You are on page 1of 14

INTERVIU CU AURORA LIICEANU

Aurora Liiceanu: M-am nascut langa Chisinau. Am o sora mai mare care este arhitect. Parintii mei s-au
refugiat din Basarabia, chiar in razboi, as putea sa spun in ultimul moment. Exista atunci o aptitudine de a face
fata vietii care azi nu prea mai exista. Azi oamenii sunt cu mult mai nevolnici, se dau de ceasul mortii in situatii
in care, mai demult, altii stiau ca trebuie sa-ti sufleci manecile si sa faci ceva. Am avut o copilarie fara probleme.
Parintii mei, tata profesor de matematica, mama invatatoare, s-au refugiat cu doi batrani si cu doi copii, fara
nimic, fara nimic, fara nimic, fara nimic. Au luat viata de la capat. Tatal meu a fost un luptator. In schimb, mama
era o persoana foarte sensibila si speriicioasa la viata, care n-ar fi avut curaj sa faca nimic mai special. N-ar fi
avut curajul sa divorteze nici moarta. Asta-i o proba la o femeie! Ar fi speriat-o ingrozitor viata.Aurora Liiceanu:
Tatal meu ne-a dat o mare independenta. Am fost foarte libera. Problema mea era sa imi vad de carte. Si asta
este foarte important, sa stii ca copilul tau stie sa faca ceva si ramane pe picioarele lui in viata. Raman nauca
atunci cand vad cati parinti pun pile, cumpara diplome. Nu se gandesc ca ei n-o sa stie sa faca nimic! Nu poti sa
te ocupi pana si sa-ti pensionezi copilul dintr-un loc de munca! Pana la urma el se va confrunta cu ceva, va
trebui sa faca ceva. Nu-i ajuti daca-i cresti ca pe nevolnici fara sa stie sa faca nimic. Asta e o chestie care m-a
durut foarte mult. La vreo 8 ani dupa ce-am terminat facultatea, am traversat o criza profesionala cumplita. Mi
se parea ca nu stiu nimic. E adevarat ca atunci cand iesi din facultate nu stii nimic. Facultatea e un timp in care-
ti exersezi niste structuri mentale. Si inveti sa te-organizezi putin, sa ai rigoare mentala, da-ncolo nu cred ca
inveti mai mult. Eu eram hotarata sa ma las, vroiam sa fac medicina. Tin minte ca m-am dus la tatal meu si i-am
spus „Tine-ma sase ani!“. Desi terminasem deja o facultate, mi-a zis „Da, te tin“. Dar dupa aia am avut noroc sa
ma duc cu o bursa, o bursa luata de-adevaratelea, fara pile, fara nimic, intamplator, in America. Si m-am mai
linistit vazand ca si colegii mei de acolo sunt putin nefericiti profesional. Pentru ca psihologia nu-ti ofera
certitudinile pe care ti le dau stiintele exacte sau anumite discipline precise, sau ocupatii. Cum e, nu stiu,
geografia. Ma duc la clasa, predau muntii Parang, vin acasa. Pe cand psihologia, nu.
Constructiile de interpretare stau in picioare si-ntr-un fel, si-n altul. Multitudinea de modele de interpretare nu-ti
da soliditatea sigurantei pe care ti-o dau alte domenii. Ajunsesem... eram invidioasa cand cineva repara
chiuveta. Ziceam, uite, domn’e, stie sa faca ceva. Am avut mereu admiratie si invidie si fata de cei care fac
generalizari. Admir pe cei care sunt globalisti. Pe mine la fiecare generalizare ma apuca frica, e ca atunci cand
furi ceva si te prinde.

Tango: Genul de generalizari „romanii sunt hoti“ sau „s-au nascut poeti“...

Aurora Liiceanu: Cum spun unii: „Ungurii trec printr-o unda de deprimare dupa intarea in Europa“... Psihologia
se ocupa de lucrurile mici. Noica mi-a zis odata: „Voi va ocupati de micutisme“. Tot Noica spunea despre o
persoana foarte inteligenta, care facea traduceri bune din Platon, o fata... „E desteapta. Din cand in cand o
viziteaza conceptul“. De-atunci am ras mereu spunand ca pe mine nu ma viziteaza conceptul. Fiindca eu lucrez
cu micutisme. Omul nu e un concept.

Am intrat ultima la psihologie

Tango: Cum ati ajuns sa alegeti psihologia?

Aurora Liiceanu: Intr-un mod foarte stupid, intr-un fel. In viata sunt atatea lucruri ciudate... Eram foarte buna la
scoala si imi placea foarte mult chimia. Facusem patru ani de balet (unde cartea era pe planul doi, dupa dans)
si, cand am dat examen la Lazar, sa intru la liceu, am ajuns la chimie. Profesoara m-a scos la tabla sa scriu
acid sulfuric plus nu stiu care alt acid, ma rog, o reactie chimica. Si eu am inceput sa scriu pe litere: a-c-i-d-s-u-l-
f-u-r-i-c... si toti au inceput sa rada. Profesoara, care se uita la mine de parca venisem din padure, mi-a cerut sa
scriu corect: „Scrie, fetito, formula chimica!“. Eu facusem chimie, dar facusem cu vorbe. M-a apucat o umilinta si
o stare atat de disperata, incat, cand am ajuns acasa am luat frumos manualul de la capat si, incetisor, incetisor
am invatat chimie. Cand invingi un lucru ai nevoia de a spune altcuiva despre achizita ta, si apoi ai impresia ca
intr-adevar e pe toata viata si ca,
antr-adevar, ala e bunul tau castigat. Drept care mi-a placut chimia atat de mult, incat la un moment dat am si
dat meditatii unui baiat. Asa ca am vrut sa dau la facultatea de chimie. Dar s-a intamplat sa ma inamorez de un
baiat care nici nu era prea cuminte, in sensul acela de baiat care sa invete bine, si care nu prea stia ce sa faca.
Si atunci, fiind noi impreuna, si sfatuindu-ne si cu parintii lui, am decis sa dam amandoi la psihologie. El nu
putea sa dea la chimie sau la matematica, unde eu as fi putut sa dau, asa ca am ales o varianta convenabila
pentru amandoi. E varsta aia a fuziunii, in care trebuie sa mergi de degetul mic peste tot. Nu-nteleg de ce!

Tango: Acum nu intelegeti...

Aurora Liiceanu: Atunci intelegeam foarte bine. Am intrat ultima la psihologie, erau zece locuri si eu n-aveam
„origina“... I-adevarat ca am terminat sefa de promotie pe tot anul meu, si pe filosofie, si pe pedagogie. Am intrat
la psihologie doar pentru ca au renuntat unii. Atunci era la moda filosofia, te faceai activist. Daca nu intram, nu
stiu ce ma faceam, ca filosofie n-as fi facut. Eu activista nu voiam sa fiu.

Tango: A intrat si el?

Aurora Liiceanu: A intrat si el. Parintii mei mi-au zis asa: „Dai, dar daca nu intri, a doua oara dai unde vrem noi,
nu unde vrei tu“. La 17 ani, e drept ca nu stii ce sa faci in viata. Astazi e piata muncii, poti s-o cunosti cat de cat.
Dar pe vremea aceea, de obicei, parintii alegeau pentru copii. In cazul meu, a fost decizia mea. Nici nu stiam
psihologia ce-o fi. Mare lucru nu stiam... facusem ceva in scoala... Dar eu cred in facaturi.

Tango: In lucruri care se intampla fiindca asa ti-e dat? Astea sunt facaturile?

Aurora Liiceanu: Da. Facaturi. Am fost la un profesor foarte mare, Constantin Botez, am fost amandoi, si
profesorul ne-a explicat ce este cu psihologia... Noi eram inamorati, nu stiu nici cat am fost de atenta la care e
obiectul psihologiei si la ce zice profesorul. Peste 20 de ani, eram pe Iulius Fucik, exact vizavi de casa lui
Constantin Botez, la coada la fortele de munca, stateam in audienta pentru un post de muncitor necalificat.
Fusesem data afara din Institut dupa meditatia transcendentala. Oricine ar fi spus, vazandu-ma acolo, ca, daca
as fi stiut in urma cu 20 de ani unde o sa ajung, mi-as fi dat seama ca e o idee nefericita. Dar nu-mi pare rau ca
am facut psihologia.

