CÂMPINA SERIA A DOUA

No. 5
M A I 2 0 1 4
VI T RI NĂ DE ARTĂ NOUĂ
FONDATĂ DE GEO BOGZA LA 1 IANUARIE 1928
EDITOR: BIBLIOTECA MUNICIPALĂ «Dr. C. I. ISTRATI»
PUBLICAŢIE DE PEDAGOGIE A LECTURII
Î NGR I J I TĂ DE F L OR I N DOC HI A
În acest număr semnează:
Florin Dochia, Mioara Bahna, Ştefan Alexandru Ciobanu, Valenin Tufan,
Florina Isache, Georgian Ghiţă, Corneliu Cubleşan, Gherasim Rusu Togan,
Luca Cipolla, Virgil Diaconu, Liliana Ene
‐ Ce putem exprima cel mai bine în limba franceză?
Fiecare limbă îşi alege ţinta. Noi, cei care vorbim,
credem că suntem deţinătorii gândirii, când, de fapt, limba
însăşi este aceea care ne conduce spre anumite teme,
anumite expresii şi anumite reflecţii. Franceza este o limbă
foarte conştientă de sine însăşi. Pentru englezi, de
exemplu, un concurs naţional bazat pe dictare este de
neconceput. Profesorul meu de franceză îmi spunea că a
face o greşeală în limba franceză era o greşeală morală.
Pentru că este o limbă foarte reflexivă, ea permite o
expresie foarte exactă şi poetică a chestiunilor intime.
Ceea ce ne oferă un vocabular gastronomic, erotic,
fantasme şi vise, care nu există în alte limbi. O expresie
precum „jouir de la lecture” [„a te bucura de lectură”]
amestecă într‐un mod foarte exact plăcerea erotică cu
plăcerea lecturii, pentru că cele două experienţe umane
se petrec adeseori în pat.
‐ Cum vă alegeţi lecturile?
Nu am un sistem. Compar mereu lectura cu prietenia.
Relaţiile noastre cu cărţile sunt asemănătoare acelora pe
care le avem cu celelalte fiinţe umane. Resimţim o atracţie
pentru celălalt din raţiuni necunoscute. Putem încerca să
o explicăm vorbind de voce, de ochi, de un gest, de un
moment etc. dar toate acestea nu vor aduce nimic nou.
Există un moment în care o alchimie se petrece între două
persoane sau între cititor şi carte şi care nu corespunde la
nimic identificabil. Uneori este o copertă, un cuvânt în titlu
sau chiar a deschide o pagină şi a‐ţi cădea ochii pe o frază
care să‐ţi placă.
‐ Orice este de citit?
Orice este de citit pentru că noi vrem
ca totul să fie de citit. O foarte veche
metaforă compară lumea cu o carte scrisă
de Dumnezeu, în care ne petrecem viaţa şi
în care de asemenea suntem înscrişi.
Această metaforă răspunde unei
impulsiuni esenţiale a omului. Este
aproape imposibil să nu citim lumea. Vrem
ca lumea să aibă un sens, atunci atribuim
un sens la tot ce ne înconjoară.
‐ În „Cartea imaginilor”, spuneţi că
realitatea nu e niciodată percepută în
acelaşi fel de fiecare dintre noi.
Punctul nostru de plecare este mereu
propria experienţă. Cineva care a fost
educat într‐un mediu creştin va recunoaşte
o crucificare, dar acela care ignoră cu totul creştinismul va
vedea o scenă bizară de tortură sau de literatură fantastică.
Dar cu obiectele fiecare zi, intrăm în relaţii foarte
personale datorită experienţei noastre, care se schimbă,
care este îmbogăţită de experienţele altora şi de propria
recunoaştere a unei experienţe. Când vedem un lucru
pentru a treia oară sau a zecea oară, acest lucru este
schimbat de tot atâtea ori de câte l‐am văzut. Vedem
mereu amintirea sau experienţa a ceva. Este aproape
imposibil să vedem pentru prima dată un nor, un tablou
sau o sticlă de vin. Ne amintim mereu că le‐am mai văzut.
Anh‐Gaëlle Truong
Sursa: L’Actualité Poitou‐Charentes n° 53 / 2001, p. 8,
Jouir de la lecture
* Alberto Manguel a absorbit culturi multiple, a avut destinul
călătoriei de foarte timpuriu şi considera că adevărata sa patrie
este literatura. Născut la Buenos Aires, în 1948, şi‐a petrecut
copilăria în Israel, unde tatăl lui era ambasador. Experienţa sa
întemeietoare a avut loc în adolescenţă, când l‐a întâlnit pe Jorge
Luis Borges, ajuns aproape orb, căruia i‐a citit ani la rând. I‐a
dedicat apoi bătrânului său maestru pagini de neuitat. Manguel,
cetăţean canadian, locuieşte în prezent într‐o mică localitate
franceză din regiunea Poitou‐Charentes, unde a cumpărat o fostă
casă parohială (precum venerabilul Michel Tournier, la Choisel,
Vallée Chevreuse!), pe care a transformat‐o într‐o enormă
bibliotecă personală, ce‐i găzduieşte cele peste treizeci de mii
de volume. Gândirea profundă se asociază cu o mână uşoara şi
cu darul povestirii învăluit în charisma scrisului. De o cordială
erudiţie, Manguel rămâne un profet al lecturii. Asemenea unui
preot sau credincios inspirat, el ne invită să trecem pragul
coperţilor – pentru a descoperi minunea cărţilor, minunea care
ne face oameni deplini.
Cărţi de Alberto Manguel apărute în limba română: „Istoria
lecturii”, Nemira, 2011; „Biblioteca nopţii”, Nemira, 2011; „Jurnal
de lectură. Un Don Juan al cărţilor”, Baroque Books & Arts, 2012;
„Toţi oamenii sunt mincinoşi”, Baroque Books & Arts, 2012.
Traducere de Florin Dochia
A te bucura de lectură
Interviu cu
Alberto Manguel
în loc de editorial
NO. 5 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
2
C
ea de‐a treia carte de poezie a Danielei Şontică (după
„Arlechini într‐o pădure sălbatică”, Vinea, 1995, şi
„Uitaţi‐vă prin mine”, Brumar, 2007), apărută la Trascus Arte,
în mai 2014, şi lansată la Salonul Bookfest, se hrăneşte din
aceeaşi magmă generatoare de sensuri misterioase,
metafizice, dar pare a câştiga în lirism fără a pierde din forţa
evocatoare. Poemele sunt interpretări ale realului dintr‐o
vagă perspectivă mi(s)tică, vagul fiind înţeles aici ca în
expresia nichitiană „logica ideilor vagi”, adică ţinând de o
indeterminare de la marginea inteligibilului, în care poetul nu
recurge la contemplaţie, ci ia o poziţie de reflecţie asupra
cunoaşterii poetice. În fapt, avem de‐a face cu o repovestire
a realului pentru a‐l face suportabil, real pus în alte sisteme
de referinţă, parcă pentru alte simţuri, mai empatice. „Sunt
o Sheherezadă nepersuasivă” – scria altădată Daniela Şontică,
şi dacă îl credem pe Friedrich Nietzsche când spune că
„diavolul locuieşte în detalii” şi pe Ludwig Mies van der Rohe
când spune că „Dumnezeu locuieşte în detalii”, atunci va
trebui să căutăm esenţa poeziei acesteia tot în detalii. Pentru
că lectura superficială a versurilor din „Iubita cu nume de
profet” nu ne va conduce prea departe, cel mult ne va
subjuga oarecum cu ritmurile ascunse ale silabelor, cu acea
muzică a cuvintelor armonios compunând frazele. Daniela
Şontică nu este deloc blândă cu lectorul leneş, dezabuzat, ea
provoacă, cere ataşament, cunoaştere, credinţă.
Dacă titlul volumului ne trimite lesne la etimologia numelui
Daniel(a) ‐ din „dan” ‐ a judeca şi „el” ‐ Dumnezeu, puternic. –
„Dumnezeu este judecătorul meu” vezi „Cartea lui Daniel” din
vechiul Testament – de unde şi o oarecare propensiune înspre
afirmarea orgoliului de creator ‐, „Cartea Danielei” ne pare mai
degrabă un erotikon sublimat la frontiera cu transcendentul.
Autoarea levitează undeva, între Pământ şi Cer, caută o cale de
împăcare a celor două tentaţii, a celor două dorinţe de locuire.
Poemul titular este chiar ars poetica, o declaraţie a profetului
rătăcitor care spune adevăruri dureroase: „Sunt alungată
mereu din oraşe / pentru că tălmăcesc vise care nu plac
oamenilor”. Parabola cuprinsă aici, a prevestirii pentru un rege
al abandonului („am aruncat înţelesuri în grădina părăginită /
la picioarele tale / sub ochii tăi nedormiţi de un veac”), este
despre darul de creator de lume („o întâmplare te‐a dus pe
drumul / femeii cu seminţe / ai primit să‐i fii grădinar, florile
semănate de tine nu cunosc anotimp.”) şi ratarea împlinirii
menirii prin fuga de responsabilitate („vrei să fugi peste ani de
sub vraja femeii cu seminţe, / după ce‐i vei fi rânduit grădina /
vrei să ajungi din urmă necunoscuta, / să‐i spui că numai pe ea
ai iubit‐o”). Finalul dezvăluie semnificaţia general umană a
prevestirii: „am descărcat aceste seminţe de vis / într‐o seară
de nisan [luna eliberării, exodul din Egipt, în Tora! – n.m.] /…/
de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea / cum
stau la taifas.”
Asemenea „naraţiuni nepersuasive” sunt peste tot în
carte, unele mai lesne de descifrat, altele mai degrabă ţinând
de o kabala poetică, destinate iniţiaţilor. De multe ori, persistă
impresia unei lecturi din Sylvia Plath, de familia poetică a
căreia, psihologic, autoarea ar putea fi apropiată, prin forţa
şi delicateţea expresiei. Un poem precum „A crezut că / fără
regrete / mă lasă / în câmpia bătură de vânt, / statuie /
luminată de îngerii cu săbii lungi, / păzitori de sare. / Şi a
plecat / purtând / o vină / care avea să‐l strângă / în menghină
/ dimineţile / scriindu‐i / cu fier înroşit / pe fiecare bătaie de
inimă / numele meu” nu se numeşte „Sara”, cum ar fi de
aşteptat, pentru că ale ei sunt vorbele, ci poartă numele
destinatarului, „Lot”, nepotul lui Avraam, cel obligat să‐şi
abandoneze soaţa care a privit înapoi. Este o altă imagine,
din multele, a vinei tragice care traversează literatura lumii,
trecând prin Oedip, Antigona, Electra, Hamlet, prinţul Mîşkin,
Joseph K., Meursault. Tot Sara, la tragicul extrem, ar putea fi
şi mărturisitoarea din „Mătasea frigului”: „În timp ce fugeam
/ mătasea frigului mă învelea, / avidă ne spunea despre
surparea oraşelor / prin care abia trecusem ‐ / şi înţelegeam
că întreaga lume cădea / în urma noastră. // de‐am fi avut loc
să alergăm în inelul incandescent / ca‐ntr‐o pasăre cu braţele
întinse / dar aşa, / dacă tu… dacă eu…” Reţinem revenirea
în mai multe poeme a motivului „mătăsii”, simbol al
perfecţiunii şi rafinamentului (pandantivele cu cele 13
simboluri mistice se realizează din mătase naturală ‐ mătase
satinată, catifea din mătase, voal din mătase), dar şi al
prosperităţii, până la un poem dedicat: „Lumea în falduri de
mătase, / eu purtându‐mi asprimea în cufere de zahăr. // O
caravană / prin pustiul viermilor de mătase, / eu cu părul
învârtit pe un stilet / ce ar putea croi / rochii stridente /
fluturând pe şolduri visate, tot de mătase” („Falduri”).
Delicatul erotism al poemului este evident, cum şi în poeme
precum „Anatomie”, „Capot roşu”, „Aur”, „Semiramidă”,
„Flori presate” ori „Cea mai”, în care atingerea stratului de
transcendent este deliberat afirmată: «Cea mai frumoasă
femeie care te‐a iubit / se ducea la culcare rugându‐se: /
„Ajută‐l, Doamne, să nu mă uite!” // Cea mai senină femeie
care te‐a iubit / intra în somn cu mâinile împreunate zicând:
/ „Ajută‐l, Doamne, să nu se uite!” // Cea mei bună femeie
care te‐a iubit / construieşte gheme ovale din nopţile cât
Mississippi: „Ajută‐l, Doamne, să nu Te uite!”» Mai deschisă,
slab sublimată, este atitudinea din poeme precum „Iar
omenii” sau „Proprietarii îmi spuneau”: „Mă foiesc în
insomnii, / caut răcoare în fiecare colţ de aşternut, / iau şerpii
clocotitori şi îi arunc în sus, / urmărindu‐le cu sadism
zvârcolirea / peste plopii bătrâni de la ferestre. // îmi
amintesc de casele în care am locuit / şi de crivăţul care le
umplea, / proprietarii îmi spuneau: / De ce te vaiţi, zână
impermeabilă? / Astupă crăpăturile pereţilor cu tine însăţi.”
Ar fi de prisos să numesc simbolistica Şarpelui, a Peretelui…
Şi cum nu merge niciodată Eros fără Thanatos, este de citit
mai cu seamă poemul „Pasărea cu cioc galben”, care „îmi fură
mereu de sub coastă amintiri…”, precum vulturul fura din
Prometeu.
„Iubita cu nume de profet” confirmă o direcţie bine
accentuată a poeziei româneşti de după zburdălnicia
douămiistă, cu refuzul minimalismului şi al mizerabilismului,
cu accesul la lirismul de sorginte metafizică,
interogativ, feministă cu măsură, Daniela Şontică
fiind una dintre reprezentantele de vârf.
Daniela Şontică – Iubita
cu nume de profet
Florin Dochia
cronica literară
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 5 ‐ 2014
3
k
D
upă cum avertizează prin sintagma din titlu, al cărei sens
e subliniat prin punctele de suspensie, Pe contrasens...
(Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2014), în cartea sa de re‐
versuri, potrivit precizării din subtitlu, Calistrat Costin urmează,
având în vedere şi titlurile celor trei secvenţe ale volumului, un
traseu nu neapărat iniţiatic, totuşi unul de tatonare a ceea ce
compune existenţa, în vederea cunoaşterii şi a re‐cunoaşterii
disponibilităţilor ei de a‐i dărui existentului motive să jubileze
sau măcar să accepte cu oarecare seninătate ceea ce i se oferă
ori are privilegiul de a descoperi pro domo.
În prospecţiunile existenţiale pe care le întreprinde, ale căror
consecinţe le transpune în vers, scriitorul remarcă, în primul rând,
că Deocamdată e bine şi îşi pune mici întrebări, pentru ca, în fine,
să se hotărască să urmeze nişte contrasensuri.
Încă din primul poem al volumului, Pace nouă, este vizibilă
tendinţa autorului de căuta să fie persuasiv, apelând la informaţia
consacrată (Stă scris clar şi răspicat în „cartea vieţii”), pe care,
uneori, pare doar a o colporta, neputând însă nici să‐şi reprime
dorinţa de a respinge anumite aspecte ale lumii, ale vieţii,
statuate în timp şi acceptate de cei mai mulţi ca atare: ar trebui
să se... Totodată, de la început, chiar dacă nu neapărat elegiac,
demonstrând un fatalism incontestabil, de vreme ce identifică
triumful răului sub diferite forme – Crezusem că am (mai)
îmblânzit un monstru dar /n‐am avut noroc, /re‐îmblânzitul am
fost doar eu,9 /(a câta oară!) – poetul se întreabă retoric: unde
să ne mutăm în altă parte să ne fie / măcar o idee mai bine?!
Ironia este o formă de manifestare a eului liric, remarcabilă
de la început, asociată cu o evidentă nanţă de cinism, dar şi de
amărăciune, câtă vreme vorbeşte în numele său, însă îşi asumă
şi rolul de purtător de cuvânt al semenilor. De aceea, se referă la
oameni generic şi foloseşte persoana întâi plural a pronumelui şi
a verbului.
Atât la nivel formal, cât şi la cel al conţinutului, se observă, în
întregul volum, legătura cu dramaturgia, subsumată inerent, în
acest caz, temei străvechi a lumii ca teatru, începând cu
parantezele, care satisfac predispoziţia explicativă a poetului,
amintind, totodată, de didascalii – încât eul liric pare a desfăşura
concomitent două discursuri – şi continuând cu trimiteri directe
la acest domeniu, cu tot câmpul lui semantic, ca în Ca la circ, spre
exemplu, unde Orchestra bubuie, galop, vacarm infernal, /
dresuri de cai mascaţi, câini, lei, şerpi, /capre, jongleri, fete
zburătoare, struţi, / pehlivani, măscăriciul (...) alcătuiesc un
spectacol, deşi nu‐i chiar de mare clasă. Imaginile care trimit la
tema amintită, a lumii ca teatru, punctează întregul volum,
amintind, mutatis mutandis, de pildă, de cea a morţii ca joc, aşa
cum apare în poezia lui Tudor Arghezi, De‐a v‐aţi ascuns... Tot un
joc grav şi tot cu moartea sau de‐a moartea, un joc în care
„actorii” îşi interpetează desăvârşit rolurile, e şi aici: Azi se
filmează fără cascadori, / şi‐au luat liber, sătui de jocul / de‐a
moartea, / la sacrificiu.
O continuă căutare a sensurilor lumii, tradusă în întrebări şi
tentative de răspunsuri, constituie universul poeziei lui Calistrat
Costin, pentru care Punctul de mirare de (diz)graţie / în care „a
fi” face cât „a nu fi”, încât întrebarea e dacă şi „ a avea” / este
una cu „a nu avea”, iar, în acest context, corolarul se impune de
la sine: Fapt e că „infinitul” şi „finitul” / s‐au săturat de hârjoană,
/ gâfâie unul în ceafa altuia /cu boturile pe labele din spate / în
aşteptarea „dresajului” /de‐apoi...
Pe contrasens, poetul aduce în volum o mulţime de imagini
ilustrative pentru ceea ce Hugo Friedrich, în Structura liricii
moderne, considera a fi categorii negative, pe care însă le
reconsideră din perspectivă ludică, îndemnând, spre pildă: Nu vă
mai vindeţi hoitul sortit / ţărânii viermilor..., fiindcă ia continuu
în răspăr cam tot ce e consacrat, îndătinat, comentând neîncetat,
adeseori pe un ton sarcastic, muzichia pe care lumea o scârţâie,
căutând – cam la fel –, de când e, să‐şi dea iluzia că puzderia de
neajunsuri ori neajungeri /ale traiului nostru pe pământ se
transformă în lecţii de viaţă şi filozofie, ceea ce nu pare de
neglijat, cu toate că Doamna Lume, cum ironic o numeşte, nu
învaţă nimic, rămâne mereu repetentă, rătăcindu‐se adesea în
oroare (eroare?!).
Mâhnirea, atenuată prin ironie şi autoironie, coroborate ludic,
e vizibilă în tot demersul liric al lui Calistrat Costin, structurat pe
cel puţin două paliere, delimitate grafic prin izolarea unuia – cel
reflexiv – prin paranteze sau linii de pază, în timp ce palierul
constatativ este latura mai consistentă a textelor, în care tentaţia
demitizării vine dintr‐o dezamăgire incurabilă a fiinţei care se
simte abandonată de Creator, căruia îi reproşează: Ţi‐ai părăsit,
Doamne, fiul iubit, cel mai iubit, / l‐ai lăsat în ghearele mulţimii,
pradă furiei celorlalţi / (şi ăştia tot progeniturile tale...) – de ce?!
De fapt, eul creator doreşte numai împăcarea firească, deplină,
disperată cu sine însuşi, mai ales că, retoric, se întreabă: Şi‐a
pierdut ori nu lumea busola? Şi aceasta pentru că identifică două
repere constante în universul pe care‐l evaluează, Doamna Lume
şi Domnul Dumnezeu, simţindu‐se, într‐un fel, sub suzeranitatea
amândurora.
Remarcabil este, cu toate acestea, că, în pofida neajunsurilor
pe care le constată, referitoare la vieţuire şi circumstanţe ale ei –
spre exemplu, în ipostaza teatrului de marionete –, aflate sub
oblăduirea MARELUI ARHITECT ori a ATOTPUTERNICULUI, în
pofida ineludabilei încheieri (vine, vine,va veni sfârşitul), poetul
îndeamnă: totuşi, nu lăsaţi orice speranţă!
Raportându‐se – revendicativ uneori – la transcendent,
atentând la imaginea tradiţională a acestuia, evaluând condiţia
umană şi, inevitabil, cunoscându‐i dramatismul, poetul nu vede,
cu toate acestea, „dincolo” decât „nimic”/ „nimicul” de „dincolo”
şi, totuşi, pune semnul egalităţii între univers şi neant.
Între satiră şi meditaţie, cu ecouri psalmice adesea, poezia din
acest volum exprimă, ca urmare, efortul omului de a‐şi găsi
drumul cel mai bun prin miracolul existenţei, convins însă de
faptul că mereu va fi debusolat prin propriul, mirabilul său neant
şi, în consecinţă, că tot ce întreprinde e o utopie, la care însă nu
vrea şi nu poate renunţa.
Parcursul sufletesc al poetului, tradus în vers, e sinuos,
mergând de la admiraţie a formelor lumii – văzute şi nevăzute –
la tristeţe, dezamăgire, venind din neputinţa acestora de a se
înveşnici. Imensa deziluzie creaturală, ca să‐l cităm pe Emil
Cioran, îi declanşează, ca urmare, atitudinea deseori revanşardă
faţă de Creator, determinându‐l să ajungă cu gândul la sacrificiu
sau, măcar, în vecinătatea acestuia. Mai mult chiar, subsumându‐
se, oarecum, unui cartezianism tardiv, trecând totul prin filtrul
raţiunii şi, punând sub semnul îndoielii inclusiv identitatea
divinului –„El”/ (hai să‐l numim „dumnezeu”) –, fără teama de a
comite o blasfemie, eul se adresează dumnezeirii sau dezvăluie
relaţia lui cu aceasta: „Problemele” cu bunul (!) Dumnezeu /le‐
am cam încheiat, / le‐am rezolvat oarecum rezonabil, / amiabil,
în favoarea ambelor părţi; / ce va să fie ulterior... În acelaşi
context şi în acelaşi registru lexical se face referire şi la mult
trâmbiţata / „Judecată de‐apoi”.
Aşadar, destinul implacabil (naufragiu), dumnezeirea, cu toate
implicaţiile conştientizate de mintea umană şi condiţia omului,
în general, constituie teme vechi şi mereu actuale care‐l preocupă
şi‐l tulbură pe poet, fiindcă, dincolo de toate acestea,
aşa cum mărturiseşte, indirect, într‐un distih, Orb, tot
mai visezi la glorie şi mai /Crezi în fericire...
Calistrat Costin –
Priviri pe contrasens
Mioara Bahna
t
4
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 5 ‐ 2014
cronica literară
Ștefan Alexandru Ciobanu
atenţie se închid uşile
îmi pare rău că nu pot munci mai mult
că nu pot aduce aur de la fier vechi
că nu pot strânge toate semafoarele pe verde într‐un buchet
pe care să ţi‐l dăruiesc acum
când pielea face cale întoarsă timpului şi ne injectează
dureri în amintiri
dimineaţă de dimineaţă
monştri de nedescris vin să îţi ia tensiunea
apoi te lasă să pluteşti prin salon
ca o cosmonaută indecisă
dacă sa ieşi din navă să te pierzi în cosmos
ştiu
mă iubeşti din neoliticul oaselor mele
în timp ce neonul stricat răscoleşte întunericul protejat de
pleoape
tu mă iubeşti din adâncul pernelor
pe mine cel care traversează magherul
alături de sute de oameni crezând că nici un gând nu mă poate
repera
aceeaşi noapte ca şi ieri dimineaţă
privesc holul lung
câte o asistentă apare şi dispare brusc
ca într‐un film din care lipsesc cadre
dar asta nu mă nelinişteşte ci faptul că
şoaptele fără perfuzii devin urlete (vezi
zidurile groase)
şi faptul că mâine
o să urc iar scările spitalului
la fel şi poimâine
tot aşa până mă voi trezi că urc pe o scară într‐un cireş
dintr‐o livadă împânzită de cai care se scutură uşor
de ploaie sau de lacrimi
aventura mea cu siamezii
de ce ai venit? am întrebat
vântul ne‐a suflat paharele de plastic în care
am băut cafeaua
eram la o masă în centrul vechi al orașului
undeva la mare adâncime
acolo pe unde trec insecte peste bănuți de aur
și poți găsi într‐o fântână secată o pălărie atât de neagră încât
ar putea să o poarte doar umbra ta
și totuși
tăcerea năștea buze
în larg un vapor scârțâia sub valuri
de ce ai venit? am țipat reflectat de vitrine
începuse furtuna toate erau dărâmate sparte
mesele umbrelele chelnerii stâlpii de iluminat
amintirile
se întuneca
o talpă imensă urma să ne strivească
fii atent! ar fi strigat oamenii arătând cerul dar era pustiu pe
străzi
l‐am apucat de guler m‐a lăsat să îl apuc de guler
l‐am privit în ochi cu ochii ei dar nici asta nu l‐a clintit
în cealaltă cameră mama era dărâmată bucată cu bucată
de o bilă imensă cât un coșmar
am transpirat de nervi poate și de bronșită
l‐am scuturat de gât
uneori semăna cu mine
de ce ai venit? m‐a întrebat cu glasul meu
speriat i‐am dat drumul la guler
l‐am privit năuc cum cade din avion
cum se învârte în aer spre pământ cum trece prin nori
făcând îngeri în zăpadă
bila dărâma zidul de la poli
aș fi vrut să mai am alte o mie de brațe
să le stivuiesc peste urechi pe toate toate toate
să nu o mai aud cum împrumuta vocea cărămizilor strivite
să nu mai aud piloții siamezi din carlingă
cum cădeau de acord cu situaţia asta
pentru prima oară în o mie de ani de când îi știu
m‐am ghemuit lângă huruitul avionului
bila își continua misiunea
inima mi s‐a lipit de bilă și m‐am bucurat
era tot ce am putut face am adormit rezemat de dulapul care îi
păzea sufletul
m‐am visat copil alergam pe maidane pe sub o bilă care ardea
ca un soare
nu vedeam dărâmăturile muștele și caninii din văzduh
din care picura sânge peste pietriș
dar eu cel care acum visam vedeam tot
nu am spus nimic copilului care se oprise în fața mea gâfâind
și începuse să mă ia de guler
să mă întrebe
vecinul fără carne și oase
viața este o mașină în care se spală
soarele ninsorile
iubirile
merg pe stradă într‐un capot de sânge pe sub piele
cu scopul de a avea un scop
până atunci doar mâinile în buzunare plus
reflexia din vitrine
și omulețul mărit care nu mă lasă să port cravată
sunt vecinul care nu dă bună ziua!
care nu ar strânge rahatul câinelui
dacă ar avea așa ceva sau ar apăsa frenetic backspace
dacă o pisică s‐ar așeza pe masă nitam‐nisam
sunt vecinul doar pentru cele câteva secunde
cât împart liftul
apoi după ce închid pe dinăuntru cerul meu vertical cu clanță
începe o altă poveste care nu este scrisă în nici un caz
de andersen
în lumina de înger a frigiderului
caut o bere ceva de mâncare într‐un cuvânt o altă viață
la televizor nu e tot timpul cel mai bun meci de snooker
când le sare bila până la scaunul meu
le‐o înapoiez fără nici un cuvânt în rest
seara este același autocolant cu insomnie care nu dispare la
zugrăvit
pe fereastră nu mă uit
în spatele perdelei este tot timpul chipul ei
nu al intersecției cum ar trebui
iubita mă înțelege și când facem dragoste
mă tratează cu mii de sâni pântece infinite sărutări venite de
nicăieri
ce nu știe ea este că târziu
mă ridic din pat într‐o rână o privesc cum visează
îmi spun speriat în gândul de sub firele de păr prin care îmi
trec mâna
dar în adâncul ei acolo în hău lângă stele
ce‐i?
și adorm sau trec în altă viață anterioară
q
5
NO. 5 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
poesis
A
l treilea volum de poezie al lui Aurel Udeanu, „Plânsul
utopic”, se păstrează în domeniul predilect al celor
anterioare: imaginaţia erotică din perspectivă deliberat
postmodernă. Patima iubirii este eliberată (aş putea spune, mai
degrabă: dezbrăcată…) de orice ar putea părea visare sterilă,
lirism dulceag, „amărâte turturele” etc. Ca întemeietori ai
speciei, coborâtori (fie şi alungaţi…) din Paradis, Adam şi Eva
(aici, Nataşa) lui Aurel Udeanu se iubesc direct, frust, se bucură
fără păs şi cu multă imaginaţie de trupurile lor, abia vag legate
de o conştiinţă a (existenţei) spiritului, subjugat şi el lumii fizice,
comunicării prin simţurile cunoscute. (De reamintit titlurile
relevante ale volumelor anterioare: „Femeia din creierul
fiecăruia”, Ed. Brumar, Timişoara, 2008, şi „Edenul din doamna”,
Ed. Limes, Cluj‐Napoca, 2010.) Inteligent, îndemânatic şi fin,
poetul atinge cu aripile ironiei, autoironiei, parodiei ori referinţei
culte acolo unde ar putea pândi pericolul unei retorici înţepenite,
superficial fulgurante ori stridente. El este în acelaşi ton înalt
cunoscut – rafinat, degajat, delicat cât şi unde se cuvine,
apropiat (parcă mai mult acum!) de vigoarea gingașă şi rigoarea
metaforică a Cântării Cântărilor, dar și cu ecouri ale Psalmilor lui
David, texte din care pare a‐şi face model / obiect postmodernist
de referinţă „à rebours”, unoeri chiar la limita blasfemiei:
„dinaintea ta goală aici şi acum / de parcă n‐aş mai putea muri
/ niciodată /[…]/ nimicul care aici şi acum / mă înfiinţează // de
ce te îmbraci şi pleci / de ce îmi pui chiloţeii tăi în braţe / şi mă
laşi doar cu ei / să ţi‐i miros? // pe străzi afară asini dezabuzaţi /
înaintează alene spre ierusalim / călare/ pe iisuşi” („atât de trist
atât de singur”, p. 20). A se vedea integral şi superbul poem „şi
am văzut părul tău mătăsos azi‐noapte”, pag. 44, în care este
lesne detectabilă acea „sublimare în absolut” despre care vorbea
mai demult regretatul Traian T. Coşovei.Suntem, citind poemele,
şi în apropierea sensului eufemismului francez pentru orgasm:
„la petite mort”. (În Ontario, Canada, există „La Petite Mort
Gallery”, care găzduieşte artă plastică de gen. O lectură a
(poemelor) autorului într‐un astfel de spaţiu ar putea fi un
eveniment!). Oricât ar putea părea de riscant pentru un ochi
superficial, remarc o certă dimensiune metafizică a poeziei lui
Aurel Udeanu din acest volum. Orgasmul capătă valenţe
cosmice, de întemeiere a Universului. Iar titlul îndeamnă spre o
astfel de idee, cum şi (preudo)numele poetului: apa ca element
primordial, simbol al vieţii, al regenerării şi al purităţii, cu
tărâmuri şi adâncimi necunoscute şi mistice, protejate de
creaturi fabuloase şi guvernate de zei specifici. În absenţa
focului, a aerului şi, în mare măsură, a pământului!
Avem o continuare a „epopeii erotico‐thanatice” – cu
expresia lui Lucian Gruia – anterioare, un mai pregnant, parcă,
dialog – o dispută neostoită! – cu Dumnezeu, în preajma căruia
aspiră, pe calea iubirii fizice, să ajungă. După epuizarea „micii
morţi”, „mă voi trezi în braţe doar cu o idee / de pe care a fugit
/ carnea”, prevede în poemul „atât de proastă încât”, p. 17, după
ce, în poemul „iar dacă ar fi fost să pot alege”, pag. 15,
mărturisise apropierea treptată de act şi refuzul, abandonul: „aş
fi ales să fiu botina ta / […] / aş fi ales să fiu ciorăpeii tăi /[…]/ aş
fi ales să fiu bikineii tăi /[...]/ aş fi ales să fiu anticoncepţionalele
tale / datorită lor progeniturile mele / să nu‐şi mai încoroneze
vieţile / într‐un sicriu de brad / […] mă mulţumesc să rămân în
trupul meu / să te privesc atât să te privesc şi să nu mai mor /
niciodată / universul acesta să rămână veşnic / condamnat la
existenţă (la infern) / datorită / mie”.
Moartea „cea mare” pare o mult‐dorită întoarcere la Eden, ca
recuperare a esenţei spirituale, în vreme ce calea accesibilă,
iubirea fizică, e un antrenament cotidian pentru aşteptata cursă
către spirit, oferta femeii devine un subterfugiu, în care universul
moare de fiecare dată: „ea ştie că până mi se dă // înseamnă totul
în acest univers / era ştie că după ce mi se dă / nu mai înseamnă
nimic în acest univers ‐ / deplasându‐se implacabil / spre roşu /[…
]/ de‐aia întârzie cât poate de mult / sosirea mea în eden / de‐aia
îmi serveşte în porţii mici / cu ţârâita moartea /[…]/ iar eu plâng,
plâng [din nou apa, apa!! – n. m. F. D. ] / plâng şi mă chinui înainte
să‐i scot bikinii: urcuşul greu duhovnicesc / scara raiului!” (p. 21).
Se vede lesne că limbajul însuşi se desfăşoară liber, fără limitări
dictate de mici prejudecăţi romanţioase ori de pudori desuete,
dar în deplină expresie a frumuseţii. Frumuseţe care ar putea fi
„citită” estetic prin aparatul propus de excelentul studiu „Trivalul”
al lui Radu Voinescu (v. pag. 240‐242, 247‐ 264), departe, ca
valoare a intenţiei poetice, de superficialitatea jocurilor licenţioase
ale unui Emil Brumaru. Atacând „citadela inexpugnabilă dintre
coapse” („ea protestează”, p. 24), „cândva voiam să epuizez lumea
înţelegând / astăzi mă mulţumesc să mă mir şi să compostez / să
mor încă o dată / şi încă o dată / încă o dată!”, pentru că se află
sub „cenzura transcendentală” pe care „mi‐o administrează
creatorul /care o locuieşte” şi astfel este coborât la „subceresc”.
Lovitura repetată cu capul în poarta Raiului se desfăşoară în
prezenţa lucidă a condiţiei inutilităţii: „eu ştiu că‐n trupul ei ea nu
se află / oriunde aş căuta‐o în acesta ea nu există /[…]// eu ştiu că
la sfârşit de tot din ea nu voi culege / mai mult decât imaginaţia
mea harnică pune /[…]// eu ştiu că nu intru în ea decât ca să ies
/[…]// când nu mai suntem în stare să trăim înţelegem! / se
masturbează şi creierul meu atâta tot / se masturbează / deschid
fereastra încolăcite în ele înseşi / pietrele pe caldarâm / tac
elocvente.” („eu ştiu că ea doar o massă de carne”, p. 25).
Sunt nenumărate exemple în volum în favoarea ideii că viaţa
nu este altceva decât un dans continuu de la naştere spre moarte,
un dans al schimbării (vezi „Cartea tibetană a vieţii şi a morţii”) pe
calea deschisă de „templul tău de cane”, „triunghiul acesta
echilateral între coapse”, „sexul ca o foame deviată / de
dumnezeu”, „arcadia / dintre picioarele ei”, „grota dintre
picioarele tale lungi / princiare”, „palatul meu de smirnă”, „tufa
aia deasă de mirt”, pentru că „în trupul meu mi se face / urât” şi
„nu suntem cinstiţi decât / în faţa / morţii”. Dincolo de ironia şi
dezinvoltura afişate în discurs, subzistă irepresibilă conştiinţa
deşertăciunii, a imposibilei împliniri: „astupăm, astupăm // pentru
asta ne aflăm în această existenţă / să astupăm // […] / vedem
acolo în univers o fisură universul nu arată / aşa cum ni l‐am dori
noi / gândirea noastră face ce face pe loc se apucă / astupă fisura
universului îl redă creatorului / aşa cum ar fi trebuit el / să‐l creeze
// un singur lucru nu reuşim să astupăm pe acest pământ / femeia
fanta aia roz ce‐i tronează între coapse / caverna aia insolubilă de
sub burtă /[…]/ dar poate e mai bine aşa / ce‐am face cu o femeie
perfectă / la care nimic nu mai este / de astupat?”
Este atât de multă poezie în banala viaţă de zi cu zi, Aurel
Udeanu are capacitatea de a o descoperi şi a o pune în cuvinte
adevărate, în imnuri originale, dar şi legate de un continuum
străvechi de când cu existenţa omului pe planetă. Ar fi multe
cuvinte bune de spus despre poezia lui Aurel Udeanu, volumul
de faţă este dens, complex, profund – de sub aparenta uşoară
accesibilitate răzbate ecoul unei tristeţi ce are atingere cu
transcendentul mereu promis şi mereu ratat. Aşadar, el se poate
împăca cu gândul că femeia „se dădea noapte de noapte / unui
gutui înflorit / cu 5 copii”, în timp ce „dumnezeu acolo sus în cer
cu ale lui / eu aici jos pe pământ / cu ale mele”. Dar
noi, cititorii? Noi suntem tot mai convinşi că nu există
decât sex şi moarte; restul e decor.
6
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 5 ‐ 2014
cronica literară
Aurel Udeanu – Plânsul
utopic
Florin Dochia
k
Valentin Tufan
Simetrie
Timpul lasă urme
în cele două medii paralele –
văzute‐n oglindă
ca într‐o redare picture in picture.
Antiteza se confundă
cu destinaţiile deja‐vu‐ului –
se nasc roiuri între medii
într‐o simetrie diformă.
Lacătul stă încifrat
ca un algoritm imaterial
indescifrabil în concretul materiei.
Visele sunt stări suprapuse de transă
ce se unesc laolaltă
într‐un ciclu etern, în continuarea altora –
singura punte palpabilă cu traiectul uman.
În suspensie
Afară e o linişte prelungă,
o suspensie a materiei,
ca un scenariu de Kusturica.
Ploile au dispărut,
iar din pământ
cresc picăturile ca păpădia.
Într‐o formă translucidă
soarele se‐adună
din formele opace,
ori din geneza conului de umbră.
Într‐o stare de veghe iraţională,
privim ploaia cum se rupe de tulpină
şi pluteşte să‐i aflăm semnificaţia.
În starea de veghe
nu găsim graniţa între vis şi realitate –
metafora e acel moment de triumf din timpul transei
pe care îl atingem apoi în material.
Căutăm semnificaţia picăturilor de ploaie
ca privirea dintr‐o oglindă
în care lumea e în reverse.
Nu mi‐am câştigat dreptul la visare
Hegemonia greierilor
bate la uşă
palida lună se‐adapă morbid
din sudoare
fondul de visare
stă să‐l descopăr sub pernă
ca un drept de deţinere
Prepay
dreptul la visare
l‐am pierdut în nopţile târzii
ca lacrima sleită‐n clepsidră
în calea timpului
am călcat
visarea în picioare
într‐o copilărie proscrisă
la marginea oraşului –
la şotron
Din centrul lumii
Atunci când alerg, ritmul paşilor e o developare continuă
care nu pune stop, alergarea e ceva mult mai complex,
porneşte pe toate axele, ca un sentiment de cădere,
atunci când îţi vin în minte lucrurile pe care nu le‐ai făcut
şi trebuie să le faci.
Aleea are înfiripată, viziunea primilor paşi, atunci când soarele
răsărea în toate formele şi îmi cădea la picioare ca un joc de
cuvinte,
aici am plantat, în zilele de vară, un ciot uitat din axa lumii –
l‐am udat cu însufleţire şi cu veşnicia satului.
Am încrustat în fibra lui
ţesuturile sufletului de copil,
privirea bunicului şi înţelepciunea –
în fiecare an crestez tulpina
şi beau cu aceeaşi ardoare
viziunea lumii prin suflet de copil.
Trenul
Pelicula cu gânduri
Departe de lumea exterioară
stai ca un parazit nenăscut
în propria‐ţi existenţă –
cu ochii închişi,
aşa cum aduce mareea
spuma primului val
peste atolul legiuit în purgatoriu.
Gândurile‐ţi curg
şi îţi poţi testa senzaţia –
e ca atunci când priveşti pe geam
pelicula cu gânduri
şi le‐mpingi unul după altul,
ca la masa de poker –
când nu‐ţi vin atu‐uri.
Îţi rămâne de ales
un gând ce „l‐ai cărat în spate”
şi‐l simţi scos din minte
ca o piesă de puzzle sărită
din lobul cu pricina –
îţi pui toată încrederea,
îţi socoteşti atu‐ul
şi dai all‐in,
scormonind prin jetoane.
Deschizi ochii
şi testezi peronul –
pelicula cu gândul ales
a rămas neclintită.
Te naşti în lumea exterioară,
de mână cu gândul şi neprevăzutul...
7
NO. 5 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
poesis
p
Florina Isache
Tehnici de identitate
Un cablu mă ţinea legată de camera aceea albă.
Respiram prin camera aceea cu ferestrele deschise,
inhalam aer, plămânii se umpleau şi eram la douăzeci
de minute de kilometrul zero, între Ministerul Apărării
Naţionale şi Catedrala Neamului, eram cinci în cameră,
fiecare în colţul ei de lume, aşteptând doza de
cefurexin şi lupta cu microorganismele văzute sau
nevăzute.
La 401 e plin de viaţă.
Acum, Pădurea Vedea îmi stă în faţă şi râul cu acelaşi
nume şi turla bisericii şi noua faţadă a staţiei Peco şi
totuşi, respir prin camera aceea albă, cu geamurile
deschise. Inhalez aer, plămânii se umplu...
Râd...
Verra are pământ în urechi. Din el cresc flori galbene. Aşa
îşi imagina ea viaţa după viaţă. Sfida legile
descompunerii...
Râdea...
Avea o deviaţie de sept.
Uneori, sângele ţâşnea din nas, din gură, până când se
goleau toate vasele.
Îl lăsa să cadă în chiuveată, ca o eşarfă viu colorată.
Ştia că cineva are nevoie de el.
Nu trebuie să te gândeşti la moarte dacă vrei să trăieşti.
Oricum, ea e foarte aproape.
E lângă noi.
În noi.
E suficient să o atingi, involuntar...
şi gata.
Delete ultimul bec de control.
Eşti ceea ce gândeşti.
Râdem.
Ţi‐am spus azi cât de mult te iubesc?
Sau cum anestezista m‐a scos dintre morţi, râzând?
Sau cum Ina, asistenta care deţine secretul conservării
fizice, aprindea, întotdeauna, lumina roz?
Ce cuvinte să folosesc… ca să înţelegi că este mare
dragostea de viaţă!
La baia bolnavilor de cancer intrase un şarpe.
Se întinsese în cabina de duş.
E marţi...
Întâlnirea
Se auzeau paşi în jurul casei, ca un dangăt de clopot.
Veneau în fiecare seară sau aproape în fiecare seară ‐ la
prima iubire ca la un pahar cu apă.
La început se auzeau tare, apoi din ce în ce mai încet,
până când nu se mai auzeau deloc.
Se opreau sau se întorceau de unde au venit.
Nu ştiu.
Mâinile tale păstrau mireasma
florilor de măr şi mireasma se
împrăştia în toată casa aceea în
care un copil croieşte haine
pentru soldaţi.
Casa avea intrări dinspre toate
anotimpurile.
Cineva tăiase un animal în mijlocul
camerei, îi secţionase, transversal, abdomenul, i‐a scos
intestinele, apoi o bucată de cretă colorată, câteva
fragmente dintr‐un şotron,
o cutiuţă muzicală...
Copilul aprindea beţe de chibrituri.
Zăpada strălucea.
Umbra unui copac, crescut în alt copac, se întindea pe
zăpadă, legănând umbra unui copil.
Imagini
Ştiam că mă priveşti abstract,
ca pe o formă insipidă,
prin care trece axis mundis
ca un reflex necondiţionat.
Urcam scările
şi imaginea aceasta a zilei era reluată la fiecare
buletin de ştiri.
Apoi citeam din Stoiciu un poem Deal – Vale
şi ningea, ningea în camera plină ochi de cărţi,
cu flori de cireş.
8
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 5 ‐ 2014
poesis
w
Georgian Ghiţă
Mai trece prin mine doar un anotimp
Mai trece prin mine doar un anotimp
Inima oscilează ca un ceas ce şi‐a aruncat quartz‐ul
dincolo de fereastra împăienjenită cu ore târzii
sub care mă petrec.
Las clipa ruginită pe genunchi să amorţească,
gest codat al unui plan secund dezgheţat
şi privesc lumina felinarului cum îmi gâdilă tibiile.
Tăcerea infernală
zgârie pereţii de care cuvintele mele se lovesc în plin
de la aceeaşi distanţă sfărâm între dinţi greşeala de a fi singur.
Nu pot nici să dorm, nici să mănânc, nici să beau
Pot doar să aştept să mai treacă prin mine doar un anotimp.
Două versuri
Vreau să scriu două versuri urâte astăzi.
Să scriu, ceva de genul: „Ziua e terifiantă
şi tot ea dârdâie,
împietriţi sunt pomii din apropiere.”
Nuanţa zilei aleargă spre vest şi urlă.
Vreau să scriu două versuri urâte astăzi
Eu am privit‐o, şi câteodată şi ea m‐a privit.
În astfel de zile i‐am strâns mâna într‐a mea,
Mângâind‐o cu cealaltă pe banca din parc.
Eu am privit‐o, şi câteodată şi ea m‐a privit
Nu puteam să nu privesc tot ce însemna ea.
Vreau să scriu două versuri urâte astăzi
Să trăiesc fără ea. Să o vreau înapoi
Să simt ziua neagră, mai neagră decât acest decor.
Alunecă versul în suflet ca patina pe gheaţă
Pe cine interesează că străduinţa mea a făcut‐o să plece?
Ziua nu e limpede, sunt singur
S‐a terminat. Undeva se aude un glas. Undeva.
Inima înjură că nu mai este a mea
Dorind parcă s‐o aducă înapoi, ochii mei se zvârcolesc.
Inima înjură, dar ea nu mai este a mea
Tot ziua asta ce transformă blocurile în uriaşi cu baroase în
mână
Oamenii de ieri, persoanele de mâine.
Poate că nu mai ţin la ea, dar ah… cât am ţinut
Glasul meu alerga pe o briză ca să‐i mângâie timpanul.
Singură. Tot singură. Ca până să o atingă alţi ochi.
Vocea ei, corpul mătăsos, părul extras parcă din castanele
crescute în curtea Raiului.
Poate că nu mai ţin la ea, dar ah… cât am ţinut
Ce mici sunt scenariile, şi ce lungi amintirile.
În astfel de zile i‐am strâns mâna
Inima înjură că nu mai este a mea
Şi de‐ar fi asta ultima lacrimă care mai curge
Şi de‐ar fi astea ultimele două versuri care le mai scriu…
Noaptea
Noaptea, prin visele mele
fiecare om trăieşte în acelaşi trup cu câinele său,
de aceea eu umblu cu picioroange.
Simt cum în vârful lor aerul este mai dulce,
şi praful mai subţire şi mai rar,
şi vocile unora mai scăzute,
şi privirile lor mai mici.
Aici timpul nu are culoare
cu mâini de chiciură îmbrac destine nescrise
şi‐ncerc să sparg în două părţi egale
oglinda care îmi reflectă raze târzii
de ce‐a fost şi ce este.
Paşii din spate
Începuse să bea din ţigară cu coada ochiului
prizonier între vene şi lună, căuta alt colţ de chin
mai aproape de himerele pe care cei fără şansă
le numesc moft
Ideea despre viaţă i se părea doar o cuşcă de ceară
soarta ruginită alerga spre intersecţiile
în care umbrele dansau cu farurile nopţilor de august
O ultimă adiere altruistă îi strecura printre gratii
zâmbetul la acea oră inexactă, când greierii devin tenori
Dincolo de înţeles stăteau cuvintele nerostite
ca un pas alungat de pe strada neputinţei
ochii plini de ciudă lăcrimau pe cămaşa
ce tocmai îşi aruncase logo‐ul
În urma paşilor trecuţi nu a mai rămas decât
suveniruri de sare
note de ieri, azi şi mâine
Minte‐mă (cu un) laic
Minte‐mă (cu un) laic
şopteşte‐mi nuanţe de aburi care să se lase încet
pe umărul meu stâng.
Azi nu cred că voi vărsa nici o lacrimă,
chiar dacă zaţul acesta matinal s‐a transformat
în ursa mică de ieri noapte, pe care o modelam
cu ochii.
Nici un număr nu îmi mai poartă noroc.
Nici măcar 13‐le ce altădată mă făcea să tresar
ca un deţinut când i se deschide uşa la carceră.
Minte‐mă, dar minte‐mă (cu un) laic,
măcar aşa voi simţi într‐adevăr că exist.
9
NO. 5 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
poesis
p
Corneliu Cubleşan
Frumoşii nebuni
ai marilor oraşe:
Prinţul
I
n „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, Fănuş Neagu
nuanţează, cu marele său talent de portretist, de
redare a atmosferei locurilor, timpului social, orizontul
specific al oraşului atins de virusul comunismului, cu
întâmplările, cu personajele sale pitoreşti sau tragice.
Personaje ce nu se conformează tipologiilor canonice.
Lipsa dreptului de a vorbi se transforma în forţa dreptului
de a gândi, de a crea, de a forma spaţiile spirituale.
Comunismul nu a reuşit să le ia speranţa, puritatea
spirituală, harul, artiştilor.
În spaţiul închis, condus de reguli austere, spaţiul
libertăţii s‐a deschis în ei, nici marginalizarea, nici
îndoctrinarea nu au reuşit să stingă flacăra creaţiei, de aici
viaţa boemă, de aici fericirea creaţiei, libertatea de
adevărată a Ego‐ului.
Îmi amintesc de neuitaţii pictori Sergiu Rugină, Dan
Platon, Vintilă Făcăianu... Ce lume au dus cu ei, acolo în
raiul lor, ce lume au lăsat în urmă discipoli, icoane ale
picturii, amintiri...
Îmi aduc aminte, pe maestrul Victor Munteanu, prinţul,
de o eleganţă simplă, cu barba sa albă, cu vorbe puţine,
impunător prin privirea sa de ascet, luminoasă, îl aflai
adesea în „Galeriile de artă”, gânditor, aşteptând în fiecare
moment să fie iluminat de vreo idee, prezenţa sa nu le era
străină distinselor doamne, care. Vrând‐nevrând, mai
cumpărau câte ceva din galerie, numai să admire persoana
distinsă a artistului. Cred că şi acum umbra luminoasă a
prietenului său nedespărţit, Dan Platon, îl urmează
pretutindeni. Ca să poţi vorbi despre arta pictorului Victor
Munteanu, despre puterea ei morală, trebuie să cunoşti şi
viaţa creatorului care, de fapt, i‐a dat viaţă. O paralelă cu
arta unor mari pictori români îi pune în lumină specificul,
stilul domniei sale.
Aş pleca de la un citat despre pictura marelui Pallady:
„Pictura lui Pallady nu este bogată în teme. Dar
intensitatea cu care au fost exprimate le conferă o unicitate
miraculoasă.” (Raul Şorban). Pe aceasta linie aş vedea
demersul picturii lui Victor Munteanu, cu diferenţa că
pictura sa abstractă deschide o nouă faţă a universului său.
Un principiu al picturii sale ar fi: „Desenul se poate
dispensa de pictură, dar nu şi pictura de desen.” (Pallady)
Afirm acest lucru pentru că, în spatele jocurilor de
culori, se ascunde un desenator rafinat. Altfel nu ar fi reuşit
să scape de rigiditatea formei reale, care scapă conturului
matematic, trecând în lumea formelor nemateriale. Dacă
la pictorul Piliuţă apar şi situaţii pline de umor sau la Aurel
Nedel, care are apetenţa instinctivă pentru anume culori
cu existenţa lor obiectivă în natură, fie elemente ca: pere,
floarea soarelui etc. Acestea au un colorit ce coincide cu
acordul cromatic preferat, împăcând natura cu intenţiile
de expresie.
Meditaţia, o modalitate de a se reface comuniunea cu
natura pură, esenţializează. La Francisc Bartok, o mare
speranţă a picturii româneşti, care a plecat din viaţă tânăr,
apare acel „unscharf”, neclaritate, care răpeşte strălucirea
primară, e ca o perdea transparentă, care s‐ar suprapune
peste suprafaţa pictată, dând o patină de trecere a vremii
peste obiecte, case, cer, peisaj, naturi statice, iluminând
dinlăuntru spre în afară, contururile dispar uneori de tot,
alteori întrerupte, diluate, obiectele în sine dispar uneori,
rămân forme pe care artistul redescoperă culoarea
rafinată, combustii interioare care irump.
Victor Munteanu expune şi în străinătate, Belgia etc. Să
vedem ce spun criticii străini şi români:
„Expresionismul poetic, figurativul expus unor
deformări, tonurile amestecate au farmec, delicateţe,
sensibilitate.” (Stephane Rey, Bruxelles, Belgia)
„Un ascuţit simţ al culorii, acorduri rafinate.” (Dan
Grigorescu)
„Viziuni cromatice şi spaţiale, colorit sobru, împerecheri
de culori, de tonuri rafinate, nu alunecă în decorativism...”
(Cornel Radu Constantinescu)
„Mişcarea este chemată să creeze sugestia unui spaţiu‐
timp prins într‐un proces permanent de auto‐geneză...”
(Aurel Broşteanu)
Pictura nu este o piaţă cu flori, e adevărat că uneori
pictura te face să zâmbeşti, alteori trebuie să‐ţi ascunzi
zâmbetul într‐o lacrimă.
Dramatismul este una din stările artei mari. Schema
fundamentală este, pe de o parte, înnăscută, pe de altă
parte, moderată de viaţă şi cristalizată în expresie. Opera
de arta este suma vibraţiilor sufleteşti, percepţiilor,
amintirilor, achiziţiilor unei vieţi, este statura morală,
intelectuală, afectivă a omului‐artist. Frecventând zona
figurativului, Victor Munteanu nu încearcă să înfăţişeze
o realitate, el învesteşte pictura cu dramatism, operând
o severă analiza asupra obiectului, uneori devenind
obiect simbol, obiect metaforă, obiecte ca atmosferă
psihologică, formele creează noi conţinuturi. Opera sa
este legată de specificul interiorului sau de codurile ce
determină specificul mijloacelor de expresie proprii.
