You are on page 1of 100

Societatea Scriitorilor Bucovineni Societatea Scriitorilor Bucovineni

Serie nouă · Anul XXV · nr. 5-6 (279-280) · Suceava · mai – iunie 2014
BUCOVINA
LITERARĂ
R
e
v
i
s
t
ă

a

S
o
c
i
e
t
ă
ţ
i
i

S
c
r
i
i
t
o
r
i
l
o
r

B
u
c
o
v
i
n
e
n
i
O parte dintre participanţii la Centenarul Jules Perahim, Bookfest, 2014.
ISSN 123-7167
Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni
sumar:
DIRECTOR:
Carmen-Veronica STEICIUC
REDACTOR-ŞEF:
Alexandru Ovidiu VINTILĂ
REDACTORI:
Georgiana DIACONIŢA
Sabina FÎNARU
Florin Dan PRODAN
COLEGIUL REDACŢIONAL:
Acad. Dimitrie VATAMANIUC
Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU
Prof. univ. dr. Mircea A. DIACONU
Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC
Ion BELDEANU (Preşedinte de onoare al S.S.B.)
Nicolae CÂRLAN
COLABORATORI PERMANENŢI:
Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ)
Liviu ANTONESEI (Iaşi)
Leo BUTNARU (Chişinău)
Al. CISTELECAN (Târgu Mureş)
Ilie LUCEAC (Cernăuţi)
Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)
Matei VIŞNIEC (Paris)
Redacţia şi administraţia:
Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava
E-mail: bucovina.literara@yahoo.com
BUCOVINA
LI TERARĂ
autograf
Ovidiu Genaru – Trandafiri ......................................................................................................................................1
jurnal comentat
Liviu Ioan Stoiciu – Totul ni se trage de la magnetismul dereglat ...........................................................................2
invitatul revistei
Emilian Galaicu-Păun – „Ca şi cum poezia mi s-ar oferi (teoretic) în progresie aritmetică,
refuzându-mi-se (practic) în progresie geometrică” (prezentare și interviu de Vasile Proca)..................................3
cronica literară
Ioan Holban – O lume în altă lume...........................................................................................................................9
Constantin Cubleșan – Sindromul Robinson (Radu Mareș)....................................................................................11
Elena-Brîndușa Steiciuc – George Banu sau vocația pariziană.............................................................................13
Constantin Blănaru – Noi aspecte de originalitate romanescă...............................................................................15
recitiri
Adrian Dinu Rachieru – După roman.....................................................................................................................17
poesis
Radu Vancu .............................................................................................................................................................19
Diana Corcan ..........................................................................................................................................................21
eminesciana
N. Georgescu – Texte ziaristice eminesciene neincluse în ediţii. 3. Despărțirea de Maiorescu.............................22
chipuri și priveliști
Liviu Antonesei – Tineri poeți, cărți excelente.......................................................................................................26
reflux
Alexandru Ovidiu Vintilă – Jules Perahim, „note despre un parcurs”..................................................................28
inedit
Theodor Codreanu – Numere în labirint (ianuarie – decembrie, 1990), 2.............................................................30
liber pe contrasens
Adrian Alui Gheorghe – Despre zâmbet .................................................................................................................33
epica magna
Matei Vişniec – Grand Sud (roman în lucru – fragment).......................................................................................34
etnologica
Petru Ursache – Trei ipostaze poetice ale mării (2)................................................................................................36
apostrof
Magda Ursache – Ce nu mai e de făcut ..................................................................................................................42
profil
Radu Mareș – Domnul Solcan ................................................................................................................................45
proză
Anica Facina – Mesteacănul ...................................................................................................................................47
Nicolae Cristea – Little Beetle ................................................................................................................................49
Dumitru Teodorescu – Dreptunghiul lichid ............................................................................................................57
portret în cărbune
Al. Cistelecan – Laurențiu Blaga............................................................................................................................62
recenzii
Daniela Micu – Despre filosofie, poezie şi dragostea deshidratată .......................................................................64
Camelia Toma – „Soldat incandescent”.................................................................................................................65
Oana Strugaru – Revoluţia personală, sau ceea ce contează, în cele din urmă .....................................................67
Ioan Ţicalo – Tânguire pe umărul unei cărţi ..........................................................................................................69
epistolar
Constantin Hrehor – Alex Ştefănescu......................................................................................................................71
lirice
Cosmina Ştefania Oniciuc.......................................................................................................................................72
Raluca Ioana Rîmbu................................................................................................................................................74
Alex Amalia Călin...................................................................................................................................................76
vitrina editorială • scriitori bucovineni şi invitaţii lor
Sabina Fînaru – Oglinzile fractale ale feminităţii...................................................................................................77
din sens opus
Leo Butnaru – O mie de cuvinte sau viaţa lui Flu..................................................................................................79
jurnal de călătorie
Marius Chelaru – Crimeea privită dinspre azi, către ieri şi mâine (V) ..................................................................82
coordonate cernăuţene
Ilie Luceac – Revista „Glasul Bucovinei” la 20 de ani de apariţie .......................................................................85
teatru
Paula Ghintuială – Trebuie să pierdem ceva...........................................................................................................88
avangarda între a şi z
Florin Colonaş – „Noi”, revista futuriştilor italieni ...............................................................................................92
traduceri
Kirsten Imani Kasai – Despre moarte, în Transilvania (traducere de Florin Dan Prodan) ..................................94
Număr ilustrat cu reproduceri
după lucrări semnate de artistul plastic
Dragoş PĂTRAŞCU.
autograf ovidiu genaru
1
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Trandafiri
Trandafiri pentru sânge trufie ºi urã
trandafiri pentru imperii
Trandafirii de-o clipã ai goliciunii
În toc de mântuire trandafiri
Trandafiri înhumaþi pe un afet de tun
îmbãtând doliul
sau trandafiri corectaþi prin lege
Trandafirii alcoolizaþi ai triumfului trandafiri
înãbuºind cuvântul oribil trandafiri
Trandafirii locotenenþi ai miresmelor
pentru capul plecat trandafiri
Rareori trandafiri în sine
pur ºi simplu trandafiri pentru trandafiri
Liviu Ioan
STOICIU
jurnal comentat
Totul ni se trage
de la magnetismul dereglat
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
22
E curios, nu se mai aude nimic de sfârșitul
lumii. Nici măcar de cutremurul cel mare pe care-l
așteaptă România, în Vrancea, nu se mai aude… S-au
liniștit toate parcă, fizic și psihic, planeta și locuitorii ei
„își văd de viață”. Sau e liniștea de dinaintea furtunii,
Doamne ferește? Moartea rămâne în parametrii normali.
Doar în Ucraina („separatiștii” ruși tulbură apele) și în
Irak (islamiștii radicali sunniți vor să pună mâna pe
întreaga lor țară) se pune problema războiului civil și a
ruperii teritoriale, moartea putând să facă excese
revoluționare (sau patriotice). Catastrofele naturale
(tornade, cutremure, inundații, alunecări de teren sau
„vreme rea”, cu frig unde ar trebui să fie cald), în lume,
nu mai impresionează pe nimeni, intră in regimul unei
normalități care evoluează. Ziua de 21 decembrie 2012
(când se sfârșea de tot calendarul mayaș) i-a învățat
minte inclusiv pe profeți și astrologi (compromiși de
predicțiile lor cu apocalipsa; au scris literatură
neinspirată atunci, de fapt?). Nici erupțiile solare nu mai
sperie pe nimeni. Acum oamenii de știință (după ce au
cam terminat-o cu pericolul încălzirii globale, expediat
între paranteze, el explicând toate nenorocirile) se miră
că polii magnetici ai Pământului ar putea să provoace
extincții de neimaginat (dinozaurii dispărând atunci când
s-ar fi inversat acești poli): „Dacă până acum se credea
că extincțiile în masă erau cauzate de impactul unor
asteroizi, o cercetare recentă a dezvăluit un fapt
neașteptat: inversarea polilor magnetici ai Pământului a
declanșat astfel de fenomene. Inversarea câmpului
magnetic al Terrei a produs extincții în masă în trecut,
din cauza pierderii oxigenului din atmosfera terestră”,
potrivit Discover Magazine. Lasă că: „Noi nu înțelegem
pe deplin modul în care este generat câmpul magnetic al
Pământului, de ce el este variabil, iar scalele de timp
sunt diferite”, a declarat dr. Colin Forsyth de la
Laboratorul Mullard Space Science al University
College din Londra. Totuși, există o explicație la
dereglările de azi, la magnetismul afectat: „Oamenii de
știință cred că inversarea polilor magnetici este doar o
problemă de timp”, potrivit Daily Mail. „Adânc în
interiorul Pământului, miezul topit generează un câmp
magnetic care este capabil să protejeze planeta noastră
împotriva vânturilor solare devastatoare. Câmpul de
protecție se extinde la mii de kilometri în spațiu și
magnetismul său afectează totul, de la comunicațiile
globale până la migrațiile animalelor și starea vremii”.
Dacă românii se plâng în acest an de schimbarea vremii
(că nu mai vine vara pe care o știm, plouă în prostie;
după atâta ploaie, meteorologii români se așteaptă la
două luni de caniculă, mai rea decât ploaia), de vină e
magnetismul dereglat al planetei… Altfel, Nostradamus
(Michel de Nostredame) o tot ține pe a lui de 450 de ani,
că de anul trecut, din 2013, a început (probabil în secret)
Al Treilea Război Mondial și că în perioada imediat
următoare lumea va fi zguduită de asasinatele a patru
preşedinţi (premieri). Știți, mai pe la colțuri se susține că
profețiile lui Nostradamus au fost „dictate” de Diavol,
de aceea s-au împlinit cu o acurateţe impresionantă.
Desigur…
Nu e greu să extindem presupunerile, că de la
magnetismul dereglat al planetei ni se trage în România
politica schimbătoare a PNL, de neînțeles – faptul că în
2014 PNL a părăsit USL (o uniune votată de 70 la sută
dintre români la alegerile parlamentare, o USL formată
inițial, în principal, de PSD și PNL), lăsând PSD de unul
singur la putere, pe cai mari, și că PNL, în același timp, a
părăsit „internaționala” Liberalilor europeni (ALDE) și a
intrat la Populari (PPE), supărat pe toată lumea, e iar o
probă crasă că se apropie… inversarea polilor?
Nu mai pun la socoteală că la inversarea
polilor planetei am fi expuși vânturilor solare, care ar
putea străpunge stratul de ozon protector. Impactul ar fi
o catastrofă pentru omenire, rezultând distrugerea
rețelelor electrice… „Aceasta este o treabă serioasă.
Imaginați-vă pentru moment că alimentarea cu energie
electrică ar fi oprită pentru câteva luni - foarte puține
lucruri funcționează fără aceasta, în ziua de astăzi”, a
spus Richard Holme, profesor de științe la Universitatea
Liverpool. De fapt, fără curent electric statele lumii ar fi
date peste cap din toate punctele de vedere (inclusiv
militar sau în domeniul securității, totul fiind
„informatizat-digitalizat”), în cel mai bun caz ne-am
întoarce toți „la țară”, la lampa cu gaz, la fântână (la puț)
și la closetul din grădină. Vai, ar fi o adevărată apocalipsă
pentru noile generații, axate pe internet, pe laptopuri,
tablete și telefoane mobile!
Dinspre scriitorii români, dereglarea magnetică
nu se observă cine știe ce, în particular (se observă poate
la nivelul breslei lor, care în ultimul an a dat iar „faliment
nedeclarat” și și-a mai revenit un pic pe banii statului,
bani acordați pentru reviste, după ce a fost reales pentru al
treilea mandat marele critic N. Manolescu, cu echipa sa
care visează la Premiul Nobel pentru Literatură), nu
contează că numărul cititorilor s-a micșorat, ei scriu și
publică (în cărți și reviste) „pentru nemurirea sufletului”.
Sigur, scriitorii ar avea subiect „gras” dacă într-adevăr se
pune la cale inversarea naturală a polilor, ei vor fi primii
beneficiari dacă li se vor inversa mințile, mai ales dacă au
funcții și putere (de la genialii noștri scriitori te aștepți la
orice, nu?).
18 iunie 2014. București
invitatul revistei
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Emilian
GALAICU-PĂUN
Născut la 22 iunie 1964 în satul Unchiteşti,
Floreşti, din Republica Moldova, Emilian Galaicu-Păun
este licenţiat al Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat
din Chişinău (1986), doctorand al Institutului de
Literatură “M. Gorki” din Moscova (1989), redactor
pentru Basarabia al revistei “Vatra” (Tîrgu-Mureş),
redactor-şef al Editurii CARTIER.
Cărţi publicate: (poezie) Lumina proprie,
Literatura Artistică, 1986; Abece-Dor, Literatura
Artistică, 1989; Levitaţii deasupra hăului, Hyperion,
1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994
(Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova,
Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România; în
urma unui concurs naţional, volumul este desemnat
drept una dintre cele mai bune zece cărţi de poezie ale
deceniului 1990-2000 din România); Yin Time, Vinea,
1999 (traducere în limba germană de Hellmut Seiler,
Pop-Verlag, Ludwigsburg, 2007); Gestuar (antologie),
Axa, 2002 (premiul revistei Cuvîntul); Yin Time
(neantologie,) Litera, 2004; Arme grăitoare, Cartier,
2009; A-Zbest, Arc, 2012; (proză): Gesturi (Trilogia
nimicului), Cartier, 1996; Ştiinţa, 2004 (Premiul Uniunii
Scriitorilor din Republica Moldova); (eseul) Poezia de
după poezie, Cartier, 1999 (Premiul Uniunii Scriitorilor
din Republica Moldova); (traduceri): Jean-Michel
Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului
european, Cartier, 2001; Robert Muchembled, O istorie
a diavolului, Cartier, 2002; Mario Turchetti, Tirania şi
tiranicidul, Cartier, 2003; Michel Pastoureau, O istorie
simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004;
Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, Cartier,
2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege
decăzut, Cartier, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu,
Cartier, 2009.
Emilian Galaicu-Păun este prezent în
numeroase antologii, din ţară şi din străinătate.
Au scris despre cărţile sale: Al. Cistelecan,
Marius Chivu, Alex Ştefănescu, Constantin Dram,
Mihai Cimpoi, Daniel Corbu, Nicolae Leahu, Adrian
Popescu, Aurel Pantea, Virgil Mihaiu, Mihaela Ursa,
Şerban Foarţă, Maria Şleahtiţchi etc.
Vasile Proca: Să începem cu o întrebare
care, mai tîrziu, ţi-a adus nobilul titlu de poet: cînd ai
conştientizat că eşti hărăzit poeziei, că Divinitatea ţi-a
făcut acest dar? Povesteşte cum s-a întîmplat.
Emilian Galaicu-Păun: Vorba vine: dacă nu
mă întrebi, ştiu; dacă mă întrebi, ... nici atît! Hai mai bine
despre copilărie să vorbim, singura... vinovată! Dă-mi
voie să-ţi citez un mic fragment din romanul la care
tocmai lucrez,Ţesut viu. 10 x 10, cel în care ...n (“...n
c'est moi!”), pe-atunci preşcolar, „compune” — din
întîmplare (fericită? nefericită? unul Dumnezeu ştie!) —
primul său vers: „Apariţia fotografului în ograda
buneilor schimbă cursul acelei zile. De-odată toată
lumea începu să se agite, unii răsăreau pe uşi, alţii se
iţeau pe fereastră, lucrurile intrau ca-n pămînt sau numai
nu ţipau sub mîna celui care le tot căuta. Rămas singur
cu fotograful în faţa casei, vru să-i readreseze întrebarea,
dar perspectiva de a fi aruncat iarăşi în sus, după ce că
toată noaptea visase că zboară de-adevăratelea, nu i s-a
părut deloc îmbietoare. Stătea la pîndă, gata să răspundă
solicitării care nu întîrzie să vină: „Ştii vro poizîi?” Nu
există ţăran în toată Moldova să nu pună această
întrebare; o va auzi peste ani adresată fiicei sale din
partea unor colegi de generaţie, stabiliţi de
zece-cincisprezece ani la oraş, care numai de dorul
literaturii nu se uscau. De ce atunci tresări — bunica ar fi
rostit „răsări” — din senin, de parcă simpla amabilitate a
fotografului de ocazie venea în atingere cu dorinţa lui
nemărturisită de „a exprima ceva care, fără de el nu ar fi
fost niciodată spus”? Susţinu o pauză scurtă, atît cît să-i
vină sufletul la gură, apoi, dintr-o răsuflare: „Pe pămînt
şi-n aer — cer, numai cer”. Mai departe nu ştia; nu-i
venise! Fotograful îl privi mulţumit, cu luare-aminte
chiar, alegînd între „Brava” şi „Maladeţ”, dar se pomeni
că rosteşte, cu neprefăcută admiraţie: „Duuu-te-n
păcat!... parcă ţi-a ieşit un înger pe gură”. Copilul păli şi
se făcu nevăzut.”
V.P.: Comportă numele tău vreo explicaţie?
Pseudonim? De ce Galaicu-Păun?
Em.G.-P.: În numele meu trăieşte bunica
Emilia (altminteri, sunt leit-poleit bunica, la chip şi la
vorbă — doar că am ceva mai multă ştiinţă/dragoste de
carte; vezi şi poemul de deschidere al Yin Time-lor,
„Carte nu ştie, ce numai iscălitura învăţase de o făce”. A
propos, cînd mă certa în copilărie că nu prea mănînc,
reproşul cel mai usturător suna astfel: „Ce ceteşti la
masă?!...”; pentru amănunte vezi textul meu din Cartea
cu bunici, apărută de curînd la Humanitas), totodată
dîndu-şi întîlnire numele celor două neamuri, dinspre
tată (Galaicu) şi dinspre mamă (Păun). Mă bucur că sunt
singurul purtător al acestui nume compozit, cinstindu-i
astfel pe toţi ai mei.
V.P.: Unde te-ai născut, unde ai copilărit şi
unde ai învăţat?
Em.G.-P.: M-am născut la ţară, în satul
Unchiteşti, comuna Cuhureştii de Sus (am rîs cu lacrimi
cînd în antologia Gestuar, de la Axa, a apărut: Cultureştii
„Ca şi cum poezia mi s-ar oferi
(teoretic) în progresie aritmetică,
refuzîndu-mi-se (practic) în
progresie geometrică!”
3
invitatul revistei
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
24
de Sus; asta da, greşeală de tipar!), dar... n-am mai prins
veşnicia. Probabil va fi fost deportată în Siberia! La 7 ani
părinţii m-au adus la Chişinău, unde m-au dat la şcoală
(Nr. 1 pe-atunci, actualmente liceul „Gheorghe Asachi”).
Restul n-a mai fost copilărie, ci un fel de schimbare a
uniformei — octombrel-pionier-comsomolist —, pînă
am ieşit cu totul din ea. Dar ca să nu întind vorba, hai
să-ţi citez un fragment de roman, edificator zic eu: „Pe
cînd fetiţele de-o seamă cu el se numeau, una din zece,
Rodica, iar părinţii lor (la perduta gente!) — fără
excepţie, prima generaţie „încălţată” — abia dacă
prinseră un loc în căminele pentru familişti (ai lui ocupau
camera din colţ, ceea ce înseamnă că balconul lor se
întindea, în unghi drept, de-o parte şi de alta a peretelui),
nu înainte de a aduce pe lume doi-trei plozi, primul din
dragoste, restul din greşeală şi nu neapărat de la un tată
— legitim sau necunoscut —, soarele nu apuca să
asfinţească într-un capăt al patriei că şi răsărea într-altul.
Cum anume se întîmpla minunea asta şi dacă nu cumva
ţara avea doi sori, prima învăţătoare nu a mai stat să le
explice, la ora de educaţie patriotică numită, bineînţeles,
„leninskii urok”, cea dintîi din viaţa „nepoţeilor lui Ilici”.
Aşezaţi în bănci — fetiţă cu băieţel, iar atunci cînd n-au
mai fost de-ajuns băieţei, fetiţă cu fetiţă —, cît să fie
cuprinşi dintr-o privire la capătul căreia lemnul
mobilierului cazon se umplea dintr-odată de ochi —
muguraşi nedesfăcuţi, băieţii; flori gata să se scuture,
fetele —, înfăţişau o privelişte idilică pe fundalul unui
prunc desprins parcă dintr-o frescă de Rafael — dolofan,
cu bucle aurii, încrucişîndu-şi degeţelele într-un gest de-o
candoare adusă bine din condei — şi înrămat într-un
chenar de fer-blanc zugrăvit în negru pentru a fi agăţat
pe peretele din spate al clasei. Acelaşi chip zîmbitor
ocupa două treimi din pagina de deschidere a
Abecedarului, deasupra unei poezii în care întoarcerea
păsărilor călătoare & regenerarea naturii era pusă pe
seama faptului că „în april în april/ s-a născut Ilici”. Că
puştii abia urmau să înveţe a scrie şi a citi, şi, deci, nu
aveau cum să se pătrundă de mesajul Bunei Vestiri
anunţate de Grigore Vieru, din prag, nu pare să le fi
trecut prin cap responsabililor de la minister, la fel cum
— peste două luni şi ceva, chiar în preajma Marelui
Octombrie, sărbătorit pe 7 Noiembrie — nereuşita la
învăţătură şi purtarea insuficientă nu a avut nici o
legătură cu primirea în octombrei, toată clasa in corpore,
după ce unii şi alţii au tot fost ameninţaţi săptămîni în şir
că nu-şi vor prinde-n veci la piept steluţa cu chipul lui
Ilici. Şi mai inexplicabil era felul în care micuţul Volodia
Ulianov de pe insigna de octombrel reuşea să
îmbătrînească în mai puţin de 3 ani (din clasa întîi pînă
într-a treia) pe insigna de pionier, acum arătîndu-se în
profil, chel şi cu bărbuţa de ţap tunsă scurt, scrutînd
viitorul luminos al omenirii prin tăietura mongoloidă a
ochilor şi purtînd pe cap o cunună de flăcări dezlănţuite.
Nu mai văzuse oameni arzînd cu pară; or, imaginea lor
făcea trimitere la „cel-de-pe-comoară” din poveştile
bunicii, ştiut fiind faptul că deasupra comorilor ascunse
pîlpîie limbi vineţii, ale iadului. Dacă nu cumva însuşi
Dumnezeu se arăta în chip de rug aprins. Prima
învăţătoare turuia întruna, a fost însă suficient să pună şi
ea o întrebare — „Copii, care dintre voi ştie cine-i
Vladimir Ilici Lenin?” —, că o pădure de mîini a ţîşnit
ca la comandă. De ce l-a ales anume pe dînsul, nu-i nici
un secret pentru nimeni — era singurul „din
intelectuali”. Şi atunci, în liniştea ce făcea să reverbereze
solemnitatea momentului, vocea-i ţivlită, ca ieşind
dintr-o goarnă pionierească, umplu încăperea: „Un
jidan!”, suflul exploziei (de rîs!) răvăşind clasa; prima
învăţătoare izbucnind în lacrimi; uşa trîntită în urma ei cu
atîta putere încît, la celălalt capăt al coridorului, şeful de
studii a ieşit să vadă ce dracu’ se întîmplă-n şcoala asta;
şi glasul tatălui, în seara aceleeaşi zile, certîndu-se cu
mama care-i luă apărarea („Ce ştie un copil?”), fără
drept de apel: „Într-adins a făcut-o!”. Două au fost
consecinţele acelui început de an şcolar de pomină: 1)
orice ar fi făcut copilul, a făcut-o cu bună ştiinţă şi, deci,
2) nimeni nu are dreptul să-i ţină parte. Nu lipsea decît să
pecetluiască legămîntul cu sînge şi atunci niciun înger nu
l-ar mai fi oprit: „Să nu pui mîna pe băiat şi să nu-i faci
nimic...” La rîndu-i, jurase să-şi muşte limba ori de cîte
ori l-ar fi luat gura pe dinainte; nu-i va fi greu să se ţină
de cuvînt: de mic, învăţase să vorbească de unul singur,
pe două voci, propria voce şi toate celelalte — le ştia pe
dinafară —; în capul lui era loc pentru toată lumea.
Singurul care-i scapă, nu prin tonalitate, ci prin cele
spuse, era glasul tatălui.”
Studenţia n-a fost nici ea mai brează, dar cel
puţin am avut acces la Biblioteca Naţională (pe atunci
„N. K. Krupskaia”), unde am citit pe rupte (literalmente:
ţin minte cum îmi rosesem coatele la sacou...), ca un
apucat.
V.P.: Cînd şi cum s-a petrecut debutul
revuistic?
Em.G.-P.: Am debutat cu două poezioare, la 9
ani, în revista Scânteia leninistă. Una era despre un urs
ce-i vine în ajutor unui copil rătătcit în pădure. Ei bine, la
distanţă de peste 3 decenii, tocmai a apărut, la Editura
Cartier, Ursul. Istoria unui rege decăzut, de Michel
Pastoureau, în tălmăcirea mea. Graţie Ursul-ui lui
Pastoureau, am cîştigat o bursă de traducător la Centre
National du Livre, astfel încît plec pe-o lună la Paris... să
plimb ursul! Ceea ce înseamnă că, o dată în plus,
cuvintele atrag realitatea.
V.P.: Dar în volum? Fă, te rog, o referire
mai largă la cele două volume tipărite cu chirilice,
înainte de '90. Cum au fost întîmpinate? Ce tiraj
aveau?
Em.G.-P.: Am debutat în iarna lui '86, cu
invitatul revistei
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
5
Lumina proprie, Editura Literatura artistică. Sub cele
mai rele auspicii: dupa ce că au tot fost cernute şi
răscernute, unele poeme s-au pomenit fără 2-3 strofe sau
cu versuri rescrise în redacţie. Alte două poeme au căzut
după ce cartea a fost machetată — fără vreo explicaţie.
Dacă volumaşul scos în seria „Debut” (sau mai degrabă
„Rebut”!), într-un tiraj de 2.000 de exemplare, nu mă
reprezintă, cel puţin nu mă face de ruşine: nu conţine
niciun poem cu Lenin, Partid, comunism şi alte stafii!
Cealaltă carte tipărită cu chirilice, în 3.000 de exemplare,
se numeşte chiar aşa: Abece-Dor, Editura Literatura
artistică, 1989, titlu pe care-l aveam încă din toamna lui
'85. Mulţam' lui Gorbaciov, altminteri nu mai vedea
lumina tiparului cît pururi. In nuce, sunt de găsit în
această carte, sigur, ceva mai imberb, dar şi mai barbian.
V.P.: Printre cărţile tale figurează „Poezia
de după poezie” şi „Portret de grup”. Sunt cărţi de
critică literară? Ce te-a îndemnat să le scrii?
Em.G.-P.: Cartea mea de critică literară — mă
refer la Poezia de după poezie (în cazul Portret-ului de
grup, am fost doar co-antologator, tot greul revenindu-i
lui Eugen Lungu, autor al unei memorabile prefeţe) —
„s-a scris” de la sine, pe măsură ce trimiteam cronici la
Vatra, revistă din a cărei echipă redacţională fac parte de
vreo 15 ani. Întotdeauna am gândit poezia (cum ar fi,
crimă cu premeditare!), iar faptul că am şi scris-o m-a
făcut să mă simt în largul meu în poemele altora, dar şi
să adulmec de la o poştă impostura. În temei, am scris
despre cărţile care mi-au căzut cu tronc la inimă, dar
n-am ocolit nici „cazurile clinice” (vezi bunăoară „Carte
(de recitire), cinste cui te-au scris” sau „Revoluţie cu
voie de la... acad. Sorescu”). Acum, că am întors pagina
(sau aşa-mi place să cred), mărturisesc că supremul meu
orgoliu în materie de critică literară a fost să mă
pomenesc citat, în două-trei rînduri, de însuşi Al.
Cistelecan, după cum stă mărturie Top ten-ul domniei
sale, ceea ce a însemnat o recunoaştere ca între
„profesionişti”. Mă gândesc dacă şi eu aş putea să-l citez
ca poet, ştiut fiind faptul că ilustrul critic a „comis” la
vremea lui versuri...
V.P.: Unii comentatori au spus că ţi-ai
asumat rolul de poeta vates. Ţi se potriveşte această
sintagmă?
Em.G.-P.: Nu joc poezia, ca să-mi asum un
rol. Nici măcar cel de poeta vates, bun şi el, dar care nu
acoperă decît un aspect periferic al creaţiei mele (poemul
„Ch-ău”, bunăoară, tradus într-o mulţime de limbi şi
migrînd din antologie în antologie — l-am întîlnit de
curînd în Cele mai bune 100 de poezii despre patrie ale
românilor, scoasă la Compania). Mizele mele sunt mai
degrabă de altă natură: unii critici au remarcat
corporalizarea scriiturii, alţii bătaia metafizică a
poemelor, „implicarea gravă, pînă la tragism” etc., etc.
Ca să fiu sincer, nici măcar apelativul de poet nu mi se
potriveşte chiar în fiecare zi, între două poeme de-ale
mele aşternîndu-se uneori o tăcere de peste doi ani!
(Între paranteze fie spus: de la Yin Time-le scoase la
Vinea, în 1999, nu am mai publicat nicio carte originală
de poeme, doar o antologie, Gestuar, Axa, 2002, şi o...
neantologie, Yin Time, Litera, 2004. Atîta mîngîiere:
zilele acestea mi-a apărut, la Pop Verlag din Germania,
volumul Yin Time, în tălmăcirea lui Hellmut Seiler.)
Calificativul vates îl „prinde” mai degrabă pe cititorul &
editorul de poezie (şi nu numai) cu acelaşi nume, dar
asta-i o cu totul altă poveste, una fără sfîrşit.
V.P.: Cum îşi scrie poezia Emilian Galaicu-
Păun?
Em.G.-P.: Lepădîndu-mă de ea, ca Petru
abjurînd! Fiindcă eu nu scriu poezii, ci cărţi sau, dacă ar
fi să-i credem pe critici, cartea invelată. Or, fiecare poem
este în acelaşi timp un text autonom, dar şi o piesă
(numai nu de schimb!) în marele puzzle al lui
Unu-adunat-împreună; ceea ce presupune o continuă
racordare a fiecărui text cu ansamblul. Cum însă lucrul
acesta nu se întîmplă „din prima”, adeseori sunt în pielea
dirijorului care, în timpul celei de-a n-sprezecea probe de
orchestră, îşi rupe bagheta, de capul viorii întîi,
nemulţumit de toţi şi de toate. Vorba poetului: mi-am
spînzurat şi eu, de nenumărate ori, lira-n cui,
cutremurîndu-mă la gândul că definitiv. Tocmai d-aia
scriu ca şi cum orice poem ar fi ultimul (Al. Cistelecan
vorbea la un moment dat de „vampirismul” cărţilor
mele, fiecare absorbind sîngele celor dinainte; tot lui îi
aparţine această formulă inspirată: „Poetica lui Emilian
Galaicu-Păun se bizuie pe principiul ţuicii ardeleneşti: ea
„întoarce” mereu aceeaşi substanţă, pînă cînd se obţine
un lichid care ia foc de la sine”. O dată în plus, îi
mulţumesc pentru cuvîntul-înainte — un adevărat studiu
monografic în miniatură — la ediţia germană a Yin
Time-lor). Fiecare vers nou se lasă cucerit ca o redută
duşmană, cu pierderi enorme: vorba prietenului meu
Emilian Galaicu – Păun și Vasile Proca, la Iași
invitatul revistei
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
26
Dan Bogdan Hanu — scriu pe înDELETE. Uneori
asediul ţine luni şi luni de zile, alteori — ani (un scurt
poem din Yin Time, „n-o pot spune: ea este”, a trecut
prin toate fazele distilării, din '89 pînă în '98, pînă să-şi
„picure” — sigur că da, chinezeşte — cele 9 versuri;
„VAcA” mi-a luat mai mult de jumătate de an, timp în
care m-am ţinut doar de coada ei; dacă ar fi să
contabilizez limbile/antologiile în care a apărut, din '95
încoace, m-aş pomeni peste noapte proprietarul unei
adevărate turme). Ca şi cum poezia mi s-ar oferi
(teoretic) în progresie aritmetică, refuzându-mi-se
(practic) în progresie geometrică!
V.P.: Există, se ştie asta, un conflict între
generaţiile literare din Basarabia. Cum îl comentezi?
Em.G.-P.: Linia de demarcaţie nu trece între
generaţii (ne înţelegem de minune cu Vasile Vasilache,
Aureliu Busuioc sau Vladimir Beşleagă — optzeciştii
noştri... în ani!), ci între mentalităţi. Există poeţi, unii
născuţi, nu făcuţi, care mai trăiesc încă într-o „rezervaţia”
mioritică păşunistă, cu zimbri şi Molde (pe post de baci
— infatigabilul Adrian Păunescu!), enclavă pe care ar
vrea s-o extindă cu orice preţ „de la Nistru pîn' la Tisa”.
Şi mai rău: îşi cultivă sentimentul cetăţii asediate, pe post
de asediatori fiind negreşit postmoderniştii et eiusdem
farinae, asta în timp ce tot ei se năpustesc vitejeşte
asupra tuturor celor care scriu/gîndesc altfel. Alteritatea
mai este un păcat de moarte, în viziunea inchizitorilor de
la Literatura şi Arta, altminteri organul US din
R. Moldova (citesc negru — în cerul gurii!!! — pe alb:
„Bine e că intelectualii noştri, dar şi reprezentanţii altor
pături sociale, în majoritatea lor, rămîn străini de
fenomenul post-modernist”; no comment). Or, o cultură
nu se face în buncăre; după ce că ni s-au tras, la Est
(Nistrul) şi la Vest (Prutul), două frontiere tot mai bine
păzite, să ne mai încuiem şi noi, pe dinăuntru?! Culmea
nesimţirii este că unii dintre cei ce-şi „apără sărăcia şi
nevoile şi neamul”, cu îndîrjirea marilor perdanţi, în
realitate sunt bine căpătuiţi, fiind directori de publicaţii,
şefi de partide, deputaţi, senatori, consilieri ministeriali
etc. Dumnezeu cu dînşii, dacă vor fi avut unul... Noi să
ne căutăm de scris!
V.P.: Cum a apărut editura „Cartier”? De
ce „Cartier”? Care este rolul tău la această editură?
Ce proiecte are editura?
Em.G.-P.: Apărută în 1995, printr-o minune
(cum altfel?!!), editura Cartier — hai să-ţi dau o
explicaţie fantezistă a denumirii: satul se defineşte prin
mahalale, oraşul prin cartiere; or, civilizaţia modernă este
una citadină prin excelenţă — a început cu două cărţi:
Lunaticul nopţii scitice, de Nicolae Popa (premiul USR
pentru poezie) şi Gesturi. Trilogia nimicului, de Em.
Galaicu-Păun (premiul USM pentru roman). Acum
scoatem 70-80 de titluri pe an (vezi şi site-ul nostru:
www.cartier.md), avînd relaţii de parteneriat cu mari
case străine cum ar fi Seuil, Gallimard, PUF ş.a.m.d. E şi
meritul meu în această deschidere europeană, în calitatea
mea de redactor-şef al editurii. Totodată, am tradus
pentru Cartier cîteva cărţi cu adevărat mari ale gîndirii
europene; mă refer în special la volumele lui Michel
Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu
occidental; Albastru. Istoria unei culori şi Ursul.
Istoria unui rege decăzut, dar şi la Tirania şi
tiranicidul, de Mario Turchetti (nu mai puţin de 1.130 de
pagini), sau O istorie a diavolului, de Robert
Muchembled, în dauna unor cărţi de ale mele pe care
le-am tot amînat. (Acum o săptămînă îmi apărea la
Cartier traducerea Ursul-ui; paralel, la Pop Verlag, vedea
lumina tiparului traducerea germană a Yin Time-lor. Ei,
bine, crede-mă: mult mai a mea mi se pare cartea lui
Pastoureau, pe care am tălmăcit-o eu, decît volumul meu
transpus în limba lui Goethe sau, de ce nu?, în limba lui
Paul Celan, de Hellmut Seiler!) În cel mai scurt timp
vom scoate — integral! — Jurnalul lui Andre Gide
(peste 2.600 de pagini), dar şi Jurnalul inutil al lui Paul
Morand (cca 1.400 de pagini) sau SchrummSchrumm
de Fernand Combet — ca să dau doar cîteva nume.
(De-am avea atîţia cititori pe cîţi autori de valoare am
publicat în ultimul deceniu!...) În sfîrşit, chiar dacă este
situată pe Bîc şi nu pe Sena, editura Cartier seamănă tot
mai mult — în opinia comentatorilor — cu un... Cartier
Latin a la roumaine, propunîndu-şi să transforme, din
interior, Ch-ăul într-un oraş-lumină.
V.P.: Îţi mulţumesc, dragă Emilian. Mai
aveam şapte întrebări pentru tine. Poate vom găsi
timp şi pentru ele.
aprilie 2008
(Prezentare şi interviu realizate
de Vasile PROCA)
George Vulturescu, Dan Bogdan Hanu,
Nicolae Coande, Emilian Galaicu-Păun,
Vasile Proca și Nichita Danilov, la Iași
invitatul revistei
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
7
Tanka
,,! frumoasă şi perfectă ca Moartea-n care toată
se-adună cu-nveliş, îţi jinduim toţi clipa
cînd goală-n faţa noastră vei apărea lucind:
o, urletul cu care te despicarăm, Moarte,
o, sîngele, pe buze al primului hymen!”
(Cezar Ivănescu, Prima fecioară a omului)
nepereche în nopţile cînd îsi desface picioarele, unul mai fără-nceput şi sfîrşit decît altul,
ca două războaie
mondiale – înscrişi între ele, cei douăze'ş'unu de ani ai lui, cînd a intrat la ea, de perioadă
interbelică, taie măsura exactă a pasului, linia coapsei, măiastra de la aer a golului dintre
craci, cum ai şlefui cu germana lui das ewig weibliche pronunţia
franţuzească (chercher la femme) – şi care-i vor fi inspirat comparaţia graţie semnului
din născare în formă de tanc, de pe latura interioară a gambei, cu ţeava-ndreptată în sus,
ţintind sexul
(o poveste a gestului: mîna adusă la burtă a tinerei
profesoare de mate, în chiar timpul lecţiei cînd, despicîndu-l în două,
o coloană de tancuri sovietice tocmai intra-n sat, ca pentru a-şi
feri sarcina/fătul zvîcnind prima oară-n turela maternă de cha(i)r la atingerea
celei care, la tablă, cu creta-ntre deşte – ea însăşi ca dată cu var – explica: ,,două linii
paralele nu se intersec...”)
fată mare, înjură de naşterea mă-si/se roagă de doamne,
maica domnului. numele ei fie tanka, chiar dacă-i maria. în numele precistei poartă cu graţie
cele două războaie – cel stîng, cu warice! – prin inima tîrgului, nepăsătoare la trecerea
timpului – zebră de
zile albe şi negre –, la focul pieziş din privirea bărbaţilor – mama-i zicea: ,,de pisică şi de om te
desparţi la intrare, altminteri nu scapi de ei” –, cum ai străbate un
cîmp minat fără hartă, închisă în propria sa carapace – tanchistă din naştere –
ca o zeiţă-n armură. blindată-n naşterea mă-si! uşoară de parcă nici maică-sa n-a fost în veci grea
cu dînsa, nici fecioara maria cu Unul născut nu făcut (o poveste de dragoste: cum s-au luat golul
dintre picioarele cu goala stăpînă-a acestora, -n sensul că cine s-aseamănă se adună).
istoria trece cu pas de femeie: în '89, pe 7 noiembrie, -n timpul paradei militare, culcată sub
tancuri, alături de alte o sută, luată-n căruţă de ofiţerul ulise ieşind din cei (cîţi?) cai-putere pîn' la
epoleţi: ,,ăsta calcă, nu fute!”; ridicată-n picioare în '91, o dată cu statul, golem scris/făcut cu
degetul în ţărînă, să-i vină doar numele: ,,r(î)m(a)”; să nu i se vadă semnul fiarei? waricele? de pe
picioare, cu cizmele de cernoziom trase pînă peste ochi (Requiescat în pace!); pe drumuri (nici
unul nu aduce la roma decît via albania!)-n ultimii ani; adunată cu genunchii la gură, cum şi-ar
legăna, abia rupţi de la ţîţă, doi gemeni. în puterea ei – facerea; mîinilor lui nu i s-a dat decît
scrierea. şi atunci numai după ce-i intră sub piele, se face în tancul de pe latura interioară a
gambei, aprinde motoarele, pune-n mişcare pistoanele, trage ţintind sexul
(poema concepţiei imaculate se rupe de pe buze: ,,desfă-mă!”)
invitatul revistei
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
28
Passager
,,...ci vene,
multe vene neîntrerupte
de nici o lamă”
(Mihai Ignat, Bă Cancer)
şi ce dacă-şi deschide din cînd în cînd venele? face parte din specia celor aleşi ce-şi ascut
astfel sîngele.
roş-albastru. la ambele capete. ca pe-un creion bicolor. răsucindu-se-albastru în ascuţitoarea
de creioane a inimii, să-şi facă vîrf. după felul în care împunge-n buricele degetelor,
din interior spre afară, cu roşii corniţe,
să-şi revendice non omnis moriar, gata de scris. jumătate în mîinile domnului,
pe jumătate dat dracului – nimeni nu-i
mulţumit cu juma' de măsură! şi nici, întreruptă de lama cuţitului, linia de demarcaţie
nu mai e sigură.
ca şi cum, aruncat în sus ca un toiag încrustat, să-şi dispute-n teren dreptul primei
lovituri, două mîini osebite, zvîcnind amîndouă odată, -n acelaşi timp s-ar întîlni
undeva pe la mijloc. fiecare-n
contra celuilalt, scrisu-i apropie: pus pe jar, demonul (zis şi-,,al creaţiei”) face risipă de purpură
pînă la dumnezeu tot aşa cum, tocindu-şi grafitul ce-i ţine de inimă, domnul e cît ce să
dea de dracu'! puţin mai lipseşte şi unul va-ncepe să scrie cu sîngele altuia,
paloşe gotice faţă cu praporii
glagolitici. pe viaţă şi moarte. cum ai completa un pomelnic cu nume – aceleaşi –
trecute pe rînd de la unii
[morţi] la alţii [plugari]: nu e literă să nu fie scrisă de două ori, cu chinovar şi sineală,
o dată în ceruri şi, -ntoarsă,
pe pămînt. după gustul, tot mai pronunţat, de rugină din gură, se simte că au şi pornit
să se taie în săbii, de sînge.
acum tot mai subţire, cu două tăişuri, de care se prinde cînd
unul cînd altul cu mîinile goale,
într-o mînă de om,
dumnezeu şi satana fac skandenberg. mîna
scrie morţii cu cerneală
şi pe cei vii cu roşeală.
Cezar Ivănescu (prim-plan),
Emilian Galaicu-Păun
și Simona Modreanu,
la Iași
cronica literară
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Ioan
HOLBAN
O lume în altă lume
9
O densă lirică de notaţie scrie Ioana
Coşereanu-Vasilescu în cea mai recentă carte a sa,
Fantasme în rochii de jar (Editura Junimea, 2014), dar
nu e o „notaţie” a realului , cum se întîmplă adesea, ci a
unui spaţiu plăsmuit, unde pătrund doar călătorii în vis,
căutătorii – cum sîntem avertizaţi chiar din primul
poem al volumului – nu ai unui teritoriu oniric, ci ai
unei realităţi a visului: o lume întreagă se transferă
acolo pentru a se reclădi prin, iată, un cîntec magic (al
lui Orfeu? al lui Amphion?): „Căutători în ape cu chip/
plăsmuit/ călători,/ cavaleri înălţaţi/ în vis/ măsurător
de larg/ în cerc fecund sfios/ Cerul în fluvii
albe-nşelătoare/ se zbate biciuit de rîs alcoolic/
prevestitor de invizibile rotiri/ în zvon încolăcit
iernatic/ şi zdrenţuit în măruntaiele-i/ clocotitoare/
Născut stropit de valuri azurii,/ flămînd de neputinţe şi
de născociri/ sticloase, izvor de-ncoronare/ în ape
libere de moarte/ feciorelnic sîngerînd/ În mersul lor
căutătorii, cavaleri/ călători în rosturile lumii/ cu
drumurile lor zădărnicite-n piatră/ adulmecă făţiş în
lucrurile pieritoare/ visul lumii, cîntec magic”
(Călători în vis). Locul pe care îl caută călătorii din vis
ai Ioanei Coşereanu-Vasilescu e, poate, „steaua aceea
mare”, unde s-ar putea (re)descoperi calea de lumină,
cum spune un copil mătuşii sale în Poveste despre
noapte, acolo sînt „serbări imaginare”, străzile sînt ale
oamenilor singuri care se mişcă haotic, în rîs hohotitor,
uneori, scrîşnit, „alcoolic”, alteori; e un loc al istovirii,
al speranţei surpate, un ţinut unde nopţile sînt „zile fără
sfîrşit” şi unde se urzesc palate, flori, mări cu malurile
lor – o lume în altă lume, plăsmuită de un poet care e,
înainte de toate, „ctitor” de fantasme în rochii lungi de
jar, fugind din povestea călătorului „totem”, Odiseu,
acela care înfruntă Gorgona, monstrul infernal:
„povestea să rămînă nerostită,/ precum un fulger
lacom hotărît să mintă,/ să-mbete frumoasele zeiţe
pămîntene/ dezbrăcate/ strîngînd la piept pe călătorul
rătăcit,/ precum în alte timpuri Gorgona/ marinarii în
drumul lor spre un firesc viril/ seminţe, hrană pentru
plîns/ şi voluptăţi imaginare” (Întîmplare); „Ce
frumoasă poveste…/ ce palat cu stele s-ar fi putut urzi,/
izvor, nesaţ încolăcit în vise,/ ulcior cu apă lină vestitor
de-alcătuiri/ seducătoare şi iubire./ Şi ce poveste s-ar
mai fi ţesut/ pe căi rămase-n urma ploii,/ şi joaca
zarurilor de altădată/ fantasme purtătoare de noroc,/
pămînt proptit cu umăru-ntr-o stea/ făgăduind iluzii
de-o frumuseţe zveltă/ poveste meşteşugită cu trup
învăpăiat” (Palat cu stele).
O poveste bîntuită de imagini scrie Ioana
Coşereanu-Vasilescu în Fantasme în rochii de jar,
născocind ciudaţi „prieteni călători” sau, altfel, nişte
„zei nomazi” care caută lumea reală din vis: aici,
închipuirea – „gardă gri” – rodeşte o poveste bogată cu
făpturi-eresuri, oameni-fluturi şi fantasme în rochii
lungi de jar. În această ordine a unei lumi din altă lume,
lirica Ioanei Coşereanu-Vasilescu trebuie citită în cheia
cromaticii sale speciale; o cromatică fauve (Goya şi
Van Gogh sînt pictorii invocaţi adesea) a unui univers
în culori mereu agresive. Albul, de pildă (cerul e în
„fluvii albe”, drumul, iarna, aripile, pămîntul, ploaia
sînt albe) e unul orbitor, nu are nimic din simbolistica
sa obişnuită, a gingăşiei, purităţii, virginalului; albul
din poezia Ioanei Coşereanu-Vasilescu e, mai degrabă,
albul livid (al strigoilor, stafiilor şi al balenei albe a lui
Melville), asociat stingerii, morţii, unde „icoana” unei
minuni albe se năruie în zăpada bolnavă: „Paşi prinşi
pe zăpada bolnavă/ veghează la semne de iubire/
întipărite pur/ pe căi spălate de ploi albe,/ locuri faste,
vieţi de ziditori/ bună vestire./ Inima orbilor mai
puternică/ decît nuanţa ploii albe/ oraşe vii de sticlă şi/
ploi albe cu feţele spălate/ de aşteptare/ lumina clară
călcată în picioare,/ precum neaua, miez fraged lucitor,/
urzeli din vis învins/ icoană în minune albă” (Ploaie
albă). În simbolistica orizontului mito-poetic, albul se
asociază cu roşul, dualitatea fiind motivată acolo de
paradigma vieţii înseşi (albul laptelui şi roşul sîngelui);
în Fantasme în rochii de jar, ochiul „se rupe” în roşu,
apele sînt înroşite, rîsul, ţărmul mării, cerurile, buzele
şi, iată, tăcerea sînt roşii, trandafirii, purpurii: în
povestea Ioanei Coşereanu-Vasilescu, albul şi roşul
sînt ale unei lumi istovite, obosite, cu sufletul despărţit
de trup, îngînînd spaima morţii lîngă Lethe, rîul
alunecos spre împărăţia lui Hades: „Am visat un palat/
fără lumină, umbrind/ luciul neted al somnului/ alcătuit
din monştri frumoşi,/ monştri exilaţi mirosind/
îndărătnic a scînteie,/ armă purtătoare de aripi albe./
Timpul nu mai pare liber,/ spaima morţii contopită/ în
adormirea rîului lunecos/ dispare/ acolo-nveţi
nestingherit despre/ blîndeţea roditoare, pămînt înalt/
cu rădăcini în cerul istovit/ Cuvintele nesupuse,/ ziduri
fîntîni cu ape/ înroşite de sus/ din slăvile mistuitoare/
ale soarelui sceptic,/ căutător etern... amănunte/ Să
credem repetînd,/ ne cheamă/ lumina obosită/ în
zgomot lung de zicere/ străveehe/ împotrivire blîmdă,/
muzică despărţită de sufletul/ trupului îngenunchiat
sieşi/ rîvnind făptuitor/ şi repetat” (Poveste).
Binomul alb-roşu e însoţit, în lirica Ioanei
Coşereanu-Vasilescu, de alte două culori, metafore
obsedante: albastrul şi galbenul. Mai întîi, marmura
cronica literară
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
10
cerului, lacrima, poemul, umbra, povestea însăşi sînt
albastre, obsesiv albastre: „Venirea ta din ochi de apă,/
imagini prinse laolaltă/ în lacrima albastră/ lacom
ascunsă./ Oraşul acesta obsesiv albastru/ cu străzi şi
case inundate-n ceaţă,/ cu ochi lăuntric de
fereastră-nchisă,/ cu oameni prinşi în nepăsare/ a strîns
în mîini zdrelite/ de-atîta neputinţă/ ritmul tăcerii şi
cerul/ închipuit albastru/ În întunericul din stele/ să se
şteargă povestea/ plecăciune înger,/ rai stufos pe di-
năuntru,/ zid plîns de credincioşi” (Poveste albastră).
Cum se vede, şi albastrul se îndepărtează de
simbolistica „uzuală” (culoare a cerului, a perfecţiunii,
a infinitului, a dragostei, a visului romantic şi a florii
sale); albastrul din Fantasme în rochii de jar e, mai
ales, al necropolelor egiptene. Toamna, timpul, ochiul,
marea, trupul, rodul şi viaţa sînt galbene: în cartea
Ioanei Coşereanu-Vasilescu, galbenul e culoarea
surpării, a declinului şi a morţii („Înfăşurată, tulburător/
în ceaţă deasă,/ loveşte orice trecător/ care-şi tăinuie
plînsul./ Niciodată toamna, cu foşnetul ei/ galben, nu
va biciui orgoliul/ adevărului, locuitor rănit,/ hrană a
trupului gînd./ Van Gogh, în somnu-i treaz,/ murmură
neînţelesuri,/ întrebările victime întoarse/ ale timpului
galben./ Aminte mereu de moartea lui,/ de inelul
ochiului galben/ coborît din cîntecul întomnat/ al fetei
cu spice la tîmple,/ zgomot zadarnic şi surd/ de toamnă
îngălbenită.../ nisipuri mişcătoare...” – Toamnă
galbenă), dar rămîne, în acelaşi timp, un simbol
ascensional, evocînd strălucirea luminii solare: „Un vis
brăzdat de multe imagini ale cărnii/ şi adevăr cu ochi
frumoşi de înger,/ pasăre rătăcită în tăcere/ nemişcată în
făgăduinţă,/ adună-te în ţipăt de virtute/ cu dragostea în
palmă,/ desfătare,/ pe trunchi de galben-purpuriu,/ să
urci în larguri ceruri/ spectacol simplu fluierînd
sălbatic/ isprăvi din vis brăzdat de multele imagini/ şi
trup iubind” (Pasăre rătăcită).
Jocul cromatic, subtil elaborat, structurează o
poezie a contrastului violent, dar şi a „alianţei” înaltului
cu pămîntul, ale cărui rădăcini, iată, se află în „cerul
istovit”, a mării cu cerul: o unitate strivită într-o reţea
nominală în care verbul dezleagă pe pămînt ceea ce va
rămîne dezlegat şi în cer: „Ape limpezi/ ţărm de nisip
scoici,/ se odihnesc simplu/ cu nume aspru amintirile,/
căldura amiezii, singurătatea./ Mersul stînjenit şi mut/
ne apropie de alb,/ strălucitor,/ Cerul îşi poartă
pedeapsa/ să ne privească neîncetat/ noi nu reuşim să
ne învingem/ trupul/ căi din cer străbat drumurile/
întunecate şi dor de lacrimă/ în ochi lacomi fără
cuvinte/ cu gîndul credinţă, bocet,/ blînd ca o ploaie de
primăvară/ se înclină sărutului nins de atîta/ lumină”
(Cer). Ioana Coşereanu-Vasilescu îşi tipăreşte rar
poezia; Fantasme în rochii de jar e o carte rară, într-un
peisaj editorial bezmetic, în care pare că s-a deschis la
nivelul maxim robinetul lirismului făcut, iar nu născut.
Despărţirea
de Constantin Blănaru
Despărţirea de Constantin Blănaru se
produce într-un moment în care, în ceea ce mă
priveşte, speram în revenirea sa la Câmpulung,
de-acolo de unde plecase cu oarecare vreme în
urmă. Acum nu pot decât să accept că nu îl voi
mai întâlni. Şi asta mai ales că de el mă legau nu
puţine amintiri frumoase, multe dintre ele
petrecute la Suceava.
Oricum, ceea ce reţin din aceste
momente, pe care le-aş numi ale apropierii
noastre, este prietenia sinceră, cultivată în egală
măsură, survenită şi în urma faptului că fiii noştri
fuseseră colegi de clasă. Evident, astfel de
împrejurări au generat clipe de neuitat, încărcate
de nostalgie.
Pe de altă parte, el rămâne autorul care
şi-a cultivat cu exigenţă talentul, prozele sau
exegezele sale întocmindu-le cu o minuţiozitate
extraordinară. În tot ceea ce făcea pe tărâm
cultural, el ştia să nu depăşească limitele
intervenţiilor amicale, acestea fiind marcate de o
distincţie intelectuală specifică. Aşa se explică şi
cursivitatea demersului său literar sau limpezimea
opiniilor sale critice publicate în reviste precum
„Bucovina literară”, „Cronica”, „Ateneu” sau
„Convorbiri literare”. De altfel, toate acestea
rămân drept o emblemă a scriiturii sale.
Prin plecarea lui Constantin Blănaru,
literatura suceveană, îndeosebi, pierde o prezenţă
incontestabilă, reprezentativă mai ales în
domeniile prozei şi criticii literare, greu, dacă nu
imposibil, de înlocuit. Fie-i sufletul binecuvântat!
Ion Beldeanu,
preşedinte de onoare al
Societăţii Scriitorilor Bucovineni
cronica literară
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Constantin
CUBLEŞAN
Sindromul
Robinson
(Radu Mareş)
11
Cele patru nuvele pe care le încorporează
recentul volum al lui Radu Mareș, Sindromul Robinson
(Editura Polirom, Iași, 2014) se structurează, dacă nu
neapărat pe ideea necesității singurătății în lume, ca
semn al independenței umane depline, în orice caz pe
sentimentul trăirii unei însingurări dramatice și
apăsătoare („sentimentul singurătății care-ți înfige cu
nemilă gheara în gât”) într-o lume ce pare dominată de
un soi de „pustietate” sufletească, lăsând impresia
captivității într-un surogat de viață, față de care eroii își
asumă, existențial, un rol în… „apărarea singurătății”.
Nuvele comunică submersiv între ele prin postura
personajelor principale care fac parte, ca atitudine, din
aceeași familie de… artiști (scriitor, arhitect), adică
oameni capabili a rezona afectiv și creator, în felul lor, la
conflictualitatea surdă, freatică, a mişcărilor sociale
(sufletești) din jur, din preajmă, în ciuda faptului că
prezența lor pare a fi una distantă, de spectatori sau, și
mai bine, de observatori și rezoneri, dispuși nu atât a se
implica în universul în care plonjează oarecum
întâmplător, cât a căuta să interpreteze și să judece
stranietatea realității conjuncturale date. Misterul în care
sunt învăluite mișcările faptice ale acestora are ceva din
turnura fantastică a prozelor lui Mircea Eliade, lăsând, de
fiecare dată, deznodământul într-o perspectivă de
evoluție deschisă, labilă, care solicită neapărat implicarea
(în calitate de coautor?!) a cititorului („Pune-ți mintea la
contribuție și dezleag-o, domnule”). Mai ales prima
dintre acestea, O bătaie în ușă, e creată prin plonjarea
eroului într-un peisaj exterior exotic (se sugerează a fi
Grecia) ce se dimensionează, în pandant, cu peisajul
interior al trăirilor sale intime. Venind parcă de nicăieri
(„eram străinul picat aiurea în insulă, în extrasezon”)
bărbatul care, dorind să-și petreacă cele câteva zile de
vacanță departe de freamătul civilizației, acceptă ca pe
un dat al destinului acea „stare de provizorat și
incertitudine, de suspendare, dar și de vid”, pe care i-o
oferă pensiunea stranie, izolată de orice localitate
dimprejur, de pe malul înalt și stâncos al mării, lăsând
impresia de pustiu copleșitor în care se circumscriu
puținele elemente concrete ale ambianței: „Debarcaderul
era acum gol, ca și bazinul foarte adânc din golful
minuscul, fără curenți, dar cândva trebuie să fi adăstat
acolo și o ambarcațiune sau mai multe. Impresia nu era
însă de abandon, poate și pentru că și piatra cenușie și
apa disimulau perfect orice urmă de trecere”. Nici
cabana nu prezintă o altă apariție decât cea a unei oferte
insolite pentru orice găzduire, fiind locuită doar de o
persoană ciudată, Eleni, o femeie rigidă și distantă care,
prin severitatea sa, adăuga și mai mult la senzația de
austeritate a locului. Bărbatul își petrece timpul înotând,
de unul singur, în mare și stând la soare, lungit pe terasa
îngustă, săpată în malul stâncos, pe care nu încap mai
mult de două persoane. O a doua își și marchează, în
scurt timp, prezența. E însă și ea o ființă ciudată,
oarecum stranie, ce pare a fi reală dacă nu ar fi (probabil)
ieșită din propria imaginație a bărbatului copleșit de un
trecut bulversat, la care se face apel, episodic, rechemat
din amintiri livrești sau din trăiri factice. Ființa aceea e o
altă Eleni, o sosie a primei sau, cel puțin așa pare; o
femeie abia depășind vârsta adolescenței, care e
însărcinată, purtându-și burta proeminentă, cu anume
ostentație, chiar insolență. La început îl ignoră pe
bărbatul din preajmă, obligându-l și pe acesta la o
atitudine similară. Curând însă, singurătatea în doi îi
unește și între ei se leagă o relație oarecum provocatoare
(„M-ai fute, dacă aș vrea și eu, dar ți-e teamă.
Recunoaște că la asta te gândești de două zile”), ea
cerându-i să o întrețină pentru a-i spulbera plictisul,
spunându-i povești adevărate sau inventate, ceea ce el și
face oferindu-i mai întâi subiectul unei piese „celebre”
(Camus), despre o crimă odioasă, care ei nu-i place.
Atunci bărbatul apelează la memorie și-i spune o alta,
despre abuzurile și atrocitățile pe care oamenii au trebuit
să le trăiască în epoca stalinistă („Murise Stalin și din cei
închiși în lagărele rusești din Siberia câte unul mai
norocos era eliberat”), poveste ce-i trezește, de data
aceasta, interesul: „– Continuă, mă interesează”. Vacanța
se termină însă curând și bărbatul pleacă, la fel de pe
neprevăzute, precum venise. Se reîntoarce după un an,
căutând aceeași oază de liniște și izolare în locul ce părea
neschimbat („nici eu însumi nu mă simțeam schimbat
într-un fel sau altul”), numai că nimic din ce fusese
cândva pensiunea aceea, nu mai există. La barul din
localitate află că fusese spulberată de o explozie datorată
depozitului de muniții ce se afla tăinuit acolo. Cât despre
o a doua Eleni, nici vorbă („Eleni trăia de o viață
întreagă în faimoasa ei pensiune doar cu un motan
negru”). În schimb află povestea vieții acestei femei,
victimă a efectelor războiului în care își pierduse tatăl și
soțul („În timpul ocupației, tatăl ei era la partizani.
Nemții l-au prins și i-au tăiat gâtul (…) Cu soțul s-a
întâmplat pe vremea coloneilor (…) Arestat, evadat,
împușcat. Fiul a plecat de acasă pe la mijlocul anilor '80
și n-a mai revenit”). Poveștile lui, pe care i le spusese
acelei iluzorii Eleni, își află corespondență în realitățile
traumatizante ale altor oameni, pe care societatea îi
împinsese, la fel, ostracizați în singurătate. Era o realitate
în care intrase ca în propria izolare, căutând, paradoxal,
liniștea: „Nu mi se întâmpla prima oară să nimeresc
cronica literară
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
12
într-un loc și să constat că n-am ce căuta acolo”.
Nuvela e pe cât de riguros descriptivă în
detaliile realității palpabile, pe atât de lirică în sugerarea
inefabilului unor suflete suferinde sub presiunea
factorului social de sub care caută să evadeze,
asumându-și propria izolare în singurătate ca posibil
balsam tămăduitor. Desigur, iluzoriu.
Același sindrom al izolării în singurătate stă și
la baza celei de a doua nuvele, Sindromul Robinson.
Conceput ca jurnal al unui scriitor ce se retrage undeva
la o cabană în munți (într-un loc ce „are ca dominantă
pustietatea”) pentru a scrie, departe de civilizație („se
poate trăi fără curent electric, ceea ce înseamnă fără
televizor, dar și fără telefon”), singura legătură cu lumea
reprezentând-o pădurarul Gheorghiță, care îl vizitează
periodic pentru a-i aduce alimente și pentru a-i furniza
informații de care el nu se arată deloc interesat, mai ales
că plonjarea în amintiri („într-un semivis”) îi relevă viața
puțin confortabilă, a sa și a personajelor cărții pe care o
scrie, și care până la un punct se confundă cu propria
viață a autorului. În această însingurare va deveni brusc
salvatorul unei copile („o țigăncușe”) care, în lumea ei,
„fusese asfixiată cu gaz de eșapament”, oferindu-i
liniștea singurătății sale, persoană cu care este dispus a
comunica, confesându-se („Nu spune nimic, dar mai
ascultă-mă odată. Încă nu știu ce să fac cu tine
deocamdată, așa că, măcar noaptea asta, o să rămânem
aici împreună”). E și ea o himeră, un fel de proiecție în
realul imediat al poveștii pe care o imagina pentru
propriul roman, reprezentând soluția aleasă supraviețuirii
și trăirii liber într-o astfel de singurătate. Sfârșitul este
dezolant. Obștea țiganilor dă buzna peste ei, bulversând
și maculând lumea lor siderală, cu vacarmul violent al
colectivității brutale specifice. Recuperarea astfel a fetei,
apare ca o replică parodică și mai ales grotescă la
parabola legendarului Robinson, eșuat pe insula din
mijlocul oceanului. În plus, individul care îi ia filele de
pe masă, spre lectură, nu face altceva decât să-i
cenzureze evadarea în propria… poveste: „a strâns foaia
în pumn și a aruncat-o. A ieșit imediat, fără să mai scoată
un sunet, nelăsându-mi nici măcar răgazul să strig după
el. Aceeași liniște vătuită de pădure ninsă era și afară și,
când am ieșit și eu, erau pustietatea lizierei, ceața de lapte
în vale și niște urme incerte de pași”.
Radu Mareș are plăcerea povestirii, a relatării,
cu acea rigoare a anatomistului care descrie totul „până la
infradetaliu”, dar tocmai acest exces al preciziei
concretizărilor pedante, face ca lumea narațiunilor sale să
dobândească un anume halou de irealitate. Într-o
asemenea ambianță, asumarea singurătății poate dobândi
accente cinice, mai ales atunci când trimiterile se fac la
apropierea de actul… morții („Fascinația pentru moartea
surprinsă în act, ca martor, ne accelerează pulsul tuturor,
oricât de tari de fire am fi”), cum se întâmplă în nuvela
Antimetafizica. Dialogurile „de insomnatici” ale celor doi
eroi, prieteni de-o viață, despărțiți de vitregii
conjuncturale, sunt și ele provocarea singurătății într-o
lume ostilă în care Al ajunge a concepe un regulament
pentru ritualul execuțiilor obligatorii ale condamnaților la
moarte. E o formă de protest, la urma urmelor, la adresa
rigorilor sociale dezvoltate împotriva individului ca om:
„E dificil să mai epatezi burghezul în ziua de azi, infinit
mai dificil ca la 1900, sensibilitatea lui e uzată, trebuie
biciuită ca să intre în reacție. A face, adică, artă, din
materiale pe care poți pune și etichetele de «morbid» sau
«dezgustător» sau, mai ales, «obscen». Doar așa se
activează zonele atrofiate sau semimoarte ale conștiinței,
care cândva aveau funcția de a produce catharsisul”.
Tot condiția însingurării, într-o societate ostilă,
o ilustrează și povestea tinerilor studenți la arhitectură
(apoi absolvenți), „într-un oraș golit de viață”, care, luând
seama că trăiesc „într-o epocă în care toate locurile
fuseseră ocupate” își asumă… șansa ratării (Linii și
cercuri).
Departe de a cultiva narațiunea tradiționalistă,
aceea cu o construcție articulată după reguli prescrise,
Radu Mareș este totuși un povestitor de forță ce-și
conduce narațiunea cu abilitatea unui creator de medii, în
care se ilustrează personaje cu individualități puternice.
Predilect apare eroul implicat în desfășurarea conflictuală
din perspectiva prozatorului însuși. Acesta este o
conștiință morală expresă, înainte de toate; un personaj
cu marcată putere de coagulare ideatică în interiorul
dezbaterilor conflictuale, permițându-și, în medii ostile,
conștientizarea actului creator pe suportul reflex al nevoii
de singurătate purificatoare, ca soluție viabilă într-o
actualitate socială abuzivă. Tocmai de aceea, finalurile
rămân mereu deschise oricăror interpretări, lăsate anume
la latitudinea angajamentului afectiv al cititorului, pe care
prozatorul și-l dorește cooperant în însăși propunerea
dramatică a scrierilor sale.
cronica literară
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Elena-Brânduşa
STEICIUC
George Banu
sau vocația pariziană
13
Încărcat cu istorie și artă, cu simboluri și
experiențe, Parisul este un magnet
care a atras de-a lungul secolelor,
după cum se știe, artiști, literați,
gânditori, în căutare de noi forme
ale expresiei și, mai ales, în căutare
de sine. Novatori în cele mai
felurite domenii, rebeli, exilați,
împătimiți ai peregrinării au găsit
aici, sub cerul adesea gri, acea
lumină proprie orașului de pe
malurile Senei, de care nu s-au mai
putut despărți. S-au logodit cu
spațiul acesta al monumentelor, al
bulevardelor riguros trasate, al
cafenelelor conviviale, investind
perimetrul urban cu trăiri personale,
sporindu-i densitatea cu ancorări
biografice și integrându-se, în final,
teritoriului primitor, in aeternum.
Parisul a putut genera iubiri și ură,
pulsiuni de cucerire sau de
supunere, dar el niciodată nu i-a
trădat pe aceia care l-au asimilat,
dăruindu-i-se.
Aceasta este și povestea
pe care ne-o spune George Banu în recent apărutul
volum Parisul personal: autobiografie urbană
(Nemira, 2013). Însoțit (și stimulat) de fotografiile
Mihaelei Marin, reputatul teatrolog și eseist, profesor
de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle-Paris timp de
aproape patru decenii, propune cititorului un excurs în
Parisul cu care el, emigrantul din Est, a ajuns să se
identifice. Martor al orașului unde a sosit în ultima zi a
lui decembrie 1973, cu o valiză antebelică și 25 de
dolari în buzunar, George Banu și-a configurat de-a
lungul timpului un „Paris personal”, care este de altfel
chiar titlul acestui superb și melancolic eseu, declarație
de iubire și remember al unor puncte nodale din
țesătura urbană, investite cu trăire și – tocmai de aceea
– indelebile. Îndrăgostit de Paris ca de o femeie, ca de o
carte sau ca de unul dintre spectacolele memorabile la
care a asistat, eseistul se dovedește a fi, de la începutul
acestei histoire d'amour, un privitor înnăscut, care știe
să-și depoziteze în rafturile memoriei fotograme
efemere, dar cu o încărcătură simbolică incalculabilă,
toate având în comun matricea modelatoare a orașului.
Firul memoriei străbate episoade și locuri care
compun „biografia urbană”, de la acel initio care este
Gara de Est („Poarta Orientului”, prin care tânărul
emigrant de atunci pătrundea într-o lume ce avea să-i
devină familiară), trecând prin numeroase locuri
pariziene devenite repere biografice, până la celălalt
spațiu, cel interior, biroul, definit ca
„fotogramă identitară”. George
Banu recompune, așadar, topografia
unei mitologii proprii, plonjând cu o
anumită nostalgie (et pour cause!)
în momente semnificative ale vieții
sale, toate indisociabil legate de
perimetrul orașului, de „locuri
urbane care poartă amprenta
oamenilor pe care i-am frecventat
și, totodată, a martorului care am
fost”. Prima adresă a fost să fie...
Place Pigalle, rue Duperré, unde,
în apartamentul și la sfatul lui
Eugen Iacob-Simion (unul dintre
dedicatarii volumului) a luat
hotărârea de a rămâne în Occident,
intuind lunga noapte care avea să
acopere România („promiscuitatea
pieței n-avea nici un ecou în
apartamentul unde, în sfârșit, un
drum nou se deschidea”); Sorbonne
Nouvelle, unde va preda, din 17
februarie 1974 până în 22 iunie
2011, cursuri de studii teatrale, fiind „un pedagog
curios, deschis dialogului, împărtășind cu studenții
aceeași iubire și neiubire de teatru”, chiar dacă pentru
acea clădire, cu aerul ei de „arhitectură improvizată”, nu
a păstrat niciun fel de atracție... Rue de Rivoli,
„transversală abstractă, autoritară și vanitoasă”, unde
hazardul i-a rezervat surpriza de a locui și la numărul
16, și la 18, înrădăcinându-se definitiv aici, împreună cu
Monique Borie – cealaltă dedicatară a eseului – soția cu
care a „împărtășit teritoriul Parisului”. De la acest
imobil situat în apropierea prestigiosului cartier Marais
au pornit multe din traseele lui George Banu, solitare
sau însoțite de prieteni, a căror amintire îl leagă și mai
mult de locurile investite: bunăoară, de Teatrul Les
Bouffes du Nord, asociat numelui lui Peter Brook (care,
cronica literară
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
14
în definiția prietenului său român, „a atenuat nu doar
frontierele spațiale, ci și pe cele strict teatrale, legate de
fabricarea secretă a miracolelor reprezentației”). Acum
spectatorul de altădată revine mai rar aici, „economic”,
ca pentru a păstra intacte reverberațiile altei epoci. Iată
cum sintetizează el, într-o formulare memorabilă,
alianța secretă dintre efemer și durabil: „Magia s-a
spulberat, nostalgia s-a instaurat. De ce să pătrund în
teatrul care-mi suscită regrete, acelea ale unui artist care
se stinge și ale unei vieți care se termină? Prefer să
păstrez memoria vie a unui loc unic. Îi caut aura de
altădată și nu o mai găsesc. Dispărem împreună cu
locurile! […] Brook a inventat un loc… el, astfel, a
depus o marcă de neșters pe harta teatrală a lumii și
totodată s-a înscris definitiv în Parisul meu personal”.
Fie că sunt interioare sau exterioare,
arhicunoscute sau mai puțin frecventate de cohortele de
turiști, locurile pariziene evocate de George Banu sunt
indisolubil legate de istoria artei de-a lungul mai multor
secole și de istoria ființei lui. Cum ar putea fi altfel,
când, în Parisul public, el și-a desenat acest „Paris
personal”, rod al trecerii sale prin locuri notabile,
marcate de atâtea alte celebrități care l-au parcurs?
„Plăcerea Parisului constă și în posibilitatea de a-ți
înscrie pașii în urma precursorilor” – declară parizianul
prin adopție și prin vocație –, care dovedește că știe să
citească mai bine decât mulți alții spațiul urban. În
lectura lui George Banu, străvechea Luteție, cu multe
din punctele ei de interes – teatre, grădini, muzee,
poduri, inscripții memoriale, librării, edituri, cafenele –
ne apare într-o altă lumină, transfigurată de convorbiri
peripatetice și întâlniri cu prieteni dragi (Cioran,
Grotowski, Andrei Șerban, Dan Hăulică, Radu
Penciulescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Radu
Boruzescu). Alteori, autorul împărtășește memoria
orașului cu prietene apropiate (Oana Pellea, Lena
Boiangiu), pentru că, spune el, „prieteniile feminine au
avut un rol particular în viața mea, amestec de
inteligență și seducție, de promisiune și neîmplinire.
Ele s-au întrerupt, uneori brutal, fără motiv, dar un timp
m-au ajutat – paliative afective”. Așadar, din această
autobiografie urbană nu pot lipsi nici teatrul Odéon,
nici 21 rue de l'Odéon, adică adresa unde Cioran lucra
într-un „interior de chilie românească”, nici
prestigioasa librărie teatrală Coupe-papier (în vitrina
căreia au fost expuse multe din cărțile semnate de
George Banu), nici Cartușeria din pădurea de la
Vincennes, unde Ariane Mnouchkine a întemeiat o
experiență teatrală unică, acel Théâtre du Soleil.
Cititorul, mai mult sau mai puțin cunoscător al capitalei
franceze, va descoperi – ca într-o adevărată
lecție-de-privit predată de un artist „pecetluit de Paris”
– monumente celebre (le Jardin du Palais Royal, le
Louvre et la Pyramide, le Pont des Arts), dar și
farmecul ascuns al unor străzi care nu au cedat încă sub
presiunea bling-bling-ului, așa cum este rue de
Sévigné. Va medita, cu siguranță, la jocul dintre efemer
și etern, văzând imaginea unui anume punct de pe Quai
de Bourbon, adevărat „centru afectiv” al Parisului
pentru George Banu: imobilul unde a locuit Camille
Claudel, cu inscripția memorială, o frază emblematică:
„Il y a toujours quelque chose d'absent qui me
tourmente”.
Martor al Parisului, după cum orașul este
martorul trecerii sale prin viață, George Banu
întreprinde, inspirat de imaginile Mihaelei Marin, un
excurs aflat sub semnul memoriei și al dublului.
Reconstituind din bucăți disparate o autobiografie
urbană și revizitând acest palimpsest impregnat cu ani
din viața lui, el devine parte a unui întreg fascinant, pe
care îl admiră și iubește. Iar Parisul ajunge să pulseze în
venele celui care nu este „nici total integrat, nici
definitiv emigrant”.
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Constantin
BLĂNARU
Noi aspecte
de originalitate romanescă
cronica literară
15
N-am ajuns la jumătatea anului și
prolificul Constantin T. Ciubotaru ne oferă încă un
roman, Zarva-Larva. Fuduliile mele mintale din
Cealaltă parte a vieții (Editura Singur, Târgoviște,
2014), dovadă a unei ebuliții creatoare rar întîlnite.
Zar va- Lar va…ar e o des f ăș ur ar e
dependentă de o realitate haotică impusă actanților.
Cum orice impunere determină subiectivitate și
sporită, și revendicativă, organizarea cărții se
impune și ea realistic, premisa – apartenența
anterioară la extraterestritate – devenind aleatorie
pînă la dispariția și a inserțiilor ei furibunde în
arealul muritorilor. Notă de autor ne introduce în op
astfel: „Cele ce urmează sintetizează 13 ani de
pensionar pământenizat” ce „se crede extraterestru
sau…invers”. Protagonistul mai menționează că
are un Mentor galactic, care i-a sistat calitatea de
Cetățean kosmic, oferindu-i „ideala posibilitate de
a cerceta o anume secvență de viață rămasă cu zeci,
sute sau mii de ani în urma așa-zisului progres
cosmic numită îndeobște starea sufletească sau
afectivitatea unui om obligat de vârstă să renunțe la
activitatea numită muncă pentru societate”. Că pe
galactici îi interesau cunoașterea și dobîndirea
afectivității omenești o știm din Securiștii au fost
extratereștri (2008). Pămîntenizarea cerută acum
înseamnă reomenire, intrarea într-un eu propriu (la
el debordant), înzestrat cu umanism, iar în
România, și în comunism, și după, aceasta constînd
în supraviețuire cu puține bucurii și multe umilințe
– o viață larvară, cum o consideră mentorul lui.
Suport area condi ț i ei de om de căt re un
hipersensibil, hiperreceptiv și talentat ca el este
condiționată de scrierea unui jurnal și notarea de
„trăsnăi” pentru a nu se plictisi în mediul „larvar”.
Cartea – ne încredințează tot el pe parcurs – este
tocmai acest jurnal. Ce conține? Dincolo de stările
sufletești uneori explicitate, alteori intuibile în
întîmplările consemnate, acestea sunt: trebăluirea
zilnică de supraviețuitor provenit din legendarul
Manole, dialogurile lui cu Ana și cu apartenenți la
obștea locală, contacte – tot mai puține – cu
Mentorul cu ajutorul cipului implantat înainte (mai
este scanat și clonat de subordonații acestuia), un
chef mioritic, acțiuni poluante, decizii criticabile
ale parlamentului, intervenții politicianiste, oprirea
foarte des a curentului electric periclitîndu-i
aparatele, furarea căii ferate, amintirile despre și
imixtiuni actuale ale securității, rememorarea luării
cu japca a țării de către ruși, „turnarea”
guvernanților „retrograzi” la puternici străini,
șicanarea unui pensionar de către niște tineri,
aflarea de la televizor a multor anomalii (mituirea
alegătorilor și fraudarea alegerilor din 2009),
birocratizarea învățămîntului, plîngerea soților de
precaritatea fizică, lipsa condițiilor pentru o
activitate scriitoricească benefică lumii, acuzarea
prăpădului făcut de administrația locală (vopsită în
Portocaliul care Miroase), contracararea relelor
împreună cu prieteni optimiști întru civilizație,
transcenderea realității prin visuri și construcții
fantasticizante atenuatoare de exasperare etc.
Manifestarea protagonistului este preponderent
monologică, aceasta constituindu-se în subiect
aproximativ al narațiunii ca la optzeciști,
moderniști și postmoderniști. Spre deosebire de
alte romane ciubotariene, Zarva…are un subiect
mozaicat de cotidianul imediat de care se lovește
dur. Spirit foarte mobil, ludic, C. T. Ciubotaru își ia
repere diverse, unele aparent mărunte (un of, o
opinie, o simplă întrebare), altele majore (cele
enumerate mai sus) drept intrigi, dezvoltă dialoguri
sau scene narative incitante, cititorii trecînd prin
epic edificator ca în sobor, cu indicii de aglutinări și
viziuni dezinertizante în conștiințele celor din jur.
Pe la început, el spusese: „Creația…Se face cu
scandal, într-o zarvă mare. Pe care o înțelege omul,
cel care a evoluat dintr-o larvă”. Cele mai dese
pretexte sunt „căutate cu lumînarea” în scopuri
justițiare, culturale, comunionale. Plaja modulării
intențiilor sale este foarte largă. După cele
prezentate frumos în legătură cu Suntem
Cobaii…în numărul 3-4/2014 al Bucovinei
literare, mai adăugăm cîteva, deși mai puțin
plurivoce și spectaculoase, din Zarva… Întrucît
aici nimic nu-i trenant, mai totul este interactiv, nu-i
ușor să le desprindem una de alta, căci aproape nu
există titluri de secvențe, de parcă acestea ar fi
piedici în ritmul bio-psihologic cvasielectrizant al
autorului. Iată o aluzie critică: în urma tratamen-
cronica literară
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
16
telor degradante pentru a-i manipula, galacticii au
produs la captivii lor, oamenii, boli mortale, una
fiind prost-tată. Cu spiritul său asociativ și
disociativ inepuizabil, noul Manole face mereu
șarmante speculații morfematice, lexematice și
gestuale: „În mileniul trei să-mi zidesc iubita
pentru un ideal arhitectonic sau estetic? Dar e
absurd! Ab-surd și ab-mut! Că de ab-chior n-am
auzit. Nici ab-ciung sau ab-olog. Replică: prin
căsătorie și acum noi ne zidim de fapt femeile în
mintea noastră… Le zidim în zidul indiferenței…”
Înțeparea (și a lui) continuă și dinspre femei,
ajungîndu-se la o dispută pentru echivalență
valorică, opusă oricărui iz malițios, cu gratuitate
ingenuă ca la Păcală, copilărindu-se singuratic
într-un film românesc.
Toți comentatorii celorlalte cărți ale
autorului nostru au observat numărul mare al
cuvintelor și expresiilor ironizatoare nou formate.
În Zarva…, acestea sunt mai multe ca oricînd ca
ecouri de suflet tensionat ce asediază agreabil
centrii corticali ai interlocutorilor. La imaginativi și
mai ales la cei cu aceleași lungimi de undă cu ale
lui, tribulațiile se proiectează ca artificiile
ceremoniale. Toate dovedesc reversibilitatea
limbajului și puterea lor constructivă (la destui
autori, însă, distructivă). Transcrise, produsele lui
lingvistice ar putea acoperi mai mult de o pagină
A4. Este imposibilă, tot din motivul multitudinii,
exemplificarea și a lanțurilor de rime interioare, o
plăcere a lui pentru muzicalitate – chiar și prin
asonanțe –, și pentru semantica umoristică. Este,
aceasta un reflex al pasiunii de a sintoniza oameni,
medii umane: „Eu – mărturisește – nu urăsc pe
nimeni, nici măcar prin cuvinte. Prefer să iau
personajele în răspăr. Să le ironizez, să le dau cu
capul de zimțoii râsului…Tare mult aș vrea ca prin
cuvintele mele să-i fac veseli, să-i binedispun pe
oameni. Să-i fac să înțeleagă frumusețea iertării...”
Și reușește, atingînd foarte des catharcticul. Și mai
reușește ceva: să-i compatibilizeze, să-i sinergizeze
– însușire descoperită la puțini scriitori. Pe
bucovineanul ajuns „sudist” îl putem asocia cu
deschiderea totală spre oameni a lui Creangă.
C.T. Ciubotaru este și moralist (ponderat).
Hermeneutizînd niște psalmi, constată că „și azi
/unii-n.m./ ˂nu stau˃, ci frământă răutăți!”. Apoi
citează: „Doamne, de ce nepricepuții la inimă ajung
să ne dicteze soarta?” și „Blânzii pământului trăiesc
doar în amintirea gândului unora!”. Mai înainte
repudiase habotnicismul religios, optînd pentru
îmbunătățirea omului, pentru eliberarea lui de
cătușe abrutizante. În toate cărțile lui creează
ambianță cu amprenta lui stenică, redresîndu-ne cu
mesaje sensibile. El vizează neabătut anihilarea
relelor din realitate (simțite ca neliniște), a
amorfului/ larvarului, a contradicțiilor dintre
necesar uman și daună. Împotriva acestora
folosește frecvent parodia (inclusiv pe cea a
cuplului Manole-Ana), tonul pamfletar, o dată pe
cel șarjant (la adresa „autorităților” locale). Uneori,
în exaltarea ludică mai și exagerează incomodant
pentru susceptibili, dar vrea mereu educare prin
desfătare. O sursă a acesteia sunt țîșnirile ideatice
sclipitoare pentru care cîțiva interpreți ai lui l-au
numit înțelept. Replicismul, autoironizările, în
fond pilde de sine, acționează pozitiv la partenerii
lui din carte și la cititori. Printre impetuoasele-i
porniri spre cucerirea acestora scoate la iveală
foarte des luminișuri ca următorul:
„În mijlocul unei poteci, sub un nuc a ieșit
un singur fir de ghiocel. Și e înflorit. Și mă simt
fericit că sunt un pensionar care mă cred
extraterestru, fiindcă-mi pun întrebări și caut un
răspuns logic”.
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Adrian Dinu
RACHIERU
După roman
recitiri
17
Un nume de vârf al optzecismului, precum
Liviu Antonesei, mărturisea deunăzi, chiar în paginile
Bucovinei literare, că este „un scriitor curios”, cercetând,
cu antene mobile, peisajul literar, fiind foarte atent la
„ceea ce vine”. Bineînţeles, curiozitatea, încercând a
desluşi devenirea unor nume promiţătoare, cu potenţial
(cum, îndeobşte, se spune), urmărindu-le traiectoria, n-ar
trebui să-i părăsească pe critici, îndeosebi. Şi, cred eu,
nici pe organizatorii unor importante festivaluri şi
concursuri literare, aducând la rampă tinere talente,
doritoare de afirmare. Mă gândesc, în primul rând, la
rodnicul şi longevivul Festival Nicolae Labiş, care, în
pofida unor potrivnicii, rezistă (din fericire!). Dar şi la
alte manifestări, de mai mică anvergură (Rezonanţe
udeştene, cum neinspirat, a fost rebotezat şi detronat
festivalul-concurs dedicat lui Eusebiu Camilar şi Magdei
Isanos), mobilizând, totuşi, condeie de felurite calibre, de
pe tot cuprinsul ţării (pe la începuturi), nu doar
bucovineni, fie şi „re-localizaţi”.
Iată, revine în atenţie, printr-o nouă carte
(Înainte de magnolii, Editura TipoMoldova, 2014), o
prozatoare din Slobozia, impresionând, cu ani în urmă,
la festivalul suceveano-udeştean. Socotim chiar că, la
ediţii viitoare, ar putea fi poftiţi şi laureaţi de altădată,
urmând a cântări, împreună, ce şi cât au reuşit să facă din
ceea ce promiteau, cândva. Or, Florentina Loredana
Dalian nu doar a promis.
Impunând, în antologia Scriitori din zodia
Helis (din 2013), o fericită
sintagmă-titlu a heli-
sistului parizian Dan
Simionescu, un „profil” al
prozatoarei, Titi Damian,
un însoţitor „fidel”, de
cursă lungă, observa că
multe din prozele scurte,
de „o complexitate
simplă”, e drept, ale
Florentinei Loredana
Dalian pot deveni „puncte
de plecare” pentru viitoare
romane (mari, adăuga
imediat T.D.). Colec-
ţ i onar ă de pr emi i ,
prezentă la numeroase festivaluri şi concursuri, d-na
Dalian are, de-acum, mână sigură, explorează cu fineţe
analitică abisul sufletesc, e, negreşit, pasionată de
introspecţie. Şi o face cu subtilă analiză psihologică, sub
morala bonsaiului, descoperind vulnerabilitatea,
aşteptările şi trădările unor „suflete înjunghiate”,
cercetând, de fapt, o copleşitoare „cantitate de viaţă”.
Scriam la rându-mi, cu ceva vreme în urmă, că
Florentina Loredana Dalian amâna, din pricini
misterioase, să atace genul „tărăgănat” (romanesc),
exersându-se dezinvolt pe spaţii mici, fără a-şi testa
suflul epic. Prozatoarea, iată, recidivează. Şi se încumetă,
învingându-şi sfiiciunile, să propună un alt roman, e
drept, nu tocmai lăbărţat. Fără a lua cu asalt revistele,
fără a se insinua într-o lume gălăgioasă şi vanitoasă
(precum cea scriitoricească), fără a pune în mişcare
strategii de autopromovare într-o cultură, vai, publicitară
şi fără a „momi” critici care să-i „slavoslovească”
textele, autoarea din Slobozia se anunţa ca o prezenţă
demnă de tot interesul. Debuta, reamintim, la Clubul
Saeculum din Beclean cu volumul Şi copiii se
îndrăgostesc (2008) după ce adjudecase, în acelaşi an,
un important premiu (prozastic, evident) la Festivalul-
concurs Eusebiu Camilar – Magda Isanos. Indiscutabil,
are har. Inginer de profesie, se ţine departe (deoparte) de
sofisticatele inginerii textuale şi, bună observatoare,
coboară în cotidian, ia pulsul vieţii, interesată de gestul
mărunt, insignifiant. Cu urechea ciulită vădeşte o
remarcabilă stăpânire a limbajelor; oralitatea e punctul
forte al acestor instantanee, decupaje epice colorate
sentimental, cutreierate de un frison nostalgic şi asortate
cu un binevenit pigment ironic (şi chiar autoironic).
Nu scrie, neapărat, de pe baricadele
feminismului. Fără a pleda aici pentru o literatură
feminină (expediată, valorizator, în gheto-ul sexului) nu
putem ocoli constatarea că aceasta are, negreşit, un
specific. Or, interesată de „cotloanele sufletului”,
Florentina Loredana Dalian le explorează – inevitabil –
din acest unghi. Iată, reamintim, câteva decupaje:
developează, aşadar,
învălmăşeala de senti-
mente a femeii îndrăgos-
tite (v. Sens unic) prinsă în
„plasa iluziilor”, dar şi
reacţiile bărbatului egoist,
colecţionar insaţiabil de
trofee; cunoaşte şi dra-
mele lui, acel „prea
târziu” dureros inflitrat,
conducând la „eliberarea”
iubitei (v. Îmbrăţişări
pentru Florentina). Privi-
rea rece, lucidă refuză
efuziunile, contemplă cu
detaşare întâmplările,
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
recitiri
18
narează cu naturaleţe. În ciclul Dincolo de timp (Azil)
cugetă la rosturile lumii, printre eroi împovăraţi de
singurătate, inşi care trăiesc din amintiri, depănând
poveşti: un fals general rătăcit în „lumea Olgăi”, un
ceasornicar, atâţia figuranţi cu destine frânte, atâtea iubiri
irosite (Ana, Mariţa) impunând o tristă concluzie: „nu-i
nici o sfârâială s-ajungi bătrân!”.
Ghidată, instinctiv, de talent, prozatoarea e
permeabilă şi la presiunea intertextualităţii. Ca dovadă,
pofta unor inserţii lirice. Viaţa, însă, spuneam, colcăie.
Sunt examinate „sub lupă” momentele de derută,
încercările şi destrămarea fiinţei care, disperată, se agaţă
de lume, aflând că fericirea „e singura cosmeticală care
dă rezultate”. Porniţi în căutarea fericirii, protagoniştii
iau hotărâri eroice (uitate a doua zi), sunt invadaţi de
tristeţe (v. Halucinaţii), contemplă cu jale ruina
amintirilor (v. Aceeaşi lună peste tot), mângâindu-se cu
vorbele despre „odată”. Lucidă, ironică (ca antidot) şi
sentimentală, Florentina Loredana Dalian merită
urmărită, capabilă – credem – de mari surprize. Într-o
epocă sufocată de hiperintelectualism, prozele ei
(curios!) pot fi citite fără caznă. Dincolo de bursa
zvonurilor ori a clasamentelor de cafenea, „de azi pe
mâine”, Florentina Loredana Dalian e un nume pe care
mizăm.
Romanul Înainte de magnolii vine să confirme
aşteptările noastre. Arhitectonic, este un roman „feliat”,
construit pe vechea reţetă: douăzeci de episoade, având
ca liant o poveste în trei, din vremea studenţiei,
reverberând dureros, cu iz melodramatic. Umblând
„printre umbre”, doamna avocat Ina (Zorina) Dinulescu
încearcă o recuperare a trecutului, cu întâlniri / reîntâlniri
spectaculoase, după „marea fugă”, fie a pictorului
Claudiu (refugiat în artă), fie a lui David (devenit
părintele Serafim), abandonând o mare iubire interzisă,
întrezărită în contratimp. Ceea ce îşi doreşte
protagonista, urmărită de sindromul David, ar fi să poată
trăi „înainte de magnolii”; chiar dacă „aceia pe care îi
iubim nu pleacă niciodată”, „dezlegarea” vine printr-o
sentinţă definitivă a misteriosului Călugăr, încercând a-şi
goli trecutul de sentimente: iubirile se transformă în
forma supremă de Iubire.
Am fi preferat, parcă, o proză mai aspră, cu
tuşe neorealiste; credincioasă unei formule, refugiată în
visătorie, Florentina Loredana Dalian ne propune, însă,
un miniroman de succes. Scenariul romanesc are,
observăm, goluri epice; Ina, de pildă, nu-şi dezvăluie
prezentul. Încă o eroină nefericită, vom spune, mixând
reverberaţii sentimental-lacrimale, în ton diabetic,
dezghiocând analitic-repetitiv un episod obsesiv, care nu
poate fi îngropat în uitare; dar care, scotocind firidele
sufletului, îşi dizolvă dramatismul într-o pastă liricoidală.
Să se mulţumească autoarea cu o proză digerabilă doar?
Talentul o obligă, cred, să facă pasul decisiv, mărind
miza. O aşteptăm...
biblioteca Bucovina literară biblioteca Bucovina literară
Radu Săplăcan
(evocări și
radiografii), Cluj-
Napoca, Eikon, 2014
Aurel Pantea, Blanca:
fragmente din însemnările
unui resentimental, Târgu
Mureș, Arhipelag XXI,
2014
Aurel Pantea, Nimicitorul,
Iași, TipoMoldova, 2013
George Vulturescu, Gold and
Ivy, Cluj-Napoca, Eikon, 2014
Cristian Robu-Corcan,
Fără rușine, București,
Herg Benet, 2014
Alexandru Ovidiu Vintilă,
obiecte psihice, București,
Karth, 2014
poesis
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Radu
VANCU
Dragă Sinucidere
19
1.
Tati, am putea fi mai tari decât Berryman & taică-său,
și decât papa Hem & taică-său,
am putea fi niște Mengele & Beria
& cavalerii Pardaillan ai sinuciderii.
Tu ești spânzuratul, eu aș putea fi fierarul ăla
care și-a pus capul în menghină
și a strâns până și-a auzit țeasta trosnind –
de fapt, până nu și-a mai auzit-o.
Gâlgâia sângele din el ca din vacă.
Tu ai rămâne spânzuratul, eu aș putea fi
cel ce-și bate piroane în ochi. Cel ce
înghite jumătăți de lame de ras. Cel ce
se injectează cu ace contaminate. Băutorul
de azot. Înghițitorul de șobolani flămânzi.
Există însă ceva mai înfricoșător
decât toate astea la un loc,
ceva ce le face să se ascundă
în găurile de șarpe din inimile noastre.
Ceva ce are legătură cu ochii unui copil,
când îi pui dimineața
lapte călduț
peste cereale.
Undeva în adâncul ochilor copilașului
îi vezi în fiecare dimineață,
cam la ora la care te-ai spânzurat tu,
pe Mengele & Beria rugându-se pentru noi.
2.
Spânzurați cu gât alungit și încovoiat
ca degețelele de copil
născut prematur.
Fălci căscate larg
ale celor care și-au tras glonțul în gură,
râzând de gluma colosală
scrisă de propriul sânge
pe peretele din spate.
Beteală de vene strălucind de sânge închegat.
Beteală de inimi strălucind de metal drăgăstos.
Beteală de creiere plutind, meduze fericite
& fosforescente, prin aerul dulce
ca ultima suflare a unui sinucigaș,
atunci când i-o sufli disperat
înapoi în piept.
Beteală de ficați strălucind vineții,
fluturând zdrențuiți & triumfători,
cântând cu drapelele lor cirotice
gloria celei mai fericite armate
de sinucigași.
Și el strălucind
printre
toate astea,
strălucind
ca un copil
lăsat singur
în raionul de jucării.
3.
Tati, prea mult mi-ai vorbit,
ajunge, de acum o să-ți vorbesc eu.
Nu-n vis, ci chiar pe bune.
Și ți-o spun neted din capul locului:
oricât de mult iubesc sinuciderea ta,
nu mă voi sinucide.
Oricât de tehnicoloră e moartea,
oricât de frumoși am arăta amândoi
în filmul cu sinuciderile noastre regizat
de însuși ăla, oricâtă
poezie pură e-n manualele de suicidologie –
nu mă voi sinucide.
Mi-am tăiat și eu brațele cu lama,
am pe ele mai multe cicatrice
decât poze cu noi doi, sau numai cu tine.
Am băut alcool metilic cu cana,
sperând îngrozit să mor direct,
să nu mă trezesc a doua zi orb.
Crezi că eu nu știu cât de dulce
se adâncește lama în carnea
antebrațului, coborând tot mai mult
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
poesis
20
în făgașele mustoase de sânge
prin care va trece împroșcând totul
carul cu roți aurite al lui Dumnezeu?
Crezi că nu văd cum cicatricele se fac
luminoase ca niște copii răsfățați
atunci când mă gândesc la tine?
Am invidiat, invidiez încă până la leșin
morții atât de cufundați în liniștea lor
că-s niște trandafiri mirosindu-se pe ei înșiși.
Însă, tati, trandafirii-s fără de ce,
ei înfloresc așa cum oamenii se sinucid.
N-au altă soluție. Cum nici eu n-am:

După ce ți-am tăiat frânghia din jurul gâtului,
tu n-aveai de dat ochii decât cu mine.
Eu am de dat ochii cu Sebastian.
Iar acum, singur printre trandafirii tăi,
tu n-ai de dat ochii decât cu Dumnezeu.
Pe când eu am de dat ochii cu Sebastian.
Așa că înțelege și iartă, tati –
nu mă voi sinucide.
(Și abia asta-i, de fapt, o sinucidere.)
4.
Cei blânzi ca porumbeii nu au sufletul blând.
Creierul lor, inima lor plutesc și ele deseori
prin aerul dulce ca sinuciderea
al sinuciderii.
Și numai cei îmbibați bine-bine cu dulceața asta
ajung frumoși
ca făcuți din zahăr.
Ca niște clătite îmbibate bine-bine cu dulceață
bucură sinucigașii ochii lui Dumnezeu.
Ca niște poeme de dragoste
scrise pe foi de asemenea clătite
bucură ei ochii lui Dumnezeu.
Ca niște poeți tatuându-și poeme de dragoste
pe inimile lor îmbibate cu dulceață
bucură ei ochii lui Dumnezeu.
Căci sinucigașii
sunt poeții visați de Dumnezeu.
Frumoși ca făcuți din zahăr & cianură.
Blânzi ca porumbeii & înțelepți ca șerpii
ce se înghit pe ei înșiși.
Oameni de tinichea cu inimi de clătite.
Pe toți îi învelește, noapte de noapte,
în inima lui ca o clătită uriașă
îmbibată bine-bine de o invidie melancolică
dulce-acrișoară ca dulceața de corcodușe.
5.
Hei, tati, când stăteam lângă cadavrul tău,
aș fi dat orice să fiu cei 20 de wați
care fac creierul să funcționeze.
Acum, când dorm lângă trupușorul cald
al lui Sebastian, știu că 20 de wați pot ilumina
ca un rug de o mie de cadavre –
și că asta e Frumusețea naibii. Frumusețe, tu,
flagel al inimilor, rug al cadavrelor dragi,
ești un beculeț de 20 de wați.
Momentul ăla când cobori în bucătărie noaptea,
Sebastian are febră și te duci să iei din frigider
Nurofenul cu gust de portocale
cumpărat seara de la farmacia de la colț
(sperai să n-ai nevoie de el) și,
când deschizi ușa frigiderului,
constați că beculețul de 20 de wați s-a ars.
Și febră, și spaimă. Iei Nurofenul și urci
la trupușorul cu 40 de grade și 20 de wați.
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Diana
CORCAN
Existențiale
21
încercăm să rezistăm noului val
de scumpiri
trec anii și totul devine prohibitiv
pentru noi
pentru noi
rămân vechiturile boarfele descusute ridurile
de la ochi dinții îngălbeniți de tutun
privirea în gol paralizia picioarelor
pasul de pitic
ochii spălați cu detergent dimineața
văd tot
cu privirea din spatele lor
în dimineața aceasta
iar ne băgăm amândoi degetele la ușă
ca să ne trezim
(apa rece nu mai e de ajuns
palmele cu care ne lovea au devenit moi)
mai avem de adunat niște lucruri mici
corespunzătoare trusoului nostru
iau statueta de porțelan de la mama
și o pun între noi
îngerul chicios cu evantaiul ne răcorește
puțin frunțile
e fierbinte în cameră
locuim într-un cuptor în care tocmai
a nins
iau haina groasă a mamei de astrahan vechi
și ne învelim amândoi
cu sângele cald al mieilor mici
îl simt cum ne încălzește
picioarele degerate
împinge dopuri de gheață
și arterele (din moarte clinică) scapă
avem încă pe deget inelul cu sigiliu intact
avem cerneală în sânge
scriem amândoi (în genunchi) pe tocul ușii
înălțimea care ne-a rămas.
în acest moment istoric
în cele mai nebănuite încăperi
se întinde o gaură neagră
și o listă de bucate
oamenii degustă fetuși cumpărați pe
bani grei
ca să aducă pe lume copii plini de vlagă – nu e
poezie e poftă curată
sau e o vrăjitorie modernă cu o linie caldă
se servesc inimi mici pe farfurii pe o
foaie de salată
în timpul ultimului din penultimul din răspenultimul
Reich
tribul s-a mutat constant în sufragerii
bucătarii glandei salivare
îl pândesc pe Hristos
să-l transforme ei înșiși în apă și vin
să-l servească elegant pe o tavă
da se întâmplă totul azi
într-o fotografie mai veche undeva pe hartă – printre
bananieri într-un loc mai cald
aceeași poftă de bucate înfipte în țeapă și foame a
omului
negru sau alb
sunt vremuri care pe mine mă miră
pentru că nimic nu s-a schimbat
doar în loc de mâna goală o furculiță și un
șervet alb
(și translația dintr-o sufragerie într-alta)
mai mult prin lentila de contact
sângele se vede roz
și prin ochii cu Alzheimer
nimeni nu-și amintește nimic.
numai hârtia suportă
aş fi vrut ca să tac
dar pentru asta mi-ar fi trebuit prea multă
credinţă
şi-ar fi trebuit să mă nasc altceva
animalele mele se lasă rugate să scoată un sunet
eu am atâtea cuvinte în organe sub piele
că se aude când calc
zdrăngănesc ca o legătură uriaşă de chei
din care pierd câte una
şi se descuie o uşă
şi ies sistematic aceleași fiare mărunte care atacă
hârtia
fără frică
încearcă
să muşte.
poesis
22
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
eminesciana
N.
GEORGESCU
Texte ziaristice eminesciene
neincluse în ediţii
3. Despărţirea de Maiorescu
Este necesar, cred, să reamintim relaţiile
politice dintre Eminescu şi Maiorescu în aceste luni din
mijlocul anului 1883. Le vom schiţa pe scurt – pornind
tot de la un text din ziarul Timpul pe care ediţia
academică nu-l semnalează, dar pe care noi îl
considerăm eminescian. Împreună cu celelalte texte
ziaristice ale poetului din această perioadă (cele incluse
în ediţia academică, dar mai ales cele rămase în ziarul
Timpul), acesta ajută la înţelegerea relaţiilor – repetăm:
politice; în orice caz: oficiale, formale ca să zicem aşa
dintre poet şi critic. Una este prietenia lor, alta este relaţia
lor literară ori culturală – alta este relaţia ad personam,
relaţia de personalitate aşadar.
Bucureşti, 30 mai 1883

Cu ocaziunea răspunsului la Mesajul
Tronului, un orator cunoscut, d. Maiorescu, a luat
cuvântul, dacă nu în numele partidului conservator, în
numele ideilor conservatoare, pe care le-a represintat
altădată cu atâta talent şi cu atâta demnitate. Şi aceste
idei i-au inspirat cea mai frumoasă parte a discursului
său, aceea în care cu o logică neînvinsă analizează ce
este acea pretinsă opinie care ar fi cerând revizuirea
Constituţiunii. D-sa constată că toate vocile care cer
revizuirea sunt decât ecourile deşteptate prin o singură
voce, aceea a lui C. A. Rosetti, şi ecourile nu constituiesc
opiniune publică pentru că ecoul nu este esperiunea
unei cugetări ci rezultatul sunetului ce se îsbeşte de
natura brută. Reproducem mai jos în întregul lui
discursul d-lui Maiorescu şi lectorii noştri vor vedea, în
partea la care facem alusiune, ce bine-i şade talentului
când este pus în serviciul unor idei sănătoase.
Mult mai puţin fericit a fost d-nul Maiorescu
când a căutat să explice despărţirea sa de partidul din
care a făcut parte. Explicările sale sunt atât de încurcate
încât chiar d-sa s-a crezut dator să se scuze, fiindcă le dă
numai pentru că a fost provocat. Mai mult decât
provocat, dl. Maiorescu a fost silit să se explice, căci dl.
Lecca, în candida sa naivitate, i-a spus că se apropie de
partidul liberal, fără să-şi dea seama că este o insultă
să-i spui unui om în faţă că şi-a părăsit credinţele sale
politice ca să adopte pe ale altora.
„Nu e adevărat, a zis dl. Maiorescu, că mi-am
schimbat credinţele mele. Din contra, partidul
conservator e cel care-a părăsit ideile de ordine, care
sunt forţa lui, retrăgându-se din corpurile legiuitoare.
Un guvern, a afirmat d-sa, are dreptul de-a face totul ca
să izbutească în alegeri: şi dacă listele electorale au fost
confecţionate conform legii, dacă întrunirile au fost
libere şi liberă presa, dacă alegerile s-au validat în
corpurile legiuitoare, guvernul este în legalitate şi cei ce
tăgăduiesc legalitatea se aruncă în anarhie, cu atât mai
mult că nu există nici o autoritate care să judece între
opoziţie şi guvern această cestiune de legalitate şi nu-i
rămâne opoziţiunii decât revoluţiunea. Pe această cale
eu nu pot să urmez, şi de aceea m-am despărţit de
guvernul conservator."
Dar această explicare să fie, oare, adevărată?
Ne pare rău că suntem nevoiţi s-o spunem, dar eroarea
pe care, cu bună ştiinţă, o face d. Maiorescu este prea
gravă ca să ne fie permis a tăcea. Lectorii noştri îşi aduc
aminte că n-am incriminat pe nimeni din aceia care au
fost cu noi când eram la putere şi ne-au părăsit în dată
ce-am pierdut puterea. Dar, din momentul ce suntem
atacaţi, suntem în drept să răspundem, dacă nu altfel,
dar restabilind adevărul.
Ei bine, adevărul este că d. Maiorescu nu s-a
despărţit de partidul conservator în momentul în care
partidul s-a retras din camere, aşa încât să poată zice că
s-a despărţit pentru c-am apucat pe căi anarhice. Este
mult de când dl. Maiorescu, împreună cu doi-trei amici
şi sub conducerea d-lui Carp, a început să se depărteze
de noi şi să se apropie, dar nu de partidul liberal, cum se
înşeală dl. Lecca, cu nesfârşita lui naivitate, ci de
guvernul partidului liberal. Şi este mult timp de când cel
mai elocinte interpret al ideilor conservatoare a veştejit
atitudinea pe care o luaseră d-lor, cu numele de
opoziţiune miluită. Dovadă despre aceasta este
candidatura miluită a d-lui Maiorescu comparată cu
candidaturile biciuite ale tuturor conservatorilor care n-
au părăsit partidul lor. Nu este, dar, exact că dl.
Maiorescu s-a despărţit de noi pentru că am apucat căi
anarhice: d-sa s-a despărţit de noi ca să se apropie de
mila guvernului în alegeri.
Dacă afirmaţia d-lui Maiorescu nu este
exactă, teoria constituţională pe care a susţinut-o e şi
mai greşită. Conştiinţa publică se înfioară şi se revoltă
la ideea emisă de d. Maiorescu că guvernul are dreptul
de a comite toate infamiile, numai să izbutească în
alegeri. Ca în momentul alegerilor un guvern să facă,
contra legii, înrâuriri, ca, servit de agenţii prea zeloşi
sau înşelat de amici gata de a-l părăsi a doua zi,
spălându-şi mâinile, să uite, în frigurile electorale cum
se zice, datoria lui de ocrotitor al tuturor intereselor şi de
protector al tuturor drepturilor, aceasta s-a mai
întâmplat. Dar trebuia dl. Brătianu care a venit la putere
tocmai în numele libertăţii electorale ca să îndrepteze, în
timp de şapte ani, toate forţele ţării spre o ţintă unică,
majoritatea în alegeri, ca să ridice corupţiunea şi
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
eminesciana
23
persecuţiunea la înălţimea unei dogme de stat, şi să
trateze apoi opoziţia ca pe-un popor învins pentru care
protecţia legilor nu există şi care află în fiecare
funcţionar un instrument de persecuţiune! Şi trebuie să
vie dl. Maiorescu ca să legitimeze toate acestea!
Bine zice românul: să te ferească Dumnezeu
nu de turc, ci de românul turcit! Este nedrept dl.
Maiorescu pentru sine, nedrept pentru guvernul din care
a făcut parte, când compară alegerile actuale cu
alegerile făcute sub guvernul conservator. Dacă voia cu
orice preţ să găsească alegeri pe care să le poată
compara cu alegerile d-lui Brătianu, trebuia să se
scoboare în istorie până la alegerile de sub căimăcămia
lui Vogorides. Numai sub căimăcămia lui Vogorides
s-au făcut alegerile astfel încât a ieşit o mare majoritate
separatistă în Moldova, când toată lumea era pentru
unirea ţărilor surori - precum astăzi a ieşit o mare
majoritate revizionistă, când nu sunt în toată ţara 100 de
oameni care să vrea revizuirea Constituţiei.
Şi dacă ar fi fost nişte alegeri ordinare, răul nu
era aşa de mare, căci tot răul ar fi fost ca ţara să mai
sufere încă trei-patru ani un guvern mai rău decât altul.
Dar răul ce pot face alegerile unei camere de reviziune
este ireparabil. Rău face guvernul care înrâureşte
alegerile pentru a se ţine la putere; dar guvernul care
sugrumă voinţa alegătorilor pentru a schimba
constituţiunea ţării, comite o lovitură de stat. A declara
legitim un asemenea fapt, este a declara că fiecare
guvern are dreptul a modifica constituţiunea după
placul lui, este a declara că constituţiunea ţării nu leagă
pe puterea executivă. Căci, dacă guvernul are dreptul
de-a schimba constituţiunea, după cum M. S. Regele are
dreptul de-a schimba guvernul, atunci nu mai sunt
instituţii şi totul se reduce la voinţa unuia singur!
Dar cea mai mare eroare a d-lui Maiorescu,
aceea din care izvorăsc toate celelalte, este ideea că nu
există nici o autoritate instituită de lege ca să judece
între guvern şi opoziţie, atunci când afirmă că ceilalţi
tăgăduiesc că camerele sunt expresiunea voinţei
alegătorilor. Dar atunci, care crede d-sa că este
funcţiunea M. S. Regelui în stat? Lucru curios! Dl.
Maiorescu se pretinde conservator, ba mai conservator
decât toţi, şi uită cea dintâi dogmă a partidului
conservator, care este monarhia constituţională!
Pretinde să facă la toţi lecţiune de constituţionalism, şi
uită pre cel dintâi factor constituţional, pre M. S. Regele!
Ca dl. Rosetti să ne spună în ziarul său că, dacă
guvernul a violat conştiinţa alegătorilor, alegătorii
n-avea decât să opună forţă contra forţă, şi, dacă nu ne
place guvernul, n-avem decât să facem revoluţiune –
aceasta se înţelege. Dl. Rosetti n-a priceput niciodată
rolul înalt al monarhiei constituţionale în societăţile
moderne şi tocmai de-aceea este republican! Dar
această ignoranţă nu este permisă unui conservator,
unui monarchist cum este dl. Maiorescu. D-sa trebuie să
ştie că funcţiunea M. S. Regelui este de-a ţine cumpăna
dreaptă între partide, de-a nu permite guvernului să puie
voinţa lui în locul voinţei alegătorilor, şi de-a sfărâma
alegerile în care voinţa ţării a fost sugrumată; aceasta
este funcţiunea Monarchului într-un guvern
parlamentar, acesta este folosul ce-l poate trage ţara de
la instituţiunea monarchiei. M. S. Regele, în alte timpuri,
a găsit mijlocul de-a uza de înalta Sa prerogativă în
contra guvernului din care făcea parte şi d. Maiorescu.
Şi d. Maiorescu îşi face o idee nedreaptă de
M. S. Regele când crede că nu va găsi mijlocul de a face
să se respecte voinţa ţării tocmai acum, când este vorba
de-a se dărâma temeliile pe care este clădit edificiul
nostru public.
La această înaltă intervenţiune a făcut apel
opoziţiunea, retrăgându-se din Corpurile legiuitoare. Ea
a zis ţării: voinţa ta a fost sugrumată în aşa grad, încât
discuţiunea în parlament a devenit iluzorie, şi, prin
prezenţa lor în corpurile legiuitoare, aleşii voştri n-ar
putea decât să mascheze lovitura de stat care se
pregăteşte. Numai M. S. Regele poate, în asemenea
împrejurări, să facă a ţi se respecta voinţa şi a-ţi scăpa
constituţiunea. În acest limbaj nu este nici anarchie, nici
revoltă. Este hotărârea nestrămutată a opoziţiunii de-a
nu servi de instrument pentru a se legitima o adevărată
lovitură de stat.
[M. EMINESCU] (Timpul, Buc., 8 (1883), nr.
119, mai 31, p. 1)
Documentar

Nu avem documente palpabile pentru a stabili
paternitatea eminesciană a acestui articol, dar tonul
rezervat, menţinerea în zona teoretică, precauţiunile pe
care şi le ia autorul textului discutând trecerea lui Titu
Maiorescu de partea liberalilor sunt argumente că „îi
scrie” un prieten. În această trecere a junimiştilor de
partea liberalilor, Eminescu nu s-a angajat; el a rămas la
Timpul, alături de Al. Lahovari, Lascăr Catargiu,
M. Kogălniceanu – vârfurile partidului conservator care
s-au retras din Parlament adresând regelui o petiţie prin
care-i cer să declare alegerile nule. Biografii lui Eminescu
au „fabulat” pe acest moment până la a spune că Titu
Maiorescu a acceptat colaborarea cu liberalii pentru a-l...
salva pe poet, pe care-l ştia bolnav, pentru a-l ajuta etc.
Nimic mai fals! Noi reţinem despre aceste faimoase
alegeri din aprilie 1883 imaginea transmisă de
I. L. Caragiale prin O scrisoare pierdută, piesa de teatru
care se inspiră din ele. Adevărul istoric – pe care nici
Caragiale, nici Eminescu nu aveau de unde să-l cunoască
în toate... goliciunea lui – este că aceste alegeri au avut
doar pretext revizuirea constituţiei. De altfel, revizuirea,
care va începe în toamnă şi se va sfârşi în primăvară, va fi
destul de palidă, Caţavencu înţelegând foarte clar că nu se
schimbă fundamental. Guvernul I. C. Brătianu avea
nevoie de girul politic pentru a angaja ţara în alianţa
politică (secretă) cu Germania, Austro-Ungaria şi Italia.
Artizanul alianţei, P. P. Carp, l-a atras de partea sa pe Titu
Maiorescu şi apoi pe alţi câţiva junimişti. Lucrurile
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
eminesciana
24
neputându-se discuta pe faţă, asistăm, în presă, la
asemenea dezbateri aparent sterile, cu implicarea
principiilor acolo unde este vorba de convenţii...
Acest editorial este, de altfel, absolut necesar
pentru a înţelege poziţia lui Eminescu faţă de Titu
Maiorescu şi Junimea în mai-iunie 1883, în preziua
ieşirii din viaţa publică a redactorului de la Timpul. După
cum vedem, subzistă, aici, şi imaginea unui şablon
biografic, acela că Regele este cauza răului întreg.
Opoziţia conservatoare îi cerea, într-adevăr, insistent
Regelui să invalideze alegerile, iar ziarul Timpul nu mai
prididea scriind, zi de zi, că aceasta este garanţia
legalităţii, că repetarea alegerilor este absolut necesară,
că regele este arbitru între guvern şi parlament. Lecţia
de… antimonarhism pe care i-o dă Timpul lui Titu
Maiorescu în acest editorial se înscrie, astfel, în linia
generală a ziarului – dar stilul este demn de numele lui
Eminescu.
După acest text teoretic din Timpul, 31 mai
1883, foaia conservatoare publică un altul, datorat lui N.
Bassarabescu, foarte violent, din care cităm:
„.... Privim acum pe d. Maiorescu, un fost
ministru al partidului conservator, căzut în poziţiunea
umilă de a fi pus să joace, dinaintea Rosetto-Brătianului
triumfător, rolul de opozant ce i s-a destinat, alegându-l
administraţiunea cu mijloacele sale. Bine-i şade, oare,
acestui bărbat de talent ajuns până la treapta cea mai
înaltă în concertul politic din care făcea parte, să-l vadă
lumea în starea de prostituţiune în care se află
actualmente? (...) Altă dată prostituţiunea, ca si orice
altă crimă, se purta prin târg călare pe măgar, şi un telal
striga în numele celui recunoscut vinovat: „Cine o face
ca mine, ca mine să pată!”. Noi credem că este astăzi de
ajuns să zicem publicului, arătându-i: priviţi-i!”
(Timpul, 2 iunie 1883).
Împotriva acestui text se revoltă Eminescu şi-i
trimite lui Titu Maiorescu biletul cunoscut. O dovadă în
plus că textul anterior, cel din 30 mai, îi aparţinea
poetului: altfel, de ce simte el nevoia să se delimiteze?
Timpul va face retractarea cerută de către Eminescu la 8
iunie 1883, într-un editorial din care cităm: „Nu
contestăm nici d-lui. Maiorescu dreptul de-a aspira la
onoarea de-a vedea pe partidul conservator urmând
ideile d-sale şi recunoscând direcţiunea sa. Adăugăm
chiar că regretăm că unul din redactorii noştri de la
Timpul, de la 2 iunie, a lăsat condeiul său să alunece şi a
întrebuinţat în ultimele alineate ale articolului său unele
expresiuni prea aspre la adresa d-lui Maiorescu, căruia
cu toţii-i recunoaştem un talent deosebit (...) Iar d-l.
Maiorescu, de doreşte să devină cărăuşul vreunui partid
şi în special al partidului conservator, reintre în
rândurile lui, arate-şi abnegaţiunea, devotamentul şi
statornicia în principii”.
Expresia vine dintr-un fragment al amintitului
discurs maiorescian: „Am rămas în carul de mai nainte
şi în drumul meu. Ceea ce s-a schimbat este cărăuşul:
cărăuşii de mai nainte au apucat pe un drum necunoscut
nouă, şi nevoiţi suntem să mânăm singuri/ carul/."
Cu toată retractarea făcută de către Timpul,
Titu Maiorescu va reţine episodul şi-i va da o nemeritată
amploare în prefaţa la Discursurile parlamentare ale
sale, spunând apăsat: „Cu atât mai tare se manifestă
nemulţumirea partidului conservator în contra lor [a
junimiştilor, n.n.], şi, pe când Timpul de la 2 iunie 1883,
în limbajul la care se coborâse pe atunci, întrebuinţează
cuvântul de „prostituţiune”, Al. Lahovari aruncă
junimiştilor vorba de «opoziţie miluită», o expresie pe
cât de literariceşte fericită, pe atât de politiceşte
neîntemeiată” (Istoria contemporană a României, 1925,
p. 212). Nu reţine, aşadar, pentru istorie, textul calm,
eminescian, din 31 mai, nici scuzele Timpului de la 8
iunie – ci doar această ieşire a numitului
N. Bassarabescu. De altfel, Maiorescu discută
retrospectiv, făcându-şi un merit din aceea că a anticipat
„viitorul” şi a lucrat, în sensul lui, la apropierea ţării de
Puterile Centrale. Este un sofism: el nu a ghicit, prevăzut
etc. – ci chiar a participat la crearea acestui „viitor”.
Plonjând pe momentul de impact, însă, vedem limpede
implicaţiile acestei schimbări a axei politice a ţării.
Intenţiile guvernului în privinţa politicii externe
vor fi dezvăluite, destul de discret desigur, chiar în
această toamnă, în parlament. La 29 octombrie 1883
Anastasie Stolojan face o interpelare pe această temă
dezvoltând, de fapt, programul noului executiv. Astăzi
ştim că, exact cu o zi înainte, la 28 octombrie,
I. C. Brătianu semnase tratatul. Spune, aşadar, Anastasie
Stolojan: „...Europa e în prefacere. Astfel, am văzut pe
unul dintre miniştri cei mai erudiţi ai Austro-Ungariei,
pe dl. Kollay, că a găsit de cuviinţă să meargă în
academia ungurească şi acolo, dezbrăcându-se de
caracterul său oficial, să spună neamului său: «Noi,
ungurii, avem o misiune de îndeplinit în orient, să fim
conducătorii culturii occidentale în peninsula
balcanică». Nu voi să discut dacă poate fi folositoare şi
ungurilor această direcţie nouă ce voieşte a se da
aspiraţiunilor lor, nici dacă înlocuirea turcilor cu ungurii
în orient ar fi cea mai nimerită soluţiune a dificultăţilor
balcanice. Voiesc numai, amintind acest discurs, să mă
întemeiez pe exemplul său ca să vă aduc aminte că şi
noi, românii, avem o misiune de îndeplinit în acest orient
atât de râvnit, şi că noi, din acest parlament, avem
datoria nu numai de a provoca explicaţiuni din partea
guvernului, dar şi de a da direcţiunea spiritului public în
aceste chestiuni”. Anastasie Stolojan focalizează
interesul politic asupra popoarelor din sudul Dunării,
întrezărind o concurenţă româno-ungară pentru
influenţarea politicii în această zonă.
„Toată lumea simte că se petrece ceva, că sunt
în perspectivă împrejurări extraordinare; prevederea lor
a pus în mişcare pe împăraţi, regi, principi, miniştri –
până şi pe academicieni. Cauza acestor fierberi este
cestiunea Orientului. Turcii se duc şi golul ce-l lasă după
dânşii în peninsula balcanică aţâţă poftele, ispitele,
interesele, provoacă rivalităţile şi neliniştea Europei (...)
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
eminesciana
25
Apoi noi, românii, care singuri suntem mai numeroşi
decât toate celelalte naţionalităţi din orient, ce, nu
trebuie să ne gândim noi la rolul ce suntem chemaţi să
îndeplinim în orient când avem numărul pentru noi?
Orientul e presărat de coloniile noastre. Sârbii şi
bulgarii se urăsc. De la Vidin în jos, în Bulgaria, în
Serbia occidentală, e o populaţie deasă, neamestecată,
de români, care desparte pe sârbi de bulgari. Prin
Macedonia, Tesalia, Epir – numai români, în dese şi
compacte colonii, despart pe bulgari de greci, pe arnăuţi
de greci. Cu limba română voiajezi în toată peninsula.
Tradiţiunile, suvenirurile istorice, sunt pentru noi; am
făcut un stat politic cu bulgarii, sârbii recunosc cu
plăcere că numai cu românii nu au avut în toată istoria
lor niciun resbel, arnăuţii în rivalitate cu grecii trăiesc în
înţelegere cu românii. Avem aceeaşi religiune cu marea
majoritate a creştinilor din orient Nu avem pretenţunea
să le ducem cultura noastră; deşi e mai veche decât a
tuturor. De când cu drumurile de fier, ştim că fiecare şi-o
poate căpăta în occident, fără să fie silit a împrumuta de
la alţii o cultură de contrafacere. Nu cerem nimănui
să-şi renege naţionalitatea, căci pe drapelul nostru e
scris guvern popular. La noi, ca şi la popoarele din
Orient, nu există aristocraţie. Tot pe drapelul nostru e
scris nu numai toleranţă religioasă, dar şi toleranţă
naţională. Idealul nostru e, declarăm sus şi tare. Elveţia,
Belgia, unde statul politic protejează deopotrivă toate
naţionalităţile; în fine, am dovedit că ştim să guvernăm
neamuri străine cu mulţumirea lor. (Aplauze). Să
ridicăm, dară, dreptul nostru, dreptul înfrăţirii
orientului. Avem români acolo şi vă mărturisesc că
soarta oricărei suflări româneşti nu ne poate lăsa
indiferenţi. Imitând versul ilustrului poet latin vom zice:
Romanus sum, et nihil romani a me alienum puto.
(Aplauze). Existenţa imperiului otoman astăzi e sfârşită,
numai prin minune-şi mai prelungeşte viaţa
condamnată; toţi îi văd sfârşitul – ceea ce preocupă pe
fiecare este cine-i va înlocui pe turci. De aceea vine şi
oferă serviciile sale pentru ca să nu lase orientul fără
stăpâni. Tot o asemenea dorinţă a inspirat şi pe Kallay
în discursul său. Orientul e de dorit să fie al orientalilor,
pe baza programei româneşti: ca fiecare naţionalitate să
se dezvolte conform geniului său propriu, în limitele sale
etnografice”.
Finalul acestui discurs nu trebuie să ne
surprindă: „D-lor, cultura noastră în mare parte ne-a
venit din Transilvania, şi idealul nostru naţional se
resimte din această împrejurare. E cam unilateral. După
mine, şi acesta este şi scopul cu care am făcut aceste
digresiuni, e de trebuinţă să mai lărgim conceptul nostru
naţional, să mai lăţim idealul nostru. (Aplauze)”.
Fluturarea acestui stindard al imperialismului
demagogic românesc este de sorginte rosettistă, dar a
fost repusă pe tapet după 28 iunie 1883, odată cu intrarea
României în concertul Puterilor Centrale. De prisos a
mai aminti că tratatul cerea amorţirea vocii pentru
Transilvania, lăsată în grija Ungariei – şi lăsa deschise
asemenea supape de scurgere a energiei naţionaliste
către sudul Dunării.
Idealul naţional nu este, totuşi, o aglutinare, o
alipire de idealuri: este unul singur. Nici cu schimbul
interesului către o direcţie sau alta nu se poate discuta,
teoretic vorbind.
Acestei interpelări a lui Anastasie Stolojan îi
răspunde I. C. Brătianu, foarte mulţumit de sine:
„Domnia sa a făcut un studiu, a arătat un ideal pe care a
venit să-l comunice naţiunii întregi, studiu care face
onoare parlamentului român (...) Domnilor, mai întâi de
toate nu trebuie să pierdeţi din vedere că guvernul
României este guvernul unui stat mic, şi statele mici nu
pot face politică europeană, căci ele nici nu crează
evenimentele, nici nu le pot provoca, nici nu le pot
suprima sau amâna. Evenimentele vin create de puterile
cele mari, şi nouă ni se impun. De aceea politica
noastră este modestă, fiindcă ne este impusă. Când am
fost la Berlin, cu ocaziunea tratatului ce se încheia acolo
în urma războiului dintre Rusia şi Turcia, principele
Bismarck mă întreba că ce caut eu şi ce cer: «Ce cauţi şi
ce ceri?». Eu i-am răspuns că un stat mic nu cere şi nu
caută, fiindcă se expune poate să piardă de multe ori
ceea ce are. Un stat ca al nostru se întăreşte pe cât
poate, ca atunci când vor veni evenimentele să ştie să le
facă faţă. (Aplauze)”.
Presa din aceste zile a simţit, însă, orientarea
ţării către Puterile Centrale. Lungi editoriale, întrebări
către guvern şi primul ministru – din care nu se alege
nimic. Un ziarist de la Timpul neeminescian (poetul era
în drum spre Viena) încheie presupunerea că alianţa deja
s-a făcut, cu această propoziţie devenită celebră: „Cine
face miau-miau pe acoperiş, domnule Brătianu?”.
A se observa, din acest dialog, că Anastasie
Stolojan traduce spiritul tratatului, cu acel îndemn către
sud în compensaţie faţă de Ardealul cedat – dar
I. C. Brătianu nici asta nu făgăduieşte, ci se menţine în
micul său: „Cum vor puterile…”. Aşa-numita „politică
de risc a bătrânilor Brătieni” înseamnă, de fapt, ceva mai
mult decât acest „Cum vor puterile”…
Nu putem să încheiem aceste observaţii fără a
aminti că o dobândă – mai mult de ordin moral – va fi
contabilizată de către Titu Maiorescu în 1913 în contul
acestei alianţe cu Puterile Centrale. Este vorba de
câştigarea Cadrilaterului; în ce condiţii, însă: pentru a
servi drept refugiu de-a lungul Dunării pentru românii
din Balcani, vânaţi atât de către bulgari cât şi de către
turci, albanezi. A nu se uita, însă, adevărul european:
graniţele politice dintre statele balcanice în litigiu au fost
trasate prin coridoare de populaţie românească.
Tamponul românesc face posibilă vecinătatea între sârbi
şi bulgari pe sute bune de kilometri. Eminescu o spune
de nenumărate ori în articolele sale din Timpul; pentru
poet nu se „cântăreşte" Transilvania cu sudul Dunării;
românii de pretutindeni, din jurul României politice, au
importanţă egală. De aceea el face parte dintre cei
excluşi de la „târgul politic" din iunie 1883.
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Liviu
ANTONESEI
Tineri poeţi,
cărţi excelente
chipuri şi privelişti
26
Experiența de cititor mi-a arătat că există două
feluri de poeți. O primă categorie este alcătuită din poeții
care-și găsesc de la bun început formula și aceasta este
pregnantă încă din volumele de debut, dacă nu chiar din
primele grupaje de poeme publicate în reviste – sau pe
internet, cum se întîmplă adesea acum debuturile. S-ar
putea spune că sînt autori norocoși și așa este, dar nu
întru totul, pentru că acest noroc se poate întoarce,
uneori, împotriva lor. Odată formula găsită, poate să
atenueze sau chiar să anuleze tendința de căutare
perpetuă care ține în formă poezia, poate împinge la
manierism. Și există poeții care au nevoie de timp pentru
a ajunge la propria formulă, pe care o mai și schimbă ori
de cîte ori pare să nu-i mai satisfacă. Sigur că această
căutare poate să conducă și la rătăcirea drumului, dar nu
e mai puțin adevărat că, în opinia mea, drumul însuși
este mai important decît ținta și, poate, calea regală a
poetului ține chiar de rătăcirea perpetuă, de
vagabondajul nesfîrșit printre metafore și imagini, prin
resursele limbii, cu minima condiție, desigur, ca acest
vagabondaj să fie în spiritul unei viziuni definitorii. Nu
talentul în sine distinge cele două categorii de poeți, ci
tipul de talent, modul în care acesta iese la lumină și se
manifestă.
Ovidiu Raul Vasiliu, în ritmul său...
Cred că, aflat acum la al treilea volum –
Nebunul indian, Adenium, Iași, Colecția Punct.ro.
Poezie, cu o prefață scrisă de mine –, Ovidiu Raul
Vasiliu este un poet aparținînd celei de-a doua echipe
lirice. Nu am citit decît ultimele două volume ale lui
Ovidiu și, dacă e să mă iau după propria sa mărturie,
poate e mai bine așa! Această declarație subliniază
spiritul său autocritic, care nu a dăunat niciodată unui
autor adevărat. Ceea ce poetul de față și este – mai mult
în acest al treilea volum decît în cel de-al doilea, care
avea destule inegalități între texte și în interiorul textelor,
stîngăcii și locuri comune. De data aceasta, cred, Ovidiu
Raul Vasiliu a ajuns într-un punct important al evoluției
sale poetice, și-a marcat excelent teritoriul. Volumul este
rotund, fără contradicții de nivel al lirismului, în zona
prozodiei – ORV este un autor care cultivă rima adesea
și ritmul mereu – și, mai ales, este unitar ca viziune. În
principiu, un autor care ajunge – printr-un serios efort de
autodepășire, de altfel – la un asemenea nivel al frazării
lirice și la o viziune precis conturată nu mai poate da
înapoi. Eventual se poate opri din drum. Ceea ce nu cred
că Ovidiu Raul Vasiliu va face, așa că îi doresc în
continuare rătăcire spornică pe „drumurile care duc
nicăieri” – Holzwege – ale poeziei. Și un avertisment
pentru cititori – cei care vor citi cu atenție motto-ul au
șanse sporite de a pătrunde mai bine miza acestei poezii.
Rătăcire plăcută și vouă, cititorilor...
Petronela Rotar, un debut în forță
Spre deosebire de Ovidiu Vasiliu, Petronela
Rotar este la prima sa carte – o să mă știi de undeva,
Herg Benet, București, colecția Radical din 5, cu o
prefață de Mihail Vakulovski. De altfel, este excelent că
Mihai este prefațatorul pentru că el a descoperit-o, a
publicat-o anul trecut și anul acesta în tiuk! și a invitat-o
să citească la CenaKLUbul Tiuk, pe care îl coordonează.
Recunosc că Mihai a avut o mînă foarte bună, cînd a
adus la lumină această poetă puternică, originală, cu o
formulă poetică proprie găsită din prima. E foarte
reconfortant să regăsești mereu filonul existențial(ist)
chiar și cînd apelează, nu foarte des, la tușe textualiste.
De asemenea, o excelentă stăpînă a oximoronului, fără
de care nu prea poate să existe poezie adevărată, că pînă
la urmă asta și este misiunea poeziei, să împace
contrariile. Cînd poate! Iată, de pildă, titlul celei de-a
treia părți a volumului, Pizda lirică, la prima vedere
șocant, dar în realitate extrem de adecvat marii teme a
singurătății, așa cum, în cea de-a doua parte, tema
dragostei este tratată complet neșablonard. Între scrierea
acestui semnal și tipărirea sa, voi participa la lansarea de
la Iași a volumului. O voi face cu mare bucurie. E ceva
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
chipuri şi privelişti
27
vreme de cînd n-am mai vorbit la o carte de debut în
poezie atît de reușită și, mai ales, atractivă, care te
îndeamnă nu doar să o citești, ci și să vorbești, să scrii
despre ea. Bun venit, Petronela Rotar și felicitări lui
Mihai, precum și editurii Herg Benet care continuă să ne
facă surprize cu noii săi autori.
Sisif scrie un nou volum de poezii…
Valeriu Marius Ciungan este la al patrulea
volum de poezii. Întîmplarea face – şi poate nu atît
întîmplarea cît haosul şi capriciile difuzării de carte de
după 1990 – să mă fi întîlnit cu poezia acestui autor mai
mult decît interesant abia la cea de-a treia sa carte. Pînă
la Oameni în pardesie, carte excelentă, autorul din
Mediaş a mai publicat, la aceeaşi editură clujeană,
volumele Poveste de toamnă (2008, debutul în volum) şi
Haina de molton (2009). Din fericire, cel de-al treilea
volum antologhează primele două apariţii, aşa că mi-am
putut face o idee privind evoluţia lirismului său de la
începuturile editoriale încoace. Dacă titlul primului
volum e destul de convenţional, celelalte două îţi atrag
imediat atenţia prin dimensiunea lor „anti-lirică“
asumată. Asumată, dar şi jucată, autorul fiind o structură
lirică prin excelenţă, cum probează volumul la care am
avut norocul să ajung. Acelaşi lucru este, de altfel, bine
marcat şi de volumul aflat acum în faţa ochilor noştri,
Sisif pe casa scărilor – Adenium, Iași, 2013. Cred că dl
Gheorghe Manolache, prefaţatorul celei de-a treia cărţi,
are dreptate cînd constată caracterul de „contra-replică“ a
poeziei lui Valeriu Marius Ciungan faţă de poetica
optzeciştilor şi a nouăzeciştilor, ce vin de fapt în
continuarea celor dintâi, şi, de asemenea, afinităţile cu
post-avangardiştii de felul lui Constant Tonegaru şi
Dimitrie Stelaru sau Ben Corlaciu sau, uneori, cu poezia
„intimistă” a lui Emil Brumaru. Însă dincolo de „aerul
de familie”, de eventualele „contaminări”, mai important
este ceea ce marchează originalitatea acestei poezii, deci
ceea ce marchează „despărţirea” de familie, ceea ce face
individualitatea lirică, ceea ce trece de posibile influenţe.
În termeni blagieni, aş spune că, din fericire, acestea se
dovedesc mai degrabă catalitice decît modelatoare. Ce
aduce nou al patrulea volum? În ordine tematică –
dragostea, trecerea timpului, presiunea şi, uneori
prospeţimea cotidianului, temele eterne ale poeziei, însă
asumate personal cît se poate de evident – şi ca viziune,
autorul îşi menţine – şi bine face! – opţiunile. Şi, totuşi,
este şi ceva nou în această carte nouă, ceva care
marchează un pas înainte în evoluţia poeziei sale, ceea
ce ar putea fi definit ca un plus de limpiditate a
discursului, care mi se pare semnul cel mai sigur al
maturizării lirice. Valeriu Marius Ciungan a debutat
relativ tîrziu, dacă ne gîndim la media debuturilor în
poezie de aici, dar şi de aiurea. Dar avea deja conturată o
anume formulă lirică, o maturitate de viziune şi frazare
poetică. Poate din aceste motive, probabil nu în mod
premeditat, ci dus de impulsul liric, are o viteză rapidă de
evoluţie. De bună seamă că îl voi urmări şi de aici
încolo.
biblioteca Bucovina literară biblioteca Bucovina literară
Iulian Boldea (coord.),
Mircea Muthu: în orizontul
sintezei, Târgu Mureş,
Arhipelag XXI, 2014
Petru Ursache,
Etnofrumosul sau Cazul
Mărie, Cluj-Napoca, Eikon,
2014
Petru Ursache, Moartea
formei. Eseuri etnologice,
Cluj-Napoca, Eikon, 2014
Integrala poeziei Nichita
Stănescu, Iași, Vasiliana ‘98,
2013
Charles Baudelaire, Mici
poeme în proză, Iaşi,
Vasiliana ‘98, 2014
Constantin Cubleşan,
Grăbeşte-te încet – 75
(Interviuri), Cluj-Napoca,
Eikon, 2014
reflux
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Alexandru Ovidiu
VINTILĂ
Jules Perahim,
1
„note despre un parcurs”
28
Jules Perahim (1914-2008), de la a cărui
naştere, anul acesta, pe 24 mai, s-au împlinit 100 de ani,
rămâne o figură inconturnabilă a artei suprarealiste de
la noi. Apropiat de Gherasim Luca şi Paul Păun, toţi
trei împărtăşind de tineri crezul iconoclast specific
avangardei, semnează împreună cu aceştia manifestul
lui Geo Bogza intitulat „Poezia pe care vrem să o
facem”, apărut în decembrie 1933, în revista „Viaţa
imediată”. Încă de atunci, Perahim s-a arătat a fi
intransigent faţă de aşa-numita „poezie de cabinet”,
oficială, prea formală şi prea estetică, închisă în sine.
De foarte tânăr, artistul de origine evreiască a simţit că
suprarealismul îi oferă posibilitatea de a se exprima în
acord cu trăirile sale, cu firea sa insurgentă şi pasională.
De precizat că scriitorul şi criticul de artă italian Mario
De Micheli, un foarte bun cunoscător al mişcărilor de
avangardă, a afirmat că forţa de persuasiune a
suprarealismului derivă din răspunsul pe care îl dă „cu
mai multă violenţă şi adevăr, decât oricare altă tendinţă,
la întrebarea pe care şi-o puneau intelectualii în orice
parte a Europei: cum să ieşim din anxietatea crizei?
Răspunsul oferit de suprarealism era bogat în sugestii şi
2
promisiuni. Era o încercare serioasă de a răspunde.”
Evident este şi faptul că artistul plastic român
a fost încă de timpuriu atras nu doar de „sufletul
moştenitor al celor mai neliniştite spirite romantice”, ci
şi de acel eon al „sufletului dornic să primească mesajul
3
revoluţiei socialiste” , adică de „sufletul dublu al
4
suprarealismului” . Şi asta în ton cu majoritatea
comilitonilor săi, dar şi cu suprarealismul în general, cu
voinţa acestui curent de a irumpe în istorie, adică în
politică, „pentru a crea condiţiile libertăţii materiale şi
5
spirituale ale omului” . Într-un moment de cumpănă,
marcat de vicisitudinile istoriei, suprarealiştii, atât cei
de la noi, cât şi cei din întreaga Europă şi-au manifestat
cu aplomb opţiunea fundamental antifascistă. Mai
mult, tot De Micheli afirmă: „Suprarealismul s-a
orientat în mod rezolut spre politică în vara anului
1925, un an după publicarea Primului manifest scris de
Breton. Doi ani mai târziu, Aragon, Breton, Éluard,
Péret intrau în Partidul Comunist Francez. În 1930
revista Révolution surréaliste se transformă în Le
Surréalisme au service de la révolution şi pe prima
pagină a primului număr publica o telegramă trimisă de
Biroul internaţional pentru literatură revoluţionară din
Moscova, în care se declară că suprarealiştii erau fideli
6
directivelor Internaţionalei a III-a” . Cu toate că
disensiunile au apărut cu asupră de măsură, Breton şi
Éluard părăsind încă din 1933 Partidul Comunist,
orientarea generală către stânga a mişcării va persista.
În fine, un caz ceva mai aparte, Perahim,
după o ucenicie eminamente în sânul mişcării de
avangardă din interbelicul românesc, după ce şi-a
câştigat o anume reputaţie în cercurile nonconformiste
din Bucureşti, imediat ce îl va întâlni în 1938, la Praga,
pe John Heartfield (Helmut Herzfeld, comunist
german) va adera el însuşi cu acte în regulă la viitorul
partid unic, pe atunci aflat, încă, în ilegalitate în spaţiul
autohton. De asemenea, înrolarea sa în partidul
comunist se produce şi ca urmare a antisemitismului
care se propaga cu o forţă tot mai accentuată atât în
România, cât şi în toată Europa. Trist este că Perahim,
în acest răstimp, în loc să scape de tot ce a însemnat
„înrădăcinarea”, mai ales că era militant al ideii
absolutei libertăţi sociale, el se afundă într-o lume
închisă, al cărei discurs s-a dovedit a fi „complet surd şi
7
orb la toată această aventură a artei moderne” .
Urmează pentru artistul suprarealist o vreme în care îşi
găseşte refugiu în Uniunea Sovietică, ştiut fiind faptul
că în timpurile respective în România se declanşase o
prigoană fără precedent împotriva evreilor. De aici se
întoarce în august 1944, convertit la realismul socialist,
o spune şi Vladimir Tismăneanu, „în uniformă de ofiţer
8
sovietic” .
Cum ceea ce văzuse pe frontul de est i se
imprimase profund pe retină, dar şi în spiritul artei
angajate, în 1945, la Bucureşti, va organiza o expoziţie
intitulată „Ororile războiului”. Aşadar, într-o serie de
lucrări de artă plastică va oglindi nu doar traumele
personale, ci şi pe cele ale unei lumi întregi, un univers
tragic, marcat de o violenţă extremă. Spre exemplu,
într-una dintre lucrările sale, fără să fugă de realitatea
cumplită pe care o trăise, Perahim va realiza un tablou
naturalist al agresivităţii umane, al urii nestăvilite.
Probabil asistând la o astfel de scenă, artistul va
întruchipa în planşa respectivă un bărbat îmbrăcat
milităreşte, cu nasul roşu de băutură, care loveşte fără
milă o femeie. Se poate vorbi despre aceste guaşe ale
lui Perahim prezentate în această expoziţie
bucureşteană ca fiind expresia unui act de acuzare, o
denunţare a unor bestii cu chip de om, dar şi o
confesiune, o mărturisire făcută cu o fermitate
pătrunzătoare şi caustică.
Deşi nu scapă fără ca imaginea să-i fie
maculată de realismul socialist al cumpliţilor ani
`50 -`60 petrecuţi în România, de aici şi controversa cu
privire la profilul său moral, Jules Perahim, în acest
interval temporal, 1944-1969, se va dedica artelor
decorative şi aplicate, făcând grafică, scenografie,
reflux
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
29
ceramică, pictură murală şi mozaic. Ilustrează
memorabil prima ediţie a Moromeţilor lui Marin Preda
sau traducerea în limba română a romanului Idiotul a
lui Dostoievski. De asemenea, rămân din acea etapă a
creaţiei sale desenele, fie portretele unor scriitori, fie
cele inspirate de literatura lui Villon, Gherasim Luca
sau Mateiu Caragiale. Criticul literar Ion Pop
precizează că: „Sunt lucrări în care notele realiste sunt
concurate de viziunea fantezist-ironică, umoristică şi
caricaturală (un ciclu de Proverbe şi zicători, din 1957,
o ilustrează expresiv)”.
Anul 1969 este cel în care părăseşte pentru
totdeauna România, via Israel, ajunge în Franţa, unde
se stabileşte până la sfârşitul vieţii. Aici, subliniază
într-un articol de-al său acelaşi Ion Pop, „pictorul îşi va
regăsi cu adevărat pensulele şi culorile, mai întâi, cum
scrie soţia sa, Marina Vanci, în lucrări ce propun
«forme dezagregate, într-o atmosferă apăsătoare,
lăsând să se ghicească pesimismul artistului faţă de
istoria recentă», apoi în altele, care fac loc unui univers
al încântării, unde se regăsesc alături «animale
extravagante, obiecte, plante sau minerale» în proiecţii
fantastice. Experienţa fundamentală, legată de
călătoriile, în 1972 şi 1975, în Africa, lasă urme adânci
în noua sa creaţie, marcată, cum au notat toţi
comentatorii săi, de un vitalism aparte, pe care
decorativismul stucturii plastice e departe de a-l
constrânge”. Revenind la suprarealism, Perahim, prin
arta sa, încearcă să creeze o lume numai a lui,
miraculoasă, un tărâm al spiritului unde să scape de
orice inhibiţie, unde să atingă libertatea, izbăvindu-se
de negaţia vitriolantă. Dovedind resurse inepuizabile în
ceea ce priveşte fantezia, prin arta sa combinatorie,
detaliul pe care ni-l înfăţişează într-o manieră
contrariantă, şocantă, desfăşurările insolite, energia şi
stranietatea pe care o degajă picturile lui Jules Perahim
fac din acesta un artist plastic important, unul dintre
exponenţii cu mare greutate ai suprarealismului
românesc.
1
Apud Ion Pop, Amintirea lui Jules Perahim, în
„Observator cultural”, nr. 723 din 23 mai 2014,
http://www.observatorcultural.ro/Amintirea-lui-Jules-
Perahim*articleID_19389-articles_details.html.
2
Mario De Micheli, Avangarda artistică a secolului
XX, Bucureşti, Meridiane, 1968, p. 180.
3
Ibidem, p. 161.
4
Ibidem, p. 164.
5
Ibidem, p. 162.
6
Ibidem, pp. 162 - 163.
7
Guy Scarpetta, Elogiul cosmopolitismului, Iaşi,
Polirom, 1997, p. 46.
8
Vladimir Tismăneanu, Anatomia unei mistificări:
Stelian Tănase şi istoria comunismului din România, pe
http://www.lapunkt.ro/2014/01/09/anatomia-unei-mistificari-
stelian-tanase-si-istoria-comunismului-din-romania/.
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
1
Numere în labirint
ianuarie – decembrie, 1990
inedit
Theodor
CODREANU
30
2.
9613. Casa Comună Europeană este şi o idee
gorbaciovistă. Nu e o formă de extindere a comunismului în
post-comunism? De astă dată să cuprindă întregul
mapamond, căci finanţele şi trusturile transnaţionale nu au,
desigur, nevoie de state naţionale decât pentru ca acestea să-şi
ţină în frâu proprii cetăţeni.
9614. După Silviu Brucan, cel care bate cu
pumnul în masă pentru a-şi impune programul, începe să-şi
dea în petic şi Dumitru Mazilu, la mitingul de aseară trecând
la ameninţări. Omul pare atins şi el de paranoia. Azi,
România liberă îi cere demisia. Aseară, chiar şi-o scrisese,
dar a fost „rugat” să şi-o retragă. Încurcate sunt căile acestei
„revoluţii”!
9615. S-a reînfiinţat (la 8 ianuarie 1990, prin
decizia Tribunalului din Bucureşti) Partidul Naţional
Ţărănesc, care şi-a mai adăugat în coadă Creştin şi Democrat.
Printre întemeietori: Ioan Alexandru, Doina Cornea, Liviu
Petrina, Sofia Vicoveanca, preoţii Constantin Galeriu şi
Dumitru Stăniloae, apoi Gheorghe Gavrilă-Copil. Preşedinte
al noului partid politic este un vechi deţinut în închisorile
comuniste, Corneliu Coposu. Poate că speranţa românizării
revoluţiei va veni de la aceştia.
9616. „Interfrontiştii” din România nu agreează
apariţia Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat.
Aurel Dragoş Munteanu le-a refuzat accesul la Televiziunea
publică, după cum anunţă revista Flacăra, nr. 2/1990, p. 3.
Cu aceasta, „românul” de la televiziune începe să-şi arate
„imparţialitatea”… patriotică.
9617. Ilie Bădescu mă anunţă, la telefon, că, în
România liberă de azi, Dan C. Mihăilescu îi acuză pe Mihai
Drăgan, Gheorghe Bulgăr, Th. Codreanu, Ilie Bădescu şi pe
alţii că l-au folosit pe Eminescu doar ca pretext pentru
exegezele lor. Cartea genială o fi scris-o Dan C. Mihăilescu,
dar, după ştiinţa mea, Perspective eminesciene (1982) este o
lucrare mediocră, pe care eu am recenzat-o cu îngăduinţă. În
cronica literară din România literară, din iunie 1984,
Mihăilescu avea cu totul altă părere despre Eminescu –
Dialectica stilului. Mai mult, acest ins a făcut demersuri
intense să ne cunoaştem şi să corespondăm. L-am şi vizitat o
dată sau de două ori în locuinţa lui din Bucureşti, unde trăia
cu soţia lui, Tania Radu, formând un cuplu contrastant între
un bâlbâit şi o tânără frumoasă, ziaristă pe la o publicaţie din
capitală. Dar brusca metamorfoză a lui Dan C. Mihăilescu nu
mă miră deloc: se pregăteşte pentru a deveni rotiţă în
angrenajul noii puteri culturale de model brucanian. Nici nu
mă-ndoiesc că va reuşi.
9618. Gheorghe Buzatu publică, în Cronica,
fragmente masive din testamentul politic al lui Ion
Antonescu, scris înaintea morţii. Este exact ceea ce
presimţeam, chiar fără acces la documente. Mareşalul a fost
un martir al neamului. El s-a bătut pentru Basarabia cu arma,
singurul la înălţimea bătăliei cuvântului folosită de Eminescu
la 1877-1878. Ambii au ieşit învinşi, însă victoria lor morală
în faţa istoriei contează mai mult decât orice pentru viitorul
României. Nu mă miră deloc că dezvăluirile lui Gheorghe
Buzatu nu convin nicicum noilor potentaţi care au şi
dezlănţuit atacuri la adresa acestui istoric. Spaima a fost
băgată şi-n redacţia revistei ieşene Cronica, de vreme ce
serialul a fost întrerupt din nr. 2.
9619. Neamul nostru se arată deja derutat, dând
impresia că nu ştie ce să facă cu libertatea. Indivizii nu ştiu
să-şi reprime egoismul, răscolit de atâtea dorinţe refulate,
incapabili a-şi reaminti de umilinţele îndurate. Lipsa puterii
de disciplinare interioară poate fi semn al eşecului apropiat.
9620. 15 ianuarie. Revoluţia română a dat, se pare,
imbold mişcărilor pentru libertate în Estul Europei. Acum, se
trezesc şi bulgarii, deveniţi radicali. Circulă veşti că ordinea
începe să se tulbure şi-n Albania. Apoi, conflicte sângeroase,
pentru autonomie faţă de Moscova, în Karabahul-de-Munte
şi în Armenia. Basarabenii, la rându-le, au prins un nou curaj.
Eminescu apare mai important la ei decât la Bucureşti.
9621. Emil Cioran nu numai că se simte din nou
român, dar iese la rampă şi-şi exprimă încrederea în
Ion Iliescu, neuitând să-l sfătuiască să fie atent la jocul ruşilor.
Asta chiar şi-n condiţia venirii la putere cu sprijin sovietic.
9622. Adevărul de duminică (14 ianuarie 1990,
supliment al ziarului) începe să publice, în serial, lucrarea lui
Silviu Brucan, Dispariţia puterii, tipărită întâia oară în 1971,
la Editura „Alfred A. Knopf” din New York. Iată ce spune, în
introducere, profetul din Dămăroaia: viitoarele revoluţii nu
vor mai fi transfer de putere „de la o clasă politică la alta, ci
dispariţia puterii înseşi”. Până aici, teza pare să sune
cvasieminescian, în sensul eliminării poveştii ciocanului ce
cade pe ilău, încât revoluţiile ar avea şansa să nu mai eşueze.
Panglicăria kominternistă iese imediat la suprafaţă: noul tip
de revoluţie ar consta în „integrarea supranaţională şi, în
ultimă instanţă, mondială”. Aşadar, trebuie să ne lecuim de
revoluţiile naţionale şi să le reducem pe toate la una globală.
Dar aceasta e chiar teza centrală a Kominternului,
supravieţuitoare şi-n troţkism. Practic, în 1971, Silviu Brucan
susţinea aceeaşi teză cu a lui Valter Roman din 1970, cea cu
privire la inexistenţa post-comunismului!
9623. Revoluţia, continuă Silviu Brucan, ar trebui
să soluţioneze nu numai inegalităţile dintre clase, ci şi pe cele
dintre naţiuni. Teză frumoasă. Dar sloganul era mânuit zilnic
şi de Nicolae Ceauşescu, încât nu înţelegi de ce Brucan s-a
arătat atât de înverşunat duşman al acestuia, de vreme ce
militau în aceeaşi barcă ideologică. Şi ce mai zice Brucan?
Cibernetica să fie instrumentul făuririi unei lumi noi, iar
marxismul să-i dea idealul! Toate-s vechi şi nouă toate.
9624. Pentru prima oară, după patru decenii,
Eminescu este sărbătorit cum se cuvine la Ateneul român. Şi
televiziunea încearcă să fie la aceeaşi înălţime, concurând-o,
la o înaltă cotă artistică, pe cea de la Chişinău. Şi tot la
Ateneu, pentru întâia oară, s-a putut auzi, în sală, Trăiască
România Mare!, la care spectatorii s-au ridicat în picioare
inedit
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
31
aplaudând minute în şir. Ca pentru a da parcă replica cea mai
bună elucubraţiilor marxisto-cibernetice ale lui Silviu
Brucan. La Ateneu, reacţia României nefalsificate. Deci,
speranţa există împotriva noilor croitori de haine pentru
popoare.
9625. Se ard, demonstrativ, în febra
„revoluţionară”, carnete de membru de partid. De ce n-or fi
fost arse înainte de 1989?
9626. Revoluţia română a produs un impact
politic chiar şi în Franţa, transmite Radio Chişinău. Acolo se
înregistrează o recrudescenţă anticomunistă despre care se
plânge ziarul L'Humanité. Pare să fie urmarea scoaterii
partidului comunist în afara legii după mitingul de la
Bucureşti de vineri, 12 ianuarie. Stadiul al doilea al
comunismului din doctrina Andropov: când numele de
comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând
impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent,
pluralismul.
9627. Se mişcă ţara şi la Huşi. Răsar fel de fel de
indivizi care vor să facă prozelitism politic. Nişte pensionari
vor să intre cu forţa în Casa Pionierilor, să-i alunge pe toţi cei
de acolo şi să instaleze sediul Partidului Naţional Ţărănesc.
Parcă aş fi vrut ca altfel să se afirme ţărăniştii, nu cu aceleaşi
arme comuniste din anii '50. Alţii se zbat pentru un internat al
Liceului „Cuza Vodă”. În sfârşit, un pensionar care se dă
drept ziarist (ar fi fost în tinereţea lui revoluţionară), Hera
Steinberg, mă caută la telefon pentru a încropi o publicaţie cu
titlul Adevărul de Huşi. Se mişcă ţara, vorba lui Rebreanu.
9628. Mari cotidiene din America vorbesc, pentru
întâia oară, de perspectiva reunificării Basarabiei cu
România. Primele glasuri, în acest sens, s-au auzit la
Chişinău, în zilele revoluţiei româneşti. Deocamdată însă
politicienii tac, considerând problema foarte „delicată”. În
Transnistria şi la Chişinău, forţele interfrontiste îşi afirmă deja
tendinţele secesioniste, semn că se tem de reunificare.
9629. Deşi joacă din umbră, Silviu Brucan se vede
cu mult mai bine decât Ion Iliescu. Unul e lipsit de orice
harismă, celălalt pare plin de ea. Formează un cuplu ideal,
aproape înspăimântător.
9630. La Tel Aviv, anunţă Adevărul din 16
ianuarie, zilnic, în faţa ambasadei României sunt cozi imense
pentru vize sau pentru „repatriere” în România. Să fie mai
atrăgător paradisul românesc decât cel israelian? Mireasă de
curtat sigură o Românie fără căpătâi, cu graniţele vraişte, prin
care intră şi iese cine vrea furând averi de patrimoniu istoric
şi artistic. Păsările de pradă roiesc tot mai pofticioase
deasupra României.
9631. Trimit la două ziare din capitală articole cu
modul cum percep lucrurile în România de azi şi verific că
nici vorbă de abolire a cenzurii. Au prioritate polemicile
revanşarde ale internaţionaliştilor. A vorbi despre naţiune, în
momentul de faţă, e ca şi cum ai călca pe un şarpe veninos.
9632. Silviu Brucan a ajuns la stadiul de confesare
într-un interviu din Adevărul (16 ianuarie). Rezultă că el a dat
ordin de arestare a generalilor Ştefan Guşă şi Iulian Vlad. Dar
uită să spună adevăratul motiv al ordinului său: împiedicarea
acceptării de ajutor sovietic armat. Brucan îl consideră pe
Iulian Vlad foarte deştept şi viclean: „şi-mi era teamă că,
dispunând de asemenea calităţi, putea înşela încrederea
celorlalţi generali”. Pe a lui Nicolae Militaru, îndeobşte, cu
siguranţă! Cât priveşte pe Ştefan Guşă, acesta a fost personaj
central în drama numită „Noaptea generalilor”.
9633. În toate aceste turbulenţe politice, se găseşte
câte un răgaz şi pentru artă. Televiziunea transmite
spectacolul cu O scrisoare pierdută, în regia lui Liviu Ciulei,
o realizare vrednică de prestigiul regizorului. Totuşi, mă miră
că şi un regizor de valoarea lui Ciulei face concesii în sensul
„actualizării” forţate a textului caragialean. Şi-a permis
intervenţii abuzive în text şi-n structura compoziţională. Sunt
convins că Liviu Ciulei şi-ar fi dovedit mai bine geniul pe
textul original. „Colaborarea” este un semn de îmbătrânire a
regizorului care vrea să dovedească inversul propriei
îmbătrâniri artistice, făcând concesii modei postmoderniste.
În spectacolul său, nu e nici Caragiale şi nici Liviu Ciulei.
9634. Lipsa de „pregătire în ale democraţiei” se
vede în uşurinţa cu care şeful guvernului şi ministerele iau
hotărâri şi dau decrete pe care le anulează la prima bătaie de
vânt, în conformitate cu doleanţele de grup. Ultima
inconsecvenţă este aceea cu titularizarea în învăţământ a
suplinitorilor.
9635. Încep să iasă la iveală minciunile cu care
televiziunea a manipulat populaţia în zilele revoluţiei. Cele
aproape 62000 de victime scad vertiginos. Acum, se vorbeşte
că la Timişoara au fost numai 100, iar, în total, pe ţară, în jur
de 1500. „Revoluţia”, aşadar, s-a fundat pe monstruoase
scorneli, pe teroare deliberată împotriva unor oameni
nevinovaţi, pe suprimări de reviste şi pe concedieri
frauduloase. Tineri bezmetici au primit arme, bravând sub
imperiul alcoolului şi trăgând care încotro, distrugând
faţadele clădirilor, incendiind Biblioteca Naţională. Iar acum,
neisprăviţi de aceeaşi factură sunt mari şi tari. La televiziune,
un bezmetic cu caş la gură, care-şi zice profesor, strigă
bărbăteşte împotriva suplinitorilor cu părul alb (care au fost
frustraţi de posibilitatea titularizării), în numele „competiţiei”.
Pariez că abia ştie să scrie şi să citească. Zurbagiul nu ştie că
adevărata competenţă, în învăţământ, se dobândeşte după
mulţi ani de trudă, după eşecuri, îndoieli şi izbânzi.
9636. Spiritul „revoluţionar” care nu se stinge
după cucerirea puterii, duce la dictatură.
9637. 20 ianuarie. După ce l-am convins pe Hera
Steinberg că titlul Adevărul de Huşi e caraghios şi că plagiază
caraghioslâcurile din presa bucureşteană, am convenit să
reluăm titulatura primului ziar tipărit în urbea noastră, la
1873. Iar azi a apărut primul număr din Vocea Huşului. Din
păcate, au fost cu totul zadarnice corecturile mele. Au rămas
o sumedenie de greşeli stilistice şi de ortografie, girate, în cele
din urmă, de cel care îşi zice „redactor-responsabil”!
9638. 21 ianuarie. Se aleg, astăzi, la Vaslui,
inspectorii şcolari pe specialităţi. Refuz să fiu ales de colegi şi
opinez că mai potrivit ar fi un concurs care să ateste
competenţă şi talent didactic. De ce să instituie „revoluţia” o
regulă fără reguli?
9639. Cronica (nr. 3/1990), după ce a întrerupt
serialul despre Mareşal, îl acuză, acum, pe Gheorghe Buzatu
de „colaboraţionism” în anii dictaturii. Oare de unde au venit
„protestele” la serialul istoricului? Nu e greu de ghicit. Dar
cei de la Cronica, aceiaşi făcători de propagandă ceauşistă,
cum de se opun tocmai lui Gheorghe Buzatu? Ce fel de
„anti-comunişti” sunt ei acum dacă resping, cu mânie
proletară, adevărurile despre o personalitate cu adevărat
inedit
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
32
anticomunistă? Greaţă!
9640. Prin 1950, puteai fi redus la tăcere cu
ajutorul etichetei de „burghez”, ca să mă rezum la aceasta.
Acum, i se face o mare cinste fostului tiran vehiculându-se,
de către internaţionalişti, eticheta de „ceauşist” împotriva
celor cărora le pasă de destinul naţional. Povestea-i a
ciocanului ce cade pe ilău!
9641. Deşi am refuzat categoric să fiu inspector
şcolar, aflu că am fost ales, totuşi, în această postură.
9642. România literară publică o lungă listă cu
noii membri, proaspăt validaţi, ai Uniunii Scriitorilor. Nu mă
găsesc printre ei, deşi Viorel Ştirbu şi Laurenţiu Ulici îmi
comunicaseră că „problema e rezolvată”. Înţeleg că,
finalmente, numele meu nu a plăcut comisiei de validare
girate de Nicolae Manolescu şi de ai săi. Dacă port
cu-ngăduinţă şi cu zâmbet a lor ură…
9643. Iată ce comunică ziarului Adevărul
(duminică, 21 ianuarie) profesoara Octavia Ardeleanu din Sf.
Gheorghe, judeţul Covasna: „La şedinţa pe judeţ cu directorii
de şcoli, pentru alegerea inspectorilor şcolari, toţi profesorii
români au fost scoşi din şedinţă, pe motiv că şcolile s-au
transformat în şcoli de limbă maghiară.”
În faţa unui asemenea abuz, Ministerul condus de
Mihai Şora nu reacţionează prin nimic, ceea ce înseamnă că
România renunţă la suveranitate în judeţele cu maghiari.
Perspectiva ca românii să devină străini în propria ţară este
deja o realitate. Maghiarii se comportă în Ardeal exact ca ruşii
în Basarabia. Politrucii „revoluţionari” se transformă în unelte
ale profeţiei lui Ceauşescu: Dar asta înseamnă nimicirea
României.
9644. 23 ianuarie. Doamna Maria Graciov mă
asigură că, de astă dată, totul e în ordine cu Varvarienii. Eu nu
cred, fiindcă varvarienii n-au plecat de la putere.
9645. Marşul politic al lui Silviu Brucan dă roade
peste tot. În Libération, numerele din 30 şi 31 decembrie
1989, descopăr că acordă un interviu redacţiei. Reporterul
precizează, pe drept cuvânt, că Silviu Brucan este creierul
ideologic al Consiliului F.S.N. Întrebat despre soarta
partidului comunist în România, Brucan spune că nu trebuie
scos în afara legii, deoarece e nevoie şi de „opoziţie” în
democraţie. Fiind iremediabil compromis, acest partid nu mai
are cum învinge noile forţe politice. Care or fi aceste noi forţe
nu precizează, dar sugestia e că ele sunt valul al treilea
comunist, nu partidele istorice. El, Brucan, nu spune că
reprezintă primul val, cel pur kominternist, trecut prin straiele
următoarelor două.
9646. La întrebarea ce se va întâmpla cu F.S.N.
după alegeri, Brucan evită un răspuns limpede, însă
precizează că va fi ostil tuturor partidelor ce se vor ivi şi că
singurul element ideologic valid ar fi poziţia de stânga.
Dreapta va trebui „educată” pentru democraţie, care se învaţă
greu! Răspunsul la întrebare îl aflăm, în definitiv, azi, 23
ianuarie, când Frontul decide să se recunoască o formaţiune
politică (în ciuda promisiunilor că se va autodizolva de îndată
ce democraţia va începe să funcţioneze!) şi că va candida la
alegerile amânate pentru 20 mai 1990.
9647. Ziaristul francez Guy Sitbon argumentează,
în Le Nouvel Observateur, că Televiziunea Română a minţit,
că a contrafăcut evenimentele „revoluţionare”, că prea puţine
clădiri au fost avariate, în pofida zgomotului făcut şi că
tocmai de aceea victoria împotriva Securităţii s-a produs atât
de rapid.
9648. Pare cu totul surprinzătoare declaraţia lui
François Mitterrand, la Budapesta, că Ungaria a fost
nedreptăţită în urma celor două războaie mondiale,
răpindu-i-se două treimi din teritoriu! Asta însă e consecinţa
inexistenţei politicii externe româneşti comparativ cu aceea a
Ungariei, care funcţionează ireproşabil. Aşa că alungarea
românilor din judeţele cu mulţi maghiari devine perfect
explicabilă.
9649. În România liberă din 23 ianuarie, Mihail
Haşeganu ne asigură că niciodată economia României n-a
fost mai slabă ca după Al Doilea Război Mondial. Noii
politicieni, de aceea, vor face din România noastră o ţară cu
adevărat puternică din punct de vedere economic, la nivel
european! Probabil, de aceea ne şi trimit ajutoare de milă cei
din Occident. Ca să ne aducă pe primul loc în Europa!
9650. Surpriză: Libération publică un reportaj
despre Huşi!
9651. Altă surpriză: Rompres îl trage de urechi pe
François Mitterrand pentru afirmaţiile de la Budapesta. Tot e
ceva decât nimic.
9652. Încă o surpriză: Adevărul din 25 ianuarie
îmi publică unul din articolele trimise.
9653. Ziarele spun că până şi îndepărtata şi liniştita
Mongolie începe să se mişte spre libertate.
9654. Diplomaţia franceză încearcă să repare
greşeala comisă de François Mitterrand la Budapesta. Pentru
maghiari însă valabile vor rămâne cuvintele pronunţate acolo,
nu scuzele ambasadorului francez la Bucureşti.
9655. Mihai Şora ne asigură că sunt minciuni cele
dezvăluite de profesoara Octavia Ardeleanu şi de alţi dascăli
alungaţi din Covasna. Cine este acest Mihai Şora, cu
încetineala lui bătrânească şi filosofardă, care contrazice ceea
ce oamenii trăiesc pe propria piele? Şi de ce o face?
9656. Hotărârea F.S.N. de a candida la alegeri a
stârnit un val de proteste în rândul celorlalte partide politice.
Presa internaţională este şi ea contrariată de această decizie.
Nu există post-comunism, va zice din nou Valter Roman,
transmiţându-ne, în oglindă, mesajul prin reîncarnarea în fiu
şi în Vladimir Tismăneanu.
9657. 26 ianuarie. Dumitru Mazilu şi-a dat
demisia din Front, dezamăgit de presiunile care se fac asupra
lui. Se poate ca omul să fi fost de bună credinţă şi să fi mirosit
calea aleasă de Silviu Brucan.
9658. Între motivaţiile lui Dumitru Mazilu: se
continuă practicile staliniste, presa denigrează pe unii şi
lustruieşte pe alţii etc. Ceea ce nu-i departe de adevăr. Şi câte
vor mai urma!
9659. Viclenia politică a lui Silviu Brucan are,
totuşi, picioare scurte. Intenţiile adevărate se văd din ce în ce
cu ochiul liber. Artificiul la care recurge acum Frontul este
racolarea Partidului Socialist-Democratic la platforma sa
politică. O formă de supravieţuire prin andropo-gorbaciovism.
9660. Suntem ferm asiguraţi că ungurii din Ardeal
nu vor republică autonomă, nici separatism.
Prea bine!
1
Fragmente din Numere în labirint, vol. IV, în curs de
pregătire
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Adrian
ALUI GHEORGHE
liber pe contrasens
Despre zîmbet
33
1.
Un japonez din categoria celor care îşi
pierdeau vremea cu haikuurile spunea, încreţindu-şi
fruntea, că „zîmbetul e o floare pe chip”. Amintindu-mi
de zîmbetul lui Ion Iliescu,
cinic, de la Revoluţie, mi-am
dat seama că poporul ăsta s-a
ales „cu flori de pe chip”
numai de prin bălării…! Şi
Iago zîmbea, cînd îi ieşea
„pasienţa”, nu-i aşa? Şi Iuda
s-a umplut de frisonul
zîmbetului numărînd arginţii.
Există o educaţie a zîmbe-
tului, pe care românii nu o
au. Românii ori dau în clocot
de rîs, ori se tăvălesc pe jos
de jale, bocindu-şi condiţia,
soarta, neamul, familia…!
Pe stradă vezi numai chipuri
încruntate, chinuite de ceva
interior, nedesluşit…! Aprofundîndu-le semenilor noştri
amăreala de pe chip mi-am dat seama că îi chinuie, de
fapt, peste măsură, soarta caprei vecinului…! Cum să
mai zîmbeşti dacă vezi că asta, capra, îi umple de lapte
pe „nenorociţii” de vecini?
Dreptul la zîmbet se cîştigă, de fapt. Mai aud şi
acum urletul gradatului din armată care spunea: „Ce rîzi,
bă? Cînd ai să mă vezi pe mine tăvălindu-mă pe jos de
rîs, atunci tu ai voie să zîmbeşti un pic…!”. Acum
fenomenul e puţin invers, cînd zîmbesc ştiu că el se
tăvăleşte pe jos de rîs şi asta mă face mai mulţumit.
2.
La un concurs de mimică orice zîmbet este ca
o monedă calpă. O vezi, o simţi în palmă, dar n-are
valoare. Dacă aş fi în juriu la acest „concurs de mimică”,
aş premia zîmbetul care m-ar face să plîng în hohote…
Este o povestire a lui Heinrich Boll în care oamenii
dintr-o comunitate sînt obligaţi să zîmbească tot timpul.
Cei care nu zîmbesc sînt amendaţi, condamnaţi.
Oamenii trăiesc cu măşti, ca să placă oficialilor,
miliţienilor. Şi noi am trăit într-o „asemenea Chină” în
care zîmbetul era obligatoriu, în care se spunea senin:
„Nu există să existe,/ Cetăţeni cu feţe triste…!”.
3.
Există pe lumea asta aşa numiţii „ghicitori în
zîmbete”. Într-un zîmbet, zic cunoscătorii, poţi citi şi
istoria lumii, dacă ştii să pui cap la cap mişcarea buzelor,
arcuirea pleoapelor, lumina din ochi, gîndul de după
frunte, contextul geografic, contextul politic, situaţia
internaţională, longitudinea, latitudinea, altitudinea,
mirosurile din jur… Mai sînt şi alte elemente. Am văzut
o asemenea ghicitoare pronunţîndu-se în privinţa unui
om care o luase pe drumul fără întoarcere al vieţii şi care
zîmbea uitîndu-se în sine:
„Ăsta se trăieşte pe sine
însuşi aşa cum floarea de
mătrăgună îşi rostuieşte
otrăvurile convinsă că
Dumnezeu a pariat prin ea
pe eternitate…!”. Toate
zîmbetele salvează, în fond,
pe cineva. Cînd nu poţi
trece o apă mare, de
exemplu, întinzi peste ea un
zîmbet şi apoi păşeşti, la
început cu timiditate, apoi
mai hotărît… Ai să vezi că
merge. Da, de multe ori am
trecut asemenea poduri.
4.
Mă întreb care ar fi zîmbetul cel mai frumos
pe care l-am văzut vreodată…?! Cred că e al
înghiţitorului de flăcări care, cu torţa aprinsă în faţă, a
văzut chipurile uimite ale publicului din sala circului şi
atunci şi-a dat seama că oamenii aceia, pe care îi păcălise
cu trucurile sale de mii şi mii de ori, chiar îl credeau… Şi
pentru prima oară a înghiţit cu adevărat flăcările cu care
se jucase o viaţă şi care de data asta i-au lins măruntaiele,
i-au prins inima, i-au dat măsura stihiei trezite. Eu i-am
văzut zîmbetul, am înţeles că era maxima împlinire.
Mi-a mai plăcut şi zîmbetul lui Leonardo Da Vinci în
momentul în care a pus ultimul benghi de culoare pe
tabloul cu nefericita Gioconda. Zîmbetul lui a fost, de
altfel, semnătura. Mai sînt zîmbete frumoase care trec
neobservate: al lunaticilor, al mamelor care îşi conduc
copiii în lume, al copiilor care reuşesc să depăşească
ograda casei în goana lor spre lume. Zîmbetul e o
relaxare a fricii care ne ţine legaţi unul de altul.
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
epica magna
Matei
VIŞNIEC
Grand Sud
(roman în lucru – fragment)
15.
De cîte ori iau trenul de la Gare de Lyon şi
plec spre Avignon, spre Marsilia sau spre Montpellier,
nu mă pot abţine să nu privesc ca un copil pe fereastră,
aşteptînd primele semne ale Sudului. Sper, de fapt, să
surprind, din fuga trenului, primul palmier sau primul
chiparos, solii care anunţă Sudul. E ca şi cum aş vrea să
surprind graniţa dintre Sud şi Nord, ceea ce este
imposibil de fapt. Eu încerc, totuşi, cu răbdare, să
identific, în peisajul străbătut cu 220 de kilometri pe
oră, elementele emblematice ale Sudului. Trenul
traverseazǎ, înainte de a ajunge la Lyon, o altă regiune
sublimă, Burgundia. Viile din Burgundia sunt însă
altfel decît cele de pe Valea Ronului. Ceea ce aştept eu,
de fapt, este să văd întîlnirea dintre vii, chiparoşi,
palmieri, mǎslini şi cîmpuri de lavandă. Aici, în această
întîlnire vegetală simt eu că începe să se exprime Sudul.
Iar la întîlnire mai vin portocalii şi smochinii, dafinii şi
floarea soarelui, platanii şi pinii maritimi.
Treptat, după ce trenul trece de Lyon, lumina
parcă devine şi ea altfel, mai puternică, mai generoasă,
mai intensă. Lumina începe să fie reflectată altfel de
apă şi de pietre, de acoperişurile de ţiglǎ oranj, de
ferestre şi de obloanele vopsite în albastru. Apar
primele ferme provensale construite dintr-o piatră albă,
calcaroasǎ, specifică Sudului, veritabile fortificaţii
organizate deseori în jurul unor curţi străjuite de platani
seculari. Cînd aceste ferme numite mas se înmulţesc,
cînd încep să defileze prin faţa mea şi bastidele precum
şi satele fortificate construite pe coline, avînd în
mijlocul lor cîte o biserică cu turle tipic provensale,
atunci ştiu că am intrat pe teritoriul unor fantasme
paradisiace.
În Provenţa, turlele bisericilor sunt cu totul
speciale, de fapt ele sunt numite campanile şi se disting
prin faptul că poartǎ pe creştet un fel de coroane din fier
forjat, sau un fel de cuşti, în care sunt adăpostite fie un
clopot, fie orologiul municipal. Artiştii Provenţei s-au
întrecut unii pe alţii în a inventa tot felul de ornamente
şi de dantelării din fier, tot felul de forme graţioase
pentru a orna aceste campanile. Nici acum nu se ştie
exact de ce ele arboreazǎ aceste structuri, uneori
elegante şi sofisticate, alteori simple şi epurate. Sǎ fi
fost mai ieftinǎ soluţia pentru constructori şi
34
contribuabili? Sau rezistǎ ele mai bine la asaltul
Mistralului, vîntul care mǎturǎ din cînd în cînd, uneori
cu rafale de 120 de kilometri pe oră, zona Provenţei?
Mister. Unul printre altele, de altfel.
Ca şi Toscana, ca şi alte cîteva regiuni din
jurul Mediteranei, Provenţa este o imagine a
paradisului. Primăvara, natura explodează în Provenţa
mai repede şi mai voluptuos decît în alte regiuni ale
Franţei. Iar vara este mai lungǎ şi mai toropitoare decît
în alte zone, şi le impune oamenilor un ritm anume.
Ca sǎ se poatǎ bucura de rǎcoarea dimineţii,
provensalii se trezesc devreme, imediat dupǎ rǎsǎritul
soarelui şi îşi fac piaţa şi alte treburi pînǎ la ora
prînzului. Dupǎ ora unu începe sfînta siestǎ, o
parantezǎ necesarǎ pentru a lǎsa sǎ treacǎ momentul
cel mai fierbine al zilei. Între ora unu şi ora patru
dupǎ-amiazǎ majoritatea satelor provenţei sunt pustii,
cu strǎzi abandonate cîinilor, pisicilor şi eventual unor
turişti decalaţi, care ajung în sat în cel mai prost
moment posibil. Uneori cîte o cafenea rǎmîne deschisǎ
pentru ca aceşti extratereştri sǎ nu moarǎ de insolaţie
sau de foame în plin miez al zilei, dar în sat nimeni nu
mişcǎ pînǎ pe la ora patru, patru şi jumǎtate
dupǎ-amiaza.
Chiar şi în oaşe mai mari precum Salon-de-
Provence sau Arles sau Saint-Rémy-de-Provence sau
epica magna
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
35
Manosque, siesta este o regulǎ de aur, o necesitate, o
formǎ de religie, un stil de viaţǎ, un ritual… De pe la
ora unu, brutǎriile, mǎcelǎriile, buticurile, bǎcǎniile şi
toate celelalte spaţii comerciale încep sǎ-şi închidǎ
porţile şi sǎ-şi tragǎ obloanele. Se închid, pentru pauza
de prînz, cu aceeaşi atitudine complice, şi micile
muzee, şi chioşcurile de ziare, şi agenţiile imobiliare, şi
oficiile poştale, şi bisericile… Doar pe terase şi în
restaurante clienţii mai treneazǎ o vreme sub privirile
încǎrcate de reproş ale chelnerilor şi ale patronului.
Aceştia se vor duce ultimii sǎ se retragǎ în vreun colţ
rǎcoros pentru a-şi face siesta, iar statisticile aratǎ cǎ în
regiunile Europei unde aceastǎ tradiţie este respectatǎ
cu stricteţe bolile cardio-vasculare sunt infinit mai
puţine…
Dar Provenţa nu are doar o dimensiune
vegetalǎ, geologicǎ şi comportamentalǎ, ea este în
acelaşi timp culturǎ şi istorie. Provenţa de care m-am
îndrǎgostit eu este una a civilizaţiilor suprapuse, a
ruinelor galo-romane şi a edificiilor gotice, a abaţiilor
şi a sonoritǎţilor occitane. Unul dintre cele mai tipice
locuri ale Provenţei este Glanum, sit arheologic situat la
doi kilometri de Saint-Rémy-de-Provence. Acolo, la
poalele unor munţi care sunt de fapt cei mai tociţi şi cei
mai vechi din Europa, arheologii au scos la ivealǎ trei
oraşe suprapuse: o aşezare a galilor peste care au
construit un oraş grecii şi peste care au construit apoi un
oraş romanii. Glanum este un fel de cheie de boltǎ a
Provenţei, simbolul sintezelor, loc de revelaţii. La
Glanum înţelegi ce înseamnǎ feliile de timp aşezate
unele peste altele, cum se întrepǎtrund şi se
sedimenteazǎ ele…
Imposibil însǎ de fǎcut portretul Provenţei
fǎrǎ a adǎuga un anumit element sonor: cîntecul
greierilor. Aceşti gîndǎcei verzi numiţi în francezǎ
cigales produc în timpul verii un vacarm surprinzǎtor
prin intensitatea sa, dar extrem de agreabil. Dupǎ
muzica sferelor (pe care nu am auzit-o de fapt
niciodatǎ), în materie de delectare sonorǎ aş pune
imediat pe locul al doilea cîntecul greierilor în
Provenţa. Concertul produs de ei este ca un fel de imn
adus în orice caz soarelui. Cum vine noaptea greierii se
duc la culcare şi nu reîncep sǎ cînte decît odatǎ cu
rǎsǎritul soarelui, dar nu chiar imediat, ci numai dupǎ
ce temperatura aerului urcǎ la peste 20 de grade. Ca şi
sferele cereşti infinite, şi aceşti greieri provensali par
infiniţi ca numǎr. Uneori, cînd cǎlǎtorul avizat face un
popas într-o pǎdure de pini maritimi, i se oferǎ cîte un
concert interpretat de mii şi mii de greieri, mai
întotdeauna invizibili, topiţi în naturǎ, dar extrem de
generoşi cu decibelii. Sunt convins cǎ, dacǎ Paradisul
existǎ, în el cîntǎ greieri. Iar dacǎ ar fi sǎ pot lua cu
mine o amintire din aceastǎ viaţǎ, aş pleca fericit cu
cîntecul greierilor din Provenţa înregistrat în timpane.
biblioteca Bucovina literară biblioteca Bucovina literară
Daniel Sidor, Capriciul
(25), Bistriţa, Charmides,
2013
Vlad A. Popescu, Viaţa
face toţi banii, Bucureşti,
Allfa, 2014
Cornel George Popa,
Salonul de masaj, Bucureşti,
Allfa, 2014
Adrian G. Romila, Radio în
zăpadă, Bucureşti, Tracus
Arte, 2014
Silvian Floarea, Premiul,
Bucureşti, Allfa, 2014
Mircea Filip, Cezara
Mucenic, În bătaia nopţii
(convorbiri cu o floare),
Iaşi, Timpul, 2014
etnologica
Petru
URSACHE B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Trei ipostaze
poetice ale mării
36
2.
Înainte de a admite că artistul acordă starea
intimă cu a naturii în intenţia de integrare, trebuie să
înţelegem şi tentativa de situare în ordinea timpului. Cu
alte cuvinte, el preferă un anume anotimp ca emblemă
a acţiunilor obişnuite, munci agricole, răfuieli sociale,
aventuri erotice, deoarece faptul corespunde mai bine
concepţiei sale potrivit căreia natura este o „formă fru-
moasă”, ca să ne exprimăm în termenii esteticii, dar şi
un miracol al vegetaţiei, al naşterii şi înmulţirii. De
unde şi frecvenţa lui frunză verde, simbol al primăverii
şi nu al naturii în general, anotimp propice proliferării
formelor vegetale. De altfel, vara, toamna şi iarna, cu
rare excepţii (caloianul, paparuda, motivul „stâna
părăsită”), nici nu sunt evocate în creaţiile poetice, din
aceeaşi justificare vitalistă.
În baza versului „Foaie verde ş-o cicoare” ar
trebui să cităm un fapt cu valoare narativă: era pe
vremea când înflorea cicoarea. Artistul ţine să se
comunice doar starea lirică, prilejuită de acea
întâmplare, intuind efemeritatea anecdoticului. S-ar
putea spune că se operează cu o esenţializare, destinată
să ne amintească pe de o parte de teza lui Aristotel
despre superioritatea filozofică a poeziei în comparaţie
cu istoria, pe de alta de „intuiţia pură” a lui Croce. Tot
un proces de esenţializare implică şi formulele
introductive care se limitează la citarea elementelor de
peisaj.
Pornindu-se de la variante, se poate urmări
uneori îndeaproape procesul acestei esenţializări. Să
luăm două exemple: Chezăr, chezărel şi Frunză verde,
formule emblematice perfect instituţionalizate. Ele au
ajuns la un asemenea grad de esenţializare, încât nu
mai stabilesc corelaţii directe cu termenii compoziţiei
propriu-zise, ci par oarecum independente: „La munţi
ninge plouă/ La şes cade roo,/ Roa de pe şes/ Face, mi
s-ar face/ Bun lac chezărel”. În alt colind, primele patru
versuri au fost suprimate pentru a rămîne doar cuvântul
emblemă, chezărel, care îşi însuşeşte valoarea
semantică a întregului pasaj. Desigur, numai un ins
aparţinând mediului etnografic şi familiarizat cu textele
poetice, eventual posesor al unui mare număr de
cântece, este conştient de această realitate: „Chezăr,
chezărel/ Dalbi de ciobănaşi/ Oile-şi strângea” sau:
„Chezăr, chezărel/ Icea-n cestui bun/ Bunul
Dumnezeu/ Bun jupânul gazdă”.
A se observa că versul emblemă, formal,
figurează aparent autonom, mai bine-zis la modul
paradigmatic, funcţia lui rămânând, în fond, aceea de
fixare şi transcendere. Cât priveşte „frunză verde”,
caracterul aparent formal al expresiei nici nu mai
trebuie demonstrat. Când artistul spune „Foaie verde
trei smicele,/ Pusei barda la curele,/ Întru-n luncă, tai
nuiele,/ Lunca numai viorele./ Le las naibii de nuiele/
17
Şi-ncep s-adun viorele/ Şi să le fac chiticele” ,
întrezărim vagi raporturi de sens între primul vers şi
următoarele, întrucât cuvântul „smicea” înseamnă
mănunchi de flori, evocat apoi în compoziţie. Dar în
exemplul „Frunză verde solz de peşte/ Femeia care
iubeşte”, primul vers, în afară de rimă, nu stabileşte
nicio relaţie concretă cu celelalte. Valoarea em-
blematică apare evidentă.
Formulele introductive frunză verde şi
chezăr, chezărel constituie două exemple de
esenţializare a peisajului în folclorul românesc, într-un
caz având ca obiect câmpul şi codrul, în celălalt, marea.
Prin fixarea spaţio-temporală pe care o realizează, ne
permit să descifrăm mai mult decât se indică la modul
verbal, adică citarea elementelor de relief, faună, floră.
Existenţa unei formule instituţionalizate de
tipul chezăr, chezărel ori a altora de acelaşi fel face
vulnerabilă afirmaţia lui Burada cum că folclorul
dobrogean ar fi un împrumut de la populaţiile
româneşti de dincoace de Dunăre. În Prefaţa la O
călătorie în Dobrogea, el constata, exagerând realitatea
poetică, „o sărăcie de o concepţiune şi în genere o lipsă
de gust şi de acel sentiment delicat estetic care
caracterizează poeziile din România de dincoace de
18
Dunăre” . Aici apare şi o contradicţie: pe de o parte,
textele ar proveni (în totalitate?) din afara spaţiului
dobrogean, pe de alta, ele ar fi inferioare estetic.
În realitate, trebuie să acceptăm ideea
existenţei unui folclor local care s-a generalizat şi el în
virtutea circulaţiei textelor orale. Cum Badiu, Kira
Kiralina, Stanislav etc. sunt balade de margine
dunăreană, după N. Iorga, răspândite pe toată suprafaţa
teritoriului carpato-dunărean, aşa şi „colindele
corăbierilor” pot fi considerate la origine creaţii de
margine, având însă ca primum movens Dobrogea. Nu
trebuie să ne mire localizarea unor colinde păstoreşti în
vecinătatea mării şi să le punem doar pe seama
aşa-zisei transhumanţe. Însuşi Burada ne lămureşte în
această privinţă: „Locurile imense din Dobrogea au
dezvoltat într-o proporţie colosală agricultura
pastorală”. Păstoritul local era atât de intens, încât do-
brogenii nu ezită să explice naşterea unor motive epice
din experienţe proprii de viaţă, cum rezultă din câteva
note care însoţesc variantele Mioriţei din colecţia
etnologica
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
37
Folclor din Dobrogea: „Din suferinţele ciobanilor a
ieşit cântecul. Câte am păţit şi noi, copiii au să-şi aducă
aminte, îs mulţi ani; la mila 23 erau doi ciobani; unul
dintr-o parte venit şi altul din alta. S-a pus cu oile la
vale al treilea şi ce s-o fi sfădit ei, s-au tăiat, asta, are să
rămână poveste”; „Asta e adevărat, s-a întâmplat
totodată şi la noi. La câmp este
un păr sălbatec; acolo se ştie că
e îngropat un cioban pe care
l-au duşmănit alţii. L-au omorît
pe dânsul şi l-au îngropat
acolo”; „Chiar aici nu departe
este o movilă şi o cruce. E
mormântul unui cioban ucis. La
19
cap îi creşte un pom” . Iată una
dintre cauzele generalizării
motivelor, pe tot spaţiul
românesc; răspândirea unei
scheme fabulatorii unice,
fenomen t i pi c spaţ i ul ui
carpato-danubiano-pontic.
Important ni se pare,
în al doilea rând, viziunea poe-
tică în care sunt integrate
motivele, destinul acestora în
conştiinţa întregii comunităţi
etnice. Iată de ce, în sensul celor
discutate în legătură cu Ardiu-
Crăişor, trebuie înţelese şi unele
colinde specializate în evocarea
spaţiului mării, de corăbier, de
voinic, de copil, de popă. Este
vorba de o categorie de texte
foarte largă, aparţinând acestei
specii. Ele prezintă, la nivelul compoziţiei, elemente
stabile, scheme proprii, fapt pentru care se pot organiza
în timpuri formale ori tematice distincte. Colindul
corăbierilor, de pildă, din colecţia citată, Folclor din
Dobrogea, după formula emblematică, chezăr,
chezarel, dezvoltă motivul mesei fastuoase, la care
participă „finii şi vecinii”, dar şi personaje augurale
uranice, ca semn de deschidere a cerului, cum ar spune
Lucian Blaga, în perspectiva sofianicului. Lipsa
Sfântului Neculai de la ospăţ, considerat un fel de
patron al corăbierilor, este motivată de participarea sa la
aventura eroică pe mare, cu scopul de a hotărî destinul
unor corăbii reprezentând culturi diverse, păgâne şi
creştine, fapt explicabil pentru texte de margine
dunăreană şi marină.
O notă particulară este introdusă prin
personajul Iuda, frecvent în colinde de acest tip. Iuda
încearcă să salveze corăbiile păgâne, de obicei nouă la
număr, dar ele sunt descoperite în ultimă instanţă la
casa gospodarului unde se colindă; ca urmare, acesta îşi
însuşeşte bogăţii fabuloase. Colinda are oarecum o
structură eterogenă, prin alipirea unor motive care
poetizează viaţa agrară. Convertirea tematică a unor
texte din agrare în păstoreşti, din pescăreşti în agrare e
un fenomen obişnuit în folclorul local. O variantă
foarte scurtă de colind de corăbier (culeasă din comuna
Tudor Vladimirescu) cuprinde în mod succint aproape
toate motivele proprii acestui
tip:
„La bohaz de mare
Hai lerui, dalerui, Doamne
'S nouă corăbioare,
20
Nouă ş'-alte nouă” , etc.
De data aceasta, marea
intervine pentru a dramatiza
conflictul epic, în spiritul speciei
în discuţie.
Proliferarea tipurilor de
colind se produce după mai
multe modalităţi. Când numele
eroului augural este substituit cu
altul aparţinând unui ins din
marea masă a colectivităţii, Ion,
Ilie, Petru (este o tendinţă
generală de a se căuta modele în
lumea sacrală şi ideală),
colindul se numeşte de fecior. El
îşi însuşeşte atribute în baza
cărora aventura eroică este
sugerată prin gesturi ţinând de
magie, de o anume simbolică a
comportamentului. Într-un
colind din Samova, apar doi
fraţi în ipostaza de eliberatori ai
corăbiilor româneşti, Ilie şi Ion:
„Ei vin zburând/ Nici pe cer/ Nici pe pământ,/ Cu
soarele sfătuind,/ Cu luceferii jucând”.
Motivul conflictelor navale evoluează şi el în
direcţia constituirii mai multor forme tipologice. Pe de
o parte, el apare ca un elogiu adus calului şi are un
caracter monologat; pe de alta, este justificat de efortul
eroului de a salva fata din cetatea asediată de frînci şi de
turci. Bănuim aici o vagă intenţie de istoricizare a
conflictului, cu alte cuvinte am crede că artistul anonim
era la curent cu expansiunea francezilor în apele
răsăritului şi o transfigura în forme adecvate
fantasticului. Când oştile sunt autohtone, de obicei
moldoveneşti şi craiovene, ele îşi dispută un cocon
pentru domnie (este vorba de colindul de copil), pe care
părinţii nu-l cedează, „că e tinerel,/ că e prosticel” (în
colecţia G. Dem. Teodorescu). Motivul bogăţiilor
fabuloase transportate pe apă, în special al postavurilor,
devine pretext pentru alt tip de colind, „de vameş”.
Şablonul frecvent este corabia singuratică, zărită de
departe de mare: „Mică sprinteioară,/ Neagră şi
etnologica
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
38
zmolită/ De valuri bătută,/ De maluri trîntită”. Ea
transportă, ca în Kira Kiralina : „Fir de ibrişin,/ Postav
de cel bun,/ Sculuri de mătasă/ Că sunt mai frumoasă”.
Leit-motivul corăbioarei enigmatice emigrează în
colindul de preot, lărgind astfel tipologia speciei într-o
manieră ce depăşeşte planul strict tematic. Ilustrativ ni
se pare, în direcţia configurării tipologice pe baza
şabloanelor migratoare, un text cules din comuna
Hagighiol de Gh. Cardaş. Localizat tot „pe boaz de
mare”, el tinde spre baladă din punctul de vedere al
epicului, întrucât, printre altele, individualizează un
nume obişnuit în cântecele dobrogene, Niculai
Niculcea :
“Basmaghiol de târg,
Din vâsle vâslea
Şi la târg c-ajungea
Ca să-mi târguiască
Fir şi ibrişin
Teancuri de postavuri,
Şi scule de mătase
Că suntu mai mândre
Şi plumbu şi gloanţe
Ca să mi se plumbuiască
Şi să meargă-n ţară
21
Să facă răscoală” .
Evident, ordinea epică a versurilor nu este de
colindă.
Ţinând seama de modul în care este
concepută imaginea mării, colindele pot fi clasificate pe
tipuri şi în cadrul celei de a treia ipostaze tematice
enunţate mai înainte, în care elementele peisagistice
înseşi sunt angajate ca agenţi ai aventurii eroice. Într-o
primă serie de variante, marea figurează ca spaţiu
tabuistic. Ea poate dialoga cu fiinţele umane în chip de
personaj indecis fizionomic, de unde şi fantasticul
întâmplărilor. Tipice sunt colindele de păstor.
Formulele introductive le localizează de obicei în
prundul ori ostrovul mării, locul de iernare al turmelor,
deci textele au la bază o realitate etnografică bine
cunoscută. De obicei, marea îl sfătuieşte pe cioban să-şi
retragă turmele din preajma apelor, ameninţându-1.
Acesta îşi pune însă speranţele în animalele ajutătoare,
doi berbeci miraculoşi, care „În coarne s-or trozni,/ Mi
22
ţ-or zdrîncăni” sau „Când ei s-or bucni,/ Marea s-o
23
împărţi” . În categoria de colinde Ciobanul şi marea,
grupurile de versuri citate tind să configureze un şablon
de sine stătător.
Conflictul cunoaşte un tratament interesant
într-o baladă mai puţin cunoscută, Ciobanul şi
Dunărea, culeasă în 1939 din comuna Tudor
Vladimirescu. Ca să poată trece Dunărea, „Pă pod dă
butuci/ îngrădit în furci” şi să-şi salveze turmele de
năvala apelor, Ciobanul, asemenea eroului din basmele
cu tema înscrisului la diavol, promite o jertfă Duhului
apei. În cazul de faţă, cel sacrificat este însuşi copilul
ciobanului abia născut acasă. Din acest moment, textul
evoluează după schema cunoscută din Cântecul
şarpelui. Eroul este supus iniţial unor munci grele, dar,
pentru că nu izbuteşte, Iuda îl înghite pe jumătate,
„jumătate nu putea/ D-arme ferecate”. Intervine
Neculce, un păstor de la o stână vecină, pentru a-1
ucide pe Duhul apelor, însă eroul nu mai poate fi salvat.
Conflictul cu Duhul apelor, o formă
spiritualizată a mării, dezvoltă şi el câteva tipuri de
colinde. Citabile sunt îndeosebi colindele de pescar,
care pot fi considerate variante la Antofiţă a lui Vioară.
Ele sunt mai puţin spectaculoase din punctul de vedere
al epicului, fapt explicabil dacă ne gândim la
împrejurările festive cerute de cultivarea acestor texte.
Printre motivele frecvente figurează pregătirea
năvodului, apoi aruncarea lui repetată în apă, acţiune ce
se termină cu prinderea puiului de iudiţă. Pescarii vor
să afle cât peşte ascunde marea şi supun puiul la cazne,
ca în baladele despre Antofiţă, dar apare, furioasă,
iudiţa, personaj sinonim cu duhul apelor. Din acest
moment, colinda se desprinde de baladă şi din punctul
de vedere al dramaticului datorită vătafului de pescari
(la casa căruia se colindă), care ştie cum să iasă din
încurcătură. Într-un text din comuna Peceneaga, el îşi
povăţuieşte astfel tovarăşii de muncă :
„Ne-om săltară, ne-om săltară,
Sus, mai sus ne-om ridicară,
Jos, mai jos că ne-om lăsară,
Tocma-n prundurile mării.
Sări-vom cu toţi în vânt
Şi cu toţii în pământ
Şi-om ieşi biruitori
Şi cu peşte d-ăl mai mare”.
Asemenea mod de angajare în acţiune apare
şi în alte împrejurări (jocul calului, al porumbeilor) şi
ţine de domeniul ritualului. Numai personaje iniţiate
pot da alt sens acţiunii eroice, traducând-o în gesturi
încărcate de magie, după modelul eroilor augurali. În
schimb, Antofiţă, personaj de baladă, determină
extinderea spaţiului epic şi amploarea dramatică bine
cunoscute. La G. Dem. Teodorescu descoperim un
pasaj interesant despre pregătirea ritualistică a
năvodului, amintind de anumite formule de eliminare
din cântecele de ostăşie :
„Luni năvodu-şi începuse,
Cam la prânz îl şi făcuse ;
Până marţi îl şi lucrase
25
Şi în mare îl aruncase”
Sunt cunoscute apoi colindele de voinic, în
etnologica
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
39
care pretextul conflictului nu este marea, ci mărul jefuit
de dulf, de iudiţă ori de un peşte fabulos. Tema luată în
sine ne trimite la basm. (Prâslea cel voinic şi merele de
aur) ori la baladă (Ardiu-Crăişor). De data aceasta,
marea îl solicită pe erou să-l prindă pe jefuitor,
dezvăluindu-şi funcţia arhetipală. Dacă în textele
despre păstor, corăbier ori pescar, ea apare, după caz,
agresivă sau indiferentă, dincoace hotărăşte destinul
eroului, pregătindu-l pentru o nouă etapă de viaţă.
Înotul voinicesc nu este o probă oarecare, ci o
formă de iniţiere echivalând cu renaşterea personajului,
devenit apt să vadă altfel lucrurile obişnuite. Nu
întâmplător el are revelaţia horei de fete exact în
momentul în care iese din apă, adică atunci când marea
și-a încheiat funcţia sa demiurgică într-o manieră
asemănătoare cu cea cunoscută deja din descântece. Se
verifică astfel din nou o ipoteză a lui Mircea Eliade:
„Apa este germinativă, sursă de viaţă pe toate planurile
26
existenţei” .
Se pare că povestea lui Pătru Căciulă este
reluată în alţi termeni în colindele de voinic, de tipul
celor care poetizează furtul merelor sau proba înotului.
În ultimul caz îndeosebi, marea este aceea care îl
provoacă pe erou. A se observa cum unul şi acelaşi
motiv, proba înotului, apare nuanţat diferit în baladă şi
colindă: într-o parte laicizat, în cealaltă, încărcat de
sensuri mitice. Urmarea este că în Pătru Căciulă ori în
Iana Ghizuleana marea se ipostaziază tematic, pe când
în colinde, arhetipal. Se păstrează intactă funcţia
primordială închisă în forma aluzivă a compoziţiei:
„Rău marea se lăuda,
florile dalbe, Ler, de măr,
şi din gură tot striga:
— Cine-n lume s-ar afla,
s-ar afla ş-adevăra
să dea-n mare
ca o floare,
să iasă-n vad
27
ca un brad”
Eroul îndeplineşte condiţiile impuse, iar când
iese din apă are următoarea revelaţie:
„Dar din mare când ieşea
Ochi-şi negri d-arunca
în spre bolta cerului
printre raza soarelui
şi, la umbra merilor,
zări hora fetelor,
fetelor şi zânelor,
28
zînelor frumoaselor” .
Într-un colind din Peceneaga, calul devine
sfătuitorul eroului:
„Pune-ţi suliţa de-a stânga
Şi cu paloşu de-a dreapta,
Sări în vânt,
Sări în pământ,
Sări în mare
Ca şi-o floare
Şi-mi ieşi în vad
29
Ca un brad” .
Trecând prin proba înotului, eroul îşi
însuşeşte portretul ideal de frumuseţe, definit cu
ajutorul comparaţiei specializate din versul ca un brad
şi general cunoscută în mediile tradiţionale. Faptul
certifică alt stil de viaţă al eroului, nouvelle naissance,
cum ar spune Mircea Eliade, valabil pentru orice ins
aflat în faza de iniţiere. Ar trebui să vedem aici şi o
consecinţă a ceea ce autorul lui Zalmoxe numeşte
„ciclizarea” nivelelor mitice, prin corelarea unor
arhetipuri înrudite ca sens, apă, sânge, peşte, lună,
femeie, „comandând apariţia şi dispariţia tuturor
formelor”. Ne referim nu numai la marile vârste ale
elementelor, dar, mai ales în cazul de faţă, la expe-
rienţele omului care poate coborî la nivelul formelor pri-
mordiale, verificându-se pe sine şi încercând să intre în
circuitul universului, aşa cum ne-o certifică specia
descântecelor ori a colindelor.
Sfera exemplificărilor se poate întinde mult
etnologica
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
40
mai departe. Structura ciclică a macrocosmosului
(deoarece cultura tradiţională se verifică mereu la
această dimensiune, adică se vrea monumentalizată) îşi
găseşte ilustrarea în categorii folclorice dintre cele mai
diverse, de la aşa-zisele basme ale mării la legendele
cosmologice, de la literatura paremiologică la lirica
ritualistică. Ele oferă un material uriaş, care, analizat cu
prudenţă, ar permite reconstituirea unei mitologii a
poporului român, bazată pe înţelegerea ciclizării şi
transgresiunii posibile a elementelor primordiale
aparţinând mediului mineral, uranic, faunistic, vegetal.
Spre exemplu, relaţia dintre apă, peşte, oglindă,
moarte, femeie, elemente arhetipale cu valoare
simbolică înrudită, transpare foarte limpede într-o serie
de superstiţii, confirmând într-un mod surprinzător
anumite speculaţii pe care le datorăm lui G. Bachelard,
G. Durand, G. Dumézil, despre caracterul diurn/
nocturn al imaginarului. Cităm câteva exemple din
lucrarea Datinele şi credinţele poporului Român de
Elena Niculiţă Voronca: „Copilul păn ce nu are dinţi, să
30
nu-i dai oglinda, că nu vorbeşte, rămâne mut” . În loc
de muţenie, potrivit criticii arhetipale, ar trebui să citim,
de fapt, moarte. „Copilului să nu-i dai apă până ce nu
capătă dinţi că rămâne mut”. „Ba să-i dai apă, dar să
31
nu-i dai peşte că muţeşte” . Contradicţia nu are valoare
în sine. Importantă ni se pare substituirea elementelor
în discuţie, fapt ce le situează la acelaşi „nivel mitic”.
Formele de exprimare pot fi învăluite, aluzive,
metaforizate, însă sensurile rămân constante şi
descifrabile, ca în exemplele: „Cine se naşte în zodia
32
peştelui, vorbeşte puţin” ; „Femeia la vreme, în
33
oglindă să nu se uite, că rămâne vânătă pe sub ochi” .
;
Apa mai poate fi „vie”, „moartă”, dar şi „mută”, în
ultimul caz Gorovei deţinând informaţia din lucrarea
Megleno-Românii a lui Papahagi.
Trebuie reţinută ideea de transgresiune, de
varietate formală a elementelor, ceea ce presupune că
ele nu sunt identice perfect, ci, cel mult, substituibile
numai în anumite împrejurări. Chiar şi elementul apă
suportă sensuri nuanţat diferite în funcţie de context. În
general, el este simbolul acelui „nouvelle naissance”.
În descântece şi colinde are valoare demiurgică la
nivelul microcosmosului, pe când în legendele
cosmogonice, la acela al macrocosmosului. Primul pas
spre poetizarea arhetipului este punerea lui în relaţie.
Prin asociere cu focul, se trece în domeniul
personificărilor şi al legendelor cu valoare etiologică.
„Apa şi focul sunt sfinţi; noaptea fără apă şi fără foc, e
păcat să stai în casă. Dacă nu e apă ceasul rău vine
noaptea şi cată în toate vasele şi de nu găseşte aprinde
34
casa” .
Elementele primordiale instituţionalizează
diferite tipuri de comportament. Să observăm doar că
există diverse modalităţi de individualizare a
arhetipului şi totodată de poetizare, unele lizibile, altele
ermetizate. Frecventă este stabilirea unor grade de
rudenie, ceea ce am numi „planuri mitice” (cerul-tată,
terra-mamă, soarele-frate, luna-soră) sau funcţii
ierarhice după modelul celor umane. De exemplu,
există o împărăteasă a apelor, Istolnia, în vreme ce
vântul şi focul sunt veri. De aici şi posibilitatea unor
aventuri spectaculoase între elemente, cu scopul de a se
justifica plasamentul lor în structura universului:
„Zice că s-a întâlnit Istolnia cu vântul.
– Da unde te duci, vântule ?
– Ia mă duc poate voi găsi undeva un foc să-l
aprind.
– Mă duc şi eu, zice Istolnia, ca să-l stâng”.
Mai toate religiile de mare tradiţie au la bază
asemenea tipuri de conflicte care fac parte dintr-un fel
de Carte a Facerii. Chiar şi Biblia, deşi expune un
sistem de credinţe modernizate, concepe începuturile
existenţei ca un efort demiurgic de separare a uscatului
de ape.
Se pare că grija pentru ierarhizare merge
foarte departe. Tot de la Elena Niculiţă Voronca aflăm
că „soarele e împăratul focului şi luna e împărăteasa
35
apei” . Ni se pare evidentă existenţa unor serii de
forme arhetipale, soare-foc-împărat; lună-apă-
împărăteasă, care permit multiplicarea schemei
structurale a sistemului gândirii mitice, fără ca el să-şi
piardă unitatea firească.
Între elementele apă şi mare, înţelese ca
forme arhetipale originare, există nuanţe de sens. Când
ni se narează, în legendele cosmogonice, despre
începuturi, întinderile de apă nu mai sunt asociate ori
concurate de nici o altă realitate. În schimb, marea
închide o serie întreagă de sensuri complementare
datorită gradului accentuat de poetizare. Înainte de
toate, pentru că ea apare ca o realitate ce se defineşte
prin comparaţie, deci coexistă cu alte forme de relief,
munte, şes, soare, ostrov, sau care amintesc de om şi de
activităţile lui, grădină, corabie, cetate. În al doilea
rând, cu elemente ce au valoare semantică
asemănătoare, de exemplu pietrele preţioase, în care,
după cum este ştiut, critica arhetipală recunoaşte
simboluri ale maternităţii: „în mare sunt mărgele şi
toate lucrurile cele scumpe din mare se aruncă; în mare
sunt femei, oameni pe jumătate peşti. Ei, când e cald
primăvara, se joacă pe mal cu şiraguri de diamante şi le
lasă acolo, — dar tare rar, de aceea sunt aşa scumpe; —
iar corăbierii merg de le ieau. Cântările noastre, toate
din apă, de la acele femei vin şi apoi noi le ştim. Ele
noaptea cântă. Catanele spun, că mergând pe mare cu
corabia, cei ce stau de strajă adorm de cântecele
36
femeilor din mare, de jale-şi cad în mare” .
În ultima parte a pasajului se tinde evident
spre literarizare, pretext pentru ample improvizaţii
epice. Şi de data aceasta ne interesează posibilitatea
transgresiunii sensurilor în cadrul unei familii înrudite
etnologica
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
41
de elemente (mare-femeie-peşte-somn), care închid şi
deschid la infinit ciclul viaţă-moarte.
Când marea se arată binevoitoare (în
colindele de voinic cu motivul furtul merelor), se
renunţă aparent la funcţia arhetipală, dar aceasta este
transferată, în fond, altui simbol cu valoare semantică
similară, dulful de mare ori peştele fabulos. Abia acum
înţelegem semnificaţia de fond a acestor colinde. Ele
nu improvizează aventuri epice şi atâta tot,
contemplabile estetic prin monumentalizarea eroilor.
Acesta ar fi un mod de înţelegere datorat schimbării de
perspectivă, alunecării de funcţie, literarizării, într-un
cuvânt, modernizării folclorului. În realitate, este vorba
de situarea eroului la nivelul unei anumite serii
arhetipale. Ea se concretizează prin simbolurile
specializate şi general cunoscute, apă, peşte, dulf de
mare etc., dar vizează acelaşi circuit viaţă-moarte. Prin
urmare, dacă întâlnim balade despre Vidros, colinde
„de pescar”, „de voinic”, va trebui să înţelegem din
punct de vedere estetic un anumit nivel de poetizare a
arhetipului; din perspectiva gândirii mitice, reducerea
la schema esenţială, aventura eroică fiind un simplu
pretext.
În concluzie, elementul primordial de tipul
apă, foc, pământ, munte, soare cunoaşte două căi de
tratare, ambele cu pronunţate implicaţii mitice. Pe de o
parte, este vorba de formularea în sentinţe cu valoare
pretins ştiinţifică; pe de alta, se încearcă proiectarea lui
în spaţiul poetic prin forme simbolice substituibile care
pot duce adesea la ermetizarea sensului sau la
degradarea lui. Motivul „apa mută” din descântece,
pomenit de Artur Gorovei, cunoaşte forme similare:
apa de vânturi, apa întâlnită. Similitudinea rezultă din
tratarea magică a elementului primordial, adică
procurarea lui din trei vaduri sau de unde se întâlnesc
trei pâraie, ori de la şapte fântâni, ceea ce echivalează
cu reducerea apei vii din pâraie, izvoare, fântâni la
ipostaza originară, de dincolo de existenţă.
Transfigurarea poetică a acestei practici magice îşi
găseşte întruchiparea, printre altele, într-un basm aflat
în studiul citat al Elenei Niculiţă Voronca, Fata mamei
mării. Fata, substitut al mării, este mută. Aventura
eroică are unele similitudini cu pescuirea puiului de
iudiţă, dar tema în sine priveşte însurătoarea unui fiu de
împărat, scutit de proba încercărilor grele. Nu trebuie să
ne scape din vedere cu acest prilej că marea are
implicaţii foarte adânci şi trainice în sistemul gândirii
mito-poetice. Ciclizarea, adică penetrarea formelor
într-un anume circuit, se produce pe mai multe planuri
în gândirea tradiţională, asigurându-i un caracter mult
mai sistematic, unitar şi elaborat faţă de cea aşa-zis
savantă. Un exemplu de asemenea organizare formală
privea evocarea mării în creaţiile orale pe baza princi-
piului esenţializării, propriu perisajului în general, cum
am văzut. Substituirile se produc şi aici, dar la nivelul
şabloanelor, al formulelor consacrate şi al motivelor.
Este un caz de ceea ce în stilistică şi semantică se
numeşte gramaticalizare, adică de constituire a unui
limbaj al formelor, astfel încât orice ins aparţinând
uneia şi aceleeaşi comunităţi etnografice să poată
comunica pe această cale.
17
Folclor din Oltenia şi Muntenia, III, Editura pentru
literatură, Bucureşti, 1968, p. 228-229.
18
T. T. Burada, O călătorie în Dobrogea, Iaşi, 1880, p. 28.
19
Arhiva Brăiloiu, Institutul de cercetări etnologice şi dia-
lectale.
20
C. Brăiloiu, Emilia Comişel, Tatiana Găluşcă-
Crâşmaru, lucr. cit. p.39.
21
Colecţia Gh. Cardaş, Institutul de cercetări etnologice şi
dialectale.
22
La luncile soarelui, Antologie a colindelor laice,
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964, p. 36.
23
Lucr. cit. p. 37.
24
C. Brăiloiu, Emilia Comişel, Tatiana Găluşcă-
Crâşmaru, lucr. cit., p. 24.
25
G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române,
Bucureşti, 1885, p. 94.
26
Mircea Eliade, lucr. cit., p. 176.
27
G. Dem. Teodorescu, lucr. cit., p. 71.
28
Loc. cit.
29
Arhiva Brăiloiu, idem.
30
Elena Niculiţă Voronca, Datinile şi credinţele poporului
român adunate şi aşezate în ordine mitologică, vol. I, 1903, p. 993.
31
Elena Niculiţă Voronca, lucr. cit., p. 995.
32
Ibidem, p. 996.
33
Ibidem, p. 994.
34
Ibidem, p. 871.
35
Ibidem, p. 872.
36
Ibidem, p. 999.
apostrof
Magda
URSACHE
Ce nu mai e de făcut
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
42
„Dar acum ce mai poţi cu o lacrimă? m-a
întrebat,
arătându-mi albele tâmple.
Acum, i-am răspuns, în vârsta aceasta,
o să se întâmple
întregul plâns, pentru întreaga viaţă.”
Victoria Ana Tăuşan
„stau singur pe
întuneric într-o
cameră ce odată
a fost a
mea şi mă
gândesc că am
uitat
să-ţi spun că
dacă încerci să
mergi pe apă fă
bine şi ia-ţi
pantofii cei
comozi.
Vlad A. Gheorghiu
15 mai, miercuri, 2013 a fost ultima
aniversare împreună. Drumurile noastre au încetat. El
pornise deja pe drumul spre moarte.
Când ne-am dat seama că Securitatea n-o să
ne lase peste graniţă, am rămas locului, evadând.
Fugeam în păduri. Al treilea personaj în căsnicia
noastră a fost pădurea unde găseam şi umbră, şi floare,
şi încredere, şi siguranţă. Nu i-aş fi luat bucuria
scrisului, deşi ne absorbea prea mult munca în ultima
vreme. Deopotrivă pe amândoi: minte-pereche am fost
mereu. Dacă aş fi ştiut mai an că va fi ultima primăvară,
ultima vară care n-a fost vară, ultimul august, atunci am
fi fugit împreună într-un crâng ceresc.
Ce ne-ai făcut, mă, Doamne, mă? De ce ne-ai
făcut asta? Şi-l aud pe Petru, etnosoful: „Un bun c-un
rău, aşa a lăsat Dumnezeu. ”
*
Noi doi nu ne putem regăsi acum decât în vis
şi în moarte, în felul perechii Andronic şi Doina din
Şarpele, nuvela lui Mircea Eliade. Viaţa comună e
sigilată, ca un sac de plastic cu un cadavru în ea, iar eu
mă agăţ în tsunami de paiul acestei evocări. Din trupul
meu de lut rămâne din ce în ce mai puţin, la fel şi din al
lui. Singurul gând alinător e că s-a mutat într-un
dincolo mai înalt, unde aş putea să-l ajung. Teandria.
Întrepătrunderea lumii de jos cu lumea de sus. Când mă
uit la cer, ştiu că-n albăstrimea infinită sunt şi ochii lui
de zorea. Vom intra în altă poveste? Dumnezeu o să ne
adune la un loc bucăţile trupului muritor de pe unde or
fi: ţărâna, cerul, frunza şi o să le lipească la loc cu apă
vie, ca-n basm? Frumos vis. Nu se potriveşte deloc cu
ziua mohorâtă, cu cerul jos şi vânăt. Salcâmul abia
înflorit se zbate, păsările tac, plouă în rafale. Nu scap de
apăsarea dureroasă din capul pieptului. Am mai scăpat
o dată, de două ori, dar atunci împărţeam împreună
necazul. Am ieşit din drama scoaterii din presă, a
eliminării de 3 ori în 2 ani din Universitate şi din
Institutul „Philippide”, sprijinită, încurajată, ocrotită de
el. Dar astăzi, la aniversare, nu vreau să mă las cuprinsă
de scârbă şi de neiertarea greşiţilor lui şi-ai mei.
*
Petru m-a protejat mereu. „Acuma zbori!”,
mi-a spus după ce mi-a citit recenzia la Rod de Cezar
Ivănescu, debutul din „Cronica”. Afecţiunea, sprijinul
moral, exigenţa lui au durat o viaţă. Ocrotire de-o viaţă,
cât o viaţă. A venit greu, dar a venit, '89, cu darul lui de
a publica în presă. Am fost citită doar de Petru lung
timp şi-mi ajungea. Am dominat existenţa precară
(t)existând pe hârtie, la îndemnul lui. „Are un sunet
anume proza ta. Continuă.”
Am re-debutat editorial la 51 de ani, cu
Universitatea care ucide, la editura „Timpul” a lui
Cassian Maria Spiridon. Tot Petru a hotărât, după ce mi
s-au băgat beţe-n roate la două edituri, să public à
compte d'auteur, dar să public odată. Conu Alecu
Paleologu a debutat la 51, trecut prin puşcărie politică.
Alţii au murit fără să-şi mai vadă un rând tipărit. Eu am
putut să scriu numai şi numai datorită lui Petru, m-a
apărat de presiunea insuportabilă din deceniul 8, când
viaţa era obligatorie. E cuvântul lui Florin Mugur. Cine
a traversat acel deceniu ca neadaptat ştie ce spun.
Mi-am făcut din piedici, din necazuri, „trepte de
înălţare”, dar cu Petru alături.
*
Eram la Durău. „Hai să plecăm repede de
aici. Ăia omoară o vacă.”
Înfrâng, e verbul eseistului Petru Ursache în
legătură cu duritatea sorţii. Şi eu „înfrâng” cum pot
duritatea despărţirii, cu poveşti luminoase. Îi povestesc
lui Ani C. cum mă păcălea Bătrânu. Despre fulgii
curgând din plopi mi-a spus că-s puf de cuc şi l-am
crezut. Juca seriozitatea când spunea asta, iar eu, prea
credulă, îl luam în serios. „Fulgi de cuc”, a râs Ani C.,
scuturându-şi cerceii lungi. Şi-şi aduce aminte cum a
apărut melcul Adeodatus în poezia lui Mihai Ursachi.
apostrof
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
43
Treceau prin faţa unei grădini luxuriante, îmbălsămate
şi tainice, ca vrăjită, când Mihai Ursachi a luat din gard
o cochilie de melc. „Pune-o la loc, a spus Ani, poate
vine înapoi.” Ursachi n-a zis nimic, a scris Credinţa
copilei:
„Fetiţa aceea, pe care atât o iubeam, mai
credea
că din cochilia lui melcul plecase
undeva foarte departe şi că se va întoarce,
drept care-i păstra cu iubire cochilia
şi îl aştepta.”
„A-Deo-Datus, silabiseşte Ani, să înţeleg mai
bine. De fiul Fericitului Augustin nu se mai ştie. N-a
rămas decât numele ăsta frumos.”
*
Nu ceream mult: zâmbetul nostru se agăţa de
te miri ce: de motanul Bel Ami, de un asfinţit pe terasă
la Mario, cu V-ul cocorilor ca o semnătură, de cascada
de pe Nilul nemţean, cu crabul pe care-l imita... Avea
un dar actoricesc Petru, putea imita pe oricine şi orice.
Cred că acum, în haină cerească, îl imită pe Sfântul
Petru.
Îi plăceau îngheţata, gustul de mentă,
cămăşile în carouri... Şi, ca lui Pavel Şuşară, brăţările.
Vedea câte una în vreo vitrină şi mă întreba: “O vrei?”
În fapt, o voia şi o purta el.
Când mă simt impregnată de un sentiment
rău, în clipele de inutilitate, de spaimă, de nesiguranţă,
îmi repet că se roagă pentru mine să reuşesc în ce
mi-am propus, aşa cum s-a rugat câtă vreme era în trup.
După ieşirea din timpul nostru, am primit
semn de la el: premiul Filialei Iaşi a USR pentru Vieţile
cărţarilor contimporani după Magda U. S-a dus, fără
să-mi spună, să-mi înscrie cartea pentru concursul de
premiere. L-am luat, dar nu m-am putut bucura de el.
Bunul domn Ion Lazu mi-a scris, în septembrie 2013:
„ar fi fost mare nedreptate să se treacă peste atâta
implicare, atâta ardoare [...]. Faptul în sine că Bătrânul
a dus cartea la Asociaţie trebuie să fie o alinare, un
mesaj profund şi fără echivoc. Frumos, pur, de
ataşament uman, deplin.” Şi mi-a istorisit cum şi el a
dus pe furiş poeziile Lidioarei la Ţone. „Am venit
acasă la miezul nopţii şi când Lidia dădea să mă certe
că am întârziat la editură, i-am arătat printurile primului
ei volum, numit de aceea Poezii, de care uitasem...” Le
găsise Ion Lazu prin sertare.
După premiere, cineva mi-a dat un telefon, să-
mi spună a compătimire, a consolare: „Să ai şi tu o mică
bucurie”. N-a înţeles nimic. Esenţial este că ne-am
bucurat unul de altul, dar ce puţin timp: numai 50 de ani.
Mai aveam atâtea să ne spunem, Doamnă
Doctor Arsenescu, Domnule Doctor Burlacu... O văd
pe doctoreasa asta ca pe vidma lui Radu Gyr:
„În urma mea, din gol, din mine,
doar vidma năprasnică vine,
vine, gonind, despletită în vânt,
mirosind a mormânt.
Zadarnic arunc piepteni şi perii
pe-ntinsul durerii.
Nimic nu răsare
nimic nu pune hotare
între mine şi vidma cu gheare.
Măi, şi-am să dorm, am să dorm, am să dorm
să nu ştie nimeni că dorm.”
*
Ce nu mai e de făcut? Multe. O preumblare
pe ţărmul mării, desculţi. Ne plăcea la amândoi marea
cu valurile şi cu mirosul neasemuit. Acuma sunt ca un
val care se apropie şi se depărtează de ţărmul-moarte.
Îmi tot spune: „Ai răbdare. Nu mai e mult.” Dar mi-a
promis, mi-a promis în spital că mergem la mare, cel
târziu la sfârşit de septembrie.
*
Cumpărasem un pat Bonanza, cu saltea
relaxa.
„În patul asta am să mor,” a găsit Petru cu
cale să glumească.
A doua zi l-am făcut cadou cuiva. Nu, nu în
ăsta ai să mori, i-am spus. Cum să moară Petru?
Of, Doamne, moartea nu i-a fost aşa cum
apostrof
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
44
trebuie să fie moartea: în casa lui, în patul lui, nu în
încăperea aceea mustind de microbi şi de durere.
*
Mi-era teamă când auzeam sirena ambulanţei
şi nu era acasă. Mi-era teamă când întârzia. Şi da, mi-a
fost groază că-l pierd când a fost operat de ulcer. La
Cardio, nu. Ah, vina de a-l fi lăsat pe mâna doctorilor.
Trebuia să fi căutat medici mai bărbaţi şi mai învăţaţi.
N-am putut nici să prevăd, nici să previn nimic. Şi
nimic nu mă poate împăca, nu-mi poate atenua vina.
Din câte feluri de durere cunosc, albă, roşie, neagră,
calmă, violentă, de nivel înalt sau joasă, continuă, la foc
mic, dintre toate cel mai mult mă doare că n-a vrut să
moară şi că doctorii i-au ciuntit zilele fără să-l pot
apăra.
Când intru în casa goală, mă ia în primire
durerea urâtă a singurătăţii, altădată bună, protectoare,
căci singurătatea poate fi şi ea o armură, un blindaj.
Acuma nu mai e decât înspăimântătoare, duce la
atacuri de panică în faţa pozelor lui. Mari, pe toţi
pereţii. Mi-e frică, Petru, vreau în altă lume eu, cu tine.
*
Pare că plouă cu atâta înverşunare de
dimineaţă până acum, ca să nu mă pot duce la cimitir
să-i aprind o lumină. Da, vremea rămâne parcă
dinadins neluminată. Rece şi rea. Scrie Petru: „timpul
care apropie, rece şi abstract, clipa de pe urmă.” Mă
cutremură acest rece. Ce imagine ultimă o fi luat cu el?
„Plecat după scăpătat”, scrie Arghezi. Murind
blând, abia respirând, tensiunea din ce în ce mai mică...
Moarte dulce? Nu. Am întrebat-o pe Doamna Doctor
Gabriela Omete dacă-l doare şi mi-a spus că da, îl
doare. Nu ştie cât mă torturează faptul că l-a resuscitat a
doua oară un număr lung de minute şi că nu voia să
moară. L-am şi visat spunându-mi: „Am vrut să vin
acasă.”
Zile albe, zile negre. Zilele când era calm,
fără disperare, fără panică. Senin şi demn, răbdător şi
demn, stăpân pe el şi demn, netemător şi demn. Dar
veneau şi zilele negre: îşi schimba trăsăturile şi nu
ştiam să-l împac cu supărarea că nu se mai face bine,
că-i slăbit, că nu mai poate citi, că nu mai poate scrie...
Cine eşti azi, Petrucu? Dr. Jekill cel bun sau
Mr. Hyde, cel rău şi ascuns?
„Mâine o să fie bine. Mai stai. Nu, du-te
acasă. Mâine o să fie bine.” N-a mai fost.
*
Manii, larii şi penaţii casei noastre nu l-au
oprit să plece. Doar ştia ce-a spus bătrâna de 93 de ani,
Ana B. Ceapă din Poiana Mărului, în dialog cu Ernest
Bernea: „Că nu tot timpu-i bun.” N-a fost bun nici
timpul când s-a dus la clinică, nici locul.
Te-am visat, i-am spus când se pregătea să se
interneze.
„Cum?”
De bine, n-ai grijă.
Aşa am crezut. Tot examinez visul ăsta pe
toate părţile. Era în pijamaua pregătită pentru spital. Îi
văd fiecare linie din ţesătură. Visul mi-a prezis ce urma
să ni se întâmple, dar n-am ştiut să-l descifrez.
Rămăsese în spatele meu Petru, iar eu înaintam,
lăsându-l în urmă. Părul era amestecat, blond şi alb. Nu
avea privire de om bolnav sau de om care se ştie
bolnav. Duduia de proiecte literare. Vis-avertisment?
Trebuia să înţeleg că acolo rămâne, că nu mai vine
acasă, că nu va mai fi ce-a fost.
Şi mi s-a mai dat un semn rău pe care n-am
ştiut să-l descifrez: din teiul vecin căzuse un pui de
cioară. L-am salvat de pisica grasă şi l-am dus sus, la
noi. Am încercat să-l hrănim şi să-i dăm apă. N-a vrut.
Încă respira, dragul de el, un mic martir al coloniei de
ciori din teii parcului. A căscat larg ciocul spre noi.
Disperat.
„Nu, mi-a spus Petru a doua zi dimineaţă.
Nu.”
Mă zbat şi eu ca puiul de cioară căzut din
cuibul din tei. „Nu.”
*
Ce-am făcut pe 15 mai, anul trecut? Ca de
obicei: ne ajungeam unul altuia. Sigur e că nu ne-am
plictisit. Acum trebuie să mă lupt cu ideea că totul e
plictisitor, obositor, inutil. Înainte de a stinge veioza, mă
gândesc că sunt mai aproape de Petru cu o zi.
*
Poezia mă ajută în durere. Am vrut să uit
ce-am făcut (eseuri despre poezia contemporană) după
ce Liviu Leonte m-a dat afară de la „Cronica” şi mi-a
retras dreptul la semnătură, ca să facă loc turtelor
ideologice. De atunci, n-am mai putut scrie decât puţin
şi rar despre poezie, dar golul din suflet îl umplu cu
poeme.
„Cea mai mare minune a lumii e poezia,
Magda. Nu te supăra pe ea din cauza lui Băşinică. Nu
ştii cât şi când o să te ajute.”
Da, Petru, mă ajută acum.
Scrie poetul din Râmnic, Nicolai Tăicuţu:
„inima se comportă ca un ochi întredeschis.” Aşa este,
m-a văzut cu ochii inimii lui Petru: mai inteligentă
decât sunt, mai frumoasă decât sunt, cu mai mult umor
decât am.
„ şi inima se comportă
ca un ochi de apă în care
rotindu-se
se scufundă copacul
cu rădăcină şi ram.”
Copacul a fost luat de cele 9 ape, „cu
rădăcină şi ram”, iar eu îi ţin umbra-n palmă, „spre
neuitare”.
Iaşi, 15 mai 2014
profil
Radu
MAREŞ
Domnul Solcan
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Primul cititor serios – bineînţeles, după
mama – al exerciţiilor mele scriitoriceşti şi, într-un fel,
naş literar, a fost Pan Solcan. N-am comunicat de
atunci decât sporadic, dus fiecare în altă direcţie, dar
acum, că ,,naşul” meu face 90 de ani, am un mic vertij
şi calendarul se dezechilibrează pentru câteva clipe.
Să rememorăm. Eram elev de liceu, 15-16
ani, cred, traversam un început de adolescenţă ceţoasă,
prea agitată, neînstare de nimic serios (note în catalog
mediocre, poate submediocre), mă drogam cu lecturi la
întâmplare însă, în secret, scriam fără să termin texte
care ar fi trebuit să fie povestiri sau romane. Câţiva
prieteni apropiaţi ştiau, dacă-mi amintesc bine, că scriu.
Pentru cei de vârsta mea, a pierde timpul cu scrisul
într-un caiet ţinut sub pernă nu era însă ceva cu care să
te lauzi. Ştia şi mama care ţinea un ochi foarte vigilient
pe viaţa mea de pui bezmetic şi, deşi nu renunţase la
gândul de a scoate din mine doctor, nu mă descuraja în
privinţa scrisului. Nu ştiu cât o încântau lecturile
prozelor mele făcute fără a-mi cere voie şi nici ce
importanţă le acorda. Bănuiesc însă că, dintr-unul din
acele motive pe care doar mamele ştiu să le inventeze,
nu fără un minuscul puseu de orgoliu, a decis că trebuie
să fie cerută părerea şi a unuia mai calificat decât ea, iar
zarul a căzut pe cunoştinţa din vecini, ziaristul Pan
Solcan.
Trecut cu puţin de 30 de ani, domnul Solcan
– spun astfel, având în minte ,,Domnul Trandafir” al lui
Sadoveanu – lucra la oraş, la Suceava, şi venea de
două-trei ori pe an la părinţi, în Botoşana. Era un bărbat
frumos şi cred că la această definiţie a portretului
contribuia – în ochii mei – şi distanţa, de fapt
indiferenţa sau poate o răceală precaută faţă de vecini,
intelectualii satului, neamuri, cârciumă etc. Era fiu al
satului, casa părinţilor săi se afla la o uliţă distanţă de
noi, dar la veniri nu ieşea din curte şi cred că ai mei erau
singurii cărora le trecea pragul şi zăboveau la taifasuri.
Nu-mi mai aduc aminte cum am primit hotărârea
mamei luată peste capul meu, dacă era şi emoţie lângă
curiozitatea autorului în aşteptarea unui verdict. Nu
m-am împotrivit însă, asta e sigur. Primul meu critic
calificat mă aştepta la ora stabilită, punctual, în sens
nemţesc, cum aveam să-l descopăr şi mai târziu, mi-a
luat caietul, ne-am aşezat la umbră alături şi a citit filă
45
cu filă. De asta sunt sigur: citeam şi eu odată cu el în
gând. Nu sunt sigur însă, e imposibil să reconstitui
verdictul. Probabil mi-a spus câteva cuvinte de
încurajare. De fapt, ca să fim cinstiţi, cum poţi judeca
producţiunile literare ale unui băiat abia evadat din
pubertate, pagini umplute cu rânduri strâmbe, caligrafie
precară, text produs dintr-o suflare, fără bec de control,
o mâzgâleală, la drept vorbind? Să admitem că unica
regulă de respectat e să nu răneşti inutil, să laşi totuşi
şansa unei guri de aer pentru viitoarele, probabilele,
scufundări în abis.
Precum se vede, deşi cu contururi vagi din
cauza distanţelor, n-am uitat scena. Tabloul cel mare e
însă cel care contează şi nu acest infradetaliu de
biografie intimă.
Erau anii '50 din secolul trecut, în Bucovina
amputată, unde Suceava era încă târgul păduchios cu
multe biserici în paragină, nişte dughene sărăcăcioase
şi terifianta închisoare la gardul de sârmă ghimpată al
căreia şi la santinela cu armă din foişor am căscat şi eu
gura. Pan Solcan făcea parte din generaţia cu studiile
abia terminate când începuse războiul, prima generaţie
de sacrificiu postbelică de condeieri din care câţiva,
mai norocoşi, apucaseră să debuteze în publicaţiile
cernăuţene. Ei aveau sub ochi soarta mai vârstnicilor.
Din aceştia, unii, Vasile Posteucă, de pildă, se salvaseră
în exil. Bucovineanul Chelariu, cel mai titrat dintre toţi,
îşi câştiga însă existenţa lucrând într-o echipă de
deratizare în Bucureşti. Leca Moraru era refugiat la
Râmnicu Vâlcea, refugiat adică anonimizat,
pierzându-i-se urma. Alţii, ca Drumur, aşteptau cu
sabia deasupra capului. Vasile Lovinescu, minte
strălucită cum sunt puţine, stătea tupilat la Fălticeni,
fericit că pur şi simplu i se ignoră existenţa. Devenită
loc de surghiun pentru alţii (Ion Luca, Lucian Valea
etc.), pentru băştinaşi Suceava devenise, cu o expresie
care ştiu că nu place, o Siberie a spiritului de unde, ca
să nu intri în imersiune fatală, în alcool sau la
închisoare, ca Sidorovici sau Teofil Lianu, trebuia să
fugi unde vezi cu ochii. Destinul mai tinerilor
intelectuali pe mai departe era fie să intre în front, să se
înscrie la comunişti, fie să dispară, fără soluţii de
mijloc. Gazetărie, aproape două decenii, se făcea cu
oameni aduşi din fabrici, cu activişti de rang inferior,
alcătuind grosul trupei, soldăţimea disciplinată pe
fidelitatea căreia se conta. Un ziar însă, aşa cum se ştie,
cere continuu text pentru scrierea căruia sunt necesare
şi condeie calificate: Pan Solcan a profitat de breşa
aceasta – şi au mai fost şi alţii…
Pe la mijlocul deceniului şapte, am putut să-i
cunosc de aproape şi să-i studiez pe cei care alcătuiau
elita bucovineană supravieţuitoare. Erau anii
dezgheţului, se goliseră puşcăriile, sufla realmente o
boare mai proaspătă. Asta era însă mai cu seamă la
Bucureşti şi în oraşele mari. În fundul de provincie
profil
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
46
reprezentat de Suceava nu gusta niciunul din cei ce
conduceau treburile regiunii, apoi ale judeţului,
aventura spiritului care pretinde primenire continuă şi
un climat de destindere. Ziaristul sucevean Pan Solcan
făcea în acest context figură aparte. Era foarte citit, în
linia tradiţiei cărturăreşti cernăuţene care nu se pierduse
de tot, se ţinea la curent cu tot ce e
nou în ţară şi în lume, devenise
gazetar din prima linie. Ţinuta lui
i mpunea i medi at pri n ceva
,,domnos”, cum se spune, intimidant
şi era flagrant diversă faţă de cea
rudimentară, incultă, chiar golănoasă
a jurnalistului de provincie din anii
'60. Ataşat de satul de baştină, despre
care a scris pagini foarte frumoase,
de climatul în care se formase, de cei
câţiva – nu mulţi – prieteni, el nu se
simţea însă în largul lui în Suceava.
Şi mai trebuie spus că nu era
singurul. Aşa se face că, discret,
tiptil, unul câte unul, îşi vor lua
zborul spre alte zări mulţi şi e
interesant de semnalat: chiar şi cei
mai deschişi la minte din nomen-
klatura locală, dar şi din securitate
vor părăsi, mai devreme sau mai
târziu, meleagurile sucevene. Era
evadare, salvare sau plecare, transfer,
depinde de unghiul din care priveşti.
Se spunea – o spuneam noi între noi, la bilanţurile
secrete, suceveni şi foşti suceveni – că cei cu lecţia
Sucevei învăţată reuşesc oriunde se duc, la oricât de
mai greu, chiar şi la Polul Nord. Plecase Traian Filip,
editorul primului album Voroneţ, cu prefaţa lui
Comarnescu, dat afară din slujbă pentru că pe copertă
lăsase turla mânăstirii fără să şteargă crucea, ajuns,
tocmai în Mallorca, secretarul miliardarului Drăgan.
Înaintea lui fusese George Muntean, cel cu muzeu în
comuna Bilca, despre care în anii ’90 am aflat stupefiaţi
că aparţine francmasoneriei române. Dar va pleca şi
Emil Bobu, şeful suprem pe linie de partid şi de stat,
luându-l cu el şi pe şeful securităţii, iar Platon Pardău,
de asemenea, va abandona fără regrete o poziţie tot din
vârful ierarhiei locale, ca să se instaleze la Bucureşti şi
să devină rapid autor de mare succes. Pe un simplu
căpitan de miliţie sucevean care scria versuri şi ne căuta
pe unul sau pe altul să ni le citească l-am descoperit
imediat după 1990 director al celei mai mari închisori
româneşti (i-a avut clienţi pe toţi din Cepex!) iar recent,
adică după 2010, general în uniformă de gală, făcând la
televizor publicitate unor pastile chinezeşti… Şi sunt
încă mulţi alţii…
Pan Solcan a evadat şi el, surprinzător, pentru
mine, cel puţin, pentru că nu-mi părea omul aventurilor
hazardate. Jurnalistul nr. 1 al Sucevei n-a riscat însă
nimic. L-a luat repede Paler la România liberă, ziarul
cel mai ,,liberal” din epocă, a ajuns şi în conducerea
acestuia, redactor-şef adjunct, dacă nu mă înşel, a trecut
apoi la Tribuna României, foaie pentru străinătate
despre care se pot spune multe, dar unde se adunase o
echipă scriitoricească de prim ordin
şi unde se făcea gazetărie de cea mai
bună factură. Mărturisesc că pe
mine, cu romanul său Căderea din
1980, scris aşadar după părăsirea
Sucevei, m-a găsit totalmente
nepregătit, în sensul că nu-l bănuiam,
nu-l aşteptam. L-am citit de aceea cu
lupa, încercând să descopăr resortul
misterios care se pusese în mişcare
pentru a da la iveală pe romancier.
N-am descoperit însă decât ceea ce
era accesibil oricui: un prim roman
cu autor despre care puţini ştiau cine
e şi ce hram poartă, impecabil scris,
cu un interesant sunet modern, dar şi
curajos, lipsit de concesiile prozei
oportuniste. Romanul Umbra, doi
ani mai târziu, confirma diagnosticul
anterior sub toate aspectele. L-am
citit şi pe acesta cu mare plăcere,
sesizând însă infimul ecou critic, în
comparaţie cu puhoiul de comentarii
dedicat în epocă unor cărţi de-o
insignifianţă absolută. Cu asta, autorului i se şi punea
pecetea: nu se va scrie despre el. Bărbat, cum ziceam,
de-o civilitate desăvârşită, calitate care azi e aproape o
extravaganţă, chiar o infirmitate, cu un respect aş zice
exagerat al distanţelor, într-o lume, cea a literatorilor,
unde de rigoare e să te baţi pe burtă şi să ştii să dai
rivalului cu cotul în ficat, Pan Solcan era – şi a rămas –
marginalizatul prin definiţie şi cel peste al cărui nume
se sare în enumerările rituale. Şi la ultimele
(cronologic) sale romane, Strigătul din 1997 şi Străina
din 1999, receptarea critică a fost anemică, din păcate.
Spun din păcate pentru că sunt romane foarte frumoase,
distilate, ale unei experienţe de viaţă şi literare cum
există puţine la noi, şi am în vedere ca termen de
comparaţie proza cu substanţă epică suptă din deget
care acum pare să aibă succesul cel mare.
Oricum, opiniile mele de cititor fără
legitimaţie de critic literar contează prea puţin, ca şi
entuziasmele mele de lectură. Revine bucovinenilor
să-şi spună cuvântul, cele opt romane ale lui Pan Solcan
fiind, după mine, o bună temă de studiu pentru o
licenţă, dar şi pentru una sau mai multe teze de doctorat.
Deocamdată, de dincolo de munţi, fac spre Bucureşti o
reverenţă adâncă. La încă mulţi ani cu sănătate,
domnule Solcan!
proză
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Anica
FACINA
Mesteacănul
47
E în faţa ferestrei mele, parcă de când lumea.
Nu pot să-mi închipui viaţa mea aici fără prezenţa lui.
Stă dezgolit în vântul aspru de ianuarie şi-şi mişcă
rămurelele fără voie. Păsările îşi află popas, în trecerea
lor grăbită spre alte destinaţii, în ramurile lui. El rămâne
aşteptând. Ce? Nu ştiu, dar aşa cred, că mereu aşteaptă
ceva sau pe cineva... În nopţile senine, luna i se-anină-n
vârf şi el rămâne solemn, misterios şi grav.
Sunt un om privilegiat, desigur. Nu oricine are
un mesteacăn la fereastră, nu oricine poate vedea cum se
perindă anotimpurile pe trupul lui înfăşurat în pânză albă
ca zăpada... E tovarăşul meu de visare, îmi aduce-aminte
chipuri şi-ntâmplări de altădată. Nu e nevoie decât de-un
freamăt şi... încep a se derula filme, episod cu episod,
demult uitate în sipete de suflet, vin toate, buluc, la
suprafaţă, limpezi, de parcă ieri s-ar fi petrecut...
v
Seară de iunie... Ploaia răpăie pe acoperiş,
loveşte puternic în streaşina de la balcon. Fulgere
despică cerul şi strecoară fiori de teamă în suflet. Mie
însă îmi place ploaia. Întotdeauna mi-a plăcut cântecul
ei, când vesel, când monoton, când alert, când liniştit...
Din colţişorul meu, urmăresc dansul picăturilor şi
curgerea apei pe sticla geamurilor. Închid ochii... Sub
pleoape năvălesc alte ploi şi se înghesuie imagini vechi,
cu mine mică... Cu picioarele goale, mergeam prin
făgaşul drumului făcut de trecerea carelor, în care ploaia
chezăşuia curgerea pârâiaşelor de apă tulbure. Ce plăcere
găsea copilul din mine în această preumblare, n-aş putea
să spun acum, dar atunci era una dintre marile mele
bucurii.
Când perdeaua de întuneric cobora peste
întreaga fire şi somnul îmi dădea târcoale, îmi spălam
picioarele şi tata mă lua în braţe, purtându-mă pe sus, de
la bucătăria de vară până pe prispa casei, ca să nu mă
murdăresc, şi mă trimitea la culcare. Mergeam de la
colţul prispei până la uşa de la sală pe vârful degetelor, ca
o balerină, iar de acolo, pe preşuri, până la pat...
v
E vară. Un vânt puternic frământă
mesteacănul... Nori plumburii s-au aciuat peste munte, la
releu. Copacul se îndoaie, se dezdoaie, îşi poartă
ramurile în toate părţile şi ploaia bate iute în ferestre.
Bate mărunţel şi îndesat în streaşina de tablă. Câte o
rafală izbeşte din când în când şi geamurile vibrează cu
zgomot.
Păsări jucăuşe străbat în zbor vijelia, parcă
într-un dans al bucuriei. Sunt porumbei. Înseamnă că le
place ploaia. Se rotesc mereu, dând ocol ţinutului înceţoşat
de ploaie. Totdeauna m-au fascinat ploile de vară. Acum
aud fluierul vântului trecând printre clopoţeii chinezeşti...
Şi porumbeii continuă să zboare... La fel şi gândurile...
v
Cred că am fost un copil cuminte şi ascultător,
deşi îmi treceau prin cap tot felul de „fărădelegi”..., pe
unele punându-le în aplicare...
Eram mărişoară de acum. Să tot fi avut
zece-unsprezece ani. Am rămas singură acasă, cu porunci
stricte de îndeplinit: să dau mâncare la puii care se ţineau
de cloşti, să adăp viţelul şi să-l priponesc la umbră, când
soarele va fi urcat de patru suliţi pe cer, să duc mieluţii
sub nuci şi să le pun un vas cu apă, să nu las purcelul
flămând şi însetat, să-i aduc câteva braţe de buruiană de
prin păpuşoiul mai înalt decât mine, să pregătesc ceva de
mâncare pentru toţi ai casei, pentru când se vor întoarce
seara de la câmp, unde era de secerat grâul...
Oricâte treburi erau pe capul meu, se găsea
timp şi pentru câte o năstruşnicie... Ce-mi trece mie prin
cap? Ia să mă duc eu alături, la vecini, că-i numai Maria
acasă, ca şi mine, cu grija gospodăriei lui Stoica. Maria e
cu doi ani mai mare şi e, poate, mai înţeleaptă... Mă
deghizez în ţigancă! Îmi pun o fustă de-a mamei. Îmi
ajunge până la călcâie, aşa că o leg la brâu c-o sfoară...
Iau şi o bluză de-a ei, care stă pe mine precum rufele pe
sperietorile de păsări, îmi pun pe cap o basma mai
ponosită, o leg strâmb, să par o ţigancă amărâtă... Rămân
desculţă, că doar toată vara aşa umblam. Îmi dau cu
funingine pe faţă, uitându-mă în ciobul de oglindă de la
bucătărie... Sunt mulţumită de cum arăt. Pun pe umăr
cea mai veche şi decolorată traistă şi mă-nfăţişez la
poartă, la Stoica. Încep a mă văicări, a implora milă, cum
făceau ţigăncile de la Valea Mare care veneau cu cerutul
pe la porţi şi toată lumea le turna în traistă câte un castron
de mălai, de fasole, de poame...
– Fie-vă milă, am o casă de copii, bărbatul
mi-o murit... Ajutoraţi-mă, vă rog frumos! Un castron de
făină de păpuşoi, să fac o măliguţă pe diseară...
Vine Maria cu sita plină de mălai şi dă să mi-o
răstoarne-n traistă... Eu nu mă mai pot abţine şi
izbucnesc în râs, râd ca proasta în mijlocul drumului.
Nedumerită la început, Maria mă recunoaşte, râdem
amândouă de ne prăpădim...
Dar, staţi că vine seara! Se întorc de la câmp
tata, mama, fratele mai mare, cel mic adormit în coşul
carului. Tata dejugă boii, merge să le aducă apă şi trece
pe la poarta lui Stoica. Află de isprava mea. Nu i-a căzut
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
proză
48
deloc bine... Ce simţul umorului, când era vlăguit de
muncă, plin de colb şi de sudoare? Nu-i mai venea lui a
râde... N-a gustat gluma, iar eu am căpătat ce-am căutat:
o bătaie zdravănă...
– N-ai ce mânca la casa mea? Trebuie să
mergi cu cerutul pe la oameni, ca ţigăncile? Să mă faci
de râs?
Acolo, în sat, gospodarii erau gospodari, iar
copiii lor nu trebuiau să fie puşlamale... Eu îl făcusem de
ruşine...
v
E prima zi de şcoală. Septembrie de aur. Un
soare blând, cu lumină de ambră, poleieşte firea toată. E
un aer încărcat cu un soi de bucurie şi tristeţe,
amestecate...
Port un braţ de flori diferite şi rânduiesc în
minte fiecare buchet cui se cuvine să-l dau, dintre
oamenii dragi mie.
Aşa am făcut în fiecare toamnă, ca să se
bucure şi ei de culoare şi de miresme preţ de câteva zile...
– Vecinico, dă-mi şi mie o floare!
Trezită din gânduri, o privesc pe femeia din
faţa mea... Una cu trecut glorios şi cu ample state de
plată în câmpul muncii fără muncă şi al dragostei fără
dragoste...
Spiriduşul, ascuns în mintea mea, se repede:
„Zbânggg! Nu-i da nicio floare! De când este
ea vecină cu tine? O ştii doar din vedere... Cum
îndrăzneşte?”
– Nu pot, îi spun. Toate sunt promise...
Şi... Neghiniţă, de colo: „Bine ai făcut. Acolo
unde merge ea, nu are nevoie de nicio floare. Ar fi uitat-o
în vreo parcare sau pe-o masă, în vreun birt... Florile sunt
ca oamenii: mor dacă le lipseşte iubirea. Femeia asta nici
pe ea nu se iubeşte, ştie doar să se vândă...”
Avea dreptate spiriduşul. Spre seară,
„vecinica” se-ntorcea acasă, la braţ cu o prietenă,
bete-criţă amândouă, sprijinindu-se reciproc, hlizindu-se
cu gura până la urechi, vorbind tare şi gesticulând...

v
Îmi continui drumul, cu cohorta mea de
gânduri... Ajunsă acasă, văd picături răzleţe pe geamurile
de la balcon. Curând, ploaia se sloboade şi cântă,
monoton şi parcă trist, în streaşină. Se aud tunete
îndepărtate.
Mesteacănul, de-o frumuseţe fără seamăn, se
leagănă în vânt şi-şi leapădă o parte din bănuţii frunzelor
galbene. Eu mă rog să nu plece chiar toate de pe ramuri
azi...
Mai sunt trei mesteceni, la vreo douăzeci de
metri la stânga de el, dar acesta este al meu dintotdeauna,
e cel mai frumos, îmi aparţine...
Era un copăcel când am venit în casa asta. Îl
priveam de sus, de la înălţimea celui de-al treilea etaj.
Era firav şi-avea doar câteva rămurele bicisnice, fragile...
Pe urmă, nişte ani, am cam uitat de el. Mă
copleşiseră griji, aveam copii de crescut, o meserie care
mă implicase pe de-a-ntregul, minutele numărate,
socotite, împărţite...
Când au plecat copiii la şcoli înalte, urla
liniştea în toată casa şi singurătatea apăsa orele în care nu
mai aveam rostul de a umple ceva... Abia atunci l-am
redescoperit. Dragul meu mesteacăn crescuse, îşi legăna
vârful la fereastra mea... I-am cerut iertare pentru cât îl
neglijasem. Părea că nu se supărase. Fusese ocupat să
crească...
Acum stăm de vorbă despre toate. El continuă
să se înalţe... E frumos mereu, în toate anotimpurile: alb
şi de neînvins în iarnă, gingaş primăvara, când etalează
muguri cruzi şi mâţişori galben-maronii, e puternic vara,
ţinând verde piept furtunilor, e maiestuos toamna, auriu,
îmbrăcat de gală... Parcă s-ar pregăti pentru o paradă a
copacilor, în care s-ar teme de concurenţa arţarilor şi a
altor arbori... Degeaba îi spun să nu se teamă, că doar lui
îi voi da votul. Se înfioară şi, în fiecare dimineaţă, face ce
face şi mi se arată mai frumos, mai fără de egal... Îl
înţeleg perfect şi mă topesc de dragul lui...
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Nicolae
CÎRSTEA
Little Beetle
49
proză
Uita de sine seara când căuta adânc în notele
languroase puţină alinare. Punea vinilul în pick-up şi
trecea pragul nostalgiei către Molly, acolo, în ţara în care
ea nu murise... Fata îi zâmbea, îi întindea întâi o mână, în
semn de chemare, apoi îşi deschidea braţele şi el se
contopea cu trupul delicat al iubitei. Muzica îi stimula
imaginaţia mai ceva decât iarba sau îi grăbea doar
intrarea pe tărâmul tuturor posibilităţilor. Asta şi fiindcă
ţigările începeau să nu-şi mai facă efectul.
Viaţa lui se prăbuşea cu fiecare zi scursă din
calendar. Nimeni nu-i mai trecea pragul, nici dacă mai
trăiește părea să nu mai pese cuiva. Poate doar
proprietarului, care venea la sfârşitul fiecărei luni să-i
amintească de chirie. Până şi antrenorul l-a părăsit, a
renunţat să mai creadă în el, când a văzut că nu iese din
melancolie nici la nouă luni de la nefericitul accident.
Aflând că s-a apucat şi de droguri, i-a întors defintiv
spatele.
Alcoolul nu-i pria, viaţa de sportiv dusă până
de curând îşi pusese amprenta asupra organismului.
Încercase de câteva ori, tot aşa să uite durerea pierderii
iubitei, dar după două, trei shut-uri pielea începea să-l
mănânce, spasme dureroase îi încercau muşchii
abdominali şi o stare generală de rău îl făcea să caute
repede patul. De-asta a căutat alinare întâi în canabis,
apoi în țigările cu hașiș.
Astăzi intrase iar în ring, momit de nişte
puşlamale ce organizau meciuri ilegale prin halele
părăsite din sudul Long Island şi, în nici jumătate de oră,
s-a văzut cu 480 de dolari în buzunare. Alteori lua câteva
mii bune pentru un meci, dar vremurile alea îi păreau ca
dintr-o altă viaţă. Cu banii câştigaţi la prânz şi-a propus
să-i plătească proprietarului chiria restantă, să se aranjeze
la bărbier, să-şi cumpere ţigări, un curcan fript şi cartofi
dulci, aşa ca la ziua recunoştiinţei, sirop de arţar şi o
sticlă de şampanie, că deseară voia să serbeze împreună
cu Molly doi ani de când s-au cunoscut. Să cumpăre
săpun şi spumant de baie scump, fiindcă fetei îi plăceau
mirosurile florale, ba chiar şi lumânări parfumate, aşa
pentru frumuseţea evenimentului.
- Little Beetle! s-a auzit strigat când trecea prin
dreptul magazinului unde-şi lăsase amanet saxofonul în
urmă cu ceva timp. Rămas fără bani, l-a amanetat ca
să-şi cumpere iarba trecerii în ţara iubitei.
Cel care-l striga era chiar patronul
magazinului. Văzându-i chipul fericit, boxerul i-a trecut
pragul şi i-a strâns prieteneşte mâna. Atunci şi-a văzut
instrumentul într-o vitrină, chiar la intrare şi s-a gândit că
ar putea să-l răscumpere. Apropiindu-se de raft însă, a
văzut eticheta pe care scria „vândut”.
S-a întristat, că i se făcuse dor de clapele lui
argintii, de sunetele tânguitoare ce plângeau întocmai ca
sufletul lui sângerând. Ş-apoi, cât de mult îi plăcea iubitei
lui să-l audă seara cântând, înainte de culcare. Molly îl
iubea în acele momente ca pe un zeu, uita că în zilele ce
aveau să urmeze urca iar în ring şi din nou avea să-i vină
acasă plin de sânge şi vânătăi.
Fetei nu-i plăcea boxul şi momentele când
Little-Beetle cânta la saxofon o convingeau că şi-a ales
bine omul, că nu-i o brută, aşa cum cei mai mulţi îl
vedeau. După ce termina şi saxofonul se întorcea în cutia
de lemn, văzându-i sudoarea curgând de pe tâmple pe
obrajii-i aspri, pe gât şi pe pieptul zvâcnind încă de
emoţia cântatului, i se dăruia cu frenezia sângelui ei
negru, uneori abia ca o bucată de carne ce dăruia şi căuta
plăceri la limita isteriei. În acele seri toate sunetele Africii
originare ieşeau din inima ei, toate bucuriile evadării din
negrul Arkansas se topeau în fiinţa-i delicată. Little
Beetle speriat, uluit şi transpus inevitabil în transa fetei,
căuta şi-n zilele următoare să mânuiască saxofonul cu
aceeaşi îndemânare, doar pentru o nouă doză de
nebunie.
Erau fericiţi. Banii curgeau, că el era campion,
dar pe fată nu banii o interesau. Fusese obişnuită cu
privaţiuni, câtă vreme familia ei scăpase de sclavie abia
când ea a împlinit opt ani. Făcuse parte din grupul
primilor elevi de culoare acceptaţi în şcolile din Little
Rock. A învăţat. Dar asta n-a ţinut-o pe loc. La
terminarea şcolii a vrut să plece cât mai departe, acolo
unde oamenii de culoare nu erau priviţi doar ca
îngăduiţi. Libertatea găsită în New-York City aproape
c-a speriat-o. Era 1967. I se părea nefiresc şi măgulitor
că oamenii de culoare mergeau cu albii la aceleaşi
restaurante, la un acelaşi loc de muncă ori că familiile îşi
dădeau copiii la aceleaşi grădiniţe...
Când boxerul i-a cerut întâlnire, lucra de ceva
timp la Forest Hills Hospitals. Era asistentă şi şeful de
secţie i-a remarcat siguranţa cu care curăţa, dezinfecta şi
bandaja şi cele mai urâte răni. Ori spitalul din apropierea
Queens bvd. nu ducea lipsă de răni urâte! Când i s-au
propus ore suplimentare s-a bucurat. După mintea ei de
fetişcană venită din sud, s-ar fi mutat cu totul la spital
dacă cineva i-ar fi dat un pat, un şifonier şi încă ceva
mobilă între patru pereţi. Şi-o uşă. O uşa care s-o
despartă de oamenii răi…
Acolo l-a cunoscut şi pe Little Beetle, adus
într-o pătură de nişte indivizi dubioşi. Părea mic învelit
în pătura militară, aşa cum stătea chircit de durere. A râs
de el şi i-a zis că seamănă cu un gândăcel. Atât de mult
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
proză
50
i-a plăcut diminutivul, că nu i-a mai spus vreodată
Adamh.
- Mă bucur să văd că te-ai gândit să-ţi
recuperezi saxofonul, l-a trezit din visare patronul
amanetului. Mâine s-ar fi împlinit cele nouăzeci de zile
şi rentabilitatea-mi cerea să-l pun la vânzare.
Boxerului i-au sclipit ochii. Şi cât de fericită va
fi Molly deseară...
- Puteam să-l vând după treizeci de zile – şi
clienţi n-au fost puţini – dar m-am gândit că un campion
nu lasă aşa o bijuterie fără s-o răscumpere! Ori tu eşti
campionul nostru...
Little Beetle i-a zâmbit fericit. Era măgulit că
cineva încă îl aprecia. Ştia că pe mulţi din cartier îi
îmbogăţise, că pariaseră pe el şi, în ring, nu i-a
dezamăgit.
Ăsta a fost şi norocul lui, că după ce s-a
răzbunat pe Appache, n-a avut probleme cu mafia. E
drept că don Padrino a trimis gealaţii după el, dar au
făcut-o elegant. S-au prefăcut turişti canadieni şi l-au
servit cu „iarbă”. Au început cu un shut de whiskey şi o
bere şi Little Beetle nu i-a refuzat. Apoi a urmat o altă
bere şi-un joint. Asta l-a relaxat şi i-a dezlegat limba. N-a
mai băut altceva în următoarele ore, dar a mai tras două
ţigări. Apoi i-a urmat pe falşii turişti până la hotelul
mafiotului. Nu bănuia că va ajunge chiar în biroul de
unde puţini oameni mai ies vii. Când l-a văzut pe don
Padrino a început să râdă. Gândea că i-a venit şi lui
sfârşitul, dar era bucuros că o va urma pe Molly.
Mafiotului nu i-a căzut prea bine veselia boxerului; unul
dintre oamenii lui a scos pistolul, dar șeful i-a făcut un
semn scurt şi arma s-a întors în buzunarul sacoului.
- Ştii, Little Beetle, nimeni nu scapă cu viaţă
dacă-mi omoară vreun om, şi-a început calm discursul
don Padrino. Appache mi-a fost multă vreme fidel şi ar
trebui să-i răzbun moartea. Totuşi, de când am aflat că nu
e indian, ci un pârlit de portorican cu ochii migdalaţi, am
început să-l suspectez. L-am pus sub urmărire şi nu mică
mi-a fost uimirea când...
- Pumnii mei n-au avut ştiinţă de
nemulţumirile tale, s-a băgat Little Beetle în discuţie.
- Da, ştiu asta! Tu ai vrut doar să-l omori pe
nemernic... am aflat ulterior, de fapt datorită ție am aflat,
atunci când l-ai cotonogit prima dată, că făcea bani fără
știrea mea din prostituție. Momea tinere proaspăt venite
în oraș cu bani ușor câștigați și le exploata. Aşa încăpuse
şi Molly în plasa lui...
Asta aflase și Little Beetle încă din seara când
îi ceruse prima întâlnire fetei. Molly nu l-a refuzat, dar
i-a spus că trebuie să rămână și în schimbul de noapte, că
i se îmbolnăvise o colegă şi l-a rugat să lase întâlnirea pe
sfârșitul săptămânii. Boxerul, care se îndrăgostise deja de
ea, a privit-o lung, apoi a clătinat din cap. Nu ştia ce să
creadă. Limpede îi era doar că începe s-o iubească!
După cum l-a îngrijit când fusese adus plin de răni la
spital, după cum i-a vorbit, de parcă l-ar fi cunoscut de
când lumea, ba chiar l-a şi poreclit, Adamh simţea că şi-a
găsit jumătatea. Ori vocea ei îl minţea, simţea că ar fi
venit cu drag la întâlnire, dar se temea de ceva. Aşa că a
aşteptat la poarta spitalului, pe o bancă, în dosul pâlcului
de arţari. A văzut-o ieşind la ora normală şi s-a întristat.
Poate greşise sperând că şi ea-l place...
O mai urmărise și-n alte două seri în drumul
către casă, aşa că atunci când a văzut-o pornind
curajoasă pe 66 Avenue nu i s-a mai părut ciudat că
înfruntă pericolele străzilor pustii aproape de miezul
nopţii. Schimbul fetei se termina la 10,30 p.m., dar până
vorbea cu colega din schimbul de noapte, până se
schimba în haine de oraş, n-apuca să iasă mai devreme
de 11 noaptea din spital. Little Beetle ştia că avea să
traverseze Queens blvd., apoi, în apropiere de Beth
Jacob Congregation, la intersecţia cu Saunders Street, o
va coti la stânga până la al doilea imobil. Acolo urca
treptele ce porneau direct din trotuar, privea grijulie în
stânga şi-n dreapta să se asigure că nu e niciun derbedeu
prin preajmă, apoi descuia şi intra repede în clădire. Nu
treceau trei minute şi becul încăperii de la mansardă
clipea vioi.
În seara aceea însă, fata a traversat Queens
blvd. doar până la jumătate; n-a mai călcat trecerea de
pietoni ce ducea către şantierul unde începea să prindă
contur Parkside Memorial Chapels inc. şi a rămas pe
refugiul de beton ce separa sensurile de mers ale
bulevardului. Şi-a privit ceasul, apoi a pornit către staţia
de metrou de la intersecţia cu 67th Road. Acolo s-a oprit.
Dinspre Long Island Expy s-a auzit scrâşnet de roţi. Un
Dodge portocaliu cu aripile nichelate a oprit brusc în
dreptul fetei. Little Beetle s-a speriat gândind că fata va fi
răpită şi a iuţit pasul. Când a văzut însă că intră singură
în maşină, pieptul i-a luat foc. Ştia că pe-acolo îşi fac
„meseria” femeile uşoare, că nu de puţine ori băieţii de la
sală căutau plăceri pasagere şi nu prea costisitoare. Lui
Adamh nu-i plăcea aşa ceva. Chiar ajunsese de râsul
prietenilor şi unii îl porecliseră Mr. Church. Boxerul nu
s-a supărat, că o urmă de adevăr exista până şi-n asta.
Era catolic. Chiar dacă nu practicant, învăţăturile catolice
primite în şcoala primară i-au rămas întipărite în minte.
Anii mulţi scurşi de atunci nu l-au schimbat. Nici măcar
anii petrecuţi în Lumea Nouă, că deja intra într-al zecelea
an de când se îmbarcase pe vaporul ce-l desprindea de
1
Béal Feirste .
Când uşa s-a deschis brusc şi a văzut-o pe
Molly zbughind-o din maşină Little Beetle a îngheţat.
Imediat o namilă de om a ţâşnit în urmărirea fetei. Poate
matahala n-ar fi prins-o, dar ghinionul a făcut ca
urmărita să se împiedice de-un bolovan. Atât i-a trebuit
bărbatului, a înşfăcat-o de păr şi a început s-o lovească
cu pumnul în spate şi în coaste. Molly urla de durere şi
cerea îndurare. Bărbatul însă era insensibil la rugăminţile
fetei. Little Beetle s-a trezit alergând printre maşinile de
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
51
proză
pe Queens blvd, fără să-i pese că putea fi lovit. Cu furia
omului ce iubeşte l-a ridicat pe opresor cu mâna dreaptă
şi cu stânga a dezlănţuit croşeul ce l-a făcut renumit în
ring. Direct în ficat. Matahala s-a prăbuşit la pământ. Din
Dodge au mai apărut două puşlamale, dar când l-au
recunoscut pe campion au ridicat mâinile a pace. Şi-au
săltat colegul şi l-au pus pe bancheta din spate a maşinii,
apoi au plecat în viteză.
A doua zi a venit don Padrino la sală. După
câteva cuvinte schimbate cu antrenorul, don Padrino i-a
făcut semn că vrea să-i vorbească. Little Beetle a coborât
din ring şi l-a urmat pe stăpânul cartierului. Don
Padriono l-a luat părinteşte pe după umeri şi l-a întrebat
care a fost cauza incidentului din seara trecută.
- OK! a spus el părând că înţelege cum stau
lucrurile. Appache nu-ţi poartă pică...
Cum boxerul părea că dă să izbucnească, l-a
temperat spunându-i:
- Şi nici cu fetei... cum o cheamă? Molly?
Molly, nu-i așa? Ei, bine, de azi nici cu fata nu mai are
niciun fel de treabă!
Irlandez mândru, Adamh nu credea că va
ajunge să îmbrăţişeze un mafiot italian. Dar a făcut-o!
Bunăvoinţa lui don Padrino i se părea cu adevărat
părintească. Era un fel de binecuvântare...
Cu ochii pe saxofon, Little Beetle a scos
portmoneul din buzunar.
- Cât îţi datorez?
Proprietarul amanetului a luat instrumentul din
vitrină şi la pus pe tejghea. Din pâlnia lui a scos un petec
de hârtie şi i l-a întins boxerului.
- Numai atât? s-a mirat Little Beetle.
- Nu-ţi iau comisionul…
Boxerul l-a privit mirat. Nu-i plăcea să fie
compătimit şi ca să înţeleagă omul că nu stă la mila lui a
deschis portmoneul, să se vadă teancul de dolari.
- Stai, nu te simţi ofensat, l-a liniştit omul de
dincolo de tejghea. Deja de pe urma lui am câștigat o
mulțime de bani! a spus el bucuros și un zâmbet larg i
s-a desenat pe chip.
Cum Adamh nu pricepea, omul a continuat:
- Saxofonul tău atrăgea atenţia spre vitrine și
așa am vândut o mulţime de instrumente muzicale.
Numai saxofoane am vândut şapte… lumea, ştiind că
saxofonul expus e al campionului, gândea că şi celelalte
instrumente trebuie să fi aparţinut unor oameni celebri.
Ş-apoi, cum ştiu să-mi fac bine meseria, c-o poveste
mică, cu un nume cu rezonanţă alăturat instrumentului şi
vreun oraş de la graniţa cu Canada, convingeam repede
mușterii că fac o afacere cumpărând de la mine…
Little Beetle a râs de sinceritatea omului. A
numărat banii şi a plătit. Totuşi, să nu rămână dator, a
cumpărat două verighete de aur.
- Casă de piatră! i-a urat proprietarul ieşind să-l
conducă până în stradă.
Little Beetle s-a întristat, dar n-a arătat-o. Ce
vină avea omul că nu-i ştia povestea?! Dar amintirile
l-au năpădit iar şi o furie surdă l-a făcut să strângă
saxofonul la piept. I-au dat lacrimile. A lăsat capul în
pământ şi a grăbit pasul. Ca să scurteze drumul a tăiat un
colţ al parcului Hoffman, alegând aleea ce-l scotea către
strada Seabury. Acolo locuia.
De când Appache dăduse cu maşina peste
Molly, apartamentul devenise doar un refugiu. Nu mai
locuia acolo. Se ascundea acolo! Lumea putea să cadă
sub bombele cubaneze, că lui nu-i mai păsa. Nu-i mai
păsa nici că lumea naşte, nici că lumea moare, sufletul
lui încremenise în durere. Le ura pe femeile ce-şi
plimbau pruncii în cărucioare prin parc. Pe taţii care-şi
strângeau copiii la piept îi compătimea. Îi spusese lui
don Padrino că ruşii nu se vor da bătuţi. Că al treilea
război e cât pe ce să înceapă. De-aia îşi făcuse mafiotul
buncăr antiatomic sub hotel. Ori să faci copii în vremuri
aşa de tulburi era inconştienţă...
Dar Adamh nu gândise aşa tot timpul. E drept
că teama de război îl încercase adeseori şi, până s-o
cunoască pe Molly, nu gândise ca un familist. Cu
războiul din Vietnam, care părea că nu se va mai sfârşi
vreodată, niciun tânăr nu era în siguranţă. De două ori
fusese şi el aproape de încorporare, dar don Padrino i-a
aranjat să nu meargă pe front. Ca să dea bine, i-au aranjat
un turneu demonstrativ pe linia frontului, cu băieţi care
nu-i puteau pune probleme în ring. Mai mult, promotorii
au profitat de ocazie şi i-au găsit un challenger, Oleg
2
Nikolai. Bunicul boxerulului venise în state la începutul
veacului, aşa că fiul şi nepotul, născuţi şi crescuţi la
poalele Munţilor Stâncoşi erau mai americani decât
irlandezul Adamh Cook, dar numele pur rusesesc a fost
determinant în alegerea challengerului. Aşa, toată ura
împotriva duşmanilor care sprijineau Vietnamul de Nord
era canalizată spre viitorul adversar al lui Little Beetle.
Repetata pomenire a rusului prin garnizoanele pe unde
boxa l-a făcut pe Adamh mare erou american. De-atunci
şi armata l-a lăsat în pace.
Molly era fericită. Se temea că nu-l vor lăsa să
se întoarcă de pe front. Îşi amintea că-n '58 America
luase foc, când armata l-a recrutat până şi pe marele
Elvis. Ori când l-a văzut pe Adamh revenit din turneu,
apărut la poarta spitalului cu un buchet mare de
trandafiri albi în braţe, a izbucnit în lacrimi. În acea seară
i-a spus şi că e însărcinată. Atunci Little Beetle a rupt-o
la fugă. Nici nu mai ştia cum florile au trecut din mâinile
lui într-ale ei. Fata a crezut că l-a pierdut definitiv şi i-a
părut rău că nu făcuse avort, aşa cum o învăţase o colegă
din spital. Dar Adamh s-a întors după numai câteva
minute. Avea şampanie într-o mână şi o cutie mare cu
bomboane în cealaltă. Mai mult, pe alee a apărut un
florar ce împingea un cărucior plin cu garoafe roşii.
-Toate sunt pentru voi! i-a spus Little Beetle şi
Molly iar a izbucnit în lacrimi. Pentru tine şi pentru
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
proză
52
copilul meu...
Ca seara să fie completă, boxerul a cumpărat
un tort de la o cofetărie din drum, cu frişcă şi fructe
proaspete, aşa cum îi plăceau fetei. Acasă Adamh a
îngenunchiat şi a cerut-o de soţie. Cum n-avea un inel
pregătit pentru eveniment, a desfăcut repede brăţara de
pe-un muştiuc de saxofon, l-a potrivit ca dimensiune şi i
l-a pus fetei pe deget. Deşi avea lacrimi în ochii, Molly a
râs. I-a plăcut ideea. Apoi s-au înfruptat din tort, au băut
şampanie şi Adamh a cântat la saxofon de parcă sufletu-i
însuşi mângâia clapele. Şi s-au iubit printre garoafe...
- Peace man! l-au întâmpinat două fete chiar
înainte să iasă din parc.
I-au oferit o floare și l-au sărutat pe obraji.
Acum îi părea rău că nu apucase să se bărbierească. Nu
că ar fi avut vreun gând necurat cu fetele, doar că-i părea
rău că barba lui aspră înroşise obrăjorii delicați ai fetelor.
- Grupul nostru e acolo, a spus una din fete şi a
arătat cu mâna către o mulţime de tineri din apropiere.
Vrei să cânţi cu noi?
Little Beetle se pregătea să refuze, avea atâtea
de făcut până să-şi revadă iubita. Nu cumpărase nimic
din ce şi-a propus, nu se aranjase, nici măcar iarbă nu-şi
procurase.
- N-are să-ţi pară rău, a mai spus fata. Şi ca să
se facă bine înţeleasă, a scos o ţigare din sutien şi a
aprins-o.
Mirosul de marijuana l-a convins şi a primit cu
bucurie ţigarea abia aprinsă. Fetele l-au prezentat
grupului. Să tot fi fost vreo douăzeci de tineri, toţi
îmbrăcaţi în haine viu colorate, veseli şi guralivi.
Ritualic, toţi l-au îmbrăţişat şi l-au sărutat pe obraji. Little
Beetle se aştepta ca măcar unul să-l recunoască. Cum
nimeni nu-l ştia, a spus mândru:
- Ştiţi, eu sunt campionul...
- Campion la ce? l-a întrebat fata care i-a dat
ţigarea.
- Cum la ce?! s-a revoltat Little Beetle. La box,
fireşte!
Zâmbetul a dispărut de pe chipul tinerilor.
Tăcerea a devenit apăsătoare. Boexerul nu pricepea unde
greşise.
- Adică trăieşti din violenţă? l-a întrebat unul
din grup.
Şi înainte ca Adamh să le explice că boxul e
un sport ca oricare altul, că are reguli şi că violenţa e
secundară în confruntare, băiatul i-a mai spus:
- Vei avea mult de suferit... Karma ta e plină de
lovituri... ce dai, aia vei primi!
„Aia am primit deja” ar fi strigat boxerul, dacă
ar fi gândit că merită să li se destăinuie. Dar era printre
străini. „Printre ciudaţi” şi-a spus. A ridicat saxofonul de
pe iarbă şi a dat să plece.
- Nu pleci nicăieri! s-a încruntat dulce o fată
din grup. Nu-l lua în seamă pe John. El mereu face pe
deşteptul. Hai, mai bine cântă-ne ceva!
Little Beetle a cedat. A umezit muştiucul şi a
suflat cu putere. În timp ce cânta şi-a amintit de Molly şi
parcă o vedea în grup. Uneori purta şi ea o bandană pe
frunte sau un baticuţ înflorat ce trebuia să-i strângă părul
cârlionţat. Nici ea nu purta haine din piele. A încercat să-l
convingă şi pe el să poarte doar haine textile, dar n-a
reuşit. Şi asta fiindcă nu putea renunţa la ghetele de ring,
la mănuşile de box şi nici chiar la geaca lui norocoasă,
din piele neagră, aspră, pe care fusese imprimat cu
cerneală violet „CHAMPION”.
Cânta cu ochii închişi, fără să mai ţină seama
de tinerii din parc. Ţigarea începea să-şi facă efectul şi
drumul i se netezea spre Nirvana. I s-a părut chiar că
aude glasul iubitei. Molly avea un stil aparte de a-i vorbi.
Era blândă şi-i vorbea ca unui copil.
- I-a şi tu chitara! i-a auzit vocea şi cum nu
pricepea despre ce e vorba, a deschis ochii.
Atunci l-a văzut pe John deschizând fermoarul
husei. Prietena lui era cea care-l mobilizase. A tras pana
de sub ornamentul de pe chitară şi a intrat în ritm. Un alt
băiat a scos o muzicuţă şi s-a alăturat improvizatei
formaţii. Au cântat câteva piese, apoi Adamh a spus că
trebuie să plece. Prietena lui John a aprins o ţigare şi i-a
înmânat-o. A tras cu sete şi a ţinut fumul în plămâni.
„Erau oameni buni totuși tinerii ăştia!” a concluzionat
boxerul. A simţit nevoia să li se destăinuie. La început
mai greu, apoi din ce în ce mai uşor, cuvintele se înşirau
în povestea lui de iubire. Pe măsură ce vorbea, sufletul i
se uşura.
Era şi el uimit, că nu mai simţea furie nici
măcar când le-a spus tinerilor cum Appache se îmbătase
într-o seară şi a dat cu maşina peste Molly, chiar în faţa
spitalului. N-a mai simţit nici plăcerea pe care o încerca
de fiecare dată când rememora cum l-a omorât în bătaie
pe criminal. Simţea că ieşise din corzi, acolo unde soarta
îl înghesuise luîndu-i iubita şi copilul nenăscut. Se
eliberase parcă de trecut.
Când a terminat de povestit fetele plângeau.
Băieţii îşi dregeau glasurile şi aprindeau ţigări. A mai tras
şi el două fumuri, apoi le-a spus că e timpul să plece.
Băieţii l-au îmbrăţişat şi fetele l-au sărutat. Unul din
băieţi i-a dat trei ţigări. John a tras celofanul de pe
pachetul de ţigări şi, dintr-o cutie metalică de bomboane
cu camfor a scos două pastile albastre.
- Dacă marijuana nu-şi face efectul ia una
de-asta şi te asigur că Molly va fi mai vie decât a fost
vreodată... Dar, vezi, cu grijă, să faci pauză de câteva ore
între doze! l-a atenţionat John.
Little Beetle a grăbit pasul către casă. S-a oprit
la un magazin de lângă bloc, de unde a cumpărat tot
ce-și propusese. În timp ce-i așeza cu pricepere
cumpărăturile în sacoșele mari de hârtie, vânzătorul l-a
întrebat:
- Ai urmărit aselenizarea?
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
53
proză
Chipul boxeorului vădea maximă nedumerire.
- Aselenizarea! a insistat vânzătorul. Am auzit
la radio că acum nici 15 minute Aldrin a anunțat că
modulul lunar Eagle s-a desprins de Columbia și că a
poposit cu bine pe lună. Ca să-și susțină spusele, omul a
arătat cu degetul către ceasul de pe perete. Arăta fix 4:30
p.m.
- Am trimis oameni pe lună? a întrebat
boxeorul nevenindu-i să creadă cele auzite.
- Doamne, dar pe ce lume trăiești,
campionule?! n-a mai rezistat vânzătorul. Bine c-am
făcut-o noi... că le-am luat-o înainte spurcaților de ruși!
Little Beetle și-a luat sacoșele și a rupt-o la
fugă. A înțeles și el cât de rupt de lume fusese. Acum a
realizat că n-a mai pornit televizorul de când a dus-o pe
Molly pe ultimul drum. A urcat scările în grabă și nu s-a
oprit decât la etajul unde locuia. Pe același nivel locuia și
proprietarul. Ușa apartamentului acestuia era larg
deschisă și când l-a zărit din sufragerie a sărit de pe
canapea.
- Am banii de chirie! l-a asigurat Adamh când
l-a văzut pe proprietar.
- Lasă asta! a spus el și a dat a lehamite din
mână. Am aselenizat...
Boxeorul i-a spus că știe și că se grăbește să
pornească și el televizorul, să vadă minunea. De fapt,
dincolo de uimirea că americanii reușiseră să atingă
Luna, evenimentul nu-i trezea mari emoții. În continuare
inima lui era nerăbdătoare s-o regăsească pe Molly, s-o
strângă la piept.
- Vin mai târziu după bani! a strigat
proprietarul înainte ca ușa chiriașului să se închidă.
Adamh a scos repede din pungi. Tortul a
poposit pe prima etajeră a frigiderului, căpșunile în cutia
de plastic iar șampania culcată pe raftul de jos. Curcanul
a vrut să-l bage direct la cuptorul cu microunde, dar n-a
avut loc. Asta îi spusese și fetei, că nu găsește rostul noii
invenții în bucătărie, că gustul mâncării e mai bun la
cuptorul cu gaze. Dar Molly i-a spus că e mai practic și
că scurtând timpul petrecut cu pregătirea mesei, poate sta
mai mult cu el. Cum tocmai aflase și că e însărcinată, n-a
mai stat pe gânduri și a plătit furnizorului apropae 500 de
dolari. „O grămadă de bani” a gândit el atunci, știind că
majoritatea oamenilor din cartier nici după o lună de
muncă nu primeau atâția bani.
A pornit gazele să se încingă cuptorul; a
despachetat curcanul din folie și l-a așezat într-o tavă
uriașă. A spălat cartofii dulci și i-a tăiat cubulețe, apoi i-a
aranjat în tavă, cu grijă distribuiți împrejurul curcanului.
Nițică sare, piper, un strop de ulei și doi de sirop de arțar.
Pentru ca gustul să fie mai intens, printre cartofi a
strecurat și doi chili și câțiva căței de usturoi.
După atâta muncă i s-a făcut sete. Și-a
desfăcut o bere și a băut. Atunci și-a amintit de pastilele
albastre. Le-a scos din buzunar și le-a privit îndelung. Nu
luase niciodată droguri adevărate, țigările cu haș fiind
nivelul maxim la care a ajuns. Îndoiala nu l-a ținut mult.
A trâns din umeri și a înghițit una cu o gură mare de
bere.
A dat tava la cuptor și s-a dus la baie. Uitase să
dea pe la bărbier, așa că și-a săpunit îndelung barba cu
pămătuful, apoi a început să dea briciul peste cureaua
veche de piele, agățată special lângă oglindă. Păstrase
ritualul văzut în frizeria bunicului, chiar dacă rare ori se
mai bărbierea acasă.
Dacă ar fi trăit, probabil că tatăl lui Adamh ar
fi preluat meșteșugul și, cine știe, băiatul n-ar mai fi
plecat din Irlanda. Ar fi moștenit la rându-i frizeria și ar fi
trăit mai liniștit, departe de tot ce-i fusese dat să îndure.
Dar, nu, Cadogan Cook a trebuit să se încaiere cu niște
protestanți și să moară pe străzile Belfastului pentru o
cauză în care nici măcar nu credea. Ideea de a fi catolic
își pierdea din însemnătate în condițiile în care
3
emanciparea din anii de după război au dus la casnicii
mixte, așa încât anglicanismul, catolicismul și
protestanții păreau că pot conviețui dincolo de felul cum
se raportau la divinitate.
După moartea tatălui, mama lui Adamh a
înnebunit și au dus-o la ospiciu. Nu mai recunoștea pe
nimeni și vizitele băiatului s-au rărit cu trecerea timpului.
Asta până într-o zi când bunicul l-a luat deoparte, i-a pus
niște bani în mână și i-a spus:
- Pleacă-n lume și fă-ți un rost!
A mai dat de două ori lama briciului peste
curea, apoi a început să se bărbierească. De sub spuma
groasă începeau să se vadă bucăți din pielea curată. A
zâmbit mulțumit știind cât de fericită o va făcea pe
Molly. Zâmbetul larg l-a făcut să-și ciupească puțin
obrazul stâng și câțiva stropi de sânge și-au făcut
apariția. Încet, încet s-au prelins de pe obraz pe bărbie,
apoi au picurat în chiuvetă. Zgomotul lor l-a speriat pe
Adamh și o nouă ciupitură, de data asta pe obrazul drept,
a început să sângereze. Picurii cădeau în chiuvetă cu
zgomot similar ploii de vară pe acoperișul casei.
Chiuveta s-a umplut de sânge și a început să dea afară, și
sub tălpile goale a început să simtă lichidul cald și
lipicios.
„De la două ciupituri?!” s-a minunat Little
Beetle privinduși degetele de la picioare năclăite. Când
și-a ridicat ochii spre oglindă a văzut cum din obrazul
stâng picurau stropi de sânge albastru, iar din cel drept
roșu deschis. Oglinda a început să se deformeze până s-a
transformat în cuptorul cu microunde. Din spate, o voce
care semăna cu a proprietarului îi repeta la nesfârșit:
- Bagă capul aici și ai să ajungi pe lună! Bagă
capul aici...
Un vârtej iscat în cuptor a început să-l tragă
către înăuntru. S-a proptit cu mâinile în perete încercând
cu disperare să scape. De-acum părea că și proprietarul îl
împinge de la spate, că-i auzea vocea și îndemnul obsesiv:
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
proză
54
- Bagă capul și-ai să ajungi pe lună! Bagă...
A renunțat să se mai împotrivească și a flexat
brațele. S-a auzit un zgomot surd. Când a deschis ochii
s-a văzut în zeci de fâșii, după cum hazardul hotărâse
spargerea oglinzii. Acum avea o rană și în mijlocul
frunții. Recunoscându-și chipul, a respirat ușurat
gândind că halucinația a trecut. Și-a tamponat fruntea cu
un prosop și a văzu că nu mai sângerează. Rana părea că
se vindecă, dar când a dus mâna să se convingă, ceva l-a
zgâriat. Și-a apropiat chipul de o bucată mai mare rămas
nespartă din oglindă și a văzut ceva ce părea a fi un coș
de adolescent. Coșul a început să crească și dădea să
semene cu un dinte. Era și ascuțit, ca un canin. În mai
puțin de un minut dintele a crescut și a început să
semene cu un corn.
- Inorogule, cântă-ne ceva! a auzit-o pe
prietena lui John, cea a cărei voce semăna atât de bine cu
vocea iubitei.
Little Beetle a respirat adânc. Începea să
înțeleagă că se află sub efectul pastilelor albastre. Între
realitate și halucinație a auzit iar vocea fetei:
- Dacă nu ne cânți, de ce nu-ți bagi capul în
cuptor?
Boxeorul a fugit din baie. Și-a luat obrajii în
palme și i-a găsit fără urmă de barbă.
- Cântă-le! a auzit un îndemn duios și de data
asta i-a părut că vocea este chiar a lui Molly.
S-ar fi bucurat nespus dacă i-ar fi zărit chipul,
așa nebunia asta ar fi devenit agreabilă. Nu a văzut-o.
Era doar prietena lui John care vorbea ceva, dar parcă
fără voce. Dintr-o dată fata s-a transformat într-un
curcubeu și tot peretele cu geamuri al livingului s-a
animat. De-acolo au început să se-audă aplauze și Little
Beetle n-a mai stat pe gânduri. A luat saxofonul și a
început să cânte.
Cânta duios, așa cum îi plăcea lui Molly și lăsa
muzica să-l inunde. Acordurile tânguitoare urcau din
sufletul lui roșu până spre marginile violet ale
curcubeului și începea să simtă parfumul iubitei. Sub
degetele ce mângâiau clapele saxofonului a început să
retrăiască senzațiile primei nopți de dragoste, atunci când
Molly a acceptat să vină întâia dată în apartamentul lui.
I-a cântat, au băut șampanie și iar i-a cântat. Fata stătea
cocoțată pe pervazul lat al geamului dinspre balcon și
razele lunii îi dădeau un aer misterios. Era un contur
perfect decupat în rama ferestrei, linii și cârlionți rebeli.
Mai erau și sclipirile din ochi, poate de la lună, poate de
la șampanie și muzică, poate de la toate, dar cu siguranță
și de la dorință. Nici nu-și amintește cum și-a lepădat
hainele de pe ea, dar în momentul în care a părăsit
pervazul era deja goală. Parfumul ei de bergamotă
sfârâia parcă pe pielea abanos și toate dorințele ei
întregeau mirosurile de carne tânără, cu poftă de iubit. A
mai cântat sau nu, degetele lui păreau că sunt deopotrivă
pe clape și pe talia ei subțire, muzica saxofonului se
confunda cu respirația durerii ei ce se voia astâmpărată,
muștiucul începuse să aibă gustul dulce al sfârcurilor ei
întărite, pleoapele ei adumbreau luna ce-i strălucea în
ochi a curiozitate, așteptare, alean și alinare...
Bătăile în ușa l-au readus în simțiri. A deschis.
Proprietarul l-a chestionat aproape inchizitor:
- Ești cumva comunist?
Little Beetle n-a catadicsit să-i răspundă și i-a
trântit ușa în nas. Dar proprietarul nu se lăsa. Acum,
pare-se, avea o motivație în plus să se bage în sufletul
boxeorului. În viața lui.
Little Beetle știa de urgia pe care o
dezlănțuiseră serviciile secrete împotriva unora care
îndrăzniseră să se numească altfel decât „republican” sau
„democrat” și era atât de la îndemână să înjosești un om,
ori să-i distrugi cariera numindu-l „comunist”. Târziu a
înțeles America și americanii că urmărirea, ascultarea
telefoanelor și acuzările nefondate sunt de fapt pure
practici comuniste. Pe el n-aveau cu ce să-l agațe. Era
eroul anti rus, chiar dacă nu mai era campion. Oricum,
viața nu-i mai aparținea, așa că indiferent cine și ce i-ar fi
sortit, nu l-ar fi afectat.
Bătăile continue l-au făcut pe Little Beetle să
mai deschidă o dată ușa. Proprietarul stătea la o distanță
respectabilă, de teamă să nu-și ia vreun pumn de la fostul
campion. Vâzându-l, Adamh a început să râdă.
- Hai, vecine, hai să-ți dau banii de chirie! l-a
invitat el blând.
Omul însă a păstrat distanța de siguranță.
- Serios acum, a revenit el interogator, ești
comunist?
Văzând chipul vesel-nedumerit al chiriașului,
a completat întrebarea:
- Toți americanii sunt cu sufletul la gură, să
vadă primul om pășind pe Lună și tu, ca într-o zi
obișnuită, cânți la saxofon?
„Ce să-i spun ăstuia” gândea Little Beetle
neștiind cum să scape mai repede de proprietar. Nu de
alta, dar curcubeul începea să cuprindă și ușa deschisă a
apartamentului vecin și chiar nu și-l dorea pe individ în
peisaj.
- Aștept o femeie! a spus scurt și văzând fața
proprietarului căzând, a adăugat misterios: E o fostă
„miss”...
Ochii proprietarului au lucit a poftă. Deja se
fâstâcea.
- Crezi că mi-ai putea-o prezenta și mie pe
4
Jane ?
Până să înțeleagă boxeorul cine-i Jane,
proprietarul a dispărut și s-a întors ținând strâns o revistă
în mâini. Umezind cu salivă arătătorul, a răsfoit câteva
pagini și s-a oprit pe o poză.
5
- E Vonda și nu, nu ți-o prezint! a spus
boxeorul și a trântit iar ușa.
Nici nu s-a închis bine ușa că din curcubeul de
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
55
proză
pe perete a reapărut prietena lui John. Purta o rochie
lungă de in, parcă chiar prea lungă, că pe măsură ce
pășea în urma ei rămâneau valuri de in. Chipul i-a
devenit fosforescent și vocea i s-a schimbat.
- Ești un om bun inorogule, ești un inorog
bun...
Little Beetle și-a amintit de cornul divin și a
dus mâna la frunte. Era netedă. Cornul dispăruse, și bine
că dispăruse înainte de a-l vedea proprietarul, că cine știe
ce conspirații ar mai fi născocit mintea lui.
- Ești un om bun, fiule! s-a auzit o voce pierită
și chipul fetei începea să semene cu al mamei.
Tânărul s-a cutremurat. Simțea deopotrivă
dorul de mamă, pe cât și nefirescul apariției ei în
condițiile date. Situația părea că se transformă într-o
cavalcadă printre reproșuri nerostite ori vini asumate dar
nedigerate. Nimeni altcineva n-ar avea ce căuta în seara
asta decât Molly. Și uite cum numai ea nu apărea...
O moleșeală stranie l-a cuprins. Viziunile au
dispărut și s-a gândit că ar trebui să revină în realitate.
S-a grăbit să facă un duș și s-a îmbrăcat apoi în costumul
cel mai bun. Cravata și-a pus-o doar de formă, că nu
suporta să-l strângă de gât. Când trăia Molly venea și i-o
potrivea perfect sub gulerul cămășii, dar el băga repede
un deget pe lângă cravată și-i lărgea strânsoarea. Mereu
dădea drumul și la nasturele de sus al cămășii.
- Cântă-le, inorogule dacă poți! a auzit de
această dată vocea inconfundabilă a lui Molly.
A închis ochii, sperând s-o mai audă o dată, cât
să fie sigur că nu s-a înșelat. Vocea nu s-a mai auzit, dar
Little Beetle ținea în continuare ochii strâns închiși,
nevoind să mai vadă camera goală sau, oricum, fără fata
dragă lui. Când reflexul clipirii a izbândit, a deschis ochii
cu teamă. În fața lui era Molly, cu mâinile-n șold, bătând
nervoasă din picior. În spatele ei grupul de tineri din
parc.
- Cântă-le așadar, dacă ai cu ce! Cântă-le,
inorogule...
Little Beetle nu pricepea. A întins mâna după
saxofon, l-a apucat strâns și i l-a arătat.
- Am să cânt, iubito! Dar am să cânt pentru
tine, nu pentru ei...
Când să înceapă cântecul a simțit un gust sărat
în gură. În loc de obișnuitul muștiuc Little Beetle s-a
trezit suflând într-un gât de curcan, iar degetele-i alergau
pe aripile-i despănate. Mirarea i-a fost atât de mare încât
a aruncat instantaneu curcanul din mâini. Ajuns pe
podeaua din holul ce dădea către bucătărie, curcanul a
început să țopăie și să strige că el nu e saxofon și că
lumea a luat-o rău razna. Mai striga și că-i e frig și cerșea
ajutor să ajungă mai repede în cuptor. Boxeorul și-a pus
mâinile în cap. Nu mai știa cine e, ce caută în amalgamul
ăla de utopii. Cu disperare i-a tras un șut curcanului și
acesta s-a lovit de un perete, apoi a ajuns aproape de ușa
băii. Hotărât să elimine măcar un element din peisajul
nebuniei și-a luat avânt și a mai dat un șut curcanului.
Oglinda din baie s-a transformat iar într-un uriaș cuptor
cu microunde și a înghițit curcanul.
- Ce frig e pe lună! a mai auzit Adamh vocea
curcanului înainte ca ușa cuptorului electric să redevină
oglindă spartă.
I s-a făcut și lui frig. Ca să se încălzească a luat
6
o sticlă de Jack din bar și a dat pe gât câteva înghițituri.
Ca să-și revină, a pornit apa caldă să curgă în cadă apoi a
golit sticla de whiskey.
- Faci baie acum? a apărut Molly de niciunde
și nu înțelegea de ce are atâta reproș în glas.
A dat să răspundă ceva, dar iubita lui s-a
încruntat. Dintre sprâncenele aproape împreunate au
apărut picuri de sânge. Unii erau roșii foc, alții albăstrii.
Adamh și-a dus mâna la obrazul stâng și l-a simțit umed.
Privindu-și palma apoi, a văzut-o plină de sânge
albăstrui. S-a bucurat că până și sângerărarea îi e
asemenea celei a iubitei. A întins mâna către ea, să-i arate
sângele albastru cules de pe obrazul stâng. Fata nu l-a
luat în seamă. S-a încruntat parcă și mai mult și picurii
de sânge s-au înmulțit. Acum veneau alternativ colorați,
când roșu, când albastru.
- Du-te! i-a strigat ea.
Și cum Little Beetle nu știa unde ar trebui să
meargă, Molly l-a lămurit:
- Du-te și răscumpără saxofonul, să-mi cânți în
seara asta.
Adamh a rupt-o la fugă pe scări. Își amintea
că-și răscumpărase saxofonul mai devreme, dar gâtul
sărat al curcanului în care tocmai suflase l-a făcut să se
îndoiască. Alerga pe străzi fără oprire, uimit că lumea stă
cu ochii în vitrinele magazinelor, acolo unde
televizoarele arătau manevrele făcute de Aldrin în
capsula spațială. Nu-l interesa deloc evenimentul, el
alerga doar. Amanetul s-a profilat în zare, dar o dată cu el
și proprietarul lui. Tocmai trăgea grilajul greu de metal și
potrivea lacătele.
- Dă-mi saxofonul! i-a strigat el. Te rog, e
foarte important, deschide să-mi răscumpăr saxofonul...
Proprietarul l-a privit lung. Părea că nu-l
cunoaște. Și-a văzut în continuare de prins lacătele în
urechile de metal ale grilajului.
- Am bani, uite! i-a strigat Adamh și și-a întors
portmoneul pe dos. Din el au căzut aproape trei sute de
dolari. Îți plătesc dublu răscumpărarea, doar deschide
magazinul!
Proprietarul, cu un click sec al ultimului lacăt
închis, i-a zâmbit.
- Nu-l mai am!
Little Beetle a dat cu pumnul în grilaj și
zgomotul metalului s-a auzit straniu în seară.
Proprietarul nu s-a impacientat. Știa că grosimea
zăbrelelor îi proteja avuția de furia trecătorilor.
- Îmi pare rău pentru tine. A fost răscumpărat...
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
proză
56
„Cum adică răscumpărat?!” ar fi strigat
boxeorul, dar vocea îi pierise. Nedumerirea din ochi lui
l-a făcut însă pe proprietar să detalieze:
- Campionul a venit azi și mi-a plătit. A
cumpărat și două verighete...
Adamh și-a pipăit buzunarul de la spate al
pantalonilor. Din el a scos două verighete. Luna a
scânteiat în ele.
- Ooo, ce frumos! a spus fata din parc. Doar că
nu mă pot căsători cu tine. John mi-a promis că mă ia de
nevastă.
Proprietarul dispăruse și, o dată cu el,
magazinul, strada, oamenii care priveau prin vitrine
aselenizarea. Adamh era în parc și tinerii îi erau alături.
Fumau de zor marijuana. A primit și el o țigare de la
cineva și a tras adânc din ea. Nu s-a oprit până când jarul
nu i-a ars degetele. John l-a luat pe după umeri și i-a
șoptit:
- Debra este a mea, tu du-te după Molly...
Little Beetle nici n-avea altceva de gând.
Femeia lui oricum era de mii de ori mai frumoasă decât
Debra, dar nu a spus asta, ca să nu-l jignească. Așa că a
clătinat afirmativ din cap și a plecat.
În urma lui s-au auzit sunete de sitar.
Nedumerit, s-a întors să vadă ce degete măiastre
alunecau pe corzile exoticului instrument. Atunci l-a
văzut pe John venind după el. În palma larg deschisă
ținea o pastilă albastră.
- Ia asta! l-a îndemnat el.
Little Beetle a refuzat. În urmă cu câteva ore
chiar el, John, îi spusese că să facă o pauză de câteva ore
până să înghită o nouă pastilă. John părea că-i simte
temerea și l-a liniștit cu o simplă mișcare de mână. „De
fapt, ce-ar putea să mi se-ntâmple?” a gândit amuzat și a
pus pastila pe limbă.
Ca s-o înghită mai repede a căutat ceva de
băut. S-a trezit înapoi în casa lui, deschizând ușa de sticlă
a barului. A tras de-acolo o sticlă de whiskey și a băut
îndelung. Părea că alcoolul nu-i mai face rău.
Inima a început să-i bată nervos și a simțit că
levitează. Încerca să-și ferească ochii de paletele
ventilatorului din tavan. Era cald, cum e și firesc să fie în
luna iulie. Când să iasă pe fereastră s-a apucat viguros de
draperie, că Molly tocmai apăruse în cameră. Era
îmbrăcată în rochie albă de mireasă. Totul era numai
voal și dantelă, atât de frumos croit, că-i scotea în
evidență și talia adolescentină, și umerii zvelți de abanos,
și curbura sânilor obraznici. Puțin mai jos de curbura
feselor începea despicătura aceea curajoasă, care lăsa să i
se vadă piciorul drept în toată splendoarea lui. Sandalele,
albe deopotrivă, aveau bătute pe ele pietre strălucitoare,
care se asortau cu colierul de la gât. La mâna stângă,
Molly purta un fir de împletitură roșie. Același fir putea
fi recunoscut și ca tiv la pălăria mare albă de dantelă. În
urechi avea de asemenea cercei roșii.
Adamh a coborât încet și a făcut câțiva pași
către fată.
- Unde ai fost? l-a întrebat ea.
N-avea rost să-i povestească toată aventura,
mai ales că și-a zărit saxofonul sprijinit de șifonier. Fără
să mai stea pe gânduri l-a înșfăcat și a început să cânte.
Cânta cu atâta dor încât în ochii iubitei au apărut bobițe
mici de lacrimi. Și iar a cântat, cât să-l audă și tinerii
adunați în spatele lui Molly. Printre ei, Adamh și-a zărit
părinții, erau tineri și sănătoși, l-a zărit pe antrenor și pe
alți colegi de la sală. Nu departe de ei apăruse și Oleg
Nikolai însoțit de Don Padrino. Boxeorul era uimit cum
de încăpeau atâția oameni în livingul lui, dar având-o pe
Molly lângă el nimic nu mai conta.
- Îmi place costumul tău, i-a spus fata și Little
Beetle s-a văzut în geamul camerei îmbrăcat în costum
alb, de mire. Molly s-a ridicat pe vârfuri și i-a strâns
cravata.
- Vino! l-a îndemnat ea și el a urmat-o supus.
Luna scânteia în ferestre și fata a pășit curajoasă. Din
cameră au trecut în parc, apoi din parc, printre oamenii
ce urmăreau aselenizarea, au trecut prin vitrine, au trecut
prin ecranele televizoarelor, au trecut prin pereți ai
neștiutelor clădiri până s-au oprit pe marginea unui lac.
Luna a coborât și lacul a luat foc. Lumina orbitoare l-a
făcut pe Adamh să dea drumul mâinii iubitei și să-și
protejeze ochii.
- Nu-mi da drumul. Nu acum!
A prins-o repede de mână, speriat că ar
putea-o pierde iar. Dar Molly era lângă el. Îi zâmbea
cald. Fâșii din lună coborau pe cerul negru de iulie.
Inorogi zburau să prindă bucățile ce se transformau în
fluturi. Fluturii băteau din aripi și acorduri de sitar se
auzeau de pretutindeni.
- Cântă-ne, inorogule, i-a strigat Aldrin chiar
7
când Neil dădea să sară de pe scara puțin cam scurtă.
Mirarea l-a făcut pe cosmonaut să întârzie câteva
secunde marea descindere. Aldrin le-a făcut semn de
încurajare. Little Beetle a luat-o pe Molly de mână și au
pășit în lumină. Neil a călcat în praful lunar.
- Un pas mic pentru om, dar un pas uriaș
pentru omenire, a spus unul din ei.
1
Belfast, capitala Irlandei de Nord; Béal Feirste – gura
bancurilor de nisip.
2
Statele Unite ale Americii
3
Cel de-al doilea război mondial
4
Jane Jayroe, din Laverne, Oklahoma. Miss America
1967
5
Vonda Kay Van Dyke, din Phoenix, Arizona, Miss
America 1965
6
Jack Daniel`s, bourbon whiskey
7
Neil Armstrong, primul om care a pășit pe lună
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
57
proză
Dumitru
TEODORESCU
Dreptunghiul lichid
Nu părea şi nici nu era afectată. De parcă
răcorile muntelui, cele mereu vii, îi cristalizaseră
dintr-odată dragostea pe care ar fi trebuit să i-o poarte,
poate şi compasiunea. „Ajunseseşi să-l urăşti?”, am
întrebat-o şi m-a privit surprinsă. „Nu, de ce? Era tatăl
meu şi noi ne-am iubit întotdeauna în felul nostru. E
adevărat că, pentru mai toţi cei dinafară, dragostea părea
că mai mult nu e. Dar am ţinut mult la el. Mama era
chiar puţin geloasă. Ea mă primea întotdeauna cu supele
ei à la grec, cu şniţelele ei perfecte, cu prăjiturile ei de
moldoveancă trecută pe la şcoli jidoveşti în materie, cu
dulceţurile ei, naiba ştie cum preparate în Bucureşti –
auzi, unde?! – din cireşe amare albe şi negre, mă primea
cu privirea ei caldă, grea, uneori înspăimântată de
nesimţirile mele. Mă topea cu dragostea ei, n-a reuşit
niciodată să rămână discretă în chestia asta. Tata însă…
Tata doar mă fulgera cu o privire şi din clipa aceea
contam până la moarte pe camaraderia lui. Chestia asta
pentru bărbat e, probabil, ca o puşcă. O simte mereu la
umăr. Pentru noi, femeile, sentimentul prieteniei rămâne
de-a pururea un «ce», nu un ceva concret, precum
puşca. Chiar şi când izbucneau certurile între mine şi ei
– mai degrabă între mine şi ea – căutam, şi găseam! în
ochii lui fulgerarea aia. Din momentul acela nu-mi păsa:
aveam, nu?, puşca în mână, eu eram învingătoarea…”.
„Îl ocoleai, totuşi?”. „Nu, nu-l ocoleam, pur şi simplu nu
mai treceam pe la el. Îi trimiteam toate cele, nu ducea
lipsă de ceva. Dar nu treceam pe la el…”. „Ioana ?...”.
„Sentimentul acesta – îmi dau abia acum seama –
preexistă. Poate e şi vina mea. Cred că doream
exclusivitatea dragostei lui. Vine din copilărie chestia
asta… Dar, sigur, el nu putea să nu-şi iubească fetele.
Atât de tâmpită nu sunt să nu pot accepta acest adevăr
elementar. Ioana şi Petra erau, totuşi, fetele lui. Se
despărţise doar de nevastă, nu şi de fete. Cred însă că
m-a rănit mai ales spaima lui că ele au rămas
neajutorate. Nu sunt neajutorate. Culmea e că Ioana e
convinsă şi acum că e neajutorată. I-a dat mereu
târcoale, l-a convins că are nevoie de ajutorul lui.
I-aducea vin, o poşircă, ceva ce bea cel ce a băut şi
papucii Maicii Domnului şi numai acritura asta i-a mai
rămas. I-aducea vin şi el, cel ce făcuse o viaţă întreagă
procese beţivanului, a ajuns să se beţivănească. L-am
găsit beat, nu mi-am revenit săptămâni întregi din
uluială. Cred că mama, dacă s-ar fi sculat din mormânt,
ar fi făcut infarct pe loc.Tata beat! Din armăsar
împărătesc devenise o mârţoagă nepotcovită,
îmbălegărită, puţind a urină şi a fecale, a paie mucegăite,
a cearşafuri curvite, a plapume din lână nespălată, a
bârlog de urs alcoolizat, cu carnea viermuind,
desprinzându-se. Se aneantiza într-o manieră atât de
materială, scârbos, cutremurător de materială, încât,
dintr-odată, tot ce reuşise să spiritualizeze din sine în
mine, şi reuşise destul!, s-a prăbuşit în clisa în care se
îmbălase. Pe veci, pentru totdeauna pierdut, vorba
versului celebru…”. „Aşadar, aici s-a rupt puntea…”.
„Da, şi totul s-a suprapus peste bănuiala aceea de
sentiment: că şi-a împărţit dragostea. Conştientă, acum,
că nu se poate, voiam, totuşi, totul; este, la urma urmei,
ceva normal pentru una ca mine. L-am pedepsit în
adâncul meu definitiv, fără nicio şansă”. „L-ai pedepsit
cu moartea”. „Da. Nu ştiu dacă am şi pronunţat vreodată
sentinţa, dar recunosc că l-am dat afară de peste tot pe
unde se afla în casele mele. Acum poate că mă doare
puţin”. „Puţin? Nu poţi contesta că te-a iubit”. „Poate că
mă doare puţin. Mai ales…”. Tăcu. Mă aşteptam să
licărească lacrima. Nu a licărit. Trase din ţigară mai mult
cu furie decât cu deznădejde. „Şi ştii de ce mă doare?
Mi-a povestit Ioana că, în ultima săptămână, îşi pusese
una din pozele mele din album pe noptieră. La naiba,
alături de sticla cu vin, dar, oricum, lângă el, în faţa
ochilor lui tulburi, în el. Zicea Ioana că-i povestea că am
trecut iarăşi pe acasă. N-am fost, dom'le, i-am răspuns.
Dar el a susţinut că am fost la el, noaptea. Pe la două!!
Că l-am pus să facă o baie, că i-am înfăţat aşternutul, că
i-am dat pijama nouă şi că am stat de vorbă până
dimineaţa. Că am vorbit despre mama, cum a murit şi
cum nu i-am îndeplinit dorinţele cum să fie
înmormântată, unde să fie înmormântată, cine să vină la
înmormântare… Că se simte vinovat de tot ce n-a făcut
cum şi-a dorit ea şi că simte că cineva îl va pedepsi
pentru aceasta. Poate chiar mama. Şi ea vine des la el.
Vine şi-l chinuieşte, şi-l întreabă o mie de chestii, îl
ceartă, îl sfâşie câteodată cu plânsul ei atât de rar,
inundător. Şi apoi pleacă fără să lase nimic lămurit clar
în urma ei. Şi el se cufundă tot mai mult într-un soi de
neştire, până când, într-o zi…”. „Ziua aceea a trecut
deja”. „Da, şi parcă o câtime din vinovăţiile ce-l
bântuiau a trecut către mine. Ceva n-am făcut nici eu,
aşa cum îşi reproşa el, ceva ce – presimt – nu mă va lăsa
nepedepsită”. „Nu ştiu dacă mai poţi face ceva. Oricum,
ce a presimţit el s-a cam confirmat. E greu de spus însă
cine l-a pedepsit”. „Eu cred încă cu convingere că nu am
vină. După ce l-a aruncat în promiscuitate, Ioana a fost
aceea care a desăvârşit opera. Tata a băut până în ultima
clipă. I-am aruncat o dată la canal vreo treizeci de
kilograme de poşircă adusă de Ioana. Vin prost, nici
săracul cel mai sărac nu-l bea. Doar meseriaşul într-ale
paharului. O suna şi o căuta cu recunoştinţă, dar şi cu
bucuria de a mă pedepsi pentru opoziţia mea la maniera
în care înţelesese să-şi trăiască ultimele zile. Dar când a
simţit că se rupe firul, m-a sunat pe mine: «vino, cred că
n-o mai duc până diseară. Fă ceva, trebuie să faci ceva
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
proză
58
ca să nu mor!». L-am trimis pe bărbatu-meu după medic
şi într-o oră am fost acolo. Era însă deja prea târziu.
Murise. Mi-a fost ruşine de omul acela străin, medicul,
de ce a văzut în casă. Ştii bine cum păstra mama casa.
De doi ani de când a murit ea toate s-au adunat acolo, ca
paiele puse peste bălegar, straturi de mizerie şi de
putoare. Eu m-am jurat că nu pun mâna. Dar soră-mea
Ioana, care vâna apartamentul, de ce nu a pus?”. „Ea nu
a pus niciodată mâna…”. „În sensul în care discutam,
da. Dar în celălalt sens, să am eu sănătate! Tata avea în
casă vreo patruzeci de mii. Eu am plătit toată
înmormântarea. Dar câte altele! Am zis că-i las totul,
după ce o sun pe Petra. Chiar atunci am pus mâna pe
telefon şi am sunat-o pe aia în Germania. «Tu vrei ceva
de acasă?», am întrebat-o.«Nu, lasă-i Ioanei, ştii că –
sper că nu mă aude – ne-ar blestema dacă am opri-o să
ia ceva nebuna asta! Stai. Ia tu, şi o să-l iau când vin în
România, ia tu sfeşnicul ăla pe care mi l-a făcut cadou
tata de Crăciun. Ăla vreau să-l am în casa mea». L-am
luat, Ioana nu a avut curajul să spună ceva. Eu i-am spus
că iau, îl ştii, vasul ăla de alamă în formă de corabie în
care m-au botezat. Celebra mea cristelniţă! Nesimţitul
ăla mare al Ioanei nu, că-l vrea el. Nu am răbdat şi i-am
zis: Vrei pe p… mătii. Atât am luat de-acasă. Petra m-a
întrebat atunci la telefon câţi bani să trimită. I-am spus
să-şi vadă de treabă că asta mă priveşte. Abia mai târziu
aveam să aflu că Ioana îi ceruse bani pentru
înmormântare. I-am spus Petrei că-i tâmpită dacă i-a
trimis bani, ea ştia foarte bine cine urma să facă
înmormântarea. Am comandat atunci ce se putea
comanda pe loc: dulciuri, ceva băutură. Ştiu că am
cumpărat o sticlă de whiski şi i-am pus-o în mână ca să
avem la cimitir. I-am dat un pahar popii, câte unul
feciorului celui mare şi tâmpitului de bărbatu-său, care
bineînţeles, pocăit fiind, l-a refuzat şi a pitit sticla. Adio
whiski! Am scos bani şi i-am zis lui Sandu, bărbatu-său,
să vorbească cu preotul şi să tocmească o caleaşcă
pentru transportul sicriului. Nici preot n-a tocmit, nici
caleaşcă n-a adus, zicându-mi că putem duce coşciugul
şi pe portbagajul maşinii sale. Doamne fereşte, mi-i frică
şi să-mi amintesc!”. „Dar de ce nu l-ai pus pe Matei să
rezolve asta? N-o fi fost el, tata, prea credincios, dar nici
dus la groapă fără popă la căpătâi!”. „Nu ştiu, parcă am
fost toţi săriţi de pe fix atunci. Acum mi se pare că totul a
fost de fapt o catastrofă ce s-a întâmplat. La urma urmei,
ceea ce-i de admirat în ortodoxia asta păcătoasă a
noastră este respectul pe care-l acordă totuşi omului
condus pe ultimul drum. Cât de amărât sau de sărac o fi,
el trebuie dus la groapă cu fală. A pierit, totuşi, o fiinţă
omenească, nu un animal. Uite, n-o să-ţi vină să crezi,
dar aş fi vrut să primesc ceva de pomană şi la moartea
mamei, şi la cea a tatei. Să fi fost lucruri alese de cineva,
precum mamă-ta de exemplu, care ştie ce e de dat şi cui
în asemenea situaţii, şi dăruite mie ca să-mi răpună
nepăsarea şi nesimţirea ori de câte ori le voi vedea.
Asta-i de la mama… Asta-i de la tata. Dumnezeu să-i
odihnească în pace! Nu-i tâmpită credinţa care-ţi oferă
şansa să nu-i uiţi. Nemţii au cu adevărat cultul morţilor,
zilnic trec pe la morminte, le întreţin, le curăţă, le udă
florile. Dar, cum să-ţi spun? E o chestie de trăire mai
mult exterioară, decât interioară. N-aş putea şti cât de
mult trăieşte el amintirea ori de câte ori se duce la
căpătâiul celor dragi. Dar pentru mine lucruşorul acela
atins de mâna, suflarea şi dragostea ei sau a lui ajunge să
fie izvorul amintirii, unul viu, fierbinte, cotropitor. Nu
mi-l pot imagina pe neamţ plângând de-i sare cămaşa de
pe el în timp ce strânge în braţe piatra de la căpătâiul
mă-sii. Dar îţi poţi uşor închipui cât amar, cât dor şi câtă
lacrimă se pot vărsa în lucruşorul ăla pe care-l strângi la
piept în locul tainic în care te poţi dezveli faţă de tine şi
de Dumnezeu. Sună patetic ce spun, dar vârsta şi
aiurelile vieţii încep să-mi desluşească adevăruri pe care
nu că le-am ignorat; pur şi simplu nu am fost pregătită şi
– recunosc – dispusă să le intuiesc”. „Ţi-aduci aminte
când ne-am certat pe tema ce/ de ce mi se fâlfâie? Nu
ştiu dacă îţi dai seama că, de fapt, subiectul erai tu!”.
„Nu mi-am dat seama. Am creat în jurul meu, recunosc,
o aură de tipă modernă, mondenă, superior nepăsătoare,
spiritualizată până la a ignora definitiv faptul material, şi
e o aură care-mi stă şi-mi face bine. Mi-am creat şi am
trăit într-un spaţiu livresc şi m-am exclus dintr-un anume
firesc al existenţei. Iată, acum suport consecinţele”.
„Spune drept: de aia ai venit aici?”. „Da, de asta am
venit. Voi sunteţi făcuţi din aceeaşi carne ca şi mine. E o
dragoste aproape inexplicabilă pentru voi. Mă simt
extraordinar cu voi, între voi. Nu mă pot deloc plânge de
lipsă de prieteni, ştii bine cine mi-a trecut şi-mi trece
pragul. Dar prietenia lor e deja una exterioară sau, dacă e
să accept că-mi satisface nevoi spirituale, că mă
păstrează într-un spaţiu elevat, civilizat, liniştitor pentru
unele dintre neliniştile mele, nu pot să nu recunosc că nu
mă mai satisface. E ceva ce sângele meu cere. Şi cere
din ce în ce mai imperios. Lângă voi e adevărata linişte.
Dorm bine aici, fără spaime, fără perpetua teamă de
câini. Matei este înspăimântat şi, în aceeaşi măsură,
încântat. Aproape că nu mă recunoaşte. Nu şi-a închipuit
vreodată că bolile mele se pot astfel şi aici lecui”. Ploua.
Se ridică deodată şi privi afară. O păsărică neagră, cât un
boţ de mămăligă, ciripea, sărind pe stâlpul pridvorului.
„Uite-o pe mama!”, strigă şi ochii îi sticliră cum nu mai
văzusem de multă vreme. „Dă-mi puţină pâine!”, îmi
ceru ea. I-am adus câteva firimituri, pe care le puse, cu
grijă să nu sperie creatura, pe masa din pridvor. Mica
negresă nu zbură. Ne uitam la pasăre curioşi. A ezitat,
continuând însă să sară şi să ciripească. Se apropia,
într-un dans complicat şi delicat, de puţinătatea hranei. O
atacă rapid, smulse o firimitură şi se puse apoi în
siguranţă. Şi iarăşi. „Am dat şi eu ceva de pomană de
sufletul ei”, spuse încet pentru sine şi parcă ironic,
înfrângându-şi lacrimile. „A fost, într-adevăr, o
catastrofă, continuă într-un târziu. De ce m-am lăsat
antrenată în porcăria Ioanei, nu ştiu... Sau poate că nu a
fost decât reprezentarea reală a lamentabilei mele
neştiinţe în materie de asemenea lucuri. Şi, de fapt, asta a
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
59
proză
şi fost: eu, în anul acesta de când s-a prăpădit şi tata, cred
că am devenit mai înţeleaptă cu o mie de ani. Dar de ce
nu am fost atunci? De ce am fost incapabilă să înţeleg că
totul, absolut totul, avea să se consume în cele două-trei
zile? Acum îmi dau seama că Ioana era perfect pregătită
pentru clipele alea. Era calmă, ştia exact de unde se ia şi
unde se pune un lucru. De aceea cu atât mai mult o
urăsc. A făcut totul cu o premeditare de o cruzime
incalificabilă. Doi vecini au coborât coşciugul de la
etajul patru şi l-au urcat pe portbagaj. O ruşine imensă
mă cuprinde acum, când îmi revin în memorie privirile
vecinilor. Nu tu preot, nu tu alaiul acela ce precede
sicriul, nu tu prieteni sau cunoscuţi după sicriu, te sui ca
animalul în maşină, cu tat'tu mort deasupra şi te duci!
Unde? La dracu', Doamne iartă-mă! «Unde îl ducem?»,
am întrebat-o ca o tâmpită pe Ioana. «La cimitir, unde
naiba vrei să-l ducem?», mi-a răspuns ea şi am avut
impresia că chicoteşte. «Lasă-mă, dom'le, am încercat
eu să o dreg, că atât de tâmpită nu sunt, chiar dacă era
clar că eram, dar la care cimitir?». «Păi nu mi-ai dat tu
bani să cumpăr loc de veci?! se miră ea de-a binelea,
privindu-mă suspicioasă. Am cumpărat locul de veci, e
un cimitir nou, e loc pentru toţi…». Era deja pur şi
simplu veselă! N-am mai zis nimic, nici nu mai era
nimic de zis. Sandu conducea nervos, fu cât pe-aci să
intre pe roşu. Frâna aproape că aruncă sicriul de pe
portbagaj. Mă umflă, brusc şi de nestăpânit, râsul. Ce
privelişte, să-ţi cadă mortul de pe portbagaj, să sari şi să-l
aduni, să-l burduşeşti înapoi în coşciug! Să se uite lumea
la noi ca la nişte arătări de nu ştiu unde, dându-şi seama
uluită că pe maşină nu era un sicriu gol, ci unul cu
mortul înăuntru! Nu am mai apucat să slobozesc un alt
chicot, când am zărit privirea lui Matei, care se uita la
mine ca la un animal preistoric. Şi care mă lovi, cu o
fermitate pe care i-o recunoscui, peste mână. Am încetat
să mai râd. Atât de stupidă îmi păru ieşirea mea de
veselie, încât îmi dădură deodată lacrimile. Nu
recunoşteam nimic din oraşul pe care-l străbăteam,
absolut nimic. Călătoream parcă prin Sibiul copilăriei,
prin Fălticeniul încă jidovesc, prin Ploieştiul puţind a
gaz, prin partea aceea etern necunoscută a Bucureştiului
unde urma să-l aruncăm pe tata în mormânt. Să mă ia
dracu' dacă şi acum ştiu unde este înmormântat! «Fata
tatii, îi auzii deodată vocea, mă duci departe de maică-
ta…». Da îl duceam, devenea evident că-l ducem
departe de mama, şi ne aflam deja într-un spaţiu a cărui
deplasare devenise imposibil de oprit. Noi nu
conduceam la mormânt un mort, noi călătoream. Sandu
mormăia ceva, este posibil chiar înjurături, deşi n-avea
voie cu pocăinţa lui, Ioana zâmbea, probabil visului său
împlinit, ăla mare al Ioanei se hlizea la câte un cur, eu
făcusem cu siguranţă figura tâmpitului. Matei ne răbda,
singurul care realiza totul, în aceeaşi măsură în care
acest tot se întâmpla. L-a întrebat pe Sandu când vine
popa. Ăla tăcea. Matei a ridicat tonul. «Plouă», făcu
Sandu, era clar că voia să scape de răspuns. «Ploaia ne
mai lipsea!», exclamă, cochetă aproape, Ioana. «Sandu,
te-am întrebat ceva», insistă, aproape ameninţător,
Matei. «Nu vine, dom'le niciun popă!, recunoscu Sandu.
N-a vrut să vină. A spus căcănarul că aşa o slujbă el nu
face. Slujba de înmormântare nu se limitează doar la a
arunca stârvul cuiva – chiar aşa a spus – într-o groapă».
Doamne, nici preot la cap n-avea să aibă tata! «Opreşte,
animalule!», am urlat. A oprit, speriat. L-am trimis la
origine cu toată scârba pe care o putusem aduna atunci.
Ioana s-a cabrat, mi-ar fi răspuns în locul lui Sandu, dar
am privit-o cu atâta furie, încât se făcu mică în scaunul
maşinii. I-am cerut lui Matei să coboare şi să nu vină la
cimitir fără preot. «Bine, dar unde vin cu preotul?»,
întrebă uluit ăla. Sandu îi explică. Am ieşit,
imaterializându-mă, din acel vehicul bizar, încercând să
înţeleg ce se întâmplă în întunericul sicriului. Priveam
parcă de sus, imaginează-ţi aşa ceva. Deodată îl simţii
alături pe tata. Râdea, avea el un râs special, ca un
nechezat de armăsar mângâiat. Îl auzeam râzând astfel
în preajma matului, când pregătea lovitura finală a
partidei de şah. «E o adevărată distracţie, îmi zise.
Sadicul ăsta de Sandu a întrecut toate aşteptările. Va
ajunge un mare regizor, dacă-i trece prin cap să se facă,
chicoti el. Aproape că nu am ce să vă reproşez. Abia
aştept să văd locul pe care mi l-aţi ales şi este exact ceea
ce merit. Niciodată nu am pus preţ pe asemenea chestii.
Ţi-ai dat duhul, gata, la groapă cu tine, fără ceremonii
care-i sărăcesc pe cei ce rămân, bocete fariseice şi
celelalte scene. Eu mi-am dorit întotdeauna să ratez
spectacolul acesta; poţi trece în neuitare şi în tăcere şi
demn. În cazul acesta rezolvat de voi singura chestie
care ar trebui să mă deranjeze, a chicotit el iarăşi, este
modul în care mă transportaţi. Ca pe o paporniţă cu
pepeni!... Cine îşi imaginează o asemenea chestie îmi
face însă o ultimă favoare, şi anume că mai pot fi luat
drept un lucru util. Încă util…». Ploua. Stau naibii şi mă
întreb cum puteam fi acolo unde mă suisem, fără să simt
ploaia? E o prostie ce spun, dar nedumerită tot am
rămas. Tata se reîntorsese în sicriu. Era o ploaie
nemernică, eram deja udă şi mă întrebam cum vom
suporta ceremonia de la mormânt. Era şi frig…”.
„Dacă-mi amintesc bine era înainte de Sf. Dumitru, în
octombrie”. „Da. Era frig şi nu mă încălzise deloc
chicoteala tatei. Sandu conducea la fel de prost, Ioana
continua să-şi zâmbească cu o satisfacţie probabil
imposibil de reprimat nici în acele clipe pe care, sunt
convinsă, le-ar fi dramatizat până la paroxism dacă ar fi
trebuit să ofere lumii spectacolul fetei răpuse de durerea
că i-a murit tăticuţul drag. În absenţa cortegiului însă şi
obligată să-l plângă de jos în sus, a ales soluţia acestei
muţenii satisfăcute, vag umbrită uneori de câte un
zâmbet iute şi parcă umil. Erau probabil clipele în care
tata, nepierzând ocazia, îi chicotea şi ei de sus, de pe
portbagaj, repetându-i vechea lui vorbă: «Pupă-mă-n
cur!» Umilinţa îi făcea bine Ioanei, în momentele în care
îmbrăca haina aceasta era chiar frumoasă. Cred că n-a
remarcat vreodată că postura o favorizează sau, dacă a
observat, atunci a refuzat-o, în numele marii ei meniri,
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
proză
60
aceea de a-l moşteni pe tata. Înţelegi la ce moştenire mă
refer…”. „Măcar se cernise?”. „Da, era singura. Sandu
avea cămaşă albă şi un sacou bej. Fecioru-său nici nu
mai ştiu cu ce era îmbrăcat, dar sigur nu în negru.
Oricum, cu fiecare clipă, totul devenea altceva decât o
înmormântare. Dacă până şi mortul ajunsese să
chicotească!...”. „Hai să ajungem la cimitir, că e deja
târziu!”. „Tocmai ajungeam. Omule, pe cuvântul meu
de onoare, eu n-aş fi în stare să ajung încă o dată acolo,
pur şi simplu nu ştiu unde e! Atâta ştiu că e într-o
margine, în coasta unui cartier nou, nu ştiu cum se
cheamă. Încolo, nimic. Am pus o vreme chestia asta pe
seama vreuneia dintre amneziile, din nesimiţirile mele.
Nu, nu ştiu pur şi simplu nici unde e, nici cum s-ar
ajunge acolo” . „Şi nici nu vrei!”. „Ei bine, şi nici nu
vreau. Probabil că mă voi întoarce acolo numai atunci
când voi fi în stare să-mi fie ruşine. Dar ruşinea aceea
care nu doar umileşte, ci şi vindecă. Ruşinea cea mare,
pe care tata n-o avusese şi, bineînţeles, nu ne-o
transmisese. Bolile pe care le-am tot dus pe mine sunt, în
ciuda bănuielilor mele, prea grave. Căci ceea ce ştiu
acum foarte bine, convingerea mea din ce în ce mai
adâncă e că eu va trebui să adorm în deplină creştinătate.
Nu vreau să spun că nu voi lipsi de la slujbele bisericii
cartierului, că mă voi smeri în sărbătorile – multele
sărbători – ale calendarului ortodox, că nu voi scăpa
hramuri sau praznice, dar îmi voi cultiva bruma de
credinţă rămasă de la mama, reglându-mi conturile,
Doamne iartă-mă pentru barbarismul sintagmei,
lămurindu-mi relaţiile cu Divinitatea. Şi nici nu
îndrăznesc să promit că voi reuşi să-mi plătesc datoriile
faţă de Dumnezeu. Voi face şi eu ce voi putea,
înfrângându-mi o educaţie şi o fire într-o asemenea
măsură laicizate, încât uneori mi se par stupide”.
„Exagerezi”. „Da, exagerez. Dar abia acum pricep un
lucru extrem de simplu: că apetitul pentru laicitate n-ar
trebui să aibă nimic cu clipa aceea tainică a umilinţei
rugii către Dumnezeu. Eu nu le văd contrazicându-se.
Dacă va trebui să plătesc pentru orgoliul meu, pentru
atitudinea mea sfidătoare faţă de credinţă, voi plăti. Îmi
asum acest risc. Dar spaima faţă de tot ceea ce are
puterea să te înfrângă, oricât de mult te-ai sumeţi, nu
poate fi lecuită decât în momentul plecării frunţii şi
deschiderii inimii către sfinţenie. Şi, întorcându-mă la
orgoliu, iată că am realizat că tocmai el mă împinge să
nu accept o plecare dintre voi asemănătoare cu cele ale
mamei şi, mai ales, a tatii. Vreau, o spun ca să-ţi intre în
cap, să mor şi să fiu îngropată aşa cum ştiţi voi că trebuie
să se facă. Vreau să mă învăţaţi să mor şi să înţeleg încet,
atâta timp cât voi mai trăi, ce anume trebuie făcut pentru
ca trupul meu, numele meu să beneficieze de respectul
meritat, de cinstea cu care-l pot înconjura mirosul de
trup spălat creştineşte, de haină adiind a levănţica
păstrării, de ceara curată, de tămâie, de atmosfera aceea
de putreziciune frumos mirositoare. Nu vă cer să mă
plângeţi, vă cer doar să-mi spuneţi ce şi cum să
rânduiesc, ce lucruri care mi-au fost dragi să ajungă la
voi, un dar peste moarte, pentru ca să rămân de-a pururi
în ochii şi sufletele voastre şi, prin voi, ale copiilor,
nepoţilor şi strănepoţilor voştri. E un gaj formidabil,
nu?”. „Tu ai mirosit întotdeauna afacerile bune…”. „Îmi
face plăcere ce-mi spui, dar nu-i chiar aşa. Am ratat, aşa
cum ştii, morţile ambilor părinţi. Şi chiar dacă, în uriaşa
lor bunătate faţă de mine, nu le mai pasă de cum s-a
consumat despărţirea de lumea aceasta, mi-a ajuns să-mi
pese. Nu mai pot repara nimic. Adică doar, aşa cum a
propus Matei, să duc, după şapte ani, osemintele mamei,
aşa cum şi-a dorit, lângă bunici, în Moldova voastră. Dar
tata e definitiv pierdut”. „Te-ai gândit vreodată că
nonconformismul lui, ca să nu-i spun altfel, l-a împins
iremediabil către acest sfârşit?”. „La asta nu m-am
gândit. Cred că ai dreptate. Probabil că intuiţia acestui
adevăr m-a readus în munţii voştri mănăstireşti. Nu ştiu
dacă mă voi purifica prin respirarea aerului de aici, prin
spălarea ochilor cu priveliştile sacre şi caste, prin
hrănirea cu mierea şi laptele vostru păstrând toate ismele
curate şi lecuitoare ale pământului vostru, nu ştiu deci.
Poate că nu, dacă am reacţionat cum am reacţionat
atunci când călugării de la schitul acela din sălbăticie la
care m-ai dus ne-au interzis nouă, femeilor, de a intra să
vizităm, să ne rugăm, să mâncăm acolo pe motiv că
nepurtătoarele de ouă nu au dreptul să calce în curtea
schitului. M-am revoltat şi pentru că chiar mi-era foame,
dar şi pentru că mi se părea total nedrept ca voi, bărbaţii,
să vă îmbuibaţi cu borşul lor de post, iar noi, muierile să
postim de-a dreptul. Ar fi trebuit, desigur, să iau lucrurile
aşa cum le rânduiseră ei şi să tac, să accept, că n-aş fi
murit de foame. Dar am simţit totul ca pe o nedreptate,
venită, culmea!, chiar din partea Celui întotdeauna şi
de-a pururi drept. Pun totul însă pe seama
încornoratului, mai puternic acolo, în afara zidurilor
mănăstirii, decât Cel ce pusese în calea nostră schitul.
Aşadar, dacă mă crezi, eu abia acum mă botez cu
adevărat în sensul creştin al actului. Mă-nţelegi?”.
„Încerc. Tu te rebotezi de fapt. Pentru că, chiar dacă ai
ignorat-o sau, mai rău, ai dosit-o bine, în tine a existat
dintotdeauna acea fărâmă de lut supus puterii şi milei lui
Dumnezeu. Mama ta a avut grijă de asta. Poate chiar ea
a ascuns-o atât de bine încât să n-o distrugi aflând-o prea
devreme, dar să o poţi descoperi atunci când îi vei simţi
imperios nevoia. Tu eşti un om bun şi omul bun are
musai – zic şi eu precum zice ardeleanul – are musai
ceva neîntinat, pur şi purificator în carnea şi în sufletul
său”. „Dea bunul Dumnezeu să fie aşa. Să ne întoarcem
însă la povestea noastră. Cimitirul mă plesni pur şi
simplu peste ochi. Imaginea mea despre un asemenea
loc mi se cuibărise în memorie încă din copilărie. Era un
cimitir vechi de la Sibiu, parcă pleoştit cumva de ani –
asta mi se pare că e normal, să fie cimitirul un loc
secular –, dar emanând maiestuozitate, o fală nobilă,
firească. Imaginea aceasta mi se păruse normală, aşa
cum normală este aceea a unui cuţit care face parte în
fiecare zi din viaţa ta. Cimitirul ăsta în care intrasem
semăna însă atât de bine cu cartierul din preajmă, cu
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
61
proză
vremurile şi cu noi, încât imaginea răsfrântă în această
oglindă sui generis nu numai că umilea, dar înfricoşa de-
a dreptul prin lipsa totală de speranţă şi de cruţare odată
trecuţi în lumea unde ne aşteaptă judecăţile. Îngrămădit,
cu un amestec de fals poetice cruci de mesteacăn şi de
monumente funerare făloase şi fără pic de gust, fără
verdeaţă – absenţa verdelui este lucrul care m-a şocat cel
mai dur –, câteva flori tomnatice pirpirii lângă o mare de
flori artificiale înfipte îm borcane de muştar sau în cupe
amforizate, cioplite din marmură sau turnate din betoane
şlefuite, gropi lăsate peste sicriile probabil prăbuşite sub
forţa metrilor cubi de pământ aruncat peste ele, alături de
cavouri belciugate şi bronzate, alei înguste şi, Doamne!,
o mie de câini! Câini vagabonzi, arcuiţi de foame,
plecându-şi mereu curul către pământ a umilinţă sau
poate mai degrabă pregătindu-şi saltul pentru atac, câini
de toate rasele, culorile, mărimile, sexele, religiile!...
Percepeam acest tablou înaintând către groapă şi cărând
în patru sicriul, eu şi cu Ioana în spate, unde era mai
uşor, Sandu şi cu fecioru-său – icnind, împiedicându-se,
lovind cu picioarele în javre şi înjurând – în faţă. La
groapă, nimeni. «Mă duc după gropari, a zis Sandu,
privindu-şi cu ură pantalonii şi pantofii năclăiţi de
noroiul negru. Or fi pe aici…». Pur şi simplu o ştergea!
Sicriul rămăsese pe pământ şi câinii, cu cozile între
picioare, privindu-ne cu atenţie, îi dădeau târcoale. Am
ţipat la ei şi am aruncat cu un bulgăre moale care se
risipi între ei. Doi au fugit, unul însă a mârâit, arătându-şi
mestecătorii. I-am lăsat naibii în pace. Ploua şi Matei şi
cu preotul nu mai veneau… Îi trecuse şi tatii cheful de a
chicoti şi cred că se întreba, la rându-i, înfrigurat şi
îngrijorat, de ce nu mai vin Matei şi cu slujitorul
Domnului. Mi l-am închipuit în costumul său gri, cel
bun, cusut dintr-o stofă de fost patron de mare fabrică de
vopseluri în Bucureşti. Tata – cel care îi înfruntase pe cei
ce-i confiscaseră fabrică şi case în Bucureşti, care s-a
ascuns o vreme în bârlog, până tot ăia l-au găsit şi l-au
băgat câţiva ani în puşcărie, tata – cel căruia i-au oferit
până la urmă o slujbă de maistru în fosta lui fabrică.
Aveau nevoie de el, de ce ştia el despre vopseluri. Tata –
cel mereu neînvins, iată-l învins de singurătate şi de
băutură, de indiferenţa şi de răutatea odraslelor, de
neînţelegerea vecinilor şi a puţinilor prieteni, o fărâmă
de trup speriat de costumul uriaş în care a fost aruncat,
amirosit de câini, neplâns şi nepregătit pentru
creştineasca potecă ducând spre compasiune şi iertare,
tata stă pe buza ultimei căderi”. „Dumnezeu ştie dacă e
ultima…”. „Da, Dumnezeu ştie… Stă acolo şi ploaia
înmoaie, îndărătnică, ironică şi nepăsătoare, vopseaua de
pe sicriul de brad, probabil foarte ieftin, înmaronind lutul
şi trasând contururile unui dreptunghi lichid. Este
ultimul lui semn de deasupra, de pe tărâmul luminii,
mi-am zis. Din adâncuri nu ne va mai trimite, probabil,
semne. Şi mi-am adus aminte – ca pe un asemenea
semn – de o lecţie de geometrie făcută împreună, eram
printr-a treia, a patra. Figurile geometrice. Înţelegeam şi
nu prea. Atunci m-a întrebat ce-mi place mai mult,
pătratul sau dreptunghiul? I-am răspuns, negăsind în
chestia aceasta vreo noimă, că-mi place pătratul. Foarte
serios, aproape filosof, mi-a răspuns că nu am ales bine.
Pătratul este ceva perfect, nu se acomodează cu omul.
Nici omul cu el. Rar vei vedea casă pătrată. Sau o
cameră pătrată. Omul îşi aşează gospodăria într-un
dreptunghi, grădină cu flori, casă, curte, livadă; preferă
lungimea, nu lăţimea. Dreptunghiul este purtător de
libertate, este un spaţiu creator. Pătratul este simbolul
cuştii sau invers, în el nu poţi descrie decât un cerc. În
dreptunghi ai şansa de a urma traseul unei elipse, e o
chestie pe care îi place să o străbată calul închis în
formele hipodromului. Mare lucru n-am înţeles, dar
l-am întrebat dacă de aici vine vorba de cap pătrat. A râs
– şi de asta nu uit întâmplarea –, m-a sărutat şi a spus că
este nevoit să recunoască faptul că are o fată deşteaptă.
Orgoliul meu era pentru prima dată satisfăcut, fără însă
ca să mai fi primit vreodată răspuns la întrebarea cu
capul pătrat”. „Mă gândeam la el şi cred că a reuşit să
evite traseele circulare. Dar cele eliptice l-au servit oare
mai mult?”. „Trasee eliptice! Se poate scrie un eseu
despre libertatea relativă a mişcării pe un asemenea
traseu, în relaţie cu cea captivă, a traseului circular, dar şi
despre fragmentarea ei… Tata m-ar fi cravaşat să-l scriu,
dar, iapă nărăvaşă şi comodă cum sunt, nu cred…
Apărură şi ciorile. Tot ce e sinistru se aduna încet, în
noul cartier de locuinţe subterane. Matei nu venea şi
cred că atunci am realizat pentru prima oară în viaţa mea
ce înseamnă cu adevărat deznădejdea”. „Chiar?!”.
„N-am dus-o niciodată rău, m-am ferit şi am fost ferită
de necazuri, sunt o fire dominatoare şi optimistă, de
ce-aş fi deznădăjduit? Sandu nu aducea groparii, Matei
nu venea cu popa, nepotu-meu dispăruse printre cruci.
Numai eu cu Ioana şi cu tata, două străine şi un leş. Un
leş care, iată, găsise metoda de a ne mai pune o dată la
încercare duşmănia dintre noi şi, pentru fiecare în parte
sau pentru amândouă împreună, dragostea pentru el.
Doamne, m-am întrebat cu o spaimă neîncercată
vreodată până atunci, oare va trebui să-l lăsăm noi două
în groapă? Nu noi l-am lăsat. Au venit Matei cu preotul
– un om bătrân şi supărat criţă pe noi, aproape că nici nu
ne-a vorbit. A făcut o slujbă scurtă. A adus şi Sandu un
gropar bărbos, bătrân şi mort de beat. Venea ăsta pe alee
cu cele două hamuri de coborât sicriul târându-le după el
şi se tot repezea ba la un câine, ba la altul, că erau o
mulţime după el, izbindu-i cu cizmele de cauciuc din
picioare. Şi tâmpiţii ăia de câini nu fugeau, răbdau
şuturile, ba parcă se înghesuiau şi mai abitir între
picioarele lui. L-au coborât pe tata în groapă Sandu,
Matei, groparul şi cu preotul. Omul ăsta n-a luat la urmă
decât un pahar de whisky şi dus a fost. I-am oferit bani,
nu a vrut, am avut senzaţia o clipă că i-ar fi plăcut să
scuipe peste mâna în care îi ţineam. Sunt convinsă că
aşa ceva nu văzuse în viaţa lui, probabil nici pe front…
Nu am reuşit să-mi storc vreo lacrimă. Tata, fostul
capitalist, cu spiritul lui mai laicizat decât al unui
comunist, reuşise să compromită şi această ultimă
întâlnire comună cu divinitatea.”
62
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Al.
CISTELECAN
Laurențiu Blaga
portret în cărbune
Blaga, Laurențiu, poet, publicist, regizor,
dramaturg. (A semnat și cu pseudonimul Dan
Mărăcineanu). S-a născut la 29 mai 1979, în Reghin.
Fiul lui Ioan Blaga, inspector de protecția muncii, și al
Mariei (n. Suciu), bucătar-șef. Primele opt clase (1985-
1993) la Gimnaziul „Florea Bogdan” din Reghin, apoi
(1993-1997) Liceul „Lucian Blaga” din același oraș; a
urmat (1998-2002) cursurile Facultății de psihologie din
cadrul Universității „Dimitrie Cantemir” din Tîrgu
Mureș; între 2008-2010, în cadrul Universității de Arte
din Tîrgu Mureș, a urmat masterul „Arta regizorului în
spectacolul contemporan”. În prezent este student la
teatrologie, în cadrul aceleiași Universități. A lucrat ca
reporter la săptămînalul „Jurnalul de Mureș” (1998),
redactor la „Recurs” (Tîrgu Mureș, 2000-2001), redactor
și secretar general de redacție la „Transilvania Jurnal”
(2000-2002), redactor, realizator și editor la Radio Tîrgu
Mureș (2000-2006, în calitate de colaborator), redactor și
director de imagine la Televiziunea Tîrgu Mureș (2006-
2008), manager al proiectului REEA, în cadrul căruia a
realizat portalul www.cultura.inmures.ro (2008-2010),
director de imagine la S.C. Lider Consulting SRL
(2010), director de programe în cadrul Centrului
Multimedia „Teatru 74” (2010-2012); din 2012, secretar
artistic al Teatrului Național Tîrgu Mureș. În paralel, a
fost manager de proiect la Unidrama (festival organizat
de „Teatru 74”) și la Noua dramaturgie (tot în cadrul
„Teatrului 74”); de asemenea, a fost redactor-șef al
revistei Bastion (2005, Tîrgu Mureș). Colaborator al
revistei LitArt (Tîrgu Mureș). A regizat mai multe
spectacole de teatru, pe diverse scene sau studiouri
(Regele Lear, fragment, 2009; Dexter, de Alexa Băcanu,
2009; Vis 7.38, 2010; Trei, spectacol de poezie, 2010;
Ușa închisă, de Graham Reid, 2010; Cea mai proastă
piesă din lume, de John von Duffel, 2011; Bye, bye,
America, de Carmen Dominte, 2011; Tîlharul bun la
suflet, de Conor McPherson, 2012). A debutat, cu
poezie, în revista Oscar licean, din Reghin, în 1995;
editorial a debutat în 2003, cu Rai de ocazie (Editura
Cezara, Tîrgu Mureș). A mai publicat volumele: Sevraj
(Editura Romghid, Tîrgu Mureș, 2004), Singurul
Dumnezeu disponibil (Editura Ardealul, Tîrgu Mureș,
2008) și Guga (Editura UartPress, Tîrgu Mureș, 2012).
Prezent în antologiile Joi 5 P.M. (Editura Ansid, Tîrgu
Mureș, 2005, antologie a Cenaclului din turn; el
îngrijește antologia și semnează, cu pseud. Dan
Mărăcineanu, un cuvînt înainte), Ultima generație,
primul val (Editura Muzeului Literaturii Române,
București, 2005), Tîrgu Mureș. Trei decenii de poezie
(Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2007; volum trilingv:
română, maghiară, engleză). Membru (și fondator) al
Cenaclului din turn (Tîrgu Mureș). În 1996 a primit
premiul special al juriului la festivalul național de poezie
La porțile visului (Reghin); în 1997, același premiu la
festivalul național de poezie „Cezara Codruța Marica”
(Tîrgu Mureș); iar în 2006, premiul pentru poezie în
cadrul festivalului „Lucian Blaga” (Tîrgu Mureș). În
2007, alături de Gabi Eftimie, Valentin Chiriță și Cătălin
Furtună, a participat, la Muzeul Literaturii Române din
București, la proiectul Altertext. În 2002, în regia
Laviniei Steer, i s-a jucat, la „Teatru 74”, piesa
Transplantul.
*
Între poeții mureșeni Laurențiu Blaga aproape
că face figură de avangardist întîrziat. A și semnat, de
altfel, alături de colegii din Cenaclul din Turn (care, însă,
s-au cam lăsat de poezie), un fel de manifest tardo-
avangardist prin care anunțau că nu mai vor „poezie
regională”, „de ogradă sau vecini”, ci „poezie sinceră” și
„adevărată”. Manifestul pare iritat mai degrabă de poezia
provincială, campanilistă și retardată - și de gloriolele
locale, desigur -, voind emancipare de localism.
Laurențiu, în orice caz, nu-l cultivă și scrie pe frecvența
propriei generații. De la natură (dar și din împrejurare)
pare mai degrabă trubadur, făcînd descîntece și
madrigaluri de farmec. Rai de ocazie cam din această
materie e proiectat, cu o tandră mistică de amor. Ce-i
drept, cam împinsă-n patetism, cu rețetă de oximoron
care combină vraja și durerea și transcrie cu peniță
simultan violentă și prețioasă: „Aceste rînduri/ sunt, de
fapt, ale tale./ tu le-ai scris cu vîrful lamei/ pe cordul meu
deschis/ ca un crin în ziua polară/…/Aceste rînduri/ sunt,
de fapt, tot ce a mai rămas/ în urma unei întîmplări/ în
care tu ai fost cerul,/ iar eu aripa zborului întrerupt” (Post
Scriptum la o întîmplare). Laurențiu e trubadur dedicat și
are fantezie flatantă, cu care umple absența iubitei și
exultă în plină criză de sevraj amoros: „povestesc și azi
despre tine/ ca despre sîngele meu -/ cu cît a curs odată
cu timpul/ cu atît ai curs și tu din mine,/ lăsîndu-mă mai
mult bolnav/ decît nefericit,/ mai mult inutil decît
anemic./ știai că fără imaginea ta/ nu știu să trec nici
strada,/ iar trotuarele îmi par șine/ pe care merg legat la
ochi” etc. (Convalescență). Consemnează efectele
absenței în tropare senzuale și delicate, exploatîndu-i
iradianța cu o vervă sentimentală controlată de o ușoară
ironie (are ceva din patetismul caricat al lui Mihai
Ursachi și din romantismul său contrariat prin exagerări
gestuale anume): „Mi-e teamă să închid pleoapa/ peste
chipul tău,/ deoarece mai port și azi/ imaginea ta pe
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
63
portret în cărbune
retină” etc. (Confesiune în oglindă). Practic, transformă
absența în poetică (știe bine că-i mai iradiantă decît
prezența) și se răsfață în devoțiune, făcînd, firește,
voluptate și juisanță din suferință într-o poezie
iremediabil madrigalescă: „Încerc să prind/ un stol de
cuvinte/ și să le înșir/ pe trotuarul din fața casei tale/ iar
ele să dea/ din aripi/ ca o flacără ce se stinge” (Ei).
Altminteri, cînd schițează arte poetice în direct, e prea
patetic și refulează romantism sacrificial en gros:
„Poezia/ e o picătură/ din sîngele celui/ ce moare pe
crucea vieții/ istovit de cuvînt” (Poezia). Pe cît de
exaltată e iubita, pe atît, firește, autoportretele ne dau un
om de agonie: „sunt un melc obosit/ ce umblă prin viață/
cu moartea-n spinare” (Autoportret). E un sentiment
existențial de replică la exultanța absentei dar care,
încetul cu încetul, capătă oarece autonomie (și
consistență).
Lucrul se vede deja în Sevraj, despre care
Dumitru-Mircea Buda zice că-i o „elegie agonică ce se
vrea vizionară” și care se nutrește dintr-un „sentiment
depresiv al realului”. Că poetul a schimbat poetica de
madrigal cu cea deceptivă se vede chiar din modul în
care declasează idila din care și-a hrănit primul volum.
Și ca și cum n-ar fi de-ajuns că propria dragoste nu mai e
un eveniment, ci doar o banalitate, sentimentele înseși, la
general, au intrat în profundă și iremediabilă declasare:
„știi,/ noi am fost doar o întîmplare,/ un fapt banal, de
pagina cinșpe/ a unui ziar de provincie./ tu – o primăvară
rătăcită/ printre anotimpuri,/ eu – un speculant/ al după-
amiezelor de joi//…// am auzit că azi/ dragostea se dă pe
cartelă,/ cîte două zile pe săptămînă” (Dazed and
Confused, remix). Dar una e ce-și propune poetul și cu
totul alta ce pătimește sufletul lui. Așa și al lui Laurențiu:
degeaba poetul își banalizează premeditat dragostea,
căci el rămîne marcat definitiv: „mi-aș smulge singur/
coasta nepereche/ și mi-aș face femeie nouă,/ dar tare
mi-e teamă că ar ieși/ după chipul și asemănarea ta” etc.
(Coasta din mărul discordiei). Sevrajul amoros – care-i
tema întregului volum – nu mai e atît de teribil și de
exaltant ca-n prima carte; ba chiar e cu mult mai destins,
dedîndu-se la joacă și la glumețe: „m-ai lăsat în fața
porții,/ răstignit, dar beat de tine,/ nu mai știu/ nici zi, nici
noapte/ dacă vine” etc. (Elegia parfumului de noapte).
Sentimentul e lăsat acum pe mîna spiritului ludic, al
histrionismului sentimental, și e depatetizat cu intenție;
cu el se mai fac doar piruete simpatice de inteligență
lirică, giumbușlucuri sentimentale la marginea dintre
frivolitate și melancolie: „între mine și tine/ stă mersul
tău de hostesă,/ principesă/ a după-amiezelor de joi//…//
între mine și tine/ stă sensul zilei de joi:/ aceiași sîni goi,/
răsfirați în suspine” (Elegia după-amiezii de joi). Uneori
melancolia e mai tare decît pornirile ludice și dă în
nostalgii (”ce știai tu/ despre nopțile mele/ pierdute în
sala de așteptare/ a sufletului tău de sirenă,/ despre
diminețile/ petrecute cu ploaia alături,/ între
anotimpuri?” etc. – Natură moartă, cu suflet), alteori
sintaxa de exaltare revine și mistica amoroasă trece mai
pe grav: „cu tine alături/ trupul meu e mai mult/ decît o
roabă de pămînt/ aruncat la groapa comună// a
sufletelor” (Pseudodeclarație de dragoste). Nostalgia
care a luat locul exaltării trăiește bine în sevraj, căci
înflorește adesea în desene de grație, nu doar în fente
simpatice.
Pe ton simpatic și pe melancolie euforizată
merg lucrurile și în Singurul Dumnezeu disponibil, unde
Laurențiu își continuă madrigalele, dar adaptate acum
(updatate) la retorica ușuratică a seriei tinere: „azi îmi
ești parcă/ mai dragă,/ cu zîmbetul acela complice/ de
copil prins la borcanul cu miere,/ te inventez fiecare
minut,/ îți cresc aripile/ cu care, știu asta,/ vei zbura de
lîngă mine// poate nu mă crezi/ dar sms-ul acela de ieri,/
pe care l-ai scris în autobuz,/ porcăria aia cu
săaiozibună!tepup!/ și pe care tu nu dai doi bani,/ sms-ul
acela mi-a schimbat ziua asta futută,/ pe care aș scoate-o
din calendar/ pe motiv de incompatibilitate/ cu mersul
stărilor mele” etc. (Supergirl). În general Laurențiu
mizează pe topirea patetismului în frivolitate aparentă și-
n joc, dar adesea cele două stau doar alături, fără
contaminare: „mutilat de cuvinte/ îmi crestez durerea în
poeme cu vers alb/ înșirate pe sîrma salturilor mortale/
fără plasă// m-ai uitat acolo,/ la intersecția dintre două
ploi:/ una – eșuată pe asfaltul/ din fața garsonierei tale/
plină de mirosul amorului urban,/ cealaltă – crescută
sălbatic/ din înfrîngerile noastre/ precum iarba rea//
Dumnezeu ne-a dat/ cea mai grea pedeapsă// să ne
iubim” (Cioburi de zaț cu cafea). Formula de
dezinhibare și nonșalanță sentimentală (dar și
sentimentalizată) îl apropie bine pe Laurențiu de
trubadurii (puțini, totuși) din propria generație, chiar dacă
el e mai timid în dezinhibări de limbaj (care nu lipsesc,
însă). Așa cum a promis și s-a angajat prin manifest,
Laurențiu nu scrie după gramatici provinciale.
Opera:
Rai de ocazie, Editura „Cezara”, Tîrgu Mureș,
2003; Sevraj,/cu o postfață – În loc de postfață – de
Dumitru-Mircea Buda), Editura Romghid, Tîrgu Mureș,
2004; Singurul Dumnezeu disponibil, /postfață – Visător,
printre bytes… - de Ileana Sandu/, Editura „Ardealul”,
Tîrgu Mureș, 2008; Guga, UartPress, Tîrgu Mureș,
2012.
Referințe critice:
Georgeta Mărginean, Demeter Judit, Profiluri
reghinene. Dicționar biobibliografic, Coordonator: prof.
Marin Șara, Prefață de Cornel Moraru, Biblioteca
Municipală „Petru Maior”, Reghin, 2008; Felix Nicolau,
în Luceafărul de dimineață, nr. 45-46/2009; George
Neagoe, în Cultura, nr. 211/2009; Dumitru-Mircea
Buda, în LitArt, nr. 12/2012; Daniela Gîfu, în Revista de
recenzii, febr. 2013.
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
recenzii
Daniela
MICU
Despre filosofie, poezie
și dragostea deshidratantă
64
După ce a publicat trei cărți de filosofie
(Ontologia negației, 2004; Introducere în nihilismul
nietzschean, 2012 și Existențialismul astăzi, 2012) și trei
volume de versuri (Război civil, 2005; Noaptea
instinctelor, 2009 și Gothic, 2011) Ștefan Bolea face prin
Caietul Roxanei și alte jurnale (Herg Benet Publishers,
2013) un neprevizibil gest de sinceritate. Autenticitatea a
fost cuvântul cheie al scriiturii lui Ștefan Bolea și înainte,
dar de această dată este încă mai transparent în privința
unor momente care par să fii contribuit la dezvoltarea sa
interioară.
Dacă la nivel formal textul autobiografic se
alcătuiește din zece capitole ce pot fi grupate în trei părți,
fiecare corespunzătoare unui moment în care s-a
îndrăgostit, la nivel ontologic informațiile cu privire la
Sein și Dasein sunt copleșitoare. Trăirile pe care Ștefan le
experimentează începând cu vârsta de 16 ani sunt o
palmă peste fața oamenilor adormiți. Ștefan cel de 16 ani
are o pasiune pentru filosofie și poezie, ascultă rock și
muzică clasică și este îndrăgostit de Roxana. Este de
asemenea un adolescent teribil cu o minte sclipitoare
pentru vârsta lui. Nihilist până în măduva oaselor, el se
plasează într-un triunghi echilateral alături de Dumnezeu
și Diavol, uniți prin poezie. Acești aliați îi asigură
împreună iluzia unei puteri neobișnuite: „O furie de-a
mea v-ar îngropa pe toți în balele nimicului, un singur
suflu de-al meu v-ar doborî în esența vidului, un pumn
de-al meu v-ar descompune în mii și mii de particule de
lavă…”. Cea mai mare luptă a existenței sale se petrece
în interior, unde el este propriul său inamic – o gândire
precoce pentru puștiul din Caietul Roxanei. Prezența
Roxanei îi stârnește sentimente pe care cu greu reușește
să le controleze – dragoste, euforie, patimă, dar și furie,
gelozie, disperare și tristețe: „De aproape trei luni, de
când luciditatea, bunul meu cel mai de preț, mi-a fost
răpusă de deshidratarea dragostei mă simt resemnat,
renegat, apatic, am tendințe radicale spre lene, spre o
visare tâmpă și fără rezultat, opera mea suferă și ea, mă
simt ca un zeu devastat, a cărui goliciune a fost expusă
tuturor.” Sentimentul de dragoste deshidratantă
contrastează puternic cu energia distructivă, pasională:
„Aș sacrifica pentru un an cu Roxana, nu doar sufletul
meu, aș vinde diavolului și sufletul colectiv al omenirii.”
În cele din urmă Roxana se află în „cârligul altcuiva” și
după o suferință îndelungată personajul-autor va fi foarte
precaut cu următoarea dragoste – Hilda.
Dacă Roxana
părea puțin superficială,
Hilda pare să fie o
persoană capabilă să-i
facă față unui Ștefan de
21-22 de ani: „am avut
o zi perfectă în cimitir
cu hilda, apoi pe terasa
unui bloc simt amețeala
fericirii să fie dragostea
doar un voal pe care și-l
pune sexul pe față? căci
simt atracția sexuală
primară, dar mai simt
altceva, pe care nu știu
cum să-l numesc decât
iubire de fapt, cuvintele
nu sunt potrivite, e mai
mult decât iubire
afecțiune, dorință, sacrificiu, mângâiere, perfection, cum
spune crematory în piesa mea și a hildei”. Dar nici Hilda
nu acceptă să i se arate cât de mult poate fi iubită, la fel
cum se întâmplă și cu Elie, prietenă mai veche, de care
personajul se simte atras. Aceste trei iubiri neîmpărtășite,
un fel de hammam pentru sufletul pe care îl credea
controlabil cu mintea, sunt, din punctul meu de vedere,
mai mult un pretext pentru exprimarea unor concluzii la
care a ajuns în timp. Afirmația mea nu exclude
autenticitatea trăirilor naratorului, ci este mai degrabă o
convingere că nu iubirea în sine este hard core-ul acestor
jurnale, ci fundalul pe care este exprimată complexitatea
existenței. Ștefan Bolea este în tot ce scrie filosof și poet
deopotrivă, iubirea și suferința provocată de iubire este
doar hrană pentru o creatură mult mai mare, care se arată
începând cu prologul „Nervi (1995)”, o serie de 70 de
aforisme pe diferite teme („Adevărul este o divagație,
ultima. Nu-l vei descoperi decât atunci când va fi prea
târziu, când nu va mai conta…”) și până la cele trei anexe
ce conțin poeme, unele dintre ele publicate în Război
civil, dedicate Roxanei, Hildei și lui Elie.
Stilul de redactare al jurnalului este actual,
relaxat, fără grijă deosebită pentru semne de punctuație
sau majuscule, în diferite locuri sunt inserate fragmente în
engleză, versuri sau idei cheie sub forma unor aforisme.
Autorul face trimiteri cinematografice, dar mai ales
muzicale: „Muzica imunizează haosul, prezintă moartea
într-o dimensiune nouă și agreabilă, muzica odată ce o
percepi, te poate înțelege și anticipa, oricât de unic ai fi”.
Lectura jurnalului în timp ce asculți muzica recomandată
pentru anumite pasaje trezește impresia conectării la
autorul-sursă. Poemele și aforismele integrate la sfârșitul
și începutul cărții completează fericit construcția
jurnalului. „Textul ăsta a ajuns ca o ceapă” scrie la un
moment dat Ștefan Bolea, referindu-se la construncția pe
mai multe planuri a textului. Caietul Roxanei… este, cu
alte cuvinte, o lectură completă, capabilă să pună
de-odată în mișcare cele trei tipuri de cunoaștere:
instinctivă, emoțională și intelectuală.
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
recenzii
65
Camelia
TOMA
„Soldat incandescent”
Fiul lui Barbu Brezianu, istoric şi critic de artă,
şi fratele lui Andrei Brezianu, eseist, prozator şi traducător,
Dominic Brezianu se situează încă din copilărie sub
semnul scrisului ca formă de configurare a unei opţiuni
existenţiale validate de vîrstele poetice ulterioare. Numele
scriitorului Dominic Brezianu e semnalat pentru prima
dată în revista ieşeană „Cronica” (1968). Volumul său de
debut Cu mai puţine verbe (1996), ieşit de sub tipar la
Editura Cavallioti, reuneşte, selectiv, poeme publicate pe
parcursul a două decenii în periodice din ţară şi
străinătate; la aceeaşi editură îi apare, în anul 2000,
volumul Escale, iar în 2006, la Editura Vinea, cartea de
poeme Nocturne. Prezent în antologia Cele mai frumoase
poeme din 2012, Dominic Brezianu este una dintre vocile
poetice care îşi aşteaptă ecourile meritate în contextul
literaturii române, tributară încă prejudecăţilor în ceea ce
priveşte scrierile pe teme homoerotice.
În Eroticele, volum lansat în noiembrie 2012 de
Editura Tracus Arte, asistăm la devoalarea în adagio a
trupului şi a sufletului, în decoruri exotice, senzuale,
decadente: „Între susurul aburilor / curgînd dintre maurele
tavane” (Sengül Hamammi); „în penumbra grădinii” din
Anatolia (Acelaşi, tandru anotimp); „Hotelul verde / El
Canaro” (Puerto Rico); „Bosforul – / din patul bizantin”
(Flash-back II); „Via Veneto, / Trevi, / Prado, / (...)
Nopţile din grădinile Spaniei / Hotelul Ritz / Uffizi / (...)
Hammamet şi plaja, / Orașul Tanger” (De l'autre côté du
miroir). Dar iubirile nu sunt încadrate doar în rama
spaţiilor luxuriante, cu apariţii şi dispariţii, cu sensuri şi
non-sensuri receptate through the looking-glass, ci şi în
cadre rustice, familiare, intime: „Camera ta de la ţară alb /
văruită / Imaculatele cearceafuri / rufele spălate proaspăt /
Cărbunii-încinşi-în sobă – / Şi de-afară / aroma
translucidelor zăpezi” (Iarna); „odaia înşirată / cu zeci de
perne moi // Crîmpei de fîn cosit – / De peste cîmpul
abur” (Spre dimineaţă).
Anatomia iubirilor lui Dominic Brezianu, fie ea
subtilă sau brutală, nu e destinată unui muzeu al figurilor
de ceară, ci unui film cu protagonişti virili, înscrişi pe
trasee erotice (convergente sau divergente) care
configurează un cadran al voluptăţii. Povestea dorinţelor
nealterate de trecerea timpului se reconstituie prin
verbalizarea erotismului explicit şi implicit: „Pîndindu-ţi
respiraţia iluziile şi pulsul / Coapsele rigide – / Baioneta
legată de centură”
(Batalionul 22).
Cunoscător
al decupajului şi
montajului de tip
cinematografic, poetul
activează atît funcţia
atingerii prin cuvinte,
cît şi rolul sugestiilor
prin tăceri: „buzele /
dizolvînd prezentul /
c ă t r e i n fin i t . . . ”
(Secretul). Planurile
sunt suprapuse ori în
funcţie de un timp
revolut, privat de
prezenţa iubitului, a
căr ui i magi ne e
recuperată de memoria unei pelicule – „Aşa cum erai
înainte / Aşa cum fuseseşi / dacă te-aş fi cunoscut / în anii
marilor călătorii / fotografie-în-alb-şi-negru – / Unitatea
Militară 1047 / Infanterie (Timpul dinainte) – ori printr-un
prezent continuu al incandescenţei trupurilor: „cascade
din adîncuri / de fosfor – / oprind timpul” (Noiembrie).
Funcţia diegetică a vocii lirice e resimţită
deseori ca voice over, într-un scenariu de tip epistolar, cu
ritmuri impuse de capriciul memoriei şi trepidaţia
simţurilor: „Prefigurînd exacta dezvoltare a momentului /
Şi sunetele, suspinele ce-ţi vor ieşi din / torace / Pentru a-ţi
face, / Transparentă, din nou, / Radiografia” (Acelaşi,
tandru anotimp). Poetul trăieşte între „plaisir d'amour” şi
„chagrin d'amour”, se plimbă prin locuri care păstrează o
istorie personală anterioară cuplului – strada Inocenţei,
Semilunei, Speranţei, Mântuleasa, Melodiei (Ca să te uit)
– sau apare prins în hăţişul unui labirint borgesian –
„Fugărit, / Rememorînd zidurile grădinii în paragină /
Turnul circular / Urcînd scara metalică (...) // De cîini
hăituit” (A Lean and Evil Mob of Moon-Coloured
Hounds), decodînd şi, în acelaşi timp, încifrînd sensurile
existenţei guvernate de miracol şi hazard: „Ca şi cînd –
pentru a scrie poeme – / ne-am înşela / umplînd paharele
– în loc de vin – / cu apă / Şi Loteria din Babylon ar fi
adevărată” (Ca şi cînd).
Traiectoria plăcerii (trupeşti) e definită uneori
de un algoritm (erotic) conservat de limbajul ermetic:
Retrograd în casa ta / voalînd interzisele spaţii / Silabele /
Diftongii / Plecarea / Soluţiile exacte / Geometria / Trişată
a lui Euclid.” (Les Adieux). Portretul iubiţilor se
reconstituie prin acumularea detaliilor care ţin de un cod
erotic bazat pe relaţia dintre tentaţie şi satisfacţie, iar vocile
celor doi se suprapun într-un dialog al reproşului şi al
tandreţii, în care replicile definesc jocul respingerii şi
atracţiei:
– „Eu sunt băiatul tandru, indolent – / Banditul /
care te priveşte din fotografie / Eram eu cel ce te privea /
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
recenzii
66
din iarba proaspăt tunsă / din tranşee (...) // După atîţia ani
/ deschizi încet albumul nopţii / cu nori trecînd în zbor / ca
în Magritte – / peste fotografie” (Idilică).
– „Culcă-te în ierburi / Adormi / Ascunde-te /
Frumosul meu iubit / În somn” (Adormind).
– „Du-te pe străzile Cetăţii / îmi vei spune /
Caută-ţi golanii / delicvenţii, / şoferii de taxi” (Aventuri).
Totul pare să se petreacă într-o „Grădina
plăcerilor”, ca într-un joc al pîndei care prefigurează
devorarea erotică, „Puma – pată de cerneală / Tigrul, iar
după aceea – / Leul chiar / Adulmecînd” (În aşteptare).
Cel care iubeşte – „Între ceea ce sunt / şi ce voi deveni”
(Adormind) – eşuează în aceeaşi matcă „Naufragiat din
nou între braţele tale” (Le retour), fascinat de prezenţa
sculpturală şi eruptivă, masculină şi delicată a iubitului –
proiecţie contemporană a nudurilor lui Praxiteles sau
Phidias, „granitul cald al mîinii tale / acoperindu-mi gura”
(Body and Soul); „Soldat incandescent” (La poarta
unităţii), „desculţ pe coridorul / nopţii” (Acum); „Luptător
Spartan” (Pradă facilă); seducător, hoţ şi ucigaş (de
suflete), asemeni lui Querelle, personajul lui Jean Genet:
„Golan incontestabil, frate, cu torsul nud / înaintînd / şi
murmurînd cuvinte ne-nţelese / Ochilor tăi decoloraţi de
ape” (Ablativul absolut). Iubitul – „vagabondul iubirii”
(Aterizînd) – este punctul de plecare al istoriei comune,
cauza facerii sau desfacerii cuplului, „afluent în surdină
dormind încă / al / aceluiaşi fluviu” (Somn).
Într-o rotaţie a anotimpurilor, sentimentelor şi
vîrstelor – „din vremea florilor / glicinelor / tristeţilor /
adolescenţei tale” (S-a dus) – apar şi „relicvele” unor
treceri fugare şi brutale prin albumul de senzaţii vulcanice
ale poetului: „marinarii ieşind din visele de odinioară”
(Mangalia); „muncitori, / cunoscuţi în deocheate
cinematografe, la / periferie, în gări, în cîrciumi – / [...] //
Vlăjgani strungari, / Sudori cu priviri de topaze, / Şoferi şi
militari în termen cu genunchii în / flăcări” (Memorii).
Dintre trimiterile muzicale regăsite în Eroticele,
aş alege pentru coloana sonoră a unui posibil film
sonorităţile nostalgice ale clavecinului din Allemandele lui
Froberger, acordurile grave ale pianului din prima parte a
sonatei lui Beethoven, „Das Lebewohl” („Le-be-wohl”,
cum a notat compozitorul deasupra primelor trei
acorduri), Delirio amoroso de Händel, mazurca lui
Chopin şi... „Tangoul igrec, criminal”. Pentru genericul de
final? Frivolitatea moderată din şansoneta Barbarei „Si la
photo est bonne, / Juste en deuxième colonne, / Y a le
voyou du jour, / Qui a une petite gueule d´amour, / Dans
la rubrique du vice, / Y a l´assassin de service, / Qui n´a
pas du tout l´air méchant, / Qui a plutôt l´œil intéressant
[…]”. „Avid / să te fotografiez” (Si la photo est bonne), ar
spune Dominic Brezianu, alternînd plonjeul şi
contraplonjeul, jucîndu-se cu prim-planurile şi detaliile, cu
tensiunea căutării esenţelor poetice tari în impulsurile
erotice vitale: „Plexul solar – / Tacite arabescuri”
(Tattoo).
biblioteca Bucovina literară biblioteca Bucovina literară
Mihaela Grădinariu,
Frigul din clepsidră, Iași,
Timpul, 2013
Carmelia Leonte,
Văzătorul, Cluj-Napoca,
Eikon, 2014
Lucian Vasiliu,
Mona-Monada, Bistriţa,
Charmides, 2014
Mihai Ursachi, Magistrul
Ursachi pe vremea când se
credea pelican (antologie),
Bistriţa, Charmides, 2014
Ruxandra Cesereanu,
California (pe Someş),
Bistriţa, Charmides, 2014
Vlad A. Gheorghiu, fratele
mut. la nord apa e curată,
Piteşti, Paralela 45, 2013
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
recenzii
67
Oana
STRUGARU
Revoluţia personală,
sau ceea ce contează, în cele din urmă*
Odată cu evenimentele din 1989, se pune
capăt unui fenomen generat de autarhia comunistă, acela
al exilului, atât în sensul de abandon (asumat sau forţat)
al ţării natale, cât şi în cel de auto-izolare. Graniţele
opace ce permiteau cu greu comunicarea lui afară cu
înăuntrul se deschid, permiţând o intersectarea a lumilor
într-o mişcare continuă de du-te-vino între un aici şi un
acolo. Pentru cei plecaţi, evenimentele din 1989
înseamnă concretizarea unui vis, acela al întoarcerii
acasă după anii grei ai exilului. Pentru cei rămaşi,
revoluţia aduce, pe lângă multe altele, şi deschiderea
graniţelor către un exterior idealizat prin comparaţie cu
ceea ce se întâmplă în ţară.
Dar ceea ce este mai important, este faptul că
Revoluţia înseamnă înlăturarea motivelor care au
generat exilul (în egală măsură interior şi exterior).
Autarhia comunistă este îndepărtată, iar ţara întreagă ar
trebui să se reconfigureze prin aplicarea unor modele noi
care să o alinieze la valorile occidentale. De altfel,
tocmai de acest lucru sunt motivaţi tinerii care au
participat la Revoluţie, de promisiunea materializării
unor idealuri care animau deja, tacit, o generaţie întreagă.
Motivarea vine, aşadar, din interior, iar revolta nu
cuprinde doar spaţiul social, ci şi pe cel lăuntric. Mai
mult, zdruncinarea sistemului de conducere rezonează
cu aşezarea sub semnul întrebării a unei ordini interioare.
De aceea evenimentele din 1989 generează acea stare de
euforie, de exaltare şi, în cele din urmă, de confuzie în
faţa unei noi realităţi care poartă, încă nematerializate,
aspiraţiile fiecăruia şi o sumedenie de promisiuni ale
schimbării. Dar, în ciuda acestor fapte, transformările
întârzie să apară. În schimb, lumea îşi recapătă inerţia, iar
ceea ce urmează nu este decât o reiterare costumată în
haine occidentale a realităţilor anterioare.
Tocmai această reinstaurare a unei vechi ordini
pe scheletul unei lumi noi generează un nou exil: exilul
postrevoluţionar, un fenomen datorat, de astă dată, nu
instalării unei noi autarhii, ci unei dezamăgiri profunde, a
unei pulverizări în nimic a speranţelor. În anii imediat
următori, foarte mulţi au ales calea dezrădăcinării,
urmărind mirajul lumii occidentale. Rând pe rând, cele
mai multe ţări ale lumii s-au transformat în patrii
adoptive pentru cei care au simţit că „mai binele” este
posibil doar în altă parte. Astfel, exilul postrevoluţionar
este unul asumat, unul
al alegerilor personale
pornite din înţelegerea
faptului că ceea ce
înseamnă „acasă” nu
mai poate împlini
nevoile intrinseci indi-
vidului.
Asupra aces-
tui fenomen se apleacă,
într-un demers jurna-
listic recuperator,
Cristina Hermeziu,
c o o r d o n a t o a r e a
volumului Revoluţia
din depărtare. Volumul,
coagulându-se în jurul a
două axe principale de
discuţie (experienţa personală a evenimentelor din
decembrie 1989 şi motivarea plecării), încearcă să
identifice resorturile interioare care au generat o a doua
revoluţie, cea personală. Sunt strânse laolaltă mărturiile
câtorva dintre cei mulţi plecaţi, fiecare dintre ei
spunându-şi povestea propriei alegeri şi încercând să
găsească un răspuns la întrebări ce desemnează ca
obiectiv principal al volumului portretul unei generaţii.
Astfel prinde contur imaginea unitară a unei
dezamăgiri, a unei dislocări perpetue, căci cei ce-şi
abandorează ţara nu mai prind rădăcini în nici un loc.
Nefiind motivaţi de întoarcerea acasă (pe care nici unul
din cei plecaţi nu şi-o doreşte în mod real), ei şi-au
transformat ţara într-un reper interior şi poartă cu sine
acele valori care trec peste orice determinante de ordin
politic sau social. „Ţara, patria, naţiunea, spune
Alexandra Badea, una dintre cei plecaţi, există în
imaginarul fiecăruia, iar identitatea ţi-o construieşti
singur. E o lume interioară”. Nimic mai adevărat, nu
numai pentru care aleg această formă de exil asumat, ci
pentru o nouă situare în lume a individului care înţelege
că raportarea la un singur loc de apartenenţă devine
limitativă. Contemporaneitatea însăşi, prin fenomenul
globalizării, propune un nou tip de individ aşezat între
lumi, între patrii, cel care îşi trăieşte viaţa, după cum
spune Maria Andreescu Camboulives „după lumea
imaginară pe care o cultivă şi nu neapărat într-un loc
real”. Această raportare ambiguă la situarea în repere
geografice concrete nu anulează, însă, un sentiment al
apartenenţei, căci, mărturiseşte coordonatoarea, „de cele
mai multe ori, fugim din propria ţară până la capătul
lumii pentru a o iubi mai bine.” Ceea ce se schimbă,
totuşi, este tocmai relativizarea situării în lume.
În acest sens, diferenţa fundamentală dintre
exilul de dinainte şi de după 1989 este tocmai
posibilitatea întoarcerii. Dacă cei plecaţi înainte îşi doresc
întoarcerea, o transformă în fantezii care îi fac să păstreze
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
recenzii
68
legătura cu ţara, postrevoluţionarii, necondiţionaţi de
imposibilitatea revenirii, o refuză sistematic. Aceştia din
urmă nu mai sunt animaţi de o eventuală deschidere a
graniţelor care ar ascunde materializarea unui ideal. Ei au
pierdut mirajul întoarcerii, căci ţara, compromisă moral
şi social şi confiscată de politic, nu mai este decât o
perpetuă dezamăgire care se confirmă cu fiecare vizită
„acasă”. În acest context, al incapacităţii fixării
rădăcinilor, ei devin cetăţeni ai lumii întregi, păstrând ţara
de origine ca un reper identitar interior. Astfel, aceştia îşi
definesc propriul spaţiu de apartenenţă la lume printr-o
situate oblică între un aici şi un acolo. România e în
fiecare din ei, prin micile simboluri cu care aleg să îşi
personalizeze spaţiul „prea occidental”, după cum spune
Oana Ursache, în care trăiesc. Fiecare „îşi cară în spate”
propria versiune a ţării natale, şi face acest lucru într-un
mod profund personal, căci stările celor plecaţi variază
de la nostalgia unui tărâm pierdut, la regretul alegerii şi,
poate, chiar la mânia de a-şi vedea speranţele spulberate.
Prin portretele diverse, Cristina Hermeziu
reuşeşte să contureze o panoramă, nu numai a generaţiei
care a ales să plece, dar şi a celor care au fost martori la
zdruncinările politice şi sociale din decembrie 1989. Prin
aceasta, volumul devine şi o mărturie a Revolutiei, una a
experienţelor directe, nemediate de senzaţionalul
caracteristic sau confuzia atent întreţinută a relatărilor
„oficiale”. De altfel, coordonatoarea nici nu urmăreşte
acest lucru. Scopul este corelarea celor două revoluţii:
cea exterioară, care duce la construirea unor idealuri, şi
cea interioară, intervenită în momentul conştientizării
eşecului acestora. Aşadar, experienţa Revoluţiei variază
de la implicarea directă, participarea activă la detronarea
autarhiei, la experienţele indirecte ale martorilor, ale celor
care erau, fie prea departe, fie prea tineri pentru a
reacţiona altfel decât prin bucurie tacită.
Punctul comun al tuturor acestor experienţe se
iveşte abia după instaurarea unei aparente acalmii. În
ciuda diversităţii relatărilor despre Revoluţie, povestirile
experienţei de după 1989, care a atras în cele din urmă
plecarea, sunt surprinzător de coerente şi unitare. Iar asta
nu datorită punctelor comune din viaţa celor care
povestesc, căci coordonatoarea reuşeşte să adune laolaltă
exponenţi dintr-o diversitate de domenii, ci datorită
funcţionării în interiorul aceluiaşi mecanism social.
Revoluţia din depărtare este, aşadar, o carte a
mărturiilor deziluziilor, căci ceea ce îi uneşte pe toţi este
tocmai decizia plecării: cei care au ales calea
dezrădăcinării nu au făcut-o din necesităţi imediate, unii
dintre ei abandonând cariere promiţătoare, împliniri
personale, ci tocmai datorită eşecului unei idei. Astfel, a
pleca nu este doar o opţiune, ci devine o necesitate, o
salvare, de cele mai multe ori, de la o înfrângere
condiţionată de realităţile imediate ale societăţii
postrevoluţionare. Cei ce povestesc se lasă pradă unui
demers de interogare identitară în tabloul exilului
postrevoluţionar în care pun sub lupa mărturisirilor ceea
ce a mai rămas din „a fi român”. Răspunsurile sunt atât
de diverse precum sunt şi cei care contribuie. De vârste şi
profesii diferite, aflaţi în diverse locuri ale lumii, toţi sunt
uniţi de aceeaşi experienţă a situării „între lumi”, „cu tot
ceea ce această formă de schizofrenie, spune
coordonatoarea, poate avea fertil sau steril în construirea
unei identităţi de român liber în lumea liberă.”
Coerent şi unitar, volumul realizează o
radiografie de la distanţă a societăţii româneşti. Ies aşadar
la suprafată aceleaşi frustrări şi neajunsuri, pe care le
simţim şi noi, cei rămaşi. Se conturează, deci, o imagine
coerentă asupra a ceea ce este greşit, a piedicilor în calea
alinierii la reperele occidentale. Este, din acest punct de
vedere, un demers necesar, de recuperare a experienţei
celor plecaţi şi, în fond, de regăsire a unui sistem de
valori funcţional, nu numai în spaţiul restrâns al ţării
natale, ci al lumii largi, uniformizate de experienţa
globalizării.
* Revoluţia din depărtare, coord. Cristina Hermeziu,
Bucureşti, Editura Curtea veche, 2011
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
recenzii
69
Ioan
ȚICALO
Tânguire pe umărul unei cărţi
Dacă m-ar întreba cineva în ce specie literară s-ar
încadra ultima carte a lui Constantin Blănaru – Părăduirea
dascălilor – (Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 20014), o
astfel de curiozitate m-ar pune în mare… dificultate şi cred
că n-ar fi singura dilemă a unui cititor care a parcurs cu
răbdare cele 355 de pagini ale „rememorărilor” autorului
bucovinean, stabilit de ceva vreme în sânul protector al
Albei Iulia. Pentru cei care i-au fost cât de cât aproape în
ultimii cincizeci de ani, e clar că, redactând această lucrare,
scriitorul s-a depărtat binişor de ceea ce s-ar putea numi
tagma „ficţionarilor”.
Volumul are aşezate în faţă trei citate, fericitele
ancore ale prozatorului, prima din ele aparţinându-i
criticului Alex Ştefănescu (Istoria literaturii române
contemporane 1941 – 2000): „Impostorii aduşi la
conducerea societăţii româneşti, cu sprijinul armatei
sovietice, după cel de-al Doilea Război Mondial, au
transformat într-o caricatură viaţa din România.” Sunt şi
nişte exemple (la Alex Ştefănescu), cum ar fi caricatura de
parlament, presă, alegeri, sărbători şi „acea parte din
literatură care s-a conformat indicaţiilor partidului
comunist.” Înainte de toate, să spunem că afirmaţia criticului
e parţial valabilă şi se referă doar la segmentul vizibil al
icebergului. Dincolo de o schimonosire (parcă-l aud pe
C. Blănaru completându-mă: „schimonoşenie”, prietene!
Da, rimează bine cu „găunoşenie”) cvasigenerală a
societăţii, s-a păstrat totuşi magma trăirii autentice,
incandescenţa tradiţiilor, „şiragul de piatră rară”, „limba
vechilor cazanii”, sfinţite într-o inimaginabilă comuniune de
tot românul, indiferent dacă povara suferinţei era dusă pe
„moşia” încarcerată de tancuri, ori în blestematele
„universităţi” care au decimat elita românească din vremea
aceea. (Termenul de „universitate” pentru puşcărie îi este
atribuit lui Petre Pandrea, însă fostul deţinut politic se pare
că l-a preluat de la tartorul Aiudului care obişnuia să le spună
scheletelor recalcitrante la reeducare: „Bă, am transformat
puşcăria în Universitate şi tu nu vrei să te înscrii la cursuri.”
– Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj
lăuntric, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 134).
Revenind la cartea lui C. Blănaru, trebuie spus
din capul locului că paginile ei dau mărturie a unei
descătuşări de energii, a unei frământări interioare mai rar
întâlnite, concretizată în frământătura intitulată, cum deja
am amintit, Părăduirea dascălilor, acţiunea începută în forţă
de ciumele roşii din vremea lui Dej şi desăvârşită de
analfabetismul cameleonilor postdecembrişti. Prozatorul are
în vedere într-adevăr categoria dascălilor, a celor „legaţi de
glie” şi de neam, căci există şi aici, ca peste tot, o categorie a
învârtiţilor, ca să
folosim o sintagmă
auctorială, al celor
nimeriţi în învăţămînt,
pentru care catedra e
auxiliarul orelor de
pregătire de la domi-
ciliu.
Cartea, scrisă
la persoana întâi, în
centrul atenţiei se află
avatarurile autorului,
poreclit Entuziastul de
unii din primul colectiv
didactic, condus de un
director cu glas uscat şi
o mină rece, imobilă.
Tânărul profesor se
v e d e o b l i g a t s ă
participe la tot felul de
activităţi fără nici o legătură cu pregătirea profesională, de la
cursurile agrozootehnice la întocmirea listelor electorale,
energo şi cronofage, lipsite de orice satisfacţie sufletească. În
plus, precum Nică, cel din Amintiri, umplut de râie
căprească, dascălul, neavând lemne să-şi încălzească odaia
de la gazdă, acceptă propunerea gospodarilor de a se muta
cu dormitul la ei, trezindu-se încă din prima noapte pe corp
cu o armată de purici.
Prezentarea evenimentelor nu are caracter linear,
un amănunt are darul de a-l întoarce pe autor în copilărie sau
în adolescenţă, un continuu zig-zag al întâmplărilor, cu
lumini efervescente şi, în contrast, adeseori cu umbre
întunecate, ce par să domine paginile, provocându-i stări
febrile persistente. Romantic până-n măduva oaselor, C.
Blănaru îşi aduce aminte de prima reuniune şcolară (balul
bobocilor, astăzi), de primul dans şi de întâia înfiorare, o
scurtă poveste cu final, din păcate, lamentabil, Ileana
Cosânzeana dovedindu-se a nu avea nimic din calităţile
eroinei autentice: Am rămas ca trăsnit! Albul a devenit
instantaneu catran! (…) Eram o sfărîmătură a tot ce am
fost, o spulberătură spre un departe de mine, de ceea ce mi
se păruse că am fost.
Interesant e că loviturile primite în mod constant,
uneori sub centură, au aceleaşi efect: îl dezechilibrează pe
moment, făcându-l să-şi adune şuvoiul de lavă, în vreme ce
despică, cerebral, firul în patru, pentru descifrarea
mecanismului care l-a dărâmat, pentru ca apoi să-şi revină,
de fiecare dată cu puteri sporite, asimilabil fenomenului de
oţelire a fierului. Câteodată, remontarea e susţinută de
adevărate puncte cardinale, prezente şi la alţi scriitori, cum
ar fi toposul mirific al copilăriei, vraja casei părinteşti,
zestrea culturală a neamului şi chiar proprii copii: Oooo,
cîmpuri-cîmpuri, „O, voi, sănii, sănii şi voi cai, voi cai…” ai
lui Esenin, ooo „Moldovo, Moldovioara mea” dintr-un
cîntec popular, toate aţi reizbucnit în mine, m-aţi răsumplut,
m-aţi înzestrat cu o nemaipomenită tolbă a inimii,
izbăvindu-mă în „iepoca dracului” (spusă a tatei), de
încătuşarea cuvîntului, a spiritului în general.
Profesor, ziarist, inspector şcolar, C. Blănaru duce
povara luptei cu sine însuşi (din acest punct de vedere, cartea
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
recenzii
70
e o confesiune epuizantă) suferă din cauza unor personaje
mârşave, a minciunii – damă lăfăiată peste tot şi toate –, a
ridicolului unor situaţii (unul se jenează, ceilalţi
proliferează), uneori autocaracterizându-se: … n-am
acceptat codoşenia, spiritul tranzacţional, nu m-am ţigănit
deloc pentru cîte ceva mai avantajos, sunt sentimental şi
iubitor de valori spirituale, prefer omul, caracterul şi
dreptatea (s.a.). Îmbolnăvit de suflet, trecând peste atâtea
cancanuri „didactice” ale glotaşilor din şcoli, autorul, rămas
cu puternice sechele, e bântuit în continuare de amintiri
dintre cele mai neplăcute: învăţământul românesc devorat
de războiul „gaştelor” (neliterare!), de aranjamentele
ticăloase ale mediocrităţilor politice („care cred despre sine
că preţuiesc ceva”, de unde infailibila formulă cu noi, ori
împotriva noastră), de nepăsarea adeseori conjugată cu
reaua credinţă a diriguitorilor. Peste toate acestea cade, ca un
bolovan greu, neînţelegerile din familie, răvăşindu-i întreaga
fiinţă: Eram o vraişte! (…) Pe drum, în tren, în autobuz sau
autoturism de ocazie îmi deschideam sufletul-mintea în
proiecte febrile, iar cînd ajungeam acasă mai totdeauna se
alegea nimicul din ele…
Cu viaţa conjugală refăcută, inspectorul e nevoit
să înghită în continuare otravă, fiind, după cum adeveresc
paginile cărţii, singurul luptător pentru dreptate în vitregia
anilor de după aşa-zisa revoluţie, urmată de „împodobirea
capitalei cu flori” de către vajnicii mineri de atunci. El asistă
neputincios la însuşirea de aparatură destinată elevilor de
către multe persoane cu obrazul de scoarţă, la organizarea
clientelară a concursurilor pentru cadrele suplinitoare
necalificate, câştig de cauză avându-l şpaghiştii, la trucarea
rezultatelor de la olimpiade, prin intervenţia tupeiştilor, la
schimbarea directorilor pe motive politice, întregul sistem
îmbolnăvindu-se de boologie. Concluzia o trage tot autorul:
Dar bucurii, mîngîieri? Am avut numai amărăciuni?
Nicidecum! Numai că la o fire de autonemulţumit, ultimele
au prevalat, pentru ca doar peste o pagină să reia: Pentru
mine trecutul a fost o permanentă alternativă: puţine
bucurii şi multe momente dramatice. Fire introspectivă, de o
luciditate „autodevoratoare”, ieşind din fiecare confruntare
(cu sine şi cu alţii) „îmbielşugat”, C. Blănaru nu poate fi
socotit un… părăduit, ci un biruitor, neataşându-se de cele
vremelnice, precum cohorta celor judecaţi.
Cartea aceasta, scrisă de un risipitor, nu se citeşte
uşor şi e puţin probabil să intereseze publicul larg, având în
vedere problematica axată strict pe învăţământ şi de multe
ori pe aspectele sale tehnice. Ar mai fi de observat o anume
inconsecvenţă în ceea ce priveşte folosirea numelor proprii.
De cele mai multe ori ele apar sub forma unor pseudonime
transparente, alteori, însă, autorul apelează la nume reale,
cazul fostului elev Mihai Iacobescu, tânărul de atunci ratând
facultatea pentru că la o şedinţă (…) notase pe hârtie şi
demascase şaizeci şi şapte de greşeli de exprimare ale unui
activist de partid, încît a fost respins la înscriere şi a trebuit
să facă stagiul militar, putînd da admitere la istorie,
pasiunea lui şi suport al unui viitor de prestigiu, abia după
trei ani!
Oricum, cred că e prima lucrare cu vedere largă
asupra învăţământului sucevean din ultima jumătate de
secol, o scriere inerent subiectivă, posibil să-i incomodeze
pe unii dintre cititori.
epistolar
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
71
Constantin
HREHOR
Alex Ștefănescu
lirice
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Cosmina Ștefania
ONICIUC
72
träume linie punct linie
dau like. acest soare de primăvară leneșă
nu apune stă prostit pe coama dealului în cartier niște vile
sunt în flăcări
referința 1. îmi zici în toate limbile despre iubit/ pupat și
celelalte
referința 2. îți ating șoldul și
viața capătă sens. peste tot texte cu poeme de duzină câte
unul mă cutremură
fac o semnătură exact sub linie apari în imagini cu șapca
albă cu hipertricoul în dungi/ era în vremea când şopteai
când iubeai/ pupai
și celelalte
o săptămână mai târziu făceai podul cu isabel cu apele
diavolului
să zicem că minți. fiecare cu drumul lui eu cu poșeta
number one tu
cu cerceii furați de la bunica bunicilor pe drum cineva scrie
poeme cu rrrrimă
o săptămână mai târziu nu tu foame nu tu sete nicio
sabie nu mai iese din teacă diana-ochișori îți atinge
șoldul începe să te
vindece
dau like. facturile se plătesc soarele stă prostit pe o
dungă nu apune nu intră
în mare punct aufwiedersehen, meine liebe
să zicem că trăieşti şi azi
să zicem că-ți amintești
de mine. rozi unghii butonezi și sunt pe fotoliu, caldă
supusă cu scame în păr
amintirea e un soare înșelător n-ai reacţii nu te
înţepi nu-ți freci ochii. visezi cai pe pereți caii
sunt pe pereți ești fericit caii nechează uite
așa intri în casă cu caii după tine
cureți cu încetinitorul scame te gândești că doi ani
contează/ mersul la bunicul tău
de pe altă planetă. mersul la mare întâlnirea cu puștiul cu
gura căscată mersul înapoi pe marginea falezei o durere
venită din senin
ai mers cu mine de trei ori
la mall. te-ai împiedicat de elefantul roz ai pus
pe gânduri
costume încercate le-ai lăsat răceala câte un vârf
de cuțit în buzunar. o da ce moment
ai ars nu știu ce jucărie/ ce frică pe noi ardea
satul cu aurul ascuns
și bunicul tăcea
mă lași în fotoliu cu întrebarea pornită. îmi
zici că treaba asta nu ține mult/ nu ești vrăjitor, nu întorci
viața nu dai clic și
întâmplările se fac un film. la început apari
tu cu pisica vecinului de la 6 ești fericit ești bărbierit
cu lama ascuțită a fericirii te așezi la
fereastră e acolo
iar un soare înșelător visezi statuia sabiei
excalibur din kingston maurward
ştiută numai de noi unsă și curățată la
doi ani râvnită de cei care descarcă și mâine
jack daniels un vârf de cuțit ceva
aceste vieţi paralele
ești un hyperlink o referință exactă
a inimii mele. cine te vrea te găsește în camere reci în casa
de la țară
cu focul stins adaugi gândului meu
încă un pas/ mă gâdili mă săruți scurt unghiul ascuţit
al acestui triunghi e și mai ascuțit de el atârnă
viaţa noastră/ paralelismul &
drumul sentimentelor mele pentru tine. vine vorba despre
infinit/ în grădina din faţa casei vine
vorba despre concurenţă
singurul punct comun/ singurătatea
neîmplinireaviselorimense de care vorbești doar în somn
ți-e ușor în vis grădina din faţă nu există casa
se dărâmă
rămâne un singur loc livada de meri din spatele ei
cu mere rostogolite pe două
drumuri deodată/ paralelismul lor concurează cu linii
luminoase
pe cer. acum fiecare doarme
cu gândul la celălalt. legătura ține AgeSexLocation pls
până termin cartea
cosminei până ea se întoarce pe partea cealaltă și
merele îngheță
în camere reci
10paişpe21
schimbi cartea, vine încet seara. te bântuie imaginea
din reclamă vrei cadoul vrei
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
lirice
73
vocea țării
vrei locul călduț pe banca din
faţa casei/ 10 câini de pe stradă
rup lesa de atâta durere și
mănânci floricele zici că zâmbești zici că vine deodată
niște fericire în
oasele acestui bătrân în punga ascunsă
după colţ așa
treci pe lângă viață ce aere ce domndoctor ce scufițe roșii
te însoțesc/ citești convorbiri cu alex și
scrii din altă țară inserții de flori pe scrisori un
dunhill negru desenat cu tuș
mă alinți. mă minți paişpe tone de ciocolată
nu omoară
e doar unnimicmişcător purtat cu doliu pe lângă brazii
frumoși
din
dormitor din cimitir din dormitor
e seară, iarba se coace sub centimetrul gratuit de zăpadă.
dau
21 de share-uri să poţi fi văzută
prin ochii mei
cosmina, motoare aprinse
pe cearceaf se reflectă luna. e roșie și vine dintr-o grădină
înspăimântătoare din ea
înflorește orașul iată vorbele vecinei iată ceața
de zile mari
iată tristeţea de pe feţe/ ceaiul
pe marginea biroului joacă teatru
acum e cald/ acum e rece lângă duzina de bomboane
din lemn vopsit
mergi pe balcon orașul e o copertă
betonată
imaginezi pagini întregi vise deocheate strigăte
mute buze roșii/ cu buze roșii
şopteşti cuvintele de mâine arunci cotorul de măr
dulce cotorul o ia spre cer. o ambuscadă de stele din ea
se lasă leneș
avionul cel mare
știu, cosmina. ziua de ieri avea strălucire simțeai
respiraţia în ceafă pipăiai cravata/ dadada era un roşu
aprins
dungile ei
incendiau camera cearșaful luau foc motoarele ușoare
ale dragostei noastre
referinţa 1. o zi înainte
înainte vorbeam cu furnicile. alergau robace ca în
desene animate. de sărbători vorbeam și cu păsări
sure cu căluții de mare
lipeam
postere cu trakl cu poeții din nord. pe uşa camerei nu era
loc
pentru punctuleţele tale
cu floricele pentru vecina ta cu geacă. înainte
ascultam cu urechidestafie beatles
la sfertul nopţii curățam cu vecina pistoale grele
căutam și găseam/ ce nu ştiam urma să știu
înainte de tine cântam din frunză și
scriam sub nuc cosmina umbla cu gura căscată
după poezie. motoarele erau ude de ploaie cheile agățate în
cui
ca dihorii
referinţa 2. o zi cu tine
îmbrăcat cu geaca vecinei. țopăi pe lângă mine ce sărbători
ce scufiţe roşii azi nu înţeleg furnicile
scriu cu tine la masă pește crud bem
7up ţipăm la poze mai vechi pistolul zilei e la tâmplă
pier
căluții de mare pleacă păsările
în sud uşa prinde punctulețe înflorite. în somn
sângele tău curge ca grâul din sac
știm ce e sfertul nopții știm
ce știe beatles
cu capsa pusă. aștepți versul de plasat la status aștept alte
cuvinte muiate
bine de ploaia de ieri/ dimineața
aprinzi iar la cheie motoarele cosminei
referinţa 3: o zi după
briza oraşului
decolorează umbrele. televizorul merge zboară păsări
sure pe ecranul lat un accident banal un salt cu mașina
lângă
furnicile roșii
uit să scriu/ nu știu
de tine. micuţul de tine căluții de mare scot capete
prin pereţi
uşa are croială bogată fericirea trece simplu din cameră
în cameră printre
punctulețe maronii
ploaia înmoaie jucării ca pe mere
stricate
pistolul strălucește gloanțele cosminei sunt
oarbe motoarele arse
ei da vine vara şuviţele vecinei de la 2. engines frozen
forever
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Raluca Ioana
RÎMBU
lirice
74
flori & spaime la ferestre
nu ești iubitul meu. nu strângi pisica în pragul ușii vii
cu flori cu priviri de lux când zgârii dosul pleoapelor
ai unghii curățate albesauroze ca mațele cutiei
de ciocolată mereu city delight
nu înjuri până vii la mine/ vii și spui
rugăciuni în barbă
apoi te razi. tricoul cu metallica îl speli cu vin roșu
din '69 (îl păstrezi la cutie) camera
te primește nu te înjură te primește
cu flori la ferestre/ cu reclame în surdină fără bani de chirie
te așezi și rozi secvențe
cu suleyman. o să adormi între coapsele acestei obsesii. că
vine iarna că scrii versuri alunecoase pe coji/ pe
hârtie creponată cu dungi, că am o colegă
dansatoare lasă-mă lasă-mă să mă-mbăt
cu lame orbit
o să te lase
o să fii o cărămidă din argint de doitreibani din
unghii scăpate pe podea
memorie pe băț
e crăciunul și
nu treci pragul. cuprinzi brațele fotoliului apeși tare în
călcâiele roase de alergături de opriri bruște pentru toți
pentru nepoți pentru bladul așadeflumooos
iei o gură mare cafea neagră două cuburi de zahăr ca-n
filme
ai încercat ai făcut totul poezie/ mai ales. ai parcurs calea
ferată
de la pat
la fereastră doar într-o noapte ai folosit unghiile pe post de
pix. pereții ondulează
pe stânga pe
dreapta
puștoaica din tine a uitat
dar diana-ochișori îți amintește. pereții nu te plac
smulgi gene și sprâncene. le arzi cu becul stins încerci
să le tragi cu aspiratorul citești sub brad poezii
de acum o mie de ani
lasă poveștile lasă deoparte acest scârțâit de memorie
joacă-te măcar
astăzi cu inima & celelalte
je ne peux pas me laisser
mă cuprinde pielea și mă
strânge înăuntrul meu. noaptea la doișpe
primul război mondial îmi gâdilă amintirile
de culoarea morcovului. am permisiunea
să păcătuiesc & tu rânjești cu picioarele
spre răsăritul degetelor mele
jur că nu mint. îmi controlezi
lacătele pielii/ îmi spui că în clipa asta începe o zi
cu post negru cu bombonele cu flori
la ureche
nu vreau să mai călătorești în ochii frrrumoasei de la 10 nu
vreau
să suni din clopoțel
la ora 00.00. vreau de toate să mă
exilezi în jurul horoscopului. să mă săruți leneș să mă
descoși din pielea mea
contruită din exces de zel
și eu trec de-a lung
te simți răsfățat ești liniștea bună neschimbătoare dintr-o
biserică te ia cu călduri și te duce. ticăitul
unui ceas de sus îți predică
miros după miros/ îmi spui mereu povești cu taică-tu și cu
maică-ta vitejii vitejilor. de parcă
n-ai avea încă n-ai amintiri de parcă n-ai fi și tu uneori
singur și când cânți și când ieși la un
parti și
când mă visezi în mări cu sare, amestecată cu nu știu
ce meduze
când nu poți ieși, marea se face mică și
înoți în gând fluturi minusculi îți luminează
o dragoste ambidextră/ ți-așezi degetele pe marginea
dulapului mângâi lămâi și portocali îți rămân unghiile
agățate
în crengi
scoți pe rând așchiile
o noapte întreagă de filozofie de poezie pe role renunți
fulgerător
cineva te lasă pe turlă cineva
te lasă pierdut
și tu treci și tu treci
odă. modern style
trec prin patul miresei. scap de această depresie de rujul
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
lirice
75
primăverii trec și printre borcane cu dulceață printre
oameni contagioși mă rog
să nu fie un cântec deștept la radio
de ce de ne ce pentru că n-am bani de tren. de ziua ta ți-am
luat
alte țigări fine alte limonade și
alți prieteni pentru că și prietenii mei
au salvat ceva când ne salutăm tu zici
că murim un-doi. murim după prima silabă și atunci
pleci după ce-mi dai înapoi niște stele
niște luceferi pânza freatică
a zilei de mâine/ până atunci
o să merg pe o plajă o să mă înec o să-mi revin o să merg
într-o livadă
de măslini să-mi ard pielea
am sărutat pe cineva într-o livadă ca asta
cred că l-am îmbrățișat tare se lipise coasta
de coastă ca super lipiciul ca marca de scrisoare
actul I. games computer
sunt
două feluri le joc
în costumul de carne/ asortate cu poșeta cu câinii
cu părul scurt
& cu miopia
ne punem mâinile la ochi ne tăvălim
peste fuste înflorate priviri
de peruzea
printre degete țigări stinse ca niște leșuri
aud/ sunete ne plimbă pe toți pereții excesul
de zel mereu cu amintiri de culoarea
zilei de post
văd/ nu suntem îndrăgostiți ne promitem
zile lungi de post
de vară până-n seară
ne căutăm pe internet dar nu vrem
suntem singuri
ca bubble boy
actul II. games on stage
o dată pe lună pe scenă. în loc de inimă un
ciocan mă învăți să înot trec
printre valuri contagioase mă rogi să nu fie un cântec
deștept
la radio și
cauți în public vreo fâță vreun pește
cu stil cu fustă înflorată țintești priviri de peruzea
în săli înghesuite
o să mă uiți. mi-ai promis asta în
tăcerea din mai în spatele cortinei țigări stinse ca niște
șerpi retezați
aud/ sunete cad ca ploaia pe țiglă pielea ta e
mai aproape mai departe
mai rece mai caldă
văd/ ții nebuniile astea în palmă vii pe sus muști din ele
pe rând până intri în zile lungi de post
în care mi-e rușine
intens cu mine
suntem singuri
ca heath ledger
actul III. games dolls
mă inviți
la mall ne pierdem printre păpuși. le dezbrăcăm le
îmbrăcăm aflăm
repede taina coastele mele
lipite de ale tale coastele mele
fragile sensibile cu os ușor coastele
păpușilor
pierdem cheia corpuri bâțăie frenetic le căutăm
în partea
întunecată
a spinării arunc priviri de peruzea în ceafa ta
și tu te razi la oglindă țigări stinse ca niște suluri
bete
aud/ sunete ne întorc în stradă mașinile calcă
zebrele fețele curăță de culoare fuste
înflorate
văd/ mă cauți mă găsești lângă ghereta de pai paznicul
salută mâinile lui mari desenează
zile lungi de post n-are voie lapte
suntem singuri
ca barbie doll
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Alex Amalia
CĂLIN
lirice
76
Obraz ofilit
Descos gândul sub ochii iubiţi
din fotografia obrajilor veştejiţi
în aşteptări împletesc timpul
pipăi amintirea omului ştiut
visele flămânde deşirate-n suspin
durerile ştiute şi neîmpărtăşite
au amuţit în amin
când ecoul certa timpul asfinţit
m-au zguduit cuvintele risipite
cu tot ce-am mai rămas de spus
într-o iubire istovită
cu şoapte aprinse am îngropat durerea
privirile s-au stins
tăcerea a surzit când lacrimile n-au mai plâns
în marile dureri nu blestem zilele însângerate
cu plângeri de păcate
incendiez iubirea în împăcare de sine
o încheg cu aduceri aminte
în fluviul lucid al vieţii.
Trădez dorul
Viaţa modelată pe serpentine
cuprinde azi mai mult decât ieri
în adăpostul zărilor
fără aventuri fertile
în furtuna temătoare
serile stacojii slobozesc ţipete pustii
lumea se prăbuşeşte agonic
în prăpastia adâncă a momelilor
tiparul faptelor trăite de Iisus
izvor domol
pocal cu vorbe iscusite
sânge jertfit
foşnind pe sub măslini
e credinţa călăuzită în adâncimi
cu sufletul în taler
iscodesc visul mesager
din întunecimea ultimei zile
smulsă din amintiri fără temei
e aminul nestins în trăiri
începutul ce se răsfrânge-n măreţii
evadând de sub priviri
slăvind înălţimea celor nouă porunci din a fi.
Mugurii iubirii
Ghemuită în amintiri
cu sufletul deschis şi dorul înverzit
iubirea toarce la răscrucile luminii
vestind împliniri prin taina genezei
dorul proptit de cuvânt
visează mugurii iubirii
în drumul tăcerii paşii singuratici
şi sufletul renăscut din trecut
decolorează zarea
nu pot să mai fiu cu fiinţa iubită
care m-a adorat ca nimeni alta
În pragul singurătăţii
nu mai vine nici un semn
preţuind viaţa împărtăşită în doi
Doar iubirea fără spini în veşmânt nocturn
e podoaba ce încolţeşte-n triluri
în lumina răbdării
Zborul ecoului doritor de împliniri
inundă sufletul cu bucurii fierbinţi
singuratic îşi poartă solia
sub stelele obişnuite cu înălţimea.
Celui trimis
Dedicat Părintelui
Chesarie Bertea
Părinte
păşeşti în pragul zilei înserat
cu fapte şi cununi abia şoptite
ridici cuvântul către cer
pârguit în rugăciuni fertile
şi-n taina genezei oglindite
ridici povara lumii întunecate
de la răscruci în foşnetul luminii
cu miezul rugii multiplicate
ceremonios în fapte luminate
porţi solia Dumnezeirii
cu veşnicia sufletului în treime
înveţi viaţa prin suferinţă
din sângele celor patru zări
îngenunchind în faţa fecioarei Maria -
sfântă pe pământ de cer
eşti redat de El vieţii
cu dăruire-n infinit
înalţă rugăciuni fiinţei iubite
proptit de dorurile neclintit trăite
peste care murmură izvorul credinţei.
Sabina
FÎNARU
Oglinzile fractale
ale feminității
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
vitrina editorială • scriitori bucovineni şi invitaţii lor
77
Într-un dialog de acum câțiva ani cu Aurel
Pop, poeta Viorica Petrovici își formula credoul artistic
astfel: „Cred în puterea transformatoare a verbului,
cred în evoluție pe toate planurile, cred în acea creație
care trece prin minte și inimă simultan și care aduce o
stare autentică. Cred în poezia cu o bogată informație
ezoterică, științifică, de respirație cosmică. Cred în
inspirație divină și zbor.”
Pentru prozatoarea din Sfinxul și oglinda de
jad (Editura Charmides, Bistrița, 2013), lucrurile stau la
fel, de vreme ce literatura ei pare a fi un mijloc de
comunicare esențială, a unei viziuni și cunoașteri de tip
mistic a universului psiho-fizic, izvor și „oglidă
fractală” a tot ce există; pentru care limbajul vrea să fie
un vehicul care să transporte
experiențele concrete în depărtări
extrasenzoriale, să intensifice
imaginația și să trezească capacități
intuitive latente în hotarele alcătuirii
omenești; scrisul însuși ar deveni
astfel o tehnică de purificare
individuală și de integrare în aceeași
matcă a realității și iluziei, a bucuriei
și dureri i , a subl i mul ui și
grotescului.
Sfinxul și oglinda de jad
este un eseu biografic, despre
experiența împlinirii spirituale prin
iubire. Personajul-narator, Ailin,
evocă, într-o manieră rezumativă,
moment e semni ficat i ve al e
întâlnirilor ei sporadice cu
Alexandru, prilejuite de participarea
lor la cursurile Ghidului pentru
„mișcarea de integrare în absolut”,
la taberele spirituale din Munții
Bucegi și ai Orăștiei, ori la
excursiile în Vama Veche și Grecia.
În a doua parte a eseului, Ailin
relatează călătoria sa în Egipt și
dezvăluie resortul lui scriptural, despărțirea sacrificială
de Alexandru la revenirea în țară, când constată că nu
este singura lui iubire.
La nivel simbolic, triada cer-om-pământ și
specularitatea la care se referă titlul par a sugera
importanța experienței cunoașterii în coagularea
sensului individual al feminității. Oglinda eterată a
cerului, care guvernează virtuțile umane și ordinea
cosmică, oglinzile materialității iluzorii, a mării și a
deșertului, și dubla oglindă a sufletului ei (cu o față
orientată spre trup și una spre inteligență), care le
reflectă pe toate, nu sunt, pentru naratoare, simple
instrumente magice; prin ele, Ailin înțelege că spiritul
și materia sunt forme ale unei unice energii de esență
divină, prezente în cele mai umile forme de
manifestare, și că existența înseamnă plenitudine, trăire
necontenită a unor succesive morți și renașteri.
Procesul acestei înțelegeri se desfășoară între doi poli
spațiali, Sfinxul din Bucegi și cel din Egipt, care
întruchipează destinul uman, situat în aceeași măsură în
orizontul misterului și al necesității.
În construcția poveștii apar mai multe figuri
episodice, reflectări ale stărilor emoționale ale
personajului-narator, nu reprezentări obiectivate ale
unor destine autonome (Ghidul spiritual, Milena, Loly,
Uff, ghidul egiptean, maseurul, căpitanul de pe vasul de
croazieră și membrii grupurilor în care intră temporar
Ailin). Experiențele prin care trece acesta și vocea lui,
care le narativizează ca fapte de
conștiință, construiesc un univers de
semnificații și simboluri, care
vizează, în mod paradoxal, dispersia
sensului lor individual și a voinței
formative a textului, care se risipește
pe măsură ce crește: „Nu voința, ci
imaginația are ultimul cuvânt în
ființa noastră de aceea arta
celebrează a doua Creație, cea a
omului. Poezia elevează ființa mai
mult decât orice altă manifestare și
nu atât prin ideile sale cât prin
cântecul vocalelor care are
încărcătura acestui asfințit de soare
în deșert.” (p. 97.)
Înlocuirea reprezentării
cu relatarea deschide mai multe
culoare discursive. De-a lungul lor,
găsim consemnate stările de transă
extatică, de factură erotică și
spirituală, al căror scop pare a fi
cunoașterea și experimentarea
realității pentru anihilarea egoului,
dilatarea conștiinței, multiplicarea
ei în diferite corpuri fizice și astrale,
intrarea în rezonanță cu elementele primordiale,
străbaterea universurilor paralele și contopirea cu
Dumnezeu, formă originară eternă a energiei
universale a vieții. Secvențele acestea sunt încărcate
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
vitrina editorială
78
de poezia senzualității și guvernate de o imaginație
perceptivă de o expresivitate specială. Îndepărtarea de
contingent conferă discursului ambiguitate ficțională,
lirismul poematic aprofundează viața la modul mistic,
dar rareori apare nehibridizat: „Cântecul răsăritului
umple văzduhul. Privesc sfera de aur roșu care se
ridică din ocean, sunt un condor la apusul vieții,
aripile mele mângâie lumina și răcoarea fremătătoare.
Ar trebui să vânez ca să-mi astâmpăr foamea. Doi
delfini fac salturi deasupra valurilor conducând
grupul către un loc numai de ei știut, puii de sub
burțile mamelor ies jucăuși și curioși dar nu se
îndepărtează mai mult de câțiva metri de acestea.
Împrejur bancuri de pești dau strălucire de argint apei
și pescărușii, abia treziți, țipă domol ascunzându-și
capul în oglinda purpurie. Toate acestea trezesc în
mine o dragoste uitată, mă aplec peste orizont, o parte
din mine se desprinde și cade, o parte urcă undeva,
printr-un coridor alb. Ca într-un film, îmi văd
încarnările viitoare de om în Atlantida, în Egipt, unde
fac parte dintr-un grup ezoteric, apoi în Mexic, în Asia
maritimă, în Persia, pelerin în Franța, pe pământul
mistic al traco-geților, leagănul civilizațiilor. Toate
cheile spre cunoaștere sunt caligrafiate în eter, toate au
formă de sfere înlăuntrul cărora apar desene
geometrice ce codifică simboluri eterne. Prin
rezonanță poți accesa universuri suprapuse tot mai
elevate și mai înalte și acest tip de cunoaștere directă
s-a moștenit la nivelul mentalului colectiv, chiar se
păstrează în arta populară prin țesături, cusături,
icoane, inscripționări pe sau în lemn și metale
prețioase. De ce m-am încarnat în femeie în această
existență? Mare enigmă.” (pp. 5-6.)
Acest tip de discurs „poetico-ezoteric” se
intersectează cu altele, parazitare, de factură didactic-
moralizatoare, referitoare la practici yoghinice și
teorii teosofice, ori cu reportajul informativ asupra
traseului prin Grecia arhaică, sursă a miturilor
culturale europene, dilatate până în teritoriul vechii
Dacii și în Munții Bucegi: „În altă zi mergem în
Munții Parnas unde locuiesc cele nouă muze și ne
întâlnim cu însuși Zeus care, spune legenda, a trimis
doi vulturi din direcții opuse și unde s-au întâlnit
aceștia a stabilit buricul Pământului, Omiros, în
mijlocul sanctuarului din Delphi. «Nosce te ipsum»
Pithia, Oracolul din Delphi a fost descoperit de
păstori. Se spune că primul păstor a venit din țara
Hiperboreenilor și realizez că aceasta ar fi localizată
exact pe teritoriul traco-geților, prin Munții Orăștiei și
Bucegilor unde s-au descoperit urmele unei
supercivilizații străvechi dar despre care nu numai că
nu vorbește aproape nimeni dar se și neagă sau se
ocultează cu bună știință contribuția celor ce au locuit
aceste pământuri la evoluția umanității. S-a dovedit de
către mari cercetători, și nu numai români, că limba
arhaică românească este rădăcina tuturor limbilor
indo-europene ” etc. (pp. 28-29.)
Întâlnirea cu vestigiile faraonice ale
Egiptului antic, cu deșertul și cu Fluviul Sacru Nil
afirmă aceeași stare de adorație, empatie și vibrație
caracteristică experiențelor extatice din prima parte,
dar relatarea călătoriei alunecă spre anecdotica facilă
de tip colocvial; pe parcursul ei se vădește că
experiențele spirituale nu transformă, nici nu sting
egoul Ailinei, care gustă cu voluptate situația de a se
afla în centrul atenției și admirației grupului de
excursioniști și al noilor ghizi, care o conduc prin
spațiul terestru și acvatic, irezistibil atrași de
frumusețea ei de Nefertari, „cea mai frumoasă femeie
a Egiptului Antic”, și de capacitatea sa de a intra în
rezonanță empatică nu doar cu ei, ci cu întreaga lume:
cu piatra care a edificat civilizația egipteană, cu un pui
de crocodil pe care-l sărută, cu o cămilă care plânge la
auzul vocii ei pline de iubire; maseurului de la hotel „i
s-a pus pata” pe ea, căpitanul îi încredințează pentru
un timp cârma vasului de croazieră, iar Ailin observă
invidia și fascinația exercitate de prezența ei asupra
„cucoanelor” și bărbaților din preajmă.
În „oglinda de jad” a timpului și spațiului, a
cerului, apelor și pământului, a oamenilor din jurul
său și a propriei vieți, în numeroasele reflectări, Ailin
se descoperă pe sine și învață să se accepte cu
recunoștință și iubire: „Deschid ușa apartamentului și
iubitul meu rămâne dincolo de ea, o închid fără a privi
înapoi și mă raportez la ghid simțind că mă copleșește
o însingurare vecină cu țipătul. Ce simplu e să fii pe
culme și să cazi apoi în abis, cât de periculos! Noaptea
care urmează visez că sunt într-un spațiu binecuvântat
și privesc, din înălțimea unei clădiri impunătoare, în
jos unde apare ghidul meu. El își ridică privirile spre
locul foarte înalt unde mă aflam și aud telepatic
următoarea propoziție: - Îți mulțumesc Doamne
Dumnezeule că exist.”
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Leo
BUTNARU
din sens opus
O mie de cuvinte
sau viaţa lui Flu
79
...Şi ţinând seama că o parte
considerabilă din marea lor experienţă o
aduseseră cu ei din nou, ştiau multe.
Italo Svevo, Mama
Împinse uşor cu picioruşele-i în minusculul
aerostat al crisalidei şi, o clipă mai târziu, ieşi din tunelul
ei, însă, instinctiv, vru îndată să se retragă iar în cartuşul
pupei, deoarece o rază fierbinte de soare era cât pe ce
să-i găurească plăpândele-i aripioare: sub jarul luminii,
câteva firicele de polen de pe ele chiar se făcuseră
scrum. Noroc că Flu se orientă expres, dându-se sub cea
mai apropiată frunză, umbra căreia avea să-l protejeze.
Modul în care reacţionase la prima primejdie cu care
fusese întâmpinat îl făcu să-şi spună că, precum se vede,
cu experienţa dobândită în gogoaşă, el poate deja să
pornească în lumea mare: se descurcă! La urma
urmelor, cu ce este mai prejos un falnic fluture faţă de
pricăjitul boboc de raţă abia ieşit din găoace, însă care
se aruncă temerar în apă şi înoată ca de când hăul?
– He, a zbura în libertăţile lumii e cu mult mai
ceva, decât să te ţii pe apele băltoacelor! conchise Flu,
astfel adresându-şi prima lăudăroşenie din viaţa lui.
Se zgâi de sub streaşina frunzei şi văzu
imensităţile spaţiului. Fantastice, ce mai! Dar n-ai spune
că s-a mirat prea de tot, însă, totuşi, manifestă
curiozitate, întrebându-se cu glas ta-a-re(!):
– Da' ce-o fi oare dincolo de dunga aia ce
uneşte pământul cu cerul?
După alte câteva clipe de nedumerire şi
ignoranţă, îşi zise:
– Ia să mă dumiresc eu ce şi cum! astfel
manifestând o colosală, dacă nu chiar o fabuloasă râvnă
în dorinţe (zicem colosală, fabuloasă, raportând excesul
de râvnă la infima fiinţă a eroului nostru).
Numai că în clipa următoare atenţia lui Flu fu
atrasă de flacăra solidificată a unui mac ce roşea undeva
jos, la marginea umbrei arborelui din vârful căruia
privea, cerceta, se informa... Concentrându-şi atenţia de
cât era el în stare asupra macului, Flu uită imediat de
nemaipomenita dorinţă de a pleca să vadă ce-o fi să fie
oare dincolo de orizont. Era firesc să uite, deoarece câtă
memorie poate încăpea într-un căpşor de mărimea
firuţului de mac? Şi aşa se face că, de cum gândesc la
altceva, fluturii uită imediat ce ştiuseră o clipă mai
înainte, conştiinţa fiindu-le asemenea sclipirii unei
scântei care, trecându-se, cedează locul altei scântei; şi
tot aşa, din bliţ în bliţ, conştiinţa de fluture îşi întreţine
percepţia segmentată, ai putea spune – ferfeniţită.
– Să se mai potolească puţin jarul soarelui şi
cobor să văd ce comedie-pramatie o mai fi şi boţul ăla
de roşeaţă, îşi zise Flu, zgâit la macul de jos, numai că şi
această intenţie îi zbură instantaneu din firuţul de
căpşor, deoarece, în clipa următoare, pe o creangă
lăturalnică văzu o stăncuţă ce stătea pe marginea
cuibului ei.
– Cine eşti? îi strigă ameninţător Flu.
Fără să-i răspundă, stăncuţa continuă să
privească în căuşul cuibului. Privea cu multă dragoste şi
înduioşare, cu un fel de uitare de sine privea. Flu
renunţă să repete întrebarea. Dacă ar fi repetat-o, ar fi
însemnat să-şi dubleze un gând, făcându-l de două ori
mai voluminos, pe când, real vorbind, în căpşorul unui
fluture nu poate încăpea decât un singur gânduleţ
într-un singur exemplar – nicio aşchie mai mult!
– Proasto! îi strigă Flu stăncuţei, atins în
orgoliul că aceasta nu-i acordă strop de atenţie.
Pasărea continua să facă ceea ce făcuse:
privea atent în cuib.
– Bovino! mai strigă Flu, îngroşând gluma,
gândind că de data aceasta a jignit pasărea de-a binelea,
adică rău de tot.
Însă stăncuţei nu-i tresări barem o pană-
peniţă.
Dat fiind că prima imprecaţie – „Proasto!” –
fusese ştearsă din memoria insectei-lepidoptere de cea
de-a doua – „Bovino!”, peste aceasta din urmă Flu a
suprapus o exclamaţie şi mai şi.
– Măgăriţo! îi mai strigă el stăncuţei, insistând
în aroganţa şi obrăznicia ce-l cuprinsese ca din senin. Să
fi ţinut şi ele de experienţa acumulată deja în crisalidă?...
Din fericire, însufleţirea lui Flu întru a rosti
nesăbuinţe i-o curmă un gând plin de curiozitate şi ceva
tandreţe.
– De ce totuşi se uită ea atât de atentă în cuib?
se întrebă şi, bătând din aripioare, străbătu labirintul
frunzişului, ajungând la cuibul stăncuţei.
Pasărea însă zbură aiurea.
– Se teme de mine! conchise triumfător Flu,
aşezându-se exact pe locul unde o clipă înainte se aflase
pasărea. Ba mai mult: Flu trăi cu certitudine senzaţia că
totul şi toatele de pe lume trebuie să i se supună doar lui!
Numai că pe dată napoleonismul acestui gând(uleţ) i-l
spulberară câteva ciocănituri uşoare ce veneau de la cele
două găoace din cuibul stăncuţei. Şi, până a se dumeri
Flu ce şi cum, una din găoace plesni, din ea risipindu-se
câteva aşchii (că n-o să le spui cioburi, nu?) de coajă
albicioasă. Intrigat de curioasa întâmplare, Flu sări pe
găoacea încă ne-plesnită. Se auziră din nou câteva
ciocănituri. Coaja găocii tresări, cutremurându-se
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
din sens opus
80
uşor-uşor, însă zgâlţâindu-l destul de neplăcut pe
delicatul şi prea curiosul nostru erou. Fireşte – poate
ajunge chiar şi la mintea-mintişoara unui fluture! – iată-
iată, din găoace, la lumina zilei apărea-vor puişorii de
pasăre. Însă nu putem fi siguri şi de faptul dacă Flu
pricepuse că stăncuţa nu se zburătăci din motivul că s-ar
fi speriat de el, ci se grăbea deja după hrană pentru
odraslele care aveau să apară din găoace.
Curând, din micul aerostat al oului care
plesnise primul se ivi puişorul.
–Noroc! îi strigă Flu, privind cu ambii săi
ochişori microscopici într-un singur ochi al puişorului.
Stăncuţul însă, în virtutea experienţei
acumulate încă în găoace, căscă pliscul şi, nitam-nisam,
ciuguli, înghiţindu-l pe neastâmpăratul, pe fluşturaticul
Flu!
…Abia când aluneca deja pe gâtiţa
puişorului-stăncuţ, lui Flu i se redeşteptă simţul
memoriei şi el îşi aminti că, mânat de o nestăvilită
curiozitate, intenţiona să zboare să vadă ce o fi oare
acolo, departe, după orizont! Ah, care altă dorinţă poate
fi mai colosală decât cea de a vedea ce e după orizont,
după orizont, după orizont?!...
Dacă s-ar fi întâmplat prin preajmă vreun om
care, aşa, dintr-o curiozitate în amestec cu naivitatea, ar
fi fost să fixeze clipita ieşirii lui Flu din minusculul tunel
al crisalidei şi, împins de aceeaşi curiozitate şi naivitate,
ar fi urmărit câteva clipe protagonistul nostru, fixând şi
clipa în care sărmănelul Flu fu înghiţit de puişorul
stăncuţei, omul ar fi constatat că între cele două
evenimente nu trecuseră mai mult de zece minute;
minute bântuite de vrere şi orgoliu, de ambiţie şi
neputinţă, de puţină cunoaştere şi multă ignoranţă. Zău
aşa: trecuseră nu mai mult de zece minute, cam tot
atâtea câte i-ar fi necesare cuiva pentru a citi această
nuveletă compusă cam din o mie de cuvinte. O mie de
cuvinte... Concretizez cifra, deoarece, în comparaţie cu
cele zece minute, o mie de cuvinte par a însemna mult
mai mult, ba chiar foarte mult: cifrele au osebitul dar de
a amplifica iluziile. Da, da, Flu vieţuise răstimp egal cu
cel în care se citeşte această mie de cuvinte. Mult?
Puţin? Viaţă, totuşi...
Ultima călătorie a lui Ulise
Nu există minciuni, nici îndelungi
rătăciri, ci un Ulise printre bunurile sale.
Se va ridica, va intra în casă, o va
îmbrăţişa pe Penelopa, apoi se va îndrepta
ca de obicei spre tăvile cu carne friptă.
Jean Giono, Naissance de l'Odyssée
Din pelerinajul său la Muntele Parnas, Ulise
se întorsese puţin spus dezamăgit. Eroul invincibilei
stăpâniri de sine care covârşise nenumăratele piedici de
pe pământ şi ape îşi dorise o călătorie solemnă, ritualică,
purificatoare şi iniţiatică, însă în urma celor văzute
acolo, sus, avea să se simtă ca şi inutil, umilit, asemeni
insului despre care s-ar putea spune că pe zei îi doare în
cot de el.
Dorise să înţeleagă cum, prin ce metamorfoză
divină grelele încercări ale destinului său, impuse de
blestemul zeilor în urma nesperatei mărinimii a
aceloraşi idoli, se preschimbaseră în bine, în baftă, s-ar
putea spune, abătându-se ca un miraculos suflu
sacramental asupra lui Homer, făcându-l pe acesta un
neîntrecut aed întru proslăvirea sa, a lui Ulise, fiul lui
Laertes, ajuns personaj nemuritor într-o epopee în veci
inegalabilă. Ba mai mult: după ce eroii învingători ai
Troiei căzură, răpuşi, unul după altul, el, Ulise, graţie
proniei parnasiene, rămăsese în viaţă, pentru a se
împotrivi tuturor celor care călcau legile drepte ale
lumii, pedepsindu-i.
Aşadar, pentru a înţelege nelămuritele mistere
ce-l priveau şi pentru a le aduce daruri zeilor, Ulise
pornise în acel pelerinaj canonic spre Sfântul Munte
Parnas. Însă avea să revină din nou în Itaca, puţin spus
dezamăgit. Pe calcaroasele înălţimi ale Muntelui Sfânt,
fusese de-a dreptul stupefiat, astfel simţindu-se în
continuare, scrâşnind din dinţi şi suduind amarnic,
precum Heracles când curăţa puturoasele grajduri ale
lui Augias, săvârşind a cincea din cele douăsprezece
enorme prostii ale sale. (În atare apreciere se făcea
simţit probabil orgoliul şi egoismul lui Ulise care, chiar
şi în infinita şi haotica lume a miturilor, nu era dispus să
tolereze o rivalitate întru atribuirea gloriei.)
Oricum, acolo, la pragul Marelui şi Unicului
Templu al zeităţilor parnasiene, toate i se păruseră
intrate într-o ireversibilă criză a decadenţei şi pierderii
de importanţă.
La Delfi, preoteasă Pythia nu catadicsi să-i
răspundă. Zadarnic invoca Ulise, de nenumărate şi
stăruitoare ori, Oracolul, rugându-l să-i sugereze ceva
important referitor la viaţa sa de viitor sau să-l
binecuvânteze pentru pelerinajul ce avea a-l întreprinde
spre culmile Parnasului – Misteriosul Divin nu-l
învrednicise măcar de un suflu abia-abia murmurat,
susurat drept cel mai elementarisim semn de atenţie, ca
să nu mai vorbim de o eventuală consideraţie...
Însă chiar dacă la Delfi fusese tratat cu o
cinică muţenie, Ulise nu renunţă totuşi să ia pieptiş
calcarosul munte blagoslovit întru sălăşluirea zeilor.
– Şi ce nu ţi-a plăcut, mă rog, acolo, pe
Parnas? îl întrebase Penelopa, văzându-l atât de
deprimat, cu faţa adumbrită de expresia unei stupefacţii
imposibil de tăinuit sau atenuat.
Ulise nu-i răspunse. Mintea muierii, fie
aceasta chiar Penelopa, n-ar fi fost în stare să-i înţeleagă
perplexitatea, deoarece cauzele nu stăteau la suprafaţă,
ca dresurile, ci trebuiau descoperite şi cumpănite într-un
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
din sens opus
81
mod sagace. Iar cel ce reuşea să facă acest lucru avea să
ajungă inevitabil la adâncile şi tristele concluzii care îl şi
dezolaseră până la stupoare pe inegalabilul erou al
uriaşei epopei homerice.
Însă celor dornici de-a înţelege totuşi câte
ceva din neprotocolara şi descurajanta întâmplare,
Ulise le putea oferi doar nişte date foarte vagi ale
problemei, constând într-o sumară descriere a
priveliştilor dezolante pe care îi fusese dat să le vadă
acolo, pe Muntele Zeilor.
Pe versantele Parnasului, o vestală deşănţat
de bătrână (de fapt, atât de mult nu trăieşte nimeni...),
pentru a întreţine Focul Sacru în Marele Templu,
strângea, de tizic, bălegarul rămas de pe urmele
aripatului trăpaş al cerurilor Pegas care, din vreme în
vreme, cobora la păşunile alpine. Nobil nu doar din
spiţă, ci şi din fire, în pofida dezgustului pe care-l
simţea în acele clipe, Ulise se oferise să o ajute pe
bizara vestală (el, cel ce cunoscuse farmecele cu care
vroiau să-l cucerească Circe, Calypso sau Nausicaa!),
ducându-i coşul cu bălegar până în pragul Templului
în interiorul căruia – ţinea minte – muritorii de rând
nu au dreptul să intre. (Iată şi problema: el, Ulise,
era... de rând, sau – în afara rândului, sub incidenţa
excepţiei?)
În pragul sfântului locaş, o gallus bankiwa,
adică o găină oarecare, plebee a orătăniilor, scurma
cu o râvnă încrâncenată în cenuşa Păsării Phoenix.
(Amănuntul referitor la provenienţa scrumului i-l
oferi însăşi vestala. Dar nu e exclus ca deşănţata aia să
fi minţit cu bună ştiinţă şi rea intenţie, pentru ca Ulise
să nu creadă cumva că cenuşa ar proveni de la arderea
în vatra Templului Sacru a ceea ce strânsese dânsa în
coş de pe urma aripatului Pegas.)
Orătania ordinară, plebee, de-a dreptul
nepoetică şi neepopeică, scurma cu un zel nervos,
încât cenuşa se ducea pe vânt şi în vecii vecilor nu s-
ar fi găsit cineva în stare s-o adune, pentru a pune la
cale o nouă renaştere a Păsării Phoenix.
Şi ce naiba căuta cobaia aia de gallus
bankiwa în scrumul ăla? Pe dracu' căuta!... Căuta
motiv pentru propriul său cotcodăcit nemernic...
Până ajunse Ulise cu ofrandele sale la zei,
până se întoarse, trecuse vreme berechet. Nu ani şi
ani, ca în legendara-i călătorie de odinioară, însă
câteva luni tot trecuseră ele, pentru că din Itaca până
la Parnas se întinde destulă cale şi pe mare şi pe uscat,
şi pe uscat şi pe mare. Astfel că Penelopa fusese
supusă unei noi aşteptări grele şi, chiar de nu mai
arăta tânără, plină de nuri, ca altădată, ea nu renunţa la
vechile tabieturi de-a avea grijă de propria-i
persoană. Pentru a nu se îngrăşa prea mult, din când
în când Penelopa proba câte o cămaşă de forţă. (Talia
i-o păstra centura de castitate, dar nu şi de...
siguranţă...) Din necurmată grijă pentru supleţea
siluetei, doamna se siluia, supunându-se şi unor
şocuri electrice pe care le izvodea prin mângâierea
concomitentă a două sau mai multe pisici. (O, zeilor,
ce scânteieri şi furnicări misterioase! Ce icnete dulci
de matroană însingurată!...)
Iar la această nouă reîntoarcere a sa, tot slab,
dom'le, slab se arătă bietul ăsta erou Ulise, încât nu
aveai motiv plauzibil să crezi că chiar el este vestitul
marinar. N-ai fi crezut, în ruptul capului n-ai fi crezut,
dacă grijulia lui soaţă nu i-ar fi spus duios-dojenitor:
– Dragă, pe coloana vertebrală, pe osatura
şirei spinării pielea ţi se învolbură ca o pânză pe
catarg. Hai, mami, să mergem la masă.
Şi, odată re-ajuns printre bunurile sale,
Ulise se îndreptă ca de obicei spre tăvile cu carne
friptă.
În bucătăria bântuită de mirozne delicioase,
prin perdeaua de rafie din curte răzbătu strigătul
sacadat al unui curcan; strigătul gâlgâit ca o admiraţie
tâmpă care-l făcuse pe Ulysses să se crispeze cu
dezgust: eroul îşi amintise de împănata aia orătanie
plebee ce scurma cu râvnă înverşunată în cenuşa
Păsării Phoenix.
– Bankiwa mamei mă-sii, gata, nu mai plec
nicăieri! Iar când o fi să fie, să-mi daţi cenuşa pe vânt!
exclamă Ulysses în timp ce înşfăca o halcă de
friptură.
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Marius
CHELARU
Crimeea privită dinspre azi,
către ieri şi mâine (V)
jurnal de călătorie
La Han-Saray, Bahcisaray
(continuare)
Auzind despre povestea stră-străbunicului meu
şi a „cadânei” (care se prea poate să fi fost de neam
cerchez ori de prin părţile Lehiei ori cine mai ştie), mai
mulţi tătari din grupul nostru, dar şi din Crimeea au fost
plăcut surprinşi, şi, poate mi s-a părut, dar parcă m-au
privit cu o lumină mai caldă în ochi. Apoi unii m-au
întrebat ce simt în legătură cu asta, dacă mă socotesc tătar.
Le-am spus că am fost emoţionat, nerăbdător să ajung
aici, curios, că ţin la trecutul familiei mele, şi că, fără
îndoială, port în sângele meu şi o picătură, mică, din
sângele ei, de o fi fost ori nu tătăroaică. Dar e mult spus că
mă simt tătar. Sunt român. Dar, desigur, respir şi ceva din
ce înseamnă neamul ei, din trecutul ei, pe care l-a adus
acasă la mine, cu ea, de aici şi de unde o fi fost venită pe
lume.
Într-unul din pavilioanele de lângă ieşirea din
complexul Han Saray erau mai multe exponate
etnografice, ilustrate vechi, litografii, tablouri cu scene din
viaţa tătarilor de pe vremuri, diverse momente din istoria
locurilor, câteva cărţi (în arabă), tot felul de obiecte,
monede, unelte, costume ş.a. Erau chiar „camere” aşezate
ca şi cum ar fi fost o zi din viaţa de la Palat.
Într-un târziu, după ore bune de peregrinări pe
aleile grădinilor, prin pavilioanele palatului, printre
monumentele care aduceau aminte de ce însemnase
odinioară Hanatul Crimeii, am plecat să luăm masa.
Mi-ar fi plăcut să văd şi Mariam-Dere, Valea
1
Mariei, din Pasul Mariupol, dar nu era în itinerar . Aici
este Lavra din Crimeea. Este cea mai veche mănăstire din
Crimeea, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”,
fondată de nişte călugări bizantini care locuiau într-o
colonie grecească, pare-se numită Marianopol, „Satul
Mariei”. Aici se află icoana Theotokos Panaghia.
*
Încet, unii dintre noi, parcă nedorind să ne
despărţim aşa uşor de palat, am ieşit din Han Saray. Venea
un miros îmbietor de covrigi de undeva… sau de pâine
coaptă. Era prin apropiere vreo brutărie şi brutarul chiar
atunci îşi scotea copturile …
Am privit încă o dată la zidurile din faţa mea,
încercând să îi văd cu ochii minţii pe cei doi, bărbatul
moldovean şi fata din Saray, strecurându-se cumva la
adăpostul nopţii, către drumurile ocolitoare lungi, lungi de
tot, pe care le-au străbătut cu bine până în satul din codrii
Moldovei.
Am plecat către locul unde urma să luăm masa,
la o pensiune - restaurant cu specific local, construită
undeva între înălţimile stâncoase. Am trecut în drumul
nostru cu privirea peste stâncile „Fortăreţei evreilor”.
Din loc în loc, pe drum, am văzut câteva grote
în munte din care două-trei păreau locuite. Nu am reuşit
să aflu de către cine. Nici nu am insistat, dar mi-am
propus să mai întreb, însă fără folos. Cine ştie de când
fuseseră săpate sau amenajate, poate de călugări creştini,
poate de tătari.
Stâncile înconjoară locul. Sau poate că, peste
secole, încă îl păzesc.
În timp, casele, clădirile s-au ivit şi au înmugurit
a localitate, ca fruct al stâncilor. Iar acolo unde putuseră,
oamenii plantaseră pomi, creaseră ogoare mai mici sau
mai mari pe care le îngrijeau cu trudă evidentă. De altfel,
până ajunsesem la Bahcisaray străbătuserăm ceva distanţă
fără cine ştie ce densitate de localităţi. Oamenii erau
împărţiţi în autocarul nostru. Unii, tăcuţi, poate încă se
gândeau la palat şi la istorie, alţii discutau animat despre
Bahcisaray, despre Han Saray, despre trecut, despre
prezent, ba unii chiar despre mitingul de pe data de 18
mai.
Pensiunea este aşezată într-o locaţie deosebită.
Pare a fi un loc vizitat, poate şi pentru că foarte aproape
este Zıncırlı Medrese/ „Medresa/ Şcoala cu lanţ”, pe care
ştiam că o vom vizita după masă.
Tarabele cu suveniruri, destul de numeroase, la
care vânzătorii aşteptau bucuroşi de oaspeţi şi-au găsit
repede muşterii care cumpărau de toate, de la fesuri şi
piese de îmbrăcăminte tradiţionale, la chinezării. Şi erau
de toate chinezăriile, de la ceasuri la… tot felul. Doar se
ştie, Dumnezeu a făcut Pământul, restul lucrurilor le-au
fabricat chinezii…
Dar, până la urmă, foamea a răpus pe toată
lumea şi ne-am aşezat la mese „turceşte”. Restaurantul era
în curtea pensiunii, în aer liber, avea un fel de „separeuri”
ridicate pe un fel de prispă, cu măsuţe joase şi tot ce
trebuia ca să stai „turceşte” şi să poţi mânca. Erau şi
câteva locuri pe scaune, ca acasă, dar am preferat o
măsuţă ca asta. Mai mâncasem astfel în multe locuri, de
multe ori, aşa că nu mă incomoda cu nimic poziţia. Printre
mesele noastre, tot timpul cât am mâncat, s-au plimbat în
voie păuni care aveau ce aveau cu nişte felinare aşezate la
joasă înălţime. Mâncarea a fost şi cu feluri ca pe la noi (cu
sărmăluţe, e drept un pic diferite şi în ce priveşte gustul,
poate pentru că aveau nişte mirodenii locale), dar şi cu
altele „ca la ei”. De pildă, în ceai nu s-a spus zahăr sau
miere ori mai ştiu eu ce. Ni s-au adus nişte farfuriuţe cu un
82
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
jurnal de călătorie
83
soi de bombonele (pe care le întâlneşti şi la turci,
şi în unele zone arabe), cărora tătarii le spun
„şeiker bombon”. Sunt de fapt „bomboane de
zahăr” pentru ceai.
Majoritatea celor cu care eram,
inclusiv tătari, au ales să stea pe scaune,
„europeneşte”. Eu am ales o masă în care
puteam sta „turceşte” Aşa că am stat la masă şi
cu două tătăroaice amabile, cazate acolo. Din ce
am discutat cu ele bucătăria de la pensiune, cel
puţin, nu era foarte diferită de ce ştiau ele de la
tătarii de pe la noi. Doar la gust, uneori, erau
mici diferenţe, datorate condimentelor sau
diverselor ingrediente care aveau altă pondere.
Exista şi posibilitatea ca oamenii de la restaurant
să „ajusteze” meniul funcţie de clienţi, cine ştie.
După masă am ieşit să arunc o privire
în jur. De undeva se auzea o muzică orientală.
Nici un alt zgomot, nici o maşină.
Doar vântul, muzica.
Apoi am auzit un tropot de cal.
Am închis ochii şi pe lângă mine parcă a trecut
2
un grup de tătari călare, aşa cum îi vedea Raffet (cel care,
în trecere prin Principate, pictase şi Mitropolia din
Bucureşti) la jumătatea secolului al XIX-lea…
După câţiva paşi eram între tarabele cu
suveniruri.
Zıncırlı Medrese
După masă am mers la Zıncırlı Medrese/
„Şcoala cu lanţ”, un seminar islamic ctitorit de Mengli
Ghirai Han. Tot el a ctitorit şi o moschee care a poruncit
să fie alcătuită după modelul Hagiei Sofia. De prin secolul
al XIX-lea a fost distrusă treptat.
Nu am reuşit să aflu dacă însuşi hanul a avut
pofta să fie acel lanţ atârnat la uşă, pe sub care trebuiau să
se aplece ca să poată intra în şcoală toţi cei care îi păşeau
pragul, fie ei mai mari sau oameni de rând. Este un semn
şi de umilinţă, dar şi de respect faţă de ce însemna cultura,
educaţia, actul educaţional pentru tătari.
Şi înăuntru totul mi s-a spus că a fost
dintotdeauna sobru, fără zorzoane, fără lux. Aşa şi arătau
cămăruţele prin care am intrat. În unele dintre ele se
păstrau în vitrine foi de pergament, pe piele, pagini
străvechi de pe care învăţaseră cine ştie câţi tineri care
trecuseră pragul şcolii, după ce se plecaseră pe sub lanţ,
prin zalele căruia care am privit şi eu afară, înainte de a
ieşi.
Se făcuse de acum târziu, aveam drum lung de
făcut, către Sevastopol, iar a doua zi în alte părţi.
Am plecat către „casă”, fiecare cu gândurile lui.
Pe drum, trecând din nou prin Bahcisaray,
m-am uitat la portul oamenilor. Prea puţin mai aduce
aminte de felul în care îi văzuse Raffet la vremea lui…
Sevastopol
„În zgomotul de tunuri ce tună ne-ncetat
La Crîm, pe triste ţărmuri, me primblu întristat,
Şi-n cale-mi, pretutindeni, calc ţărnă de morminte
Sub care zac perdute grămezi de oseminte.
[……………………………………………]
O, Doamne ! fie, fie ca sângele vărsat
Pe sub aceste ziduri într-un răsboiu turbat
Să deie-o roadă bună, un drept de re-nviere
Pentru-a mea ţară scumpă ce zace în durere!
Sevastopol. — 1855.”
Vasile Alecsandri, „La Sevastopol” (fragment)
Sevastopol (Aqar, cum îi spun tătarii) nu mai
aminteşte prin nimic, din cât am putut vedea, de
înfruntările distrugătoare care au avut loc acolo, în atâtea şi
atâtea războaie. Cum va fi arătat când l-a văzut Vasile
Alecsandri, cum scria lui Ion Ghica în 1855, care s-a suit,
împreună cu Baligot „pe vaporul ce merge la Kamiez,
zicînd adio lui Negri, lui D. Rallet şi ţie şi la mulţi oficeri
francezi din tabăra dela Marlac, carĭ aŭ venit să ne vadă
plecînd.”. Apoi, peste zile de drum pe mare, scrie poetul
de la Mirceşti, „amicul mea şi eŭ ne plimbam de-a lungul
poduluĭ şi sondăm cu ochiĭ orizontul pentru ca să zărim
coastele Crîmuluĭ, sperînd ca vom întrevedea mai cu
seamă turnul Malacopuluĭ. Acest turn, devenit celebru,
apare în închipuirea noastră cu prestigiul misterios al
monumentelor fabuloase, dar mai avem încă multă mare
de brăzduit, pînä a ne găsi faţă cu el ; prin urmare ne
pogorîm în cabina ca să adormim în plăcuta legănare a
valurilor alinate.”
Lângă Zıncırlı Medrese
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
jurnal de călătorie
84
Istoria şopteşte şi aici de peste tot din miile de
piepturi ale celor care s-au înfruntat, de-a lungul secolelor.
Colinele, altădată pline de canonada tunurilor şi
de sutele şi miile de soldaţi care se luptau cu încrâncenare
pentru fiecare colţ de pământ, în, de acum, îndepărtatul în
timp Război al Crimeii, mulţi pierzându-şi viaţa aici.
Scria Vasile Alecsandri: „Întâlnim multe
corvete, carĭ vin dela Kamieş şi dela Balaclava ; ele aŭ
transportat proviziĭ pentru armatele aliate şi acum se
întorc la Constantinopol ducînd la spitalurile din Pera şi
din Scutari un mare
număr de bolnavi.
Noi îĭ salutăm în
treacăt şi eĭ ne
răspund cu glasul
slăbit : Vive la France
! Sărmaniĭ ! Cîţi din
eĭ sînt condemnaţi a
nu mai revedea patria
lor!”
Nu a fost
mai bine nici în a
doua conflagraţie
mondială, în 1944,
când oraşul ajunsese
un morman de ruine.
În acel al doilea
război în care şi
bunicul meu dinspre
mamă pare-se că a ajuns pe aceste meleaguri, cum
spuneam.
Acum este un oraş, cel puţin în partea pe care
am vizitat-o, care nu aminteşte cu nimic de toate acestea.
Amprenta rusească îmi pare cea mai puternică, de parcă
ruşii nu ar fi plecat ori stau să se întoarcă…
Sunt multe clădiri mari, şi mai noi, şi mai vechi,
dar în general curăţenia pare a fi la ea acasă. Cele de pe
faleză sunt de un alb desăvârşit.
De altfel albul este culoarea celor mai multe
dintre clădirile pe care le vezi în apropiere de mare.
Faleza este largă, pe ea aflându-şi loc şi cei care
se plimbă, şi pictorii, dar şi tonete cu mărfuri de tot felul,
de la cochilii de scoici, melci sau corali la fotografii sau
mărunţişuri de tot felul care ar putea interesa turiştii. Erau
şi baruri, unul cu exteriorul ca un vapor încă neterminat,
un altul pe un soi de cap care intra în mare abia cât să
încapă mesele terasei cu pricina ş.a.
Străzile principale sunt largi, iar arterele
comerciale sunt ticsite de magazine. La tot pasul se
plimbă, caută, privesc la vitrine oameni liniştiţi, femei
frumoase. Nu am avut ocazia să văd cum arată cartierele
mărginaşe ca să am o imagine de ansamblu, dar criza şi-a
arătat colţii şi aici. Aşa se face de pildă că, în multe dintre
magazine, mai ales în cele de lux, abia de vezi din când în
când clienţi. Sunt mărfuri interesante pentru turişti,
suveniruri de tot felul, şi pentru cei cu mai multă, şi pentru
cei cu mai puţină dare de mână, dar depinde de gusturi.
Spun asta pentru că, aşa cum se întâmplă mai peste tot, şi
aici kitch-urile sunt la putere pe alocuri. Însă poţi găsi şi
mărfuri de certă calitate, deşi preţurile sunt de multe ori un
obstacol pentru mulţi. Uneori preţurile sunt de-a dreptul
ameţitoare în aceste magazine de lux. Am intrat, de pildă,
într-un magazin de haine de blană şi am văzut nişte
exemplare deosebite ca aspect, dar şi ca preţ. Am calculat
cu toţii şi am constatat că o haină de blană din acelea care
ne luaseră ochii tuturor
putea ajunge şi la 3000
de euro. Dar se pare că
p e a c o l o s u n t
cumpărători atât cât să
exi s t e as t f el de
magazine.
După ce am
ieşit din acest magazin,
am urcat puţin până la
un bulevard mare,
într-un punct din care
aveam o privelişte
largă. Am făcut loc
unei doamne tinere, de
o frumuseţe aparte,
elegant îmbrăcată, cu
mers felin, sportiv, care
at răgea pri vi ri l e
multora, să treacă pe lângă mine, dat fiind că eram un
grup car ocupa trotuarul. Ea mi-a zâmbit, şi a spus o
sumă. Câteva secunde m-am întrebat ce anume zicea sau
dacă am înţeles eu bine. Apoi mi-am adus aminte de alte
locuri frumoase, oraşe de pe coastele mărilor, şi am
înţeles.
Oraşele de pe litoral ascund tot felul de surprize
pe care fiecare le primeşte ori nu, le apreciază după cum
crede şi le judecă în felul lui.
M-am plimbat pe aproape toată lungimea
falezei, pe mai multe străzi din oraş. Am privit sau am
intrat în tot felul de clădiri. Se spune că toate oraşele
porturi seamănă între ele. Cred că este adevărat până la un
punct acest lucru, fiecare oraş, dacă oamenii locului au
ştiut să facă asta, dacă a contat pentru ei, dacă i-a ajutat şi
mersul istoriei, are un „ceva” numai al lui. Sevastopolul
lasă o impresie de curăţenie, de linişte aparentă, dar şi de
forţă latentă.
Cât priveşte grupul de tătari cu care eram, le-am
spus unora cu care am discutat că Sevastopolul, azi, este
un oraş care nu mai aminteşte cu nimic, din ce lasă să se
vadă, de Aqar.
1
Am reuşit să o văd altă dată.
2
Denis Auguste Marie Raffet (1804-1860); pictor, dese-
nator şi gravor francez.
Rada Sevastopolului în 1854 - din Charles Alexandre Fay,
Souvenirs de la guerre de Crimee, 1854-1856, Paris, 1867.
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Ilie
LUCEAC
Revista „Glasul Bucovinei”
la 20 de ani de apariţie
coordonate cernăuţene
85
O periodicitate reuşită a mass-mediei în
rândurile celor care citesc creează întotdeauna o alură
de prestigiu în orice regiune sau municipiu în care apar
mai multe publicaţii, mobilizând cititorii la o viaţă
culturală ordonată, intensă şi mai
viabilă. Dar dacă într-un astfel de
spaţiu există şi reviste de specialitate
care să ajungă la cititorul cultivat,
atunci viaţa culturală în localitatea
respectivă decurge corespunzător
nivelului cerinţelor cotidiene de
difuzare a informaţiei.
Bucovina (în acest context
avem în vedere şi partea de nord şi
partea de sud a Bucovinei istorice)
este o provincie în care viaţa
culturală a clocotit în toate timpurile.
Numărul instituţiilor superioare de
învăţământ de la Cernăuţi şi Suceava
confirmă acest lucru. Iar prestigiul
unei astfel de universităţi ca cea de la
Cernăuţi, înfiinţată în 1875, şi-a lăsat
peste ani amprenta în conştiinţa
intelectualilor de diverse etnii care au
locuit în Bucovina sau cunosc de la
părinţii lor importanţa şcolii de la
Cernăuţi, al cărei ciclu începea cu
Liceul „Aron Pumnul” şi apoi urma cu una din
Facultăţile ce existau la Universitatea din Cernăuţi în
perioada interbelică.
Dar să revenim la publicaţii, şi, în special, la
revistele ştiinţifice care apar în Bucovina. Este unanim
cunoscut faptul că o revistă ştiinţifică are cu totul alt
statut decât un cotidian. În primul rând, contează ce
orientare are publicaţia respectivă. O revistă de profil
literar se savurează într-un fel, una istorico-socială sau
politică se citeşte altfel, iar o revistă ştiinţifică de
specialitate, în domeniul fizicii, matematicii, chimiei,
ciberneticii, informaticii sau din alte domenii ştiinţifice
este consultată de specialişti, având priză doar la
cititorul avizat.
Recent s-au împlinit două decenii de apariţie
a revistei trimestriale de istorie şi cultură „Glasul
Bucovinei”, eveniment care a fost marcat odată cu
împlinirea aceleiaşi vârste şi a revistei semestriale
„Analele Bucovinei” (Rădăuţi) a Institutului
„Bucovina” al Academiei Române.
Evenimentul s-a marcat atât la Rădăuţi, cât şi
la Cernăuţi, unde îşi au reşedinţa fiecare din redacţiile
respective care pregătesc pentru tipar aceste publicaţii
bucovinene. Sub egida Institutului „Bucovina” al
Academiei Române, redacţia periodicului ştiinţific
semestrial „Analele Bucovinei” a organizat, în
colaborare cu redacţia revistei trimestriale de istorie şi
cultură „Glasul Bucovinei”, colocviile ştiinţifice
Bucovina. Carte, cultură, civilizaţie (Rădăuţi, 16 mai
2014, Casa Germană) şi Bucovina. Identitate, tradiţii,
valori (Cernăuţi, 17 mai 2014, Consulatul General al
României la Cernăuţi), consacrate
împlinirii a două decenii de la
fondarea acest or publ i caţ i i
bucovinene.
Pe lângă membrii ce fac
parte din redacţia revistelor „Analele
Bucovinei” şi „Glasul Bucovinei”,
care au ţinut fiecare câte o
comunicare, la colocviile din
Rădăuţi şi Cernăuţi au mai participat
cercetători ştiinţifici (dr. Mihai-
Ştefan Ceauşu de la Institutul de
Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi, cu o
comunicare intitulată Perspective
politice româno-germane în paginile
periodicului „Die Wahrheit”) şi
cadre didactice de la Universitatea
„Ştefan cel Mare” de la Suceava:
prof univ. dr. Ştefan Purici, prorector
al Universităţii „Ştefan cel Mare”,
care a vorbit la Cernăuţi despre
Comunităţile etnice din Bucovina în
preajma Primului Război Mondial:
între iredentism şi loialism, conf. univ. dr. Florin
Pintescu, cu tema Comunitatea germană din Bucovina
în perioada interbelică – date statistice, lector univ. dr.
Harieta Mareci Sabol, care a conferenţiat despre
Bucovina: memorie, discurs narativ şi provocările
identităţii, scriitoarea din Botoşani, dr. Lucia Olaru
Nenati, care a vorbit despre Ştefan cel Mare – ca mit
lucrător şi noumen eminescian. Păcat că nu am
beneficiat de ocazia ca să-l ascultăm pe prof. univ. dr.
Mihai Iacobescu, care era anunţat în program cu o temă
despre Bucovina în dezbaterile parlamentare în
perioada interbelică.
Una din prezenţele cele mai interesante ale
Colocviului a fost participarea la lucrările
simpozionului a scriitorului Ion Muscalu de la Iaşi,
prietenul şi susţinătorul fidel al revistei noastre, care a
fost prezent şi la Rădăuţi şi la Cernăuţi cu o interesantă
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
86
coordonate cernăuţene
comunicare intitulată Amfilohie Hotiniul – episcop şi
cărturar. Domnia sa a venit şi cu un roman istoric în
două volume, proaspăt apărut de sub tipar, despre
voievodul Vlad Ţepeş, reuşind, după părerea noastră,
să dea un răspuns documentat detractorilor
domnitorului Vlad Ţepeş, care au transformat pe
parcursul timpului biografia voievodului valah într-un
mit malefic, după apariţia în 1897 a romanului Dracula,
semnat de irlandezul Brem Stoker. Romanul Atacul de
noapte, semnat de Ion Muscalu, a văzut lumina
tiparului în două volume (partea I-Vlad Vodă Draculea
şi partea a II-a Vlad Ţepeş), apărute la Editura
Danaster, Iaşi, 2014.
Revista trimestrială de istorie şi cultură
„Glasul Bucovinei”, a fost lansată la 15 mai 1994, ca
revistă a Fundaţiei Culturale Române, preşedinte –
academician Augustin Buzura. După anul 2003
„Glasul Bucovinei” devine revistă a Institutului
Cultural Român, instituţia schimbându-şi titulatura
iniţială, fiind condusă în continuare de romancierul
Augustin Buzura. „Glasul Bucovinei” nu este o
denumire nouă pentru oamenii de cultură din Bucovina
istorică. Un ziar cu acest titlu a fost fondat în 1918, la
Cernăuţi, de către profesorul Sextil Puşcariu, şeful de
atunci al Catedrei de Limba şi Literatura Română de la
Universitatea din Cernăuţi. Însă programele acestor
publicaţii sunt diferite, revista de astăzi „Glasul
Bucovinei” (Cernăuţi – Bucureşti) urmărind obiective
în concordanţă cu actualitatea modernă. Un gând al
profesorului Sextil Puşcariu merită însă să fie reţinut. El
ne-a fost ca o călăuză în drumul nostru parcurs până
acum şi este actual şi astăzi pentru noi. Iată ce scria
celebrul lingvist, care a slujit cu abnegaţie cultura
noastră, limba română şi adevărul conştiinţei naţionale:
„Conştienţi de răspunderea ce o ia asupra sa cel ce are
chemarea şi putinţa de a forma opinia publică, grija
noastră de căpetenie va fi să ne ţinem la înălţimea unei
prese cinstite. Vom căuta să ne păstrăm independenţa în
orice condiţiuni, sprijinind fără a face cult de persoane,
pe cei ce vom avea convingerea că merită ajutorul
nostru, care nu se va degrada, însă, niciodată la
nedemne laude de reclamă” („Glasul Bucovinei”, 13
ianuarie 1919).
Între anii 2005-2012 în fruntea Institutul
Cultural Român a fost desemnat Horia-Roman
Patapievici. Din 11 septembrie 2012 până la 18 iunie
2013 funcţia de preşedinte ICR a fost deţinută de către
prof. univ. dr. Andrei Marga.
În anul 2013 s-au succedat doi preşedinţi:
prof. univ dr. Andrei Marga şi dr. Lilian Zamfiroiu,
actualul preşedinte al ICR. Menţionăm că până în
septembrie 2012 revista „Glasul Bucovinei” a apărut
fără întrerupere, timp de 18 ani.
Începând cu anul 2013 revista nu a mai fost
finanţată, invocându-se lipsa de fonduri bugetare.
Colectivul redacţiei s-a adresat către domnul preşedinte
ICR cu două memorii, în care s-a solicitat şi o întâlnire
în vederea unei discuţii despre situaţia creată şi viitorul
revistei „Glasul Bucovinei”, întâlnire care nu a mai
avut loc. Reieşind din situaţia creată, colectivul
redacţiei şi-a asumat responsabilitatea pentru faptul de
a nu întrerupe periodicitatea apariţiei şi a continuat să
lucreze la redactarea revistei, fiind impus de
împrejurări să caute sponsori.
Numerele 3-4 pe anul 2012, unite într-o
singură fasciculă care încă au mai fost tipărite la
tipografia ART Group din Bucureşti, iar numerele 1-4
pe anul 2013, de data acesta comasate într-o singură
revistă (ceea ce nu a mai fost până acum), a apărut cu
binecuvântarea şi sprijinul Înaltpreasfinţitului Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, cât şi cu ajutorul
Sfintei Mănăstiri Putna, al Liceului Tehnologic «Ion
Nistor» (Vicovu de Sus), al Primăriei Vicovu de Sus,
judeţul Suceava, cât şi al scriitorului ieşean Ion
Muscalu.
După cum am amintit, în luna mai a anului
curent s-au împlinit douăzeci de ani de apariţie a
revistei „Glasul Bucovinei”, care, cu toate că este o
publicaţie trimestrială, ea a încercat şi – vrem să
credem – a reuşit până în prezent ceea ce şi-a propus
iniţial, şi anume, recuperarea adevărului istoric prin
următoarele stratageme aplicate: respectarea
cronologiei istorice şi politice a provinciei istorice
Bucovina, descrierea activităţii partidelor politice, a
mărturiilor istorice; elucidarea aspectelor din viaţa
spirituală a bucovinenilor; ilustrarea bibliografiilor, a
activităţii personalităţilor ştiinţei şi culturii româneşti
din Bucovina. Revista publică de asemenea multă
memorialistică, diferite studii de demografie, creaţie
literară autentică (proză şi poezie), istorie şi critică
literară, probleme de lingvistică, de istorie a artei, studii
de etnografie şi folclor, şi, bineînţeles, materiale de
arhivă autentică. „Glasul Bucovinei” reuneşte studii şi
coordonate cernăuţene
87
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
cercetări despre tradiţia românească a Bucovinei
istorice şi contemporane, semnate de autori români şi
străini. În paginile revistei s-au publicat autori români,
în special din Bucovina sau cei care au scris despre
Bucovina. Se ţine cont de scriitorii tineri, care sunt
promovaţi în paginile revistei noastre şi au posibilitatea
să se afirme în domeniul poeziei, al prozei sau al criticii
şi istoriei literare.
Revista este pregătită şi redactată la Cernăuţi
şi tipărită la Bucureşti. Aşa a fost până acum, sperăm că
va continua şi în viitor să apară în această formulă.
Redactor-şef este prof. dr. Alexandrina Cernov,
membru de onoare al Academiei Române. Din
colectivul de redacţie fac parte prof. univ. dr. Ilie
Luceac (redactor-şef adjunct), dr. Marin Gherman,
poetul Vasile Tărâţeanu, membru de onoare al
Academiei Române şi ziarista Nadya Olaru-Cioban. Pe
parcursul celor douăzeci de ani de apariţie componenţa
redacţiei s-a mai schimbat, bineînţeles, însă colectivul
nominalizat mai sus a rămas fidel şi constant cauzei
revistei, atât în vremurile mai bune, cât şi în cele mai
puţin favorabile apariţiei ei. La aniversarea primului
deceniu de la apariţia revistei, redactorul şef al ei, dna
Alexandrina Cernov, menţiona: „Fondarea revistei
«Glasul Bucovinei» a însemnat pentru noi şi o
eventuală organizare a muncii ştiinţifice şi editoriale a
intelectualităţii din Ucraina, Republica Moldova şi alte
ţări, mai ales pe cei de origine bucovineană. Sub egida
revistei au fost organizate pe parcurs câteva conferinţe
ştiinţifice, concursuri pentru tineret, întâlniri cu cititorii,
saloane de carte, iar în 1996 colectivul de redacţie al
«Glasului Bucovinei» fondează la Cernăuţi Editura
«Alexandru cel Bun»”. („Glasul Bucovinei”, An XI,
Nr. 1-2 (41-42), 2004, p. 8).
Revista este difuzată în Bucovina,
Transcarpatia şi regiunea Odesa (Ucraina), în România
şi în străinătate. Principalele rubrici ale ei sunt
următoarele: „Bucovina – procese istorice şi sociale”,
„Dialoguri cu bucovinenii”, „Personalităţi
bucovinene”, „Pagini de istorie bisericească”, „Teorie,
critică şi istorie literară”, „Poezie. Proză”, „Arhiva
Bucovinei” ş. a. Pe parcursul celor 20 de ani de apariţie
în revista noastră s-au conturat în jur de 60 de rubrici,
care au reuşit să acopere o arie destul de întinsă a
preocupărilor culturale ale minorităţii româneşti din
Ucraina. Şi credem că e binevenit acest lucru. Mărturie
ne stau valorile culturale ale neamului, pe care
înaintaşii noştri le-au onorat în aceeaşi măsură. E de
datoria noastră astăzi să recuperăm şi să transmitem
generaţiilor viitoare valorile perene ale românilor din
Bucovina, care-şi au adânc împlântate rădăcinile în
acest pământ ce a dat culturii româneşti nume de
rezonanţă.
ales, atractivă, care te îndeamnă nu doar să o
citești, ci și să vorbești, să scrii despre ea. Bun venit,
Petronela Rotar și felicitări lui Mihai, ca și editurii Herg
Benet care continuă să ne facă surprize cu noii săi autori.
Sisif scrie un nou volum de poezii…
Valeriu Marius Ciungan este la al patrulea
volum de poezii. Întâmplarea face – şi poate nu atât
întâmplarea cât haosul şi capriciile difuzării de carte de
după 1990 – să mă fi întîlnit cu poezia acestui autor mai
mult decât interesant abia la cea de-a treia sa carte. Până
la Oameni în pardesie, carte excelentă, autorul din
Mediaş a mai publicat, la aceeaşi editură clujeană,
volumele Poveste de toamnă (2008, debutul în volum)
şi Haina de molton (2009). Din fericire, cel de-al treilea
volum antologhează primele două apariţii, aşa că mi-am
putut face o idee privind evoluţia lirismului său de la
începuturile editoriale încoace. Dacă titlul primului
volum e destul de convenţional, celelalte două îţi atrag
imediat atenţia prin dimensiunea lor „anti-lirică“
asumată. Asumată, dar şi jucată, autorul fiind o structură
lirică prin excelenţă, cum probează volumul la care am
avut norocul să ajung. Acelaşi lucru este, de altfel, bine
marcat şi de volumul aflat acum în faţa ochilor noştri,
Sisif pe casa scărilor – Adenium, Iași, 2013. Cred că
dl Gheorghe Manolache, prefaţatorul celei de-a treia
cărţi, are dreptate când constată caracterul de „contra-
replică“ a poeziei lui Valeriu Marius Ciungan faţă de
poetica optecistilor şi a nouăzeciştilor, ce vin de fapt în
continuarea celor dintâi, şi de asemenea afinităţile cu
post-avangardiştii de felul lui Constant Tonegaru şi
Dimitrie Stelaru sau Ben Corlaciu sau, uneori, cu poezia
„intimistă“ a lui Emil Brumaru. Însă dincolo de „aerul
de familie“, de eventualele „contaminări“, mai important
este ceea ce marchează originalitatea acestei poezii, deci
ceea ce marchează „despărţirea“ de familie, ceea ce face
individualitatea lirică, ceea ce trece de posibile influenţe.
În termeni blagieni, aş spune că, din fericire, acestea se
dovedesc mai degrabă catalitice decât modelatoare. Ce
aduce nou al patrulea volum? În ordine tematică –
dragostea, trecerea timpului, presiunea şi, uneori
prospeţimea cotidianului, temele eterne ale poeziei însă
asumate personal cît se poate de evident – şi ca viziune,
autorul îşi menţine – şi bine face! – opţiunile. Şi, totuşi,
este şi ceva nou în această carte nouă, ceva care
marchează un pas înainte în evoluţia poeziei sale, ceea
care ar putea fi definit ca un plus de limpiditate a
discursului, care mi se pare semnul cel mai sigur al
maturizării lirice. Valeriu Marius Ciungan a debutat
relativ tîrziu, dacă ne gîndim la media debuturilor în
poezie de aici, dar şi de aiurea. Dar avea deja conturată o
anume formulă lirică, o maturitate de viziune şi frazare
poetică. Poate din aceste motive, probabil nu în mod
premeditat, ci dus de impulsul liric, are o viteză rapidă de
biblioteca Bucovina literară biblioteca Bucovina literară
Alexa Pașcu, Destin, Iași,
Studis, 2014
Pr. prof. Gheorghe
Brădățanu, Poezia ca
rugăciune, Suceava,
Lidana, 2013
Calistrat Costin, Pe
contrasens... (re-versuri),
Bacău, Ateneul Scriitorilor,
2013
Cassian Maria Spiridon,
poeme în balans, Bistriţa,
Charmides, 2013
Nicolae Dabija, Psalmi de
dragoste, București, Detectiv
literar, 2013
Iulia Murariu Hînțești,
Poezia lui Octavian Goga
sau despre solitudine și
solidaritate, Iași, PIM, 2013
teatru
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Paula
GHINTUIALĂ
Trebuie să pierdem ceva*
Personajele piesei de teatru
EMA TOMESCU, scriitoare, 24 de ani
ADRIAN MANCIULEA, psiholog, 26 de ani
ŞTEFAN RODESCU, 24 de ani
RADU POPOVICI, 24 de ani
(doar pomenit) FELIX
Într-un cabinet al unui oraş dintr-o dimensiune
tristă, anul 2014.
Actul I
Cabinetul lui Adrian este suficient de spațios încât să
încapă mai mult de cincisprezece oameni în el, cu tot cu
mobilier și întregul confort pentru o ședință relaxantă, și tot
i-ar rămâne loc ca să se miște în voie și poate chiar să învețe
să danseze. Această iluzie a spațiului infinit este dată și de
ferestrele înalte, mărginite una de alta doar prin cadrele din
lemn închis la culoare ale ramelor, ce oferă o priveliște
superbă spre centrul orașului, spre scheletele
reprezentanțelor, spre freamătul neîntrerupt al oamenilor
care țipă și râd, sub un cer cenușiu de martie. Are piese de
mobilier răspândite peste tot, din lemn negru, deasupra unei
podele acoperite cu parchet, și o bibliotecă înșirată pe
singurul perete tencuit și vopsit - de fapt, singurul perete care
nu are ferestre. Ușa este în ton cu totul, cu trei gemulețe
așezate astfel încât să dea impresia unui trandafir uriaș și alb
care se naște din lemn. Măsuța de cafea, fotoliile, canapeaua
și perdelele subțiri care acum sunt trase - albe, imaculate, ca
niște pânze de păianjen ieșind în evidență pe negrul unui
perete din funingine. Aspectul sălbatic este dat de crengile
copacilor care se ridică deasupra nivelului marginii ferestrei,
acoperite cu pojghițe de ploaie, cât și vasele transparente cu
apă de prin încăpere care devin adăpostul unor crengi subțiri
cu diferite flori și muguri pe nervuri. Ema stă rezemată de
pernițele de pe fotoliul ei, ridicându-și picioarele și
încrucișându-le des.
ADRIAN: Ema? Esti atentă?
EMA: De ce nu aş fi, mă rog?
ADRIAN: Te uitai pe fereastră.
EMA: Plouă.
Îşi lasă privirea să alunece la loc pe cadrul de lemn de
abanos al ferestrei.
EMA: N-a mai plouat de două luni...
Băiatul o lasă să viseze pentru câteva minute.
ADRIAN: În ziua aceea a plouat, Ema?
EMA: Nu. Atunci a fost foarte cald.
Adrian îşi aranjează şi mai bine ochelarii pe nas.
ADRIAN: Suntem la a douăzeci şi opta noastră
şedinţă, Ema. Am vorbit până acum despre părinţi, modul
lamentabil în care conduci, tocurile care ţi se rup mereu în
staţia de metrou... chiar despre vremea de afară... (Bate
convingător în agenda pe care o ţine pe genunchi, în
echilibru) Şi totuşi, nu ai vrut să-mi spui nimic despre ce s-a
întâmplat cu tine.
EMA: Şi dacă am vrut să-ţi spun în mod indirect despre
perioada aceea?
ADRIAN: De ce nu poţi să-mi spui clar? - Să-mi spui
„uite, Adrian, am păţit asta, am simţit asta, s-a întâmplat
asta.” Şedinţele sunt programate astfel încât să te ajute să
ierți și să uiți, nu să vorbim despre apropierea Crăciunului.
Tu vii aici imediat după cursuri. Sincer, dacă nu ar fi meseria
mea, aș considera o pierdere de vreme să vorbești cu cineva
despre problemele din trecutul cel mai apropiat. În locul tău,
aș vedea mai importante temele și proiectele de diplomă,
decât niște discuții...
EMA: Atunci a fost vară.
Adrian se lasă pe spate în fotoliu, cu un zâmbet
răbdător schimonosindu-i trăsăturile.
EMA: Atunci au fost închise arterele principale. Intrai
în oraș, te învârteai poate puțin, dar nu mai ieșeai. Rămâneai
aici dintr-o greșeală, una stupidă literalmente, aceea de a
migra dintr-un loc într-altul. Partea urâtă a nenorocirii este că
întotdeauna primul loc este sigur sută la sută, pentru că nu
aveai cum să te stabilești într-un loc cu influențe nefaste, pe
când al doilea poartă mirosul pericolului. Iar oamenii pleacă,
deși știu sigur că vor ajunge într-un loc malefic. (Face o
pauză, dându-și o șuviță pe după ureche) Mi-ai zis la prima
ședință că oamenii au tendința de a se întoarce spre rău.
ADRIAN: Așa ai spus și la a... cincisprezecea ședință.
EMA (surâde): Chiar le înregistrezi?
ADRIANA: Sunt, până la urmă, ideile tale, n-am
dreptate? (Se apleacă în fotoliu, punându-și coatele pe
genunchii osoși) Am toate motivele să le arhivez, mai ales
că sunt probe viitoare.
EMA: De ce sunt probe concludente? Doar pentru că
erau colegii noștri?
ADRIAN: Nu mă întreba pe mine. (A dat din umeri)
Eu doar îmi fac meseria.
Adrian se ridică de pe fotoliu, lăsând agenda pe măsuţa
de cafea. Se întinde spre dulapul în care ținea toate cărțile;
era prinsă în peretele vopsit în verde, singurul de acest fel
din încăperea cu miros de cireș, cu mai multe
compartimente inegale și grămăjioare plastifiate de volume
grele, cu titluri scrise adânc în cotor. Atinge o ramă de
fotografii argintie, care stă între două ediții de Kafka. Se văd
trei chipuri familiare încadrate de copaci. Adrian se întoarce
în fața ei, cu rama îndreptată și răsucită astfel încât să vadă
exact cine erau subiecții.
ADRIAN: Prima oară, a trebuit să vorbesc cu Ștefan
despre ceea ce s-a întâmplat. Pe urmă, când au avut tot ce
le-a trebuit, mi l-au adus pe Radu. M-au pus să vorbesc cu
toți și probabil m-au ales pentru că am fost colegi și ne
cunoșteam suficient de bine cât să înțeleg până și din cel mai
mic gest ce vă supără, frustrează, surprinde, bucură,
întristează. Dar știi ce am observat în ceea ce vă privește?
EMA (înălțându-și capul): Ce?
88
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
teatru
89
ADRIAN: Toți alegeți să stați pe scaunul de la
fereastră. (Pauză) Știi bine la ce mă refer. De ce stați toți pe
scaunul de lângă fereastră?
EMA: Pentru că dorim să-l prindem pe Felix din urmă.
Actul II
ADRIAN: Când l-ai cunoscut pe Felix pentru prima
dată?
EMA: Aveam... şaisprezece ani. Tu erai încă colegul
nostru de palier, şi...
Ema face o pauză. Zâmbeşte larg.
EMA: ... și Felix era cel care stătea în spatele meu. Nu
era cel mai înalt băiat din clasă, dar avea ceva - o inflexiune
în aură - care-l făcea mare în ochii noștrii. Era talentat. Și
iubitor. Și... când spun că era iubitor, mă refer la faptul că
te-ar fi iubit chiar dacă l-ai fi lovit, jignit, trădat, pentru că
Felix a părut pentru toți salvarea. Am auzit odată din gura lui
Radu, înainte de... bătaie, că Felix se născuse pentru a ne
salva pe noi, pentru a ne face mai buni, pentru a ne face să ne
dăm seama că iubirea era chiar sub ochii noștrii și nu
încercam absolut deloc să o recunoaștem. (Zâmbește și mai
larg) Nu știu dacă este un gest egoist, dar eu mi-am dorit în
ultimele luni să nu se fi născut absolut deloc, pentru a
preîntâmpina acea zi.
ADRIAN: Și dacă nu s-ar fi născut, nu consideri că ar fi
fost o tragedie mai mare?
EMA (aparent șocată): Îți dai seama ce spui?
ADRIAN: Ema, cântăresc destul de bine cuvintele
înainte de a le rosti. Fără voia noastră, trebuie să filtrăm
întotdeauna gândurile, pentru că acestea rănesc chiar și în
forma lor cea mai pașnică. În viață, facem de asemenea
nenumărate alegeri. Dacă e să luăm evenimentul pas cu pas,
încă de când este posibil să se fi născut în mințile celor doi,
atunci au fost făcute nenumărate alegeri. Tu, Radu, Ștefan și
Felix, alături de restul, ați ajuns în momente de răscruce, în
care a trebuit să alegeți; poate au fost două posibilități, trei,
patru, chiar o infinitate de uși pe care le-ați fi putut deschide,
dar când v-ați văzut în inferioritate, cu destinul atârnând de
un fir de păr care indică moartea iminentă, unul dintre voi a
trebuit să schimbe puțin direcția lucrurilor: acela a fost Felix,
care nu a ales să pășească mai departe, încercând, așa cum
te-ai fi așteptat, să-i dezarmeze, să se lupte cu ei, să îi
lovească, ci a luat-o înapoi, crezând în izbânda lui. Și uite!
EMA: N-ai dreptate! Nu mi-am dorit niciodată ca Felix
să se folosească de această iubire imposibil de mare pentru a
ne ține pe noi în viață. Era suficient că și-o cantona în ceea
ce făcea: în picturile incredibile pe care le realiza, în poeziile
pe care le scria, în cărțile pregătite spre publicare, în filmările
originale - era la o distanță uite atât de mică (Își apropie
degetul mare de arătător) de împlinirea lui! Și ce s-a
întâmplat?
ADRIAN: A vrut să te apere pe tine.
EMA (țipând): Dar eu nu am vrut să mă salveze!
ADRIAN: Atunci, ce ai vrut de la el, cu adevărat?
EMA: Eu... eu am vrut să... trăiască și după. Eu am vrut
ca Radu să creadă în continuare că Felix s-a născut pentru a
ne salva pe toți, că îl va face și pe el să-și schimbe
comportamentul, că îi va da lui Ștefan iar încredere în
talentul lui, că ne va îmbrățișa iar, că își va arăta bucuria
când mă va vedea...
ADRIAN: Astea sunt dorințe infantile, Ema! (Își
scoate ochelarii și-și freacă ochii energic) Tu nu erai răpusă
de sentimentalisme, lacrimogene de teapa acestor dorințe;
erai stăpână pe propriile alegeri și nu te întorceai în urmă,
pentru a spune „ah da, ăsta e un personaj care a iubit-o, dar
este prea prost pentru a recunoaste”. Ce s-a întâmplat cu fata
care își dorea să fie neurochirurg?
EMA: Şi-a dat seama că mintea omului e prea
complicată pentru ea.
ADRIAN: Nu-i adevărat! Te-am văzut mereu cum îl
priveai pe Felix. Cum parcă îți doreai să ai curajul necesar să
te apropii și măcar să îl saluți, d-apoi să mai și întreții o
discuție. Cum spuneam: nu erai tu fata de la care să mă
aștept să vorbească despre o persoană ca fiind veriga
importantă dintr-un mecanism care să ne cuprindă pe toți.
Ce avea Felix în plus? Nimic, cel puțin din punct de vedere
structural. Până și mental era ceva întâlnit: picta, ceea ce un
procent din bărbații planetei fac - vezi și tu doar câți bărbați
pictori au existat în istorie! -, scria cam ca orice romantic,
vedea în lună cine știe ce salvare, nu își înnoda șireturile
unui tenes mai sus sau mai jos, avea o inteligență peste
medie, dar oricum, erau lucruri pe care nici măcar el nu le
putea stăpâni. Dacă m-ai întreba pe mine, aș spune că Felix
era doar un reprezentant al băieților care reușesc să nu scoată
un cuvânt urât la fiecare cinci minute. Dar te am în față mea
pe tine, această antifeminitate convinsă, care parcă s-a
scurtcircuitat la un moment dat din cauza acestui băiat! Ce
era atât de fascinant la el?
Şi-a lăsat privirea înspre podea, pe urmă a ridicat-o
repede spre el.
EMA: Va avea vreo relevanță la dosar... răspunsul
meu?
ADRIAN: Nu cred. E ca și cum ar fi vorba de o carte
despre roboți, iar tu ai comenta despre iubire.
EMA: Sincer? Chiar l-am iubit.
ADRIAN: De ce crezi că l-ai iubit și nu a fost doar o
simpatie?
EMA: Nu te gândi că, atunci când te îndrăgostești de o
persoană, începi să vezi fluturi sau vezi ceruri curgând de
miere, pentru că nu așa se naște. Nu există nicio schimbare
de acest fel, poate doar vezi calitățile lui înnăbuşind
defectele. Dar... știi cum e să ajungi să te gândești că
fericirea ți se poate trage și numai din a-l privi? Când te
îndrăgostești sincer de o persoană, nu vrei să o atingi, să o
dezbraci, să o săruți din obsesie carnală, ceea ce noi numim
impuls, ci ești fericit la gândul că el este fericit, stai și îl
admiri de la distanță când vorbește cu cineva, vrei să te faci
mic, invizibil, pentru a trece mereu pe lângă el, faci astfel
încât să îți intersectezi drumul cu el. Eu mă bucuram că îmi
dădea voie să stau pe un scaun, în apropierea lui, pentru a-l
vedea cum pictează, și mă simțeam împlinită cu gândul că
nu va pleca de la școală mai devreme decât mine, că vom
merge la bal în aceeași seară și poate vom dansa... Poate.
ADRIAN: Ai simțit de prima dată că ai astfel de
sentimente față de Felix?
EMA: Nu sunt adepta „dragostei la prima vedere”.
(Face ghilimele în aer cu degetele ambelor mâini)
Sentimentele se clădesc în timp, pe o temelie rezistentă, nu
se nasc spontan ca o vâlvătaie, pentru că există riscul ca ele
să se stingă. Dar de Felix toată lumea s-a îndrăgostit, de
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
teatru
90
parcă avea... o magie aruncată asupra sufletelor noastre.
ADRIAN: Și totuși... Radu și Ștefan i-au făcut rău. Nu
înseamnă că „vraja” asta (Îi imită accentul pus pe cuvânt)
despre care vorbești a fost anulată, la un moment dat, iar ei
au văzut în el cel mai mare pericol?
EMA: Nu știu. Țin minte teroarea din ochii lui și
fulgerul de durere care l-a brăzdat când...
Ema începe să-şi frece mâinile.
ADRIAN: Poate în astfel de momente, umanitatea este
abolită, în sensul unui teribilism care capătă proporții uriașe.
EMA: Știi că niciodată nu mi-am dorit să fiu în preajma
lui Felix?
ADRIAN: Și asta pentru că... Ema? (Șoptește și îi
atinge dosul palmei ei cu degetele)
EMA (cu o voce visătoare): Da?
ADRIAN: Spunea-i că nu ți-ai dorit niciodată să fii în
preajma lui Felix - de ce?
EMA: Pentru că Felix nu era un om de lume. Nu ar fi
suportat niciodată să fie scos afară din casă. De asta am spus
că nu am putut atribui un moment al zilei, ori al unui
anotimp, pentru că se întâmpla să îl văd destul de rar, și asta
doar la școală. De fapt, nimeni nu cred că putea să spună
„uite, Felix este adeptul zilelor cu soare, pentru că numai
atunci poate purta... tricouri mulate, nah”, ori „Felix se poate
exterioriza doar într-un mediu la fel de rece precum cel al
zăpezii aşternute”. Nici măcar când am stat în preajma lui,
observându-l cum lucra, nu am putut să îmi dau seama dacă
îi plăcea vara sau primăvara, dacă iarna tremura la fel ca
ceilalți sau dacă toamna avea mâinile reci. Iar el nefiind un
om care să iasă de bunăvoie din spațiul său steril, nu m-am
gândit vreodată că mi-aș dori pe cineva ca el. Deși (Ema
începe să râdă), și eu eram la fel de fermecată de inocența
aceea palpabilă a lui precum restul fetelor din liceu...
Fata se ridică brusc de pe scaun, începând să-şi şteargă
ochii. Rimelul i s-a întinde uşor. Îşi trece mâinile prin părul
lung.
EMA: Nu știu cum să explic, dar... În ultimul timp simt
cum... (Gesticulează larg) Oamenii sunt foarte răi. Iar
răutatea lor nu se rezumă neapărat la o împotrivire în fața
unor norme, ci... simplul fapt că nu posedăm toți aceeași
părere și nu vedem în același fel un lucru, duce la argumente
și la împărțirea între „rău” și „bine”. Toată lumea este
catalogată astfel, drept cei buni și cei răi, cei iubitori de
dreptate și cei care o încalcă. Dar oare rău chiar înseamnă, în
definitiv, acea încălcare? Până la urmă, ce este binele și răul
pe care îl tot pomenim în viața noastră? Eu poate fac un bine
că vin permanent la tine, dar în același timp, sunt de partea
răului când îi pomenesc numele lui Felix, făcându-l să nu-și
găsească liniștea. Poate că cei răi doresc distrugerea vieților
așa cum le cunoaștem, dar nu fiecare dintre noi își creează
propriul final?
ADRIAN: Și ce legătură ar putea avea această
diferențiere în discuția noastră?
Ema se întoarce spre el.
EMA: Radu și Ștefan au fost în barca răului doar
pentru că au reușit să-l împingă pe Felix spre acea...
prăpastie. Și totuși, în acele secunde, în micuța lor minte
degenerată, totul era corect. Nu doreau să omoare pe nimeni,
poate doar să se învețe o lecție, și totuși s-a întâmplat ca el să
facă pe eroul și să moară. Asta a fost singura lor greșeală, din
câte au făcut, pentru că în rest, totul era complet clar:
trebuiau să se sperie puțin și pe urmă să se împrietenească
după o vizită la director. Da, poate m-au împins puţin, dar nu
m-am rănit - nici măcar nu am căzut. Ce ar fi fost dacă ar fi
mers totul conform planului? Gândește-te puțin, dragul meu
Adrian: ce s-ar fi...
ADRIAN: ... întâmplat cu tine dacă Felix ar fi fost viu?
EMA: Mda. Oare ce-aș fi făcut eu acum, în loc să
vorbesc cu tine?
Actul III
ADRIAN: Felix a murit la nouăsprezece ani, în curtea
liceului.
EMA: Și e vina mea.
ADRIAN: Nu-i adevărat! Doar... Hmm. (Își pune
mâinile pe genunchi) Dacă este adevărat... Doar dacă este
aşa cum spun toţi, atunci Dumnezeu i-a scris să moară.
Destinul său a fost să moară. Destinul său a fost să pătrundă
în existențele noastre zdruncinate și să le schimbe fără ca
măcar să ne dăm seama. Și a fost atât de scurt, încât ne-am
închis ochii pentru a clipi, iar când i-am deschis, numai o
secundă mai târziu, el a și dispărut.
EMA (aproape plângând): E numai... vina mea... a
mea...
ADRIAN: E vina plantei că se usucă într-un buchet de
flori, pentru o persoană specială? E vina soarelui că ucide
toate stelele când răsare? Până și o stea căzătoare
îndeplinește o dorință. Gândește-te că moartea nu e
niciodată permanentă; că ea nu e moarte propriu-zisă, că
Felix doar a dispărut dintre cei compuși din carne. E un... un
spirit amuzat, care pictează nori noi prin Rai, sau stă la o
cafea cu Blaga - zic şi eu, după ce l-am văzut ultima oară
citind Luntrea lui Caron. Poate că ne privește tocmai acum.
EMA (pufnind în râs): Da, mă rog! Și mă vede
plângându-i de milă.
Ema şi-a încrucişat gleznele.
EMA: Dar dacă nu e adevărat? Dacă nu ne poate
vedea. Dacă nu... Dacă doarme cu adevărat, şi nu se mai
poate trezi...
ADRIAN: Atunci, nu te mai vede plângând. Spune-ţi
că nu mai simte durerea. Nu ne mai vede lovindu-ne între
noi, certându-ne, disprețuindu-ne reciproc - nu mai vede
întreaga răutate a oamenilor, nu o mai simte. E conştient
undeva pe sus, pe acolo, ştie că a plecat prea devreme, dar
cine poate spune că e trist şi plânge după vulnerabilităţile pe
care le-a lăsat în urmă?! (A dat din umeri, închizându-şi
ochii) Nimeni.
EMA: Ți-au zis polițiștii de ce s-au bătut Radu și
Ștefan în pauza aceea?
ADRIAN: Am citit în ziar că motivul a fost (o privește
cu subînțeles) o fată.
EMA: Eu, mai precis. Radu a spus că la banchet mă
invită pe mine, dar Ștefan avea de gând să-și asorteze
costumul la trei piese cu rochia mea - și, ca băieții, de la
zâmbete și râsete, au ajuns la injurii, palme și pumni. Am
ieșit în curtea liceului cu alte zeci când deja Radu era la
pământ, iar Ștefan îi căra șuturi în coaste. Eu am fost prima
care a intervenit, cunoscându-i atât de bine pe amândoi, dar
m-au îmbrâncit la o parte. Exact ca bărbaţii. Pe urmă, Radu
a scos briceagul tatălui său din rucsac, și... (Își strânge
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
teatru
91
buzele, mușcându-le pe interior, și își trage nasul) Știi
continuarea.
ADRIAN: Felix a încercat să îi despartă. După tine.
Văzându-te jos.
EMA: Ar fi reușit, dacă n-ar fi existat briceagul. Sincer,
nu am văzut momentul în care i-a băgat lama, dar...
Doamne, iartă-mă, l-am ținut în brațe când își dădea ultima
suflare, până a venit ambulanța! (Tonul vocii i se ridica)
Nimeni nu a vrut să îl ajute, iar cei doi... parcă au rămas
înghețați. N-nu le venea să creadă ce au făcut... Iar eu... Iar
eu.... Medicii mi-au spus că i-a străpuns stomacul și i-a tăiat
o arteră, sau o venă... (Fata se lasă înainte, cu ochii ascunși
în genunchii strânși) Doamne, Doamne... (Oftează)
Adrian se apleacă şi o mângâie pe creştet.
ADRIAN: Mi-au spus... (Înghite în sec) Mi-au spus că
erai atât de speriată, încât nu credeai că murise datorită
pierderii masive de sânge. Şi că plângeai în hohote, plină
de... (Ema plânge şi tremură rar) Şi nu doreai să îi dai
drumul. Pentru că, aşa cum ai spus, îl consideri - considerai
suficient de viu cât să îl iubeşti. Nu era nicio vrajă la mijloc,
niciun afurisit de farmec de care dispunea Felix drept unic
purtător - el era singura piesă care s-ar fi potrivit în locul cald
din sufletul tău. De câte ori ai simţit aşa ceva? Îţi spun eu că,
în acele clipe în care sângele curgea din rana sa, ştiai că toată
dragostea de care ai fi putut avea parte se năclăia pe asfalt.
Nici Radu, nici Ştefan nu ţi-ai furat-o - te-au făcut ca acum,
nu prea târziu, să-ţi dai seama cât de nepreţuită şi de
prezentă a fost în viaţa ta.
Ema îşi ridică capul, cu mâna sa încă zăbovind pe
creştet. Are faţa udă şi ochii roşii.
EMA: Când îmi amintesc de prima întâlnire cu Felix...
A intrat în clasă, în urma profesorului de educație
antreprenorială, pe atunci cu părul puțin mai lung pe care și-l
sufla din ochi și cu un tremur slab în voce când îți vorbea,
dar în rest simțeai că avea să fie unul dintre colegii pe care te
vei baza în viitor - și nu oricum, pentru că asta au spus-o
mulți, dar Felix fusese mereu unic. Stăteam pe atunci în a
doua bancă de la fereastră, cu ochelarii înălțați pe nas și
părul lăsat liber pe un umăr - Felix se prezentase în fața
tuturor, încercând să zâmbească și să nu pară excesiv de
timid. Dar eu, dintre cele treizeci şi ceva de perechi de ochi,
i-am văzut tremurul mâinilor pe cordeluța genții, ca și cum
era prea încordat pentru a-i da drumul și a se relaxa. Nu
putea scăpa de defectul său, așa îmi spusese, acela de a simți
fiecare migrare de la un mediu la altul ca pe o lovitură în
ceafă: supărătoare și dureroasă. Dar credeam că era un
mecanism de apărare, care nu-l lăsa să se încreadă prea ușor
în oamenii din jurul său. Și totuși (Şi-a întors capul spre
rama care stătea pe măsuţa de cafea, lângă ei) de ce nu a
adulmecat aura de pericol din jurul lui Radu sau a lui Ștefan?
Pentru că aparențele sunt înșelătoare și până și cel mai
performant sistem de supraviețuire are defectele sale încă de
la proiectare?
ADRIAN: Erau prietenii lui, până la urmă. Şi în tine a
ajuns să se încreadă orbeşte.
EMA: Şi... Şi... (Se îndreaptă) Îmi amintesc de ziua în
care l-am văzut pictând. Stătea pe jos, turcește, îmbrăcat
într-o pereche de blugi care ar fi căzut de pe el dacă nu i-ar fi
ținut o curea tare, din piele neagră, și un tricou plin de pete
de guașă, iar în fața lui era o pânză puțin mai înaltă, tratată și
acoperită cu un strat de tencuială zgrunțuros. Mirosea numai
a culori, a after-shave și gel de duș. Avea capetele firelor de
păr umede, ca și restul părului, într-un soi de ciufuleală post-
duș, și palmele năclăite de var. Ținea o pensulă într-un
echilibru precar cu vârful nasului, privind oriunde numai nu
la pânză, la peretele pe care se sprijinea, la lumea în care se
născuse și încerca să trăiască. Deasupra irișilor avea un văl
de uitare transparent, pe care se vedeau cute de gândire, iar
pe frunte nici un rid nu te făcea să crezi că el chiar trăia.
Inspiră adânc. După voce, pare că retrăieşte acea
experienţă.
EMA: Poate mă vei crede nebună dacă îţi spun...
ADRIAN: Nicidecum! Continuă.
EMA: ... În tot acel amestec senzual de praf și colb
mărunt în razele unui soare mult prea puternic, am... am
reuşit să văd altceva din Felix, pe care nu am încercat să-l
explic niciodată; exact ca pe un truc magic văzut, nu m-am
gândit la o explicație științifică sau naturală pentru
fenomenul pe care i-l pricinuise. Din spatele lui, chiar prin
cusătura infimă a tricoului subțire... (Îşi înalţă mâinile) am
reușit să văd un conglomerat de lumină ascuțit spre capete
(Degetele se lasă în jos, ca după o şerpuire), cu un aspect
moale și separat în forme distincte cam ca niște capete de
sulițe (În aer, doreşte să recreeze acea senzaţie), brăzdate de
nervuri delicate și scoțând un sunet magic în urechea
internă: erau... aripi uriașe, formate din particule ca din praf
stelar, ușor albăstrui, cu aspect de ceață, exact ca ale unui
înger.
Încearcă să zâmbească iar, dar pufneşte în plâns.
EMA: De ce să fi fost el singura mea iubire? De ce?!
ADRIAN (zâmbeşte împăciuitor): Îţi dau numai un
indiciu: există un unic soare pe cer.
Se lasă o pauză de un minut între ei.
EMA: Când se termină şedinţa asta?
ADRIAN: Când doreşti.
EMA (îşi şterge lacrimile şi se îndreaptă): Şi dacă
vreau să se termine... acum?
ADRIAN (îşi împreunează buricele degetelor în
poală): Atunci, şedinţa noastră de astăzi s-a terminat. (O
ajută să se ridice) O rog pe Amelia să-ţi facă următoarea
programare...
Lumina se stinge în mijlocul cuvintelor lui. Se lasă
cortina. Pauză.
EPILOG
Adrian stă tolănit în fotoliul ocupat în urmă cu jumătate
de oră de Ema, privind tavanul cu stăruinţă, în ticăitul unui
ceas şi zgomotele claxoanelor înnecate de afară. Se ridică şi
ia rama cu fotografia arătată fetei, uitându-se la ea cu o
pereche de ochi visători, înecaţi în amintiri, atât de trişti,
încât se confundă cu întreaga atmosferă deprimantă a
oraşului fără de nume vesel. Se îndreapta spre bibliotecă, o
aşază înapoi în fosta sa ascunzătoare şi îşi şterge lacrimile cu
încheieturile degetelor. Se aude o bătaie în uşă. Băiatul
mimează un zâmbet cordial şi se apropie de aceasta, după ce
o aude scârţâind.
ADRIAN: Domnule Anghelescu, ce plăcere! Vă
aşteptam cu nerăbdare pentru o nouă discuţie despre
numismatică! Ce mai face soţia dumneavoastră...
* Premiul pentru cea mai bună piesă scurtă la prima ediţie a
Concursului Naţional de Dramaturgie „Matei Vişniec”, iunie
2014.
avangarda între a şi z
Florin
COLONAŞ
„Noi”,
revista futuriştilor italieni
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
92
Publicaţia italiană „Noi” a apărut în iunie
1923, la Roma, şi-şi propunea să fie, conform antetului
gazetei, „revistă, culegere internaţională de artă de
avangardă”, apărută între 1917-
1925, în două serii: prima serie,
1917-1919 (patru numere), a
doua serie 12 numere între 1920-
1925.
Primul număr, tipărit
pe hârtie gălbuie, cu dimensiunile
de 33,5 x 23,5, care vor rămâne
aceleaşi pe parcursul editării
revistei, are pe copertă, ca şi alte
viitoare numere, o lucrare
const r uct i vi st ă a l ui E.
Prampolini, o xilogravură
intitulată „Costum fono-
dinamic”. Între colaboratori
î nt âl ni m nume mari al e
avangardei: Gino Severini,
Nicola Galante, Francesco
Meriano (editorul publicaţiei „La
Brigata”), Hans Arp, Bino, dar şi
pe Tristan Tzara cu poezia „Froid
jaune”, scrisă în martie 1911.
Este prezent şi Marcel Iancu, de
asemenea cu o xilogravură,
lucrată la Zurich, dedicată lui Tristan Tzara.
Următorul număr apare în februarie 1918 şi pe
copertă are de asemenea o lucrare („Chitara”)
aparţinând lui Prampolini, sufletul revistei „Noi”. Acest
număr este triplu şi în cuprins îi întâlnim pe Pierre
Reverdy, Vittorio Orazi, Pierre Albert-Birot, Maria
d`Arezzo. Compozitorului Igor Stravinski îi sunt
prezentate compoziţii care urmau să apară în perioada
imediat următoare.
Întâlnim două personalităţi pe două pagini, „în
oglindă”: Prampolini, cu articolul „Atmosfera.
Structura, baza arhitecturii futuriste” şi Gino Severini cu
un material intitulat „Pictura de avangardă”. Următorul
număr, de asemenea triplu (5,6,7), din ianuarie 1919, îl
are pe Prampolini pe copertă cu gravura „Formă şi
spirit”. Întâlnim semnătura unui alt celebru avangardist,
Nicola Moscardelli, cu „La mendica muta”. Nicola
Galante semnează o grafică „Sinteză a ţării friulane”,
precum şi o prezentare a unei alte figuri a momentului,
Alberto Savinio, la o lucrare a lui Igor Stravinski,
intitulată „Renard” („Vulpea”), o istorie burlescă într-un
act pentru voci bărbăteşti şi orchestră de cameră, text
transpus în franceză de C. F. Ramuz, existând şi o
variantă în rusă de la care a plecat compozitorul. La
pagina 9 a numărului este facsimilată partitura semnată
de Stravinski, localizată şi datată
Morge, 18.IX.17. Pe o altă
pagină, întâlnim o poezie
dedi cat ă scul pt orul ui A.
Archipenko, intitulată „La tête”
(„Capul”) semnatar fiind Blaise
Cendras (Nisa, 1918). Urmează
facsimilul partiturii „Je m`en
fiche” (Nu-mi pasă) de Gerald
Tyrwhitt (1918). A. Archipenko
este prezent cu o piesă de grafică
Medrano. Mai regăsim un text de
Giorgio de Chirico, „La notte
misteriosa”, dedicat astronomului
Bongiovanni, datat în ianuarie
1916. În sfârşit, identificăm un
studiu „Contribuţii la studiul artei
metafizice”, semnat Carlo Carra,
iar Gino Severini are un alt
articol „Despre pictura de
avangardă”.
În 1919, vede lumina
tiparului o superbă gravură de
Prampolini, „Arhitectură
spaţială” într-un număr tipărit pe
hârtie gri. Întâlnim un grupaj de nume sonore, Reverdy,
Moscardelli, Evola, iar Tristan Tzara este prezent în
paginile revistei cu „Les saltimbanques”.
În 1923, în luna aprilie, apare o serie nouă tot
sub directoratul lui Prampolini, în care semnează
Giaccomo Balla, Umberto Boccioni, Depero, Marinetti,
Archipenko, Gleizes, Leger, Van Doesburg, Zatkova. În
mai 1923, este publicat alt număr al noii serii de data
aceasta cu o copertă albastră.
Pe coperta a patra a numărului 5, alături de
alte reviste prezentate, apare „Contimporanul”,
împreună cu „Manometre”, „Ma”, „Der Sturm”, „De
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
avangarda între a şi z
93
Stijl”, „Disk” şi „Het Overzicht”.
Din 1934 s-a păstrat numărul cvadruplu, 6-7-
8-9 în care este publicat părintele „Sturm”-ului Herwart
Walden, cu aforrisme despre estetică şi teatru. Se
regăsesc numeroase fotografii din scenografie: „Teatru
independent” al lui N.G. Bragaglia, „balete ruse”
(Djaghilev), „baletele suedeze”, Scenografia cubistă,
Teatrul Champs-Élysées, Teatro Kurfurstendamm,
Berlin, scenografia futuristă sau mecanică, scenografia
ceho-slovacă, letonă, teatrul Meyerhold şi teatrul
Kamernij. Ultimul număr, tot triplu, 10-11-12, apare la
Paris, în limba franceză şi este dedicat pictorilor futurişti
italieni: Balla, Depero, Prampolini, care au participat la
expoziţia Internaţională de la Paris.
Parcurgând indexul de nume, întâlnim numele
lui Brâncuşi, al „Contimporanului”, al lui Tzara şi al lui
Iancu, de mai multe ori. De remarcat este şi fapul că în
textele respective este cuprins şi Ion Vinea.
Ca un semn de apreciere şi prietenie, în
„Contimporanul” a apărul de mai multe ori anunţul
privind apariţia publicaţiei futuriştilor italieni „Noi”.
ales, atractivă, care te îndeamnă nu doar să o
citești, ci și să vorbești, să scrii despre ea. Bun venit,
Petronela Rotar și felicitări lui Mihai, ca și editurii Herg
Benet care continuă să ne facă surprize cu noii săi autori.
Sisif scrie un nou volum de poezii…
Valeriu Marius Ciungan este la al patrulea
volum de poezii. Întâmplarea face – şi poate nu atât
întâmplarea cât haosul şi capriciile difuzării de carte de
după 1990 – să mă fi întîlnit cu poezia acestui autor mai
mult decât interesant abia la cea de-a treia sa carte. Până
la Oameni în pardesie, carte excelentă, autorul din
Mediaş a mai publicat, la aceeaşi editură clujeană,
volumele Poveste de toamnă (2008, debutul în volum)
şi Haina de molton (2009). Din fericire, cel de-al treilea
volum antologhează primele două apariţii, aşa că mi-am
putut face o idee privind evoluţia lirismului său de la
începuturile editoriale încoace. Dacă titlul primului
volum e destul de convenţional, celelalte două îţi atrag
imediat atenţia prin dimensiunea lor „anti-lirică“
asumată. Asumată, dar şi jucată, autorul fiind o structură
lirică prin excelenţă, cum probează volumul la care am
avut norocul să ajung. Acelaşi lucru este, de altfel, bine
marcat şi de volumul aflat acum în faţa ochilor noştri,
Sisif pe casa scărilor – Adenium, Iași, 2013. Cred că
dl Gheorghe Manolache, prefaţatorul celei de-a treia
cărţi, are dreptate când constată caracterul de „contra-
replică“ a poeziei lui Valeriu Marius Ciungan faţă de
poetica optecistilor şi a nouăzeciştilor, ce vin de fapt în
continuarea celor dintâi, şi de asemenea afinităţile cu
post-avangardiştii de felul lui Constant Tonegaru şi
Dimitrie Stelaru sau Ben Corlaciu sau, uneori, cu poezia
„intimistă“ a lui Emil Brumaru. Însă dincolo de „aerul
de familie“, de eventualele „contaminări“, mai important
este ceea ce marchează originalitatea acestei poezii, deci
ceea ce marchează „despărţirea“ de familie, ceea ce face
individualitatea lirică, ceea ce trece de posibile influenţe.
În termeni blagieni, aş spune că, din fericire, acestea se
dovedesc mai degrabă catalitice decât modelatoare. Ce
aduce nou al patrulea volum? În ordine tematică –
dragostea, trecerea timpului, presiunea şi, uneori
prospeţimea cotidianului, temele eterne ale poeziei însă
asumate personal cît se poate de evident – şi ca viziune,
autorul îşi menţine – şi bine face! – opţiunile. Şi, totuşi,
este şi ceva nou în această carte nouă, ceva care
marchează un pas înainte în evoluţia poeziei sale, ceea
care ar putea fi definit ca un plus de limpiditate a
discursului, care mi se pare semnul cel mai sigur al
maturizării lirice. Valeriu Marius Ciungan a debutat
relativ tîrziu, dacă ne gîndim la media debuturilor în
poezie de aici, dar şi de aiurea. Dar avea deja conturată o
anume formulă lirică, o maturitate de viziune şi frazare
poetică. Poate din aceste motive, probabil nu în mod
premeditat, ci dus de impulsul liric, are o viteză rapidă de
biblioteca Bucovina literară biblioteca Bucovina literară
Viorel Paraschivoiu,
Înfăţişările, Bistrița,
Charmides, 2014
Eugeniu Cazan,
Întunericul adevărului,
Bistriţa, Charmides, 2013
Constantin Rîpă, Fiindu-ţi
aproape. Poezii (numai de
dragoste), Bistriţa, Charmides,
2013
v. leac, unchiul este
încântat, Bistrița,
Charmides, 2013
Florentin Palaghia,
Scrisoare pe o frunză de
măslin, Iași, Timpul, 2014
Mirela Capătă, În cercul
magic al violonistului și
profesorului Ștefan Ruha,
Cluj-Napoca - Bistrița,
Eikon - Charmides, 2012
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
Kirsten Imani
KASAI (S.U.A.)
traduceri
Despre moarte, în Transilvania
După zece ani de boală –
cancer șerpuindu-i prin organe
Și oase, un hoț tăcut i-a furat
viața cu totul –
tata a murit în februarie.
Așa am ajuns la Borsec: ca să uit
aceste deja vechi răni, anii când nu ne
vorbeam, tristețile și durerile suportate
cu stoicism, așteptând o scuză.
Poate pentru că am fost născută primăvara
acest anotimp schimbător e cel mai
familiar trupului meu îmbătrânind încet.
94
Brusc, ploaia distruge totul, chiar și cântecele păsărilor
impertinența cocoşului sau a cucului
plin de importanță.
Ca și pe noi, trupuri care se năruie precum vilele.
Triste, frumoase ruine!
Chipuri roase de soare şi furtuni,
oase ce au crescut apoi s-au măcinat
la fel ca și cele ale tatălui meu.
Ei îmi spun că apa minerală – care pulsează
în pământ, în reci izvoare – e cea care vindecă totul.
Apa care bolborosește și descântă
dar eu cred că de fapt acest loc solitar,
departe de casă, e cel care mi-a dăruit un alt adevăr
despre moarte.
(Traducere de Florin Dan Prodan)
Sorb cu ochii, cu gura-
roșu care rănește ochii, paturi de lalele sângerii plutind în imense,
mișcătoare mări verzi.
Catifeaua albastră a columbinei, clopoțeilor,
liliac şi violete vii și ochii florilor de coada șoricelului.
Perechi de conuri de brad atârnă greu,
s-au decorat ei înșiși, anticipând Crăciunul.
Petalele florii de măr mimează ninsoarea,
mângâie vîntul, lovesc geamurile sparte ale hotelului Astoria
și ușile Policlinicii laolaltă cu fantomele furioase
de prezența celor vii.
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
anunţ
95
Festivalul-Concurs Internaţional de Creaţie Literară
„Avangarda XXII”
Ediţia a XIII - a, 25 – 27 septembrie, Bacău-Tescani, 2014
Regulamentul concursului
Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov”
organizează cea de-a XIII - a ediţie Festivalul-Concurs de
Creaţie Literară „Avangarda XXII", manifestare care îşi
propune descoperirea şi promovarea creatorilor de poezie,
proză scurtă, teatru scurt, critică literară şi eseu în limba
română - tineri şi adulţi, începători şi profesionişti -, a celui
mai bun debut în volum, a celor mai buni poeţi consacraţi,
precum şi a celei mai bune antologii de autor, identificarea şi
promovarea celor mai valoroase reviste literare şi de cultură
de limbă română din ţară şi străinătate. De asemenea,
iniţiativa îşi mai propune descoperirea şi promovarea
valorilor autentice băcăuane prin acordarea Premiilor
Anuale ale Fundaţiei „Georgeta şi Mircea Cancicov”
pentru Literatură, Cultură, Arte, Jurnalism, Ştiinţe şi
Învăţământ.
Condiţii de participare
La această competiţie pot participa:
I. Creatori de poezie, proză scurtă, teatru şi critică
literară şi/sau eseu în limba română din ţară, Basarabia,
Bucovina (Ukraina), Voivodina (Serbia), Gyula (Ungaria) şi
din diasporă, cu cetăţenia română, a ţării de rezidenţă sau cu
dublă cetăţenie, care:
n nu au depăşit vârsta de 35 de ani şi nu au debutat
editorial
n au debutat editorial în perioada 2013 şi nu au depăşit
vârsta de 47 de ani
n nu au depăşit vârsta de 65 de ani (scriitori
profesionişti),
precum şi
II. Autori de antologii (din creaţia unui singur sau a mai
multor poeţi) în limba română, din ţară, Basarabia,
Bucovina (Ukraina), Voivodina (Serbia) şi din diaspora,
apărute în 2013
III. Reviste literare şi de cultură
IV. Creatori din domeniile literaturii, artelor,
jurnalismului, ştiinţei şi învăţământului
Desfăşurarea concursului
I. Concurenţii care nu au depăşit vârsta de 35 de ani, nu
au debutat editorial şi nu au primit premiul de debut în
volum în ediţiile anterioare vor expedia un număr de
minimum:
- un grupaj de 10 poezii,
- 3 lucrări de proză însumând maxim 8 pagini,
- 1 - 2 piese de teatru scurt,
- 2 lucrări de crtitică literară/eseu de circa 4-5 pagini.
Lucrările vor fi editate în word, cu caracter Times New
Roman, corp 12, la un rând şi jumătate, cu diacritice.
Lucrările vor purta un moto, iar fişa autorilor (care va
conţine, în mod obligatoriu, o copie scanată a cărţii de
identitate, numele şi prenumele, locul şi data naşterii,
profesia, locul de muncă, adresa exactă, numărul de
telefon şi de mobil şi adresa de e-mail) se va introduce
într-un plic închis, ce va avea acelaşi moto cu cel al
lucrărilor.
De asemenea, concurenţii vor introduce în plicul mare
un CD cu textele şi fişa autorului culese în word, cu
fonturi româneşti o copie scanată (condiţie eliminatorie!),
a cărţii de identitate două poze color - bust , precum şi una
şi una , scoase cu aparat foto digital, la rezoluţie în picioare
maximă.
Conţinutul CD-ului va fi transmis obligatoriu şi la
adresa de e-mail: fundatiacancicov@yahoo.com
n Concurenţii care au debutat editorial în anul 2013 şi
nu au depăşit vârsta de 47 de ani vor trimite trei exemplare
din cartea apărută, un CD cu o copie scanată a cărţii de
identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.
n Poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de
ani, vor trimite minimum trei titluri de cărţi reprezentative,
un CD cu o copie scanată a cărţii de identitate, un
curriculum vitae şi o fotografie.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru editorii
(responsabilii, îngrijitorii) antologiilor care cuprind creaţiile
mai multor poeţi.
n Poeţii profesionişti, care şi-au scos o antologie din
creaţia proprie în anul 2013, vor trimite trei exemplare din
cartea respectivă, un CD cu o copie scanată a cărţii de
identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.
n Prozatorii, dramaturgii şi criticii literari vor trimite o
carte editată în anul 2013, în trei exemplare, un CD o copie
scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o
fotografie
n Directorii (redactorii-şefi) publicaţiilor literare şi de
cultură de limbă română, din ţară şi străinătate vor trimite cel
puţin trei numere reprezentative apărute în cursul anului
2013, un CD cu o copie scanată a cărţii de identitate, un
curriculum vitae şi o fotografie.
Toate lucrările vor fi expediate până la data de 25 iulie
2014 : Direcţia Judeţeană pentru (data poştei), pe adresa
Cultură Bacău, Strada 9 Mai nr. 33, etaj III, C.P.
600066, cu menţiunea: „Pentru Festivalul-Concurs de
Creaţie Literară Avangarda XXII”.
Concurenţii premiaţi vor fi, în prealabil, anunţaţi
telefonic sau prin poşta electronică în vederea participării la
festivităţile prilejuite de acest eveniment.
Manuscrisele, revistele, cărţile şi CD-urile nu se
înapoiază.
B
U
C
O
V
I
N
A

L
I
T
E
R
A
R
Ă
anunț
96
II. Până la data , 25 iulie 2014
n creatorii din domeniile literaturii, ştiinţei (inclusiv
monografii) şi artelor vor trimite prin poştă:
– o carte de poezie editată în 2013 sau minimum două
grupaje de poezie publicate în reviste literare un anul trecut,
CD cu o copie scanată a cărţii sau a textelor publicate şi a
cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust
– o carte de proză editată în 2013 sau minimum două
proze publicate în reviste literare anul trecut, CD cu o un
copie scanată a cărţii sau a textelor publicate şi a cărţii de
identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust
– o carte de critică literară/eseu editată în 2013 sau
minimum două articole publicate în reviste literare anul
trecut, un CD cu o copie scanată a cărţii sau a textelor
publicate şi a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o
fotografie bust
n artiştii plastici vor depune minimum trei lucrări
semnate în anul 2013, un CD cu o copie a lucrărilor şi a
cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust
n dirijorii de orchestre sau coruri, soliştii vocali şi
instrumentişti, ansamblurile folclorice vor depune un CD cu
o copie a minimum trei piese înregistrate video şi prezentate
la cel puţin un spectacol în anul 2013, o copie a cărţii de
identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust
n jurnaliştii vor depune un CD cu minimum trei
reportaje sau anchete sau interviuri, indiferent de mărimea
lor, şi cinci note sau ştiri - toate publicate în anul 2013, o
copie a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie
bust
n conducătorii de instituţii culturale - publice sau
organizaţii neguvernamentale sau profesioniste - vor depune
un CD cu un raport al activităţilor desfăşurate în anul 2013,
însoţit cu imagini de justificare, filmate şi/sau foto, o copie a
cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust
Lucrările, la însoţite de un CV, vor fi trimise sau aduse
sediul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniul
Naţional Bacău şi vor purta menţiunea: „Pentru Premiile
Anuale ale Fundaţiei Culturale Cancicov”.
PREMIILE:
Pentru prozatorii consacraţi, care nu au depăşit
vârsta de 65 de ani:
n Premiul de Excelenţă „GEORGETA MIRCEA
CANCICOV” pentru cea mai bună carte de proză a anului
2013
Pentru poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de
55 de ani:
n Premiul de Excelenţă „GEORGE BACOVIA”
pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2013
Pentru dramaturgii consacraţi, care nu au depăşit
vârsta de 65 de ani:
n Premiul de Excelenţă „ION LUCA” pentru cea mai
bună carte de teatru a anului 2013
Pentru criticii literari consacraţi, care nu au depăşit
vârsta de 65 de ani:
n de Excelenţă Premiul „VASILE SPORICI” pentru
cea mai bună carte de critică literară a anului 2013
Pentru poeţii care au debutat editorial în anul 2013 şi
care nu au depăşit vârsta de 47 de ani:
n de Excelenţă Premiul pentru cea mai bună carte de
debut a anului 2013
Pentru cea mai bună antologie (inclusiv de autor) de
poezie a anilor 2013:
n de Excelenţă „G Premiul EORGE BACOVIA”
Pentru poeţii care nu au debutat editorial şi nu au
depăşit vârsta de 35 de ani:
n Premiul de debut în volum al Editurii Fundaţiei
Culturale Cancicov Bacău
La această categorie se vor mai acorda Premiile I, II şi
III, trei menţiuni, precum şi premiile unor reviste literare.
Pentru cea mai bună revistă literară şi de cultură a
anului 2013:
n Pr emi ul FUNDAŢI EI CULTURALE
„GEORGETA şi MIRCEA CANCICOV”
Pentru întreaga creaţie literară, Juriul va acorda:
n Premiul „OPERA OMNIA” sau PREMIUL DE
EXCELENŢĂ
Premiile anuale ale Fundaţiei Culturale
„Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru literatură,
cultură, arte, jurnalism, ştiinţe şi învăţământ
În vederea stimulării şi promovării la nivel local,
naţional şi internaţional a creatorilor băcăuani din domeniile
literaturii, artelor, ştiinţei şi învăţământului, juriul constituit
va acorda:
n Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului
2013
n Premiul pentru cea mai bună carte de proză a anului
2013
n Premiul „NICU ENEA” pentru cel mai bun artist
plastic al anului 2013
n Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun jurnalist al
anului 2013
n Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun solist-
vocal/instrumentist al anului 2013
n Premiul „Dr.VASILE ADĂSCĂLIŢEI” pentru cel
mai bun ansamblu folcloric al anului 2013
n Premiul pentru cel mai bun management cultural al
anului 2013.
Activităţile Festivalului, precum şi festivitatea de
decernare a premiilor vor avea loc în perioada 26 - 27
septembrie 2014.
Notă: numai persoanelor Premiile vor fi acordate
prezente la festivitatea de decernare a acestora.
În lipsa premiantului, . premiul se anulează
Manuscrisele, cărţile, materialele, lucrările şi revistele
care nu îndeplinesc întocmai condiţiile acestui Regulament
nu vor intra în concurs.
Relaţii suplimentare la telefon: 0334405419
mobil: 0721/861045
E-mail: fundatiacancicov@gmail.com

Director Festival: Victor Munteanu
Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni
sumar:
DIRECTOR:
Carmen-Veronica STEICIUC
REDACTOR-ŞEF:
Alexandru Ovidiu VINTILĂ
REDACTORI:
Georgiana DIACONIŢA
Sabina FÎNARU
Florin Dan PRODAN
COLEGIUL REDACŢIONAL:
Acad. Dimitrie VATAMANIUC
Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU
Prof. univ. dr. Mircea A. DIACONU
Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC
Ion BELDEANU (Preşedinte de onoare al S.S.B.)
Nicolae CÂRLAN
COLABORATORI PERMANENŢI:
Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ)
Liviu ANTONESEI (Iaşi)
Leo BUTNARU (Chişinău)
Al. CISTELECAN (Târgu Mureş)
Ilie LUCEAC (Cernăuţi)
Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)
Matei VIŞNIEC (Paris)
Redacţia şi administraţia:
Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava
E-mail: bucovina.literara@yahoo.com
BUCOVINA
LI TERARĂ
autograf
Ovidiu Genaru – Trandafiri ......................................................................................................................................1
jurnal comentat
Liviu Ioan Stoiciu – Totul ni se trage de la magnetismul dereglat ...........................................................................2
invitatul revistei
Emilian Galaicu-Păun – „Ca şi cum poezia mi s-ar oferi (teoretic) în progresie aritmetică,
refuzându-mi-se (practic) în progresie geometrică” (prezentare și interviu de Vasile Proca)..................................3
cronica literară
Ioan Holban – O lume în altă lume...........................................................................................................................9
Constantin Cubleșan – Sindromul Robinson (Radu Mareș)....................................................................................11
Elena-Brîndușa Steiciuc – George Banu sau vocația pariziană.............................................................................13
Constantin Blănaru – Noi aspecte de originalitate romanescă...............................................................................15
recitiri
Adrian Dinu Rachieru – După roman.....................................................................................................................17
poesis
Radu Vancu .............................................................................................................................................................19
Diana Corcan ..........................................................................................................................................................21
eminesciana
N. Georgescu – Texte ziaristice eminesciene neincluse în ediţii. 3. Despărțirea de Maiorescu.............................22
chipuri și priveliști
Liviu Antonesei – Tineri poeți, cărți excelente.......................................................................................................26
reflux
Alexandru Ovidiu Vintilă – Jules Perahim, „note despre un parcurs”..................................................................28
inedit
Theodor Codreanu – Numere în labirint (ianuarie – decembrie, 1990), 2.............................................................30
liber pe contrasens
Adrian Alui Gheorghe – Despre zâmbet .................................................................................................................33
epica magna
Matei Vişniec – Grand Sud (roman în lucru – fragment).......................................................................................34
etnologica
Petru Ursache – Trei ipostaze poetice ale mării (2)................................................................................................36
apostrof
Magda Ursache – Ce nu mai e de făcut ..................................................................................................................42
profil
Radu Mareș – Domnul Solcan ................................................................................................................................45
proză
Anica Facina – Mesteacănul ...................................................................................................................................47
Nicolae Cristea – Little Beetle ................................................................................................................................49
Dumitru Teodorescu – Dreptunghiul lichid ............................................................................................................57
portret în cărbune
Al. Cistelecan – Laurențiu Blaga............................................................................................................................62
recenzii
Daniela Micu – Despre filosofie, poezie şi dragostea deshidratată .......................................................................64
Camelia Toma – „Soldat incandescent”.................................................................................................................65
Oana Strugaru – Revoluţia personală, sau ceea ce contează, în cele din urmă .....................................................67
Ioan Ţicalo – Tânguire pe umărul unei cărţi ..........................................................................................................69
epistolar
Constantin Hrehor – Alex Ştefănescu......................................................................................................................71
lirice
Cosmina Ştefania Oniciuc.......................................................................................................................................72
Raluca Ioana Rîmbu................................................................................................................................................74
Alex Amalia Călin...................................................................................................................................................76
vitrina editorială • scriitori bucovineni şi invitaţii lor
Sabina Fînaru – Oglinzile fractale ale feminităţii...................................................................................................77
din sens opus
Leo Butnaru – O mie de cuvinte sau viaţa lui Flu..................................................................................................79
jurnal de călătorie
Marius Chelaru – Crimeea privită dinspre azi, către ieri şi mâine (V) ..................................................................82
coordonate cernăuţene
Ilie Luceac – Revista „Glasul Bucovinei” la 20 de ani de apariţie .......................................................................85
teatru
Paula Ghintuială – Trebuie să pierdem ceva...........................................................................................................88
avangarda între a şi z
Florin Colonaş – „Noi”, revista futuriştilor italieni ...............................................................................................92
traduceri
Kirsten Imani Kasai – Despre moarte, în Transilvania (traducere de Florin Dan Prodan) ..................................94
Număr ilustrat cu reproduceri
după lucrări semnate de artistul plastic
Dragoş PĂTRAŞCU.
Societatea Scriitorilor Bucovineni Societatea Scriitorilor Bucovineni
Serie nouă · Anul XXV · nr. 5-6 (279-280) · Suceava · mai – iunie 2014
BUCOVINA
LITERARĂ
R
e
v
i
s
t
ă

a

S
o
c
i
e
t
ă
ţ
i
i

S
c
r
i
i
t
o
r
i
l
o
r

B
u
c
o
v
i
n
e
n
i
O parte dintre participanţii la Centenarul Jules Perahim, Bookfest, 2014.
ISSN 123-7167