Tango: Ati facut o cariera stralucita!

Aurora Liiceanu: Din cand in cand ma gandesc ca meseria lucreaza prea mult in mintea omului. Sigur, orice
om are un jind in el „cine-ar fi fost el, daca...“ De multe ori ma gandesc la asta: daca as fi fost chimista, oare
cine eram eu? Mai ales pentru faptul ca, (inca n-a disparut aceasta nebuneala), profesia ocupa prea mult din
persoana. Dar suntem mai mult decat o profesie!

Spunem prea multe lucruri gratuite

Tango: Ce post de muncitor necalificat ati gasit?

Aurora Liiceanu: Am fost femeie de serviciu la fabrica Suveica.

Tango: Cat timp?

Aurora Liiceanu: Timp de un an si jumatate.

Tango: Cum a fost experienta?

Aurora Liiceanu: A fost o experienta destul de interesanta. Fiul meu, care avea vreo 6-7 ani, dadea telefon,
nestiind ca eu nu mai lucram la Academie, si intreba: „Alo, Institutul Suveica?“. Credea ca e un institut de
cercetare. Mai tarziu, a cam inteles din discutiile din casa ca ceva s-a intamplat. Caut de multa vreme, nu stiu
pe unde e... A facut un desen cu multi oameni cu pancarde, ca la defilari, iar pe pancarde, cu majuscule, scria:
VREM INSTITUCE. Nu am dezvoltat acest subiect cu el. Ce a aflat, a aflat mai mult de la altii. Mama mea nu
mai traia, iar tatalui meu nu i-a spus niciodata prin ce-am trecut, pentru ca mi se pare ca unele lucruri sunt
gratuite. Eu nu cred ca trebuie spus tot. Spunem prea multe lucruri gratuite in viata. Daca nu mai poti sa le tii in
tine, daca trebuie sa le impartasesti cu cineva, atunci trebuie sa vorbesti cu cineva care nu are o mare empatie.
Sa rationalizezi, nu sa discuti in termeni emotionali. Nu sa spui: „Vai, cum m-au umilit pe mine…“ Sigur ca erau
situatii caraghioase. Trebuia sa umblu cu sacosa, femeile de serviciu n-aveau poseta!

Tango: De ce?!

Aurora Liiceanu: Ele stateau in cartier acolo, isi puneau portofelul in sacosa, cand plecau de la serviciu
cumparau ceva de mancare, nu exista sa umbli cu geanta. Oricat ai citi, nu poti sa-ti imaginezi. Il citez iarasi pe
Noica, cel care spunea: „Sunt unii care au citit o biblioteca intreaga si altii care au citit o singura carte, viata“. Eu
aveam bibliotecile, dar viata, mai putin. Atunci am realizat importanta spatiului pentru viata noastra interioara.
Nu aveam un loc al meu! De unde avusesem un birou al meu, spatiul meu mic de munca, care e o alta
ipostaza, aici nu aveam unde sa-mi pun pulovarul, haina, nici macar unde sa imi pun geanta intr-un cuier in hol.
Am realizat ca eu nu am spatiu unde sa fiu 8 ore. Am avut si oameni intelegatori, si oameni rai. Dar nu sunt o
persoana uterina, foarte expansiva sau expresiva. Am stat retrasa. Eu, cand vad un copil, nu ma reped sa-l pup
si sa-l iau in brate. Dar am grija sa fiu foarte corecta cu copiii, sa nu-i fac sa sufere. Poate nu i-am pupat toata
ziua, dar am avut principiul sa fiu constanta, egala. Nu sa-i dau un sut, si apoi sa-l pup si sa-i dau inghetata.

Tango: Daca tot am ajuns la copii... Povestiti-mi ceva despre decizia de a face un copil si despre cum v-a
schimbat maternitatea.

Aurora Liiceanu: Eu m-am despartit de sotul meu (Gabriel Liiceanu n.r.) cand eram insarcinata in luna a noua.
Poate ca acuma cei aflati la varsta la care eram eu sunt mai maturi. Cei din generatia mea nu eram prea maturi.
Dar eram seriosi.

Tango: V-ati despartit cand erati gravida? Femeile nu numai ca nu se despart cand sunt gravide, dar nici dupa
ce fac copii. Spun „gata, avem copii, nu ne mai putem separa“. De ce ati luat o asemenea decizie?

Aurora Liiceanu: A fost un amestec de mandrie si orgoliu, combinate cu o oarecare inconstienta. Nu dusesem
greul in viata. Nu stiam ce-i aia greutate, saracie. Tatal meu avea un principiu pedagogic foarte bun: sa ne lase
sa ne descurcam singure. In momentul in care am intrat la facultate, sora-mea era deja studenta, am facut o
sedinta de familie si s-au pus banii pe masa. Aveam o suma fixa, egala amandoua, din care trebuia sa ne
imbracam, sa ne distram, sa circulam. Aveam masa si casa asigurate. Amandoua, aceeasi suma, ca uneori ies
discutii si din asta. Era o suma destul de buna.

Taica-meu facea foarte multe meditatii. Din banii aia trebuia sa ma descurc. Cand am primit primii bani era
toamna. Si eu mi-am cumparat o stofa foarte buna, fiindca voiam sa-mi fac un pardesiu frumos. Dar cand a fost
sa-mi cumpar serjul, cum se zicea atunci, n-am mai avut bani. M-am dus frumos la tata si l-am rugat sa ma
imprumute. Si nu mi-a dat. La varsta aia n-ai de unde sa imprumuti bani! Asa ca am cumparat stamba, bumbac
de 9 lei metrul, n-am sa uit cat traiesc.

Abia daca l-am imbracat, cu chiu, cu vai, ca nu-mi alunecau mainile. Nu puteam sa ma imbrac cu el, trebuia sa
mi-l tina cineva. Pe afara era minunat, dar inauntru era cu bumbac bleumarin. Si m-am invatat minte.
Intamplarea asta m-a invatat ca trebuie sa te descurci cu ce ai. Asta e un principiu foarte bun. Sa-i dai copilului
bani, dar nu multi. O suma fixa. Nu se incadreaza, sa mearga pe jos! Sa se responsabilizeze si sa-si
dramuiasca banii.

Mi-a fost foarte greu
Tango: Credeati, deci, ca va veti descurca si de una singura, chiar si avand un copil mic.

Aurora Liiceanu: Probabil ca aveam multa incredere in mine. Mereu am avut incredere. Eram pregatita sa
traiesc din ce faceam cu capul. Dar peste ani, cand am ajuns femeie de serviciu am fost pusa in situatia sa
traiesc din ce faceam cu mainile. Pentru ca o femeie de serviciu lucreaza cu mainile, nu cu capul, stim bine.
Ajunsesem femeie de serviciu, iar asta, in loc sa ma descurajeze, mi-a dat incredere. M-am gandit ca orice s-ar
intampla pot sa spal scarile la un bloc, pot sa fac cumparaturi la cineva. Nu trebuie neaparat sa-mi folosesc
capul ca sa traiesc, sa supravietuiesc. Pot sa traiesc si altfel.

Tango: V-a fost greu sa ramaneti singura cu copilul?

Aurora Liiceanu: Mi-a fost foarte greu. De foarte multe ori m-am gandit daca este inteligent social sa divortezi.

Tango: Ati divortat si legal? Atunci, inainte sa nasteti?

Aurora Liiceanu: Dura un an si jumatate, nu se putea sa divortezi asa usor! Dar m-am separat si mi-am depus
actele de divort. Am avut trei evenimente foarte importante deodata: am nascut, mi-am dat doctoratul si m-am
separat, am depus actele.

Tango: Cat de mic era copilul cand v-ati luat doctoratul?

Aurora Liiceanu: Mi-am dat doctoratul cu copil de doua luni. Tocmai nascusem. Am lucrat la teza de doctorat
in timpul acela. Tin foarte bine minte ca nu existau scutece si il puneam pe ciornele de hartie pe care invatam.
Am petrecut foarte mult timp cu copilul, eram aproape siamezi. Unde ma duceam, ma duceam cu oala dupa
mine. Si cu scutecele de carpa.

Tango: Ati avut o nastere usoara?

Aurora Liiceanu: Nu, a fost o nastere proasta. Copilul a fost plasat intr-o pozitie craniana si a trebuit sa fac
cezariana. Am facut operatie si, probabil de la mizeria din spital, am facut complicatii. Si am stat 17 zile
internata. Dupa care mi-au pus copilul in brate si mi-au zis sa ma duc acasa. Eram disperata. Aveam inca
plaga, facusem serom, ar fi trebuit sa mi se schimbe zilnic pansamentul. Mama mea nu mai traia, sora-mea
avea copil mic, taica-miu, barbat, nu stia cum sa ma ajute.

Cred enorm in prietenie

Tango: Unde stateati? Cu cine?

Aurora Liiceanu: Stateam singura, in casa in care locuisem cu sotul meu, care se mutase la mama lui.
Singura. Total. Am nascut la Steaua. Dupa nastere mi-au spus ca trebuie sa vin zilnic la pansat. Trebuia sa
traversez tot orasul sa ajung la Steaua. Era inimaginabil! Dar pot sa zic ca am fost norocoasa in viata. Am
nascut cu o doctorita care mi-a zis la un moment dat: „eu plec in week-end, nu te mai astept“. Si-atunci i-am
spus ca vreau sa nasc cu ea inainte sa plece, sambata, ca atunci libera era doar duminica. Si-am nascut intr-o
sambata.

Doctorita mea a chemat o fata, o doctorita tanara care era pe-acolo. Era o fata care urma sa plece in Grecia si
care facea orice pe acolo ca sa invete cat mai mult. Ca se ducea in Grecia pe dreapta, la un spital, trebuia sa
stie cat mai mult. „Grecoaico, ma secondezi la cezariana?“, i-a zis. Si fata aia, care acum imi este cea mai buna
prietena, a fost mana a doua la operatia de cezariana. Si norocul meu ca statea la doua strazi de mine. Asa ca
venea ea in fiecare zi si ma pansa. Altfel, nu stiu cum as fi putut traversa Bucurestiul cu copil de trei saptamani
in brate, cu operatia nevindecata, ca sa merg la pansat! Dupa vreo doua luni chiar s-a mutat la mine, am stat
impreuna. M-a ajutat foarte mult. Era caraghios ca ea nu fuma, eu fumam. Primea cate-un pachet de Kent cum
era atunci, o fi si-acum... Si mi-l aducea mie. Imi dadea telefon de la spital si radea: „Toti colegii mei imi spun ca
am un amant, ca nu le mai dau lor tigarile!“. Si credeau ca are un amant, nu?!

Tango: Credeti in prietenie?

Aurora Liiceanu: Cred enorm in prietenie. Poate mai mult in prietenie decat in iubire. Extraordinar de mult a
contat aceasta relatie pentru mine. Am stat un an intreg impreuna. Apoi ea a plecat in Grecia si pana-n ’90, de
fapt, ea m-a tinut.

Tango: Numai din prietenie? N-ati ajutat-o cu nimic?

Aurora Liiceanu: Cu ce s-o ajut eu?! Venea de doua ori pe an cu valize, ne trimitea pachete... Baiatul meu
avea pantaloni, chiloti, ciocolata, ghiozdan, carioce, eu aveam sandale, rochii, ciorapi... Pana-n ’90 eu n-am
stiut pretul ciorapilor. N-am vazut asa ceva. Ea a tinut o casa, a tinut o a doua casa! Lucruri dintr-astea nu se
pot intelege. Si suntem prietene pana-n zilele noastre.

Tango: Cum credeti ca s-a produs aceasta legatura, mai puternica chiar decat dragostea?

Aurora Liiceanu: Am discutat de cateva ori. Poate pentru ca este nebuna profesional si asta ne leaga. Ea e
una dintre putinele persoane care au biblioteca, in Grecia nu prea sunt biblioteci. Medicii nu-si cumpara carti
fiindca are spitalul. Ultimul ban pe care il are, ea il da pe carti de specialitate. Si-a dat doctoratul in Grecia, a fost
in Elvetia, a fost in Israel, a fost in America, sa vada, sa invete, sa copieze, este maniaca. Dupa vreo doua luni
de cand plecase in Grecia, a facut un mariaj absolut revoltator de prost. Extraordinar de prost! Era complexata
ca venise din est.. nici grecoaica nu mai era ca venise la un an in Romania. Dar a trecut peste asta si s-a
dedicat profesiei. Isi dadea examenele sa-si echivaleze diploma de medic si spunea: „Mi-e atat de dor de
meserie, ca visez noaptea sange!“.

Tango: Ce poveste extraordinara!!

Aurora Liiceanu: Profesiunea ne-a legat foarte mult. Si o intelegere extraordinara. Absolut ultimele rusini de
sine ni le spuneam. Exista o zona a secretelor pe care nu le spui nimanui. Umilintele, tot repertoriul de
experiente negative cu barbatii, cu familia. Toate lucrurile astea eu le stiam. Exista o zona a secretelor pe care
nu le spui nimanui. Ea mi le spunea. Multa lume nu a inteles aceasta relatie.

Pana sa nasc n-am fost o persoana cu nefericiri

Tango: La randul dumneavoastra va deschideati la fel de mult?

Aurora Liiceanu: Sigur. A trait langa mine. Relatia noastra a debutat cand eu aveam niste experiente nu foarte
fericite. Ea a asistat la ele si, dupa aceea, m-a insotit si m-a sustinut in tot ce a fost negativ. Le-a trait cu mine. A
trait langa mine. Vorbeam inainte despre trecut, daca se povesteste sau nu. Eu nu prea mai aveam ce sa-i
povestesc cand am cunoscut-o. Pana sa nasc n-am fost o persoana cu nefericiri.

Tango: Dar au venit dupa aceea.

Aurora Liiceanu: Au venit multe complicatii. Si problemele cu slujba... Din cand in cand mi se activa si acea
nefericire profesionala. Dar trebuie sa coabitezi cu ea...

Tango: Mi-ati povestit mai demult ca ati iubit cativa ani un barbat venit din Polonia, parca...

Aurora Liiceanu: Da, si eu am si sange polonez. Am fost impreuna cu acest polonez si traiam o viata foarte
roz. Tatal lui lucra la ambasada Poloniei, avea masina cu volanul pe dreapta... Fetele sunt sensibile la starea
buna. Dar sunt sensibile si la mizerie. Poti sa mergi si-n sus, si-n jos. Ca dupa aia imediat m-am dat pe covrigi
si pe tramvai… Era atat de inamorat de mine, incat nu s-a mai dus la facultate. Eu am aflat cu stupoare ca nu
mai e student abia dupa un an si jumatate dupa ce fusese exmatriculat. Nu stia nimeni! Am aflat intamplator,
puteam sa o ducem asa pana la sfarsitul vietii si sa nu stiu acest lucru important. Si asta m-a zguduit si m-a
speriat.

E drept si ca iubirile foarte mari sperie. Iubirile mari sperie! Dar mi-am dat seama ca e atat de fragil si de
vulnerabil, incat mi-ar fi ascuns mereu niste lucruri pe care nu se poate sa nu le spui. Intamplator am aflat,
taica-miu s-a opus sa ma casatoresc. Atunci dura trei ani de zile sa obtii aprobarea sa te casatoresti cu un
strain si noi asteptaseram atata... Dar ceva se zguduise. Dintr-o data mi se facuse teama sa plec in strainatate
fara sa am un om dintr-o bucata langa mine. In fine, am primit aprobarea de casatorie, taica-miu n-a mai zis
nimica. Am stabilit sa facem nunta de ziua mea, in august.

Si, cu o luna inainte, in iulie, s-a intamplat sa ma indragostesc de tatal copilului meu. Si, cu o luna inainte de
nunta, am plecat. Rochia mea de mireasa probabil ca a fost mancata de molii in atelierul croitoresei, fiindca nu
s-a mai dus nimeni dupa ea.

Tango: Cum i-ati explicat polonezului ca v-ati razgandit?

Aurora Liiceanu: Nu i-am dat nici o explicatie. Am fost de o lasitate ingrozitoare. Statea in fata casei, tropaia, o
astepta pe sora-mea. Dar eu pur si simplu nu l-am mai vazut.

Tango: Ati plecat si v-ati casatorit imediat?

Aurora Liiceanu: M-am casatorit cu tatal copilului meu dupa trei luni. Sigur ca nu a fost o fericire, nu a fost o
buna alegere. El, polonezul, m-a mai asteptat un an de zile, a ramas in Romania, dar n-a mai avut curajul...

Tango: Nu v-a tentat sa-l cautati, mai ales dupa ce ati ramas singura cu copilul?

Aurora Liiceanu: L-am cautat, cand am fost in America. Nu aveam inca copilul. La un moment dat l-am cautat,
dar nu l-am mai gasit. Am aflat ca plecase in Suedia.

Tango: De ce nu v-ati recasatorit?

Aurora Liiceanu: Eu cred ca si cu casatoria e la fel ca atunci cand cineva iti spune „ce conteaza daca ai
facultate sau nu?“ Da, dar o ai. Cand o ai se pune altfel problema. Daca n-as fi fost casatorita niciodata,
probabil ca as fi tinut s-o fac. E o experienta sociala, umana, ce trebuie traita. Eu am bifat-o. Stii ca se spune ca
mai bine divortata decat sa nu fi fost niciodata maritata. Gandul ca ar fi trebuit sa te casatoresti iti lasa un jind...
Dar asa, dupa divort, o noua casatorie mi se parea ca mai degraba mi-ar putea aduce complicatii
administrative, nu avantaje.

Tango: Si totusi, cele mai multe femei din lume vor sa fie vesnic casatorite...

Aurora Liiceanu: Te intrebi, oare, merita sa fii casatorit? Unele spun ca raman casatorite pentru copil, dar eu
cred ca asta e o ipocizie. Dar pentru tine? E inteligent social, ca protectie in fata vietii? Mi-am pus problema
asta. Mi s-a parut ca viata e foarte grea de unul singur. Dar mi s-a parut ca din punct de vedere psihologic e mai
bine sa fii intr-o situatie neta cu tine. Ai de ales intre un disconfort psihic si unul social, fizic, material. Eu am
preferat confortul psihologic.

Tango: V-a ajutat si familia sa va cresteti copilul? Tatal, sora?

Aurora Liiceanu: Mi-a fost destul de greu. A trebuit sa ma descurc singura, n-am putut sa cer nimanui nimic.
Nici nu imi place sa cer ajutorul. Puteam sa ma pun de-a latul, sa-mi smulg parul din cap si, cu siguranta, sora
si tatal meu m-ar fi ajutat cu ceva bani, nu ma lasau in strada. Dar n-am vrut. N-am imprumutat un leu de la tatal
meu, din momentul in care am luat prima leafa si pana cand
s-a prapadit.
Tango: Dupa toti acesti ani in care l-ati crescut singura, baiatul dumneavoastra a plecat din tara. Cat de tare v-a
afectat plecarea lui?

Aurora Liiceanu: Da, fiul meu e plecat de 11 ani in Japonia. Nu stiu cat m-a afectat ca mama, dar m-a afectat
ca persoana. Aveam si am cu fiul meu o relatie cum nu au multi parinti cu copiii lor. Cu el am o relatie speciala.
Nici nu cred ca sunt mama lui. De multe ori ma gandesc ca nu stiu ce e aia sa fii mama. Am coabitat
dintotdeauna, am fost dintotdeauna prieteni, confidenti, discutam absolut de toate. Era obisnuit cu problematica
omeneasca. Are un umor nebun. Si e foarte destept.

Tango: Nu a facut si el psihologia?

Aurora Liiceanu: A cochetat si el cu psihologia, dar i-am spus, razand: „Decat sa te prosteasca facultatea, te
pomenesti ca nici nu intri la zi si mai si platesc ca sa te prosteasca… peste cadavrul meu…“

Tango: Ce facultate a facut?

Aurora Liiceanu: A terminat ASE-ul. Dar are in structura lui aceasta dimensiune umanistica foarte bine
reprezentata, psihologizeaza usor. Altfel ar fi fost nenorocire, ca nu ma pricep deloc la contabilitati. Ce-am fi
vorbit? Ce-am fi vorbit?! Cand ne intalnim, facem simpozioane... Sunt onorata ca am un asemenea copil. E o
mare onoare sa am un copil ca el. Nu exista satisfactie mai mare pentru un parinte decat sa poti sa stai cu
copilul tau de vorba, fara sa te gandesti ca e copilul tau, (dar, sigur, e copilul tau! ), asa cum stai ore in sir de
vorba, ca-n vremurile bune, cand abia ai cunoscut pe cineva... Petreci cu el timpi asemeni celor pe care-i
depeni la inceputul unei relatii.

Nu vreau sa spun ca am fost o mama desavarsita. Sunt plina de culpabilitati si eu. Dar ma uit la altii... Vine
copilul, ia o cratita, da un telefon si pleaca. Nu au conversationism. Nu discuta, nu toaca. Mie-mi place sa am
simpozioane. El imi spune ca si-a dezvoltat un simt analitic. Si intreb: „Ce e rau in asta?!“. Iar el imi raspunde:
„E un blestem“. Insa eu cred ca e mai bine sa ai simt analitic decat sa nu ai nimic in cap.

Tango: Credeti ca se va intoarce in Romania?

Aurora Liiceanu: Sper ca da. Cred ca da. Este destul de dezamagit de imaginea Romaniei. Mi-a spus ca
singura solutie e sa te salvezi de complexe pe cont propiu. Si eu cred acelasi lucru. Am vrut sa predau in
strainatate si am facut-o. Tot ce am crezut ca ma poate pune la un nivel de dincolo de etnia mea romaneasca
am facut. Sa fiu doar om. Am vrut sa demonstrez ca, inainte de a fi roman, esti om. Ma inteleg mai bine cu
psihologii din strainatate decat cu vecinul meu care e roman. Etnia n-are pentru mine valoare. Sigur ca ma
emotionez ca sunt romanca la romani. Dar jinduiesc dupa situatii in care nici sangele, nici sexul, nici etnia sa nu
ma traga de maneca.

Acum nu stiu daca se va mai intoarce din Japonia, dar eu sper ca da. Imi lipseste, mi-a lipsit foarte mult tot
timpul aceasta coabitare plina de malitiozitate afectiva care se creeaza, cu bancuri, cu glume, cu codurile
noastre secrete. Aveam coduri, formule. Daca era cald in casa, el spunea „Fa Sinaia!“. Coabitarea poate fi
minunata daca-i dai o nota ludica.

A plecat de acasa la 19 ani

Tango: Cand a plecat?

Aurora Liiceanu: A plecat de acasa la 19 ani. Si eu am luat-o foarte usor, ca si cum n-as fi inteles ce se-
ntampla. A plecat cu o chitara pe umar si cu un mic bagaj. Si ma gandesc ca eu in locul lui nu as fi rezistat. Am
o mare admiratie pentru momentele lui de deznadejde, de disperare. Imi spunea „Ma simt ca intr-o pivnita, in
intuneric, nu stiu ce sa fac, incotro s-o iau“. E ingrozitor sa fii
intr-o lume cu totul si cu totul diferita. A strans din dinti si a rezistat. Si cand imi spune „Eu am un capital de
singuratate care-mi da dreptul sa vorbesc“, eu il inteleg. Are un capital pe care eu il respect. La varsta aia a
facut facultatea in limba japoneza. Putea sa o faca in limba engleza, dar a vrut sa fie cu japonezii la un loc.

A inceput in Romania, a studiat un an japoneza aici, apoi a intrat la facultate cu toti japonezii in rand. Trebuia sa
stie sa scrie, sa citeasca. E talentat la limbi straine si asta l-a ajutat. La 14 ani am stiut ca trebuie sa bifeze
anumite competente fara de care nu te poti descurca in viata. Sa stie doua-trei limbi straine, sa foloseasca un
computer, astea sunt minim... Dupa aia incep amorurile, moda, zapacelile varstei. Ce n-a invatat Ionut nu mai
invata Ion.

Tango: Ati avut o viata nu foarte usoara. Aveti momente de deznadejde? Cand ati plans ultima oara?

Aurora Liiceanu: Eu nu prea plang. Dar recunosc, destul de recent am plans. Am avut o relatie destul de lunga
cu o persoana, cu un barbat, iar acesta nu mai exista. A fost omul care m-a impresionat cel mai mult in viata.
Pot sa spun ca altfel iubesti la o varsta matura si altfel iubesti in tinerete. Te uiti la alte lucruri, capeti alte lucruri,
vezi alte lucruri, ai alte criterii... Fara indoiala, consider ca un obstacol esential este caracterul. Cand cineva
este marsav sau n-are caracter, sau are limite sau are egoisme, are uratenii psihice, cred ca nici o iubire nu te
poate tine alaturi.

Unii oameni pot face compromisuri... Dar eu, de exemplu, m-as desparti de un barbat care nu se duce sa-si mai
vada copilul, daca are un copil. Mie nu mi-ar trebui. Pentru mine asta nu-i un simplu fapt, ca nu vrea sa-si vada
copilul, e mult mai mult decat atat: e un univers intreg de uratenie care se creeaza in jurul acestui fapt. Sau
care-si vorbeste urat in public fosta nevasta sau isi barfeste parintii. In valul asta de exhibitionism si de a spune
de toate, gasesc ca omul si-a pierdut acea discretie necesara pentru a face fata unor adevaruri grave, de unul
singur. E bine ca anumite lucruri sa nu fie spuse, asa, aruncate in vant. Mi se pare ca iti schimba si tie interiorul
faptul ca lupti cu anumite lucruri grave pe care le-ai trait sau pe care le ai.

Tango: Deci sunteti acum in doliu dupa o iubire matura?

Aurora Liiceanu: Da, care este cea mai mare. Cea mai mare iubire.

Tango: Va puteti ajuta ca psiholog pe dumneavoastra ca femeie?

Aurora Liiceanu: Sunt specialista in psihologia pierderii! Eu, care am spus dinainte ca cred in facaturi. Nu mi-ar
fi trecut prin cap c-o sa citesc atat despre pierderi, despartiri, separari, cat am citit in ultimii zece ani. Am un
coleg in America, un psiholog care este unul dintre fondatorii psihologiei pierderii. Psihologia in domeniul
relatiilor interpersonale, care studiaza separarea, boala, moartea, s-a dezvoltat extraordinar. E si foarte multa
cinematografie care le distruge oamenilor inocenta in fata vietii. Vedem multe filme cu virusi care distrug
planeta, cutremure, nu mai ramane nimic... Nu cred ca asta nu lasa un soi de tristete, disperare, violenta poate,
in psihologia umana. Din punctul asta de vedere am citit enorm. Stiu timpii, stiu patologiile.

Tango: Si asta a fost tot o facatura?

Aurora Liiceanu: Da. Amicul asta al meu care este unul din fondatorii psihologiei pierderii m-a impresionat
foarte mult: cand l-am intrebat, acum 12 ani, ce l-a apucat sa se apuce de domeniul asta, mi-a raspuns: „Am
fost insurat noua ani si am divortat. Si in momentul in care am divortat mi-am dat seama ce grozavenie este o
separare“. Nimeni nu ne invata sa ne despartim, nimeni nu ne invata sa ne impartim! Exista, cum se spune,
pierderi necesare, cele biologice. Iti pierzi parintii... Dar nimeni nu-ti spune, si cred ca aici imi dai dreptate, ce
grozavenie e sa-ti pierzi parintii, ce cumplit e sa-ti pierzi prietenii. Conditia umana ce ingrozitoare este! Ti se
arata doar partea usoara, totul este divertisment.

Viata are o latura pe care noi cautam s-o ocultam si care tine de conditia umana. Si nu te-nvata nimeni cum sa-i
faci fata. Am o amica in America, Erica, pe care nu am intalnit-o, dar ne scriem. A publicat un articol in revista
asta despre pierdere. Si articolul se numeste: „Am I alright?“ Si iar iti spun ca eu cred in facaturi. Lucram la
institut si vedeam cartile lui Hollander de psihologie, iar ea, Erica, este nevasta lui Hollander. Ce-nseamna sa
visezi!!! In viata mea n-as fi crezut c-o sa public in strainatate o carte impreuna cu Rosenblath, la care ma uitam
ca la un zeu! Sau ca sotia lui Hollander o sa-mi scrie: „Draga Aurora, eu am fost in cutare loc...“ Mi-a placut
foarte mult articolul Ericai. Si ea a suferit niste pierderi, dar se comporta dupa modelul american: plange in
fiecare zi, dar schiaza, se intalneste cu prietenii, merg la barbecue. Si-mi spune ca lucrurile astea merg
impreuna. Nu stiu de ce se poate in America. In Europa nu se poate! Ori cu una, ori cu alta: ori stai numai la
barbecue si spune lumea ca esti un nesimtit, ori plangi tot timpul si zice „asta nu-si mai revine“. Si in articolul
asta ea spunea: dupa o pierdere, toata lumea ma intreba: are you alright? E caraghios! Si ea raspundea: „I’m
alright, fiindca este alright sa plangi, sa-ti fie rau, sa-ti fie greu, este alright! E normal

Tango: Vorbeam in numarul anterior al revistei despre importanta trecutului intr-o relatie. E important? Il
dezvalui sau nu?

Aurora Liiceanu: Da! Trecutul intr-o relatie este foarte important! Astazi oamenii se maturizeaza intelectual mai
repede, mai bine, intr-un fel. Sigur ca si inteligenta conteaza. Pe de alta parte intalnim si o imaturitate
emotionala. Si ne tot gandim de ce exista modalitati de a te comporta emotional in mod naiv, infantil. Cred ca
acest lucru ridica problema experientei emotionale pe care o ai in viata. Este vorba de experienta emotionala
legata de apartenenta la un sex si, cand spunem experienta emotionala, spunem mult mai mult decat
experienta sexuala. Ne referim la a exersa, a invata sa-l poti percepe pe celalalt. Nimeni nu te poate invata sa fii
femeie sau barbat. De aici cred ca se trage aceasta lipsa de maturitate emotionala. Trebuie sa intelegem ca
orice varsta are un anumit tip de a iubi, iar acest cuvant, pe care il folosim atat de des, are un anumit continut,
pe care cred ca noi nu il putem decat foarte greu defini.

De fapt, eu cred ca nici nu exista o definitie a iubirii. Spun „te iubesc“ si pustii de scoala, dupa ce au stat 10
minute in banca cu o colega, spun „te iubesc“ si tinerii, care sunt mai degraba indragostiti, o spun si cuplurile la
care iubirea capata conotatii din ce in ce mai mult psihologice si din ce in ce mai putin fizice. Si putem vorbi si
de iubire intr-un sens nonsexual, iubirea intre parinti si copii. Aceasta investitie emotionala este foarte diferita de
la sex la sex, de la varsta la varsta. Nu se poate iubi la 50 de ani ca la 20 de ani.

Tango: Faptul ca puteti sa intelegeti atat de bine toate aceste lucruri si sa le explicati v-a ajutat in viata, ca
femeie, sau mai mult v-a incurcat?

Aurora Liiceanu: Am incercat sa inteleg daca nu se fac transferuri de la ceea ce citesti la ceea ce traiesti. E
bine sa nu-ti transformi viata intr-un experiment. E bine sa fii profan, sa fii liber, sa ai un grad de spontaneitate in
raport cu viata ta. Dar in orice meserie exista deformatii profesionale. Se spune ca orice om este un psiholog si
un filosof. Profani. Traind printre oameni capatam anumite cunostinte despre oameni si anumite judecati de
ordin psihologic si filosofic. Iar psihologii sufera de doua mari, le-as spune noxe profesionale.
Una este ca-ti pierzi putin spontaneitatea, pentru ca informatia te face sa-ti rafinezi perceptia si a doua ar fi ca
se dezvolta un fel de acces la celalalt, pe care il practici aproape fara sa-ti dai seama, un fel de interpretare a
celorlalti, care, cateodata, iti micsoreaza investitia, vezi lucruri care pentru altul nu-s la fel de vizibile, care, intr-
un fel te departeaza de acest sentiment... ca esti cu oamenii.

Tango: Uneori nu. Ii speriati pe cei din jurul dumneavoastra, care stiu ca ii intelegeti mai bine poate decat si-ar
dori? Nu se tem de ochii psihologului?

Aurora Liiceanu: Daca nu te apuci sa teoretizezi foarte mult si incerci sa te porti cat mai obisnuit, ceilalti
depasesc aceasta mica crispare care apare in fata unui psiholog. Eu n-am simtit-o! Este adevarat ca ma
deranjeaza cateodata, foarte mult, faptul ca nici n-apuc sa cunosc pe cineva si, in urmatoarea jumatate de ora
imi povesteste viata lui... Si nu intotdeauna am chef... Multi nu inteleg ca, pentru a-l asculta pe celalalt, asta e
lucrul cel mai important in psihologie, pentru a-l lasa sa-si construiasca un discurs despre sine insusi, trebuie sa
ai o anumita dispozitie. Sunt situatii in care, uneori, esti mai opac la problemele celorlalti, mai putin senzitiv. Si
exista momente cand oamenii nu accepta ca, uneori, nu am disponibilitate nici emotionala, nici intelectuala de a
ma concentra asupra problemelor celuilalt.

Tango: In ultimii ani vin la dumneavoastra tot mai multi ziaristi care va cer sfatul. Vin ca la Mecca asteptand sa
gaseasca raspunsul la tot felul de intrebari... Nu va e greu sa fiti considerata o instanta care are raspuns pentru
toate? Nu va enerveaza?

Aurora Liiceanu: Nu, nu ma enerveaza! Cateodata ma simt agasata, dar nu am, nativ, capacitatea de a
respinge un om. Am primit telefoane si la 12 noaptea! Nici macar n-am repondeur, ca poate mi-ar fi mai usor.
Nu mi-am cumparat de lene, ca administratiile vietii sunt tot mai complicate. Ma jenez ca, atunci cand un om
este intr-o situatie in care uita de bun-simt, de ora, de zi, sa-i inchid telefonul. Din acest punct de vedere ma
simt o victima care se complace in aceasta treaba, acceptand.

Nu pot sa spun NU cu usurinta. E un lucru pe care nu l-am invatat. Imi petrec mult timp la telefon si m-am
hotarat ca sambata si duminica sa nu mai raspund la telefon. Atunci primesc cele mai multe telefoane. Stii,
sambata si duminica omul este cel mai nefericit sau cel mai fericit! Sunt zilele de mari bucurii si de mari
dezastre. Si nu-mi vine sa cred cat de multi oameni nefericiti sunt pe lumea asta...

Tango: De ce sunt atat de nefericiti?

Aurora Liiceanu: Printre cauze sunt problemele intre parinti si copii. Sufera parintii sau chiar bunicii. Primesc
uneori telefoane de la bunica. La bunica se scurge greul relatiei. E si aceasta protectie teribila. La televizor o
mama cerea sfatul si vorbea despre problemele pe care le avea cu fiica. Si spunea „fetita mea“. Iar eu am
intrebat-o cati ani are fetita. Si mi-a raspuns: 28! Pai, daca-i spui unei femei de 28 de ani „fetita“, e ceva in
neregula. Lucrul asta spune foarte mult despre o relatie. Sunt si parinti care spun: „Mi-a facut febra“, „mi-a luat
patru“. Aceasta posesivitate iarasi spune foarte mult despre o relatie. Partea frumoasa a psihologiei e ca dintr-
un cuvant tesi un intreg sistem de relatii.

Se spunea ca Elena Ceausescu a daramat psihologia

Tango: Va suna oamenii cand au momente de slabiciune, de nefericire, momente grele... Dumneavoastra pe
cine sunati cand aveti astfel de momente?

Aurora Liiceanu: Uite, mi s-a intamplat ca o persoana cu un nume destul de cunoscut... sa ma terorizeze cu
telefoanele, la orice ora. E-adevarat, cu o drama. Imi propunea sa ma ocup de un baiat... Eu i-am raspus: „Bine,
dar dumneavoastra va cresteti copiii, le cumparati jucarii, hainute, mancare... si cand vine greul, cand vin
problemele vietii, mi-i plasati mie?! Fiecare trebuie sa-si ia copilul de la capat la coada, cu toate problemele lui!
Am si eu problemele mele, eu nu ma duc pe capul nimanui si nu ma plang la nimeni!“ Si-mi spune: „Va astept
pe umarul meu!“ Asta a fost, desigur, deconcertant... Un scriitor de la Cluj, venit in Bucuresti, a spus ca
Bucurestiul este o psihanaliza generalizata. Ca noi ne folosim unii pe altii, in sfaturi si ca, desi se comunica
haotic, se comunica foarte mult. Si comunicarea specializata cu psihologul de-abia acum incepe sa se
construiasca.

Tango: Care sunt mecanismele psihologului de a iesi la timp din toate combinatiile astea, de a se apara?
Sunteti tot un om, o femeie, cu slabiciunile ei, se spune ca femeile au slabiciuni mai multe decat barbatii...

Aurora Liiceanu: Da, asa se spune. E foarte agreabil sa gasesti un partener de discutie, ca psiholog, care sa
aiba o minima cultura psihologica, abc-ul, o minima capacitate de introspectie, de reflectie, atunci e foarte
frumos si sigur ca te ambalezi. Dar cum sa faci cand celalalt este needucat psihologic si nu poti sa-i explici o
situatie decat daca-l aduci la un anumit nivel de intelegere? Ori asta nu se poate face pe loc. Daca eu vecinei
mele i-as spune despre complexul lui Oedip, unui om needucat in psihologie - poti sa fii educat in alte domenii -
cum sa-i spui de complexul lui Oedip, poate sa spuna: „Vai, la ce va ganditi, adica tata cu fata, mama cu
baiatul?“ Se supara, se retrage. Risti sa-l sperii pe celalalt, chiar sa-ti pui meseria in joc...

Se spunea ca Elena Ceausescu a daramat psihologia. Asta pentru ca, avand o nepoata studenta la psihologie,
a intrebat-o ce face ea la scoala si aceasta i-a raspuns ca se ocupa de vise. Si intr-adevar visele sunt un
domeniu in psihologie. Elena Ceausescu a ramas socata si a spus ca nu e posibil sa existe o astfel de
materie... Ei, asta intra in legendele Bucurestiului... Intr-adevar, cateodata e foarte impresionant, chiar socant
pentru un om care nu e educat sa afle ce teme de cercetare au psihologii. De exemplu acum se discuta foarte,
foarte mult despre reconstruirea ideii de fidelitate, de infidelitate, in conditiile modernitatii, in care cuplul foarte
greu mai poate sa reziste.

Exista expunerea la presiunea catre sexualitate, catre variatie, omul e presat sa se schimbe. Dar din punct de
vedere psihologic schimbarea nu este chiar asa simplu de facut si oamenii in general nu se schimba decat daca
sunt o structura care are nevoie de schimbare. Exista cautatorii de stimuli si evitatorii de stimuli. Dar majoritatea
oamenilor nu se schimba decat daca intervine din afara ceva. Cand doi oameni se despart, toata lumea se
intreaba cine este al treilea. Cineva a spart cuplul! Pentru ca de obicei nu schimbi o situatie decat daca cineva
vine din afara si forteaza schimbarea.

Iubirea nu rezista la orice conditii

Tango: Se tot spune, se si glumeste pe tema asta, ca femeile cred orbeste ca-si vor schimba partenerul. Este
adevarat?

Aurora Liiceanu: Da, este foarte interesant! Femeia este specializata in domeniul relatiei, se vorbeste de etica
grijii, si in general traditia a pus femeia in rolul de a se ocupa de raniti, de bolnavi, de copii mici, au aceasta
specialitate traditionala a relatiilor, ele sunt infirmiere prin traditie. Femeile au ramas cu ideea ca iubirea
schimba totul, ca daca e iubire e totul, ceea ce este un mit. Mitul e frumos, sigur, dar e tot un mit. Iubirea nu
rezista la orice conditii.

Tango: Dar in ce conditii rezista iubirea? Rezista totusi, sau nu rezista deloc si noi ne incapatanam sa credem
ca va rezista vreo poveste de dragoste?

Aurora Liiceanu: Eu nu cred ca rezista in formele in care credem noi ca ea ar trebui sa existe. sunt puscariasi,
criminali care sunt ceruti in casatorie de femei care cred ca-i vor schimba. Exista insa un misionarism erotic al
femeii care crede ca poate domestici un barbat, ca-l poate tine pe langa casa. Dar nu, ei vor in afara, ei vor
notorietate publica si nu o notorietate mica, conjugala! In sensul ca vai, ce bine deschide sticlele de vin sau ce
bine repara prizele. Asta nu ii satisface.

Tango: Una din legile lui Murphy spune ca singura modalitate de a tine un barbat langa tine este sa-l tii strans
in brate...

Aurora Liiceanu: Da, cum ii dai drumul… lui nu-i ajunge ceea ce are, el vrea spatii largi. In schimb femeia a
fost totdeauna tinuta in casa, toate simturile proximitatii sunt dezvoltate la femei. Pipaitul, gustul, mirosul. De-
aici si apetenta femeilor pentru parfumuri. Ele au stat o viata intreaga in mirosuri, ale gatitului, ale casei. De-aia
s-au inventat saloanele, ca sa aduci societatea in casa, fiindca ea nu putea sa iasa. Feminismul a adus
egalitate in drepturi cu barbatii si totusi, daca am face un sondaj, sunt sigura ca foarte putine femei si-ar dori ca
barbatul lor sa stea pe fotoliu si sa coasa nasturi. Asta nu coreleaza in mintea femeilor cu ideea de virilitate.

Tango: Atunci femeile nu stiu ce vor? Ii vor si acasa si puternici si virili si fideli in acelasi timp. Stiu femeile ce
vor cu adevarat de la barbat?

Aurora Liiceanu: Noi traim cu anumite reprezentari mentale pe care ni le da si epoca. La fel de mult ne
influenteaza si societatea, se face un fel de constructie amestecata intre cum prelucrez eu informatia sociala
care mi se da si cum este structura mea nativa. E foarte greu sa interpretezi, sa intelegi. De foarte multe ori
cultura mascheaza foarte mult, spui ce destept este, si el de fapt e mediocru... Pana la urma sunt doi mari piloni
in viata noastra: inteligenta si frumusetea. Oricate trasaturi de personalitate am avea, (in limba engleza exista
aproximativ 18.000 de cuvinte care desemneaza trasaturi psihologice. Zgarcit, mediocru, duios, „n“
caracteristici...) Oricat de multe ar fi, oricat le-am clasifica, orice subtipologii am face, inteligenta si frumusetea
raman cele doua autostrazi pe care ne miscam cu totii.

Tango: Si care ne sunt date de la Dumnezeu. Nu le alegem. Ne nastem cu ele. Nu e cumva incorect?
Aurora Liiceanu: Ba da. Intreb si eu mereu: pe ce ia nota un copil? Pe inteligenta sau pe ce-a invatat? Ce
valorizam? Ia nota pe faptul ca e muncitor, harnic? La noi exista si proverbul „e branza buna in burduf de caine“.
Cum valorizam?

Tango: Cred ca inteligenta e mai valorizata decat harnicia. „Branza buna in burduf de caine“ nu jigneste pe
nimeni. Esti inteligent, dar cam lenes. Dar daca-i spui cuiva „esti prostut, dar muncesti mult“, il jignesti rau.

Aurora Liiceanu: Oamenii nu suporta sa-i faci prosti. Avem recent o problema cu prostanacii... In general, cand
un asemenea atribut e plasat unui barbat e cu mult mai grav decat in cazul unei femei. Nu s-a schimbat nimic.
Barbatul sa fie un pic mai frumos ca dracu’. Frumusetea e specialitate feminina traditionala. Si inteligenta e
specialitate masculina traditionala. Sigur ca nu stiu care poet englez a fost intrebat: „Cine-s mai destepti,
femeile sau barbatii?“ Si el a spus: „Cine-i femeie si cine-i barbat?“ Exista foarte multi barbati prosti care-s mai
prosti decat o femeie desteapta... Si foarte multe femei proaste care-s mai proaste decat un barbat destept. Ar
trebui sa nu conteze sexul. Prosti sunt si de-o parte si de alta, indiferent de sex. Si destepti la fel.

Tango: Frumusetea se duce de rapa o data cu inaintarea in varsta.

Aurora Liiceanu: Da, frumusetea este o valoare perisabila.

Tango: Dar inteligenta?

Aurora Liiceanu: Inteligenta, insa, este infinita. Domeniul mintii e infinit dezvoltabil.

Tango: La fel e si cu prostia? Sau asta se schimba, cei prosti la tinerete se inteleptesc cu varsta?

Aurora Liiceanu: Prostul ramane la fel. Dar se spune si ca inteligenta nu este o valoare care sa-ti aduca foarte
multa fericire in viata. Un psiholog englez a spus: „Oamenii inteligenti nu au un acces larg la fericire“. E greu sa
fii fericit, seren, jovial si in acelasi timp foarte inteligent.

Tango: E adevarat deci ca fericiti sunt cei saraci cu duhul?

Aurora Liiceanu: Foarte adevarat. E foarte greu sa ai si inteligenta, dar si o seninatate a mintii>

Tango: N-ar fi trebuit atunci sa ajungem la generozitate si la altruism si sa ne dorim ca fiii nostri sa fie prosti si
fericiti?

Aurora Liiceanu: Nu se poate lupta cu stereotipul asta. Daca iti iubesti copilul ar trebui sa ti-l doresti mediocru.
Dar toata lumea vrea copil genial. Aceste atribute deosebit de dezvoltate si nu numai inteligenta si altele,
talentele, reconfigureaza structura psihologica nu antr-un sens fericit pentru individ. Marile sensibilitati, marile
inteligente complica psihologia individului. Nu este de dorit. Copiii exceptionali in sens pozitiv, fiindca exista si
exceptional negativ, ridica anumite probleme si sunt mai complicati.

Suntem extrem de neatenti unii la altii

Tango: Dar accesul la dragoste cui ii este dat? Cum sa fii ca sa fii iubit, ca sa nu suferi din dragoste?

Aurora Liiceanu: Femeile au mult mai multa nevoie de afectivitate decat barbatii. Desi nici barbatii nu sunt
chiar lipsiti de aceasta nevoie de afectivitate. Dar femeile au nevoie de afectivitate constanta si au o forma de
insatietate afectiva. Unii ii spun nevoie de protectie. Se suprapune si cu alte trasaturi psihologice. Dar daca
privim afectivitatea exact ca pe un continuu, asa cum e privita si inteligenta, de la subinteligent, la normal, si la
supradotat, asa trebuie privita si afectivitatea: exista oameni complet insensibili, oameni normali, mediocri din
punct de vedere al afectivitatii si foarte sensibili.
Culmea este ca insensibilii nu practica iubirea, dar ajung sa creada ca ei iubesc. E exact ca un orb pe care il pui
sa vorbeasca despre un peisaj... Si anafectivul, chiar daca el nu are capacitatea de a iubi, mimeaza in vorbe
afectivitatea. Acestia sunt anafectivii. Daca le spui ca sunt asa, nici nu te cred. Am avut un caz, in spital...
Profesorul nostru a vrut sa ne demonstreze imaturitatea unei paciente. A intrebat-o daca-si iubeste mama. „O
iubesc, da“, a raspuns ea. „Dar de ce o iubesti?“ a continuat profesorul. Si ea a raspuns: „Pentru ca urca scarile
la mine“. Ea nu avea posibilitatea sa descrie un sentiment pe care nu-l avea in structura ei!

Tango: Dar cum ii depistam, cum ii identificam? Daca tocmai de la asemenea oameni asteptam iubire si
raspuns la sentimentele noastre? Daca noi suferim si asteptam, dar ei nu ne vor iubi niciodata pentru ca nu sunt
in stare sa faca asta?

Aurora Liiceanu: Eu cred ca ar trebui sa fie posibil in viata de toate zilele sa-ti dai seama cat de sensibil e un
om. Tind totusi sa cred ca suntem extrem de neatenti unii la altii. Sigur, se poate ajunge la extremism. Un om e
o intreprindere de 24 de ore, daca te pui cu observatul pe el, nu mai termini. Dar suntem din ce in ce mai
superficiali in atentia pe care o acordam celuilalt. Avem relatii de azi pe maine, e o graba, o neglijenta
existentiala, nu mai avem capacitatea de a-i acorda celuilalt studiu.

Tango: Cum ar trebui sa facem? Ar trebui sa ne ...citeste mai departe. studiem partenerii, sa aflam totul despre
copilaria lor, despre viata lor? Pentru ca ei s-au format acum 20-30 de ani, relatia pe care au avut-o cu mama
lor, felul in care au fugit de acasa de la mama la bunica, toate astea au repercusiuni care se reflecta, in mod
paradoxal, asupra noastra, astazi...

Aurora Liiceanu: Da, este perfect adevarat. Revenind la chestiunea: ce spunem, ce nu spunem. In general,
cand doi oameni se intalnesc, istoria erotica este cea care se consuma si aproape nimeni nu-ti povesteste de
tata, de mama, de cand era mic. Daca a primit o masinuta care i-a luminat anul acela. Este aceeasi greseala pe
care o fac parintii cu copiii lor si pe urma se plang de lipsa de comunicare. Ei vad in copil elevul. Nimic mai mult
decat elevul. Ii intereseaza daca a invatat bine, ce note a luat, daca a facut ordine in camera. Dar copilul e mai
mult decat un elev, e o persoana.

Asa cum tu lucrezi la Tango, dar nu esti asta, esti si multe alte lucruri. Ai mult mai multe carti de vizita in viata!
Mai tarziu, cand se intalnesc doi oameni, se vad numai in capacitatea lor de a intra in rolul de a fi iubit-iubita.
Dar nu esti numai atat, esti un om, esti o persoana, ai probleme... Iubirea e doar o parte a vietii. Exista relatia
erotica sau interpersonal - erotica dar ai si interpersonal non-erotic... Desi psihologic vorbind, erotic este totul,
intelegand prin eros iubire. Este aceasta obisnuinta de a intelege prin erotic sexual si aceasta obisnuinta nu mai
putem s-o desiram, s-o dam inapoi. E o greseala grava, dar des intalnita, de foarte multe ori constati ca oamenii
stau impreuna, dar nu stiu prea multe lucruri unul despre altul. E si foarte greu sa vorbesti despre altul, sa-ti faci
un discurs despre cel de langa tine, sa-l povestesti. Bine, e foarte greu sa te povestesti pe tine insuti...

Suprapunerile amoroase creeaza confuzii

Tango: Auzim tot mai des de persoane care citesc cateva capitole din Freud si apoi cred ca, gata, stiu sa
interpreteze viata, spun ca sunt specialisti in psihologie. E o moda, astazi, psihologia?

Aurora Liiceanu: Da, este o moda. Si in buna masura cred ca se datoreaza si faptului ca si la nivel
international exista o preocupare pentru persoana, desavarsire, cunoastere de sine. Tine si de individualismul
epocii, care te directioneaza catre eul tau. Dar se face la un nivel destul de diletant, de aici si pasiunea asta
pentru tipul de guru social, cum e Bivolaru, cum sunt nenumaratele carti care te invata cum sa castigi, cum sa ai
succes, cum sa iubesti, cum sa nu iubesti, ce sa faci cu copiii...

Adica lectii de viata care se fac la un nivel relativ mediocru. Dar care au prins in toata lumea. La aeroporturi se
cumpara cartile aste. La noi a venit Salomé, nu?, care a tinut sali intregi numai cu discursuri despre cum sa fim
mai fericiti impreuna. El insista pe mitul duratei. Ai investit intr-o relatie. Nu poti sa lasi investitia de izbeliste! Nu
poti sa-l stergi pe celalalt din tine pentru ca te-ai investit pe tine insuti. Si daca tot ai facut o asemenea investitie
e cazul s-o pastrezi. E o achizitie, ce trebuie ingrijita, ocrotita. Nu poti sa lasi relatia sa se erodeze, asa cum nu
poti sa lasi o casa sa se degradeze. Trebuie sa lupti s-o pastrezi.

Tango: Uneori vrei sa lupti sa pastrezi o relatie veche, dar alteori simti nevoia de schimbare, lupti pentru o alta
relatie.

Aurora Liiceanu: Asta e foarte interesant. In ce masura putem sa facem aceste schimbari in beneficiul nostru.
Poti s-o faci din saptamana in saptamana si atunci... E necesara experienta emotionala, oamenii trebuie sa-si
dezvolte aceasta experienta. Tocmai exersand ajungi sa cunosti oamenii mai bine. Dar trebuie sa intelegi bine.
Unii cred ca atunci cand spui experienta emotionala bogata inseamna sa te culci cu multi barbati. Sau cand ii
spui unei mame, „lasa-ti fata sa cunoasca, sa umble, sa relationeze, ca sa cunoasca realitatea psihologica“
pare s-o impingi sa umble cu barbati.

Am o prietena buna, o studenta, care umbla de vreo cinci ani cu un baiat. Si o persoana cu care vorbeam
despre ei mi-a zis: „Au raspuns la ultima intrebare?“ Adica au facut amor? Ma rog, ei nu raspunsesera, nu
facusera amor. Foarte multa lume crede ca asta e prima intrebare. E o forma de cunoastere a celuilalt, dar nu
cu asta incepi. Se poate ca exact dupa aceea sa se rupa relatia, pentru ca n-a fost fixata pe un sol. Asta nu
inseamna ca trebuie sa astepti cu anii. Oamenii sunt diferiti si in ceea ce priveste separarile. Unii le privesc cu
bucurie si usurare.

Tango: De obicei barbatii?

Aurora Liiceanu: De obicei, dar sunt si femei care nu sufera prea mult... Ideea e ca unii au o convalescenta
dupa o relatie mai lunga decat altii. E drept, eu am intalnit mai mult femei in situatia asta. Unii au un doliu erotic
foarte lung. Dar pana la urma si doliul erotic este o experienta umana. Atata vreme cat nu depaseste un anumit
timp si nu devine patologie. Sigur, nici azi cu cineva si maine cu altcineva...

Tango: Exista vreun fel de statistici? Cat timp iti ia ca sa-ti revii dupa o mare iubire? Cinci luni, doi ani, cat?

Aurora Liiceanu: Se spune ca dupa despartirile serioase, grave, dupa relatiile in care si iubirii i s-a dat o
masura foarte mare trebuie sa astepti un an si ceva, doi ani. La unii chiar si patru ani. Inainte sa treaca perioada
de doliu, chiar daca fac eforturi sa se poarte normal, cicatricea nu e vindecata. E ca si cum ai circula cu o rana
deschisa. Iar suprapunerile amoroase nu sunt bune, suprapunerile creeaza anumite confuzii la nivel emotional.

Tango: Trebuie sa asteptam sa ne vindecam de . vechea iubire, inainte de-a incerca sa ne indragostim din
nou...

Aurora Liiceanu: Da, asa ar fi mai bine. Sunt si foarte multi barbati care spun despre femei ca n-au lasat nici o
urma asupra lor. Dar nu-i adevarat! E imposibil ca cineva cu care ai avut o relatie sa nu lase urme asupra ta!
Noi suntem formati din aceste intretaieri. O relatie lasa urme...