Spiritul său intră în rezonanţă cu formele care îl
obsedează, expresia plastică este expresia unui răspuns
lăuntric. Repetarea unor naturi, obiecte, variante varii,
un sens al staticului, sentiment al imobilităţii al ieşirii din
timpul iniţial în alt timp, un dor de repaos în absolut.
Austeritate, unitatea severă a ansamblului, o cromatică
unică, Munteanu inventează culori care nu mai există
decât în depozitele cereşti, culoarea este însăşi forma,
hedonismul estetic e vizibil şi în înclinaţia artistului de a
modela materia, pata de culoare, violeturi mirifice, roşuri
stinse, oranjuri de apus contrastând cu griuri de albastru
10
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 5 ‐ 2014
arte vizuale
nepământean, albul şi negrul dă profunzimi psihologice
în aria compoziţiei. Viziunile sunt în corelaţie cu
temperamentul, trăirile dramatice sunt transformate de
raţiune în idei, obiectul de artă e atemporal. Astfel, „Arta
este o lungă suferinţă, o Întrebare, pe care ţi‐o pui mereu
ţie însuţi” sau „Eu nu caut finitul în picturile mele, ci
infinitul” (El Greco).
Elementele care‐i furnizează pretextele picturii: femeia,
bufnita, chitara, vaze de cristal, sticlării, draperii, ochelari,
cărţi etc. ‐ modul în care sunt ordonate în compoziţie face
să alcătuiască o alta lume, cu alte sensuri, o lume a
netimpului. Transparenţele sticlei, ale cristalului prind
culoarea aripilor de înger, care străbat spaţiile interstelare
spre noi, fluide translucide duc luminile energiei sufletului
şi însufleţesc obiectele. Maluri de ape, nu romantice, nu
ameninţate de vuietele şi de forţa valurilor lui Aivazovski,
valuri lovite de solitudine, melancolie, aici poate fi plânsă
istoria dezamăgirilor, din acest punct încolo numai lumina
Dumnezeiască mai poate călăuzi. Printre îngheţurile
cristalului învăluit de umbre roşul stins al merelor
aminteşte de viaţa pământească, micul Eden.
Femeia şi strugurii, fructul, bufnita, zarurile, iată un
motiv de meditaţie, un dialog al forţelor oculte cu fragilul,
frumosul efemer, în mâna cui sunt zarurile?
Ferestre inundate de lumini, suprafeţe de un albastru
nepământesc, pe care strălucesc roşuri stinse, rozuri
diamantine, lângă albul verzui, trezind katharsisul.
Ovale, cilindri, forme alungite asemenea unor pasări
pregătite de zboruri transcendentale, tuşe aruncate pe foi
de un alb imaculat, mimând scrierea unui popor nevăzut,
o avertizare, poate.
Obiecte care au aparţinut cândva cuiva, semne ale unui
trecut, dialog al obiectelor părăsite purtând în ele aura
spiritului rămas, o muzică tăcută a melancoliei, un plâns al
timpului, zădărnicie, obiecte strălucind în umbre grele,
albăstrii, draperii ce închid şi deschid spaţii, draperii
aducând uneori cu îmbrăcămintea morţii.
Circulaţia luminii tonurilor nuanţate, fluidul divin nu
exprimă culoarea obiectelor reale, totul este lumină, totul
trăieşte şi moare în lumina difuză, nu în lumina orbitoare
a răsăritului, ci în lumina lăsată de suflet, în lupta cu
timpul, cu inerţia.
Să‐i lăsam prinţului visător asul, să ne reculegem
privind miraculoasele pânze ale maestrului, aici este
viitorul.
Dincolo de arhitectura semnelor obiectuale, dincolo de
coloritul miraculos, ca un poem bacovian, iluminat de
muzici ascunse, rămâne tăcerea, marea tăcere. Ce‐aş
putea să mai spun despre prinţul visător, vorbele spuse de
altcineva, altădată: „Eu nu sunt pictor, sunt artist.”
11
NO. 5 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
arte vizuale
arist
Victor Munteanu
NO. 5 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
12
arist
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 5 ‐ 2014
13
Victor Munteanu
Gherasim Rusu Togan
Dincolo de hotarul durerii
Repetiţie
Am devenit iarăşi, mamă, copil
Şi te strig în disperarea şi suferinţa
Ce‐mi taie mădularele şi sufletul,
deopotrivă!
Din depărtările paşilor prin lume,
Din încercănatele zori ale copilăriei
Cu lacrimi stropită;
Din tot ce‐i mai curat,
Din trecutul‐fărâmă
Te întrupezi, mamă,
Ca nădejde, ca mână întinsă,
peste curcubeul durerilor mele!
Doamne, nu mă părăsi!
Doamne, valul vieţii mele
Zdruncinat mi‐a fost mereu,
Vărs, povară, lacrimi grele,
Rană‐i tot sufletul meu!
Şi din multe de pe lume
În destin mi‐oi regăsi ‐
De‐or fi rele, de‐or fi bune,
Doamne, nu mă părăsi!
Cu smerenie şi cuviinţă,
Voi primi ce mi‐i ursi,
Să le‐ndur, dă‐mi Tu putinţă,
Doamne, nu mă părăsi!
Nu e nimeni lângă mine
Mai puternic decât eşti –
De la Tini nădejdea‐mi vine,
La necaz nu părăseşti!
Doamne, tu mă ocroteşti!
Îndemn
Tu uită de mine,
E ceasul târziu
E gol de cuvinte
De rău
În de bine!
Sunt dus prea departe,
Şi încă sunt viu…
Ucise mi‐s visele,
uită de mine!
Lacrimă
Tropotesc hergheliile gânditelor
Pe muchea cuvintelor;
Clocotul de sânge a cântec
Se prelinge
Pe zidul ispitelor…
Prin jungla ne‐împlinitelor firii
Se rătăcesc ispitele ‐
Nerostite‐mi rămân cuvintele
Iar vremea
Blestemată în trecere,
Cenuşie, impasibilă,
Îmi aglutinează rosturile şi nerostitele,
preschimbându‐le în goluri!
Tropotul cuvintelor
s‐a pulverizat în neant!
Lacrimă
Să‐i uiţi povestea fostului hoinar
Pentru care vremea s‐a făcut durere,
Azi destinu‐i toarnă un pahar amar
Şi păcate duse să plătească‐i cere!
Caut identitatea
În noaptea asta de aşteptări dureroase,
Sufletul mamei mă caută împăciuitor,
Precum odată copil că eram!
În noaptea încercărilor, Doamne,
Strigăt disperat înspre Tine‐mi trimit:
Lasă‐i, Doamne, Mamei, din tainica‐ţi lume
Ceruta‐mi slobozenie:
Să‐mi mângâie aşteptarea,
Putere să‐mi dea a răbda
Şi‐apoi de mi‐oi găsi frântura nădejdii
Doresc ca sa‐mi urmez cărarea!
Doamne, Doamne,
Sub ocrotirea Ta
întăreşte‐mă!
Neaşezări
Oameni pleacă, oameni vin
Şi eu tot de pat mă ţin!
Oameni calcă clătinat
Eu sunt de noroc uitat,
dorule!
v
14
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 5 ‐ 2014
poesis
Luca Cipolla
Psicosi
Lasciai lo zaino
ov’è il camino
e fissai un limbo di trascorsi,
lì i sogni eran reali
e la realtà una mia
invenzione.
Il cherosene lento bruciava
la fiamma,
così come la logica d’un bimbo
non si capacita del carbone
a Natale
non senti niente
e la terra diventa pane
quando più non rifletti
il volto d’un senso nascosto.
Psihoză
Îmi lăsai rucsacul
unde e şemineul
şi mă uitai fix la un limb de trecuturi,
acolo visele erau reale
şi realitatea o invenţie mea.
Kerosenul încet ardea
flacăra,
aşa cum logica unui copil
nu înţelege cărbunele
de Crăciun
nu simţi nimic
şi pământul devine pâine
când nu mai reflectezi
chipul unui simţ ascuns.
Lampadina
E pure esterno da un idioma italo‐
ghego,
sento la riva dell’Eire,
7 colpi sordi di fucile
ed un corpo trasmigrato
il mio
davanti a un muretto
sulla rogia vecia,
gente stupita,
lì ancora
nell’agonia dell’ultima notte,
lenti e cannocchiali,
quale età,
l’uomo nei pressi di Saturno e noi a
contemplare,
a occhio nudo?
Due poli,
una sola resistenza,
ma è quella che ti nasce,
propaggine tra gli opposti
che genera la vita
e vita, sempre.
Bec
Şi chiar străin de un idiom italo‐gheg,
aud malul de Eire,
7 lovituri surde cu puşca
şi un trup transmigrat
al meu
în faţa unui zid mic
peste rogia vecia,
lumea surprinsă,
acolo din nou
în agonia ultimei nopţi,
lentile şi ocheane,
ce vârstă,
omul lângă Saturn şi noi contemplând,
cu ochiul liber?
Doi poli,
o singură rezistenţă,
dar e cea care te naşte,
butaş printre opusuri
ce generează viaţa
şi tot viaţă.
Dissociazione
Non risparmi dai ricordi
un campo di trifogli,
e quando pronunciano il tuo nome
le sillabe si dividono
oltre le regole dettate dalla metrica.
Mukunda ascolta muto
e ti parla dentro e non ti lascia solo
per due ore,
Lisa vi tace un canto
di sirena,
tre ore già commuove,
euforia, ore cinque,
da un cesto sinuoso come cobra;
guscio nella scatola
la mente pulsa e inietta
di sangue capillari
dall’occhio fisico
piangi lacrime d’inchiostro
e..
più remore non hai,
le mani nel silenzio scavan
tra dita d’incavi
evanescenze,
l’automatismo della legge universale,
i ritorni si allacciano
ad un punto di domanda.
Quale fogliolina posso coglier
adesso
dal tuo trifoglio?
Disociere
Nu scuteşti din amintiri
un câmp cu trifoi,
şi când îţi pronunţă numele
silabele se separă
dincolo de regulile impuse de metrică.
Mukunda ascultă mut
şi‐ţi vorbeşte înăuntru şi nu te lasă
singur
timp de două ore,
Lisa aici tace un cânt
de sirenă,
trei ore deja emoţionează,
euforie, cinci ore,
dintr‐un coş sinuos ca o cobră;
găoace în cutie
mintea pulsează şi injectează
cu sânge capilari
din ochiul fizic
plângi lacrimi de cerneală
şi..
reţineri nu mai ai,
mâinile în tăcere sapă
prin degete de la scobituri
evanescenţe,
automatismul legii universale,
revenirile se leagă de
un semn de întrebare.
Pe care foliolă o pot culege
acum
din trifoiul tău?
Abbandono
Scorron stranieri
Su teli viscosi,
Istanti come formiche
E parole mosche
Nel lento divenire
Del microcosmo assorto
Dove bene e male
Leniscon i sensi
E mietono ideali di vita nuova.
Il cuscino è un sasso
E la tua mente ha già
un amico nuovo
nella terra
che suda latte.
Abandon
Trec străine
Peste pânze vâscoase,
Clipe ca furnici
Şi cuvinte muşte
Într‐o devenire rară
A microcosmului absorbit
Unde bine şi rău
Alină sensurile
Şi seceră idealuri ale vieţii noi.
Perna e o piatră
Şi mintea ta are deja
un nou prieten
în pământul
ce transpiră lapte.
(Traducerea autorului)
v
15
NO. 5 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
poezie italiană
A
proape necunoscutul Allen Ginsberg citea în seara
zilei de 7 octombrie 1955 la Six Gallery, San
Francisco, în faţa unei mulţimi de tineri, poemul Howl
(Urletul). Era prima manifestare culturală importantă a
generaţiei beat. Sala, care părea să se regăsească în spiritul
poemului, s‐a lăsat cucerită cu încetul. Mai târziu, despre
Allen se va spune că este glasul generaţiei care îşi propune
„să schimbe lumea”.
După publicarea în anul următor a poemului, cuprins
acum în volumul „Howl şi alte poeme”, poetului i s‐a
intentat un proces pentru obscenitate. La o distanţă de 55
de ani, în 2010, judecarea lui Ginsberg şi a poemului său a
inspirat filmul Howl. Alte vremuri, altă perspectivă. Poemul
arestat devine un poem glorios, iar Allen Ginsberg una
dintre cele mai importante voci culturale ale vremii sale…
Să urmărim însă câteva fragmente din faimosul şi
controversatul poem.
Urletul
I.
Am văzut cele mai strălucite spirite ale generaţiei mele
distruse de nebunie, pierind de foame isteric nude,
târându‐se în zori pe străzile negre în căutarea unei
„doze” aspre,
împătimiţi ai jazzului cu capete de înger tânjind după
străvechea cerească conectare cu dinamul stelar din
maşinăria nopţii,
cei care în sărăcie şi zdrenţe cu ochii goi şi duşi fumând
în bezna supranaturală a mizerelor apartamente plutind
deasupra acoperişurilor de oraşe, contemplând jazz‐ul
[…]
II.
Ce sfinx de ciment şi aluminiu le‐a despicat ţestele şi le‐
a devorat minţile şi imaginaţia?
Moloh! Singurătate! Mizerie! Hidoşenie! Lăzi de gunoi şi
dolari de neobţinut! Copii ţipând sub casa scării! Băieţi
suspinând în tabere militare! Bătrâni plângând prin
parcuri!
Moloh! Moloh! Coşmarul lui Moloh! Moloh cel fără
dragoste! Moloh nebunul! Moloh năprasnicul judecător al
oamenilor!
Moloh! ininteligibila închisoarea! Moloh temniţa fără
suflet cu cap de mort şi oase încrucişate şi Congresul
durerilor! Moloh ale cărui edificii sunt condamnare! Moloh
imensa piatră a războiului! Moloh năucitele guverne!
Moloh a cărui minte e pură maşinărie! Moloh al cărui
sânge e o scurgere de bani! Moloh ale cărui degete sunt
zece armate! […]
Moloh! Moloh! Apartamente robot! Suburbii invizibile!
Comori scheletice! Capitaluri oarbe! Industrii demonice!
Naţiuni spectrale! Invincibile ospicii! Scule de granit!
Bombe monstruoase!
S‐au deşelat ridicându‐l în Rai pe Moloh! Pavaje, copaci,
radiouri, tone! Ridicând oraşul în Raiul care exista şi e peste
tot în preajma noastră!
Viziuni! prevestiri! halucinaţii! miracole! extazuri!
Ducându‐se pe apa sâmbetei râului American!
Vise! adoraţii! iluminări! religii! un întreg lest de baligă
senzitivă!
Epocale descoperiri ştiinţifice! Plutind în râu! Bobârnace
şi răstigniri! Revărsare cu puhoiul! Avânturi! Epifanii!
Disperări! Zece ani de ţipete animalice şi sinucideri! Minţi!
Noi iubiri! Generaţie dementă! La vale în strâmtoarea
Timpului!
În râu adevărat şi sfânt râset! Au văzut totul! Ochii
sălbatici! Urletele sfinte! Şi‐au luat rămas bun! Au sărit de
pe acoperiş! Spre singurătate! Fluturând mâinile! Purtând
flori! Pe râuri în jos! În stradă!
(1, p.p. 33‐43, traducere Petru Ilieşu).
În oceanul de poezie americană de după anii ’50,
poemul lui Allen Ginsberg face desigur notă aparte.
Poemul se constituie ca un colaj alcătuit din scurte scene
ale vieţii de zi şi de noapte a Americii, cu toate
independente şi cu toate mărturisind una şi aceeaşi viaţă.
Secvenţele alese de poet şi desfăşurate de‐a lungul
întregului poem sunt de factură descensională, de vreme
ce cu toate ilustrează decadenţa, prăbuşirea şi moartea
„celor mai strălucite spirite ale generaţiei mele”.
Ceea ce leagă aceste secvenţe este personajul,
nenumit, pe care scenele în cauză îl exprimă; este
omul/intelectualul american ajuns în stradă, este
tulburatul, neîmplinitul, rătăcitul „cu vise, cu droguri, cu
somnambulice coşmaruri”, care sub cele o sută de chipuri
ale ratării sale îşi caută totuşi liniştea, petecul de cer.
Cu toată înşiruirea oarecum haotică a scenelor
referenţiale, cu toate fluctuaţiile viziunii şi ale tensiunii
semantice, cu tot fragmentarismul accentuat al
discursului şi stratificarea tip sandwich a frazelor, Howl
reuşeşte totuşi să impresioneze. De fapt, el te cucereşte
prin dramatism. Howl are calitatea de a transmite
cititorului drama unor vieţi amputate, somnambule sau
înviorate de ultima doză de mesalină injectată; drama
unor vieţi tulburate, fremătătoare, frânte, abrutizate,
învinse. Howl ne transmite pregnant eşecul, apocalipsa
unei întregi generaţii, generaţia beat, incapabilă să se
opună Molohului societăţii şi culturii oficiale. De aici, –
strigătul, urletul, revolta:
„Moloh! Singurătate! Mizerie! Hidoşenie! Lăzi de gunoi
şi dolari de neobţinut! Copii ţipând sub casa scării! Băieţi
suspinând în tabere militare! Bătrâni plângând prin
parcuri!
Moloh! Moloh! Coşmarul lui Moloh! Moloh cel fără
16
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 5 ‐ 2014
arte poeice
Urletul lui Allen Ginsberg
şi Molohul unei generaţii
*
Virgil Diaconu
17
NO. 5 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
arte poeice
dragoste! Moloh nebunul! Moloh năprasnicul judecător al
oamenilor!”
Din punctul de vedere al artei poetice, Howl
consolidează expresia directă a lui Whitman. Poemul este
însă nou prin compactarea tensionată a nemulţumirilor
sociale, a neputinţelor, căutărilor, visurilor, prin viziunea
apocaliptică şi profetică. Howl este o panoramare a căderii,
a mizeriei, a ratării şi descompunerii existenţiale, un
„congres al durerilor”. Ginsberg este solidar cu americanul
ajuns în stradă, cu sinucigaşul, cu pacientul spitalelor sau
al casei de nebuni, „unde urli într‐o cămaşă de forţă”, fără
să te audă cineva. Howl este poemul conştiinţei ajunse la
urlet. El exprimă, de altfel, însăşi poetica autorului:
„Poezia nu poate fi expresia liniei de partid. Poezia
înseamnă să zaci noaptea cu lumina stinsă, să gândeşti
ceea ce gândeşti cu adevărat, să dezvălui lumea ta
interioară lumii din afară, asta face poemul.”
Howl înregistrează infernul cotidian american, cel
biografic şi cel lăuntric, dinamizat în parte de drog. Poemul
este vital, răzvrătit şi virulent faţă de autoritate. Howl
reuşeşte să fie în cele mai bune fragmente ale sale vizionar,
profetic, tensionat existenţial şi semantic. Apocaliptic şi
profetic, poemul este o mărturie socială, morală şi politică
importantă a anilor ’50, o replică la cultura oficială, la
Molohul dogmatic al vremii. Dar, prin problematica lui
existenţială, Howl este şi poemul lumii de astăzi şi poate
că tocmai în acest fapt stă puterea lui de seducţie. Ca
profet al Apocalipsei, Ginsberg înregistrează toate bolile şi
buboaiele sociale, iar ca profet al Lumii Aşteptate el
solidarizează spiritele, trezeşte încrederea şi
responsabilizează.
Aş mai remarca structura sintactică diferită a celor trei
părţi ale poemului mamut, schimbarea fericită a tonului
acestora, precum şi fluctuaţiile nefericite ale tensiunii
existenţiale şi ale emoţiei. Oricum, dacă Howl nu este de
la un cap la altul un mare poem, el este totuşi un poem
semnificativ, un poem de referinţă. Este sămânţa unui
poem adevărat.
De la Urletul la Poema chiuvetei
Cei mai vizibili poeţi optzecişti au făcut întotdeauna
caz de sincronizarea lor cu poezia americană, în care au
văzut modelul absolut al poeziei acestor vremuri, iar
liderul generaţiei, postmodernistul Mircea Cărtărescu, a
scris studiul Postmodernismul românesc, odiseea în 580
de pagini a obsedantei sincronizări optzeciste cu poezia
turnurilor gemene americane. Allen Ginsberg, Charles
Olson, Frank O’ Hara, Paul Blackburn sunt doar câţiva
dintre cei mai cunoscuţi poeţi americani pomeniţi chiar
de către poeţii postmodernişti români în studiile lor. A
reuşit poezia optzecist‐postmodernistă să se sincronizeze
performant cu poezia americană de valoare? A reuşit
poezia optzecist‐postmodernistă să producă opere de
valoare prin sincronizare? Să vedem ce fel de poezie
postmodernistă se scrie la noi în umbra poeziei
americane. Iată spre pildă – Poema chiuvetei –, o creaţie
semnată de postmodernistul Mircea Cărtărescu, un
scriitor căruia critica românească i‐a acordat cele mai
importante premii:
într‐o zi chiuveta căzu în dragoste / iubi o mică stea
galbenă din colţul geamului de la bucătărie / se confesă
muşamalei şi borcanului de muştar / se plânse
tacâmurilor ude. / în altă zi chiuveta îşi mărturisi
dragostea: / ‐ stea mică, nu scânteia peste fabrica de
pâine şi moara dâmboviţa / dă‐te jos, căci ele nu au
nevoie de tine / ele au la subsol centrale electrice şi sunt
pline de becuri / te risipeşti punându‐ţi auriul pe
acoperişuri / şi paratrăznete. / stea mică, nichelul meu te
doreşte, sifonul meu a bolborosit / tot felul de cântece
pentru tine, cum se pricepe şi el / vasele cu resturi de
conservă de peşte / te‐au şi îndrăgit. / vino, şi ai să
scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
/ crăiasă a gândacilor de bucătărie. // dar, vai! steaua
galbenă nu a răspuns acestei chemări / căci ea iubea o
strecurătoare de supă din casa unui contabil din
pomerania / şi noapte de noapte se chinuia sorbind‐o din
ochi. / aşa că într‐un târziu chiuveta începu să‐şi pună
întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei
/ şi într‐un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei. /
... cândva în jocul dragostei m‐am implicat şi eu, / eu,
gaura din perdea, care v‐am spus această poveste. / am
iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut‐o decât
o dată... / dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
/ şi tot ce a fost mi se pare un vis.
Revin la întrebarea iniţială: au reuşit poeţii optzecişti
sau, mai bine spus, Mircea Cărtărescu, socotit de o parte
a criticii noastre cel mai important poet postmodernist
român, să producă poezie performantă în urma
sincronizării cu poezia americană? A reuşit poetul optzecist
M.C. să creeze în orizontul conceptual al poeziei
americane, a acelei părţi din poezia americană pe care o
putem numi performantă? Poate, de pildă, Poema
chiuvetei a lui Cărtărescu să stea lângă Urletul lui Ginsberg?
Există elemente comune între poemul Urletul şi Poema
chiuvetei?
Desigur, atât poezia optzecist‐postmodernistă Poema
chiuvetei, cât şi poemul Urletul fac din cotidian obiectul
lor, însă acest fapt nu le echivalează valoric. Poeziile diferă
calitativ prin viziune. Şi este vizibil faptul că viziunea lui
Ginsberg este alta, cu totul alta decât cea a
postmodernistului român. În timp ce poetul american
surprinde o existenţă problematică, tensionată, dramatică,
cu nervii întinşi la maximum, viziunea lui Mircea
Cărtărescu este devitalizată, intimistă, ironică, parodică,
pusă pe glume, domestică, vegetariană şi, în fond, total de‐
problematizată existenţial. Ce a devenit poezia sub
condeiul postmodernist al lui Cărtărescu? O poveste care
îşi face personaj dintr‐o chiuvetă îndrăgostită, un joc cu
18
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 5 ‐ 2014
arte poeice
muşamaua, borcanul de muştar, strecurătoarea sau cu
gaura din perdea. Ce problematică existenţială? Ce teme
fundamentale, ce înălţări sau drame? – Chiuveta!
Strecurătoarea! Gaura din perdea, borcanul de muştar,
gândacii de bucătărie, aşadar manelizarea universului
domestic. Pentru postmodernistul Mircea Cărtărescu
poezia a devenit ironizarea, bagatelizarea unui sentiment,
un prilej de amuzament.
Deşi poezia postmodernistă a lui M.C. a fost scrisă în
general sub ochii Molohului comunist, ea nu are
conştiinţa existenţei Molohului, iar dacă a avut‐o în
particular (şi de bună seamă că a avut‐o!), ea nu este
trădată de niciun vers, de niciun nerv. În sutele de pagini
ale poemului postmodernist Levantul nu găseşti nicio
aluzie, niciun scrâşnet de dinţi. Şi, deopotrivă, nu auzi
nicio bătaie de inimă. Epopeea eroicomică Levantul,
operă textualistă din lipsă de nerv şi de inspiraţie, este
lipsită de drame şi tensiune existenţială, ea consumându‐
se în jocuri livreşti, în ironii, în reciclarea şi parodierea
poeziei altor poeţi. Cât despre ironiile şi drăgălăşeniile
din Poema chiuvetei…
Sincronizarea practicată de levantinul Mircea
Cărtărescu nu a dat, după cât se vede, niciun fel de
roade. De altfel, sincronizarea, prin care se urmăreşte
obţinerea performanţei literare, este o teorie cât se
poate de problematică, pentru că un poet lipsit de har
va rata întotdeauna sincronizarea, în timp ce un poet cu
har nici nu îşi pune problema sincronizării, de vreme ce
el are deja capacitatea (prin harul său) de a produce
poezie de valoare. Va fi avut nevoie Whitman, mă
întreb, să se sincronizeze cu cineva? Dar Trakl? Dar
Baudelaire, Rimbaud, Eminescu, Bacovia, Arghezi? Toţi
aceştia sunt poeţi prin propria vocaţie şi prin propria
dramă, deci în afara modelelor generaţioniste. Marii
poeţi nu sunt puşi, aşadar, în situaţia de a se sincroniza
şi, ca atare, ei nu fac o obsesie din sincronizare şi nu au
nicio motivaţie să scrie tratate de sute de pagini întru
apărarea sincronizării.
Responsabilizări…
Urletul este un poem al conştiinţei şi revoltei, un poem
care te curentează. Urletul te responsabilizează ca om,
pentru că problematica lui nu este doar aceea a anului
1955, când a fost scris, ci şi a acestor ani ai noului mileniu.
Urletul te poate responsabiliza, nu mai puţin, şi ca poet,
pentru că el, asemenea oricărei creaţii importante, te
determină să îţi pui întrebări asupra propriei opere; adică
să îţi pui întrebări asupra poeticii pe care o practici. Care
poate fi una eşuată, neproductivă poetic.
Te responsabilizează în vreun fel – moral‐existenţial sau
literar – chiuveta postmodernistă a lui Mircea Cărtărescu?
Există vreun poet autentic care visează să fie la „înălţimea”
chiuvetei literare sau care să facă opera vieţii sale din
ironizarea şi parodierea unor poeţi români şi străini,
precum şi‐a propus Cărtărescu cu Levantul?
Desigur, atunci când nu poţi produce poezie pe cont
propriu, aşadar prin propria viziune, probabil că nu îţi mai
rămâne decât să ironizezi, să reciclezi şi parodiezi ceea ce
au creat alţii, deci poezia altora. Şi se vede că există şi o
poezie oprită la jocurile textualiste, la parodiile şi ironiile
din Levantul sau la ironiile şi drăgălăşeniile din Poema
chiuvetei. Există şi o poezie a neputinţei, a jocurilor
gratuite, legitimate la scară generaţionistă; o poezie care
s‐a predat Molohului cultural, care a surdinizat glasul
daimonului, urletul. Culmea, această creaţie este bine
primită de către o parte a criticii noastre şi chiar
canonizată. Deşi faptul că eşti canonizat cu Poema
chiuvetei în manualele de‐a şaptea nu este spre gloria
poeziei tale, ci a criticii, ce are cu adevărat conştiinţa
valorilor de azi pe mâine…
Note
* Eseul face parte dintr‐un volum care tratează despre artele
poetice, aflat în lucru.
1. Allen Ginsberg, Howl şi alte poeme. Antologie
1947‐1997, traducere din limba engleză de Domnica
Drumea şi Petru Ilieşu, Editura Polirom, 2010.
n
Paul Valéry
La dormeuse
À Lucien Fabre
Quels secrets dans mon cœur brûle ma jeune amie,
Âme par le doux masque aspirant une fleur?
De quels vains aliments sa naïve chaleur
Fait ce rayonnement d’une femme endormie?
Souffles, songes, silence, invincible accalmie,
Tu triomphes, ô paix plus puissante qu’un pleur,
Quand de ce plein sommeil l’onde grave et l’ampleur
Conspirent sur le sein d’une telle ennemie.
Dormeuse, amas doré d’ombres et d’abandons,
Ton repos redoutable est chargé de tels dons,
Ô biche avec langueur longue auprès d’une grappe,
Que malgré l’âme absente, occupée aux enfers,
Ta forme au ventre pur qu’un bras fluide drape,
Veille; ta forme veille, et mes yeux sont ouverts.
Die Schläferin
Welches Geheimnis da in der jungen Freundin glüht vor
sich hin,‐
Seele, die einer Blume Duft durch die sanfteste Maske
genießt?
Aus was für nichtiger Nahrung erschließt
ihre arglose Wärme das Schimmern der Schläferin?
Atem, Traum, Schweigen ‐, unbezwingliche Stille, drin
du den Sieg hast, Friede, der stärker als Weinen fließt,
wenn der volle Schlaf, der sich ernsthaft und breit
ergießt, ‐
einer solchen Feindin bewältigt den Eigensinn.
Schläferin: Hingabe, Schatten und Goldes ein Hauf,
aber dein furchtbares Ruhn tut so große Begabungen auf,
langhin, o Hindin, bei einer Traube gestreckte,
daß, wird die Seele, dir fern, auch im Hades betroffen,
doch deine lautere Form, die ein Arm wie im Fließen
verdeckte,
wacht; sie wacht deine Form, und meine Augen sind
offen.
Übersetzt von Rainer Maria Rilke
Femeia ce doarme
Lui Lucien Fabre
Ce taine‐n suflet mi‐arde juna amică,
Duh râvnind prin masca cea blândă o floare?
Din care rod sărac naiva‐i ardoare
Înveleşte‐n raze a somnului fiică?
Suflări, vise, tăceri, tihnă fără frică,
Triumfi, o, mai sus e a păcii vigoare
Ca plânsul, din somn undă gravă şi‐amploare
Conspiră pe sân de aşa inamică.
Femeie ce dormi, sumă de umbre, uitări,
Odihna‐ţi înaltă e bogată‐n cămări,
O, ciută, tristă‐ndelung lâng‐un ciorchine,
Ce‐n ciuda lipsei de duh ‐ în infern închis,
Forma‐ţi, pântece cast, braţ fluid îl ţine,
E pază; forma‐ţi e pază, ochiu‐mi, deschis.
Traducere din limba franceză de
Florin Dochia
19
NO. 5 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
un poem, trei versiuni
k
Un interviu de Peter Orr (1962)
‐ Ce anume te‐a determinat să începi să scrii poezie?
Nu ştiu exact ce m‐a determinat, scriu de când eram
destul de mică. Cred că mi‐au plăcut versurile cântecelor
de leagăn şi m‐am gândit că pot face şi eu acelaşi lucru. Am
scris primul meu poem, primul poem publicat, când aveam
8 ani şi jumătate. A apărut în revista Boston Traveller şi de
atunci, presupun, am devenit oarecum un profesionist.
‐ Despre ce scriai când ai început?
Despre natură, cred: păsări, gângănii, primăvara,
toamnă, toate acele subiecte care constituie daruri
absolute pentru persoana care nu are vreo experienţă
interioară despre care să poată scrie. Consider că sosirea
primăverii, stelele deasupra capului, prima zăpadă etc. sunt
daruri pentru un copil, pentru un tânăr poet.
‐ Acum, peste ani, poţi spune dacă există teme care te
atrag în special ca poet, lucruri despre care ţi‐ar plăcea să
scrii?
Poate că acesta este un lucru specific americanilor: am
fost foarte încântată de ceea ce am simţit că este această
nouă pătrundere care a venit, să spunem, cu „Studiile
despre viaţă” ale lui Robert Lowell, această intensă
descoperire a experienţei emoţionale foarte serioase,
foarte personale, pe care am simţit‐o ca fiind în parte tabu.
Poemele lui Robert Lowell despre experienţa trăită într‐un
Raymond Queneau
Pentru o artă poetică
(Pour un art poétique)
Luaţi un cuvânt, luaţi două
gătiţi‐le ca pe ouă
luaţi un pic de sens
apoi o felie mare de inocenţă
încălziţi‐le la foc mic
la focul mic al tehnicii
vărsaţi sosul enigmatic
presăraţi câteva stele
piperaţi şi ridicaţi velele
Unde vreţi să ajungeţi?
Să scrieţi
Într‐adevăr?
Să scrieţi?
Iarăşi arta po
(Encore l’art po)
E al meu po – E al meu po – al meu poem
Pe care vreau – pe care vreau – să‐l public
Ah cât îl – ah cât îl – ah cât îl iubesc
Al meu popo – al meu popo – al meu pom
Se mai dau – se mai dau – se dau poeme
Al meu popo – al meu popo – al meu pom
E pen’că – e pen’că ‐ pen’că‐l iubesc
Cel popo – cel popo – pe cel pom
Am dulceaţa – şi i‐o pun – cremei
Pe al meu po – popom – pe pom
Şi e meritat – e binemeritat – poemul
Pe care vreau – pe care vreau – să‐l public
Traducere din limba franceză de Florin Dochia
20
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 5 ‐ 2014
arte poeice
k
„Poezia mi se pare o
disciplină tiranică”
Sylvia Plath
Sylvia Plath (n. 27 octombrie 1932, Boston, Massachusets
‐ d. 11 februarie 1963, Londra), poetă americană
contemporană. Părinţii ei erau cadre didacice la Boston
University. Tatăl ei, Oto Plath profesor universitar, a murit
când ea avea 8 ani. Mama sa, Aurelia, a trebuit să o crească
singură, împreună cu fratele ei mai mic. Poeta i‐a dedicat
poemul Daddy. Talentul literar al Sylviei s‐a făcut remarcat de
impuriu, prima poezie fiindu‐i publicată la vârsta de opt ani.
În vara anului 1953 se înscrie la o colaborare voluntară de
patru săptămâni la revista de modă „Mademoiselle” din New
York. La întoarcerea la mama sa, la Wellesley, Massachusets,
află că, în ciuda speranţelor care i se dăduseră, i‐a fost refuzat
un curs de vară la Harvard, condus de celebrul scriitor Frank
O'Connor (1903 ‐ 1966). Disperată, tânăra de 21 de ani s‐a
dus la mormântul tatălui său şi a înghiţit 50 de tablete de
somnifer, cu intenţia de a se sinucide, dar este găsită după
trei zile în pivniţă şi este salvată de la moarte. Psihiatra Dr.
Ruth Beuscher reuşeşte să o scoată pe Sylvia Plath din starea
de depresie profundă, putând asfel să‐şi coninue studiile. A
absolvit Smith College în 1955 cu summa cum laude şi a
plecat în Anglia, la Cambridge, cu o bursă Fulbright unde,
între 1955‐1957 a urmat studiile la Newnham College. Acolo
l‐a cunoscut pe poetul britanic Ted Hughes, care era cu 2 ani
mai mare decât ea, cu care s‐a căsătorit în iunie 1956. După
o nouă consultaţie la Dr. Ruth Beuschers, în 1958, se încheie
pentru ea cariera pedagogică începută între imp în SUA şi
Sylvia Plath se decide să urmeze o carieră de scriitoare liber
profesionistă. În decembrie 1959, se întoarce cu soţul său la
Londra, unde naşte în aprilie 1960 o fiică şi în ianuarie 1962
un fiu. Urmează despărţirea de Ted Hughes, care începuse să
o înşele cu scriitoarea Assia Wellvill. Sylvia se scula în fiecare
dimineaţă la ora 4 pentru a avea suficient imp să scrie. La
începutul anului 1963 când, sub pseudonimul Victoria Lucas,
i‐a apărut romanul autobiografic „The Bell Jar”, care nara
despre un coleg al său care s‐a sinucis, situaţia Sylviei era
disperată. Mariajul îi eşuase, ea şi copiii erau măcinaţi de
boală şi, locuind într‐un apartament neîncălzit, aveau de
înfruntat cea mai cruntă iarnă a secolului. În zorii zilei de 11
februarie 1963, la Londra, s‐a sinucis dând drumul la gazele
de la maşina de găit, în imp ce copiii săi dormeau în camera
alăturată. Un criic afirma că sinuciderea ei a fost, pentru ea,
un act poziiv, un „refuz de a colabora” cu o lume pe care nu
o putea accepta.
spital de boli mintale, de exemplu, m‐au interesat foarte
mult. Am explorat în poezia americană recentă aceste
subiecte ciudate, private şi interzise. Cred că, în mod
special, poeta Ann Sexton, care scrie despre trăirile ei ca
mamă, ca mamă care are o cădere nervoasă, este o tânără
extrem de sensibilă şi poemele ei sunt poeme meşteşugite
într‐un fel minunat şi chiar au un gen de profunzime
emoţională şi psihologică pe care o consider nouă şi
palpitantă.
‐ Acum, ca poet şi ca om care încalecă Atlanticul, dacă
pot spune astfel, fiind cetăţean American tu însăţi…
Aceasta este o poziţie mai degrabă neplăcută, dar o voi
accepta!
‐ … în ce parte înclină balanţa, dacă îmi e permisă
metafora?
Ei bine, cred că în privinţa limbii, sunt americancă, mă
tem, accentul meu este american, felul meu de a vorbi este
american, sunt o americancă de modă veche. Acesta este
probabil unul dintre motivele pentru care sunt în Anglia
acum şi pentru care voi locui mereu în Anglia. Am înainte
în jur de 50 de ani de studiat preferinţe şi trebuie să spun
că poeţii americani mă atrag cel mai mult. Sunt foarte puţini
poeţi britanici contemporani pe care‐i admir.
‐ Acest lucru înseamnă că poezia engleză contemporană
este în urmă comparativ cu cea americană?
Nu, cred că este oarecum ţinută în cămaşă de forţă, dacă
pot spune astfel. Criticul britanic Alvarez avea un eseu:
argumentele sale în privinţa pericolelor rafinamentului în
Anglia sunt pertinente, foarte adevărate. Trebuie spus
faptul că eu nu sunt foarte rafinată şi simt că acest
rafinament are un punct slab: bunul gust, minunata fire
ordonată, care este atât de evidentă peste tot în Anglia este
poate mai periculoasă decât ar putea părea la suprafaţă.
‐ Dar nu crezi şi tu că este vorba despre această afacere
a poeţilor englezi care trudesc sub întreaga greutate a ceva
ce este numit cu literă mare „Literatură Engleză”?
Da, sunt complet de acord. Mi s‐a întâmplat când eram
la Cambridge. Tinere femei au venit la mine şi mi‐au spus:
„Cum îndrăzneşti să scrii, cum îndrăzneşti să publici un
poem, când te gândeşti la critică, la teribila critică, ce cade
asupra aceluia care publică?” Şi critica nu este a poemului,
ca poem. Îmi amintesc cum m‐am îngrozit în momentul în
care cineva m‐a criticat pentru că am început precum John
Donne, dar nu am reuşit să termin chiar ca John Donne, şi
cum am simţit pentru prima data întreaga greutate a
Literaturii Engleze asupra mea la vremea aceea. Consider
că întreaga atenţie în Anglia, în universităţi, în ceea ce
priveşte critica practică (dar nu atât de mult în privinţa
criticii istorice, cunoscând perioadele) este aproape
paralizantă. În America, în universităţi, citim ‐ ce? – T. S.
Eliot, Dylan Thomas, Yeats, de aici se începe. Shakespeare
este etalat în planul al doilea. Nu sunt sigură dacă sunt de
acord cu asta, dar cred că, pentru poetul tânăr, poetul care
scrie, nu este atât de înspăimântător să meargă la
universitate în America, precum este în Anglia, din aceste
motive.
‐ Tu spui, Sylvia, că te consideri americancă, dar când
ascultăm un poem precum „Daddy”, care vorbeşte despre
Dachau şi Auschwitz şi Mein Kampf, am impresia că este un
gen de poem pe care un American adevărat nu l‐ar putea
scrie, deoarece nu înseamnă chiar aşa mult, acele nume nu
semnifică atât de mult, de cealaltă parte a Atlanticului, nu‐
i aşa?
Ei bine, ştii, vorbeşti cu mine de parcă ai fi un general
american. În special, background‐ul meu este, aş spune,
german sau austriac. Pe de o parte, sunt o americancă de
primă generaţie, pe de altă parte, sunt americancă de
generaţie secundă, şi astfel, preocuparea mea pentru
lagărele de concentrare este în mod unic intensă. Şi apoi,
din nou, sunt mai degrabă o persoană politică la fel de bine,
deci presupun că de aici vine o parte din acest interes.
‐ Şi ca poet, ai un mare şi ascuţit simţ al istoricului?
Nu sunt un istoric, dar sunt din ce în ce mai fascinată de
istorie şi citesc din ce în ce mai mult despre subiecte
istorice. Sunt foarte interesată de Napoleon, în prezent: mă
interesează bătăliile, războaiele, bătălia de la Gallipoli,
primul război mondial etc., şi cred că o dată cu înaintarea
în vârstă devin din ce în ce mai pasionată de istorie. Cu
siguranţă, nu eram deloc în primii douăzeci de ani.
‐ Poemele tale tind acum să se inspire din cărţi mai mult
decât din propria viaţă?
Nu, nu: nu aş putea spune asta. Cred că poemele mele
vin imediat din experienţele senzoriale şi emoţionale pe
21
NO. 5 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
arte poeice
care le trăiesc, dar trebuie să spun că nu agreez acele
strigăte din inimă care sunt nu sunt inspirate decât de un
ac sau de un cuţit, sau de orice ar fi. Cred că o persoană
trebuie să fie capabilă să controleze şi să manipuleze
experienţe, chiar şi pe cele mai terifiante, cum ar fi nebunia,
tortura, şi trebuie să fii capabil să manipulezi aceste
experienţe cu o minte informată şi inteligentă, cred că
experienţa personală este foarte importantă, dar în mod
cert, nu trebuie să fie o experienţă narcisistă, închistată, de
reflecţie în oglindă. Cred că ar trebui să fie relevantă, şi
relevantă pentru lucruri mai mari, cele mai mari lucruri, ca
Hiroshima sau Dachau etc.
‐ Aşadar, în spatele reacţiei primitive şi emoţionale,
trebuie să existe o disciplină intelectuală.
Simt acest lucru foarte puternic: fiind la nivel academic,
fiind tentată să rămân pentru a deveni doctor în filozofie,
profesor, o parte din mine respectă cu siguranţă toate
disciplinele, atât timp cât ele nu te închistează.
‐ Ce ne poţi spune despre scriitorii care te‐au influenţat,
care au însemnat mult pentru tine?
Au fost foarte puţini. Mi s‐a părut greu să‐i urmez cu
adevărat. Când eram studentă, eram şocată şi uluită de
moderni, de Dylan Thomas, de Yeats, de Auden chiar: la un
moment dat, eram absolut îndrăgostită de Auden şi tot
ceea ce scriam era în mod disperat audenizat. Acum, încep
să privesc în urmă din nou, încep să privesc la Blake, de
exemplu. Şi apoi, desigur, este îndrăzneţ să spunem că
cineva este influenţat de un scriitor ca Shakespeare. Nu poţi
decât să îl citeşti pe Shakespeare, doar atât.
‐ Sylvia, oricine poate observa, citind şi ascultând
poemele tale, faptul că există două calităţi care reies foarte
repede şi clar; una este luciditatea lor (şi cred că aceste
două calităţi se întrepătrund), luciditatea lor şi impactul pe
care îl au asupra cititorului. Acum, îţi construieşti poemele
pentru a fi atât lucide, cât şi de efect când sunt citite cu glas
tare.
Acesta este un lucru pe care nu l‐am făcut în poemele
de început. De exemplu, prima mea carte, The Colossus
(Colosul) ‐ nu pot citi niciun poem cu voce tare acum. Nu
le‐am scris pentru a fi citite astfel. Ele, de fapt, chiar în
privat, mă plictisesc. Cele pe care tocmai le‐am citit, cele
care sunt foarte recente, trebuie să le spun, mi le spun mie
însămi şi cred că este un lucru complet nou în dezvoltarea
proprie a felului de a scrie şi, orice urmă de luciditate ar
avea, vine din faptul că mi le citesc cu voce tare.
‐ Crezi că acesta este un ingredient esenţial pentru un
poem bun, anume faptul că poate fi citit cu glas tare?
Ei bine, cred asta acum şi simt că această dezvoltare
a înregistrării poemelor, a poemelor vorbite şi recitate,
posibilitatea de a înregistra poeţii, sunt lucruri minunate.
Sunt foarte încântată de acest lucru. Într‐un fel, este o
întoarcere, nu‐i aşa, la vechiul rol al poetului, care
trebuia să vorbească unui grup de oameni pentru a ieşi
în faţă.
‐ Sau să cânte unui grup?
Să cânte unui grup de oameni, exact.
‐ Lăsând la o parte poezia pentru o clipă, ar fi alte lucruri
despre care ţi‐ar plăcea să scrii sau despre care ai scris?
Da, mereu am fost interesată de proză. Ca adolescentă,
am publicat povestiri scurte. Şi întotdeauna am dorit să
scriu lunga poveste scurtă, am dorit să scriu un roman.
Acum, când am ajuns, să spunem, la o vârstă respectabilă
şi am avut experienţe, mă simt mult mai interesată de
proză, de roman. Simt că într‐un roman, de exemplu, poţi
să iei la periat toate lucrurile inutile pe care cineva le poate
găsi în viaţa de zi cu zi, iar acest lucru mi se pare mult mai
greu în poezie. Poezia mi se pare o disciplină tiranică,
trebuie să mergi atât de departe, atât de repede, într‐un
spaţiu atât de mic, încât trebuie să arunci tot ce este
periferic. Şi mi‐e dor de nimicuri. Sunt femeie, îmi plac
micile mele zeităţi, îmi plac fleacurile, şi cred că într‐un
roman pot avea mai mult din viaţă, poate că nu o viaţă atât
de intens, dar cu siguranţă mai mult din viaţă, şi astfel am
devenit foarte interesată în a scrie un roman.
‐ Aceasta este aproape părerea lui Dr. Johnson (1), nu‐i
aşa? Ceea ce a spus, „Sunt lucruri care se potrivesc pentru
a fi incluse în poezie şi altele care nu sunt potrivite”?
Desigur, ca poet, aş spune că nu. Aş spune că orice ar
trebui să se potrivească într‐un poem, dar nu pot pune
periuţe de dinţi într‐o poezie, chiar nu pot!
‐ Cauţi des compania altor scriitori, a altor poeţi?
Prefer doctorii, moaşele, avocaţii, orice, dar nu scriitori.
Cred că scriitorii şi artiştii sunt cei mai narcisişti oameni. Nu
ar trebui să spun asta, îmi plac mulţi dintre ei, de fapt mulţi
dintre prietenii mei sunt scriitori şi artişti. Dar trebui să spun
că admir mai mult o persoană care stăpâneşte o anumită
arie de experienţă practică şi care mă poate învăţa ceva.
Mă refer la moaşa locală care m‐a învăţat cum să cresc
albine. Ea nu poate înţelege nimic din ceea ce scriu. Dar o
plac, aş spune, mai mult decât pe majoritatea poeţilor.
Printre prietenii mei există oameni care cunosc totul despre
vapoare, sau cunosc totul despre anumite sporturi, sau cum
să deschizi pe cineva şi să scoţi un organ. Sunt fascinată de
această pricepere a lucrurilor practice. Ca poet, se poate
spune că trăieşti un pic în aer. Mereu îmi place o persoană
care mă poate învăţa ceva practic.
‐ Este altceva ce ţi‐ar fi plăcut să faci mai degrabă decât
a scrie poezie? Deoarece, acesta este un lucru care, în mod
clar, ocupă mult timp din viaţa privată, dacă ai succes ca
poet. Ai avut vreodată regret pentru că nu ai făcut altceva?
Cred că dacă aş fi făcut altceva, aş fi vrut să fiu medic.
Acesta este o meserie total opusă celei de scriitor,
presupun. Cei mai buni prieteni, atunci când eram mai
tânără, erau mereu medici. Obişnuiam să îmi pun o bonetă
de tifon alb şi să mă duc să văd nou‐născuţi sau cadavre
deschise. Aceste lucruri mă fascinau, dar nu m‐am putut
disciplina niciodată astfel încât să pot învăţa toate detaliile
pe care trebuie să le înveţi pentru a deveni un medic bun.
22
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
NO. 5 ‐ 2014
arte poeice
Aceasta este un fel de opoziţie: o persoană care are de‐a
face în mod direct cu experienţe umane, este capabilă să
vindece, să repare, să ajute, acest gen de lucruri. Presupun
că, dacă am vreo nostalgie, aceasta este, dar mă consolez
deoarece cunosc atât de mulţi medici. Şi aş putea spune că,
poate, sunt mai fericită scriind despre medici, decât aş fi
fost fiind unul dintre ei.
‐ Dar, în esenţă, acest lucru, scrisul poeziei, este ceva ce
ţi‐a adus o mare satisfacţie în viaţă, aşa este?
Oh, satisfacţie! Nu cred că aş putea trăi fără ea. Este ca
apa sau ca pâinea, sau ceva absolut esenţial pentru mine.
Mă simt complet împlinită atunci când am terminat de scris
un poem, când scriu unul. Cred că experienţa actuală de a
scrie poezie este una magnifică.
...............
Sursa: Poetul vorbeşte: Interviuri cu poeţi contemporani,
realizate de Hilary Morish, Peter Orr, John Press şi Ian
Scott‐Kilvery. Londra, Routledge (1966).
(1) Samuel Johnson (1709‐ 1784), cunoscut adesea ca
Dr. Johnson, scriitor englez care şi‐a adus contribuţia în mod
durabil la dezvoltarea literaturii engleze, ca poet, eseist,
critic lierar, biograf, editor şi lexicograf.
Traducere din limba engleză de Liliana Ene
23
NO. 5 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
arte poeice
Sylvia Plath
Cenuşăreasa
Prinţul se aşează lângă fata cu călcâie stacojii,
Ochii ei verzi se înclină, părul strălucind în evantai
De argint, în timp ce rondo‐ul încetineşte; acum rotirea
Începe peste viori înclinate ca să se întindă în
Toată sala de sticlă a palatului care se învârte
Oaspeţii trec alunecând în lumina ca vinul;
Licărirea lumânărilor de trandafir pe peretele liliachiu
Reflectând strălucirea unui milion de carafe,
Iar perechile toate alunecă într‐o transă ameţitoare,
Urmează petrecerea vacanţei care a început de mult,
Până ce, aproape de miezul nopţii, fata ciudată, deodată
Se opreşte lovită de vină, păleşte, se agaţă de prinţ
Pe când în tumultul muzicii pasionante şi al conversaţiei
Ea aude ticăitul caustic al ceasului.
Ciuperci
În noapte
Degetele picioarelor noastre
Şi nările noastre
Se nasc în lut
Cu discreţie, paloare
Şi în mare linişte.
Ne bucuram de aer
Fără să ne vadă nimeni
Fără să ne oprească sau să ne trădeze.
Grăuntele mici îşi fac loc.
Pumnii mici insistă
Se opintesc
În patul de frunze
Chiar în pavaj.
Cu ciocanele noastre, pistoanele noastre
Fără urechi şi fără ochi,
Chiar fără de voce
Lărgim fisurile
Străpungem cu umerii găurile
Ţinem dieta, doar apă,
Firimituri de umbre cu maniere alese
Cerem foarte puţin,
Poate chiar nimic,
Suntem atât de multe,
Atât de multe,
Pe rafturi sau pe mese,
Blajine sau comestibile.
În pofida noastră ne înmulţim
Şi până în zori
Vom împărăţi pământul
Avem piciorul în uşa deja!
Oglinda
Sunt argint şi precizie. Nu am idei preconcepute
Înghit imediat orice văd.
Chiar aşa cum e, neatins de dragoste sau de ură.
Nu sunt crudă, doar sinceră ‐
Ochiul unui mic zeu în patru colţuri.
Mare parte a timpului meditez asupra peretelui opus.
Este roz, cu picăţele. L‐am privit de atâta vreme,
Încât cred că este parte din inima mea. Dar el sclipeşte.
Feţele şi întunericul ne despart iar şi iar.
Acum sunt un lac. O femeie se apleacă asupra mea.
Căutând în apele‐mi unduioase imaginea ei adevărată.
Apoi se întoarce la acei mincinoşi, lumânările sau luna.
Îi văd spatele şi îl reflect cu întocmai.
Mă răsplăteşte cu lacrimi şi cu o fluturare a mâinilor.
Sunt importantă pentru ea. Vine şi pleacă.
În fiecare dimineaţă chipul ei înlocuieşte bezna.
A înecat în mine o tânără copilă, şi apare în mine,
Zi după zi, o bătrână, ca un peşte teribil.
Traducere din limba engleză de Liliana Ene
q
Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrai” Câmpina
Director: Liliana Ene
Redactor‐şef: Florin Dochia
Revista apare cu sprijinul financiar al Primăriei şi Consiliului Local Câmpina,
în cadrul programului „Campania de pedagogie a lecturii”
Redacţia: Bulevardul Culturii, nr. 39, 150600 Câmpina, PH
contact: tel. 0244.336.006
e‐mail: biblioteca@bmcampina.ro; revistaurmuz@gmail.com
htp://revistaurmuz.blogspot.ro/
Acest număr este ilustrat cu lucrări de Victor Munteanu
I
S
S
N

2
3
5
9



7
5
8
5
I
S
S
N

L

2
3
5
9



7
5
8
5
L
a
y
o
u
t

&

D
T
P
:

F
l
o
w
e
r
i
n

F
l
o
w
NO. 5 ‐ 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
24

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful