinat cu elaborarea noii Constituţii a Uniunii. KGB-ul a fost reformat în octombrie 1991
când a fost dizolvat, însă practic a fost transformat pe trei servicii în viitor autonome: Serviciul Central
independent de servicii, Serviciul interrepublican de contraspionaj şi un Comitet de stat pentru
apărarea frontierelor. Sfârşitul comunismului în istoria Rusiei a fost marcat de dizolvarea, în
noiembrie 1991, a Partidului Comunist al Federaţiei Ruse. În toamna anului 1991 n-au mai existat
partide comuniste în URSS.
„Moartea URSS” a survenit nu mult timp după „decesul” Partidului Comunist. Puciul că şi în
cazul regimului comunist a avut pentru Uniune aceleaşi efecte dizolvante. În săptămânile care i-au
urmat, toate republicile, şi-au afirmat dorinţa desfacerii legăturilor care le uneau cu puterea federală. Pe
17 septembrie 1991 cele trei republici baltice au fost admise la ONU.
În contextul afirmării tot mai accentuate a autorităţii republicilor a fost elaborat acordul care a
dat naştere unei Comunităţi economice. Acordul s-a semnat la 18 octombrie 1991 de opt republici, mai
puţin ţările baltice, Ucraina, Moldova, Georgia şi Azerbaidjan. În acest timp Consiliul de Stat a pregătit
un proiect de tratat pentru o Uniune politică pe baze federale. Puterea centrală în acest proiect nu mai
exercita decât funcţiile delegate de statele membre, iar aceste funcţii s-ar reduce la diplomaţie şi
apărare.
Cel care a dat lovitura de graţie URSS-ului definitivând prăbuşirea ei a fost preşedintele
Federaţiei Ruse, Boris Elţîn care la 8 decembrie 1991 împreună cu preşedintele Ucrainei şi a
Belarusului, a decis să creeze o Comunitate a Statelor Independente (CSI) la care vor putea adera şi
38
alte republici şi în cadrul căruia ele îşi coordonau politica monetară şi economică. Pe 14 decembrie alte
cinci republici din Asia Centrală s-au raliat la CSI curând imitate de Moldova şi Armenia. Pe 17
decembrie 1991 Boris Elţîn şi Mihail Gorbaciov au anunţat dizolvarea oficială a URSS, începând cu 31
decembrie 1991. URSS-ul a fost înlocuit de CSI dominată de Rusia. Luând act de pierderea puterii sale
Mihail Gorbaciov şi-a anunţat demisia la televiziune pe 25 decembrie 1991. El recunoştea oficial
„moartea URSS”. În fapt atât comunismul cât şi imperiul nu mai existau de câteva luni, iar ultimele
sale vestigii erau pe cale de dispariţie.
III. REVOLUŢIA ANTICOMUNISTĂ DIN POLONIA
1. Eşecul ideologiei comuniste în Polonia
2. „Vara poloneză”
3. Mişcarea„Solidaritatea”
1. Eşecul ideologiei comuniste în Polonia. Triumful filozofiei revizioniste la Kremlin a afectat nu
numai imperiul interior ci şi pe cel exterior, întreaga comunitate a „naţiunilor socialiste” care alcătuiau
blocul sovietic. Noua poziţie sovietică a avut un impact uriaş în Europa răsăriteană prin slăbirea
forţelor conservatoare în conducerile unor ţări ai căror lideri respingeau până şi ideea de reformă. Când
Gorbaciov a lansat conceptele de perestroika şi glasnosti ţările din blocul răsăritean n-au reacţionat în
aceeaşi manieră. Gustav Husak în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu în România, Erich Honeker în R.
D. Germană au fost ostili oricărei schimbări. În Bulgaria, Tudor Jivkov a acceptat o parte din reformele
din domeniul economic însă le-a considerat foarte periculoase pe cele din domeniul politicii. În
Polonia, perestroika a fost depăşită constant prin interpretare şi manieră de acţiune.
Factorul decisiv în prăbuşirea regimului comunist în Polonia a fost destrămarea ideologiei
comuniste. Nu puţini au fost cei care au încercat să înţeleagă mecanismele de putere într-un sistem
totalitar şi să analizeze posibilele reacţii, la nivel individual, în societăţile din spatele Cortinei de Fier.
În acest sens, opera lui Leszek Kolakowski, mentor spiritual al mişcării anticomuniste poloneze, este
fundamentală, privită mai ales în legătură cu ascensiunea „Solidarităţii”. Cariera lui Leszek
Kolakowski a fost profund marcată, la începuturi, de spiritul radicalismului marxist – o demonstrează
aderarea lui la Partidul Comunist în 1946, alegere justificată de convingerea că va participa la
construirea unei noi culturi, bazată pe generozitate, fraternitate şi pe un spirit revoluţionar romantic.
39
După moartea lui Stalin, Kolakowski a devenit una dintre vocile cele mai ferme ale revoltei. În
1966 a fost exclus din Partid, după ce a ţinut la Universitatea din Varşovia un discurs vehement
împotriva partidului, iar în 1968 a fost exclus şi din Universitate. Kolakowski s-a opus antisemitismului
de stat propagat de regimul Gomulka, solidarizându-se cu mişcările studenţeşti şi alegând, din 1968,
exilul.
Cunoscând din interior mecanismul de funcţionare a sistemului comunist, Kolakowski l-a privit
dintr-o perspectivă filozofică, înţelegându-i toate contradicţiile. James Billington consideră ca Leszek
Kolakowski a demonstrat, din interiorul sistemului de tip sovietic, falimentul intelectual al ideologiei
marxiste, precum şi necesitatea libertăţii, a toleranţei faţă de diversitate şi a căutării transcendenţei
pentru restabilirea demnităţii individuale.
Din perspectiva filozofului polonez, esenţa puterii totalitare e reprezentată de reglementarea
tuturor faptelor întreprinse de oameni. În forma distincţiei între o dictatură clasică şi una totalitară,
ideea apare în eseul lui Vaclav Havel „Puterea celor fără de putere”, explicând specificul
totalitarismului: control exercitat de putere asupra tuturor sistemelor, pe toate nivelurile. Dacă o
dictatura clasică înseamnă preluarea puterii de către un grup restrâns ce permite existenţa anumitor
forme de opoziţie, dictatura totalitară se întemeiază pe un sistem ideologic impus şi susţinut prin forţă,
cu o componentă aproape religioasa, ce se insinuează în societate eliminând posibilitatea oricărei
opoziţii. Sistemul se asigura, în primul rând, ca fiecare individ îl va servi, şi orice încercare de depăşire
a atribuţiilor e considerată un atac direct, o încercare de subminare a puterii. Indivizii nu valorează
nimic în sine, ci doar ca părţi componente ale unui sistem a cărui funcţionare trebuie să o asigure.
Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt compromise, valorile inversate, iar libertatea cea mai preţuită
devine aceea de a fi lăsat în pace. Pentru Kolakowski, singura libertate valabilă, condiţionându-le pe
toate celelalte şi funcţionând ca generator al lor, este libertatea de expresie, care, odată anihilată,
anulează şi existenţa, pe termen lung, a celorlalte libertăţi, iar comunismul este ilustrarea fără greşeală a
libertăţilor anulate.
În „Puterea celor fără de putere”, Havel sesizează că noua ordine generează, la nivel
individual, două tipuri de reacţii, aflate la poli opuşi. Obedienţa e una din posibilele atitudini – e deja
celebru exemplul vânzătorului de fructe care, înţelegând că anumite acţiuni trebuie întreprinse în
virtutea „dreptului de a fi lăsat în pace”, acceptă să afişeze în vitrina magazinului său sloganuri
comuniste, fără a-şi pune vreodată problema adevăratei sale atitudini faţă de ele, de altfel riscantă în
context social şi irelevantă la nivelul conştiinţei individuale. A doua posibilitate e „viaţa în adevăr”,
40
inculcarea deliberată a regulilor jocului şi înţelegerea, dincolo de dimensiunea politică, a celei morale şi
existenţiale. „Viaţa în adevăr” echivalează cu revolta împotriva manipulării de orice fel, e un exemplu
de demnitate umană şi singura soluţie care poate confirma valoarea individuală, aruncându-i pe cei care
aleg această cale într-un „joc al şanselor în care miza e totul sau nimic”.
Înţelegând din interior mecanismele de funcţionare a puterii totalitare, Leszek Kolakowski va
afirma că factorul decisiv în prăbuşirea regimului a fost destrămarea ideologiei. „Nu a existat şi nu va
exista, concret, o putere a poporului; e irealizabilă din punct de vedere tehnic. Pot exista doar diferite
instrumente prin care poporul e în stare să schimbe puterea cu o alta”, scria Kolakowski în
„Conferinţe mici pe teme mari”. Din momentul în care au început să iasă la iveală punctele nevralgice
ale ideologiei comuniste, au apărut şi instrumentele care să mijlocească schimbarea puterii.
2. „Vara poloneză”, prin revoltele de la Poznan, deschide ciclul violent al evenimentelor din
1956. Muncitorii de la uzina „Stalin” din Poznan, nereuşind să obţină vreo îmbunătăţire a situaţiei lor
(nivelul de trai scăzuse simţitor, iar normele de muncă fuseseră mult mărite), au declanşat greva
generală în 28 iunie. Refuzul autorităţilor de a se întâlni cu protestatarii i-a determinat pe aceştia din
urmă să asedieze clădiri publice, să atace sediul poliţiei politice – incidentul s-a soldat cu 53 de morţi şi
300 de răniţi. Pe timpul verii, studenţii şi intelectualii au înfiinţat sute de cluburi, proiectând o serie de
reforme – cele mai însemnate, în acest sens, au fost reformele economice, ce vizau introducerea
democraţiei directe în uzine. Semnificaţia acestor discuţii e esenţiala din perspectiva revoltelor
împotriva ideologiei, pentru că reprezintă prima punere publică sub semnul întrebării a regimului
comunist.
Primăvara anului 1968 a fost marcată de alte revolte studenţeşti, criza politică din acest an fiind
corelată cu campaniile împotriva evreilor şi altor câteva minorităţi, lansate de preşedintele Gomulka. În
martie 1968, revoltele au izbucnit ca urmare a interzicerii reprezentării unei piese a lui Adam
Mickiewicz la Teatrul Polonez din Varşovia, pe motiv că ar avea conotaţii antisovietice. Liderii
polonezi au pus aceste revolte pe seama sioniştilor, folosindu-se apoi de incident pentru a declanşa o
campanie antisemită la scară largă: evreilor li s-a interzis să mai deţină funcţii în administraţia publică,
să predea în scoli şi universităţi, organizaţiile evreieşti de orice fel au fost închise şi propaganda
antisemită a fost deosebit de puternică.
Sfârşitul deceniului şase coincide, în multe dintre ţările fostului Bloc Sovietic, cu prăbuşirea
ideologică a comunismului – etapa esenţială care pregătea înlăturarea fizică a acestuia, la sfârşitul
anilor ’80. în Polonia, grevele din decembrie 1970 de la şantierele navale din Gdansk, amendamentele
41
constituţionale din 1975, ce oficializau monopolul Partidului Comunist şi proclamau ca „ireversibilă”
alianţa cu URSS au fost evenimente cu un rol decisiv, ce au dus la mobilizarea intelectualilor şi a
organizaţiilor studenţeşti şi, în cele din urmă, la sfârşitul regimului comunist.
3. Mişcarea „Solidaritatea”. Difuzarea ziarelor şi a înscrisurilor clandestine s-a intensificat: în
perioada 1970-1980, cărţi ce aveau uneori şi 500 de pagini erau tipărite în tiraje de până la 5.000 de
exemplare. În tot acest proces, nu poate fi neglijata importanţa Bisericii Catolice, accentuată după ce, la
17 octombrie 1978, Karol Wojtyla, arhiepiscop de Cracovia, a fost ales Papă, luându-şi numele de Papa
Ioan Paul al II-lea. Cuvintele „Nu vă fie frică”, rostite cu ocazia vizitei în Polonia (aprilie 1979), au
produs o undă de şoc în întregul bloc comunist. Opoziţia poloneză s-a consolidat pe toată perioada
anilor ’80, reuşind în cele din urmă să coaguleze întreaga populaţie – muncitori, ţărani şi intelectuali.
Grevele începute în februarie 1980 şi generalizate pe parcursul lunii august au avut trei rezultate
semnificative: apariţia unui lider, Lech Walesa, prima recunoaştere, într-o ţară comunistă, a unui
sindicat independent – „Solidaritatea”, şi stabilirea unor noi raporturi între stat şi societatea civilă, în
baza acordurilor de la Gdansk. „Socialismului contractual” impus de opoziţia poloneză i se pune capăt
în august 1981, odată cu declararea stării de război, urmată de conflicte violente şi finalizată cu mai
mult de 5.000 de arestări, printre care şi a lui Lech Walesa. Deşi reprimată, opoziţia poloneză va
rămâne o forţă extraordinară, iar în jurul „Solidarităţii”, acum în ilegalitate, vor gravita sute de cluburi
şi societăţi, unele aparţinând chiar Bisericii. Opoziţia se întăreşte, din nou, după 1986, căutând sprijinul
Occidentului, până când singura soluţie evidentă pentru echipa condusă de W. Jaruzelski devine
legalizarea „Solidarităţii”. La 19 ianuarie 1989, Comitetul Central adopta o rezoluţie asupra
pluripartitismului sindical, şi iniţia un dialog cu toate forţele din societate pentru a depăşi criza. În
februarie 1989 liderul comunist Jaruzelski a iniţiat un dialog cu liderul mişcării „Solidarităţii” şi au
convenit să se organizeze alegeri parlamentare în care opoziţia putea dispune de 35% din locurile în
Dietă, iar în Senat alegerile vor fi libere. Se mai prevedea alegerea unui preşedinte al Republicii de
către cele două camere ale Parlamentului.
După o campanie electorală pasionantă dominată de candidaţii „Solidarităţii” alegerile de la 4
şi 18 iunie 1989 se vor încheia cu o strivitoare victorie a opoziţiei. Comuniştii au câştigat doar un
singur fotoliu în Senat şi numai unul dintre cele 35% din locurile Senatului. A fost nevoie de ajutorul
„Solidarităţii” în al doilea tur de scrutin pentru a se evita o criză majoră. Cele două camere îl aleg (cu
o majoritate de un singur vot) pe generalul W. Jaruzelski preşedinte al Republicii şi acesta este obligat
42
să încredinţeze conducerea guvernului unui membru al „Solidarităţii”, Tadeusz Mazowiecki. S-a
format astfel primul guvern necomunist al ţării după cel de-al doilea război mondial.
La următorul (şi ultimul) său Congres, în ianuarie 1990, partidul comunist din Polonia s-a
scindat, ambele formaţiuni nou apărute s-au botezat cu apelative de „Social-Democrat”. Însă acestea la
un loc nu mai aveau decât 67.000 de membri în raport cu cele mai mult de două milioane de membrii
cât număra partidul comunist. Se poate spune din această perspectivă că în Polonia, comunismul a luat
sfârşit printr-o discreditare totală morală şi politică.
Într-o succesiune destul de rapidă, iniţierea revoluţiei radicale, paşnice, politice şi legale spre
democraţie şi drepturile omului a fost urmată şi apoi însoţită de o remarcabilă convalescenţă a
economiei poloneze. În vara anului 1990 guvernul polonez a trecut la aplicarea „terapiei de şoc” o
trecere bruscă de la planificarea socialistă la deschiderea pieţelor, impusă de ministrul de finanţe L.
Belcerowicz. Costul imediat al „terapiei de şoc” a fost suportat de populaţie care a fost silită să se
adapteze la o ambianţă cu „preţuri din Lumea Întâi şi salarii din Lumea a Treia”.
În decembrie 1990 generalul Jaruzelski a demisionat. Alegerile prezidenţiale i-au dat câştig de
cauză lui Lech Walesa, după un al doilea tur de scrutin. Aceste alegeri şi deznodământul lor au închis
definitiv era comunistă din istoria Poloniei postbelice. Deschiderea poloneză din anii 1988-1989 a avut
un impact substanţial în întreaga regiune. Speranţele au renăscut în Ungaria şi Cehoslovacia.
IV. CĂDEREA COMUNISMULUI ÎN UNGARIA
1. Constituirea partidelor de opoziţie în Ungaria
2. Restructurarea Partidului Comunist Ungar
1. Constituirea partidelor de opoziţie în Ungaria. Putem spune că Ungaria a avut parte de cea
mai liniştită şi fructuoasă revoluţie dintre toate statele vecine din lagărul sovietic. Pe de o parte ea a
beneficiat de o opoziţie puternică care s-a constituit în diferite partide: Alianţa Tinerilor Democraţi
(FIDESZ), Forumul Democrat Maghiar, Alianţa liber democrată. Al doilea factor determinant au fost
schimbările la vârful Partidului Comunist Ungar, care au culminat, în decembrie 1988, cu renunţarea
lui Károly Grósz la şefia partidului şi a guvernului în favoarea lui Miklós Németh.
Conducerea Partidului Comunist Ungar se vede obligată să facă din ce în ce mai multe concesii
forţelor de opoziţie, fiind pusă chiar în situaţia de a negocia cu aceste forţe căi şi modalităţi de
43
guvernare a ţării împreună. Iniţial, Parlamentul adoptă un proiect de revizuire a Constituţiei considerat,
pe moment, apogeul reformei politice. În proiect erau trecute ideea creării postului de preşedinte al
republicii ales prin vot universal (desprins astfel de sub tutela partidului). În fine, la mijlocul lunii
aprilie are loc o remaniere drastică a Biroului Politic, ocazie cu care poziţia reformatorilor din elita
partidului – noţiune inexistentă, spre exemplu, în Partidul Comunist din România – se întăresc
considerabil, profitând de intrarea în guvern, în iunie 1988, a comunistului reformator Imre Poszgay.
Au fost eliminaţi din funcţie ministrul afacerilor externe, Peter Varkonyi, ministrul industriei Frigyes
Berecz, ministrul culturii, dr. Jobor Czibere .
Aceste acţiuni exprimă dorinţa lui Károly Grósz de a rezolva problemele socialismului pe căi
democratice, în cadrul unui sistem pluripartidist. În cadrul partidului s-a constituit un „cerc al
reformei” care preconiza împărţirea puterii cu alte forţe politice. Una dintre aceste forţe era Forumul
Democratic Ungar, înfiinţat în decembrie 1988. La 7 iunie 1989 s-a constituit Mişcarea pentru o
Ungarie Democrată. Această escaladare a forţelor pro-democratice spre preluarea puterii se
definitivează odată cu organizarea unei „mese rotunde”, după modelul polonez. Primele tratative între
reprezentanţii Partidului Muncitoresc Socialist Ungar şi cei ai grupărilor şi partidelor din opoziţie a
avut loc pe 13 iunie 1989 când s-au exprimat poziţii, din partea reprezentanţilor PMSU, cu privire la
continuarea negocierilor cu opoziţia. Au fost prezenţi de asemenea şi 120 ziarişti, majoritatea fiind
străini.
Momentul de răscruce al revoluţiei maghiare îl reprezintă data de 16 iunie 1989, când au avut
loc evenimentele pentru reînhumarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Imre Nagy şi colaboratorilor săi
condamnaţi şi executaţi pentru rolul jucat în evenimentele din 1956. Aproximativ 200.000 de persoane
participă la festivităţi precum şi reprezentanţii instituţiilor de bază din Ungaria. Ceremonia are efectul
pe care l-a avut vizita Papei în Polonia în vara lui 1979. După acest eveniment, regimul este golit de
orice legitimitate, iar transformările politice, economice şi sociale vor găsi un sprijin tot mai puternic în
statele occidentale. Conducerea Ungariei a invitat la Budapesta reprezentanţii exilului românesc pentru
a participa la funeraliile victimelor represiunii din 1956. Cu acest prilej a fost adoptată Declaraţia de la
Budapesta din 16 iunie, în care se stipula că Transilvania era un spaţiu de complementaritate, în cadrul
căruia dreptul de reprezentare politică autonomă trebuia garantat.
Avalanşa schimbărilor nu putea ocoli nici partidul în sine – la 23 iunie o şedinţă a Comitetului
Central alege o conducere colectivă a partidului, cu Rezső Nyers ca preşedinte şi Károly Grósz ca
secretar general – şi nici un monstru sacru al regimului: la 8 mai 1989, Kadar este exclus din Comitetul
44
Central al PMSU. S-a precizat că preşedintele partidului răspunde de relaţiile internaţionale ale
acestuia, iar secretarul general se ocupa de problemele vieţii interne de partid. A fost constituită
„Comisia pentru învăţămintele drumului nostru istoric”, şi pentru declaraţia program a PMSU,
condusă de Imre Posgay.
Evenimentele reformiste din Ungaria au atras atenţia celorlalte state socialiste care doreau să
urmeze acelaşi drum, dar erau împiedecate de liderii conservatori aflaţi la conducerea partidului
comunist. Cel mai mare ecou pe care masa rotundă din Ungaria l-a produs a fost în RDG. Începând cu
2 mai, Ungaria produce o surpriză mondială prin ridicarea – în egală măsură simbolică şi pragmatică –
a sârmei ghimpate de la graniţa cu Austria. Ceea ce va urma devenea previzibil: un adevărat exod a
germanilor spre RDG via Ungaria. Acest lucru a devenit oficial începând cu seara zilei de 11
septembrie când ministrul de externe al Ungariei, Gyula Horn a făcut publică rezolvarea situaţiei
refugiaţilor est-germani din Ungaria. El declara că posesorii de paşapoarte est-germane pot pleca din
Ungaria în orice direcţie vor. Explicaţia pentru acest gest era că „Ungaria nu mai poate tolera situaţia
existentă, ea punând în pericol securitatea graniţelor ungare în actuala stare de dezordine şi
indisciplină ce domneşte la frontieră”. La această soluţie, cancelarul Helmuth Kohl a avut o reacţie
extreme de relevantă. El considera că ceea ce a făcut Ungaria pentru germani nu va fi uitat niciodată.
Ungaria a intrat în vizorul Marilor Puteri, în special al Americii, care dorea să ghideze într-un
fel evoluţia evenimentelor de la dictatură la democraţie. La 11 iulie, preşedintele american George
Herbert Bush, după o escală de 48 de ore în Polonia, face o vizită la Budapesta. Mesajul său pentru
comuniştii reformatori şi membrii opoziţiei îndemna la prudenţă în acţiunile întreprinse pentru a nu-i
supăra pe conservatorii sovietici. Poziţia prudentă a lui George Bush poate fi explicată prin faptul că
situaţia din Europa de Est este fluidă, nimic nu este decis. Situaţia din Ungaria şi Polonia poate oricând
să ia un curs nedorit. Pierderea puterii de către Gorbaciov ar fi blocat procesul democratizării în Europa
de Est. Conservatorii de la Kremlin nu trebuie alimentaţi cu argumente prin declaraţii imprudente.
Susţinerea lui Gorbaciov este deci o parte esenţială a politicii SUA.
2. Restructurarea Partidului Comunist Ungar. În aceste conjuncturi interne şi internaţionale
extrem de fluctuante, trendul reformist din PMSU a fost confirmat la congresul extraordinar din 6-7
octombrie, când s-a hotărât transformarea Partidului Comunist în Partidul Socialist Ungar, noul partid
abandonând principiile centralismului democratic şi dictaturii proletariatului. Momentul nu a marcat
însă dispariţia PMSU din spectrul politic maghiar. A fost organizat un congres, la 17 decembrie, cel de-
al XIV-lea congres al partidului. Congresul a adoptat noul statut şi a ales noul preşedinte al partidului,
45
în persoana lui Gyula Thurmer (35 ani), cu studii în Uniunea Sovietică. Partidul numărând în acest
moment cca. 65.000 de membrii, a avut un impact electoral neglijabil
La 18 octombrie, în Parlamentul maghiar a început discutarea şi adoptarea amendamentelor
constituţionale asupra cărora s-a căzut de acord la negocierile din cadrul „mesei rotunde”. S-a hotărât
consultarea populaţiei în cadrul unui referendum. Acesta a fost organizat pe 26 noiembrie. Populaţia a
fost chemată să-şi spună cuvântul asupra a patru chestiuni: menţinerea gărzilor muncitoreşti,
desfiinţarea celulelor comuniste la locul de muncă, contabilizarea bunurilor partidului şi preluarea lor
de către stat şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale la 7 ianuarie 1990. Peste 95% din cei prezenţi la vot
s-au pronunţat pentru desfiinţarea celulelor comuniste la locul de muncă şi a gărzilor muncitoreşti,
contabilizarea bunurilor partidului. La 21 decembrie, când Ceauşescu ţine ultimul discurs în faţa
mulţimii, Adunarea Naţională votează la Budapesta dizolvarea sa şi organizarea de alegeri libere
pentru 25 martie 1990.
În primăvara anului 1990 au loc alegerile în Ungaria câştigate de Forumul Democratic şi astfel
comuniştii au fost răsturnaţi de la putere prin voinţa societăţii. Acesta s-a pronunţat pentru construirea
unui stat de drept, autoconducere democratică, privatizarea întreprinderilor falimentare şi pentru
trecerea mai rapidă la economia de piaţă. Liderul Forumului Democratic, J. Antall a devenit prim-
ministru şi a format un guvern de coaliţie în care au mai intrat Partidul Independent al Micilor
Proprietari. În august a fost ales preşedinte al Republicii Ungaria Arpad Goncz, lider al Alianţei
Democraţilor Liberi. Astfel în Ungaria s-a pus capăt dictaturii comuniste. Reformele economice
promovate în anii ’70-’80 au pregătit, în mare măsură trecerea accelerată la economia de piaţă. Din
primele luni ale anului 1990 statul a sistat investiţiile în agricultură. Întreprinderile industriale au trecut
la un rapid proces de privatizare.
Putem conchide că revoluţia antisocialistă din Ungaria s-a caracterizat printr-o lipsă a
manifestaţiilor de stradă violente de orice fel, ceea ce face cazul Ungariei diferit de cel al Poloniei.
Cazul maghiar de revoluţie rămâne, de asemenea, primul care a demonstrat posibilitatea concretă a
folosirii alegerilor libere ca soluţie pentru abandonarea socialismului.
46
V. RĂSTURNAREA COMUNISMULUI ÎN CEHOSLOVACIA
1. Primăvara de la Praga
2. Revoluţia de catifea
În Cehoslovacia prăbuşirea regimului comunist s-a făcut prin ceea ce istoricii şi opinia publică
au denumit „revoluţia de catifea”. Radicalizarea opoziţiei faţă de regimul comunist a devenit vizibilă
încă din ianuarie 1989 când au fost organizate demonstraţii pentru comemorarea liderului studenţesc
Jan Palach, care îşi dăduse foc, în semn de protest, cu douăzeci de ani în urmă în timpul „Primăverii de
la Praga”.
1. Primăvara de la Praga (în cehă: „Pražské jaro”, în slovacă: „Pražská jar”) a fost o
perioadă de libertate politică în Cehoslovacia care a început în primăvara lui 1968 când a venit la
putere Alexander Dubček şi a durat până în 20 august acelaşi an, când Uniunea Sovietică şi aliaţii săi
din Pactul de la Varşovia (cu excepţia României) au invadat ţara.
La 12 mai 1968 cehii şi slovacii ar fi trebuit să comemoreze moartea compozitorului Bedřich
Smetana, în onoarea căruia se organiza festivalul „Primăvara de la Praga”. Curând numele
festivalului a ajuns să fie dat mişcării în favoarea intereselor naţionale, potrivnică Uniunii Sovietice.
La începutul anilor ’60, Republica Socialistă Cehoslovacă a trecut printr-o perioadă de criză
economică, care a dus la înlocuirea lui Antonín Novotný de la conducerea Partidului Comunist din
Cehoslovacia. Rămas fără susţinere în cadrul CC al PCC, Novotný a fost nevoit să demisioneze la 4
ianuarie 1968 din funcţia de secretar al partidului şi de preşedinte al Republicii. Locul său a fost luat
de Alexander Dubček, care avea sprijinul comuniştilor reformişti.
În aprilie, Dubček a lansat un program de liberalizări şi reforme care includeau, printre altele, o
libertate mărită a presei şi posibilitatea unei guvernări multipartinice. Acest program includea de
asemenea planuri pentru o federalizare a Cehoslovaciei în două naţiuni cu drepturi egale. Deşi
programul prevedea clar că aceste reforme trebuiau să aibă loc sub conducerea Partidului Comunist,
presiunile populare au condus la implementarea imediată a unor reforme. Au apărut astfel o serie de
acţiuni radicale pentru acea perioadă: în presă au apărut declaraţii antisovietice; Social Democraţii au
început formarea unui partid separat; au fost create noi cluburi politice independente. Membrii
conservatori ai Partidului Comunist au cerut măsuri represive imediate, dar Dubček a preferat o
47
conducere moderată a partidului, anunţând că la Congresul Partidului din luna septembrie vor fi
încorporate în statutul partidului planurile unei legi de federalizare şi va fi ales un nou Comitet Central.
Pe 27 iunie, Ludvík Vaculík, un membru important al Partidului Comunist şi candidat la
Comitetul Central, a publicat un manifest intitulat „Două Mii de Cuvinte”. Acesta exprima îngrijorarea
privind acţiuni ale unor elemente conservative din Partidul Comunist şi a unor forţe „exterioare”.
Manevre militare de exerciţiu ale membrilor Pactului de la Varşovia avuseseră loc în Cehoslovacia, la
sfârşitul lui iunie. Vaculík a cerut populaţiei să ia iniţiativă în implementarea programului de reforme.
Dubček, Preşedinţia Partidului, Frontul Naţional şi cabinetul au denunţat cu tărie manifestul.
În opinia dramaturgului Vaclav Havel, el însuşi participant activ la evenimente, cursul radical al
mişcării politice de la 1968 „nu a fost rezultatul vreunui program clar ori al unei voinţe neechivoce, ci
o manifestare a unei super-presiuni sociale care a găsit o ocazie prielnica”. Luaţi de „val”, comuniştii
cehoslovaci erau siguri că sovieticii vor fi de acord cu reforma din Cehoslovacia.
Leonid Brejnev şi conducerea ţărilor din Pactul de la Varşovia (cu excepţia României), erau
îngrijoraţi din cauza reformelor lui Dubček, pe care le priveau ca acţiuni ce slăbeau poziţia Blocului
Comunist în plin război rece. Conducerea sovietică a încercat să oprească sau să limiteze schimbările
din Cehoslovacia printr-o serie de negocieri. Discuţii bilaterale au avut loc în iulie la Čierna nad Tisou,
în apropierea graniţei Slovaco-Sovietice. La discuţii, Dubček a susţinut programul aripei reformiste a
Partidului Comunist din Cehoslovacia reafirmându-şi, în acelaşi timp, adeziunea la Pactul de la
Varşovia şi COMECON. Conducerea Partidului Comunist Cehoslovac era însă împărţită între
reformatori (Josef Smrkovský, Oldřich Černík şi František Kriegel) care îl sprijineau pe Dubček, şi
conservatori (Vasil Biľak, Drahomír Kolder şi Oldřich Švestka) care au adoptat o poziţie anti-reformă.
Pe 3 august, reprezentanţii statelor Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria, Bulgaria şi
Cehoslovacia s-au întâlnit la Bratislava unde au semnat Declaraţia de la Bratislava. Aceasta reafirma
ataşamentul nemăsurat faţă de doctrina marxist-leninistă şi declara război împotriva ideologiei
„burghezo-moşiereşti” şi a tuturor forţelor „antisocialiste”. Uniunea Sovietică şi-a declarat intenţia de
a interveni în orice ţară a Pactului de la Varşovia, dacă se va stabili un sistem burghez multipartinic.
Politica Uniunii Sovietice de a cere guvernelor socialiste ale statelor-satelit să îşi subordoneze
propriile interese naţionale intereselor Blocului Comunist (prin acţiuni militare dacă era necesar) a
devenit cunoscută sub numele de Doctrina Brejnev.
În final sovieticii, fiind nesatisfăcuţi de reformele cehoslovace, au pus în practică invazia ţării.
În noaptea de 20-21 august 1968, forţe militare din Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria şi
48
Bulgaria au invadat Cehoslovacia. Între 5.000 şi 7.000 de tancuri sovietice au ocupat străzile, ele fiind
acompaniate de un număr mare de trupe (estimat la o cifră între 200.000 şi 600.000 de soldaţi).
Pe durata atacului armat, 72 de cehi şi slovaci au fost ucişi şi sute au fost răniţi. Alexander
Dubček a cerut populaţiei să nu opună rezistenţă armată. El a fost arestat şi dus la Moscova (împreună
cu alţi membri de partid susţinători) într-un avion militar sovietic.
Ocupaţia a provocat un val masiv de emigraţie (estimat la 70.000 de oameni imediat şi 300.000
în total), în general oameni cu o înaltă calificare tehnică, cărora ţările vestice le-au permis şederea şi
unde s-au integrat fără probleme.
În noaptea invaziei „Prezidiumul Cehoslovac” a declarat că trupele invadatoare au intrat în ţară
fără cunoştinţa Cehoslovaciei. Imediat după intervenţie a fost convocat în secret al 14-lea congres de
partid şi aici s-a subliniat faptul că nimeni nu a cerut intervenţia. Cu toate acestea ziarele centrale
sovietice au publicat o cerere nesemnată, care se pretindea că ar fi fost trimisă de Cehoslovacia prin
care s-ar fi solicitat „asistenţă imediată, inclusiv armată”.
Opoziţia populaţiei a fost exprimată prin numeroase acte de rezistenţă nonviolentă. În Praga şi
alte oraşe, cehi şi slovaci au întâmpinat soldaţii Pactului de la Varşovia cu argumente şi reproşuri.
Invadatorilor li s-a refuzat orice ajutor sau asistenţă, inclusiv mâncare şi apă. Pancarte şi graffitti pe
pereţi sau străzi denunţau invadatorii, liderii sovietici şi colaboratorii suspectaţi. Peste tot erau purtate
fotografii ale lui Dubček şi Svoboda.
Rezistenţa întâmpinată a determinat Uniunii Sovietice să abandoneze planurile iniţiale de a-l
elimina pe Dubček. El a fost arestat şi dus la Moscova pentru negocieri. Cu această ocazie s-a stabilit
că Dubček îşi va putea păstra funcţiunile în cadrul Partidului Comunist şi că se va continua un program
de reforme moderate.
Pe 16 ianuarie 1969, studentul Jan Palach şi-a dat foc în Piaţa Wenceslav (Václavské náměstí)
din Praga în semn de protest faţă de noua suprimare a liberei exprimări. În aprilie 1969, Dubček a fost
înlocuit din funcţia de Prim Secretar cu Gustáv Husák. Husák a anulat reformele lui Dubček şi a
curăţat partidul de membrii cu vederi reformiste.
Ţările democratice s-au rezumat la a critica invazia, ele nefiind în poziţia de a provoca forţele
militare sovietice din Europa Centrală, în mijlocul războiului rece. O reacţie mai vizibilă a avut loc în
România comunistă, unde Ceauşescu, opozant ferm al influenţelor sovietice şi susţinător declarat al lui
Dubček, a ţinut în ziua invaziei un discurs public la Bucureşti, unde a criticat politica sovietică în
termeni neobişnuit de duri. Deşi România a fost, pentru scurt timp, de aceeaşi parte a baricadei cu Iosip
49
Broz Tito, aceasta este o situaţie pur conjuncturală (Ceauşescu fiind dinainte un oponent al principiului
Socialism cu faţa umană). Opoziţia a consolidat, însă, imaginea României în Occident pentru
următoarele decade, mai ales după ce Ceauşescu a încurajat populaţia să lupte pentru a nu avea
manevre similare în România: îndemnul său a primit un răspuns iniţial extrem de entuziast, multe
persoane care nu aveau deloc convingeri comuniste au dorit să se înroleze în nou formatele Gărzi
Patriotice paramilitare. RDG acuza liderii cehi că au pactizat cu imperialiştii şi că făceau jocul celor de
la Bonn. Şi în celelalte state comuniste se conturau situaţii similare, în care grupări susţinând societatea
civilă să precumpănească forţele conservatoare în cadrul partidelor comuniste, tinzând să deturneze
cursul evenimentelor şi astfel să pună în pericol socialismul în Cehoslovacia. În Finlanda, ţară cu o
puternică influenţă sovietică la acea dată, ocupaţia a provocat un imens scandal. Partidul Comunist din
Finlanda a denunţat ocupaţia, la fel ca Partidul Comunist Italian şi cel francez. Preşedintele Finlandei,
Urho Kekkonen, a fost primul politician vestic care a vizitat oficial Cehoslovacia după august 1968,
fiind întâmpinat cu cele mai mari onoruri cehoslovace de către preşedintele Ludvík Svoboda, pe 4
octombrie 1969. Occidentul nu a acordat nici un sprijin semnificativ reformiştilor cehi. Gomulka
sublinia că ceea ce lega cele trei state reformiste (Iugoslavia, România şi Cehoslovacia) era orientarea
pro-vestică, dorinţa de a se rupe de blocul comunist şi de a crea un fel de alianţă specială intre ele. Se
mai spunea că deocamdată nu era un pericol de contrarevoltă în Cehoslovacia. Într-o declaraţie făcută
în mai, Kadar îi acorda încredere lui Dubcek. Gomulka era convins de faptul că Cehoslovacia se va
transforma într-o republică burgheză şi solicită instalarea de trupe sovietice pe teritoriul acesteia. Apar
atacuri în presă contra Cehoslovaciei din partea Poloniei şi a RDG. în primăvara lui 1968 au existat
unele divergenţe şi în rândul conducerii sovietice. Primul ministru sovietic, Kosyghin, este mai
îngăduitor faţă de situaţie decât Brejnev.
Aceste evenimente au adâncit şi mai mult deziluziile multor persoane vestice cu vederi de
stânga care aveau simpatii pentru doctrina lui Lenin, contribuind astfel la dizolvarea unor grupări de
stânga. O decadă mai târziu, Primăvara de la Praga a împrumutat numele său unei perioade similare
de liberalizare politică din China, perioadă cunoscută drept Primăvara de la Beijing. În parte
evenimentul a influenţat şi Primăvara din Croaţia în Iugoslavia.
2. Revoluţia de catifea (în cehă „sametová revoluce”, în slovacă „nežná revolúcia”) din
Cehoslovacia a reprezentat mişcarea pacifistă prin care partidul comunist din Cehoslovacia a pierdut
monopolul puterii. Curentele deschise şi liberale provenite dinspre Uniunea Sovietică, prin intermediul
Perestroikăi, condusă de Mihail Gorbaciov începând cu 1985, s-au concretizat în începerea reformelor
50
politice în ţările satelit ale acesteia. În cazul Cehoslovaciei, anul 1977 a rămas în istorie, an în care, în
spiritul Primăverii de la Praga, un grup de intelectuali a publicat un manifest numit „Scrisoarea 77”,
în care îşi exprimau dezacordul cu regimul instituit.
În 1989, momentul schimbărilor în Europa de est, locuitorii Cehoslovaciei ştiau despre căderea
imperiului sovietic şi prăbuşirea regimurilor totalitare în ţările învecinate de la radio (Radio Europa
Liberă). În iunie un grup de intelectuali, în frunte cu V. Havel, au redactat un memoriu intitulat „Doar
câteva propoziţii” prin care cereau democratizarea imediată a ţării. În tot timpul verii anului 1989
demonstraţiile din pieţele şi de pe străzile oraşelor din Cehoslovacia au continuat.
Slovacii au început prin demonstraţii studenţeşti la 16 noiembrie 1989 în Bratislava. Cehii i-au
urmat în ziua următoare (aniversarea închiderii liceelor cehe în 1939; după război pe 17 noiembrie
aveau loc frecvent demonstraţii anticomuniste), printr-o manifestaţie la Praga, la care au luat parte
15.000 de studenţi. Spre deosebire de Bratislava, la Praga s-au înregistrat 600 de răniţi. Ulterior, a
început o grevă a studenţilor praghezi, la care s-au alăturat şi actorii teatrelor din Praga. Acest
eveniment a provocat începerea demonstraţiilor. La 19 noiembrie a fost creat Forul Civic, condus de
dramaturgul Václav Havel, iar în interiorul Partidului Comunist Cehoslovac se dădeau lupte pentru
putere între conservatorii lui Gustáv Husák şi reformiştii lui Ladislav Adamec.
La 19 noiembrie 1989: Forul Civic (Občanské Fórum) în Cehia şi Publicul Împotriva Violenţei
(VPN) în Slovacia au reprezentat vocea tuturor protestatarilor, cele două încercând dialogul cu puterea
comunistă. La 24 noiembrie 1989 Secretarul General al Partidului Comunist Cehoslovac, Miloš Jakeš,
demisionează, iar la 27 noiembrie 1989 are loc o grevă generală de două ore, în toate sectoarele
economiei, pe tot cuprinsul ţării. A doua zi au început negocierilor între Forumul Civic şi administraţia
comunistă. După greva generală din 27 noiembrie 1989 şi în lipsa sprijinului aliatului sovietic, Partidul
Comunist Cehoslovac a abandonat puterea. La 29 noiembrie 1989 a fost abolit articolul din Constituţie
care prevedea monopolul Partidului Comunist. La 4 decembrie 1989 la Moscova a avut loc o întâlnire
a Pactului de la Varşovia. Kremlinul a recunoscut oficial că invadarea Cehoslovaciei în august 1968, a
fost ilegală şi a repudiat doctrina Brejnev. S-a dat lumină verde forţelor revoluţionare pentru a înlocui
comunismul nu numai în Cehoslovacia ci şi în celelalte ţări satelit. A doua zi la 5 decembrie 1989 a fost
îndepărtată sârma ghimpată de la graniţa cu Austria şi Germania. La 10 decembrie 1989 a fost
desemnat un guvern federal condus de Marián Čalfa, după două tentative eşuate. În aceeaşi zi,
preşedintele comunist Gustáv Husák s-a retras. Acesta a fost primul guvern (începând cu 1948), în care
miniştrii neafiliaţi Partidului Comunist constituiau o majoritate. La 28 decembrie 1989 Alexander
51
Dubček a fost ales preşedinte al Parlamentului, iar la 29 decembrie 1989 Václav Havel devine
Preşedintele Cehoslovaciei. În iunie 1990 au avut loc primele alegeri democratice, în urma cărora au
ieşit învingători Forumul Civic (Cehia) şi Publicul Împotriva Violenţei (Slovacia).
Evoluţia politică şi sciziunile ulterioare ale acestor partide au clătinat federaţia în anii 1991 şi
1992. După o puternică mişcare naţionalistă secesionistă în 1993, a urmat separarea Republicii Cehe şi
Slovaciei în urma „Divorţului de Catifea”. Vaclav Havel a devenit primul preşedinte al Cehiei, iar
Vaclav Klaus a preluat funcţia de premier, în timp ce în Slovacia, Vladimir Mečiar a devenit noul şef al
Statului. Republica Cehă şi Slovacia au devenit ulterior membri ai Alianţei Nord-atlantice şi în mai
2004 au aderat împreună la Uniunea Europeană.
VI. RĂSTURNAREA COMUNISMULUI ÎN REPUBLICA DEMOCRATĂ GERMANĂ
1. Tensiunile politice din vara lui 1989 în RDG
2. Căderea zidului Berlinului
1. Tensiunile politice din vara lui 1989 în RDG. Prăbuşirea comunismului în Germania de Est
a venit că o consecinţă logică a evenimentelor care se succedau cu repeziciune în blocul sovietic dar
mai ales că urmare a hotărârii Moscovei de a nu mai ajuta regimurile comuniste neostaliniste aflate în
profundă criză de sistem. În ciuda marşurilor şi mitingurilor cu grijă orchestrate de liderii comunişti
est-germani în frunte cu Erich Honecker nemulţumirea faţă de regim creştea, începând cu vara anului
1989, pe zi ce trecea. La Leipzig la 2 octombrie mulţimea scanda „Democraţie azi sau niciodată!”, la
Dresden la 4 octombrie, în Berlinul de Est 7 octombrie, din nou la Leipzig la 9 octombrie şi
concomitent la 16 octombrie în marile oraşe. Liderul comuniştilor est-germani a respins mişcarea de
reformă iniţiată de M. Gorbaciov subliniind pe de o parte diferenţele de situaţie dintre URSS şi RDG,
iar pe de alta imposibila corelaţie dintre liberalizarea sistemului şi reuşita economică. Pentru a scăpa de
presiunea lui M. Gorbaciov, Honecker a adaptat tactica „paşilor mărunţi”. Aceasta nu mai era
adecvată în împrejurările descătuşării energiilor unor societăţi ţinute, decenii în şir, sub presiuni şi
teroare. Ca şi Cehoslovacia, liderii est-germani şi-au dat seama că de vreme ce sovieticii nu numai că
nu mai agreau folosirea violenţei pentru înăbuşirea nemulţumirilor ci chiar o descurajau, ei vor trebui
să sacrifice pe duri şi să promită lansarea imediată a unor reforme generale. La 18 octombrie 1989, la
doar câteva zile după „sărbătorirea celei de-a 40-a aniversări a creării RDG” CC al PS Unit German
52
l-a eliberat din funcţie pe Erich Honecker şi l-a ales pe Egor Krenz. Noul secretar general s-a angajat la
o serie de reforme. Însă pentru el, ca pentru întreaga conducere a PSUG, era clar că mergerea cu
reformele până la organizarea de alegeri libere şi la reformarea sistemului politic, acestea ar fi dus
imediat la dispariţia regimului comunist şi la RDG ca stat.
Noul guvern a hotărât să permită est-berlinezilor să primească vize pentru a vizita Germania
Occidentală. Günter Schabowski, ministrul german al propagandei, a avut sarcina să anunţe această
hotărâre. El era în vacanţa cu ceva timp mai înainte şi nu a fost nici un moment foarte familiarizat cu
noile prevederi. La scurtă vreme după conferinţa de presă din 9 noiembrie 1989, ministrului i-a fost
înmânată o notă care se spunea că le este permisă trecerea graniţei est-berlinezilor, dacă au viza legală,
dar nu i-au fost date instrucţiuni mai detaliate. În mod normal, ar fi trebuit să treacă câteva zile până
când să fie conceput un nou regulament care să fie, de asemenea, transmis trupelor de grăniceri.
Schabowski nu a fost însă informat asupra acestor amănunte şi, după citirea sus-numitei note la
conferinţa de presă, atunci când a fost întrebat când va intra în vigoare noile prevederi, el a răspuns:
„După câte ştiu eu, intră în vigoare imediat, chiar acum”.
Zeci de mii de est-berlinezi au auzit în direct declaraţia lui Schabowski la televiziunea est-
germană şi au luat cu asalt toate punctele de control, pretinzând să intre neopriţi în Berlinul Occidental.
Grănicerii, depăşiţi numeric şi nedumeriţi, au dat numeroase telefoane superiorilor lor, dar, în scurtă
vreme, a devenit clar că nu exista nici o posibilitate de stăvilire a mulţimilor de est-berlinezi fără
folosirea armelor de foc. Cum nimeni nu dorea să-şi asume o asemenea responsabilitate, grănicerii au
deschis barierele punctelor de trecere, lăsând mulţimea să treacă după un control sumar sau chiar fără
de nici o formalitate. Mulţimile de est-berlinezi aflaţi în extaz au fost întâmpinate într-o atmosferă
euforică de vecinii lor din vest, barurile din preajma graniţei făcând cinste noilor veniţi. Regimul est-
german a anunţat deschiderea a 10 noi puncte de trecere în următoarele săptămâni, inclusiv în anumite
puncte simbolice (Potsdamer Platz, Glienicker Brücke, Bernauer Straße). Mulţimi de ambele părţi ale
frontierei au aşteptat la aceste puncte cu orele, ovaţionând buldozerele care redeschideau vechile străzi
blocate.
2. Căderea zidului Berlinului. La începutul lunii noiembrie sute de mii de protestatari cereau,
în principalele oraşe est-germane, legalizarea mişcărilor de opoziţie, separarea puterilor între stat şi
partidul comunist, libertatea cuvântului, alegeri libere şi desfiinţarea STASI (Securitatea est-germană,
una din cele mai nepopulare poliţii politice secrete). La 7 noiembrie 1989 întregul Birou Politic al
PSUG a demisionat, iar la 9 noiembrie „Zidul Berlinului” – expresia materială a războiului rece, a fost
53
dărâmat. În faţa unei impresionante mulţimi de est şi vest-berlinezi, adunate la primăria Berlinului de
Vest, cancelarul H. Kohl a afirmat: „Vreau să le spun tuturor celor din Republica Democrată
Germană: suntem cu voi, suntem şi rămânem o singură naţiune. Suntem un singur popor”. Ziua de 9
noiembrie este astfel sărbătorită ca zi a Căderii Zidului. În zilele următoare, berlinezii au venit la Zid cu
baroase pentru a smulge suveniruri, reuşind să dărâme porţiuni întregi ale barierei în acest timp. Aceşti
oameni au câştigat porecla de „Mauerspechte” (ciocănitori de zid).
La jumătatea lunii noiembrie 1989 un Congres Extraordinar al PSUG a recunoscut falimentul
partidului. În încercarea de a se salva, aripa reformistă a schimbat denumirea partidului în Partidul
Socialismului Democratic şi l-a ales în fruntea să pe avocatul Gregor Gyse. Acesta considera că
partidul trebuia să rupă cu moştenirea stalinistă şi să se angajeze spre valorile pluralismului şi a
democraţiei. Nemulţumirea populaţiei era atât de mare încât, în decurs de câteva luni, chemarea la
unificarea germană a căpătat o dimensiune naţională, partidele de opoziţie fiind de acord cu accelerarea
acestui proces. În lipsa sprijinului extern în Germania de Est „comunismul s-a prăbuşit jalnic şi
neplâns de nimeni”.
Vest-germanii şi est-berlinezii aveau permisiunea să călătorească liber începând din 23
decembrie 1989. Până în acel moment au existat anumite restricţii: necesitatea obţinerii unei vize cu
câteva zile mai înainte de efectuarea vizitei şi schimbarea în moneda est-germană a 25 de mărci vest-
germane pentru fiecare zi de şedere în RDG. De aceea, est-germanii au călătorit „mai liber” decât cei
vestici între 9 noiembrie şi 23 decembrie.
Din punct de vedere tehnic, Zidul a mai fost păzit încă ceva vreme după 9 noiembrie. În primele
săptămâni, soldaţii est-germani au încercat să repare porţiunile distruse de „Mauerspechte”. Până la
urmă, aceste tentative au fost abandonate, grănicerii tolerând demolările şi trecerile „neautorizate” prin
găurile făcute. Pe 13 iunie 1990, armata est-germană a început demolarea oficială a Zidului cu
porţiunea din Bernauer Straße. Pe 1 iulie, ziua în care Germania Răsăriteană a adoptat moneda vest-
germană, toate punctele de control şi-au încetat existenţa, iar frontiera intergermană a devenit doar o
amintire. Demontarea rămăşiţelor zidului a continuat să fie efectuată de subunităţi militare ale reunitei
Bundeswehr şi a durat până în noiembrie 1991. Au rămas în picioare numai câteva secţiuni scurte ale
zidului şi câteva turnuri de pază pentru aducere-aminte.
Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas către reunificarea Germaniei, care s-a încheiat în
mod oficial pe 3 octombrie 1990. Unii germani au considerat că ziua de 9 noiembrie este potrivită
pentru a fi decretată sărbătoare naţională în Germania, pentru faptul că a marcat atât apogeul revoluţiei
54
paşnice est-germane cât şi proclamarea primei republici germane, Republica de la Weimar, în 1918.
Totuşi, 9 noiembrie este ziua pogromului mârşav Kristallnacht din 1938 şi, de aceea, a fost aleasă ziua
de 3 octombrie. În parte, această decizie a fost luată deoarece guvernul est-german dorea să încheie
reunificarea mai înainte de 41-a aniversare a înfiinţării Republicii Democrate Germane – 7 octombrie
1990.
VII. CĂDEREA LUI NICOLAE CEAUŞESCU
1. Situaţia politică internă şi externă a României în anul 1989
2. Protestele din Timişoara
3. Protestele muncitorilor din Bucureşti
4. Constituirea Frontului Salvării Naţionale
1. Situaţia politică internă şi externă a României în anul 1989. În România, spre deosebire de
alte ţări ale blocului sovietic comunismul a fost înlăturat printr-o luptă deschisă violentă.
Demonstraţiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul controversat şi execuţia lui Ceauşescu şi
a soţiei sale Elena. Lipsa unei opoziţii reale în interiorul partidului comunist a făcut că în România să
nu poată avea loc o tranziţie paşnică de la comunism la democraţie.
La fel ca în ţările vecine, în 1989 majoritatea populaţiei din România nu era mulţumită de
regimul comunist. Totuşi, spre deosebire de alte ţări est-europene, România nu trecuse până atunci
deloc printr-un proces de destalinizare. Politica economică şi de dezvoltare a lui Ceauşescu (inclusiv
proiecte de construcţii grandioase şi un regim de austeritate menit să permită României să-şi plătească
întreaga datorie externă, în 1989, Ceauşescu reuşeşte să achite datoria externă de circa 11 miliarde de
dolari, chiar mai înainte de termenul pe care chiar dictatorul român îl preconizase) era considerată
responsabilă pentru sărăcia extinsă din ţară; în paralel cu creşterea sărăciei, poliţia secretă (Securitatea)
era omniprezentă, făcând din România un stat poliţienesc. În afară de acestea Ceauşescu nu era un om
citit. În luna decembrie 1989, în ziarul „Scânteia”, apare pe prima pagina un discurs al lui Ceauşescu
transcris cu toate greşelile gramaticale şi de pronunţare pe care acesta le făcea în exprimarea orală. A
fost un semnal transmis în toate cotloanele ţării, fiindcă ziarul avea o răspândire naţională. Numărul
respectiv al ziarului a dispărut apoi din bibliotecile publice.
55
În plan extern, Nicolae Ceauşescu a început să fie tot mai izolat după venirea lui Gorbaciov la
putere în URSS. După schimbările de politică externă de la Moscova şi adoptarea unui alt
comportament al Kremlinului faţă de ţările din blocul răsăritean, politica de autonomie şi poziţia de
rebel pe care statul român o avea faţă de URSS n-au mai impresionat Occidentul şi acest lucru a
început să se simtă. În 1988 clauza naţiunii celei mai favorizate care se acorda de SUA României în
baza Amendamentului Jackson-Vanick n-a mai operat datorită politicii regimului de îngrădire a
emigrărilor şi a încălcării tot mai mult a drepturilor omului. Liderul comunist român, cu vanitatea-i
cunoscută a denunţat clauza, înainte de publicarea oficială a hotărârii SUA şi fără să informeze
conducerea partidului sau pe primul ministru. Discreditarea pe plan internaţional era completată de
adoptarea la Geneva în martie 1989 a unei rezoluţii susţinute de Ungaria, care condamna violările
libertăţilor fundamentale în România.
Grăitor pentru irealismul cu care Nicolae Ceauşescu acţiona în sistemul relaţiilor internaţionale
la sfârşitul deceniului nouă a fost şi poziţia sa în cadrul ţărilor socialiste. Spre deosebire de conducătorii
Pactului de la Varşovia, Ceauşescu nu a sprijinit interesele sovietice, ci a urmărit o politică externă
proprie. În timp ce liderul sovietic Mihail Gorbaciov vorbea despre reformă, Ceauşescu imita linia
politică, megalomania şi culturile personalităţii ale liderilor comuniştii est-asiatici precum nord-
coreeanul Kim Il Sung. La jumătatea anului 1989, în consfătuirea statelor participante la Tratatul de la
Varşovia, liderul comunist de la Bucureşti a condamnat „rapida alunecare a socialismului din toate
ţările europene, pe panta prăbuşirii” şi a cerut măsuri urgente pentru salvarea lui în Polonia. Chiar şi
după căderea Zidului Berlinului sau înlocuirea în noiembrie 1989 a tovarăşului său de la sud, liderul
bulgar Todor Jivkov, Ceauşescu pare să ignore semnele care ameninţau poziţia sa ca şef de stat
comunist în Europa de Est. Totuşi, în noiembrie 1989, la al XIV-lea Congres al PCR, Ceauşescu atinge
problema Pactului Molotov-Ribbentrop şi cere anularea consecinţelor acestuia, în speţă retrocedarea de
către URSS a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, anexate în virtutea acestui pact. În decembrie 1989, în
timpul întâlnirii lor de la Malta, liderii URSS şi SUA se pun de acord asupra sorţii rezervate Europei de
Est.
Pe plan intern, cu cât situaţia populaţiei se înrăutăţea cu atât mai mult creştea poziţia fermă de
singur apărător al socialismului pe care o afişa Partidul Comunist din România. Toată toamna anului
1989 s-au desfăşurat şedinţe la nivel central „cu factorii de răspundere” din ministere, mari
întreprinderi, de la sindicate, pentru strângerea rândurilor.
56
În ciuda omniprezenţei Securităţii şi atmosferei apăsătoare a dictaturii se ţeseau intrigi, se
pregăteau manevre atât în interiorul, cât şi în exteriorul ţării. Multe dintre aceste acţiuni au rămas
secrete, unele au ieşit la iveală. În martie 1989, în mediile occidentale s-a dat publicităţii o scrisoare
deschisă adresată lui Ceauşescu, semnată de şase foşti înalţi demnitari de partid şi de stat. Pe de altă
parte, personalităţi considerate suspecte, cum ar fi generalul Militaru (bănuit că a participat la un
complot în 1984), Silviu Brucan, fost director al cotidianului partidului, „Scânteia”, Ion Iliescu, fost
Secretar al Comitetului Central, înlăturat în 1971, făceau obiectul unei atente supravegheri. Pe măsură
ce schimbările se accelerau în ţările vecine era inevitabilă o lovitură de stat. Potrivit diplomatului
sovietic Valentin Falin, începând cu noiembrie 1989 Moscova s-a arătat foarte interesată de
desfăşurarea internă a forţelor armate şi creşterea rezistenţei în faţa regimului.
Aceste elemente sugerează iminenţa unei lovituri de forţă induse de personalităţi comuniste
potrivnice clanului Ceauşescu, lovitură pusă la punct de armată, cu participarea, după toate aparenţele,
a serviciilor secrete româneşti şi străine (sovietice şi ungureşti) şi cu adeziunea globală a Kremlinului.
Amănuntele acestor operaţii scapă încă istoricilor, astăzi fiind citate trei teze:
- un complot dirijat în principal fie de KGB, fie de serviciile secrete maghiare;
- revoltă populară – teză oficială promovată de echipa ajunsă la putere;
- îmbinarea unei lovituri de stat cu o insurecţie populară.
Scrisoarea adresată de cele şase foste cadre de vârf ale Partidului Comunist din România lui
Nicolae Ceauşescu n-a avut nici un ecou. Nici chiar la cel de-al XIV-lea Congres al partidului, în
ultimul ceas, n-a fost schiţată vreo idee de reformă, o ameliorare în privinţa libertăţilor cetăţeneşti, a
nivelului de trai. Firesc, el este reales la 14 noiembrie, la Congresul al XIV-lea al PCR. în funcţia de
secretar general al partidului unic din RSR. Conducerea partidului a insistat pe ideea de austeritate, pe
construirea de noi şi mari obiective industriale, etc.
Pe durata Congresului partidului, izolarea României Socialiste a fost scoasă în evidenţă de
absenţa delegaţiilor partidelor „frăţeşti” din Ungaria, Italia şi spre surprinderea comuniştilor de la
Bucureşti, din RDG. Cu mai puţin de două luni în urmă, Germania Răsăriteană fusese susţinătorul cel
mai apropiat a lui Ceauşescu în refuzul lui hotărât de a accepta reforme, între timp echipa E. Honecker
fusese debarcată şi Germania de Est luase drumul reformelor.
La 11 Noiembrie 1989, înainte de Congres, la Bucureşti, pe străzile Brezoianu şi Kogălniceanu,
studenţi din Cluj şi Bucureşti au demonstrat cu placarde „Vrem Reforme” împotriva guvernului
Ceauşescu. Studenţii: Mihnea Paraschivescu, Vulpe Gratian, economistul Dan Caprariu din Cluj şi alţii
57
au fost arestaţi şi anchetaţi de către lucrătorii Securităţii de la Penitenciarul Rahova pentru propagandă
împotriva societăţii socialiste. Au fost eliberaţi la data de 22 Decembrie 1989 orele 14.00.
2. Protestele din Timişoara. O primă încercare timidă de a protesta împotriva regimului a fost
la un joc de fotbal, unde România a învins cu 3-1 naţionala Danemarcei, victorie ce a făcut ca după 20
de ani România să participe din nou la un campionat mondial, cel din Italia. Această tentativă a fost
dispersată de Securitate care şi-a infiltrat lucrătorii operativi printre studenţi. La cea mai mare
întreprindere din Timişoara, UMT, o parte a muncitorilor a încercat realizarea unui protest şi
popularizarea lui în oraş, dar Securitatea a reuşit calmarea spiritelor.
În ziua de 11 decembrie 1989, la emisiunea politică ,,Panorama”, de la postul TV Budapesta 1,
s-au difuzat imagini video din Timişoara, avându-l în prim plan pe preotul reformat László Tőkés, care
cerea sprijin pentru a nu fi mutat din parohia pe care o conducea. Până în ziua de 15 decembrie,
enoriaşii şi un număr mic de cetăţeni ai oraşului au vegheat în faţa parohiei din Piaţa Maria. În acea
seară, lucrători ai Securităţii, în civil, au încercat arestarea participanţilor, izbucnind încăierări, care
însă nu s-au generalizat sau extins.
La 16 decembrie a izbucnit un protest în Timişoara, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l
evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Pastorul făcuse recent comentarii critice la adresa regimului
în mass-media internaţională, iar guvernul a considerat că incita la vrajbă etnică. La cererea guvernului,
episcopul său l-a revocat din post, privându-l astfel de dreptul de a locui în apartamentul la care era
îndreptăţit ca pastor. Enoriaşii s-au adunat în jurul casei sale, pentru a-l proteja de hărţuire şi evacuare.
Mulţi trecători, printre care şi studenţi români religioşi, s-au alăturat protestului, necunoscând detaliile
şi aflând de la susţinătorii pastorului că aceasta era o nouă încercare a regimului comunist de a
restricţiona libertatea religioasă.
Când a devenit evident că mulţimea nu va dispărea, primarul, Petre Moţ a făcut câteva
declaraţii, sugerând că s-ar fi răzgândit în privinţa evacuării lui Tőkés. În acelaşi timp, mulţimea
crescuse ameninţător şi de vreme ce Petre Moţ a refuzat să-şi confirme în scris declaraţia împotriva
evacuării pastorului, mulţimea a început să cânte sloganuri anticomuniste. În consecinţă, forţele de
miliţie şi ale Securităţii au intrat în scenă. La ora 19:30, protestul s-a extins, cauza iniţială trecând în
planul secund. Unii protestatari au încercat să incendieze clădirea care găzduia comitetul judeţean al
Partidului Comunist Român. Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă, în timp ce
miliţia a recurs la forţă şi la arestarea multora. Ei s-au mutat în jurul Catedralei Metropolitane şi au
58
plecat într-un marş de protest prin oraş, fiind din nou confruntaţi de forţele de securitate. Sunt blocate
tramvaie de către manifestanţi şi s-a strigat pentru prima data „Jos cu Ceauşescu!”.
Mulţimea se întoarce într-un număr şi mai mare în Piaţa Maria, apoi în Piaţa Operei, scandând o
serie de lozinci anticomuniste. Pe drum sunt distruse pancartele de propagandă care împânzeau oraşul.
Acum se naşte drapelul revoluţiei, steagul din care a fost decupată stema comunistă. Unii dintre
manifestanţi au fost arestaţi şi bătuţi. Până la miezul nopţii au loc adevărate lupte de stradă. Pastorul
László Tőkés a fost arestat şi bătut, dar combatanţii şi-au părăsit poziţiile spre dimineaţă. Astfel, actul
de nesupunere civică al pastorului reformat a generat o revoltă a nemulţumiţilor din Timişoara care a
fost reprimată, la 17 decembrie 1989, de către forţele de securitate. Nicolae Ceauşescu n-a fost dispus
să urmeze modelul est-german de a se abţine de la utilizarea forţei şi va folosi orice mijloc pentru a
rămâne la putere.
Protestele au continuat în ziua următoare, 17 decembrie. Protestatarii au intrat în Comitetul
Judeţean şi au aruncat pe fereastră documentele partidului, broşurile de propagandă, scrierile lui
Ceauşescu şi alte simboluri ale puterii comuniste. În aceasta zi, evenimentele au pornit pe o cale fără
întoarcere. Ceauşescu a organizat o teleconferinţă, în care a cerut Ministerului de Interne şi Securităţii
să deschidă focul asupra civililor, fără somaţie. În aceasta zi au căzut primele victime ale revoluţiei. Pe
treptele Catedralei s-a adunat un grup de copii şi tineri civili care au început să scandeze: „Jos
Ceauşescu! Libertate! Vrem o ţară liberă!”. Dintr-un transportor blindat s-au tras rafale care secerau
mulţimea. Actul crud şi absurd care a avut loc sub privirile timişorenilor a întărâtat şi mai mult
mulţimea. În diverse zone încep luptele deschise între civili şi militari. Se arunca cu pietre şi cu sticle
incendiare înspre maşinile şi transportoarele din care se trăgea. Armata a eşuat în încercarea sa de a
restabili ordinea, reuşind să transforme Timişoara într-un infern: focuri de armă, victime, lupte de
stradă, maşini în flăcări, TAB-uri care transportau forţe de securitate înarmate şi tancuri. După ora
20:00, se trăgeau focuri de armă din Piaţa Libertăţii până la Operă, inclusiv în zona podului Decebal,
Calea Lipovei şi Calea Girocului. Tancuri, camioane şi TAB-uri blocau accesul în oraş, în timp ce
elicopterele patrulau zona. După miezul nopţii protestele s-au domolit. Ion Coman, Ilie Matei şi Ştefan
Guşă au inspectat oraşul, care arăta ca după război: clădiri distruse, cenuşă şi sânge.
În incinta Spitalului Judeţean au fost sustrase cadavrele celor ucişi. Au fost transportate în
secret la Bucureşti, unde au fost fi arse la crematoriu. Familiile celor dispăruţi urmau sa fie informate
ca rudele lor au fugit peste graniţă. Documentele care dovedeau cauza deceselor au fost, de asemenea,
59
distruse. În aceasta zi, liniştea întregii ţări a fost spulberată. Românii au aflat de evenimentele de la
Timişoara prin intermediul radioului Europa Libera.
În dimineaţa lui 18 decembrie, centrul era păzit de soldaţi şi agenţi de Securitate în haine civile.
Primarul Moţ a cerut o adunare a partidului la Universitate, cu scopul de a condamna „vandalismul”
zilelor precedente. De asemenea, a decretat legea marţială, interzicând populaţiei să circule în grupuri
mai mari de două persoane. Sfidând interdicţiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala
Ortodoxă, unde au fluturat drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Aşteptându-se să se
tragă în ei, au început să cânte „Deşteaptă-te, române!”, cântec patriotic care fusese interzis din 1947.
Într-adevăr s-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alţii au fost răniţi grav, în timp ce unii au avut
norocul să scape. În aceeaşi seară, cadavrele celor împuşcaţi mortal la demonstraţie, dar şi ale unor
răniţi executaţi în Spitalul Judeţean, au fost sustrase de la morga spitalului şi duse la Bucureşti pentru
ca urmele represiunii să fie şterse. Cadavrele au fost incinerate la crematoriul ,,Cenuşa” din Bucureşti,
cenuşa a fost colectată în patru pubele de gunoi şi ulterior deversată într-o gură de canal aflată pe raza
localităţii Popeşti-Leordeni, familiilor fiindu-le comunicată varianta că decedaţii au trecut fraudulos
frontiera ţării.
La 19 decembrie, Radu Bălan şi Ştefan Guşă au vizitat muncitorii din fabricile timişorene, dar
au eşuat în a-i determina să-şi continue munca. Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timişoara a
pornit sirena aeriană. A fost semnalul pentru mii de timişoreni să iasă din nou în stradă, ulterior, 7
persoane au murit şi aproape 100 au fost rănite.
Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat în oraş. 100.000 de protestatari au
ocupat Piaţa Operei (astăzi „Piaţa Victoriei”) şi au început să strige sloganuri anti-guvernamentale:
„Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. În foaierul Teatrului
Naţional din Timişoara o serie de cetăţeni curajoşi au creat Frontul Democrat Român, cu un Program
politic în care se regăseau cererile celor aflaţi în Piaţă. Între timp, Emil Bobu şi Constantin Dăscălescu
au fost desemnaţi de Elena Ceauşescu (Nicolae Ceauşescu era la acel moment într-o vizită în Iran) să se
întâlnească cu o delegaţie a protestatarilor; totuşi, ei au refuzat să îndeplinească revendicările oamenilor
şi situaţia a rămas în mare parte neschimbată; în ziua următoare trenuri încărcate cu muncitori de la
fabrici din Oltenia au ajuns la Timişoara. Regimul a încercat să-i folosească la înăbuşirea protestului,
dar până la urmă aceştia s-au alăturat timişorenilor. Un muncitor explica: „Ieri, directorul fabricii
noastre şi un oficial al Partidului ne-au strâns în curte, ne-au dat bâte din lemn şi ne-au spus că
huliganii şi ungurii devastează Timişoara şi că este de datoria noastră se mergem acolo şi să ajutăm la
60
înăbuşirea demonstraţiilor. Dar acum mi-am dat seama că nu este adevărat”. Armata pactizează cu
demonstranţii, Timişoara fiind declarat oraş liber. Exemplul ei va fi urmat de Lugoj, unde cetăţenii vor
ieşi în stradă, se vor înregistra morţi şi răniţi, dar până seara armata pactizează şi aici cu demonstranţii.
Mişcări de protest se vor înregistra în orele care vor urma şi în Arad, Cluj, Braşov, Sibiu, Târgu-Mureş,
care se vor intensifica datorită încercărilor de a fi reprimate.
3. Protestele muncitorilor din Bucureşti. În dimineaţa zilei de 21 decembrie, Ceauşescu a
convocat o adunare de o sută de mii de oameni şi i s-a adresat condamnând răscoala de la Timişoara.
Vorbind de la balconul Comitetului Central, Ceauşescu a evocat o serie de realizări ale „Revoluţiei
Socialiste” şi ale „Societăţii socialiste multilateral dezvoltate” din România. Populaţia, totuşi, a rămas
indiferentă, doar rândurile din faţă sprijinindu-l pe Ceauşescu cu scandări şi aplauze. Lipsa sa de
înţelegere a evenimentelor şi incapacitatea de a trata situaţia au ieşit din nou în evidenţă când a oferit,
într-un act de disperare, creşterea salariilor muncitorilor cu o sumă de 100 de lei pe lună, şi a continuat
să laude realizările „Revoluţiei Socialiste”, neînţelegând că altă revoluţie se desfăşura chiar în faţa sa.
Încercările ulterioare ale cuplului Ceauşescu de a recâştiga controlul mulţimii folosind formule ca „Alo,
alo” sau „Staţi liniştiţi la locurile voastre” au rămas fără efect. Mulţimea a plecat pe străzi, aducând
capitala, la fel ca Timişoara şi alte oraşe importante, în dezordine. Oamenii strigau sloganuri
anticomuniste şi anticeauşiste: „Jos dictatorul!”, „Moarte criminalului!”, „Noi suntem poporul, jos cu
dictatorul!”, „Ceauşescu cine eşti/Criminal din Scorniceşti”. În cele din urmă, protestatarii au invadat
centrul din Piaţa Kogălniceanu până în Piaţa Unirii, Piaţa Rosetti şi Piaţa Romană. Pe statuia lui Mihai
Viteazul din apropierea Universităţii Bucureşti, un tânăr flutura un tricolor fără stema comunistă.
Mişcări bruşte venind de la periferia adunării şi sunetul unor petarde au transformat
manifestaţia în haos. Speriată la început, mulţimea a încercat să se împrăştie. O parte dintre
participanţii la adunare s-au regrupat lângă hotel Intercontinental şi au început o manifestaţie de protest
care apoi a devenit revoluţie.
Ceauşescu, soţia sa, precum şi alţi oficiali s-au panicat, iar Ceauşescu s-a întors în interiorul
clădirii CC. Transmisiunea directă a mitingului a fost întreruptă, dar oamenii care se uitau la televizor
văzuseră destul ca să îşi dea seama că se întâmpla ceva neobişnuit.
Încercările lui Ceauşescu de a linişti populaţia luaseră o întorsătură neaşteptată. În cursul după-
amiezii, în aceeaşi zi, Nicolae Ceauşescu a ţinut o teleconferinţă susţinând ca evenimentele ultimelor
zile sunt organizate şi dirijate cu scopul de a destabiliza ţara şi îndreptate împotriva integrităţii şi
independenţei României: „Trebuie să demascam şi să respingem cu hotărâre această acţiune şi să o
61
lichidăm. Nu se poate pune decât problema lichidării în cel mai scurt timp a acestor acţiuni conjugate
împotriva integrităţii, independentei, a construcţiei socialiste, a bunăstării poporului”. S-a pronunţat şi
pentru mobilizarea generală a forţelor armate.
Mai târziu, începând cu orele 18, a început reprimarea propriu-zisă, care a durat până a doua zi,
ora 3 dimineaţa. Protestatarii, neînarmaţi şi neorganizaţi au fost întâmpinaţi de soldaţi, tancuri, TAB-
uri, oameni din Securitate îmbrăcaţi în haine civile şi ofiţeri ai Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă.
S-a tras asupra mulţimii de pe clădiri, străzi laterale şi din tancuri. S-au înregistrat multe victime prim
împuşcare, înjunghiere, sau strivire de vehiculele armatei. Un TAB a intrat în mulţime în apropierea
hotelului Intercontinental. Pompierii blocau mulţimea cu jeturi de apa puternice, iar miliţienii băteau şi
arestau oamenii. Protestatarii au reuşit să construiască o baricadă de apărare în faţa restaurantului
Dunărea, care a rezistat până la miezul nopţii, dar a fost doborât în cele din urmă de forţele de ordine.
Se organizaseră puncte de colectare, unde erau adunaţi protestatarii care erau capturaţi. După
identificare şi înregistrare erau transportaţi la închisoarea Jilava.
După lansarea zvonului între scutieri că în Piaţa Romană mai mulţi colegi de-ai lor au fost
înjunghiaţi cu şurubelniţe, toţi pasagerii care au coborât în staţia de metrou din Piaţa Universităţii au
fost bătuţi. Foarte mulţi copii, femei sau bătrâni au fost maltrataţi, târâţi pe jos, obligaţi să se culce pe
burtă, unii peste alţii, în grămezi. A fost o noapte incendiară. Focurile de armă nu au încetat să se audă,
până la 3 dimineaţa, ora la care cei care au supravieţuit au părăsit străzile. După înăbuşirea revoltei,
străzile au fost spălate de sânge de maşinile salubrităţii. Morţii au fost incineraţi şi s-a interzis
autopsierea victimelor decedate. Multe fotografii ce au rămas ca dovezi au fost făcute din elicopterele
care au survolat zona şi de turiştii aflaţi în turnul hotelului Intercontinental, aflat lângă Teatrul
Naţional, peste drum de Universitate.
A doua zi, în 22 decembrie 1989, vestea înăbuşirii în sânge a demonstraţiilor a ajuns în scurt
timp la toată populaţia Bucureştiului. Mulţi dintre supravieţuitorii măcelului din zona centrală au fugit
spre zonele industriale, unde au relatat muncitorilor cele întâmplate. Regimul a plănuit organizarea de
adunări ale muncitorilor la locurile de muncă, la care sa fie condamnate „actele huliganice”, însă
muncitorii au refuzat, ba din contra, au început organizarea de proteste şi mai ample împotriva
regimului. Pe la ora 7 dimineaţa, Elena Ceauşescu a fost informată ca un număr mare de muncitori
înaintau spre centrul Bucureştiului. Baricadele miliţiei care trebuiau să blocheze accesul spre Piaţa
Universităţii şi Piaţa Palatului au fost inutile. La ora 9:30, Piaţa Universităţii era plină de oameni. La
presiunea masei imense de demonstranţi, forţele armate au început să fraternizeze cu demonstranţii.
62
După ora 10, mai mult de o sută de mii de oameni erau adunaţi pentru prima dată din proprie
iniţiativă – nu la cererea lui Ceauşescu – în centrul Bucureştiului. Nicolae Ceauşescu a luat o portavoce
şi a încercat să se adreseze mulţimii de la balconul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist,
dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare şi furie. Elicopterele împărţeau manifeste pentru a linişti
populaţia, dar din pricina vântului nefavorabil nu ajungeau la mulţime. Tot în jurul orei 10, ministrul
apărării Vasile Milea a murit în condiţii suspecte. Generalul Iulian Vlad a întreprins măsuri de izolare a
lui Ceauşescu. L-a convins pe Ceauşescu să fugă cu elicopterul la unul din cele trei puncte de comandă
militară secretă din ţară (probabil la buncărul din zona Piteşti). În aceeaşi zi, un comunicat radio şi
televiziune dat din ordinul lui Ceauşescu spunea că Milea a fost găsit vinovat de trădare şi că s-a
sinucis după dezvăluirea trădării sale.
4. Constituirea Frontului Salvării Naţionale. După fuga lui Ceauşescu din clădirea Comitetului
Central se instalează haosul în Bucureşti, precedat de o stare de euforie generală. Mulţimile descătuşate
invadează Comitetul Central, iar birourile oficialilor comunişti sunt vandalizate. Ţintele preferate fiind
portretele dictatorului. Televiziunea Romana îşi reia emisia. Mircea Dinescu şi Ion Caramitru apar în
fruntea unui grup de revoluţionari, anunţând exaltaţi fuga dictatorului. Haosul din Bucureşti cuprinde
întreaga ţară. Au avut loc manifestaţii spontane de protest faţă de regim. La unele manifestaţii populaţia
a atacat sedii de partid şi de stat sau chiar posturi de miliţie. Câţiva miliţieni au fost chiar omorâţi.
Petre Roman, un tânăr profesor de la Politehnică, citeşte de la balconul Comitetului Central al
PCR Declaraţia în trei puncte a „Frontului Unităţii Poporului”, transmisă şi la televiziune. S-au
conturat trei centre de putere: la Televiziunea Română, unde se aflau Mircea Dinescu, Ion Caramitru şi
Ion Iliescu sosit după ora 14:00. La sediul CC al PCR, unde erau revoluţionari care au încercat să
formeze un nou guvern, care după numai 20 de minute a căzut, fiind huiduiţi de mulţime şi cel de-al
treilea centru, în Ministerul Apărării unde se afla generalul Victor Stănculescu. Grupul lui Iliescu s-a
deplasat la sediul CC al PCR unde sunt rostite cuvântări, apoi se întorc la Televiziune unde iau legătura
cu generalul Stănculescu. În jurul orei 23:00 este anunţată constituirea Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, ca nou organ al puterii.
Concomitent, veneau mesaje de sprijin din toate colţurile lumii: SUA (preşedintele George H.
W. Bush), URSS (preşedintele Mihail Gorbaciov), Ungaria (Partidul Socialist Ungar), nou-constituitul
guvern al Germaniei de Est (în acel moment cele două Germanii nu se uniseră încă), Bulgaria (Petar
Mladenov, secretar-general al Partidului Comunist Bulgar), Cehoslovacia (Ladislav Adamec, lider al
Partidului Comunist Cehoslovac, şi Václav Havel, scriitorul dizident, conducător al revoluţiei şi viitor
63
preşedinte al Republicii), China (ministrul Afacerilor Externe), Franţa (preşedintele François
Mitterrand), Germania de Vest (ministrul de externe Hans Dietrich Genscher), NATO (secretarul
general Manfred Wörner), Regatul Unit (primul-ministru Margaret Thatcher), Spania, Austria, Olanda,
Italia, Portugalia, Japonia (Partidul Comunist al Japoniei) şi RSS Moldovenească.
Procesul de preluare a puterii de către noua structura nu se încheiase. Obiective importante atât
în Bucureşti cat şi în provincie sunt atacate cu arme de foc de indivizi necunoscuţi. Ei primesc eticheta
de terorişti. Populaţia şi armata au fost chemate să apere cuceririle fragede ale revoluţiei. De la
Televiziune sunt transmise informaţii neverificate, contradictorii, care creează o situaţie confuză şi o
stare de psihoză generală. S-au înregistrat numeroşi morţi şi răniţi. Pentru următoarele 3 zile, toată ţara
era în haos. Au avut loc numeroase lupte înverşunate. În noaptea de 22 spre 23, Jean-Louis Calderon,
jurnalist francez de la postul de televiziune Canal 5, a fost călcat de senilele unui tanc în Piaţa Palatului.
Tancuri şi câteva unităţi paramilitare au mers sa protejeze Palatul Republicii. S-au distribuit arme la
mulţi civili, care acţionau în colaborare cu unităţile armatei.
Riposta exagerată, a celor care făceau parte din dispozitivele militare sau mixte, asupra locurilor
din care se trăgeau focuri răzleţe, a avut drept consecinţă pierderea de vieţi omeneşti şi mutilarea gravă
a zeci de persoane. La orice mişcare suspectă, de exemplu, deschiderea unei ferestre sau mişcarea unei
perdele, se trăgea haotic cu muniţie de război. Argumentându-se că „teroriştii roiesc” şi ataca peste tot,
informaţii susţinute şi difuzate în special prin intermediul Televiziunii.
Între timp, Ceauşescu împreuna cu soţia sa Elena ce se aflau la Snagov, au plecat cu elicopterul
spre Piteşti. În apropiere de Boteni au abandonat elicopterul, căruia i s-a cerut să aterizeze de către
armată. Pe jos, soţii Ceauşescu au ajuns la o staţie de cercetare agricolă aflată la 5 km de Târgovişte,
unde au fost preluaţi de miliţieni şi transportaţi după câteva peripeţii la garnizoana din Târgovişte.
În ziua de Crăciun, cei doi au fost condamnaţi la moarte de către o curte militară ad-hoc, pentru
o serie de acuzaţii, printre care şi genocid. Au fost executaţi în incinta garnizoanei din Târgovişte.
Cadavrele lor au fost transportate cu elicopterul la Stadionul Steaua, unde s-au rătăcit. Au fost găsite a
doua zi şi aduse cu morga la Spitalul Militar. De acolo au fost transportate la cimitirul Ghencea şi
înmormântate în secret. Fragmentele din filmarea cu procesul şi finalul execuţiei au fost difuzate în
aceeaşi zi la televiziunea naţională. Intensitatea luptelor armate a scăzut brusc după difuzarea pe 25
decembrie pe postul naţional de televiziune a execuţiei soţilor Ceauşescu, însă s-au mai înregistrat
atacuri până pe data de 27 decembrie.
64
Pe durata revoluţiei, au murit 1104 persoane, şi s-au înregistrat 3321 răniţi (221 civili şi 663
militari). Pe 22 decembrie, la ora când Ceauşescu a fugit, erau înregistraţi 126 de morţi şi 1107 răniţi,
aceasta a reprezentat preţul pe care poporul român l-a plătit pentru răsturnarea regimului comunist.
România a încetat să mai fie o democraţie populară după dispariţia partidului comunist, iar partidele
istorice au fost reînfiinţate. A început drumul de tranziţie spre o societate democratică.
VIII. ABANDONUL COMUNISMULUI ÎN BULGARIA
1. Restructurarea Partidului Comunist
2. Î nlăturarea Partidului Socialist Bulgar de la guvernare
1. Restructurarea Partidului Comunist. În Bulgaria, pentru început, liderul comunist Todor
Jivkov a reuşit, prin manevre abile să lase impresia că va imita politica de reforme iniţiată de Mihail
Gorbaciov. În vara anului 1987 a declarat că atotputernicia unui singur partid va lua sfârşit şi că este
nevoie de „un model nou al socialismului” de reforme economice şi administrativ-teritoriale. Printr-o
rezoluţie a Biroului Politic a Partidului Comunist au fost îndepărtate portretele lui T. Jivkov din
locurile publice.
Jivkov a fost în primul rând victima greşelilor propriei sale politici. Împrumuturile masive pe
care le solicitase şi care duseseră la o datorie externă de 10 miliarde de dolari nu au împiedicat scăderea
semnificativă a nivelului de trai. Pe de altă parte, intensificare campaniei de „bulgarizare” din vara
anului 1989 a fost condamnată de Occident, care a denunţat încălcarea marcantă a Drepturilor omului.
Jivkov nu a găsit sprijin nici la Moscova unde M. Gorbaciov nu-i acorda încredere, nici în rândurile
populaţiei sensibile la schimbările în curs în URSS şi în Europa, şi nici în sânul partidului, unde se
pregătea un complot împotriva lui. Complotul era pregătit de Petar Mladenov – ministrul afacerilor
externe, Andrei Lukanov – viceprim-ministru şi Djurov – ministrul apărării.
În vara anului 1989 situaţia din Bulgaria s-a înrăutăţit şi poziţia liderului comunist bulgar este în
pericol sub presiunea populaţiei nemulţumite. Aşteptând în zadar un semn de la Gorbaciov conjuraţii
au trecut la acţiune pe 23 octombrie, când Mladenov adresează Comitetului Central o scrisoare
virulentă împotriva lui Jivkov. Secretarul general încearcă să pareze, sperând în susţinerea de la
Moscova, dar cum aceasta nu venea este nevoit să accepte la 10 noiembrie înlocuirea din fruntea
partidului şi statului cu Mladenov, care se orientează imediat pe o politică de restructurare de tip
65
gorbaciovist, fără repunerea în discuţie a socialismului. Noul lider, agreat de Moscova, a anunţat
începerea de reforme pentru că Bulgaria să devină, în scurt timp, „o ţară modernă, democrată şi de
drept”.
2. Î nlăturarea Partidului Socialist Bulgar de la guvernare. După căderea lui T. Jivkov la Sofia
şi alte oraşe au avut loc mari demonstraţii de stradă, în care se cerea înlăturarea dictaturii şi trecerea la
un sistem multipartidic. La 13 decembrie 1989 CC al Partidului Comunist a hotărât să-l elimine din
rândurile sale pe T. Jivkov, iar în ianuarie 1990 acesta a fost pus sub arest la domiciliu. Ulterior
Partidul Comunist din Bulgaria şi-a schimbat numele în Partidul Socialist Bulgar, ca o despărţire
simbolică de dogmele leniniste. În urma alegerilor legislative din iunie 1990 Partidul Socialist Bulgar
obţine majoritatea absolută, dar opoziţia a progresat mereu determinând demisia lui Mladenov la 6 iulie
1990, o lună mai târziu filosoful Jeliu Jelev liderul Uniunii Forţelor Democratice era ales că şef al
statului.
IX. PRĂBUŞIREA COMUNISMULUI ÎN IUGOSLAVIA
1. Congresului al XV-lea al Ligii Comuniste
2. Alegerile legislative din aprilie 1990 din Iugoslavia
1. Congresului al XV-lea al Ligii Comuniste. Evenimentele survenite în URSS şi în Europa
începând cu 1989 au înteţit focarele create pe teritoriul iugoslav în ultimii ani. Nici una din problemele
fundamentale nu fusese rezolvată, partidul se dovedea incapabil de a face faţă uriaşelor dificultăţi şi a
exaltării naţionalismului. La al XV-lea Congres al Ligii Comuniste – ianuarie 1990 neputinţa s-a
manifestat prin plecarea delegaţilor sloveni, nemulţumiţi de refuzul militanţilor de a pune capăt
monopolului Partidului. La 2 iulie 114 deputaţi de origine albaneză din parlamentul din Kosovo au
adoptat o Constituţie stabilind egalitatea acestei provincii cu celelalte şase republici ale federaţiei, ceea
ce a provocat imediat o reacţie negativă din partea parlamentului sârb. În cele două republici din Vest
(Slovenia şi Croaţia) opoziţia a câştigat alegerile legislative din aprilie, la fel şi în Bosnia-Herţegovina
în decembrie, în schimb în Serbia, Slobodan Milošević era confirmat în fruntea republicii cu mai bine
de 65% din voturi.
2. Alegerile legislative din aprilie 1990 din I ugoslavia. Rezultatele alegerilor din 1990
anticipau clar o confruntare. Aceasta s-a limitat întâi la domeniul politic. Astfel, preşedinţia iugoslavă
66
condamnă ca neconstituţional referendumul organizat în Slovenia, la 29 decembrie în favoarea
independenţei. Întrucât Slovenia, urmată de Croaţia persistă pe această cale prin rezoluţiile adoptate de
cele două parlamente în februarie 1991, s-a ajuns la o creştere rapidă şi puternică a tensiunii între
partizanii unei confederaţii de republici suverane (slovenii şi croaţii) şi cei ai menţinerii federaţiei
existente (sârbii). Două confruntări sângeroase la sfârşitul lui martie şi la începutul lui mai 1991, duc la
încăierări între poliţiştii croaţi şi civilii sârbi în Croaţia. La 25 iunie 1991 este proclamată suveranitatea
şi independenţa Sloveniei şi Croaţiei. Se declanşează în Slovenia un scurt război civil care se încheie la
7 iulie 1991 cu recunoaşterea independenţei slovene. Din teritoriul sloven războiul civil se întinde în
Croaţia în ciuda eforturilor de pace ale Comunităţii Europene şi Consiliului de Securitate al ONU. La
sfârşitul lui septembrie 1991 se declară embargo asupra livrărilor de armament către Iugoslavia.
Majoritatea croato-musulmană din Bosnia-Herţegovina refuză să rămână într-o federaţie dominată de
sârbi şi votează la 16 octombrie în favoarea suveranităţii. Aceasta a determinat proclamarea a trei
republici autonome sârbe una în nordul Bosniei, alta în Herţegovina şi a treia la est de Sarajevo.
Înainte că războiul civil să se instaleze pentru mai mulţi ani în Bosnia-Herţegovina până la
acordul de la Dayton octombrie 1995, ONU a încercat stoparea luptelor din Croaţia trimiţând la 14
ianuarie 1992 primele „căşti albastre”, iar la iniţiativa Franţei în iunie 1995 s-a constituit Forţa
internaţională de reacţie rapidă. Acordul de la Dayton prevedea transformarea Bosniei-Herţegovina
într-un stat independent, format din două entităţi: sârbă şi croato-musulmană.
X. SFÂRŞITUL REGIMULUI COMUNIST ÎN ALBANIA
1. Manifestările opoziţiei democrate albaneze
2. Î nlăturarea partidului comunist albanez de la putere
La începutul anilor ʼ90 Albania rămăsese singura „pepinieră” a stalinismului în Europa. Deşi
Ramiz Alia i-a succedat în fruntea statului şi a partidului comunist lui E. Hodja în acelaşi an în care
Gorbaciov venea la putere la Moscova, acesta a respins ideea de reformă a regimului, considerând-o
nerelevantă pentru Albania.
1. Manifestările opoziţiei democrate albaneze. Manifestările opoziţiei împotriva asasinării, pe
12 septembrie 1989, unui parlamentar democrat, Azem Hajdari, şi a gărzii sale de corp au degenerat în
conflicte sângeroase. Manifestanţii au capturat un tanc şi au ocupat sediile Parlamentului şi televiziunii
67
naţionale. Ciocnirile cu poliţia s-au soldat cu cel puţin trei morţi şi zeci de răniţi. Opoziţia, condusă de
fostul preşedinte Sali Berisha, a cerut demisia premierului Fatos Nano, constituirea unui Guvern de
tranziţie format din tehnocraţi, şi organizarea cât mai rapidă a alegerilor legislative anticipate.
Premierul socialist era considerat, de opoziţie, responsabil pentru dublul asasinat. După un
serviciu funerar oficiat în centrul capitalei albaneze, manifestanţii au purtat corpurile neînsufleţite până
la intrarea în clădirea Guvernului. Forţele de securitate au deschis focul asupra manifestanţilor, care au
ripostat din plin, cu gloanţe, grenade sau pietre. Străzile Tiranei au fost invadate de tancuri. Civilii au
capturat un tanc. Manifestanţii au ocupat sediul televiziunii de stat şi cel al Parlamentului.
Un anunţ stupefiant a fost formulat luni seara, de către purtătorul de cuvânt al Ministerului de
Interne de la Tirana, Artan Bizhga: Guvernul albanez i-ar fi dat un ultimatum fostului preşedinte
democrat, Sali Berisha, să părăsească ţara, până ieri dimineaţa la ora 5:00, sub pedeapsa cu arestarea.
Atât Berisha, cât şi formaţiunea sa, Partidul Democratic (PD), au dezminţit categoric existenta unui
astfel de ultimatum „Este fals... Berisha s-a întâlnit cu ministrul de Interne, Perikli Teta, care i-a
declarat ca Guvernul nu a lansat un astfel de ultimatum”, precizează un comunicat al PD albanez. „Nu
mi s-a adresat nici un ultimatum să părăsesc ţara şi chiar dacă s-ar fi întâmplat astfel, n-aş părăsi
niciodată Albania. Dacă mi s-ar fi adresat un astfel de ultimatum, ar fi fost vorba de elemente care au
interesul să vadă că în Albania se declanşează un război civil”, a declarat Berisha. Numărul doi al
Executivului de la Tirana, vicepremierul Kastriot Islami, a întărit dezminţirea democraţilor. „Guvernul
albanez nu funcţionează pe bază de ultimatumuri, ci plecând de la respectarea instituţiilor legale”, a
afirmat Islami.
Coaliţia aflată la putere în Albania, dominată de foştii comunişti, regrupaţi în Partidul Socialist,
a fost de acord că în cadrul Guvernului sunt necesare unele schimbări. Socialiştii tergiversează, însă,
adoptarea unei decizii pentru a stabili o nouă formulă de funcţionare a coaliţiei alcătuite din cinci
partide, invocând „atmosfera de presiuni şi ultimatumuri”. Liderul Alianţei Democratice, Neritan
Ceka, a anunţat, în cadrul unei reuniuni la care a participat şi preşedintele Rexhep Meidani că această
nouă formulă va fi decisă „când toate instituţiile statului vor putea funcţiona normal”. Ceka a precizat
că propunerile cele mai importante trebuie prezentate de majoritatea socialistă. Partidul socialist este
susţinut, în coaliţia de guvernământ, de Alianţa Democratică, Partidul Social-Democrat, Partidul
pentru Drepturile Omului şi Partidul Agrar.
Forţată de împrejurări, conducerea comunistă a procedat la o serie de deschideri, în ianuarie
1990 s-a hotărât o relaxare în domeniul conducerii economice, mai ales în agricultură, şi în ceea ce
68
priveşte drepturile omului. A permis cetăţenilor să călătorească în afară şi s-a abrogat interzicerea
religiei. Albania a restabilit relaţiile diplomatice cu Moscova, Bonul şi capitalele est-europene, ieşind,
astfel, din autoizolare.
2. Î nlăturarea partidului comunist albanez de la putere. Conducerea albaneză a renunţat la
stalinism, însă nu şi la marxism-leninism şi a acceptat sistemul multipartidic. Partidele politice şi
ziarele de opoziţie, s-au impus în societate rapid. Lider al opoziţiei a devenit Sali Berisha. Într-o
perioadă de mai bine de un an, Albania a făcut experienţa unui regim de compromis în care Partidul
Comunist a exercitat o autoritate preponderentă, dar nu exclusivă. La alegerile din martie 1991, primele
alegeri libere de după 1946 – 11 partide şi-au prezentat candidaţii, marele învingător a fost tot Partidul
Comunist cu 65%, iar Partidul Democrat 27% din sufragii. Comuniştii au acceptat să împartă puterea,
formând în iunie un cabinet de coaliţie cu patru formaţiuni din opoziţie.
În decembrie 1991 o criză guvernamentală stârneşte nemulţumirea populară, depozitele de
alimente sunt jefuite şi incendiate, la 9 decembrie la Tirana aproape 20.000 de persoane solicită
înlăturarea ultimilor comunişti, ceea ce se întâmplă în martie 1992 în alegerile legislative prin
înlăturarea Partidului Comunist şi alegerea lui Sali Berisha ca preşedinte al republicii. De la această
dată, în Occident nu mai există nici un stat care să se prevaleze de comunism.
69
BIBLIOGRAFIE
1. ASH, Timothy Garton, Istoria prezentului: Eseuri, schiţe şi relatări din Europa anilor 90, Iaşi:
Polirom, 2002.
2. BACIU Nicolae, Agonia României 1944-1948: Dosarele secrete acuză, Cluj Napoca: Dacia, 1990.
3. BARKER E., British Policy in South-East Europe in the Second World War, Bristol, 1976.
4. BOTEZ M., Intelectualii din Europa de Est (Intelectualii est-europeni şi statul naţional comunist) –
un punct de vedere românesc, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993.
5. CALVOCORESSI Peter, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Iaşi: Polirom, 2003.
6. CARPENTIER J., Istoria Europei, Bucureşti: Editura ALL, 1998.
7. CIACHIR N., Istoria relaţiilor internaţionale, Bucureşti: Editura Oscar Print, 1998.
8. COSMA Neagu, Dominaţia comunistă 1944-1989: Contribuţia unor minorităţi naţionale la
bolşevizarea României, Bucureşti: Bravo-Press, 1996.
9. CRAMPTON R. J., Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea... şi după, Bucureşti: Curtea Veche
Publishing, 2002.
10. DELETANT Dennis, România sub regimul comunist, Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 1995.
11. DOBRINESCU, Valeriu Florin, România şi organizarea postbelică a lumii (1945 – 1947),
Bucureşti: 1988.
12. D’ENCAUSSE Hélene Carrere, Triumful naţiunilor sau Sfârşitul imperiului sovietic, Bucureşti,
1993
13. FONTAINE André, Istoria războiului rece, vol. I, Bucureşti: Editura Militară, 1992.
14. GAILLARD J. M., ROWLEY A., Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârşitul
secolului al XX-lea, Bucureşti: Editura Cartier, 2001.
15. GEORGESCU Titu, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, 1993.
16. GORBACIOV Mihail, Memorii, Bucureşti: Nemira, 1994.
17. HITCHINS, Keith, România: 1866-1947, Bucureşti: Humanitas, 1998.
18. HOSBAWM Eric, O istorie a secolului XX. Era extremelor, 1914-1991, Chişinău: Cartier, 1999.
19. JELAVICH., Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Iaşi: Institutul European, 2000.
20. JELAVICH C., JELAVICH B., The Balkans in transition, Los Angeles, 1963.
21. JOHNSON Paul, O istorie a lumii moderne, 1920-2000. O lume relativistă, Bucureşti: Humanitas,
2003.
22. KISSINGER H., Diplomaţia, Bucureşti: Editura ALL, 1998.
70
23. LEBEDEV N. I., SSSR v mirovoj politike, 1917-1988, Moskva: Izdatelstvo Meždunarodnyh
Otnošenij, 1982.
24. MILZA Pierre, BERSTEIN Serge, Istoria secolului XX. În căutarea unei noi lumi. (1973 până în
zilele noastre). vol. 3, Bucureşti, 1998.
25. PAWLOWITCH, Stevan K., Istoria Balcanilor, 1804-1945, Iaşi: Polirom, 2002.
26. PEARTON Maurice, Puzzles about Percentages, în vol. Dennis DELETANT, Maurice PEARTON,
Romania Observed. Studies în Contemporary Romanian History, Bucureşti: Editura Enciclopedică,
1998.
27. PREDA Dumitru, RETEGAN, Mihai, 1989: Principiul dominoului: Prăbuşirea regimurilor
comuniste Europene, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000.
28. QUINLAN P. D., Ciocnire deasupra României. Politica anglo-americană faţă de România, 1938-
1947, Iaşi: Fundaţia Culturală Română, 1995.
29. RISTELHNEBER R., A history of the Balkans Peoples, New York, 1971.
30. ROTHSCHILD Joseph, Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după al Doilea Război
Mondial, Bucureşti, ediţia a II-a, 1997.
31. SAVA Ionel Nicu, Zece ani de tranziţie în Europa de Est (1990-2000), Bucureşti: Editura Fundaţiei
culturale Române, 2000.
32. SCURTU Ioan, Sfîrşitul dictaturii: Bucureşti 21 – 25 decembrie 1989, Bucureşti: 1990.
33. SOARE Aurel Constantin, România şi Europa în secolul al XX-lea, Bucureşti: Semne, 2000.
34. SOULET Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă zilele noastre, Iaşi:
Polirom, 1998.
35. STUART H. H., WILKINSON J., Contemporary Europe: A history, New Jersey, 1987.
36. TISMĂNEANU Vladimir, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Iaşi:
Polirom, 1997.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful