INTRODUCERE IN STUDIUL TEOLOGIEI IN GENERAL SI AL TEOLOGIEI SISTEMATICE IN SPECIAL CE-I ‘TEOLOGIA’? I.

Definitia generala a teologiei

1. Este o arie a cunoaşterii umane. Daca e ‘cunoastere’, atunci teologia este un demers stiintific si, ca atare, presupune cercetare, cu metode proprii. 2. Iata schema acestei arii a investigatiei si cunoasterii, numita ‘teologie’ in sens general: Tipuri de Teologie Studii biblice Studii istorice Studii teologice Studii doctrinale Studii practice Teologia sistematica Teologia practica Doct. d. Theos Omiletica Teologia biblica Teologia istorica Exemple VT, NT Ist. Bis. crestine

Schema cu cercurile adiacente! THEOLOGIA SUPRANATURALIS! 3. Explicatii ale schemei NR. 1-2. Sunt 4 domenii mari de cunoastere teologica, ele se afla intr-o conexiune anume. Sunt subdomenii – elemente constitutive ale domeniilor principale. VT si NT nu sunt subdomenii, ci domenii principale, anterioare oricarei teologii ulterioare. Explicatiile relatiilor dintre subdomenii si domeniul principal (VEZI PLANSA) De ce ‘theologia supranaturalis’? – fiindca REVELATIA CUPRINSA IN SCRIPTURI este SURSA primordiala, unica, exclusiv autoritara a oricarui domeniu al demersului teologic.

1

REVELATIA este un ACT supranatural care patrunde in NATURA si (prin INSPIRATIE – un alt act supranatural) consemneaza in scris (prin limbajul uman = NATURAL) continutul REVELATIEI. Ceea ce se naste in felul acesta este BIBLIA = CUVANTUL LUI DUMNEZEU. Cuvantul lui Dumnezeu genereaza credinta (Rom. 10:17), or CREDINTA este premisa fundamentala a cunoasterii teologice. Asadar, de ce ‘teologie supranaturala’? – fiindca SURSA ei este supranaturala, CUVANTUL LUI DUMNEZEU; apoi METODA + PREMISA investigatiei teologice este CREDINTA, dar divin, supranatural. ATENTIE! Nu credinta genereaza sursa teologiei = SCRIPTURA, ci sursa genereaza credinta (fara de care orice demers teologic rezulta in teologie liberala!) 4. Explicatia schemei NR. 3. – Theologia naturalis (VEZI PLANSA NR. 3) De ce theologia naturalis – ‘teologie naturala’? Premisa de baza a acestei intelegeri si ‘faceri’ a teologiei, a acestei teologizari, este RATIUNEA umana ca sursa si metoda pentru TEOLOGIE Ce inseamna ‘natura’? = ea este realitatea empirica, perceptibila prin cele 5 simturi ale omului; este realitatea spatio-temporala Ce mai este natura? = este ‘omul’, a carui ‘natura’ esentiala este eminamente RATIONALA RATIUNEA umana este sursa unica, exclusiva si autoritatea suprema a cunoasterii teologice. Ratiunea ca metoda: realitatea = adevarul poate fi cunoscut prin RATIUNE fiindca noi experimentam realitatea lucrurilor naturii prin cele 5 simturi Cunoasterea nu e data de simturile noastre, ci de RATIUNEA umana care este capabila sa proceseze aceste informatii senzoriale si sa traga concluzii demne de incredere in dreptul REALITATII = ADEVARULUI, inclusiv in dreptul lui DUMNEZEU. Aici avem de a face cu MEDODA INDUCTIVA – porneste de la idei aposteriori, adica de la idei obtinute prin experienta, si se ajunge la adevarul general al lucrurilor lumii. Iata RATIUNEA ca METODA! MEDODA DEDUCTIVA: RATIUNEA are idei pe care nu le ia din experimentarea realitatii exterioare ei. Acestea sunt idei apriorice = preced orice experienta senzoriala, sunt idei general valabile, postulari axiomatice de felul 2+2=4. Asemenea idei sunt concepte de care RATIUNEA este capabila prin ea insasi si de la care poate sa ajunga la postularea unor adevaruri in dreptul REALITATII exterioare siesi, in dreptul lumii si a lui Dumnezeu.

2

Concluzia este ca omul in virtutea ‘naturii’ sale rationale si in virtutea naturii realitatii exterioare ratiunii poate sa ajunga la cunoasterea ADEVARULUI realitatii ultime, a lui Dumnezeu, fara REVELATIa DIVINA DIN SCRIPTURI. Teologia care porneşte de la aceasta premisa se numeste TEOLOGIE NATURALA sau TEOLOGIE FILOZOFICA, iar ambele pot fi egalate cu TEOLOGIA SISTEMATICA.

3

II. 1. 2. 3. 4. 5.

Definitia speciala a ‘teologiei’

Theo + Logia = THEOLOGIA Logia = stiinta Theos = Dumnezeu “Teologia” = “Stiinta despre Dumnezeu” Logia = se refera la ceea ce face omul, cel care studiaza, cerceteaza si astfel ajunge la cunoastere; acesta este teologul; omul/teologul este SUBIECTUL cunoasterii 6. Theos = este Divinitatea, Cel studiat; este OBIECTUL studiului 7. Dar, poate fi DUMNEZEU ‘obiectul’ cunoasterii? 8. Cum se realizeaza CUNOASTEREA “TEOLOGICA”? 8.1. Structura cunoasterii la modul general: In structura cunoasterii exista trei elemente constitutive: SUBIECTUL, OBIECTUL SI CUNOASTEREA sau CUNOSCATORUL, CEEA CE E DE CUNOSCUT si CUNOASTEREA. Iata reprezentarea grafica a structurii oricarei cunoasteri umane: studiu/cercet. = realizarea cunoasterii SUBIECT CUNOASTEREA Realizarea cunoasterii ‚teologice’: Interactiune = realizarea cunoasterii SUBIECT CUNOASTEREA OBIECT/THEOS/BIBL. OBIECT

8.2.1. SUBIECT si OBIECT. ‚Interactiune’: este un termen care se refera la activitatea intelectual-rationala prin care SUBIECTUL ajunge la CUNOASTERA ADEVARULUI. Termenul ‚interpretare’ [‚studiu’, ‚cercetare’] este, de regula, folosit pentru a desemna activitatea intelectuala prin care se ajunge la CUNOASTERE. „Interpretare”, insa, nu este un termen pe deplin adecvat fiindca activitatea interpretativa nu include natura interactiva, implicita procesului obtinerii CUNOASTERII „TEOLOGICE”. Termenul ‚interpretare’ are

4

conotatii SUBIECTIVE, adica, SUBIECTUL se supraordoneaza, si astfel ‚domina’ OBIECTUL care este tot o Persoana, este tocmai DUMNEZEU. Iata de ce am optat pentru termenul ‚interactiune’. El exprima mult mai fidel reciprocitatea inerenta oricarei activitati prin care se realizeaza CUNOASTEREA ‚TEOLOGICA’.

8.2.2. Alte elemente prezente in realizarea CUNOASTERII. Din partea SUBIECTULUI, presupunerile sau presupozitiile acestuia – cunoscute ca premise – contribuie la realizarea CUNOASTERII. De natura si continutul premisei va depinde si continutul si autenticitatea CUNOASTERII. SUBIECTUL este OMUL. Niciun om nu poate evita faptul ca el paseste in procesul cunoasterii cu un ‚bagaj’ deja existent in mintea lui, un ‚bagaj’ obtinut anterior pe baza experientei si a educatiei sale. Acest ‚bagaj’ se numeste pre-supunere, pre-judecata sau pre-misa. Premisa este partea cu care SUBIECTUL contribuie la realizarea CUNOASTERII. 8.2.3. OBIECTUL contribuie, de asemenea, la realizarea CUNOASTERII cu un singur element deosebit de important: cu ADEVARUL sau propriu, sau cu ceea ce il face pe OBIECT sa fie ceea ce este. Grafic sar putea reprezenta contributia celor doua elemente de baza a CUNOASTERII in felul urmator: SUBIECT/OM OBIECT/DUMNEZEU

pre-supuneri ∑→ premise pre-judecati 9. Cunoasterea adevarului despre/ al lui Dumnezeu este rezultatul CERCETARII sau al STUDIULUI, dar studiul nu este dominarea ‘obiectului’ de catre ‘subiect’, ci ‘INTERACTIUNEA’ = ‘RELATIA dintre ‘subiect’ = OM si un alt ‘subiect’ = DUMNEZEU. 10. Asa se obtine cunoasterea ‘teologica’, prin intermediul INTERACTIUNII dintre SUBIECT – SUBIECT; OM – DUMNEZEU! 11. Aceasta cunoastere este specifica, natura ei este definita in Scriptura: yada din Gen. 4:1 comparat cu Ioan 17:3: ginosko = cunoastere relationala; are loc intr-un cadru de legamant si premisa ei este CREDINTA; 12. Premisa cunoasterii teologice este generata de INSUSI OBIECTUL CUNOASTERII, SCRIPTURA/DUMNEZEU. Adevarul SAU PROPRIU

5

13. Cunoasterea aceasta se pune in cuvinte – prin utilizarea limbajului uman, asa se naste DOCTRINA DESPRE DUMNEZEU! 14. Dar! In realizarea cunoasterii ‘teologice’, aportul mai mare il are ‘obiectul’ care totusi este subiect, adica, Dumnezeu! Cum? Prin REVELATIA SA din SCRIPTURI! 15. Deci, pentru formularea tuturor DOCTRINELOR [nu doar a doctrinei despre Dumnezeu!], omul = cercetatorul are nevoie de 2 puncte fundamentale de plecare: Are nevoie de THEOS = DUMNEZEU, dar nu orice “DUMNEZEU”, ci CEL care se face cunoscut in REVELATIA SCRIPTURII VECHIULUI si NOULUI TESTAMENT!

6

III.

Ce este Teologia sistematica?

1. Chiar din start, realizarea cunoasterii teologice presupune existenta concomitenta a 2 puncte de plecare: 1) Dumnezeu si 2) Revelatia Sa despre Sine = Scriptura. 2. Dar sa nu uitam de premisa sine qua non a realizarii unei cunoasteri teologice demne de incredere: CREDINTA. 3. Asadar, recunoastem ca pentru a vorbi de stiinta teologica, credinta – ca premisa epistemologica a acesteia – este un element esential. 4. Esential pentru teologie [daca aceasta vrea sa fie o ‘stiinta’ autentica] – teologul sa creada in Dumnezeu asa cum El este prezentat in Scripturi. Mai ales ca ‘teologia’ este ‘stiinta lui/despre Dumnezeu’, or acest Dumnezeu este prezentat in Scripturi in relatia Sa cu Creatia [Universul]. 5. Obiectul cunoasterii fiind Dumnezeu care se afla in Relatie cu Creatia, teologul – ca parte a Creatiei lui Dumnezeu – are nevoie de credinta personala in Scripturi, ca o premisa sau o presupozitie esentiala. 6. Credinta este premisa relatiei, ca atare, a cunoasterii! 7. Asa cum omul de stiinta vine cu presupozitia credintei sale in natura, crede ca natura exista, ca este rationala si ca poate fi inteleasa [inteligibila], tot asa si teologul are nevoie de aceasta conditie fundamentala a cunoasterii teologice stiintifice. 8. Stiinta are, deci, presupozitii fundamentale importante pentru sistemul stiintific. Aceste presupozitii sunt credinte care trebuie sa fie acceptate ca ceva dat, inainte ca sistemul insusi sa fie constituit/construit de omul de stiinta. 9. Deci, nu este deloc nestiintific sa ai presupozitii, credinte fundamentale; dimpotriva, fara credinta personala a cercetatorului cercetarea nu are sanse reale, asa cum spune Michael Polanyi, renumit om de stiinta-filozof al sec. 20; acesta spune: ‘orice cercetare stiintifica facuta cu detasare [clinica de obiectul cercetarii], fara implicare personala, si intr-o maniera materialista se izoleaza de facultatile superioare ale omului si prin aceasta izolare restrange aria si puterea discernamantului si ale intelegerii’ [T. F. Torrance, Belief in Science and in Christian Life, xv, citat de N. Gulley, Systematic Theology, 160-61. 10. Sa ne intoarcem la cele 2 puncte de plecare ale conoasterii teologice: 1) Dumnezeu si 2) Scriptura 11. Asadar, ‘teologia’ in sens special, ca ‘stiinta umana despre Dumnezeu’ presupune o metodologie proprie domeniului sau de investigatie si anume, are nevoie de 2

7

puncte de plecare, are nevoie de conceptul: 1) de Dumnezeu personal; 2) si de Scriptura, ca revelatie propozitionala a lui Dumnezeu. 12. Orice alt concept de ‘Dumnezeu’ ar face ca ‘teologia’ sa nu fie ‘stiinta lui Dumnezeu’. 13. Insa trebuie sa observam ca paradigma epistemologica [cum se ajunge la cunoastere teologica] indica nevoia a doua puncte de plecare; acestea sunt, de fapt, niste enunturi teologice formulate in asa fel incat in ele avem deja 2 doctrine corelate, coerente si interdependente. AVEM DEJA UN SISTEM, si nu orice sistem, ci unul stiintific si TEOLOGIC. 14. Dar intr-un sistem, daca modific continutul unuia dintre elementele sistemului, se schimba in mod necesar, legic, si continutul celuilalt element, dupa cum urmeza: ‘Dumnezeu nu este un Dumnezeu personal’, nu este o persoana; ce ar putea sa fie? Ar putea sa fie un principu universal al intregii Existente [Tillich] sau Cel ce este cu totul Altul [Barth] sau simtamantul dependentei totale [Schleiermacher]. Acesti trei teologi opereaza cu aceste trei ‘doctrine’ ale lui Dumnezeu prin care explica realitatea materiala si imateriala a existentei. Asadar, Dumnezeu este reprezentat de o notiune sau concept rational, un postulat filosofic = metafizic! Sa vedem care este consecinta acestei intelegeri a lui Dumnezeu asupra doctrinei despre Scriptura. Daca Dumnezeu nu este personal si viu, atunci Scriptura nu este Revelatia de Sine a lui Dumnezeu fiindca un asemenea dumnezeu impersonal nu are Sine = Constiinta de sine, si ca atare ar fi incapabil de relatii cu alte fiinte constiente de sine, cum ar fi profetii si apostolii. Scriptura ar fi deci o alta carte antica, scrisa de niste fondatori de religie: un fenomen natural, cultural, social si istoric. 15. Definitia teologiei sistematice [TS] este tocmai definitia speciala a ‘teologiei’ ca theologia, adica “stiinta despre Dumnezeu”: TS este un demers stiintific de studiu si reflectie teologica asupra invataturilor fundamentale ale Scripturii, in urma caruia se formuleaza doctrine, evidentiind coerenta relatiei lor mutuale intr-un sistem care are la baza doua puncte de plecare obiective [Dumnezeu si Revelatia Sa din Scriptura] si un cadru general de interpretare [Planul de Mantuire sau Marea Lupta]. IV. Este teologia [sistematica] o stiinta?

1. Dualismul de orice fel a dominat gandirea filosofica din antichitate pana in modernism. 2. Acest fapt produce probleme in definirea notiunii de ‘stiinta’ sau ‘stiintific’.

8

3. Ce-i dualismul? ‘Dualismul’ este un termen care se refera la doua principii sau entitati antagonice, reciproc exclusive, aflate intr-o lupta ireconciliabila, care poate fi: • • • dualism cosmologic: SUPRANATURA versus NATURA dualism antropologic: SUFLET versus TRUP; MINTE versus MATERIE dualism epistemologic: FENOMEN versus NUMEN; SUBIECT versus OBIECT; RATIUNE versus EXPERIENTA; IDEE versus REALITATE

4. Daca se mentine exclusivitatea reciproca a celor doua componente, nu avem sanse sa afirmam nicio posibilitate de a ajunge la o cunoastere obiectiva a ADEVARULUI, fiindca intre cele doua elemente nu exista nicio comunicare, legatura sau relatie. 5. Ce-i stiinta sau stiintificul? Orice indeletnicire umana intelectuala si practica, daca are urmatoarele cinci elemente, este stiintifica. Daca are: O metodologie adecvata naturii si specificitatii demersului [indeletnicirii] respectiv, fie că este vorba de fizica, chimie, biologie, anatomie sau teologie [Wittgenstein; regulile unui joc se aplica doar jocului respectiv, ele sunt absolut nerelevante pentru un alt ‘joc’] Premise fundamentale si indispensabile realizarii unei cunoasteri demne de incredere: credinta in inteligibilitatea obiectului cercetat Premisele fundamentale sa fie postulari creative si nu observatii inductive [nu consideratii empirice/senzoriale]; adevarul despre/al lui Dumnezeu nu poate depinde de observatii inductive [empirice], premisele fundamentale sunt create de obiectul cercetarii si al cunoasterii; O cosmoviziune non-dualista, unitara a realitatii: am inteles din definitia dualismului ca nicio cunoastere adecvata si autentica nu poate fi atinsa daca: NATURA si SUPRANATURA sunt percepute ca realitati dualiste SUBIECTUL si OBIECTUL sunt perceputi ca realitati dualiste RATIUNEA si EXPERIENTA -------------- // ---------------------- , adica detasare clinica de obiectul cercetat FENOMEN si NOUMEN = APARENTA si REALITATE = OPINIE si ADEVAR [lucrul asa cum apare mintii] Obiectivitate: nu in sensul Iluminist si pozitivist al termenului, ci obiectivitatea este definita de raspunsul la intrebarea ‘cine are o pondere mai mare in realizarea cunoasterii? Subiectul?= subiectivism sau obiectul? = obiectivitate. 6. Este teologia, la modul general, si teologia sistematica, in special, o stiinta? Este ea stiintifica? Se poate argumenta cu succes ca toate cele 5 criterii se aplica teologiei.

9

V.

Prezentarea materialului retroproiectabil

1. Se dau explicatii pe baza plansei 1, 2. 2. Ca parte a explicatiilor pe baza plansei nr. 2, in dreptul ‘istoriei’ ca si modalitate de revelatie a lui Dumnezeu se prezinta cursul: VI. Revelatie si istorie

1. Istoria trebuie să fie considerată a fi parte a revelaţiei generale, pe baza afirmatiilor biblice [1 Cor 10:1-11] 2. Orice idee teologică referitoare la relaţia dintre revelaţie şi istorie trebuie să fie cântărită şi concluzii trase pe baza şi în contextul revelaţiei speciale-particulare, adica a Scripturilor. 3. Ideile urmatoare referitoare la functia revelatoare a istoriei sunt larg acceptate in mediile teologice actuale. Ideile acestea se pot grupa in trei orientari teologice vizavi de istorie si revelatie: 1. revelatie in istorie; 2. revelatie prin istorie si 3. revelatie ca istorie, dupa cum urmeaza: Revelaţie ÎN istorie Se sustine ca Biblia are idei clare în dreptul lui Dumnezeu care acţionează în istorie [chemarea lui Avraam, naşterea lui Isaac, Iacob, Iosif, Moise, Exodul, Exilul şi întoarcerea din exilul Babilonian, toate sunt istorii ale acţiunii lui Dumnezeu în istorie!] Unii teologi [George Ernst Wright, God Who Acts] susţin că Biblia nu este in primul rând CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, ci ea este consemnarea ACTELOR lui Dumnezeu şi a răspunsului uman la aceste acte. Asemenea afirmaţii aparţin acelor teologii care Îl văd pe Dumnezeu nu în FIINŢA SA, adică, în ESENŢA Sa, ci în ACŢIUNILE SALE. Consemnarea actelor Sale = într-adevăr, există o revelaţie ÎN istorie (Deut. 26:5-9, Fapte 13:16-41) Evenimentele însele constituie REVELAŢIE şi nu interpretarea lor. Aşadar, revelaţia lui Dumnezeu nu include interpretarea, ci numai ACTE-ÎNFĂPTUIRI. O asemenea idee reduce revelaţia la simple fapte-evenimente, fără nicio interpretare biblică a importanţei acestor fapte sau acte istorice. Cum pot fi actele istorice nişte revelaţii dacă nimic nu le explică semnificaţia şi importanţa? Revelaţie PRIN istorie Sunt teologi care susţin [neo-ortodoxia] că revelaţia este PRIN istorie. Istoria este asemănată cu o conductă sau conductor. Aşa cum o conductă transmite apă, aşa şi

10

istoria funcţionează ca un mijloc-instrument prin care revelaţia lui Dumnezeu ajunge la oameni. Pare a fi un enunţ corect. Adică, profeţii, apostolii sunt entităţi istorice şi Dumnezeu a comunicat adevărul Său prin aceştia. Isus Însuşi a intrat în istorie ca să dea o revelaţie a lui Dumnezeu oamenilor. Însă mare atenţie: Barth şi Brunner dau o interpretare proprie conceptului de revelaţie ‚prin’ istorie. Ei nu permit istoriei să comunice adevăruri cognitive-propoziţionale. Biblia este doar o simpla consemnare a faptului că revelaţia a avut loc, iar consemnarea este o mărturie a consemnatorului, a aceluia asupra căruia a acţionat revelaţia [omul-profet-apostol]. Aşadar, Scriptura nu este altceva decât răspunsul uman la actele lui Dumnezeu prin istoria umană. Este clar: logica ne cere să afirmăm ca Biblia, ca istorie, este ca o conductă pentru transmiterea revelaţiei divine. Ca şi o conductă care devine goală când apa s-a scurs, tot aşa şi Scriptura devine goală când actele lui Dumnezeu se termină. În prezent, Biblia trebuie să devină din nou conductă. Ea devine conductă prin acte divine ale lui Dumnezeu numite ‚întâlniri’ [encounters], iar când ele se termină, Biblia din nou devine goală. De fapt, Scriptura este totdeauna goală atunci când Dumnezeu nu o transformă în Cuvântul Său prin repetate întâlniri. În felul acesta revelaţia este redusă la un simplu proces, adică, în loc să fie propoziţională se reduce la procesuală; sau, cu alte cuvinte, revelaţia este redusă la evenimentul revelării în loc ca ea sa fie definită în termenii a ceea ce este revelat. Aşa se face ca Biblia niciodată nu este văzută ca revelaţie în sine, ci doar ca o conductă un canal de transmisie a revelaţiei. Motivul elaborării acestei doctrine despre Scriptură este dorinţa de a scăpa de critica studiilor istorico-critice. Dacă Scriptura nu este revelaţie istorică, ci doar un canal ‚gol’, atunci nu poate fi criticată de şcoala istorico-critică, credeau Barth şi Brunner. Dar dacă Scriptura nu este, ci devine Cuvântul lui Dumnezeu prin revelaţii repetate prin ‚întâlniri’ care au loc în prezentul omului care tocmai citeşte Biblia, atunci ‚întâlnirile’ vor fi absolut lipsite de sens şi semnificaţie dacă Dumnezeu n-are nimic de spus, adică nu are adevăr cognitiv şi propoziţional de transmis omului. Revelaţie CA istorie Pannenberg este promotorul ideii de revelaţie ca istorie [Revelation as History]. Dumnezeu nu doar acţionează în istorie sau prin istorie; avem de a face cu istoria sacră şi cea seculară ca fiind tocmai revelaţia lui Dumnezeu. În Biblie avem istoria ca şi revelaţia specială, iar în istoria umanităţii avem revelaţia generală, după teologii acestei şcoli de gândire. Aşa se şterge demarcaţia între revelaţia specială şi cea generală, între Biblie şi Natură. Iată de ce, ca să faci teologie nu ai nevoie neapărat de

11

Scriptură, Natura = Istoria este suficientă [Pannenberg nici nu are vreun capitol despre importanţa Scripturii pentru teologie în Sistematica sa]. Dar fiindcă istoria este revelaţia în desfăşurare a lui Dumnezeu, toată revelaţia o vom avea doar la încheierea istoriei umane. Biblia nici nu poate cuprinde revelaţia fiindcă istoria nu s-a terminat încă; ceea ce e în Biblie sunt doar momente în desfăşurarea progresivă a istoriei ca revelaţie divină. Deci, ADEVARUL nu poate fi ştiut înainte de sfârşitul lumii! Dar nici Isus Hristos nu poate fi ADEVARUL şi ca atare, nici autenticitatea credinţei creştine nu poate fi cunoscută dacă adevărul unui lucru poate fi infirmat sau confirmat doar la sfârşit. Pe baza celor spuse mai sus, concluzia ar fi că orice religie şi orice om are revelaţia fiindcă istoria stă la dispoziţia oricui. Aşa se face că antropologia devine baza teologiei. Concluzie generala la problematica relaţiei dintre istorie si revelatie: Aici se postuleaza ideea existentei, pe langa Scriptura, a unei alte modalităţi a revelatiei si anume, istoria. Ideea de fapt neaga autoritatea si sursa exclusiva pentru teologie [sistematica] a revelatiei divine din Biblie. Biblia nici nu este, de fapt, revelaţie divină, supranaturală a voinţei lui Dumnezeu, ci o consemnare relativă a unei experienţe umane declanşate de nişte evenimente ÎN, PRIN şi CA ISTORIE, istoricitatea cărora nici nu este relevantă pentru teologie. Actele însele, consemnarea lor şi experienţa subiectivă declanşate de aceste acte furnizează ‚pretextul’ = naraţiunea [story] de la care pleacă teologia şi teologul în elaborarea sistemului său teologic.

12

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful