Marin Preda

„Moromeţii” de Marin Preda este un mare roman prin originalitatea tipologiei şi profunzimea creaţiei.
Tipologia e asemănătoare cu cea a lui Slavici şi Rebreanu, ţărănească. Sufletul rural este însă acolo rudimentar,
obsedat de acumulare în ordine materială. În schimb, Marin Preda prezintă nişte ţărani inteligenţi şi ironici, complecşi
ca structură morală, în măsură să-şi reprezinte şi să trăiască în modul lor caracteristic marile drame ale existenţei.
Personajul Ilie Moromete are două caracteristici atipice: lipsa instinctului de posesie şi predispoziţia spre
contemplativitate. Pentru el, existenta inseamna, in primul rand a fi, adica accentul nu cade pe dimensiunea materiala
a existentei, ci pe cea spirituala. Moromete, personaj senin silit sa devina sumbru, s-ar putea explica metaforic prin
prin fumul de tigara care urca spre cer lent, fara scop si tinta, aceasta insemnand o existenta libera, in care
preocuparile presante sunt ignorate.
Romanul abordează o temă fundamentală a lui Marin Preda: destrămarea civilizaţiei tradiţionale ţărăneşti.
Alte teme pe care romanul le dezvoltă, proprii operei scriitorului sunt: tema familiei şi a paternităţii, tema timpului şi
a confruntării individului cu istoria, înstrăinarea de familie, iluzia şi realitatea.
„Moromeţii” este romanul unei familii (titlul subliniază intenţia de a urmări destinul unei familii, element
esenţial al lumii ţărăneşti) şi romanul unei colectivităţi ale cărui temelii sunt grav ameninţate.
Acţiunea primului volum se petrece cu trei ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, de la începutul
verii până toamna târziu. Al doilea volum surprinde un timp catastrofic, anii '50, în care satul pare agresat de forţe
ostile. Drama lumii moromeţiene se desfăşoară într-un spaţiu familiar scriitorului: satul Siliştea-Gumeşti din Câmpia
Dunării. Simbolul verticalităţii acestui topos este salcâmul din grădina lui Moromete, iar simbolul libertăţii morale a
acestei lumi – poiana fierăriei lui Iocan.
Incipitul impune ca temă libertatea morală în lupta cu fatalităţile istoriei. Ea este enunţată de scriitor într-o
frază programatică: În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul
avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari... Ceea ce urmează în roman contrazice
această imagine. Timpul este viclean, răbdarea nu este decât o formă de acumulare pentru o nouă criză. În final, după
ce drama Moromeţilor este narată şi, prin ea, imaginea vieţii liniştite e spulberată, prozatorul revine asupra notaţiei de
început, într-o imagine a simetriei: Timpul nu mai avea răbdare.
Planul narativ central este cel al destinului familiei Moromeţilor, iar ca situaţie conflictuală, răzvrătirea
fiilor împotriva autorităţii paterne, conflict de ordin moral între generaţii: Ilie este apărătorul unor valori morale
autentice, eterne, în vreme ce fiii săi mai mari aderă la „valorile” materiale ale unei lumi rapace şi agresive.
Primul volum e mai ales romanul unei familii, avându-l ca protagonist pe Ilie Moromete. Acesta trăieşte cu
iluzia că familia lui este unită şi că nimic nu poate ameninţa această unitate atâta vreme cât ţine laolaltă cele 14
pogoane de pământ primite la împroprietărire de el şi de Catrina. Atitudinea sa fata de pamant si aceea fata de bani
este legata tot de acest dar al contemplatiei. Moromete trebuie doar sa-l pastreze, pamantul dand-i posibilitatea de a fi
independent si libertatea de a se gandi si la altceva decat la ceea ce poate aduce ziua de maine. Dar cei trei fii mai
mari – Paraschiv, Achim şi Nilă - , sunt lacomi de câştig şi ii reproşează tatălui că îşi pierde timpul stând de vorbă cu
prietenii săi, Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, în loc să meargă la munte şi să speculeze grâul. Lui Moromete nu-i place
negusotira, iar in bani vede adversatii iluziei ca poate pastra modul traditional de viata. Tinerii Moromete au simţul
acumulării burgheze, ei vor să transforme grâul, lâna, laptele în bani. Modelul lor e Tudor Bălosu. Moromete are o
concepţie patriarhală şi, vrând să-şi lecuiască fiii de boala câştigului, îi lasă să se ducă la munte. Insuccesul nu-i
dezarmează şi, stimulaţi de Guica, sora mai mare a tatălui, care nu-i ierta a doua căsătorie, plănuiesc să fugă cu oile la
Bucureşti. Presat de fonciere şi de bancă, Moromete acceptă, după îndelungi ezitări, să lase pe Achim să plece cu oile
la Bucureşti pentru a câştiga bani.
Acesta nu trimite niciun ban din vânzarea laptelui şi a lânii. Mai mult, după seceriş şi treierat, Moromete
află că băieţii lui vor să-l jefuiască şi să-l părăsească. E momentul în care începe declinul personajului care trăiește
drama paternității. Până atunci ţinuse piept perceptorului, lui Tudor Bălosu, trăise senin, cu un sentiment înalt al
independenţei. Până în ultima clipă speră să-şi poată recâştiga fiii porniţi pe o cale greşită. În această scenă, aceştia,
pierzându-şi răbdarea, sparg lada de zestre şi batjocoresc casa în care crescuseră, bătrânul ţăran le vorbeşte blând şi
sfios, îşi ceartă nevasta, se roagă senin de fiii care nu vor să-l mai asculte. După această pregătire înceată, izbucnirea
este teribilă: Moromete ridică parul şi loveşte fără cruţare, glasul lui devenind urlet. Dar Paraschiv şi Nilă iau banii,
covoarele şi fug cu caii, ameninţând cu o răzbunare şi mai cumplită. Moromete bate la poarta lui Tudor Bălosu şi
vinde o parte din pământul familiei, dar vecinul nu are satisfacţia de a-l vedea umilit sub puterea unei lovituri
năpraznice. Drama paternitatii se grefeaza pe contextul social-istoric, care aduce schimbarea ordinii cunoscute a
lumii. Banul este noua valoare care o inlocuieste pe cea traditionala, pamantul, si in acelasi timp impune un nou mod
de viata. Agresiunea istoriei spulbera iluziile personajului, unitatea familiei, libertatea morala a invdividului.
Risipirea familiei duce la prabusirea morala a tatalui.
Subiectul, de o mare simplitate, este punctat de către câteva scene-cheie. Cina de sâmbătă seara din tinda
casei Moromeţilor, cu familia toată adunată în jurul mesei joase, pare un ceremonial atemporal, care va dăinui cât
satul românesc. Astfel, inspre iesire stau grupati, facand front comun, cei trei frati vitregi, Paraschiv, Nila si Achim
[...] ca si cand ar fi gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece in vreme ce in partea opusa se afla copiii
din casatoria cu Catrina, adunati in preajma mamei. Deasupra tuturor, pe prispa, stapanindu-i parca cu privirea, se
afla Moromete. Se prezintă principalele probleme ale familiei: conflictele dintre fiii mai mari și copiii din a doua
căsătorie, foncierea, dorința băieților de a pleca la București cu oile, a lui Niculaie de a merge la școală.
O altă scenă cu funcţie premonitorie şi simbolică este cea a tăierii salcâmului. El face parte din viaţa
Moromeţilor şi din cea a satului. Căderea lui în zori de duminică, în sunet de clopot şi de bocete înălţate din cimitirul
satului, are o măreţie tragică, prevestind declinul unei lumi încremenite în rânduieli străvechi. După prăbuşirea
salcâmului, care se clatina ca si cand nu s-ar fi indurat sa paraseasca cerul, urmează o tăcere de sfârşit de lume şi
apar ciorile rotindu-se ameninţător. Salcâmul era un element axial, reprezentând unitatea, trăinicia Moromeţilor, fiind
în lumea naturală ceea ce reprezintă tatăl în viaţa familiei, un adevărat dublu vegetal. Prăbuşirea lui anunţă o
destrămare, o modificare de ierarhii în familie; odată cu tăierea lui începe şi declinul familiei.
În opinia mea, tema majoră a romanului este drama idealismului moral ţărănesc, dispariţia unei civilizaţii
străvechi şi a unui mod de existenţă. Intervenţia istoriei în universul considerat anistoric al satului tradiţional va duce
nu numai la degradarea elementelor arhaice, la destrămarea familiei prin fuga băieților, ci şi la transformarea şi chiar
la dispariţia vechilor instituţii rurale, a unor relaţii şi convenţii sociale, a unui cod de existenţă şi a unei filosofii. Sub
acest aspect, Moromete e un personaj exponenţial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi.
Marin Preda – personajul

„Moromeţii” de Marin Preda este un mare roman prin originalitatea tipologiei şi profunzimea creaţiei.
Tipologia e asemănătoare cu cea a lui Slavici şi Rebreanu, ţărănească. Sufletul rural este însă acolo rudimentar,
obsedat de acumulare în ordine materială. În schimb, Marin Preda prezintă nişte ţărani inteligenţi şi ironici, complecşi
ca structură morală, în măsură să-şi reprezinte şi să trăiască în modul lor caracteristic marile drame ale existenţei.
Personajul Ilie Moromete are două caracteristici atipice: lipsa instinctului de posesie şi predispoziţia spre
contemplativitate.
Originalitatea lui vine din modul în care un spirit creator, inventiv, transformă existenţa într-un spectacol.
De pe stănoaga podiştei sau de pe prispa casei, Moromete priveşte lumea cu un ochi semnificant, în întâmplările cele
mai simple descoperă dimensiuni inedite, o lumină care pentru ceilalţi nu se aprinde. Caracterizarea personajului se
realizează mai ales indirect, ptin limbaj, acțiune, comportament, relațiile cu celelalte personaje, mai ales cu fiii cei
mari.
Drama lumii moromeţiene se desfăşoară într-un spaţiu familiar scriitorului: satul Siliştea-Gumeşti din
Câmpia Dunării. Simbolul verticalităţii acestui topos este salcâmul din grădina lui Moromete, iar simbolul libertăţii
morale a acestei lumi – poiana fierăriei lui Iocan.
Incipitul impune ca temă libertatea morală în lupta cu fatalităţile istoriei. Ea este enunţată de scriitor într-o
frază programatică: În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul
avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari... Ceea ce urmează în roman contrazice
această imagine. Timpul este viclean, răbdarea nu este decât o formă de acumulare pentru o nouă criză. În final, după
ce drama Moromeţilor este narată şi, prin ea, imaginea vieţii liniştite e spulberată, prozatorul revine asupra notaţiei de
început, într-o imagine a simetriei: Timpul nu mai avea răbdare. Planul narativ central este cel al destinului familiei
Moromeţilor, iar ca situaţie conflictuală, răzvrătirea fiilor împotriva autorităţii paterne, conflict de ordin moral între
generaţii: Ilie este apărătorul unor valori morale autentice, eterne, în vreme ce fiii săi mai mari aderă la „valorile”
materiale ale unei lumi rapace şi agresive.
Primul volum e mai ales romanul unei familii, avându-l ca protagonist pe Ilie Moromete. Acesta trăieşte cu
iluzia că familia lui este unită şi că nimic nu poate ameninţa această unitate atâta vreme cât ţine laolaltă cele 14
pogoane de pământ primite la împroprietărire de el şi de Catrina. Dar cei trei fii mai mari – Paraschiv, Achim şi Nilă -
, deşi fuseseră crescuţi de mama vitregă, o urăsc pe aceasta şi pe copiii ei – Tita, Ilinca şi Niculae -, copiii făcuţi cu
Moromete. Băieţii sunt lacomi de câştig şi reproşează tatălui că îşi pierde timpul stând de vorbă cu prietenii săi,
Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, în loc să meargă la munte şi să speculeze grâul. Tinerii Moromete au simţul acumulării
burgheze, ei vor să transforme grâul, lâna, laptele în bani. Modelul lor e Tudor Bălosu. Moromete are o concepţie
patriarhală şi, vrând să-şi lecuiască fiii de boala câştigului, îi lasă să se ducă la munte. Insuccesul nu-i dezarmează şi,
stimulaţi de Guica, sora mai mare a tatălui, care nu-i ierta a doua căsătorie, plănuiesc să fugă cu oile la Bucureşti.
Presat de fonciere şi de bancă, Moromete acceptă, după îndelungi ezitări, să lase pe Achim să plece cu oile la
Bucureşti pentru a câştiga bani.
Acesta nu trimite niciun ban din vânzarea laptelui şi a lânii. Mai mult, după seceriş şi treierat, Moromete
află că băieţii lui vor să-l jefuiască şi să-l părăsească. E momentul în care începe declinul personajului care trăiește
drama paternității. Până atunci ţinuse piept perceptorului, lui Tudor Bălosu, trăise senin, cu un sentiment înalt al
independenţei. Până în ultima clipă speră să-şi poată recâştiga fiii porniţi pe o cale greşită. În această secvență,
aceştia, pierzându-şi răbdarea, sparg lada de zestre şi batjocoresc casa în care crescuseră, bătrânul ţăran le vorbeşte
blând şi sfios, îşi ceartă nevasta, se roagă senin de fiii care nu vor să-l mai asculte. După această pregătire înceată,
izbucnirea este teribilă: Moromete ridică parul şi loveşte fără cruţare, glasul lui devenind urlet.
Dar Paraschiv şi Nilă iau banii, covoarele şi fug cu caii, ameninţând cu o răzbunare şi mai cumplită.
Moromete bate la poarta lui Tudor Bălosu şi vinde o parte din pământul familiei, dar vecinul nu are satisfacţia de a-l
vedea umilit sub puterea unei lovituri năprasnice. Dar omul netulburat şi ironic părăseşte stănoaga podiştei, nu mai
răspunde la cuvintele de salut şi nu mai poate fi auzit povestind niniuna dintre acele întâmplări care fermecau pe
prietenii săi din sat.
Subiectul, de o mare simplitate, este punctat de către câteva scene-cheie. Cina de sâmbătă seara din tinda
casei Moromeţilor, cu familia toată adunată în jurul mesei joase, pare un ceremonial atemporal, care va dăinui cât
satul românesc. Astfel, inspre iesire stau grupati, facand front comun, cei trei frati vitregi, Paraschiv, Nila si Achim
[...] ca si cand ar fi gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece in vreme ce in partea opusa se afla copiii
din casatoria cu Catrina, adunati in preajma mamei. Deasupra tuturor, pe prispa, stapanindu-i parca cu privirea, se
afla Moromete. Se prezintă principalele probleme ale familiei: conflictele dintre fiii mai mari și copiii din a doua
căsătorie, foncierea, dorința băieților de a pleca la București cu oile, a lui Niculaie de a merge la școală.
O altă scenă cu funcţie premonitorie şi simbolică este cea a tăierii salcâmului. El face parte din viaţa
Moromeţilor şi din cea a satului. Căderea lui în zori de duminică, în sunet de clopot şi de litanii înălţate din cimitirul
satului, are o măreţie tragică, prevestind declinul unei lumi încremenite în rânduieli străvechi. După prăbuşirea
salcâmului, care se clatina ca si cand nu s-ar fi indurat sa paraseasca cerul, urmează o tăcere de sfârşit de lume şi
apar ciorile rotindu-se ameninţător. Salcâmul era un element axial, reprezentând unitatea, trăinicia Moromeţilor, fiind
în lumea naturală ceea ce reprezintă tatăl în viaţa familiei, un adevărat dublu vegetal. Prăbuşirea lui anunţă o
destrămare, o modificare de ierarhii în familie; odată cu tăierea lui începe şi declinul familiei.
Moromete e un spirit creator înzestrat cu fantezie şi care trăieşte bucuria cuvântului rostit pentru oameni.
Semnificativă este scena din poiana lui Iocan, unde Moromete citeşte ziarul, ţăranii râd, fac comentarii inteligente.
Eroul disimulează, desincronizându-şi în mod voit gândurile şi vorbele, mimând gesturi şi opinii false pentru a sonda
partenerul de discuţie şi a se distra pe seama prostiei, a îngâmfării şi a limbajului acestuia sau pentru a se ascunde pe
sine.
În opinia mea, tema majoră a romanului este drama idealismului moral ţărănesc, dispariţia unei civilizaţii
străvechi şi a unui mod de existenţă. Moromete este un personaj exponential, al carui destin exprima mortea unei luni,
ultimul taran reprezentand conceptia traditionala fata de pamant si familie. Destinul sau ilustreaza destinul unei
categorii sociale a taranilor sub impactul schimbarilor istorice si politice: Al Doilea Razboi Mondial, colectivizarea si
instaurarea regimului comunist. Interventia istoriei in universul considerat anistoric al satului traditional va duce la
disparitia unui cod de existenta si a unei filosofii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful