Redactor-şef

:

VALERIA MANTA TĂICUŢU

Redactori:
PETRACHE PLOPEANU
CAMELIA MANUELA SAVA
VALERIU SOFRONIE
NICOLAI TĂICUŢU

Secretar de redacţie :
SILVIA IOANA SOFINETI












SPAŢII CULTURALE nr. 35 / 2014

Cuprins

Editorial: „Unde fugim de-acasă?” / pag. 1
In memoriam Mircea V. Homescu: Valeriu Sofronie,
Răzvan Theo Chirac, Camelia Manuela Sava, Traian
Gh. Cristea / pag. 2-6
Mircea V. Homescu: Indignatio faber oratoris / pag. 6
Petrache Plopeanu: Ce răbdare / pag. 18
Magda Ursache: In memoriam Petru Ursache / pag. 19
Leons Briedis: Poeme / pag. 21
Doina Cernica: Cu Maria, în lumina Teiului de Aur /
pag.22
Lumina credinţei: Icoanele de la Voroneţ/ 25 de ani de
preoţie / pag. 24
Festivalul Naţional de literatură „Agatha Grigorescu
Bacovia” / pag.26
Nicolae Bratu: Poeme / pag.27
Lucia Dărămuş: Poeme / pag. 28
Mihaela Malea Stroe: Poem / pag.29
Dan Gabriel Onţeluş: Apostazia modernităţii / pag. 30
Diana Vrabie: Maşinăria Cehov / pag. 31
Leo Butnaru: Traduceri din Aleksandr Vertinski /
pag.33
Ion Roşioru: Pantumuri franceze / pag.34
Nicu Cîrstea: Cinci pâini şi doi peşti / pag.37
Nina Plopeanu: Ventilatorul / pag. 38
Marian Hotca: Poeme / pag.40
Laurenţiu Belizan: Poeme / pag.41
Adrian Botez: Poeme / pag. 43
Simion Dima: Poeme / pag. 44
Ion Roşioru: Poeme / pag. 46
Vasile Ghica: Surâsuri migdalate / pag.48
Florin Dochia: Privelişti din fabrica de emoţii / pag.49
Gherasim Rusu Togan: Zorile şi zăuritul dalbului
pribeag / pag.52
Petrache Plopeanu: Paznicul dintre lumi / pag. 58
Cărţi prezentate de: Petre Isachi, Florin Caragiu,
Camelia Manuela Sava, Ionel Popa, Ionel Necula,
Valeria Manta Tăicuţu / pag. 63
Nicolai Tăicuţu: Raftul cu cărţi / pag.74
Reviste literare / pag.76

Apare sub egida Asociaţiei
Culturale „Valman”, cu
sprijinul Consiliului
Municipal şi al Primăriei
Râmnicu Sărat
Redacţia şi administraţia:
Str. Gh. Lupescu, nr. 67,
Rm. Sărat, 125300,
jud. Buzău
TELEFOANE:

0744-708.812
0765-797.097
e-mail :
valeria.taicutu@yahoo.com
Tipar executat de EDITGRAPH Buzău
Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de
materialele publicate.

SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

3









Unde fugim de-acasă?...

Trăim în vremuri sumbre, de kitsch şi impostură,
precare economic, nesigure social, alunecoase politic;
cel puţin, aşa se înţelege din bocetele individuale sau
corale, pe care ni le servesc prin mass media tot felul de
personalităţi ale momentului, organizaţii umanitare,
sindicate, partide (de obicei, aflate în opoziţie), ori
simpli cetăţeni strânşi laolaltă în mijloacele de transport
în comun, în sălile de aşteptare ale spitalelor, sau ale
primăriilor, sau... şi intervievaţi de reporteri mai
interesaţi de ratingul emisiunii lor decât de starea reală a
naţiunii.
Toţi ne plângem, de fapt. Mai ales cei şcoliţi,
învinşi, în această perioadă, de invazia mahalalei în
funcţii la care n-ar fi trebuit să aibă nici măcar dreptul
să viseze. Ceea ce doare, în primul rând, este lipsa de
educaţie. De acolo pornesc toate necazurile – cel puţin
aşa se crede – şi vina, neapărat, trebuie aruncată în cârca
şcolii. În concepţia cvasiunanim acceptată, învăţătorii şi
profesorii nu-şi fac meseria, nu se preocupă, nu sunt
eficienţi, n-au autoritate, sunt corupţi, şpăgari şi slab
pregătiţi etc. La cremenal cu ei! – ar spune un personaj
de-al mereu actualului nostru Caragiale. Sigur, se mai
aud şi voci care încearcă să direcţioneze această furie
colectivă (şi atent monitorizată de cei care au un oarece
interes în acest sens) spre zone mai sensibile –
inspectoratele şcolare, ministerul educaţiei, guvernul...
Că, nu-i aşa, de acolo vin deciziile proaste şi toate
necazurile tinerei generaţii (ale viitorului „de aur” al
ţării!) de acolo izvorăsc, din incompetenţa celor care se
ocupă cu „implementarea” strategiilor educaţionale şi
nu numai.
Nu cred, ca să reiau o afirmaţie a domnului
profesor dr. Constantin Cucoş, că, printr-un decret,
acolo, se pot desfiinţa, dintr-un condei, incultura şi
impostura, kitschul şi subproducţia culturală. În afară de
faptul că nici un guvern/parlament/minister român nu
s-ar gândi în vecii vecilor să facă aşa ceva, cetăţenii
înşişi, inspiraţi de felul cum democraţiile occidentale
tratează problema libertăţii de exprimare, ar urla spre
toate punctele cardinale şi pe la uşile tuturor ONG-urilor
internaţionale despre practicarea cenzurii la noi... N-ar
conta că ar fi interzise producţiile cinematografice,
revistele, cărţile, talkshow-urile etc. licenţioase, lipsite
de orice valoare, distrugătoare de limbă românească, de
moral şi prinţip (da, domnule Caragiale). După ce-am
trecut prin atâtea decenii de cenzură dureroasă, era
inevitabil să cădem în cealaltă extremă şi să considerăm
că oricine are dreptul să spună ceea ce vrea el, noi,
ceilalţi, ascultătorii, neavând dreptul să protestăm şi să
cerem luarea de măsuri de restricţionare a accesului
tuturor imbecililor semianalfabeţi în emisiuni radio TV,
pe scenă, în staff-ul revistelor care cad în mâna/sub
ochii tinerilor, în uniuni de creaţie, în conducerea
direcţiilor pentru cultură, culte şi patrimoniu, în
comisiile parlamentare „de specialitate” ş.a.m.d.
Întrebări de genul „cine te pune să asculţi/să citeşti/să
priveşti?” nu-şi au rostul nici atunci când ne aflăm în
spaţiu privat, nici atunci când ne aflăm în cel public.
Sigur, plăteşti, de exemplu, pentru 50 de posturi la
televiziunea prin cablu, aşa că ar trebui să ai de unde
alege: telecomanda te ajută să sari peste manele, peste
emisiunile cu blonde proaste, cu traseiste, cu nurori care
se bat cu soacrele, cu cretini dispuşi să lingă parchetul
studioului de televiziune pentru câţiva bănuţi în cont, cu
preoţi care fac sfeştanii în direct la vile şi maşini,
peste... şi peste... De fapt, ar trebui să sari cam peste
toate, nici un canal de televiziune nu pare a fi capabil să
ofere ceva decent, fără pericol pentru educaţia copiilor
tăi; şi atunci, ţie, plătitorului pentru libera şi dezmăţata
libertate de exprimare a tuturor pastramagiilor, cine-ţi
apără drepturile? A fost un exemplu dintre miile
posibile. Ca să te aperi şi să-ţi protejezi şi familia, în
egală măsură, ar trebui să tai de pe listă televizorul,
radioul, ziarele şi revistele, ieşitul pe stradă, la
restaurant, intrarea în sălile de teatru şi de concert, pe
stadioane, în parcuri... Să te încui în casă, să-ţi izolezi
fonic locuinţa ori să fugi undeva, în pustietate, nu, nu la
mănăstire, că şi acolo a pătruns tehnica modernă cu
alaiul ei de kitschuri, nici în păduri, că sunt pline de
grătare şi boxe cu „of, viaţa mea!”. Nici la munte, nici la
mare, şi atunci, unde fugim de-acasă? - cum ar zice,
dacă ar mai fi printre noi, Marin Sorescu.
Ei bine, nici fuga nu este o soluţie, aşa cum nici
decretele, nici legile, nici alte gesturi birocratice bune de
exersat în campanii electorale nu sunt. E limpede că
avem nevoie de educaţie şi că trebuie descurajat
consumul de subproducţii culturale. E limpede că
trebuie să ne oprim, să stăm puţin pe gânduri şi apoi,
dacă Dumnezeu şi conştiinţa ne ajută, să trecem la făcut
curăţenie. De sus în jos sau invers, de la dreapta spre
stânga sau invers, oricum, numai s-o facem, altminteri
murim sufocaţi, la grămadă, buni şi răi, proşti şi
deştepţi, cinstiţi şi lichele...

VMT







EDITORIAL
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

4





Mircea V. HOMESCU



Duminică, 20 iulie 2014, a plecat dintre noi
Mircea V. HOMESCU, medic chirurg, teolog şi
cărturar, care, vreme de cinci decenii, a fost o prezenţă
importantă în peisajul cultural râmnicean. Dumnezeu
să-l odihnească în pace!


DOCTORUL

“Dacă s-ar întâmpla
mereu acelaşi lucru,
niciodată nu s-ar mai
întâmpla nimic”. E tot ce
mi-a rămas în însemnări
după 19 ani petrecuţi
acolo. Ceea ce trebuie să
înţeleg din asta este că
trebuie să laşi lucrurile
să meargă în direcţia lor.
Nu ştie nimeni care este
sau va fi această direcţie.
Şi totuşi, ele acolo se duc.
Cu siguranţa unuia care
ştie mereu ce va urma să
fie. Ridică fruntea într-un
unghi ascuţit, trage uşor
aer în plămâni şi primeşte
atât de uşor viitorul ce-l
va cunoaşte, de parcă el
ar fi acel viitor.

I se spunea „Doctorul”. Motive oculte? Nu! Era
doctor. Intra cu cuţitul în tine, tăia şi dădea afară. Lăsa
atât cât îţi trebuia, să nu mai fii nevoit să revii. Desigur
că reveneai, dar aşa cum va rezulta din cele următoare,
din cu totul alte motive. „Non multa, sed multum” i-a
fost deviza. Aşa fac doctorii doctori. Ei sunt, într-un fel,
poziţionaţi invers în raport cu Dumnezeu: Dumnezeu a
făcut din unul doi şi apoi din ei, tot mai mulţi; doctorul
făcea din cei doi care se luptau pentru supremaţie în
tine, sau şi mai mulţi, dacă erai ceva mai ghinionist,
unul singur. Era în mod indubitabil un monadolog
practician. Cât îl priveşte pe om, Unul trebuia să-l
stăpânească. De la trup la minte. Nu numai el îl îndrăgea
pe Leibniz. Sunt convins că şi reciproca este/va fi
valabilă. De-acum încolo, să tot fie. În cutele
Inteligibilului, se aude pe la colţuri, se întâlnesc în
acelaşi loc nu doar estimi din galaxii opuse, dar şi fiinţe
înrudite de pe abscise temporale neconcurente. Holist
prin definiţie, degetu-i bont trasa mereu prin aer şi pe
ape cercuri. Toate închise. Nu avea nevoie de
demonstraţii de completitudine ca să asume asta. Nu
voia să ştie de Godel. Îţi lua un exemplu din inerţiile
memoriei ochiului, întorcându-te de la piaţă, o imagine
desenată pe un zid de un graffiter panteist şi ultimul
frame al jurnalului de actualităţi şi îţi furniza o dovadă
irefutabilă pentru o teză îndrăzneaţă. E drept, nu-ţi băga
şi în traistă concluzia. Te lăsa să le mesteci, în timp ce
îţi arunca priviri binevoitoare şi iscoditoare. Când
simţea că lumină îţi creşte în ochi, se bucura ca un copil
alături de tine. Dacă totul rămânea la fel, mai încerca şi
a doua oară. De la a treia, erai nevoit să-ţi alegi un alt
medic de familie. Fără supărare.
Printr-o dialectică cunoscută anumitor spirite,
doctorul cunoștea bine şi fețele multiplului. Se mişca cu
lejeritate printre ele, stătea la taclale cu fiecare în parte.
Punea lupa pe evenimentul istoric, aşa cum o punea şi
pe rană, disecând factum-ul până la ultimele consecinţe.
„Întrebaţi-mă!, le cerea celor care îi formau auditorul,
întrebaţi-mă orice!”. Întrebările curgeau spre el şi
răspunsurile în sens invers. Trădarea mareşalului
Antonescu? Marcus Aurelius? Filoanele de diamante
din Africa?... pfff... Doctorul ştia să mulţumească omul.
Dar mai mult decât carnea, ştia să-i mulţumească
urechea şi acel organ subtil legat de ea. Ştia de organul
intern, cum ştia de urechea externă. Pentru că alchimia
lui să funcţioneze, trebuia să vină din mai multe direcţii.
De la autorul Pentateuhului înspre Freud, de la
Schleiermacher la Gadamer. L-ar fi invidiat Leopold
von Ranke, l-ar fi contrazis Fichte. Indiferent de laude şi
critici, doctoral avea nomos-ul său. Şi-l construise cu
grijă ani la rândul şi era prea târziu să renunţe la el de
dragul unor pretenţii postmoderniste.
Doctorul avea însă şi mici scăpări. Nu suporta
în niciun fel prostia. Ştiind că nu-i în apropierea omului
decât pentru că acesta o cheamă la el, nu putea închide
ochii la tentativele de proliferare. Avea urechile mereu
mari şi atente. Le lipea de pieptul tău şi îţi spunea
răspicat „Respiră adânc!”. Ca la etilotest. Dacă nu ştiai
cum să respiri, primeai o înjurătură de o frumuseţe
davinciană. Graţia lui Cioran şi seva oltenească, atunci
IN MEMORIAM
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

5
când se întâlneau în ea, erau generatoare de lumi.
Trebuia să ştii să priveşti în aceste lumi... să nu ai
răutate, să fii deschis ca o femeie în naştere. Nu ai cum
să te ascunzi când faci asta. Trebuia să ştii să te bucuri.
Să încasezi în mutra pe care trebuie să ţi-o arăţi ca un
măgar de circ şi să întorci şi cealaltă mutră. Nu era timp
de scrupule de limbaj. Ideea aştepta la uşă, ca un
adolescent înfierbântat. Trebuia să-i satisfaci dorinţele,
nu să-ţi faci griji privind dantura ta neregulată.
M-a interesat mult felul în care umbra face corp
comun cu corpul. Prezenţa ei îmi certifica cu forţa unei
tautologii faptul că este absolut natural să fim priviţi şi,
implicit, demni de privire. Când nu te priveşte nimeni
altcineva, umbra, ea singură, pare a spune: „stai liniştit,
nu eşti pierdut nicio clipă din vedere”. M-a îngrijorat o
vreme faptul că nu intram destul de mult în orizonturile
aproapelui. Frica de anonimat mă bântuia şi îmi întorcea
problemele pe toate părţile. Nu asta e deviza noastră:
„Eşti privit, exişti! Nu eşti, cară-te!”? Şi nu tocmai de
aceea încercăm, pe cât posibil, să atragem înspre noi cât
mai mulţi ochi? Dar l-am cunoscut pe el. De la el am
înţeles că este destul umbra de lângă tine, fie ea de la
lumina de foarte de sus, fie doar de la cea a
luminătorului de zi. Era minunat să-l priveşti cum se
mişca printre lumini, ferindu-şi picioarele să nu le calce
pe aură. Păşeau în acelaşi ritm, dansau unul cu celălalt.
Nu-l deosebeam de ea. Nu-i păsa doctorului de gura şi
judecăţile lumii, cum nu i-a păsat nici de faptul că puţini
vor fi aceia care îi vor trece ultimul prag cu o lumânare
încovoiată de căldura verii. Dacă nu l-aş urma în
scepticism, aş spune că a fost un fel de profet. Dar nu
voi risca asta.
Când în cale îţi iese un om mare, după ce ţi-ai
imaginat într-o mie de feluri diferite cum ar putea fi
acea întâlnire, întâmplările vieții tale nu mai sunt la fel.
Unii vor da vina pe factorii de mediu, pe circulaţia
trenurilor sau chiar pe stările mentale, variabile,
capricioase ale celor din tren. Eu n-aş merge chiar atât
de departe. Aş rămâne la tren. La trenul care, iată, se
îndepărtează încet-încet de noi şi are un singur călător
cu bilet pentru o singură călătorie. Dus.
La revedere, doctore! Să ai călătorie uşoară...

Aşa cum s-a întâmplat şi de data asta, rămânem
numai cu finaluri din poveştile altora, precum şi alţii vor
rămâne cu finalurile poveştilor noastre. O poveste făcută
din multe alte poveşti.

Valeriu SOFRONIE





Adio, domnule doctor...

„Suntem, în bună măsură, suma întâlnirilor de
care am avut parte” spune A. Pleşu în „Faţă către faţă,
întâlniri şi portrete”. În ceea ce mă priveşte, întâlnirea
cu medicul Mircea V. Homescu s-a produs sub o stea
norocoasă. O şansă de care mă simt obligat să dau
seama. L-am cunoscut pe Mircea V. Homescu târziu, în
anii senectuţii, prin intermediul profesorului Traian Gh.
Cristea, cu prilejului cenaclului literar de la Şcoala „V.
Cristoforeanu”: un om liber, nonconformist, cu idei
radicale, cordial, plin de umor, atent la nuanţe şi, în
adânc, nemulţumit de sine şi de destinul său. Un om de
o miraculoasă consistenţă, cu vocaţia scrisului, aflat
întotdeauna în linia întâi a dezbaterilor pe diverse teme:
politice, religioase, sociale, literare ş.a.m.d. Pe noi, cei
mai tineri, ne stimula prieteneşte, ne asigura că
performanţa noastră a fost percepută. Citea enorm şi te
judeca pentru cât şi ce citeşti. Iar recomandările sale în
materie erau riguroase şi persuasive. Iubea fotografia şi
adeseori încingeam polemici pe marginea acestei
modalităţi de expresie. Binevoitor, mi-a dăruit un album
intitulat „The perfect portrait guide / how to photograph
people” unde, pe pagina de gardă mi-a scris, ca o
concluzie: „Cu toate aceste decepţii halucinante,
portretul rămâne truda sublimă (…inutilă?) de a încerca
să insufli viaţă într-un chip imobil… pe care tu l-ai dori
veşnic viu”.
La ziarul local „Sensul râmnicean”, domnul
doctor ni s-a alăturat de la bun început, semnătura sa
dând greutate acestei publicaţii atât de iubite în spaţiul
cultural râmnicean. Pe pagina a doua, opinia sa era
aşteptată cu maximum de interes. „Fin şi lucid
cugetător” (cum spune Traian Gh. Cristea), „neobosit
scormonitor prin cărţile fundamentale”, medicul se
confesa într-un eseu: „Toată viaţa am reacţionat
comportamental atât după comanda raţiunii creierului,
cât şi după comanda raţiunii inimii (afectivităţii), cum
zicea Blaise Pascal. Pentru ca – în final – să regret tot ce
am făcut după inimă..., respingând raţiunea...
cămătărească, dar utilă. Este tardivă constatarea şi, mai
ales, irecuperabilă... naivitatea idealistă”.
Oltean de origine, avea o inteligenţă ascuţită şi un
haz molipsitor. Cunoştea realităţi zguduitoare precum
universul concentraţionar, trecuse prin situaţii limită. Cu
zece ani în urmă, în 2004, mă număram printre
colaboratorii săi, alături de Matincă Costea şi Mihai
Sarca, la emisiunea radiofonică „La taifas cu un
nonconformist”. A fost o perioadă fastă, în care am
învăţat din experienţa sa de gazetar, o perioadă în care-
mi repeta „Nu uita, rareori se întâmplă ca o treabă bună
să iasă din primul efort”.
În ultimul timp, mi-a lipsit domnul doctor. Nu
treceam pe fundătura sa decât iarna, să-i las în cutia
poştală o felicitare cu prilejul aniversării zilei de naştere
(23 ianuarie). Azi, chirurgul care, pe lângă meseria sa, a
practicat ofensiva lecturii şi a scrisului, ne-a părăsit,
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

6
mâhnindu-ne. Dispariţia celui ce ne spunea „Omul
trebuie să fie mereu om; iată o formă excepţională de
tautologie”, lasă pe obrazul oraşului o nevindecabilă
cicatrice. Fie-i ţărâna uşoară!

Răzvan Theo CHIRAC


Domnul cetății

Dacă încep rândurile mele închinate eseistului,
filosofului Mircea Homescu ex abrupto este pentru că aș
fi preferat să vorbesc din perspectiva celui care se
numără printre apropiații domniei sale – și chiar de azi
nu mai este ca ființă vie printre noi, el este în spirit
veșnic: domnul cetății a plecat zilele acestea fără un
cuvânt de rămas bun … moartea nu se îndură, nu iartă,
nu știe, nu crede, nu se roagă de noi, nu își anunță
semnele, victoria ei este eternă, nu ea este cea care
așteaptă la cotitură… moartea sosește și atât… de aici
tăcerea, de aici suferința celor care nu erau pregătiți să
mai piardă pe unul dintre ai lor, pe unul care era ales să
fie chiar un domn, un domn al cetății… și domnul
doctor Mircea Homescu este acela care îndeplinește
toate calitățile unui homo civitatis: suflet arzând pentru
oameni și printre oameni, cunoscându-le și tratându-le
atât durerile, infirmitățile fizice sau sufletești, existând
prin ei, ceilalți concetățeni, existând printre ei ca om
simplu, un mare OM SIMPLU!
E adevărat că nu mă număram printre cunoscuții
domnului doctor, datorită nu numai vârstei mele, nu,
vârsta nu e un motiv neapărat de distanțare, și nici
faptului că nu m-am numărat niciodată printre pacienții
domniei sale (deși tatăl meu - fost pacient pasager al
doctorului Homescu din mica sală de intervenții
chirurgicale din spitalul municipal ce azi îi poartă
numele - spunea cuvinte de laudă, cuvinte simple,
mișcătoare, ca o floare a recunoștinței), ci a
întâmplărilor care ne apropie sau ne distanțează unii de
alții: cei vechi, înrădăcinați în ale scrisului, de cei tineri,
care cu exuberanța și zburdălnicia vârstei sunt acaparați
de a trăi, de a exista, fără să ia seama de mersul adânc,
filosofic al lucrurilor. Acum să nu credeți că îmi fac
mea culpa și îmi repar vina de a nu mă fi apropiat de
cineva cu un asemenea nume mare din urbea noastră,
nicidecum, am hotărât să scriu aici câteva rânduri
despre cel care a fost un merituos om de cultură și
filosofie al arealului de la curbura Carpaților, tocmai
pentru că l-am cunoscut de la cenaclurile pe care le
frecventasem cu ceva timp în urmă, să fie zece-
doisprezece ani, când ca un copil sfios pășeam pragul
Casei de Cultură, sâmbătă de sâmbătă, adunând comori
de veșnicie de la cei mari: domnul profesor Costache
Florea, domnul doctor Mircea Homescu, domnul
profesor Radu Stănescu și alții. Mă bucuram când
treceam pe stradă și îl puteam saluta pe doctorul
Homescu, el răspunzând ceremonios de fiecare dată
(într-o primăvară, citea la cenaclu, știam că e lector de
serviciu și am făcut un gest – la sfârșit, i-am dat o
garoafă roșie; aveam douăzeci de ani și în inocența
vârstei mă gândeam ce o să zică, dacă o să interpreteze
greșit gestul meu: a luat floarea cu o eleganță și o
nonșalanță specifice și mi-a mulțumit cu un zâmbet
afabil, sărutându-mi politicos, corect mâna). Vocea
inimitabilă, care te aducea în transă atunci când vorbea,
statura mică și îndesată, barba elegantă și atent îngrijită,
vestimentația corectă, de bon-ton toate făceau parte din
ființa doctorului. Erudiția, un umor incalificabil,
incorigibil, atitudinea de bășcălie firească uneori, ceva
de domeniul suspansului, de faptul că mai are de zis, dar
o lăsăm pe altădată, ceva de genul eu știu mai multe, dar
o să vă spun acest lucru și mâine, o amânare intelectuală
care ar fi presupus un nou travaliu, un nou popas
iscoditor al gândirii, ironia și autoironia, seriozitatea,
zâmbetul rar și prețios, sau, dimpotrivă, râsul hohotitor
îl calificau pe domnul doctor ca fiind un om spiritual,
superior, făcând parte din categoria acelor ființe
nemaipomenite care ating un nivel maxim de cunoaștere
și înțelegere a lumii cum puțini dintre noi au parte. Fin
psiholog, cunoscător al suferințelor umane de tot soiul,
de la cele strict fizice până la cele politice, de la cele
mai profunde până la cele mai efemere, bunătatea,
sinceritatea, chibzuința că o vorbă bună nu strică, una
„rea de gură” face mai mult decât am putea noi să o
prețuim, tăind în carne vie, la propriu și la figurat,
cântărind oamenii și apreciindu-și prietenii, domnul
acesta al cetății noastre a fost cuprins de același frison al
tuturor, pornind pe un drum fără întoarcere, lăsându-ne
amintiri, cuvinte de duh, scrieri valoroase.
Un prieten de suflet îmi spunea de curând că
„oamenii sunt doar pentru întrebuințare” și vorbea
dintr-o experiență vastă de viață… l-am privit în acel
moment cumva sceptică și nu știam cum să iau/ cum să
interpretez aceste vorbe: de duh sau zeflemitoare… să
văd partea plină a paharului sau jumătatea goală, din ce
în ce mai goală, din păcate în zilele noastre… da, avea
perfectă dreptate: oamenii sunt cu drept de întrebuințare
până când dispar dintre noi și nu mai pot fi întrebuințați,
cum este și cazul domnului cetății noastre…

Camelia Manuela SAVA


Dr. Mircea V. Homescu în drum spre
galaxii

A plecat dintre noi, la stele (20.07.2014) Mircea
V. Homescu, medic virtuos, eminenţă cenuşie şi în
domeniul culturii, lăsându-ne în grijă minunata zestre a
cugetării scânteietoare, topită în scrierile care ne
luminează. Nimeni nicicând n-o să ni-l şteargă din
suflete, unde-l avem definitiv încrustat; acolo fi-va
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

7
pururi torţă nestinsă. Acolo, el va trăi veşnic, alinându-
ne dorul, făcându-ne terapia iluziilor pierdute.
Personalitate proeminentă atât în practicarea
medicinei, cât şi în pledoaria pentru ideile eclatante de o
tulburătoare originalitate, Excelenţa Sa a hotărât în
tinereţe, să se stabilească la Râmnicu Sărat (1968),
dăruind acestei aşezări iubire, competenţă, înalt
profesionalism, energie nestăvilită... A fost norocul
urbei acesteia, al celor care l-au cunoscut, să-i simtă
prezenţa. L-au făcut remarcat în zona buzoiană şi în ţară
deontologia fermă, autentică, de înaltă ţinută care i-a
luminat cei peste 55 de ani de practicare a medicinei,
dar şi conţinutul scânteietor al eseurilor şi cărţilor pe
care le-a publicat.
A fost un OM, un SPIRIT dinamic, scânteietor,
împrăştiind cu generozitate idei ce te revigorau,
predispunându-te la adâncă meditaţie. Ştia să dăruie
continuu celor doritori eşantioane din zestrea lui
spirituală; ştia, zâmbind cu subînţeles, să te oprească de
la căderea în prăpastia eşecurilor. Ştia să te plimbe cu
dibăcie prin paradisul sau prin infernul vieţii cotidiene.
Nu numai prin acestea, dar mai ales prin farmecul frust,
neelaborat a reuşit să rămână strălucitor în memoria
colectivă şi să fie demn de cinstire.
Acest OM şi SPIRIT RAR care s-a numit şi
rămâne în istoria urbei cu numele dr. Mircea V.
Homescu nu s-a ascuns nici acum, nici cât a vieţuit, în
amintirea glorioasă sau în platoşa personalităţilor de
excepţie. Dispreţuia procedeul, precum şi năravul unora
de a-i minimaliza meritele. Cetatea însă îl aşează la
locul cuvenit, căci, pare-se, Spitalul Municipal Râmnicu
Sărat urmează să-i poarte numele. Aşadar, „Vezuviul
din masivul ideilor”(aşa cum a fost numit metaforic
odinioară) n-a murit, fiindcă astfel de personalităţi nu
pot muri, n-au cum să dispară, ci rămân o permanenţă.
Să recunoaştem cu mâna pe inimă, că de la
inegalabilul Mircea V. Homescu noi (şi mulţi ca noi)
am învăţat enorm, am urmat cursuri de igiena sufletului,
minţii, spiritului. Să-i ascultăm doar câteva din
minunatele aserţiuni la care ţinea mult şi care ne-au
desfătat, ne-au marcat şi au devenit veritabile pilde
călăuzitoare.
La capătul carierei, Domnia Sa declara cu o
sinceritate covârşitoare: „Eu... amărâtul care semnez
mai jos, declar cu mâna pe cord, sub formă de panseu,
că toată viaţa profesională m-am luptat cu trei
duşmani fioroşi: şocul, infecţia şi hemoragia, precum
şi cu un al patrulea şi mai scârbos decât ceilalţi trei la
un loc: invidia urâcioasă a unor (...)” Ne-a lăsat să
înţelegem că această luptă e un rău necesar din care
numai oamenii puternici ies biruitori. Şi el a reuşit să
triumfe.
Ne-am numărat printre norocoşii care au ucenicit
la şcoala unor idei homesciene diamantine, şcoală care a
echivalat cu o autentică facultate de socio-filozofie.
Într-un eseu (expediat nouă în anul 2008), ne fascinează
îndemnul adresat Atotputernicului pentru iertarea
neghiobiilor noastre, săvârşite de-a lungul traseului
existenţial pe care l-am parcurs. Ne povăţuieşte cu
blândeţe ilustrul Mircea V. Homescu ca, din când în
când, „măcar să-L rugăm să ne ierte, fiindcă L-am
dezamăgit în intenţia Lui de a face din noi
încununarea întregii creaţii a Lui, de la Facerea
Lumii.” Să recunoaştem, este un duş profetic, pe care
niciodată nu-l vom uita.
Reconfortante şi pline de profunzime sunt
reflecţiile referitoare la calitatea fiinţei umane. Ele
afirmă adevăruri consfinţite de experienţa umanităţii:
„Omul adevărat nu este ceea ce p a r e, nici ceea ce
v r e a, ci numai ceea ce reuşeşte să f a că”.
Cum să nu-i fie recunoscătoare posteritatea unui
cugetător profund, invitând permanent la cunoaşterea de
sine şi la a face ordine în „ograda sufletului”:
„Conştiinţa de sine implică recunoaşterea şi a
calităţilor, şi a defectelor; pe primele cultivă-le, pe
ultimele - alungă-le! Uşor de zis! Ştie cineva cât de
greu este să faci curăţenie în ograda sufletului,
operând printre toate cele cu care vieţuieşti de-o
viaţă întreagă?”
Cele ce am afirmat destul de concis în rândurile
de mai sus au împlinit o statornică dorinţă aparţinând
strălucitului om de spirit şi povăţuitor, dr. MIRCEA V.
HOMESCU, care zicea: ”Lălăielile nu fac doi bani,
amintiţi-vă bine ce v-am spus eu şi mai treceţi prin
ograda mea din când în când.”
Iată de ce acum, la această dureroasă despărţire,
rostim, în credinţă şi din adâncul inimilor, omagiul
nostru: „MAESTRE, vă suntem recunoscători pentru cât
ne-aţi dăruit şi, cu fruntea plecată, vă mulţumim din
adâncul sufletului.

Permanenţa apoftegmelor homesciene
- 1 -
„Citesc, deci exist.”
Bucurie cognitivă produce pledoaria homesciană
pentru binefacerile lecturii în viaţa omului ca fiinţă
cugetătoare. Concis şi subtil, scrisul gânditorului Mircea
V.Homescu devine convingător într-un context în care a
te „îmbogăţi” prin lectură azi înseamnă o utopie. Să
cunoaştem, în primul rând, ce ne mărturiseşte Omul care
poartă pe umerii minţii o bogată lectură şi care este,
incontestabil, produsul cărţilor citite aprofundat:
„Parafrazând apoftegma carteziană cogito ergo sum,
eu mi-am făcut o autentică lege a existenţei prin
lectură, respectiv citesc, deci exist. În preajma
bătrâneţii, am făcut încă un pas pe calea lecturii
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

8
vitale iar azi sunt convins că citesc pentru a exista.”
Excelentă confesiune! Sună ca un adevărat crez
existenţial, demn de a fi însuşit de către prunci, tineri,
maturi şi vârstnici. Da, pentru că lectura cărţilor
fundamentale deschide noi orizonturi culturale, aduce
existenţei noastre suport şi motivare.
Cugetătorul poposeşte şi asupra „structurii”
omului, reamintindu-ne importanţa unităţii celor trei
componente: trupul, spiritul şi sufletul. Să-i urmărim
afirmaţia formulată cât se poate de limpede: „Omul este
o structură ternară: trup - trecător şi divizibil;
spirit - nemuritor şi indivizibil; suflet - prezent în
trup şi spirit, ca liant între ele şi pe care le ţine unite
cât trăieşte omul (este viaţă, de fapt).
E bine să cunoaştem şi virtuţile care ne aduc
înălţare morală, pentru a tinde permanent către ele şi, de
ce nu? pentru a le dobândi: „Virtuţile care ne aduc
demnitate morală sunt: pasive =umilinţa, iubirea
aproapelui, bunătatea din gândire şi nevoia de
dreptate; active =mila, curăţenia inimii, bunătatea
faptelor şi martiriul pentru dreptate şi adevăr.”
Apoftegmele homesciene izvorăsc din acumulări
masive prin lectură sau din experienţa trăirii nemijlocite
în societate. Despre demnitatea de sine se precizează că
este plasată pe două coordonate: răspunderea faţă de
obligaţii şi respectul faţă de cei ce-l merită. Dar faţă de
restul semenilor care nu-l merită? Răspunsul îl aflăm
din finalul confesiunii: „…n-am risipit niciodată
respectul pentru… porcii bipezi.” Cam dur răspuns!

Traian Gh. CRISTEA



Mircea V. HOMESCU

Indignatio faber oratoris

Cu furie s-au năpustit pe vultur păsările toate
şi blânde ca şi răpitoare.
Şi-au hotărât, cu gheare, ciocuri, să-l omoare.
Vulturul aprig se zbătu... până căzu.
Atunci, adânc îndurerat,
„ce v-am făcut?”
le-a întrebat,
cu glasul stins, cu al morţii grai.
Iar păsările i-au răspuns:
„nimic, doar că prea sus te înălţai”.
(versuri scrise în temniţa Sighetului la aflarea morţii lui
Iuliu Maniu)

Desigur, aşa este; revolta îl făureşte pe luptător,
alteori chiar şi pe Kamikadze (a se reţine... cu
majusculă!). Eu însumi am dobândit îndrăzneala de a
scrie, de vorbit... limbut am fost de când mă ştiu, numai
după ce sufletul mi s-a umplut de scârbă faţă de ceea ce
văd în juru-mi. Motive de admiraţie, pentru mulţi şi
multe între care am trăit, am avut şi mai înainte de a
purcede să scriu; numai indignarea/scârba, însă, m-a
făcut să iau condeiul şi să-l împlânt adânc, cu foc, în
clisa pestilenţială a realităţilor cu care m-am confruntat
de prea multă vreme, pentru a putea să mai tac. Scrisul a
devenit pentru mine o ultima ratio scrisă pe „tunul” cu
care încerc să trag în nemerniciile lumii de azi; ultim
argument cu care încerc să iau atitudine faţă de tot ce
mă umple de groază şi de scârbă din ce văd şi aud, mai
aproape sau mai departe. Mă împinge acel horror vacui,
oroare a vidului moral în care ne zbatem... şi ne place.
Fiindcă astfel stau lucrurile, adică motivele pentru care
purced din nou a-mi aşterne pe hârtie sentimente,
gânduri şi revolte la un loc, nu voi face, nici de data
asta, un expozeu savant, organizat secvenţial, ci voi
folosi tot vechiul meu procedeu, al tăierii cozii (câinelui,
săracul) dintr-odată, bref adică. Fragmentarizarea şi
separaţia, până la sarcasm, a formulărilor, la care recurg
cu plăcere, sunt benefice tuturor, recte cititorului, cât şi
truditorului într-ale scrisului. Decepţiile se vor întâlni cu
satisfacţiile, în paginile care urmează, fiindcă aşa e viaţa
şi cu unele şi cu celelalte. Nu voi expune cine ştie ce
noutăţi cu iz filozofic. Voi sparge doar coaja, de ou, a
banalului cotidian şi veţi vedea, cu surpriză, câtă
nebănuită filozofie conţine, mai fiecare banalitate.
Precum, de exemplu...
§. Din multele „prostii” pe care le faci în viaţă, se
poate, cu oarecare sinceritate, construi un aşa-zis
triunghi al inevitabilităţii lor. A) Prostii pe care trebuie
să le faci, deşi nu-ţi sunt pe plac. B) Prostii pe care nu
trebuie să le faci, dar le faci din slăbiciune, din
comoditate sau din oportunism. C) Prostii pe care
trebuie să nu le faci, dar le faci fără a avea vreo
justificare, alta decât aceea că eşti prost.
§. Niciodată să nu ripostezi la agresiunea unui
duşman chiar în momentele în care el îşi desfăşoară
acţiunea. Ar fi ca şi cum ai lovi cu palma o muscă aflată
pe obrazul propriu. Ai răbdare până ce ea, musca s-a
aşezat în altă parte şi pocneşte-o acolo, când poate te-a
şi uitat. Aidoma şi cu duşmanul: loveşte-l când te-a uitat
şi este ocupat cu „lucratul” altuia.
§. Problema fundamentală a existenţei nu este
unde ai ajuns/te afli, fiindcă, oricum, înapoi nu mai poţi
să revii, ci încotro mergi/te îndrepţi, fiindcă asta îţi
aparţine aproape în întregime (atenţie, aproape, nu în
totalitate!); motiv pentru care se cere multă luciditate
când mergi şi pe drumurile publice şi pe drumurile
vieţii.
§. Culmea degradării în care ne aflam (şi nu e
singura culme pe care am atins-o) este paradoxul sau
stupiditatea că, pentru a fi acceptat ca atare, adevărul
trebuie, în prealabil, să fie verosimil. Poate că dintr-un
asemenea motiv un statistician-sociolog american
constatase că un om, în activitatea sa zilnică, minte de
200 de ori. Două sute de minciuni într-o zi de lucru! Dar
acasă, după serviciu, de câte ori mai minţim? Nu, nu-mi
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

9
spuneţi!Îmi sunt de-ajuns minciunile mele, nu-mi
trebuiesc şi ale altora.
§. Autentic har al
predicţiei a avut răposatul
Nicu Steinhardt, alias
Nicolae Delarohia. Prin
1934 el prezicea „omului
viitorului” următorul profil
moral, descris cu destulă
minuţie şi exactitate. Setoşi
de harţă şi de sânge, ne vom
năpusti unii asupra altora.
Va veni ziua când liberaţi
de jugul moralei ne vom
arunca cu toţii în vâltoare,
cu topoare, cuţite sau cu ce
vom apuca(...). Ai ceva cu vecinul tău de azi? Vreo
veche duşmănie? Sau poate că nu-ţi place insul de
lângă tine, la cinematograf? Nu vei mai avea niciun
motiv de refulare, îţi poţi consuma energia în bătăi
cumplite, în sfâşâieli cu dinţii, cu ruperea parului din
cap (...). Huiduind sălbatic, urlând libertatea
nestăpânită (...) a barbariei lor, oamenii de mâine,
autentici, sinceri, animale impulsive şi sublime, se vor
arunca în cuţităria generală până la exterminarea
totală. Lipseşte oare ceva din peisajul libertinajului
deşănţat al anilor nouăzeci?
§. Păcatele în lume sunt ca nişte toxine care
poluează atmosfera morală pe care o respiră şi păcătoşii
şi nepacătoşii (există, oare?). Totuşi, să nu le lăsăm să
prolifereze ad libitum. A te acomoda cu păcatele este
ceva grav. Cu vremea le minimalizezi semnificaţia şi
ajungi să le comiţi cu uşurinţă şi inconştienţă. Avea
dreptate Fer. Augustin când zicea că păcatele, chiar şi
cele uşoare, au destulă gravitate, fiindcă sunt multe,
adică le comitem des, amăgiţi de iluzia că ar fi uşoare.
Matematic vorbind: atârnă puţin, după unii, dar sunt
multe la numar, iar în faţa Judecăţii de Apoi vor avea,
de fapt, aceeaşi „valoare” (negativă, fireşte).
§. Chit pe chit, nu? Se zice că majoritatea
bărbaţilor îşi înşală soţiile cu majoritatea femeilor care-
şi înşeală bărbaţii. Sofismul „merge” în situaţiile în care
adulterul se comite între familişti. Cu „restul” ce facem?
§. Am aflat recent din guriţa, de fapt, din peniţa,
unui ovreiaş, pieso-graful (alias dramaturgul) de antărţ
al lui Gh. Gheorghiu-Dej, Al. Mirodan, care acum
tipăreşte în Israel revista Minimum (în româneşte,
bineînţeles), care fuseseră numele adevărate (de naştere,
adică) ale unor românaşi „pur-sânge” care au maculat
(sau încă maculează) tarlaua culturii de la noi: Lucian
Raicu – Bernard Leibovici, Dumitru Solomon – Dolfi
Solomon, Victor Duda – Rubin Leibovici, Ion Hobana –
Mela Mantaroşie, Ion Şerbu – Izi Schechter. Mă tot
întreb şi nu pot găsi linişte: de ce oare îşi vor fi schimbat
numele la un moment dat? Că doar, pe vremea când au
făcut schimbarea, tăiau şi spânzurau în această ţară (a
nimănui sau a oricui, numai a noastră, nu!) fără
concurenţi în materie de putere, exact după deplina
poftă a „muşchiului inimii” lor. Le-o fi fost ruşine de
„rădăcini”? Nu-mi vine să cred; rasa lor nu are ruşine.
Şi e bine.
§. Să vă povestesc acum trista „poveste” a
complotului celor patru muieri nemintoase împotriva
bietului Hippocrate, din nişte ani nu prea îndepărtaţi; să
tot fi fost prin `86-`87. Echipa de „marionete” era
formată din directoarea spitalului (din acei ani),
medicul-şef al policlinicii şi secretara organizaţiei PCR
din policlinică (Dedulescu Lucreţia, Spânochi Ecaterina
şi Şerbănescu Virginia. Iar peste ele trei, celebritatea
incultă de tristă amintire de la comitetul PCR-oraş,
secretara cu propaganda, Dediu Veronica. Ce-au făcut
cele patru tovarăşe împotriva bietului Hippocrate? Au
ordonat şi au pus în practică expulzarea lui de pe unul
dintre pereţii cabinetului de chirurgie din policlinică,
fiindcă neinspiratul pictor de-acum câteva secole, care-i
făcuse chipul, îl făcuse în chip de sfânt bizantin. Din
prudenţă, însă scrisese, cu litere greceşti, ce-i drept,
deasupra picturii numele individului zugrăvit. Strădanie
inutilă, fiindcă „cele patru” n-aveau habar de limba
greacă şi susţineau dârz, partinic, principial, că n-au ce
să caute sfinţii şi misticismul într-o instituţie
eminamente materialistă, comunistă etc. Şi aşa a trebuit
să plece bietul Hippocrate de acolo de unde eminamente
îi era locul să fie prezent într-o instituţie medicală.
De-atunci eu mă tot căznesc să aflu a cui a fost ideea şi,
în special, turnatoria că un sfânt atârnă pe peretele
cabinetului de chirurgie din policlinică, de unde trebuie
urgent dat jos. Cele patru tac mâlc, nu scot o vorbă, au
rămas în continuare solidare întru prostia comisă – nişte
demne comuniste ce-au fost şi vor rămâne. Este totuşi
de admirat consecvenţa...
§. Drept, dreptate şi justiţie. Un amalgam de
vorbe aproape inutile, dacă nu chiar perfid asociate.
Dreptatea este o eternă utopie şi va rămâne tot aşa în
vecii vecilor. Dreptul este o imensă minciună, fiindcă
promite să aplice o utopie, dreptatea, în relaţiile
interumane, care s-au bazat totdeauna, eminamente pe
interese. Justiţia este o şoităreală potemkinistă, o
mascaradă indecentă, fiindcă, de când există lumea,
cine-mparte, parte-şi face. Ca să vă lămuriţi, priviţi
„circul” dreptăţii/justiţiei din lumea de azi şi veţi
constata cum stăm cu justiţia vis à vis de corupţie, de
hoţia oficioasă, de tot ce se promite şi nu se face.
Fiindcă nu s-a făcut niciodată dreptate prin justiţie, ci
prin forţa revoltei şi tot aşa se vor petrece treburile, cel
puţin în următorii 1500 de ani, dacă oamenii vor
„beneficia” de aceeaşi structură morală ca cei de azi şi
de ieri. Dreptul-doctrină şi dreptul-legislaţie aduc
linişte/pace la „suprafaţă” în raporturile om-om şi om-
obşte. Dreptatea aduce armonie în adâncul sufletelor
omeneşti, scop către care ar trebui să ţintească şi
dreptul/justiţia vreodată, deşi astăzi este încă ceva la
judecători ca şi la împricinaţi: credinţa în Dumnezeu.
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

10
§. Auzim mereu pe toţi „religioşii”, adevăraţi sau
doar snobii religiozităţii, evocând şi invocând o bătrână
sintagmă biblică: toţi să redevenim, din nou, una! Nu
mai irosesc timp să explic ce înseamnă porunca
respectivă; cei ce o folosesc ar trebui să ştie ce
înseamnă. Dar dacă vrem cu adevărat această reunire,
poate că n-ar fi reu să luăm act de un anume mod în care
Albert Einstein „vede” re-unirea. Zice el că dacă
iudaismul ar renunţa la Talmud şi creştinismul la
Patristică, cele două religii biblice s-ar putea uni într-
una singură, monoteistă. Iar cu vremea s-ar putea alătura
şi islamismul, construind astfel un monoteism religios
mondial bazat pe acelaşi Dumnezeu din cele trei religii,
separate azi şi chiar duşmănoase reciproc.
§. Trei penibile utopii la care a visat mereu
omenirea fără să le fi atins vreodată: libertatea,
egalitatea şi fraternitatea. Liberi n-au fost oamenii
niciodată şi nici nu pot să fie, fiindcă dacă ar fi aşa cum
vor ei, s-ar mânca între ei mai năpraznic decât
vieţuitoarele junglei. Fraţi nu putem fi deoarece această
„aspiraţie” este strict sentimentală, subiectivă, fragilă şi
lipsită de obiectivitatea necesară transpunerii în
realitatea socială. Egalitatea este şi mai imposibilă, deşi
o evocăm declarativ cu neruşinată încăpăţânare,
deoarece progresele pe care le face viaţa, civilizaţia şi
cultura se realizează exclusiv şi eminamente printr-un
interminabil lanţ de inegalităţi, prin infinite inegalizări.
Morala? S-o lăsăm mai încet cu lozinca triplei utopii.
§. Fie din ignoranţă, fie din comoditate mai toţi nu
sunt conştienţi de ceea ce pot realmente să înfăptuiască.
De cele mai multe ori, ei, oamenii pot mai mult decât
cred (sau li se pare) că ar putea. De ce se întâmplă aşa?
Fiindcă niciodată oamenii n-au fost, în mod serios,
interesaţi să ştie ce şi cât pot, fată de ce-ar trebui să
poată; nu este un simplu joc de cuvinte, ci un dureros
adevăr care stă la baza „nefericirii” eterne a oamenilor.
§. A rostit cineva cândva o vorbă mare: cauza
(cauzele) destinului. Cum, adică? Există şi aşa ceva?
Dacă e destin, e supramundan şi supra/extra-omenesc;
nu poate avea cauze sau, cel puţin, unele identificabile.
Şi totuşi, dacă suntem sinceri cu noi înşine, vom
constata că există cauze chiar şi în desfăşurarea
destinului/soartei fiecăruia dintre noi. Găsim, dacă
dorim, cauze pentru mai tot ce ni se întâmplă în viaţă,
nefiind nimic la discreţia hazardului. Ce concluzie
putem desprinde dintr-un asemenea sofism? Una
singură: aceea că nu există destin. Ceea ce numim destin
este rezultatul faptelor şi gândirii noastre, rezultat
reflectat în reacţia celor din jur la cele comise de noi la
un moment dat sau poate cu mult anterior, de care am şi
uitat. Eu atât am aflat din toate cele pe care le-am păţit.
§. Este şi nu este de toată mirarea faptul că azi
credincioşia religioasă se află în pierdere de viteză mai
în toate credinţele. De ce mă miră acest lucru, totuşi?
Fiindcă, de obicei, raţiunea în competiţie cu religia a
fost totdeauna în inferioritate. Să ne amintim doar de
epoca „neagră” a inchiziţiei, epocă în care mii de
oameni au fost ucişi pe baza „credinţei” că ar fi avut
legături cu deavolul, suspiciune nesusţinută de nicio
certitudine raţională. În acea vreme raţiunea nu avea
câştig de cauză, ci doar ceea ce „credeau” oamenii
conta. Dacă ar fi făcut apel la raţiune, ar fi constatat
contrariul. Azi oamenii de ce cred tot mai puţin, vis à
vis de raţiune, care nici ea nu prea stă la temelia faptelor
noastre? Azi facem ceea ce facem, doar fiindcă ne place
sau fiindcă vrem, fără a mai păstra vreo relaţie cazuală
cu raţiunea şi nici măcar cu credinţa.
§. Remuşcarea/regretul este o trăire, un sentiment
strict individual, personal. Masele, gloata, categoriile
sociale nu încearcă asemenea trăiri. Vreţi o dovadă?
Cele mai abominabile crime ale colectivităţii sociale
(popoare, mai rar) dispun, istoriceşte vorbind, de tot
atâţia apărători ai unor răutăţi comise la un moment dat,
câţi sunt şi cei ce-i laudă eventualele virtuţi reale sau
improvizate. În speţă, la noi, a se face referire la
problema fostei „securităţi” şi la crimele ei din epoca
anilor `50-`80. În mod egal se numără cei ce-i scuză
ticăloşiile exterminatorii (puşcării politice, lagăre, Canal
etc.), precum şi cei ce-i elogiază funcţia de apărătoare a
siguranţei statului. Care stat? Cel al comunismului
abuziv şi discriminărilor până la exterminarea tuturor
celor ce gândeau altfel decât ei?



§. Ticăloasă „făcătură” a Domnului este omul, cu
osebire prin prefăcătoria de care este în stare mai
totdeauna. Când nu e capabil să-şi înfrângă răuta
tea/cruzimea recurge la paradoxul de a se lăuda aceste
vicii. Astfel dă posibilitatea brutei din el să se
manifesteze fără a se mai ruşina, ba chiar infatuându-ne
cu viciile. În aceeaşi conjunctură de aprecieri se include
şi faptul că am ajuns să-i numim eroi naţionali pe acei
conducători (de ţări, de oşti) care ucid în războaie mii şi
chiar milioane de vieţi şi criminali pe cei ce ucid doar
un singur om. Nu mă joc cu vorbele! Gândesc doar.
§. Faptele noastre ne exprimă uneori. Vorbele ne
maschează. Discursurile oficiale mint de-a dreptul cu o
extraordinară neruşinare.
§. Deşi lumea, în general, detestă egoismul, acesta
dispune totuşi de „funcţii” insuficient cunoscute.
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

11
Raportat la om/individ este, formal, repudiat. De ce să
vrei să ieşi neapărat învingător din orice situaţie
competiţională, contradictorie? Când e vorba însă de
colectivitate/mase, de armată de pildă, victoria devine
un ţel nobil, cu valori de virtute; deşi la baza acestui ţ,
cu valori de virtute; deşi la baza acestui ţel (fie el şi
nobil) se află egoismul mai multora... care alcătuiesc
armata. Tot egoism, însă.
§. Istoria şi istoricii mint pe rupte, fiindcă încearcă
să facă verosimile toate neverosimilităţile care
constituie viaţa reală. Remarcaţi însă un lucru, anume
că: în constatarea de mai sus, pe care o agreează cu
pasiune toţi istoricii, nu se află cuvântul adevăr. De ce?
Fiindcă din totdeauna istoria nu s-a ocupat decât de
minciuni verosimile, care trebuie, cu orice preţ, băgate
în mintea oamenilor amatori de istorie, aşa cum o „văd”
istoricii.
§. Într-o „competiţie”, sângeroasă adesea,
gloata/poporul intuieşte mai realist, mai clar, drumul
care trebuie urmat, decât conducătorul sau staff-ul.
Ipoteze cauzale ar fi mai multe. Mie, cea mai plauzibilă,
mi se pare a fi aceea că popoarele întrevăd mai lucid
drumul, nu prin niscaiva disponibilităţi raţionale
deosebite, ci prin sufletul morţilor lor irosiţi în bătăliile
altora (versus beneficiile de după războaie). Intuiţia
transcendentă este totdeauna mai eficace decât impulsul
conjunctural.
§. Recent, nişte posibili „nostalgici” încă
nemângâiaţi destul, scotocind în pubelele „marii
revoluţii socialiste din octombrie 1917” au aflat şi ne-au
spus şi nouă, neştiutorilor, că atât realizarea, cât şi
realizatorii acesteia, dar şi staff-ul care s-a instalat după,
au fost „scule” autentice ale ohranei ţariste devenită
ulterior CEKA, GPU, NKVD şi mai recent KGB. Exact
ca şi la noi în spectacolul de prost gust din decembrie
1989, în care, roluri decisive au avut de jucat „scule” de
nădejde din „securitate”; iar ulterior în SRI, aşijderea.
Să mai poftească cineva să conteste că istoria nu se
repetă.
§. Ani de zile m-am tot întrebat: de ce oare lumea
îi consideră nebuni pe cei cu idei personale, idei pe care
şi le susţin cu străşnicie? Mărturisesc, fără jenă, că
oarecât şi în mine am căutat să găsesc răspuns la
nedumerirea privind motivaţia acuzaţiei de mai înainte,
dar abia recent, când am început să îmbătrânesc, m-am
lămurit. Fiindcă 99% dintre oameni nu dispun de păreri
construite pe baza reflecţiilor personale, ci exclusiv pe
ceea ce le transmite rasa sau inoculează grupul social,
mediul, profesia şi – atenţie! – mass media. Prin
raritatea lor, cei ce nu sunt sclavii/victimele acestor
surse de influenţare sunt cotaţi drept nebuni. Tot ce nu
se mulează pe calapodul gloatei (teribile funcţii
împlineşte gloata!), al celorlalţi este nebunie. În tot ce-
am zis mai înainte n-ar fi nimic rău (sau prea rău) dacă
această influenţă ar respecta o fărâmă de etică, dacă ar fi
cinstită. Dar, de cele mai multe ori, este absolut
malefică, vicioasă, partizană, imorală.
§. Şi înţeleaptă şi îndrăzneaţă afirmaţie a făcut A.
Leroy-Gourhan: societatea omenească tinde să devină,
pe zi ce trece, principalul consumator de oameni, sub
toate formele, de la munca extenuantă/exterminantă,
până la formele cele mai sofisticate ale violenţei. Nu
doar înţeleaptă şi îndrăzneaţă, ci, mai ales, tragică şi
derutantă.
§. Doar de câteva ori în viaţă am comis o mare
neghiobie, aceea de a mă fi certat cu un prost.
Sistematic, publicul asistent la „spectacol” este înclinat
să dea dreptate prostului. De ce oare? N-am răspuns la
dilemă; decât că la baza opţiunii s-ar afla un puternic
instinct de solidaritate între cei făcuţi ejusdem farinae.
Dacă greşesc, cer iertăciune.
§. Am uitat numele înţeleptului care a zis că
bătrâneţea este o binefăcătoare anestezie pe care
Dumnezeu o dă omului ca să poată întâmpina, fără
suferinţă şi regrete, clipa morţii. De ce sunt atât de
entuziasmat de această definiţie? Fiindcă bătrâneţea îţi
„oferă” atâta suferinţă fizică şi atâtea insatisfacţii
afectiv-sufleteşti, încât întâlnirea cu moartea ajunge să
răspundă tocmai unei îndelungate aşteptări izbăvitoare.
Aşteptarea căderii cortinei peste calvarul neputinţei
fizice, dar şi al îngropării de viu în cavoul uitării şi
ignorării din partea celor ce mâine vor lua locul celor de
azi aflaţi pe eşafodul minimalizării distrugătoare.
§. Interesant mi se pare mi se pare modelul
Bariloche cu cele opt criterii ale sale după care se
evaluează azi aşa-zisa calitate a vieţii în lumea pretins
civilizată: a) hrana, b) siguranţa (apărarea, conservarea),
c) iubirea, d) înţelegerea (prin comunicare), e)
autorealizarea, f) ambianţa socială, g) activitatea
creativă, h) odihna. Despre exhaustivitatea pretenţiilor
pentru ca o existenţă să fie „ţuţ, alias cuşer” n-am nimic
de zis; ar fi bine să fie aşa. Oare unde găsim toate cele
opt standarde împlinite, în acelaşi loc şi în acelaşi timp?
Dar uitasem să vă spun un amănunt. Numele modelului
reproduce fidel numele unei staţiuni balneoclimaterice,
insulă din Atlantic, unde s-a ţinut şedinţa cu participare
mondială, în care s-au stabilit criteriile enunţate. De
acolo, din Bariloche, cu toate cele dorite şi visate „la
nas”, îţi permiţi să halucinezi ori delirezi criterizând
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

12
calitatea vieţii într-un număr de aproape tot atâtea, câte
fericiri a lansat şi Iisus în Cuvântarea de pe Munte. Mai
de jos însă, mai de pe acolo de unde trăiesc şi dintre cei
ce numesc foame (fiindcă foamea îi macină până la
exterminare), lucrurile se văd şi se standardizează cu
totul altfel. Acolo, în afară de hrana minimă şi de o gură
de apă potabilă cât de cât, nimic nu mai trebuie pentru
ca o mare parte dintre locuitorii globului nostru să fie
fericiţi. Este, mă întreb, vreun pic de dreptate în porţia
de fericire a unora şi a altora? Să decidă cine va dori. Eu
mă abţin.
§. Când un popor” trădează” (alias abandonează)
teleologia cu obiect metafizic-divin, destinul i se tulbură
şi confuziile opţionale ale faptelor îşi pierd etica
necesară, ajungându-se la sancţionarea penală a
pescuitului în afara sezonului permis, fiindcă s-ar
periclita depunerea icrelor, în vreme ce embrionii umani
sunt avortaţi medical, invocând dreptul femeii de a
alege – în cuplu marital – momentul procreerii. Fără
comentarii suplimentare; dacă s-a înţeles, bine, dacă nu,
orice insistenţă e inutilă.
§. De cele mai multe ori:
- căsnicia, căminul îţi oferă comoditate, confort
locativ de tip pseudo-hotelier; combinativ, atât pentru
suflet, cât şi pentru „fizic”;
- burlăcia îţi dă tihnă, poate mai mult decât îţi
trebuie, în schimb te privează de confortul locativ dat de
căminul conjugal. Rareori vrea Dumnezeu să le
întrunească pe ambele.
§. Ceva mai inainte am zis „ceva” despre
înşelarea soţilor între ei, cine cu cine. Pare, la prima
vedere, un fel de ou al lui Columb. Vedem, în această
pseudo-sintagmă, un ceva aproape firesc şi, oricum,
acceptabil, nemailuând în consideraţie nici
„moralitatea” şi nici păcătoşenia actului cu pricina. Şi
nu de ieri, de azi, ci de circa cinci veacuri, cam de când
noi, oamenii am „inventat” umanismul renascentist, ca
replică „eliberatoare” de sub obscurantismul evului
feudalist. Ce anume caută „umanismul” în reciproca

înşelătorie la care m-am referit? Caută rădăcinile
pierdute ale ideii de păcat, ale ruşinii. Nu datorăm noi,
oamenii liberi, liberali şi chiar libertini, de azi,
umanismul renascentist, hipertrofiat mereu cu găselniţe
tot mai flatante pentru „deşteptăciunea” noastră, această
indecenţă cu care ne mai şi lăudăm deseori? Ceea ce era
cândva ruşinos, neonorabil şi chiar păcat, de pe poziţii
creştineşti, azi este firesc şi se include în „drepturile
omului”. Care om? Omul pe care umanismul l-a pus în
„buricul” întregului său sistem social şi filozofic. Omul
luat drept temă de referinţă şi etalon de
comparaţie/măsură, în tot şi în toate. Cu toate dorinţele,
plăcerile, halucinaţiile şi delirurile lui opţionale,
orgolioase, ariviste şi nemăsurate. Şi atunci ne mai
mirăm că ne lăudăm cu „descoperirea” măsurii în care
bărbaţii şi femeile contemporane ne păcălim reciproc,
cine, cu cine şi de câte ori?
§. După câtă muzică „posed” eu, Mozart a fost şi
rămâne un Rafael al muzicii. Şi, poate, pentru că se
aflau amândoi atât de aproape de ideea de perfecţiune în
harul lor, Dumnezeu s-a „grăbit” să-i ia la EL atât de
tineri, în plină şi genială impetuozitate creatoare.
§. Ce înseamnă „legionarismul” pentru mine?
Este o trăire afectivă, o opţiune morală şi politică, este
un stil de viaţă, dar şi de gândire deosebit de orice
altceva cu care ar putea să aibă asemănări. Tuturor celor
care m-au întrebat, le-am răspuns că este ceva
asemănător farmecului şi valorii unui vitraliu de
catedrală (catedrala generozităţii mele!), pe care nu le
poţi sesiza, nici înţelege, decât din interior. Din afară nu
poţi pricepe nimic, nu ţi se „revelează” nimic. Doar din
interior îi evaluezi originalitatea, curăţenia, dăruirea
dezinteresată naţionalistă, creştinismul funciar şi
moralitatea. Dar şi dificultăţile, până la sacrificiu, pe
care le ai de întâmpinat dacă ţi l-ai asumat integral şi
sincer.
§. De câte ori nu ne întrebăm: există sau nu
Dumnezeu? Şi nu ştiu de ce se leagă întrebarea de
presupunerea că intelectualii (câţi sunt oare cu
adevărat?) n-ar putea fi şi credincioşi? Să nu uităm că
între adevăraţii intelectuali se află destui credincioşi, iar
necredincioşii nu trebuie neapărat să fie intelectuali, ba
dimpotrivă! Se invocă totuşi, cu superficialitate
„argumentul” că intelectualii nu pot să creadă (în) ceva
ce nu există (fizic, probabil). Accentuând dilema dintre
există şi nu există, rasatul intelectual ce s-a numit René
Char a zis cândva: Obeissez à vos porcs (qui existent);
je me soumet a mon Dieu (qui n’existe pas). Mă alătur şi
m-am aliniat toată viaţa unui asemenea punct de vedere
şi-am încercat să-l acreditez în conştiinţa multora,
purtători nevinovaţi ai bănuielii de intelectuali, cu care
m-am întâlnit de-a lungul vieţii.
§. Dumnezeu este cauza... ateismului. Bizar, nu?
Şi totuşi aşa este. Dacă n-ar exista Dumnezeu, ateii n-ar
avea pe cine să conteste, n-ar avea existenţa cui s-o
nege. Ceea ce nu există nu poate fi negat. Şi nici nu se
combate argumentativ. Este, la mijloc, vorba de o
imposibilitate, aceea de a nu fi posibilă contestarea
decât a unei existenţe afirmată undeva, cândva şi prin
ceva. Dumnezeu, ca atare, este negat şi combătut,
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

13
tocmai fiindcă există şi s-a confirmat undeva, peste tot,
permanent (adică din totdeauna şi pentru totdeauna) şi
prin ceva (prin tot ce se află în jurul nostru, inclusiv prin
noi, oamenii). Şi încă, să nu uităm că Dumnezeu este o
necesitate etică. De El avem nevoie absolută. Fără el
morala lumii se prăbuşeşte, iar fără morală lumea se
autodevorează, încetând astfel să mai existe. Moment
cronologic în care, se pare, că ne aflăm azi. Mă înşel?
§. Doreşte oare cineva azi să-i diferenţieze pe
medicii valoroşi de nulităţi/intruşi, în tagma medicală?
Eu, după experienţa proprie de peste 45 de ani, nu cred.
Dar dacă ar exista o astfel de intenţie/dorinţă, să se ia
aminte la cele ce voi spune în continuare. Să se excludă,
din relaţia medic-bolnav, un terţ (public sau privat)
existent azi şi atunci bolnavii îi vor căuta cu adevărat şi
exclusiv pe medicii valoroşi profesional. De ce? Fiindcă
„terţul” intercalat este cel care viciază/perverteşte relaţia
directă medic-bolnav şi-l coruptibilizează pe medic.
Cum? Prin aceea că „terţul” suportă financiar
(nejustificat, fără motivaţie reală) ceea ce bolnavul ar
trebui să suporte personal; recte ceea ce, prin mită şi
corupere, medicul transferă din bugetul bolnavului
asupra bugetului terţului „public” (statul în speţă, alias
asigurarea „socială”). Ce înseamnă faptic acest transfer
de la bolnav la terţ? Înseamnă internare în spital, fără
indicaţie obiectivă, pentru că acolo medicaţia este
gratuită, precum şi administrarea ei; fără a se suporta de
bolnav, cum realmente ar trebui, din moment ce
internarea nu este absolut/vital necesară. Se face, în
acest domeniu, o extraordinar de păguboasă confuzie
între internare pentru nevoi medicale şi internare pentru
criterii sociale. Cine câştigă din acest târg? Şi medicul
(se ştie de ce) şi bolnavul, care nu mai plăteşte nici
medicamentul şi nici „manopera” administrării (într-un
fel n-o mai „plăteşte”, fiindcă...). Cine pierde? Terţul,
prin coruperea medicului la presiunea bolnavului.
Rezultă din acest „târg” incorect că medic bun este... nu
cel realmente bun, ci cel ce vine în întâmpinarea
„nevoilor” incorecte ale bolnavului. Dacă n-ar exista
terţul relaţia medic-bolnav ar opera corect şi, într-
adevăr, medicul bun ar fi căutat, nu cel incorect moral.
Şi cum mai viciază terţul relaţia medic-bolnav? Prin
acordarea de concedii medicale fără indicaţie reală,
costul fiind preluat incorect de terţ. Şi tot terţul poartă
vina pentru acordarea de reţete „compensate” (sau
gratuite), fără motive reale, în diverse moduri – toate
necinstite – de pe urma cărora terţul pierde (dar nu
contează, terţul e mut, nu divulgă, fiind „statul”); în
dauna a ceea ce se numeşte eficacitate/calitate a stării
de sănătate din România, în ciuda cheltuielilor care nu
sunt totuşi prea scăzute, dar n-au eficienţă, fiind irosite
în „investiţii” fantomatice, ireale, false. Doar
privatizarea relaţiei medic-bolnav va face ordine în
acest triunghi al perversiunii: medic-bolnav-terţ. Să se ia
din sarcina medicilor (nu vor însă toţi aşa ceva)
corvoada (pentru foarte mulţi... avantajul) concediilor
medicale, al internărilor în secţii cu paturi şi al reţetelor
compensate/gratuite şi veţi vedea că va scădea nevoia de
atâţi medici-funcţionari, cum pare a fi azi. Va exista
doar nevoia reală de medici valoroşi profesional,
confirmaţi de rezultatele obţinute în plan strict medical,
la care se pretează azi atât medicii corupţi cât şi bolnavii
corupţi, ambii victime ale terţului corupător care a
funcţionarizat medicina. Dar tentaţia gratuităţii
spitalizării a reuşit să mai facă nişte victime din rândul
bolnavilor, prin aceea că chirurgia de azi, de la noi, a
ajuns să „uşureze” de apendici, de colecist, de jumătăţi
de stomac, de utere etc., un număr serios de indivizi,
exclusiv fiindcă costurile, fiind suportate de terţ, permit



„aventuri” destul de imorale din partea celor cu „cuţitul
în mână”. Chiar OMS-ul a atenţionat, de peste zece ani,
că cca 40% din operaţiile care se fac anual pe tot globul
sunt în „folosul” operatorilor, nu al bolnavilor. Iar acolo
unde bolnavul plăteşte doar „alte taxe”, nu cele care s-ar
cuveni terţului (de care este absolvit „legal”), abuzul
este şi mai intensiv. Doar când bolnavul va apela la
medic, pentru medicina pe care o ştie exclusiv, nu
pentru încărcături coruptibilizante, se va evalua corect
nevoia de personal medical a ţării noastre. Până atunci
ne vom fura, în continuare, căciulile unii altora,
supralicitând diagnostice şi costuri.
§. Zice Sf. Bernard: Qui orat et laborat, cor levat
ad Deum cum manibus. Superbă imagine: să oferi lui
Dumnezeu „inima” – expresia spiritualităţii fiinţei
omeneşti, cu „braţele” – expresia directă a muncii, a
travaliului funciar, a jumătăţii materiale, pământeşti a
aceleiaşi fiinţe omeneşti. Mare păcat este că chemarea
ora et labora a fost doar cândva deviza activităţii într-o
mânăstire. Azi, chiar şi în mânăstiri, s-a făcut separaţie
între monahi, între sarcini, între multe...
§. Să nu-l uităm niciodată pe Fr. Bacon şi una
dintre înţeleptele sale „zise”: cine începe cu certitudini
va sfârşi cu îndoieli, iar cine începe cu îndoieli va sfârşi
cu certitudini. Dacă în „problema” lui Dumnezeu vrem
de la început certitudini, nu vom reuşi niciodată să
înţelegem „conceptul” în sine de Dumnezeu şi vom
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

14
rămâne până la moarte în îndoiala credinţei. Dacă vom
aborda cu „îndoială” (analitic) problema, descoperind
„pas cu pas” căile spre înţelegere, vom ajunge la un
moment dat şi la certitudinea mult dorită, anume
revelaţia personală a existenţei lui Dumnezeu. Atât timp
cât Dumnezeu nu a beneficiat de o revelaţie strict
personală în fiinţa şi în conştiinţa fiecăruia dintre noi,
recte creştinismul fiecăruia, n-a dobândit statut de
certitudine. Doar îndoieli succesive, în timp, duc la
certitudini finale definitive, de nezdruncinat.

§. Recent, în toamna lui`96, un popă nemintos din
„cadrele” învăţământului universitar teologic
bucureştean lansa sentinţe, la fel de nemintoase,
împotriva legionarismului şi legionarilor dintotdeauna.
Jalnică fiinţă trebuie să fie acest „cadru didactic”, post
sau neo-comunist nostalgic. Să nu uite sau dacă nu ştie
să afle, că peste 95% dintre popii care au populat
puşcăriile comuniste, mulţi moşteniţi din lagărele şi
închisorile lui Antonescu, se aflau acolo exclusiv pentru
apartenenţa lor nedezminţită la legionarism. Poate că
0,5-1% au „făcut” puşcărie – colonii de muncă, „canal”
etc. – pentru că ar fi cădelniţat sau catehizat prea dârz în
anii comunişti din România; imensa lor majoritate era
acolo pentru legionarism. Dar, mai rău ca orice, este
trista realitate (sau tragicul adevăr) că niciunul, absolut
niciunul n-a ridicat glas de protest şi n-a fost întemniţat,
fiindcă s-ar fi opus demolării de biserici în Capitală sau
în ţară. O solitară excepţie este Arhim. Mina Dobzeu
din Huşi care a vociferat împotriva desfiinţării
Episcopiei Huşilor, suferind nişte ani la Jilava, pentru
asta. Dar o floare nu aduce primăvara şi nici măcar nu o
„reprezintă”. Să aibă decenţă doctul „cadru didactic” şi
să respecte ceata impresionantă de popi şi călugări
legionari care au suferit grea detenţie pentru opţiunea
lor legionară sinceră, curată, patriotică şi profund
creştină. Să nu spurce breasla şi pe martirii ei cu
acuzaţii „bolşevice”, fiindcă o ţară întreagă ştie cât de
mulţi slujitori ai bisericii au iubit sincer legionarismul
românesc.
§. În atenţia acelor bărbaţi trufaşi care nu obosesc
inventariindu-şi amantele. Un oarecare Pitigrili ne
sfătuia să nu ne fălim cu femeile care se „culcă” cu noi
în pat, ci cu cele ce se culcă cu noi în gând. Ferice de
cei ce au în repertoriul cuceririlor lor şi astfel de
victime!
§. Transferuri mitologice în literatură, metafore şi
demonstraţii de cultură... mai mult sau mai puţin
snoabă. Unul senin, lucid, raţional ar fi apolinic. Unul
pasional, extatic, afectiv, zbuciumat ar fi dionisiac.
Unul enigmatic, indecis ar fi sibilinic.
§. Dintre ticăloşiile „dreptăţii” sociale dintre
neamuri, ţări şi armate: învingătorii nu sunt niciodată
judecaţi, ci doar învinşii, indiferent de ticăloşia fiecăruia
dintre „partenerii” din competiţia armată. Poate să fie şi
acesta un motiv pentru care, într-o luptă, fiecare nutreşte
scopul egoist de a învinge... ca să scape de răspunderi în
spatele victoriei.
§. Am mai spus-o şi altădată şi o repet mereu, vis
à vis de ideea de progres. În viaţă nu există decât o
singură opţiune direcţională: înainte. În sus, adică, spre
mai bine. Cine nu progresează inevitabil dă înapoi,
fiindcă „pe loc – staţionare” nu există. Prin însuşi
mersul timpului care se face numai înainte, a sta pe loc
înseamnă a da înapoi, a rămâne înapoi, în urma tuturor
celor ce „merg” cu timpul.
§. Marele, totuşi, deşi ateu, Sartre a rostit odată
„ceva” foarte tragic, dar adevărat: le prochain c’est
l’enfer. Deşi mă doare veridicitatea aserţiunii, recunosc
că aşa este, bazându-mă pe cei 45 de ani de activitate
medicală în care am „abordat”, în mod egal, suferinţa
omenească – trup şi suflet, împreună... y compris
moralitatea. Aş face însă o corecţie. În ceea ce-l priveşte
pe le prochain – un fel de semen biblic, cel de lângă
tine/mine – nu trebuie să-l acuzăm doar pe el că ar fi
l’enfer. Să fim lucizi şi să acceptăm că fiecare dintre noi
suntem le prochain în sine şi adesea suntem le prochain,
adică l’enfer pentru ceilalţi din jur. Pentru curmarea
situaţiei se impune un singur lucru: să ne dăm seama de
tragica realitate, s-o cunoaştem adică, şi, după ce am
cunoscut-o, s-o recunoaştem, pentru a o putea corecta.
§. Între idealurile unei vieţi, cel mai greu de
construit, poate, este acela de a dispune de o anume
„concepţie” despre lume şi viaţă; dacă nu a ta în
întregime, ceea ce-i foarte greu, dacă nu chiar imposibil,
cel puţin de una inspirată din strădaniile altora şi
adaptată la unele opţiuni personale, vis à vis de diverse
ale existenţei. În sens larg, concepţia despre lume
cuprinde ansamblul convingerilor şi idealurilor
filozofice, ştiinţifice, social-politice, juridice, morale,
artistice şi, nu în ultimul rând, religioase ale individului.
În sens restrâns, cuprinde ideile despre natură, societate,
gândire, om, locul lui în univers, istorie şi destin uman.
În individ, concepţia sa despre lume şi viaţă, poartă
numele de personalitate. Disecată în conţinut, concepţia
despre lume şi viaţă cuprinde cinci sfere separate de
probleme, care, toate la un loc, definesc convingerile
omului şi-i permit să aibă şi să probeze o personalitate.
Respectiv convingerile omului despre Dumnezeu,
despre realitatea concretă şi din afara concretului,
despre cunoaşterile gândirii, despre moralitatea
conduitei şi despre el însuşi ca specie şi individ în
specie. Altfel definind aceste convingeri, voi puncta, pe
scurt, câte ceva despre: teologie, metafizică,
epistemologie, etică şi antropologie, aşa cum participă
fiecare la construcţia concepţiei despre lume şi viaţă a
fiecăruia. Teologia şi inversul ei ateologia se referă la
tot ce spune sau neagă omul despre Dumnezeu. Adică:
există Dumnezeu, care este „natura” lui, este unic
Dumnezeu, este o fiinţă personală sau proteică, este o
forţă impersonală? Răspunsul la aceste întrebări a
născut, în timp, concepţiile religioase existente azi în
lume: budismul, şintoismul, zoroastrianismul. Alături de
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

15
ele există iudaismul, creştinismul şi islamismul, care
sunt monoteisme, diferite de poli- sau panteismul
religiilor precedente. Metafizica cuprinde totalitatea
referirilor la realitatea absolută, cea din afara realităţii
concrete, existenţiale. Platon, Aristotel şi Hegel au lăsat
opere inegalabile despre realitatea absolută, numită de ei
metafizică. Misterul şi complexitatea metafizicii provine
din pachetul de întrebări de care se ocupă. Anume: ce
relaţie este între Dumnezeu şi cosmos/univers? existenţa
universului este un fapt brut? universul este etern?
creatorul lumii este un Dumnezeu etern, personal şi
omnipotent? Dumnezeu şi lumea sunt interdependente şi
veşnice? lumea are vreun scop sau este „jocul”
hazardului? care e natura fundamentală a
cosmosului/universului – materială, spirituală sau de
altă natură? este universul un sistem închis (orice se
întâmplă este cauzat şi motivat) sau este o creaţie a unui
demiurg? sunt posibile minuni? Fără toate acestea
concepţiile unui om adevărat nu pot fi considerate ca
indeplinite. Epistemologia nu e nimic altceva decât un
fel de „teorie” a cunoaşterii, modul de formare a ideilor
despre tot ce se află în jurul nostru, prin percepere,
comparaţie şi evaluare raţională. Interogaţiile
epistemologice ar putea cuprinde următoarele domenii:
putem „crede” în simţurile noastre? ce este al raţiunii şi
ce este al simţurilor în cunoaştere? există o altă
modalitate de a dispune de cunoştinţe, în afara raţiunii şi
simţurilor? intuiţiile sunt mai eficace decât percepţiile
senzitive? este adevărul absolut pentru toţi sau avem
fiecare adevărul nostru? ce relaţie este între raţiune şi
religie? este ştiinţa singura – sau cea mai bună – metodă
de cunoaştere? Dumnezeu este „cognoscibil”? cum?
cum evaluăm revelaţia divină? seamănă „mintea” lui
Dumnezeu cu mintea oamenilor? Epistemologia este o
activitate cvasi-inconştientă; o practicăm chiar şi
nebăgând de seamă că facem epistemologie; toate
comparaţiile, evaluările şi deciziile noastre sunt de fapt
epistemologie. Etica este de fapt moralitatea,
amoralitatea sau imoralitatea noastră transpusă în
terminologie filozofică. Zilnic lansăm aprecieri morale
despre mai tot ce se petrece în jurul nostru, mai mult
despre alţii şi mai puţin sau deloc despre noi înşine.
Spre deosebire însă de simpla evaluare morală (sau
moralistă) etica extinde preocuparea şi asupra
motivaţiei/cauzei unei a- sau i-moralităţi, individuale
sau obşteşti/naţionale, de tipul: există legi morale care
dirijează comportarea umană? care sunt acelea? există o
moralitate pentru toţi oamenii? este moralitatea
subiectivă (îmi place sau nu tarhonul cu fasole bătută!)
sau este o dimensiune obiectivă pentru toate legile
morale, adică adevărul lor este independent de gusturile
şi dorinţele noastre? este moralitatea dependentă de
indivizi, culturi şi perioade istorice? ţine ea seama de
graniţe teritoriale, istorice sau religioase? Este drept că
astfel de întrebări ne frământă mai rar, dar la fel de drept
este că doar cei frământaţi de atare „dileme” sunt
adevăratele personalităţi cu concepţie proprie despre
lume şi viaţă. Am ajuns, în fine, la antropologie,
domeniul în care ajungem să ne preocupe n a t u r a
fiinţei umane, destinul ei şi motivaţia apariţiei/existenţei
ei. Există câteva întrebări specifice: este omul liber sau
este doar un pion manevrat de forţe deterministe? sunt
oamenii doar trupuri materiale? cum trebuie evaluată
trup-minte-suflet din unitatea fiinţei umane? trupul fiind
ceea ce mai toţi stim că este, care-i totuşi diferenţa
dintre minte şi suflet? se sfârşeşte existenţa umană odată
cu moartea fizică? există o „supravieţuire” (ce fel?)
după moarte? ce credit acordă omul concepţiei creştine
despre mântuire şi viaţă veşnică? Deşi puţine, asemenea
interogaţii pot motiva spiritualitatea unei personalităţi
adevărate. Puţini însă stau, la un moment dat, să disece
asemenea probleme. Şi rău fac că nu găsesc răgaz
pentru aşa ceva, cât încă mai pot corecta câte ceva din
tot ce n-au făcut la vremea potrivită, ci doar atunci când
le-a ajuns cuţitul la os, cum zice folclorul sapienţial
românesc cu atâta îndreptăţire. De ce oare am făcut
această excursie într-un teritoriu de probleme pe care,
mai fiecare le ştie, dar n-are vreme să le analizeze? Am
urmărit trei scopuri. Mai întâi am vrut să arăt că fiecare
are o concepţie a sa despre lume şi viaţă, mai simplă sau
mai complexă, mai corectă sau mai eronată etc. Pe ici pe
colo am încercat s-o completez cu ceea ce, eventual, ar
fi lipsit. Apoi, am vrut să consolidez reperele
fundamentale ale unei astfel de concepţii, recte relaţiile
concepţiei cu Dumnezeu. În fine, am urmărit să întăresc
nevoia de a avea o asemenea concepţie şi nu oricum, ci
în relaţie strânsă cu metafizica divină, acest domeniu de
care am fost, cu atâta perseverenţă şi perversiune,
îndepărtaţi în cei 45 de ani de comunism feroce pe care
i-am traversat în jumătatea a doua a acestui secol, de al
cărui final ne apropiem tot mai indecişi, tot mai
nebuloşi, tot mai concesivi, tot mai areligioşi. Tabloul
decăzut al omului actual dovedeşte că omul îl cunoaşte
pe Dumnezeu, dar nu vrea să-l re-cunoască. Şi asta
fiindcă un pic de filozofie îndeamnă pe om spre ateism,
în timp ce adâncirea în filozofie îl îndreaptă pe om spre
Dumnezeu. Omul este azi tot mai fascinat de creaţia lui
Dumnezeu (natură, univers), uitând că meritul suprem
se cuvine a-l atribui Creatorului, nu creaţiei. Să nu se
uite niciodată ce spunea cândva Dostoievski: Dacă nu
există Dumnezeu, atunci toate lucrurile sunt permise.
Vă daţi seama în ce haos comportamental ar intra
omenirea dacă totul ar fi permis? Celebrul şi
arhicunoscutul Kant, ateu şi filozof de universală
reputaţie, spunea, din necesităţi etice, deşi îl nega pe
Dumnezeu: trebuie să trăim ca şi când el ar exista.
§. În rândurile care urmează nu mi-am propus să
sistematizez „problema” divergenţelor inter-creştine
(ortodocşi şi romano-catolici), fiindcă, de fapt, nu e doar
o problemă, ci o mulţime de probleme aparente,
dogmatice, de cult, de canonicitate (organizatorice le-
am zice cu un limbaj laic) etc. De fapt, voi încerca să
stau de vorbă cu mine despre schizma din 1054 şi
despre urmările ei, epilog să-i zicem, care dăinuie până
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

16
azi, la final de secol şi mileniu. Peste dogme şi cult s-ar
trece repede şi uşor, fiindcă aşa-i la noi, oamenii: teoria
ca teoria, dar practica te omoară; iar „practica”, în sfera
separaţiei pe care o discutăm, înseamnă: ori acceptarea
de către răsărit a primatului papal, ori transformarea
Papei într-un „simplu” Patriarh cu teritorializare limitată
geografic; ambele variante, la fel de utopice şi de
himerice, în raport cu concepţiile lumii de azi. Aşa că
ecumenismul rămâne, cu toată grămada de întâlniri de
pe întinsul globului pe care le organizează (cine oare?),
doar un tip particular de turism pios, în care, ca şi la alte
„sinoade” din istoria creştinismului, s-a discutat mult şi
s-a hotărât puţin sau nimic. Din stufoasa argumentaţie
formulată în activitatea ecumenistică se tot discută, în
gol, despre chestiunea asupra căreia, în veci, nu va
exista comuniune de vederi. Cine de cine s-a rupt în
1054, Roma de Bizanţ sau Bizanţul de Roma? Nu e un
biet joc de cuvinte, ci un prim pas pe direcţia îmblânzirii
divergenţelor. Ce pachet de răspunderi îşi asumă
romano-catolicii? Nu voi formula eu nimic, deşi m-aş
pricepe oarecât, ci las treaba pe seama teoreticienilor, ca
să se vadă cât egoism şi orgoliu zace în fiecare în parte
şi ca să iasă în evidenţă, şi mai transparent, utopia
ecumenistică. Iar, extrapolând problema din sfera
generală la noi, la români, să încercăm, vreodată, că azi
nu are timp nimeni pentru aşa ceva, să lămurim (şi să ne
lămurim) dacă noi ne-am rupt de Roma (fiindcă
creştinismul daco-romanilor, de după predicaţia Sf.
Andrei prin zona Istrului, era latinic) sau am fost rupţi
de Roma. Xenopol a dovedit latinitatea creştinismului
nostru iniţial prin terminologia latină religioasă şi
cultică: Dumnezeu, înger, creştin, păgân, biserică, altar
etc., restul terminologiei fiind adaos tardiv, după
creştinarea bulgarilor care ne-au dominat câteva secole,
după ce s-au aşezat la sudul Dunării. Iată de ce mă tot
întreb: noi ne-am rupt de Roma sau am fost rupţi de
Roma? Cât despre cota de vină a schizmei, care s-ar
putea atribui fiecărei părţi, să reţinem doar că Fotius a
început gâlceava în 867 şi Cerularius a finalizat-o în
1054. Între numeroasele divergenţe care au existat, una,
cea mai iconoclastă, a dat roade târzii: occidentalii au
rămas oarecât distanţi faţă de cultul icoanei, foarte
intens în răsărit, în timp ce răsăritenii au intensificat
cultul şi arta iconică după ce împărăteasa Irina a
restaurat practicabilitatea chipului simbolic. Să nu
minimalizăm nici rolul Hegirei al cărei debut, prin
„fuga” lui Mahomed de la Mecca la Medina (622),
subminează mult unitatea, destul de zdruncinată şi până
atunci prin disputele sinodale, a creştinismului primului
mileniu. Cât priveşte competiţia dintre autoritatea de
stat laică asupra autorităţii ecleziale, nici apusul şi nici
răsăritul n-au putut rezista; cu deosebirea că apusul a
cedat mai târziu, în vreme ce răsăritul a capitulat cu
câteva secole mai devreme. Încercări de reconciliere
privind celebrul „filioque” au existat mereu, probând
invaliditatea caracterului absolut al divergenţei.
Traducerea/interpretarea lui filioque s-a făcut fie „de
la/din Fiul” – forma divergentă, fie „prin Fiul” – forma
conciliantă, dar neacceptată, deşi echitabilă dogmatic.
Să aibă oare dreptate Salomon Reinach, agnosticul om
de cultură de la începutul acestui secol, care formula
opinia că între religii există puţine discrepanţe, dar
multe certuri, ostilităţi, lupte? Iar de la Reinach la
Maritain este un singur pas: diferenţele sunt legitime,
este firesc şi necesar să existe, certurile şi violenţele,
chiar şi numai verbale, sunt inacceptabile şi se
îndepărtează de iubirea intercreştină cuprinsă în
Evanghelii. Dar, ca să fim cinstiţi cu gândurile noastre,
să recunoaştem că la schizmă au participat „staff-urile”
răsăritene şi apusene nu cei pe conştiinţele, grumazurile
şi buzunarele cărora se bizuie creştinismul şi care,
rareori, au ştiut ce înseamnă dogmă, ce este cult, ce este
normă canonică. Ei ştiu doar să se roage, dacă mai ştiu,
iar rugăciunea se adresează aceluiaşi Dumnezeu din
ambele rituri. Iar dacă e să coborâm la indignitatea
dreptului de a purta „coroana” de „maximus” al unei
Biserici (Papă sau Patriarh), să ne amintim câţi episcopi,
patriarhi şi papi n-au fost literalmente compromiţători
pentru „scaunul” pe care se aflau, intrând în legende
pentru nemerniciile comise la adresa lui Dumnezeu, dar
şi la adresa încrederii cu care vulgul/gloata îi accepta să-
i îndrume; spre ce? Spre iad, poate, după netrebniciile
care le caracterizau manevrele. Cine le dă acestora
dreptul să acopere, cu aşa-zisa autoritate a doctrinei, o
puzderie de fapte nedemne la adresa spiritului creştin?
Deşi evreu (botezat, totuşi) marele H.Bergson
avertizase, de mult, că anemizarea creştinismului în faţa
altor religii competiţionale se datorează faptului că în
creştinism se pune un accent mai mare pe cult, pe
partea statică a religiei şi nu pe partea dinamică, pe
trăirea creştină. De ce, mă întreb eu? Poate fiindcă
cultul este sarcina clerului, pe care şi-o îndeplineşte
mecanic, stereotip-rutinar, în vreme ce trăirea creştină
trebuie dinamizată continuu, de acelaşi cler, prin
activităţi variate, în care exemplul personal este
„primum movens”; ori la capitolul „exemplului
personal” ştim cu toţii cum se stă... de pe
poziţiileclericalismului contemporan! Când Intr-o
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

17
credinţă/religie rămâne numai cultul/ritul, să se ştie că
se află într-o deplorabilă scădere a valorii; ori pe noi,
azi, este clar că mai ales cultul ne interesează, ceea ce
percep instinctiv şi gloatele, care părăsesc religiile unde
afară de cult nimic nu mai contează, cateheze fiind pe
locul ultim sau deloc. Drept dovadă că azi cateheza este
subevaluată, ca funcţie în stabilitatea creştinismului,
este faptul că prea puţini participanţi „de scurtă durată”
la liturghia duminicală, cunosc tipicul şi hermeneutica
acesteia. Şi aş mai avea încă o mulţime de întrebări
să-mi pun, tot pe tema opticii cu care abordăm
ecumenismul azi, dar mă opresc aici. Dacă s-ar rezolva
măcar jumătate dintre cele pe care le-am enunţat eu,
acum, şi sunt sigur că s-ar face nişte paşi uriaşi pe calea
anulării diferenţelor (nu divergenţelor) care despart azi
pe ortodocşi de romano-catolici.
§. Multe-am zis, în viaţă, anti-tradiţie, asumându-
mi posibile anateme din partea celor vizaţi, dar nu
nevinovaţi, aşa că am să mai zic încă ceva pe tema unei
mai vechi convingeri pe care o nutresc, anume aceea că
nu e deloc bine să ne sfinţim regii, prinţii, domnitorii
etc., ejusedem farinae, fiindcă e ca şi cum ne-am
sfinţi/sacrifica neamurile. N-am să uit niciodată ce-mi
spunea un bătrân şi înţelept ovrei cu care discutam nişte
„treburi” de religie: voi, creştinii, măi omule, v-aţi
apucat să vă sfinţiţi / sacrificaţi toate neamurile, ca să
aveţi la cine să vă închinaţi, după ce i-aţi atârnat pe
pereţi. Că era maliţioasă apoftegma ovreiului, nu
contest, dar şi că avea un x% dreptate, iarăşi nu pot
contesta. Şi am să mă justific, în continuare, de ce, cu
referire expresă la regi, domnitori etc., la „capete
încoronate”, în principiu. Nu intenţionez, însă, nici să
fac o incursiune exhaustivă prin reliquariul domnitoresc
naţional, din care am recrutat şi recrutăm nume şi figuri
întru sanctificare, ci am să ma refer la unul singur căruia
îi acordăm o valoare maximală – aş zice – în întregul
creştinism, occidental şi răsăritean deopotrivă, analizând
doar câteva „momente” critice din viaţa şi activitatea
lui, versus sanctificarea de care se bucură. La baza
acesteia se află, precum bine se ştie, edictul imperial
prin care s-a acordat creştinismului aşa-zis drept de
practicare liberă în întregul imperiu roman, ceea ce a
condus, nu peste multă vreme, la transformarea sa în
religie aşa-zisă „de stat”, oficială. Valoarea istorică a
edictului şi meritul emiţătorului sunt şi rămân
incontestabile, dar nu putem să facem abstracţie de nişte
norme canonice după care se formulează clar „limitele”
faptice între care se poate vorbi de sanctificare şi de mai
simplul acces al cuiva la mântuire. Norme canonice
statuate de aceleaşi Biserici care, concomitent, se
pronunţă şi în materie de sanctificare (iar în catolicismul
romanic şi în materie de beatificare, treapta întâia a
sfinţirii). Cronologic urmărind evenimentele vom aminti
că împăratul Constantin a făcut primul pas spre
creştinare în noaptea care a precedat bătălia de la podul
Milvian (28.oct.312), când a visat o cruce cu menţiunea:
in hoc signo vinces, ceea ce a doua zi s-a şi întâmplat,
pe steagul lui aflându-se o cruce. Aşa-zisa convertire a
lui Constantin ridică însă numeroase semne de întrebare.
Acceptând că s-ar fi creştinat (dogme, cult, canon) după
312, cum se explică un număr de fapte necreştine
comise, omucideri tipice, fără a mai vorbi că era vorba
de rude apropiate sau de sânge, care-l îndepărtează
irevocabil, nu doar de la sanctificare, ci chiar de la
fundamentala mântuire (v.1 Ioan 3,15)? Din prima sa
căsătorie cu Minervina, Constantin a avut un fiu,
Crispus, care a ajuns conducător de oaste în slujba
tatălui său, dar care a devenit amantul celei de-a doua
soţii a lui Constantin, Fausta. Se zice că, la sugestia
mamei sale, Elena, Constantin a ucis-o pe Fausta,
înecând-o într-o baie cu apă fiartă. Cât despre Crispul se
ştie că a fost omorât, din dispoziţia lui Constantin,
îndată după ce Constantin s-a întors cu sufletul plin de
pioşenie (sic) de la sinodul din 326 de la Niceea, pe
care-l patronase după tradiţia bizantină, ca bazileii
Bizanţului să conducă sinoadele (alt sic!). Nu mult după
lichidarea Faustei, Constantin a mai poruncit să fie ucişi
încă doi presupuşi-potenţiali aspiranţi la coroană, un fiu
al surorii sale, precum şi soţul acesteia, cumnatul său.
Fapte pline de creştinism, bineînţeles şi „demne” de
urmat pentru alţi candidaţi la sanctificare. Nenumărate
dovezi politice de strategie şi tactică dominatorie arată
că pentru Constantin creştinismul a fost un mijloc şi nu
un scop, precum s-a pretins ulterior. Populaţia
imperiului scăzuse mult de pe urma persecuţiilor
anticreştine, iar separaţia poporului la fel; iată de ce
Constantin a edictat libertatea cultică a creştinismului;
pentru a pune capăt disensiunilor şi pentru a-şi asigura
dominaţia asupra unui popor unitar, din necesităţi
militare, politice. Acceptarea creştinismului s-a făcut
printr-o amestecare/combinare impresionantă de tradiţii
păgâne cu principii dogmatice creştine, ceea ce se
regăseşte azi cu prisosinţă şi cu evidenţă în majoritatea
practicilor cultice creştine, care sunt vechi păgânisme
creştinizate. Altă dată voi detalia şi această „problemă”
insuficient cunoscută de creştinii contemporani, total
dezinteresaţi de substratul adânc al hermeneuticii
creştine. De fapt crucea „sub” care Constantin învinsese
în 312 era tot cruce, precum cruce era şi crucea zeului
Mitra care se afla pe stindardul păgân care purta, şi el, o
cruce mitraică. Se poate pretinde că sincretismul religios
al lui Constantin a fost şi necesitate şi strategie, iar dacă
din amândouă a avut de „câştigat” creştinismul, asta s-a
întâmplat fiindcă creştinismul avea în el esenţa tare a
divinităţii creatoare capabila să învingă duşmanii şi să
cucerească sufletele şi mai puţin sau deloc nişte oameni
răi, care nici măcar după ce-au îmbrăţişat formal
preceptele creştine, nu si-au îmblânzit fiara ucigaşă de
semeni aflată în ei; fiară căreia noi, azi, ne închinăm.
§. În Catholic Encyclopedia, New York, Robert
Appelton Co, 1911, 14 volume – grandioasă lucrare de
referinţă – se poate citi în vol. IV că, după dezgroparea
crucii răstignirii lui Iisus, o bucată din aceasta a rămas
la Ierusalim, închisă într-o raclă de argint, iar restul (?),
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

18
împreună cu cuiele ar fi fost trimise la Constantinopol
împăratului Constantin, aproximativ prin 326, deşi
„legenda” descoperirii nu apare decât după cca 114 ani
mai târziu – 440; că n-ar mai fi legendă dacă ar apărea
concomitent cu faptul în sine, ci bârfă speculativă
partizanală. Dintre cuie unul a fost împlântat în coiful
împăratului, iar altul în frâul calului imperial,
împlinindu-se predicţia profetului Zaharia (14,20): ceea
ce este pe frâul calului va fi sfânt Domnului. Bibliile
Cornilescu traduc însă astfel: va sta scris pe zurgălăii
cailor, Sfinţii Domnului. Biblia G.Galaction-Radu
traduce: va fi scris pe oale şi căldări, Sfânt lui
Dumnezeu. Biblia engleză, versiunea King James,
Biblia Şcolii biblice din Ierusalim, Biblia ecumenică
franceză, precum şi Vulgata şi Biblia canonică
românească actuală se referă toate la clopoţei sau
zurgălăi, cum că vor fi (ca şi) Sfinţii Domnului. Deşi
menţiunea iniţială se referă la „frâul calului”, singura,
iar celelalte toate la clopoţei sau zurgălăi, se reţine că e
vorba de obiecte făcute tot din metal derivate ipotetic
din cuiul (unul dintre cele trei sau patru) crucificării lui
Iisus. Prin această incursiune n-am vrut să arăt decât
drumul prin care se construiesc legendele ca atare,
implicit cele mistice, cu reflectare cvasi-identică în toate
variantele, printr-unul măcar dintre elementele
comune/componente ale inventarului metaforizat (în
speţă cuiul metalic). Partea comentabilă a problemei în
sine, a legendelor o las la discreţia cititorului, fiind
dependentă strict de dacestuia de a accepta simbolistica
tradiţională sau o alta strict personală sau eventual
niciuna.
§. Ce-ar trebui să cunoască, dar nu vor şi nici nu
prea au de la cine să afle, oamenii tranziţiei de azi de la
noi şi de aiurea, care încearcă să revină, după nebunia
comunistă, la un anumit normal, este tristul adevăr în
baza căruia când principiile care susţin o societate se
năruie (sau se autodisipează), societatea cade în anarhie,
în haos, până-n ziua în care, ea însăşi regăseşte alte
principii directoare destul de puternice pentru a-i oferi o
nouă structură de rezistenţă. Orice schimbare de „ideal”
social-politic implică disfuncţionalităţi profunde, iar
trecerea de la un ideal la altul este în egală măsură
dureroasă, plină de sacrificii şi, mai ales, îndelungată.
§. Pentru Dumnezeu, care le-a conceput şi le
dirijează pe toate, viitorul este la fel de „etern” şi
imuabil, ca şi trecutul, aşa cum îl percepem noi oamenii.
Astfel că parcurgerea scării infinite a timpului, din
punctul de vedere al Creatorului, nici măcar nu
sesizează linia îngustă de demarcaţie care separă
trecutul de viitor, căreia noi oamenii îi zicem, cu
orgoliu, prezent.
§. Deplorabilă este neputinţa orgolioasă a omului!
Ne trudim din zori şi până-n noapte să definim tot ce ne
împresoară; ba chiar şi pe Dumnezeu îndrăznim să-l
definim. Folosim, întru definire, exclusiv reperele de
comparaţie, după scara cărora evaluăm concluziv. Când
ajungem să definim unele categorii care nu sunt
comparabile cu nimic, precum spaţiul, timpul, energia,
ne mulţumim doar să le măsurăm, dându-ne iluzia că am
păşit totuşi, într-un fel, în perimetrul definiţiei.
§. Aţi observat că pe măsură ce progresele
civilizaţiei avansează, apar conflicte sociale, etnice,
religioase tot mai ameninţătoare? De ce oare? Eu cred
că din cauza faptului că civilizaţia nu progresează în pas
cu cultura şi mai ales cu morala. Ori, azi, morală, cine
mai furnizează lumii, decât credinţa religioasă?
§. Este folositor şi nobil să gândeşti, utilizând
propriile-ţi metode de apreciere. Dar ca să fii, cât de cât
fericit, nu trebuie să gândeşti prea mult. La această
concluzie am ajuns eu, acum, aproape de capătul
„cursei”, cursă în care am tot gândit, am ezitat şi adesea
am ratat; fiindcă excesul de raţiune sugrumă
spontaneitatea şi riscul; risc care adesea stă la baza unui
beneficiu nesperat.
§. Pe eşichierul valoric al fiinţelor superioritatea
excepţională, genialitatea am zice, reprezintă o abatere
de la medie, pe care am putea-o numi monstruozitate.
Dovadă că este aşa este „intervenţia” nevoii de echilibru
din cadrul speciei, care readuce descendenţii la cota
medie, uneori printr-o sesizabilă coborâre sub linia aşa-
zis medie. Priviţi cu atenţie progeniturile personalităţilor
de excepţie, din istoria culturii umane, şi-mi veţi da
dreptate.
§. Hrana, reproducerea şi agresivitatea reciprocă
au caracterizat preocupările omenirii de la începuturile
sale – Cain şi Abel – până-n zilele noastre. Se poate
numi progres faptul că ne-am uşurat procurarea hranei,
ne-am sofisticat erotica prin hipersexualizare şi
perversiune şi ne-am intensificat şi globalizat mijloacele
de distrugere până la periclitarea existenţei vieţii pe glob
în sine? După unii da.
§. Murim mintal atunci când dispare putinţa de a
ne schimba convingerile, atunci când prezentul şi
viitorul nu pot fi concepute decât ambalate în vălul rigid
al trecutului. Este drept că trebuie oarece timp pentru ca
un adevăr dovedit să devină un adevăr acceptat, dar
această durată trebuie să fie rezonabilă (raţională, pe
româneşte).
§. De-a lungul vremii, orice normă morală a
debutat prin a fi contestată şi aplicată fără entuziasm şi a
necesitat chiar o introducere forţată pe piaţa respectului
public. Prin repetare însă şi-a probat virtuţile şi a reuşit
să devină obişnuinţă; nu pentru toţi şi nici peste tot.
§. Un autentic organizator întru toate ale vieţii
publice, nu înseamnă doar un bun lansator de sisteme de
activitate, ci, mai ales, un spirit capabil să impună
aplicarea acestor idei/principii, fiindcă organizare
echivalează cu aplicare pragmatică, nu doar cu
concepţie teoretică/abstractă. Poate că din această cauză
geniile n-au fost niciodată nişte pragmatici, ci doar nişte
bieţi visători.
§. Omul potrivit, la locul potrivit. Iată un adevăr
devenit, cu vremea, lozincă pe care şi-au adjudecat-o o
mulţime de ideologii sau sisteme filozofice. Dar, în
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

19
ciuda evidenţei şi a necesităţii, azi tot mai puţini oameni
potriviţi se află pe nişte posturi sau în nişte activităţi
pentru care ar poseda competenţa cuvenită. Sunt sigur
că 80% din greutăţile şi neghiobiile cu care se confruntă
omenirea se datorează acestei incongruenţe de...
potriveală. Éra şi zona teritorială comunistă din Europa
a excelat în afirmarea lozincardă a sloganului fără a fi
respectat măcar 5% din cerinţele lui. Şi nici în restul
lumii nu se poate vorbi de un respect absolut al
„chemării” cu pricina. Aşa sunt oamenii: ştiu ce-i bine şi
ce-i rău, dar fac mai ales rău, fiindcă au pe dracu în ei.
Ne-o spune clar apostolul Pavel într-a sa Epistolă către
romani.
§. Într-o masă populaţională operează patru forţe,
două de coeziune şi două de diversiune. Comuniunea
etnică şi cea religioasă uneşte, în vreme ce aşa-zisele
idealuri politice şi sociale destramă, învrăjbesc şi uneori
distrug. Este curios ca omenirea optează mai ales pentru
ultimele două şi rămâne rece faţă de primele. Se pare că
Biblia, prin Apocalipsă, are dreptate: sfârşitul lumii va
veni prin lume (oameni) însăşi, nu din afară; de ce să
mai recurgă Dumnezeu la foc şi pucioasă venite din cer,
câtă vreme oamenii au fabricat atotdistrugătoarele arme
atomice, capabile să mute ovoidul terestru de pe
traiectoriile sale rotaţie/revoluţie perisolară?
§. Avem orgolioase rezerve privind rolul misticii,
azi, în lume. Dar încercaţi să excludeţi dintr-o civilizaţie
toate entităţile/valorile mistice care-i stau la temelie şi
veţi constata că-şi va pierde o imensă din mobilurile de
acţiune şi supravieţuire; fiindcă pe oameni îi împinge la
acţiune nu doar ce ştiu, ci mai ales credinţele,
speranţele, ceea ce ar vrea şi le-ar plăcea, nu ceea ce
ştiu, dar nu-i prea satisface.
§. Împotriva tentativelor materialismului de a
distruge mistică, aceasta încă deţine o mare putere
asupra spiritului omenesc. Adevărurile cele mai
raţionale nu capătă operanţă în practică decât dacă au
dobândit şi o aparenţă mistică; fiindcă în faţa tentaţiei
mistice toate sentimentele şi inteligenţele se egalizează,
cel puţin, dacă nu chiar dispar. Mistica este făuritoarea
unor forţe imaginare de... neimaginat, prin încrederea pe
care sunt în stare s-o inspire indivizilor. Atât de mari
sunt aceste forţe imaginare-mistice încât îl pun pe om să
acţioneze chiar şi împotriva sentimentelor sale cele mai
imediate şi evidente. Acesta-i şi motivul pentru care
şarlatanii, inclusiv cei politici, recurg la butaforizarea
mistică a scopurilor lor. Ei ştiu că mistica se
aprobă/acceptă sau se respinge spontan, fără a se
demonstra sau negocia, precum multe, azi. Asta nu ne
dă dreptul să minimalizăm virtuţile misticii în lume.
Mistica a făurit mari civilizaţii şi a determinat, din
nimic, crearea unor valori artistice eterne pe care
generaţii la rând le vor admira cu nesaţ dacă vreun
cataclism nuclear nu va distruge totul într-o clipă.
§. Sărmane efemeride, care rareori depăşesc o
sută de ani de viaţă, cei mai mulţi sfârşind între 70 şi 80
de ani, noi oamenii ne irosim ridicol viaţa, scormonind
în pubelele istoriei/trecutului sau halucinând asupra
viitorului. De prezent, bunul nostru cel mai preţios, prea
puţin ne interesăm; îl lăsăm să treacă pe lângă noi ca şi
cum am avea cel puţin două sau trei vieţi de trăit,
filozofând amarnic despre zădărnicia lucrurilor, căutând
himera numită fericire. Nu ne dăm seama că nu există
fericire mai mare decât faptul că trăieşti clipa şi o
foloseşti în întregime, nelăsând nevalorificată faptic
nicio fracţiune din ceea ce ţi s-a dat şi se numeşte viaţă.
§. Când în 1912, Giovanni Papini lansa pe piaţa
cărţii celebra sa Un uomo finito, multă lume a crezut că
vocabula sfârşit ar fi fost expresia unei depresii cu iz de
disperare a intelectualului în ascensiune care, debusolat
de confruntarea cu enciclopedicitatea, se prăbuşea în
sine. Eroare! Papini era, la acea dată, sfârşit în sensul
acumulărilor intelectuale, împlinit adică, plin cu valorile
pe care ulterior avea să le reverse în scris, prin grai şi
prin tot ce a gândit.
§. Atâtea s-au spus şi s-au scris până azi despre
atitudinea omului faţă de animale – în speţă cele de prin
preajma lui – câini, pisici etc., încât a mai adăuga ceva
în plus ar putea să pară inutil sau ridicol. De aceea nu
voi face altceva decât să amintesc câte ceva din ceea ce
au gândit şi scris alţii.
George Călinescu: Nimic nu mă mişcă mai mult
decât privirea iubitoare a unui animal. Cei ce aruncă cu
pietre în câini se află pe ultima treaptă a calităţii de om.
J.P.Gautier: Ne indignează răutatea, cruzimea şi
prostia celor ce chinuiesc şi alungă animalele, uitând
că o astfel de atitudine faţă de animale nu e decât
preludiul/antecamera aceleiaşi cruzimi faţă de oameni.
F.M.Dostoievchi: Omule, nu te semeţi în a te
socoti mai presus decât necuvântătoarele din preajmă-
ţi, căci ele sunt neprihănite; în vreme ce tu, cu semeţia
ta, pângăreşti/spurci locul şi pământul pe care păşeşti,
lăsând în urmă-ţi numai putregai şi duhoare.
M.Gandhi: Progresul şi nivelul moral al unui
popor, civilizaţia unei ţări pot fi judecate după felul în
care îşi „tratează” animalele; fiindcă omul zilelor
noastre este răspunzător în toate faţă de animalele şi
păsările pe care le-a domesticit însoţindu-l în viaţă,
după ce le-a răpit din mediul lor „sălbatic” de vieţuire.
Ar mai fi ceva de adăugat? Nimic. Doar că
protejarea animalelor, dacă a le iubi ar fi prea mult, este
nu doar un gest cult şi civilizat, ci o îndatorire aproape
civică într-o societate care se vrea/crede umanizată şi
umanitară. Iubind pe cei care ne iubesc fără să ne urască
– animalele – ajungem să iubim şi pe cei ce ne urăsc
fără să ne iubească, oamenii între care trăim. Iubirea
faţă de animale este o lecţie şi un antrenament moral.
§. Din filozofia lui N.S.Hrusciov, după ce ai lui Il
„debarcaseră” de la putere: De toate te saturi cu timpul,
de mâncare, de femei, chiar şi de vodkă; numai puterea
e o chestiune care, cu cât o ai mai multă, cu atât mai
multă îţi doreşti. O altă lepră comunistă, spăşită după ce
făcuse nişte ani de puşcărie, închis de către fraţii lui de
convingeri şi de huzur, pe numele său Djilas (sârb),
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

20
numea puterea cea mai voluptoasă dintre voluptăţi. Dar
de ce oare recurgem noi la vorbele filozofoase ale unor
străini, când avem la noi în ţară Hrusciovii şi Djilaşii
noştri, care ţin cu dinţii sau caută cu lumânarea puterea,
recurgând la tot ce ticăloşia omenească a putut concepe
în momentele ei de decădere cele mai cumplite. Dar aşa-
i omul, se uită cu mai multă tentaţie în ograda vecinului,
decât într-a sa.

***





Pentru încheiere am să reproduc mai jos textul de
pe placa memorială aflată la Aiud pe monumentul
închinat morţilor neamului ucişi în puşcăria sinistră de
acolo, crimă abominabilă comisă de români împotriva
românilor.
TRECĂTORULE, OPREŞTE-TE O CLIPĂ DIN
DRUMUL TĂU ŞI APRINDE O LUMÂNARE LA
ACEST ÎNSEMN AL SUFERINŢEI, PENTRU CEI CE
AU TRECUT PRIN MOARTE SPRE ÎNVIERE.
NU EXISTĂ, PE ÎNTREGUL CUPRINS AL
ACESTUI LOC, O PALMĂ DE PĂMÂNT FĂRĂ OASE.
CRIMA TRECUTULUI, SĂVÂRŞITĂ DE CEI
FĂRĂ DUMNEZEU ŞI DRAGOSTE DE NEAM, A
ÎNSÂNGERAT TRUPUL SFÂNT AL ŢĂRII; DAR
NICIUNDE MĂRTURISIREA ACESTEIA NU
CUNOAŞTE LIMITE ATÂT DE GRAVE CA ÎN
TEMNIŢA AIUDULUI.
CEI CE-AU RĂMAS DINTRE NOI SUNT
SUPRAVIEŢUITORII.
VOI, CE-AŢI FOST UNELTELE TERORII
DEZLĂNŢUITE DE SISTEM ÎN ACEST LOC DE
CUMPLITĂ SUFERINŢĂ, SPĂLAŢI-VĂ CONŞTIINŢA
MĂRTURISIND ADEVĂRUL.
FIE CA DUMNEZEU, ÎN ÎNDURAREA LUI, SĂ
VĂ IERTE.
NOI AM TRECUT ÎN NEFIINŢĂ FĂRĂ SĂ VĂ
BLESTEMĂM.
FIE CA PE SUFERINŢA NOASTRĂ SĂ SE
CLĂDEASCĂ UN VIITOR DE LUMINĂ PENTRU
NEAMUL ROMÂNESC.
M-aţi putea întreba, eventual, de ce am ales
tocmai acest text drept final al momentanelor mele
insatisfacţii faţă de fiinţa şi conştiinţa semenului meu
contemporan, pe care l-am surprins doar în câteva dintre
indignităţile care-l definesc azi? Vă voi răspunde: am
ales acest text exclusiv pentru măreţia mută a acestei
propoziţii demne de unul dintre cele şapte cuvinte de pe
Cruce ale lui Iisus: fie ca Dumnezeu, în îndurarea Lui,
să vă ierte; noi am trecut în nefiinţă fără să vă
blestemăm.





Ce răbdare să aibă
sturm und drang-ul de bâlci,
când se-ntoarce cuţitul în rană,
cum se toarnă cuvântul în gâlci
într-o zi depărtată de şaibă,
că doar timpul e-o tablă c-o vrană.

Nu mai pot să m-ascund,
sunt prea scund
pentru noaptea ce se poate-nălţa
peste frunze rupte-n furtună.
Iar când ea mă-ncalţa
cu statura ce prin miez se-nscruma într-o
lună
uriaşii vor fi mult mai mici
decât sânul ce mi-i dat să mă-ndrume aici
chiar aici, în sucuba ce stă să mă-nşface!

Circul ăsta e plin de urdori,
dar eu ştiu că se face
că-i cenuşă şi flori,
că-i gândacul pilit ce târziu vine-acasă!
Mai sunt eu, cu răbdarea îngropată în tumul,
mai eşti tu, cu măreaţa apă-n pustiul de mai...

Dacă stai,
veşnicia vei şti s-o întorci ca un emul
ce îşi şterge maestrul încins.
Lasă, hai lasă!
N-o să-ţi iau bucuria de-a spune că-s prins
înc-o clipă-n melasă!

Petrache PLOPEANU

SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

21




Petru URSACHE























Neverosimilul Petru U.

„Priveşte mut în inimă şi scrie”.
(Aura Christi)


Simpozionul din 5 iunie, 2014, de la Piatra Neamţ
in memoriam s-a numit (mulţumesc, Adrian Alui
Gheorghe!) Cărturarul Petru Ursache în căutarea
„omului frumos”, dar tot atît de bine s-ar fi putut numi
Neverosimilul Petru U. De ce? Pentru că etnologul,
istoricul literar, criticul, publicistul Petru Ursache a
mers, în toate cărţile lui, în răspăr cu estetica urîtului. Şi
nu la Karl Rosenkrantz mă refer acum, ci la faptul că
populaţia României preferă să se uite în geanta Elenei
Udrea şi-n lenjeria intimă a Mihaelei Rădulescu, nu în
fîntîna trecutului (e sintagma lui Thomas Mann), în
ignorarea lui Benedetto Croce: „Istoria e totdeauna
istorie contemporană”. Bătrînul meu, cum îi spunea
lumea literară iaşiotă (deşi era neverosimil de tînăr, un
tînăr de 82 de ani) s-a împotrivit cu toată fiinţa urîtului
care vine din trecut, dar şi urîtului actual. Petru a trăit în
respectul valorilor reale, după preceptele educaţiei lui
ţărăneşti. A făcut ascultare la preot şi la învăţător, i-a
venerat pînă la sfîrşitul lor şi al lui. „Cum merg lucrurile
acum, n-aş fi avut acces la liceu”, mi-a spus cu infinită
tristeţe Petru. Ei, învăţătorul şi preotul, l-au îndrumat
întru existenţă autentică. Da, Bătrînu meu a deţinut
ştiinţa fiinţei, ontologia. Cine-i va răsfoi cărţile donate
Bibliotecii „G.T. Kirileanu” alcătuind Fondul Petru
Ursache va vedea ce anume sublinia predilect cu
creioanele lui: om ales în primul rînd, morală, adevăr,
bine, frumos.
„Cînd se uită în trecut, generaţia tînără vede
altceva decît trebuie să vadă. E ajutată în acest sens de
încropeli corect-politice. Uite, Magda”. Şi mi-a arătat
chapeau-ul unui reportaj dintr-o publicaţie
(studenţească?), semnat Adriana Zăvoi: Aiudul şi-a
cioplit păcatele. Despre tinerii revoltaţi contra
comunismului, torturaţi şi ucişi intra muros: „Nu mai
vrea nimeni să creadă că au pătimit. Se mulţumesc
numai să se întrebe: «Cine i-a pus?»”. Iar cineva
conchide: „Erau nişte tineri proşti”.
„Asistăm la modificarea polilor morali. Puterea
culturală are motoarele centrate pe istorie corect-
corectată (sublinierea îmi aparţine, Magda U.), altfel s-a
riposta dur la blestemăţia asta, mi-a spus Petru şi
niciodată nu l-am văzut mai mîhnit. S-au întors vremile
de rusificare cînd «eroul» era Lazăr de la Rusca,
securistul care-i vîna în munţi pe rezistenţi, ca Ion
Gavrilă Ogoranu”.
*
Petru mă certa, nu era îngăduitor cu mine cînd mă
vedea preocupată de „lucruri de nimica toată”. Pe urma
lui, nu mai deschid televizorul, nu-i mai ascult pe
făcătorii de opinie impuşi, cu impact fabricat la public.
Dispreţul pentru lucruri mărunte îl avea şi faţă de omul
mărunt, care pune mai presus de onoare cîştigul. Cît
despre self-elită, ea cunoaşte un libido dominandi, un
ego puternic exacerbat. Şi-i dau dreptate lui Jean
François Revel care scria că acest libido dominandi e
tipic pentru intelectualii aserviţi clasei politice. Tot
Revel îi eticheta „idioţi utili”, ştim bine cui.

*
Vă mai amintiţi definiţia intelectualului formulată
de Michel Foucault? „Un individ cerebro-spinal”, cu
creier suplu, agil şi cu coloană vertebrală dreaptă, „cît e
necesar”. Petru Ursache a avut de parcurs o cursă cu
obstacole şi a cîştigat-o N-a pierdut-o el, ci cei care l-au
luxat, politrucii. A fi un cărturar, un erudit, un savant şi
a nu fi recunoscut ca atare, iar ca faptul acesta să nu te
doboare înseamnă să ai o putere peste cea a unui ins
oarecare. Pentru neverosimilul Petru U. n-a fost o
tragedie, o sursă de nefericire lipsa premiilor,
medaliilor, indemnizaţiilor. N-a avut pretenţii, deşi se
cuvenea să le aibă. Defectiv de pragmatism, atît de
stingher într-o lume pragmatică în exces, a trecut prin
două orînduiri şi, totodată, prin două nereuşite sociale
pe potriva calităţilor lui. Cu toate astea, nu s-a
considerat un învins, vă rog să mă credeţi.
IN MEMORIAM
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

22
Petru Ursache a făcut proba excelenţei prin cărţile
lui de etnologie, a condus doctorate în domeniu, dar
Facultatea de Filologie, postsocialist de Litere, nu i-a
oferit cursul nici după ce activistul Vasile Adăscăliţei a
fost pensionat. Petru Ursache a predat un curs de
Antropologie la Facultatea de Filozofie, graţie
decanului, profesorulNicu Gavriluţă.

*
Petru a trecut prin viaţă neîncovoiat (e vocabula
lui Adrian Dinu Rachieru). Persecuţiile, marginalizarea
nu l-au încovoiat. Cum? L-a ajutat cutuma; şi-a tras
forţa, siguranţa, speranţa din norma morală a tradiţiei.
Nu-i deloc un fapt obişnuit, cum ar părea la prima
vedere, să trăieşti normal în anormalitate, păstrîndu-ţi
curat cugetul. E chiar neverosimil.
Datele lui? Modest şi onest, lipsit de trufie (nu-i
plăcea să se recomande profesor universitar). Petru a
fost impecabil în bunăcuviinţă, generos şi afabil cu
discipolii. A crezut în frumuseţea religiei; s-a dovedit
bun creştin pe crucea patului de spital. Sunt calităţi
obişnuite cele enumerate mai sus? Nu, e neverosimil să
rămîi om sporit, îmbunătăţit pînă la capătul capătului. Şi
dacă onest înseamnă frumos şi bun înseamnă frumos,
atunci Petru a fost om frumos, de cinstit şi blînd ce era.

*
Petru Ursache era prea ca să placă politrucilor.
Prea instruit pentru ei, prea modern (Bătrînu meu a fost
tînăr pe viaţă), prea temerar în abordarea temelor, prea
personal, prea refuznic al „sarcinilor”. O situaţie din
multe? După violentul Decembrie, deţinuţii politici l-au
propus Inspector şef la Cultură, în locul lui Ion Ţăranu.
Cam la vreo lună, primarele i-a cerut să se ocupe de
primirea cu fast a lui Ion Iliescu. A refuzat şi a
demisionat. Petru s-a dus la scris, la Mănăstirea Neamţ
şi s-a întors cu o bijuterie de carte, Sadoveninzînd,
sadovenizînd… Neverosimil, nu-i aşa? Cum a scris
cartea? Casa Academiei se desfiinţase (chit că Visarion
Puiu, proprietarul deposedat la naţionalizare ar fi
preferat să fie casă de creaţie, nicidecum loc pentru
chiolhanuri mănăstireşti). Petru stătea la părintele
Paisie, într-un fel de şură-chilie, fără lumină electrică.
Cînd m-am dus să-l iau acasă şi strîngeam lucrurile, am
auzit un ticăit.
Ceasul, vezi să nu-ţi uiţi ceasul, Petrucu. Şi am
dat să pipăi după el pe salteaua de paie.
„Nu-i ceasul, mi-a spus uşor şovăielnic. Suporţi
ceva neaşteptat? Şarpele face aşa”.
Am sărit în sus de pe pat.
„Zău, e cumsecade, nu-ţi fie frică”.
Şarpele alb al casei se cuibărise în salteaua de paie.
Ticăia nopţi în şir, îi ţinea companie, dornic şi el de
suflet de om alături.
„În fond, mi-a spus Petru, cine decide care-i zeu
bun şi care-i fals? Cine acordă statutul de animal
domestic? Care s-a născut legitim bun de îmblînzit şi
care s-a născut sălbatic? Vulpea lui Saint-Ex nu voia
decît să fie domesticită”.

*
Îl simt acum ca pe părintele meu sufletesc.
Sufletul lui, bun de pus la rană (şi am avut destule răni
de pansat), ironia lui cordială, izvorîtă din inimă senină.
„Lasă, Magda, te-au scos din presă, ţi-au interzis
semnătura, dar n-ai apucat să-l lauzi pe Ceauşescu. Ai
scris ca şi cum ai fi trăit într-un loc liber. Fără echivoc”.
Şi a deschis Cartea Xun Zi la pledoaria pentru „Omul
cel bun. Omul ales”.
„Omul ales nu este îngîmfat, nu este nici ascuns şi
nu este nici orb, ci cu băgare de seamă îşi urmează
drumul”. Aşa scrie Sun Ţi (Petru îi pronunţa astfel
numele, dacă o fi corect): „Cine merge pe două drumuri
deodată nu ajunge nicăieri. Ochii nu pot privi clar două
lucruri deodată, nici urechile nu pot auzi clar două
lucruri deodată”. Cu alte cuvinte spuse peste
aproximativ 3 secole, nu-l poţi sluji şi pe Dumnezeu şi
pe Mamona.
Petru Ursache nu figurează în volume de omagii
ceauşii. I s-a propus, cînd a dat la tipar Titu Maiorescu
esteticianul să pună eseul sub semnul unui citat din
to’arşu’. Ca motto. „Dacă îmi arăţi, i-a spus directorului
editurii Junimea, unde a scris Ceauşescu despre
Maiorescu, atunci îl pun, pun citatul”.

*
A căutat şi a descoperit frumosul. O face şi acum
Petru. Deschideţi revista „Confesiuni” de mai (2014) şi-
l veţi regăsi scriind despre Frumosul uman.
O repet: trebuinţa modelului de la Petru o deţin. Şi
respectul adevărului. S-a luptat o viaţă cu neîncrederea
în document. A replicat „recenţilor” care publică iarăşi
istorie cu omisiuni voite de informare. „Ne trebuie un
Raport versus Raport. Cel final contribuie la bulversarea
relaţiei istorie-adevăr. Fenomenul Piteşti, vîrful terorii, e
diminuat. Nu un susţinător al comunismului, chiar al
Ceauşescului, re-socializat în formator de opinie
anticomunistă, trebuia să se afle în fruntea trebii”.
Cînd a văzut că mass media au organizat amnezia
programată privind disidenţa reală, iar oponenţii
adevăraţi au fost înlocuiţi cu cei „lepădaţi” oportun de
marxism (ca Petre Roman, premierul în pull roş, trecut
de „Le Figaro” pe lista disidenţilor înaintea lui Paul
Goma), Petru Ursache a scris Omul din Calidor, despre
omul frumos al literaturii române, Goma. Iar Paul
Goma, după cîte ştiu, are o singură traducere
sponsorizată de ICR sub directoratul Patapievici, în timp
ce Norman Manea deţine 9, Nina Cassian 3, Eminescu
1, Eugen Ionescu, Ion Barbu, Arghezi, Rebreanu, Preda,
Breban – zero.
*
Petru Ursache a luptat cu macularea neruşinată a
neamului său, a prestigiului ţării. Rara lui abnegaţie e
neverosimilă.
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

23
„Tare ne mai place, ricana el, să vorbim de
inferioritatea şi de provincialismul culturii noastre, să ne
prezentăm distrofici intelectual, nehrăniţi, firavi, gata să
sucombăm. Îi spunem lui Anton Dumitriu „Pa, Toni!”,
rîdem de Coloana lui Brâncuşi ca „sula lui Guţă”, ne
numim tribul cu idoli ca „idiotul naţional Eminescu”.
Seria ETNO, pe care o editez împreună cu
Valentin Ajder (Petru a pus ochiul lui albastru pe el la
un Librex şi s-a dovedit editorul frumos) dovedesc
contrariul. E vorba de Etnosofia, Etnoestetica,
Etnofrumosul sau Cazul Mărie, Moartea formei.
Ce enervat a fost Petru citind în Istoria nocturnă a
lui Carol Ginsburg că, în satul tradiţional românesc,
adică acela autentic, colinda a devenit „pretext de
pomană şi cerşit”. Nu, spune P.U.: „Poate aceasta să se
fi practicat în alte comunităţi europene mai vechi ori
mai noi. Nimic n-o dovedeşte pe teritoriul şi în cultura
română”. Şi continuă, argumentînd: Colindul lui
Dumnezeu se cîntă la icoane, în casa mare, ca
gospodarul să aibă ajutor de sus în spor şi-n belşug.
Colindătorii primesc „produse binecuvîntate în schema
jocului ritualic”, vin, mere, pîine (colaci): „obiecte de
cult simbolice şi spiritualizate”, „la fel ca vinul,
untdelemnul şi mirul de la liturghie”. Mai spune
etnologul că anonimului i se pare o absurditate şi o lipsă
de etică profesională să primească bani pentru ceea ce
nu-i aparţine, pentru că vine din altă parte: cuvîntul şi
harul divin”. „Cîntecul ca dar este modul de a exista al
omului din mediul tradiţiei, justificînd poziţia sa
privilegiată în totalul zidirii”.
Cînd s-a „comercializat cîntecul”, precizează P.
U., „s-au produs şi condiţiile dispariţiei folclorului”.
„Un singur lucru îi este clar (şi de la el nu se abate)
artistului anonim: „Cu cît cînt cu-atîta sînt”. „Este un
vers celebru (sau ar trebui să devină celebru), ce poate
rivaliza cu orice poetică savantă. El are o semnificaţie
destinală, aşa cum i s-a decis creaturii prin geneză de a
fi o fiinţă creatoare”.

*
Una dintre sentinţele favorite, comentate în
Etnosofia, este: „Taci sau zi ceva mai bun decît
tăcerea”. Sper că am zis.

Piatra Neamţ, 5 iunie, 2014; Satu Mare, 19 iunie, 2014.


Magda URSACHE





























































DESPRE CEI RĂPOSAŢI

Cei răposaţi trăiesc
cu mult mai mult decât noi
ei nu se grăbesc nicăieri
sunt răbdători
şi ştiu
că moartea nu are sfârşit
şi că fiind morţi
ei sunt
cu adevărat
nemuritori

cei răposaţi nicicând
nu se vor folosi de privilegiul lor
de-a fi eterni
din considerente de interese
cum facem noi
cei vii
în lumea celor răposaţi
domneşte o linişte şi pace
şi-o înţelegere fără margine
care nu poate fi tulburată
nici de repetatele noastre
renaşteri

Slava Domnului
că şi noi cândva
vom trece în lumea lor
orânduită de veşnicie
unde şi noi în sfârşit
vom trăi mai omeneşte

NU ŞTIE NIMENEA

Nu ştie nimenea
soarta noului născut
nici chiar Maică-sa

nu ştie nimenea
soarta omului
nici chiar Soarta sa

nu ştie nimenea
soarta frunzelor căzute
nici chiar Vântul

nu ştie nimenea
soarta unui val
nici chiar Marea

nu ştie nimenea
soarta trăită a mea
nici chiar Veşnicia

nu ştie nimenea
soarta celui mort
nici chiar Moartea sa

Leons BRIEDIS
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

24

Doina CERNICA












Cu Maria, în lumina Teiului de
Aur

Prinse de şuvoiul poveştii, poate şi pentru că
grădina ei de vară de alături se ascunsese nelămurit în
prelatele ceţoase ale dimineţii, am depăşit Cetatea –
Cetatea Editurii Geea, Cetatea Galeriei de Artă Geea,
Cetatea Premiilor Eminescu ,,Teiul de Aur” şi ,,Teiul de
Argint”, Cetatea Elenei Condrei, ca să le cuprindem
într-un singur nume -, şi ne-am aflat dintr-o dată în faţa
locaşului subţire, alb şi înalt. ,,La noi teii au înflorit…”
spune Maria Toacă, observând ciorchinii
inflorescenţelor încă verzi, iar eu primesc fără mirare
vestea că mai în nord s-au şi deschis. Într-un anume fel,
Poetul coboară acum de la Cernăuţi la Botoşani în
mireasma florilor de tei ca într-o aură sacră. Cum vine
întotdeauna dinspre românii de dincolo de graniţe, cu
solemnitatea şi gravitatea flamurilor şi a idealurilor.
„Biblie lucrătoare”…
Uşa bisericii era deschisă de când noi nici nu ştiam
că aveam să-i trecem pragul, aşa că păşim cu sfiala
copilăriei, deşi şi profesia şi vârsta au prins cu
fulgerarea privirii inscripţia esenţială: ,,Biserica
Uspenia, ctitoria Doamnei Elena Rareş (1552) în care a
fost botezat Mihai Eminescu”. Când vine momentul
lumânărilor aprinse pentru cei plecaţi, mă întorc o clipă
cu gândul spre George Muntean, preşedinte de onoare,
şi Cezar Ivănescu, preşedintele juriului, Ion Irimescu,
Grigore Vieru, Constantin Mălinaş, P.S. Gherasim
Putneanul – laureaţi ai Premiilor „Teiul de Aur”. Apoi
trimit emoţia şi melancolia în zona necunoscută a
sufletului, o întreb de nepoţica sa, Veronica, mă întreabă
de nepoţica mea, Veronica, şi îmi potrivesc mersul după
mersul său devenit grăbit: speră să realizeze un interviu
cu Elena Condrei, înainte de începerea ceremoniei.
Deoarece chiar invitată la Botoşani pentru a primi

preţioasa medalie, Maria Toacă, redactor-şef adjunct la
,,Zorile Bucovinei”, ,,ziarul românilor din Ucraina”,
rămâne înainte de toate o profesionistă.
Clădirea Cetăţii, aflată în spaţiul centrului
istoric, are o masivitate şi o mohoreală care sunt ale
altui veac, dar înăuntru, dincolo de înjghebările
şantierului, de foliile care protejează mobilierul şi
duşumelele, galeria străluceşte orbitor sub pielea varului
proaspăt. Aici, între flori, cărţi şi expoziţii, am participat
la ultimele două ediţii. A X-a, în anul 2011, s-a



















,,Eminescu” de Gheorghe Zărnescu (la Colegiul
,,Mihai Eminescu” Bacău)


desfăşurat la Teatrul ,,Mihai Eminescu”. A IX-a, şi-a
încununat laureaţii la Literatură în toamna anului 2010
la sediul Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai
Eminescu” din Cernăuţi. Cea de acum, a XIII-a, va fi
găzduită azi, 14 iunie 2014, de Biblioteca Judeţeană
„Mihai Eminescu” Botoşani. Dar nu, nu mă mai uit nici
înapoi, nici la ceas, surprinsă de câte lucruri nu ştiam
despre Elena Condrei, publicista, editoarea, scriitoarea
şi fondatoarea acestei admirabile instituţii particulare a
Premiilor Eminescu „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint”
pentru Literatură, Arte Vizuale, Colecţii şi Colecţionari
ale Editurii Geea Botoşani. Expresia unui dublu curaj, al
instituţiei particulare, şi al altor Premii Eminescu într-un
municipiu cu vestitele (şi, financiar, puternic
susţinutele) sale Premii Eminescu din ianuarie şi din
iunie. Dar iată, începând cu ediţia a X-a, Elena Condrei
are parte şi de sprijinul Primăriei şi Consiliului
Municipal Botoşani – „Nu contează suma, contează
recunoaşterea!”
Sala mare, poate obişnuit sala de lectură după
rafturile pline de cărţi şi portretele de scriitori, dar şi cu
vitrine etalând filatelie, numismatică, este plină,
evenimentul a reunit intelectuali botoşăneni şi din ţară:
sculptorul Gheorghe Zărnescu, „Teiul de Aur” la Arte
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

25
Vizuale, este din Bacău, pictorul Cristian Nicolae
Ungureanu, ,,Teiul de Argint”, din Iaşi; la secţiunea
Colecţii şi Colecţionari, ,,Teiul de Aur” l-a adus pe
Gheorghe Vasiliu din Bârlad, iar ,,Teiul de Argint”, pe
Ioan Muşei din Hârlău, şi pe soţii Ana şi Mihai Iacob
din Bucureşti. Mulţi împreună cu rude şi prieteni. Ca
poeta Mihaela Grădinariu, din Râşca Sucevei, ,,Teiul de
Argint” la Literatură, însoţită de tatăl ei, romancierul
Ioan Ţicalo. Tuturor li s-a alăturat Vasile Bâcu,
preşedintele Societăţii pentru Cultura Românească
,,Mihai Eminescu” din Cernăuţi, redactor-şef al
,,Gazetei de Herţa”. Desigur, întotdeauna suscitând
interes numele laureatului ,,Teiului de Aur” la
Literatură, cel al lui Ilie Şandru, din Topliţa (acolo unde
nu de mult, în parcul central, a fost dezvelit un bust al
lui Grigore Vieru de Aurel Antal, de asemenea prezent
la ceremonie), dă satisfacţie şi de această dată tuturor
iubitorilor de Eminescu, care îi ascultă cu interes
răspunsul cu glas tare la întrebarea tăcută pentru ce a
atras atenţia juriului. Fireşte, pentru cărţile sale, dar mai


Lucia Olaru Nenati, Maria Toacă şi Vasile
Bâcu

ales pentru ,,monografia istorico-literară dedicată
Patriarhului Miron Cristea (apărută în două ediţii, 1998,
2008). Acolo, unul dintre capitole este dedicat Tezei de
Doctorat, cu tema «Mihai Eminescu – viaţa şi opera»,
pe care tânărul absolvent al Universităţii Regale din
Budapesta – Facultatea de Filologie, Elie Cristea, a
susţinut-o, în 1895, în limba maghiară. Acesta este cel
dintâi studiu complet asupra vieţii şi operei marelui
nostru poet, aşa cum avea să observe şi Antonie
Plămădeală: «Tânărului Elie Cristea trebuie deci să i se
recunoască meritul celei dintâi exegeze adevărate a
operei eminesciene». În acelaşi timp, trebuie precizat şi
faptul că lucrarea şi susţinerea ei, în limba maghiară, la
Budapesta, constituie cea dintâi afirmare a lui Mihai
Eminescu pe plan european. Pe lângă aceasta, membrii
juriului au mai aflat că în 2000, cu ocazia aniversării a
150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, eu am
tipărit Teza de Doctorat a lui Elie Cristea, tradusă în
limba română. Cred că aceste două volume au fost cele
care au «cântărit» în acordarea acestui premiu”.



Elena Condrei şi Ilie Şandru


Din când în când, la câte o ediţie, domeniilor
,,tradiţionale”, în mod excepţional, li se mai alătură
unul. Anul acesta, condeiul redutabil al Mariei Toacă-
Andrieş, susţinut şi de ipostaza ei de coautoare a
volumului de articole ,,Dulce de Suceava. Amar de
Cernăuţi”, l-a impus pe cel al presei. Celei mai talentate
şi mai echilibrate ziariste românce din nordul
Bucovinei, juriul i-a acordat Diploma în rang de
Excelenţă şi Medalia Eminescu ,,Teiul de Aur” pentru
Publicistică. O laudatio plină de vibraţie, pe măsura
acestei inspirate, perfecte alegeri, rosteşte scriitoarea
Lucia Olaru Nenati, ea însăşi deţinătoare a ,,Teiului de
Aur”, vorbind de Maria Toacă-Andrieş ca fiind din
stirpea publicistului Eminescu ,,un ziarist de conştiinţă”,
pătruns de ,,duhul adevărului”. Condeie ca ale ei ,,nu
sunt numai pentru cititorii zonei, nu numai pentru
prezent, ci se deschid spre viitor, ne ţin într-o organică
legătură cu teritoriul înstrăinat, realizează o Românie
Mare, România Unită”. ,,Modestă slugă a condeiului”,
Maria vorbeşte cu o încordare şi cu o lacrimă amânată
pe care poate doar eu i le simt: ne cunoaştem, suntem
prietene de peste 30 de ani. Distincţia este, spune, cu o
înşelătoare voce egală, a generaţiilor de copii care au
crescut şi au continuat să vorbească româneşte în
Siberia deportărilor, a părinţilor şi a lacrimilor lor
niciodată uscate, a ,,Zorilor Bucovinei”, a nordului
Bucovinei, a micuţei Veronica, aşa micuţă cum este,
ştiind pe de rost ,,Somnoroase păsărele”. Şi-abia când
încheie, glasul i se îndulceşte a şoaptă şi a vis, dorindu-
şi ca ea, Veronica, să se plimbe într-o zi la fel de fericită
şi sub Teiul lui Eminescu, şi sub teii din Cernăuţi. ,,Nu
ştiu ce simt alte neamuri, trăitoare în inima Cernăuţiului,
povesteşte Maria cititorilor ei de pretutindeni, dar peste
români parcă se aşterne un voal de tristeţe când se
scutură teii, rotaţii arbori meliferi ce umbresc străzile
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

26
bătrâne din centrul istoric. Trec atât de repede acele
clipe mirifice de dulci ninsori, încât abia reuşim să le
respirăm aromele. De sunt seculari sau cu rădăcini mai
tinere, indiferent de câţi ani or fi având, aceşti arbori
poetizaţi de liricii romantici ne sunt dragi, aşa cum i-au
fost şi lui Eminescu. Nicio sursă documentară n-ar fi în
stare să ne lipsească de ceea ce ne place să credem:
fiecare tei din Cernăuţi l-a văzut pe copilul Eminescu
adus de taică-său la şcoală, l-a găzduit sub umbra sa,
admirându-i creşterea şi înălţarea spre Luceafărul
Poeziei. Dar teii, ca orice arbore, îşi au legea lor – să
înfrunzească primăvara, să înflorească (la Cernăuţi chiar
în ziua când plângem plecarea lui Eminescu la «dulcea-i
mamă») şi să ne întristeze, scuturându-şi floarea, când
«aduceri-aminte» încetează să-l «troienească» pe cel
mai iubit Poet. Şi dacă nu le putem opri ofilirea, măcar
primim această melancolie ca o fericire de a fi trist”.
În tăcerea dintre ,,Cernăuţi”, numele capitalei
eterne a Bucovinei, şi aplauze, un sunet subtil, mai
curând mătăsos decât metalic, răzbate din cutia
medaliei. Îl pierd şi îl regăsesc mai târziu, când la
marginea pâlcurilor de trandafiri din faţa Bibliotecii,
aşteptându-l pe fiul ei, Iulian Andrieş, care urma să ne
ducă la Suceava, ne întrebam dacă am avea vreme să ne
reîntoarcem, pentru încă o lumânare, şi pentru o floare,
la Uspenia. Îl aude acum şi Maria, ridică încet, puţin,
capacul, dar nu îndeajuns ca din cuibul de catifea să nu
ţâşnească spre bolta apusului de zi ceva viu, o floare de
tei ori poate o albină. În urma ei, un fir de miere
împleteşte un rămuriş puternic, ca un năvod strălucind
blând de la un capăt la altul al cerului. ,,Veronica!” o
chemăm amândouă, dar fetiţa de peste timp râde, ne
face semn cu mâna şi aleargă înspre nu ştim unde în
lumina Teiului de Aur.



Elena Condrei, ceilalţi membri ai juriului şi
laureaţii








Valeria MANTA TĂICUŢU

Icoanele de la Voroneţ

Am alăturat întotdeauna cuvintele „Voroneţ” şi
„cer”: poate din cauza albastrului neasemuit, poate din
cauza încărcăturii afective şi spirituale identice. Uneori
cred că emoţionează nu atât mănăstirea în sine,
„bizantină” şi „construită cu mâini gotice” (George
Balş), trecută prin vremuri grele, persecutată, umilită,
apoi repusă în drepturi şi devenită loc „oficial” de
pelerinaj, cât splendida lumină de acolo: „Sfânta
Mănăstire Voroneţ”, spune monahia Elena Simionovici,
„prin frumuseţea Icoanelor, expresii artistice ale Sfintei
Scripturi, cheamă la vieţuire în lumină pe toţi călătorii
ce ajung la noi” („Sfânta Mănăstire Voroneţ. Icoane”).





















Asupra istoricului Mănăstirii, precum şi a
particularităţilor arhitecturale, picturale etc. s-au scris
cărţi întregi, pe măsură ce timpul s-a umplut de oameni
noi, interesaţi de cartea lor de identitate culturală, în
care un loc deloc de neglijat trebuie să-l ocupe ceea ce
ni s-a lăsat drept moştenire din veac. Niciodată nu sunt
de prisos alte contribuţii, altă perspectivă ori, pur şi
simplu, reluarea celor spuse cândva şi uitate, prin care
să se vădească şi aplecarea spre frumos şi valoare, şi
sinceritatea laudei aduse Tatălui ceresc, şi nevoia acută
de mântuire a omului trecător prin această lume.
Monahia Elena Simionovici, cu modestie („Cine va citi
aceste rânduri se va întreba, pe bună dreptate, de ce
Lumina credinţei
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

27
risipeşte autorul atâta hârtie şi cerneală pentru nişte
adevăruri unanim recunoscute”), pe îndelete şi cu
dragoste, vine să vorbească, în volumul tipărit la editura
Thausib, în 2004, despre Voroneţ şi despre icoanele lui.
Am văzut cu toţii aceste icoane: cei mai mulţi, cu ochi
de amator, sau cu ochii minţii şi ai sufletului, dar era
necesară o lecţie despre ele, depănată molcom, cu
răbdare, fiindcă „stăruim pe lângă oameni cu timp şi
fără timp”, spune monahia Elena, citând din Timotei (II,
4.2).
Monahia Elena îşi împarte volumul în patru
capitole: cel dintâi cuprinde „Icoanele Mântuitorului
nostru Iisus Hristos” (icoana Naşterii Domnului, icoana
Întâmpinării Domnului, icoana Botezului Domnului,
icoana Schimbării la faţă, a intrării în Ierusalim, a
Răstignirii, a Învierii); capitolul al doilea aduce în faţa
cititorului/privitorului icoanele Maicii Domnului
(icoana Naşterii Maicii Domnului, a intrării în biserică,
a Bunei Vestiri, a Adormirii); capitolul al treilea este
dedicat Înălţării sfintei Cruci, pentru ca, în capitolul al
patrulea, să fie prezentate icoanele sfinţilor înfăţişaţi în
picturile de la Voroneţ, începând cu sfântul Ioan
Botezătorul şi încheind cu sfântul cuvios Daniil
Sihastrul.
Sobră şi senină în egală măsură, prezentarea
fiecărei icoane îmbină informaţia de specialitate cu
citatul biblic şi cu meditaţia (de multe ori subtil
poetică), pentru că ceea ce săvârşeşte monahia Elena nu
este ghid turistic, ci carte de învăţătură pentru minte şi
suflet. Desigur, există un ritual al prezentării: întâi un
motto (un citat biblic), orientând înţelegerea
semnificaţiei, apoi aşezarea în spaţiu, lărgirea
perspectivei (prin mutarea privirii dinspre aproape spre
departe), întoarcerea la icoană cu focalizarea pe chip,
veşminte şi, întotdeauna, pe ceea ce reprezintă sfântul
respectiv în milenara istorie a bisericii.
Cât despre finalul fiecărei prezentări, trebuie spus
că el creează impresia de rotund, de poezie profundă, de
înţelegere smerită; iată, de pildă, ce ne spune monahia
Elena după ce ne-a făcut cunoscută icoana sfântului
Ioan Botezătorul: „Când umezită de lacrima evlaviei
privirea închinătorului coboară spre baza Icoanei,
rămâne multă vreme în meditaţie sfântă. Capul
Înaintemergătorului, căzut sub securea nemiloasă a
călăului, slujitor al minciunii, secure ce este pictată ca
semn al realităţii crunte într-un arbust spinos greu
îndurând arşiţa deşertului în care s-a nevoit Crinul
fecioriei, Ioan, este străjuit de aureola sfinţeniei. Încă o
dată Dumnezeu a îngăduit ca cel drept să fie rânduit să
sufere mai mult pe pământ, nedreptatea să se laude, iar
dreptatea să fie prigonită, minciuna să joace pe
mormântul adevărului, iar toiagul păcătoşilor să
hotărască soarta drepţilor. Aşa a binevoit
Atotmilostivul Dumnezeu aici, ca dreptatea prin
necazuri să se întărească, iar fărădelegea să-şi ia veşnica
pedeapsă” (pag. 117).

După 25 de ani

„În tine, Doamne, am nădăjduit / şi nu voi regreta
în veci” – spun versetele (Te Deum) aşezate la începutul
volumului „25 de ani de preoţie” apărut la Iaşi, în 2014
şi coordonat de pr. Cornel Cadar. 28 de preoţi romano-
catolici, absolvenţi ai Institutului Teologic din Iaşi, au
fost hirotoniţi preoţi în iunie 1989, cu puţin timp înainte
de căderea comunismului şi de atunci, după cum ei
înşişi afirmă, au învăţat că nu ai voie să-ţi pierzi
niciodată curajul, pentru că, cine îşi pierde curajul în
deşert, acolo moare (pr. Pavel Butnariu). Lor li s-au
adăugat alţi câţiva, astfel că volumul reuneşte cuvântul
de suflet şi credinţă a 32 de preoţi (Veniamin
Aenăşoaei, Inocenţiu Arcana, Marcelin Bejan, Petrică
Blaj, Pavel Butnariu, Cornel Cadar, Anton Cîtea, Mihai
Cătău, Francisc Căzănel, Valentin Cochior, Ep. Anton
Coşa, Gheorghe Coşa, Emil Diac, Valerian Dumea,
Toma Encuţă, Benone Farcaş, Cristinel Fodor,
Alixandru Gabor, Isidor Gheorghieş, Iosif Grosu, Carol-
Dominic Hîrja, Neulai Iojă, Alois Işvanca, Ionel
Jicmon, Emil Lucaci, Gheorghe Miclăuş, Maximilian
Pal, Francis Petruţ, Tarciziu Şerban, Petre Ţîmpu, Paul-
Valerian Ţîmpu, Vincenţiu Vochin). Toţi, la ceas
aniversar, mărturisesc, în acest volum, precum în viaţa
cea de toate zilele, că e frumos să fii preot. Frumuseţea
preoţiei stă în a deschide un drum şi a-i ajuta pe ceilalţi
să-l găsească pe Acela care te-a chemat, a-i face să
experimenteze iubirea care te-a fascinat, a le spune
celorlalţi despre minunile pe care Dumnezeu le-a
înfăptuit. Stă, de asemenea, în a căuta semne de
speranţă care să te ajute să rămâi aproape de
Mântuitorul şi a găsi cu ajutorul Lui cuvinte potrivite
pentru a.i încuraja pe cei pe care îi întâlneşti (pr.
Cornel Cadar).


















SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

28
Întâlnirea prilejuită de cei 25 de ani de preoţie nu
este singura care i-a adunat pe absolvenţii din 1989; ei
au mai fost împreună, începând cu 1990, la Gioseni,
Bucureşti, Buzău, Nicolae Bălcescu, Oituz, Medgidia şi
Mihail Kogălniceanu, Câmpina, Huşi, Chişinău, Iaşi,
Slatina, Slănic Moldova, Motru, Săbăuani, Moineşti,
Sinaia, Cacica, Horgeşti, Nicoreşti, Cârlibaba, adică în
parohiile mai mari ori mai mici, ştiute ori mai puţin
ştiute, unde săvârşesc lucrarea Domnului, ceea ce nu
este tocmai uşor în aceste vremuri, după cum aduce
mărturie întru adevăr pr. Paul-Valerian Ţîmpu: dacă m-
ar întreba cineva cum este viaţa de preot, nu aş fi
capabil să mint, în dorinţa de a face „activitate
vocaţională”, dar nici nu simt vreo dificultate în a
recunoaşte că este foarte greu, mai ales în lumea de azi.
Odinioară, tradiţia îţi putea oferi un suport şi o
siguranţă, azi, realitatea de care un preot se poate
ancora rămâne o autentică credinţă coroborată cu o
continuă experienţă personală de Dumnezeu în
rugăciune şi-n sacramentele pe care le trăieşte şi le
împărtăşeşte.
Preotul este o punte între prietenii săi (cuvânt care
adesea îl înlocuieşte pe „enoriaşi”, pentru un surplus de
implicare emoţional-spirituală) şi Creator, pentru că
numai astfel reuşeşte să-şi împlinească menirea: Să
reuşeşti să-i ajuţi să accepte îmbrăţişarea de iertare la
spovadă sau invitaţia la banchetul euharistic este ceva
fenomenal, [pentru] care merită să pui în paranteză alte
vise de realizare pe plan uman. Preoţia deci, după
încercarea de a realiza un plan pe care-l simţi
înlăuntrul fiinţei, rămâne pentru mine o continuă
conformare la a fi „făcător de punţi” între fraţi şi Tatăl
nostru, ca o participare la această dimensiune a lui
Cristos pontifex (pr. Paul-Valerian Ţîmpu).
Mărturiile adunate în volum vorbesc despre
dificultăţi depăşite, despre obstacole înlăturate din cale,
despre curaj, iubire şi generozitate, despre statornicia
credinţei în ajutorul neprecupeţit al Domnului în
activitatea pastorală zilnică. Sunt reluate îndemnurile
sfinţilor părinţi ai bisericii, ale papei Ioan Paul al II-lea,
dar şi cele mai recente, adresate de papa Francisc
slujitorilor lui Dumnezeu: Fiţi păstori, şi nu funcţionari.
Fiţi mediatori, nu intermediari. Aveţi mereu în faţa
ochilor exemplul bunului păstor, care nu a venit să fie
slujit, ci să slujească şi să caute să salveze ceea ce era
pierdut. Astăzi vă cer în numele lui Cristos şi al
Bisericii: vă rog, nu încetaţi niciodată să fiţi milostivi.
Cu uleiul sfânt veţi mângâia pe cei bolnavi şi pe cei
bătrâni: nu vă ruşinaţi, aveţi gingăşie cu persoanele în
vârstă.







Festivalul Naţional de Literatură
„Agatha Grigorescu Bacovia” -
Ediţia a VIII-a

REGULAMENT MODIFICAT

Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia”
şi Primăria Oraşului Mizil organizează ediţia a VIII-a a
Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu
Bacovia”.
Festivalul se desfăşoară pe două secţiuni: poezie
şi proză.
Pot participa creatori de literatură din ţară şi
străinătate, indiferent de vârstă sau afiliere la U.S.R. şi
alte asociaţii scriitoriceşti. Nu pot participa autorii care
au obţinut unul din primele trei premii la ultimele 3
ediţiile ale festivalului, (Pot participa cei cărora li s-a
retras valoarea premiului în bani, pentru neprezentare la
festivitatea de premiere). Lucrările vor fi expediate (în
format electronic) la adresele de e-mail:
lmanailescu@gmail.com, revista.fereastra@gmail.com
codrin_lum63@outlook.com, Atenţie! Toate adresele
vechi, pe yahoo, ale revistei au fost blocate. Concurenţii
care nu au primit confirmarea sunt rugaţi să retrimită
materialele la aceste adrese sau prin poştă - pe CD - la
adresa: Asociaţia Culturală Agatha Grigorescu Bacovia,
str. Agatha Bacovia, nr. 13 A, Mizil, judeţul Prahova,
până la 15 septembrie 2014.
Textele vor fi culese în Times New Roman, corp
14, cu diacritice (cel mult 10 pagini A4 pentru secţiunea
proză sau 15 poezii).
Pentru ambele secţiuni textele se semnează cu
numele real (dacă autorul doreşte să fie publicat sub
pseudonim va specifica acest lucru).
Se anexează un CV, care va cuprinde şi adresele
de corespondenţă (poştă, e-mail, nr. de telefon) şi o
fotografie în JPEG sau TIF, cu latura mare de minimum
20 cm.
Vom confirma primirea textelor imediat ce
acestea ne parvin. (Lipsa confirmării este echivalentă cu
neînscrierea textelor la jurizare)
Textele care nu respectă prevederile acestui
regulament vor fi eliminate din concurs.
Juriul (preşedintele juriului - scriitorul Adrian
Alui Gheorghe, membrii juriului - Emil Proşcan,
primarul oraşului Mizil, Valeria Manta Tăicuţu,
Loredana Dalian, Emil Niculescu, Nicolae Tăicuţu,
Lucian Mănăilescu - scriitori) va acorda următoarele
premii: Marele Premiu Agatha Grigorescu Bacovia,
Premiul George Ranetti pentru poezie, Premiul Spirea
V. Anastasiu pentru poezie, Premiul revistei „Fereastra”
pentru poezie, Premiul Gheorghe Eminescu pentru
proză, premiul Leonida Condeescu pentru proză,
Premiul revistei „Fereastra” pentru proză. De asemenea
vor fi acordate premii speciale şi menţiuni ale unor
reviste literare, instituţii de cultură sau sponsori.
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

29
Jurizarea se va face astfel: Fiecare membru al
juriului va nota primele 15 texte, în ordine valorică, la
fiecare secţiune (cel mai valoros text primind 15 puncte,
cel de-al cincisprezecilea un punct). În final punctele se
vor cumula şi vor fi stabilite premiile, a căror valoare
totală însumează minimum 5. 000 roni. Premiile
acordate de reviste şi sponsori vor fi jurizate de către
reprezentanţii acestora.
Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp pentru a
participa la festivitatea de premiere din luna octombrie
2014, urmând să confirme prezenţa. În cazul
neprezentării la festivitate premiile se redistribuie.



Nicolae BRATU










Rondelul vorbelor deşarte
Vorbe în vânt, slove deşarte
Am pus pe foaie în zadar
Să îţi slujească, prima între Arte,
Şi sufletul să îţi aducă-n dar.

Prea mic mi-e simţul, prea departe
Se-arată gândul-avatar,
Căci vorbe-n vânt, slove deşarte
Am pus pe foaie în zadar.

Se-adună rând pe rând în carte,
Ca-n cufărul unui avar,
Cuvinte dragi, cuvinte-aparte,
Le preţuiesc, le număr, dar
Sunt vorbe-n vânt, slove deşarte...




Rondelul gării pustii…
Sunt în gara unde trenul nu opreşte,
Ceasul pe peron a stat de mult;
Printre linii doar mohorul creşte
Lampa spartă mă priveşte mut.
Trece noaptea, ziua se iveşte,
Totul e încremenit demult…
Sunt în gara unde trenul nu opreşte,
Ceasul pe peron a stat de mult;
De aici nimic nu mai porneşte,
Sentiment de-ncremenit tumult,
Timpul pare că nu se clinteşte
Şi mă-ntreb de sunt aici de mult…
Sunt în gara unde trenul nu opreşte…

Fantasme
Vorbeşte-mi! Vorbeşte-mi acum!
Spune-mi deschis tot ce-ţi trece prin minte
Arată-ţi aici vorbirea cuminte
Sau strigă, arată-te fără-de-minte!
Scoate din suflet şi ură şi vină
Şi vină-n deşertul de oseminte
Să vorbim… să vorbim de eroi şi morminte
Ascunşi în cuvinte, în necuvinte…
Mă minte, te rog, mă minte!
Ascultă ruga-fără-cuvinte
Ce urcă în vine ca lava fierbinte.
În rime să pierdem controlul, în minte
Având fantasmele dragi ce-şi doresc să ne-alinte
Cu sevă de dor şi aduceri-aminte…

Rondelul ritmului interior

Mi-e dor de ritm şi armonie,
Le aflu doar în cânt şi-n vers
Şi din extaz în agonie
Trec, neştiind al lumii mers:

Azi sunt cuprins de veselie
Şi-apoi amare lacrimi vărs;
Mi-e dor de ritm şi armonie,
Le aflu doar în cânt şi-n vers.

Când totu-n jur e nebunie,
Abia schiţez un zâmbet şters
Şi-ncerc timid o ironie,
Primind in schimb un râs pervers..
Mi-e dor de ritm si armonie...



SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

30
Lucia DĂRĂMUŞ












Cât un copil de mic
E lumina ce-n gura mea adoarme
de apele energetic limfatice
luați, luați şi beți şi spălați-vă ochii
de culcat nu m-am culcat cu nici un bărbat
puteți gusta din trupul meu nears de
patimile iubirii. Ce cuvânt! Cât Dumnezeu de mare
Ce Dumnezeu, cât un copil de mic
Ce mic înoată în apele energetic – limfatice
veniți, luați, mâncați! Trupul meu este de
pâine caldă. nu-l pot atinge decât pruncii
apoi adorm visând la ….visul de
Ent-Fernung
Am avut un tată spune primul peşte-copil
înota în Ent-Fernung
Ent-Fernung, Ent-Fernung, Ent-Fernung
Am avut un tată spune al doilea peşte – copil
înota în esti gar einai
esti gar einai; esti gar einai; esti gar einai
am avut un tată spune al treilea peşte-copil
înota în “ceva”, “ce-va”, “c-e-v-a”
nu-l vedea nimeni afară de ființa peşte-copil
tatăl meu, le-am replicat celor trei peşte -copil
tatăl meu împrăştie unde de lumină în lume
pe oriunde mă duc îmi adulmecă paşii
îmi numără lacrimile din jurnal
Ce anume este Ent-Fernung, Ent-Fernung, Ent-Fernung
ce logos să-nsemne esti gar einai; esti gar einai; esti gar
einai
dar “ceva”, “ce-va”, “c-e-v-a”?
al meu tată —–
e lumina ce-n gura mea adoarme
de apele energetic-limfatice
luați, luați şi beți şi spălați-vă ochii
de culcat nu m-am culcat cu nici un bărbat
puteți gusta din trupul meu nears de
patimile iubirii. Ce cuvânt! Cât Dumnezeu de mare
Ce Dumnezeu cât un copil de mic
Tatăl meu e vânător
vânează energiile mele neuronale
prin pereți descentrați de vecini
tatăl meu vrea să arate că
“et pondus, et colorem, et alias omnes
eiusmodi qualitates
que in materia corpora sentiuntur,
ex ea tolli posse, ipsa integra remanente:
unde sequitur, a nulla ex illis eius
naturam dependere”
sirenele nu ajung în copacul cu azalee!

Gustul de a fi
In memoriam Petru Poantă

Îmi amintesc -
mai sus de casa bunicii,
pe deal, cresc mormintele
zeificate sub zăpezile amintirii
clopotul sună a întâlnire. morții cu
viii se privesc paralel
printre lacrimi
eu copil. ştiu să mă mir
muşc dintr-un măr
crescut din trupul bunicului
cocoșul întârziat cântă a lepădare
amiaza-i fierbinte de ger
cimitirul e-n sărbătoare
eu copil. gust cu nesaț din
trupul bunicului măr.
îmi amintesc -
iarna pământul miroase
a fărâme de buze și ochi
a gutui de gheață-nfloriți
a fân aburind sub iesle de prunc
la mormântul bunicului crește un mãr
cu ochii-l cuprind în brațe şi-mi spun
tu ai crescut, bunicule, în esențe
care mă cheamă
voi fi și eu cândva miros și gust în iarnă
acum știu doar sã mă mir!

....și ele s-au îndrăgostit

rătăcesc din literă în literă, virgulele își au și ele rostul
lor
mă fac să-l înțeleg pe poetul care mă întreabă:
ce alegi: sexul, ideea --- tragedia greacă îi spun
se joacă acum în palmele mele. sunt Electra, Alcesta și...
toată nebunia la un loc, dinții ei mușcă din mine...
îți simt halatul alb de medic și trăiesc atunci
atunci când eram nebună, atunci când eram nebună
atunci când eram nebună, atunci când eram nebună
aș da tragedia greacă, se joacă acum în palma mea
pentru .....
mașina merge fără oprire, pe scaunul de-alături nu ești
tu
e poetul - eu aleg sexul, îmi spune el
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

31
fără să vadă că-n tragedia greacă din palma mea
te-am înghesuit în alunița din palma dreapta, jos
eu stau înaltă ca înălțimea lui Ovidius
adâncit în flaconul cu esența iubirii
eu stau înaltă și semeață ca Dante și dirijez
tragedia cu râs sardonic din infern
numai tu nu te intersectezi cu linia adâncă a destinului.
surâd. miros de băutură ieftină. autocarul cu poeți pentru
congres
.....și eu....eu... haina lupului de stepă mă strânge în
mine
sufletul mi-e ca pâinea mucegăită din care Christos nu
se naște
filmul se derulează în mintea mea, mă spăl în fiecare
Ozană
arătată cu grația îndrăgostitului de poet pe geam
eu imaginez scena, o dreg așa cum se cuvine că nu el
ci buzele tale alăturate de ale mele-mi deschid ușa
spre apa plăcerii
mașina înghite drumul cu gropi spre lacul cu nuferi
galbeni
pe străzi magazine cu gratii, băutură, bețivi...
și doi poeți unul lângă altul dorind fiecare câte-o iubire
altă și altă iubire, virgulele celor două poeme
închipuite de cei doi se privesc...
iau din sacoșă tratatul de medicină și-l îngurgitez cu
nesaț
sper ca vreo boală scrisă acolo să se agațe de mine. așa
virgulele
textelor noastre --- gastroenterologicpoetice -- s-ar putea
îndrăgosti
măcar ele....sau poate noi???

Carmena

Numele meu este
Carmena Huagita Octando Mariho Santala
am părul lung pe care-l pot lega cu
șapte bărbați de trupul meu
ca portocala ciocolatie
trupul meu miroase a cafea zdrențuită
pe nisipul Saharei în mijlocul verii
numele meu este
Carmena Huagita Octando Mariho Santala
muzica numelui meu este cântată
de dinții a șapte bărbați
minune șapte a lumii
opt --
număr sacru!
Carmena Huagita Octando Mariho Santala
Carmena Huagita Octando Mariho Santala
el mi-a cântat
Marcelo Hubito de Anunzzio
Oh, oh, tu, zeiță a mării
dumnezeu care se revarsă spre buzele mele
printre pastile dizolvate de lorazepam
Oh, Carmena Huagita Octando Mariho Santala
muzica cântă printre sfârcurile consolidate de imodium
Lorenzo Acritho Massurdo mi-a spus
am împrumutat pentru o perioadă
capul Sfinxului
· tu ai dinți de mioară, dinți
și coapse de animal sălbatic
oh, tu, zeiță, mamă a lui Pean
cu ochi de cerb lovit
și mi-am întins oasele
Carmena Huagita Octando Mariho Santala
pe patul spitalului de psihiatrie
și am visat, visat, visat....




Poem în ritmuri imperfecte

Desprinde-mi de pe creștet vălul toamnei
Și mai sărută-mi gura c-un poem,
Mai dezvelește-mi umerii, iubite,
Când te presimt aproape și te chem.

Șoptește-mi un descântec la ureche
Și strânge-mă la piept într-un haiku,
Întinerește-mi visul, catifelează-mi coapsa,
Adu-mi aminte, iar, că eu sunt... tu!

Atinge-mi glezna în crochiu de seară,
Peste genunchi, fii-mi faldul de ninsoare,
Cu flori de măr dezmiardă-mă pe frunte,
Și arcuiește-mi șoldul, vioară ce tresare...

Citește-mi podul palmei ca pe-o carte,
Să te ascult, până departe-n zori,
Cu o poveste blândă trezește-mă din
moarte,
Mai primenește-mi zarea cu neștiuți fiori.

Hai să pictăm amurguri pe hârtie,
Să prindem stele-n plasele de fluturi,
Din roua dimineții să încropim o mare,
Din tandre curcubee să țesem așternuturi.

Mihaela MALEA STROE
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

32

Dan Gabriel ONŢELUŞ

Apostazia modernității

Reflectând la păgânismul tragic al Antichităţii, la
eşecul Medievalităţii de a împăca efemeritatea statală cu
eternitatea spirituală, dar mai cu seamă la seria de
greșeli care concretizează apostazia Modernităţii,
înţelegi că motive consistente pentru a fi mândru de
condiţia umană sunt puține. Actualul Alzheimer tehno-
globalist este subsumat nihilismului umanităţii, pentru
care diversitatea moştenirii istoric-culturale poate fi
metamorfozată într-un totalitarism postumanist. Din
perspectivă occidentală, extinsă la scara întregii planete,
prin capitalism, colonialism, războaie mondiale,
democrație, știință, globalizare, timpurile pe care le
trăim aparțin Modernității. Fără a mai invoca diferite
particularisme, afirmăm că apostazia reprezintă
caracteristica definitorie a lumii moderne. Mai mult, cu
cât o comunitate sau un individ aprofundează mai mult
mentalitatea, instituțiile, comportamentul specifice
modernității, cu atât intensitatea apostaziei crește. Nu
disperăm, nu ne entuziasmăm, ci doar constatăm: de la
disconfortul produs de moarte și până la obsesia
derizorie a imaginii, a modei, lumea modernă se
delimitează voluntar, amnezic de spiritualitatea la care
aderase, fie și superficial, înainte de modernitate.
Am progresat, ne-am perfecționat inimaginabil
mijloacele de a ne ucide și a ne tortura fizic, psihic,
moral. Arta a legitimat urâtul existențial, abandonând
orice referent etic al creației și schimonosind
catharsis-ul până la nivelul fiziologic, opac la
transfigurare. Filosofia s-a împotmolit în cognitivisme
algoritmice, după colapsul metafizicii. Știința, o
sărmană cutie a Pandorei a realizat suportul teoretic
pentru explozia tehnologiilor, tot atâtea lanțuri ale
discernământului. Dar cea mai spectaculoasă
transformare a cunoscut-o omul. Emancipat de armonia
tot mai puțin înțeleasă a textelor sacre, modernul calcă
în picioare trecutul, precum un parvenit care, prin
definiție, nu are scrupule. Asumând euforic variate
iluzii, cotizând la idolatria puterii, a averii, a plăcerii,
insul modernității acceptă cu satisfacție ori cu
resemnare terorismul financiar-mediatic-politic, fie
autorizându-l verbal, așa cum fac unii intelectuali, fie
supunându-i-se amorf-apatic, precum masele anonime,
veșnic plătitoare ale fărădelegilor comise de către elite.
Tragică este situația responsabililor formali ai moștenirii
spirituale, față de care avântul apostatic al modernilor
este de nestăvilit. Obligați să-și adapteze discursul și
moravurile la sminteala celei mai acute actualități,
profesioniștii sacrului devin niște funcționari nefericiți
și prilej sporit exponențial de indignare a eliberatorilor
sociali și culturali. Cum împietrirea inimii, rătăcirea
minții și, mai cu seamă, pervertirea voinței fac ravagii
indicibile, orice încercare de analiză lucidă a dezastrului
înfăptuit de modernitate este, din start, sortită eșecului.
Argumentul suprem invocat în favoarea achizițiilor
neprețuite ale timpurilor recente este creșterea speranței
de viață a oamenilor, dar și a confortului acestei vieți.
Într-adevăr, suferința fizică produsă de boli care
decimau în trecut a fost înlocuită, cu o consecvență
înfricoșătoare, de suferința psihică a stresului, a
competiției pentru resurse și funcții, a deturnării subtile
a liberului arbitru înspre o mulțime de activități care
sapă la temelia umanității din om, creându-i iluzia
utilității sociale sau a gratuității ludice, pentru a-l
arunca, apoi, cinic, atunci când neputințele senectuții își
spun cuvântul sau când randamentul solicitat de
companie, instituție, organizație nu mai este atins. În
plus, la nivel global, ereditatea negativă a anomiei este
tot mai apăsătoare, pornind de la ,,ura de sine” și
continuând cu relativism, consumism, agresiune asupra
naturii, ,,revolta maselor”. ,,Declarația universală a
drepturilor omului”, document impecabil în intenții este
instrumentată în cauționarea multor demersuri cel puțin
discutabile. Statele, firmele, organizațiile și cerșetorii
sunt neo-feudalii epocii moderne, care trăiesc pe seama
muncii săracilor, cărora le subtilizează resursele.
Dreapta politică speculează coruptibilitatea oamenilor,
încurajând lăcomia și egoismul; stânga politică
speculează setea de dreptate a oamenilor, încurajând
resentimentul și gregarismul. Minciuna și manipularea
sunt ingredientele vieții sociale.
Blestemul notorietății, al puterii, al proprietății, al
plăcerii are încununarea în apostazia modernității. În
absența relației constante cu ordinea transcendentă,
trupul putrezește zadarnic, sufletul lâncezește
exasperant. Masa critică pentru cele mai nefaste efecte
ale apostaziei modernității există deja, în condițiile
Alzheimer-ului istoric și cultural generalizat. Trăind
somatic sărbătorile, diversificând spectaculos
psihopatologia, gonind sălbatic într-un darwinism social
dezgustător, anesteziat mental de către industria
divertismentului, omul modern pășește în ,,minunata
lume nouă”.















SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

33

Diana VRABIE

















MAŞINĂRIA CEHOV
SAU
REÎNCARNĂRILE LUI PYGMALION

Optzecist atipic, ficționalist și prezumțios, cu o
sensibilitate exacerbată, luptînd cu oroarea zilnică,
Matei Vișniec este, după Eugène Ionesco, al doilea
dramaturg român, care s-a impus cu atîta fermitate în
lumea teatrală franceză. Textele sale sînt la fel de
cunoscute și jucate în Franța, ca și în România.
Dramaturgul practică o scriitură captivantă, aparent
excentrică, învăluitoare, ale cărei mecanisme se cer
dezvăluite. Ajuns o celebritate, este de mirare și, cel
puțin, paradoxal, cum criticii literari sau cei dramatici
nu au reflectat pe verticală asupra operei sale,
cuprinzînd atîtea genuri, manifestată în surprinzătoare
direcții artistice și cunoscută în nenumărate spații
culturale.
Dincolo de diversele „etichetele” exegetice puse
în circulație în ultimii ani (dintre care teatrul absurdului
este cea mai abuziv asociată cu teatrul lui Vişniec), cert
rămîne faptul că piesele lui Matei Vişniec se cer recitite
de la bun început; ele te invită insistent să le descoperi
prin multiplele strategii de seducţie implicite. Pe lîngă
elementele din estetica teatrului absurdului, în textele
dramaturgului pot fi identificate, ceea ce critica a numit
noul teatru, teatrul insolitului, teatrul deriziunii —
denumiri care permit filiații şi contextualizare istorică şi
formală, dar care îl îndepărtează, prin recurenţa lor, pe
lector de textul propriu-zis.
Creația sa dramatică atît de consistentă și de
complexă se pretează la cele mai imprevizibile
interpretări. Pornind de la așa-zisele navete parcurse de
autor, universul său poate fi interpretat prin grila
geografică (România-Franţa) sau lingvistică (între
română şi franceză), fie prin cea intra-textuală: de
intertextualitate, onirică, stilistică, de registru (cu
schimbări spectaculoase de tonalităţi), prin cea formală
(texte care propun spectacole ce îşi pot schimba forma
de la o reprezentaţie la alta, sfidînd astfel legile unui
text scris), prin grila estetică şi a absurdului (disipat
înspre grotesc), prin cea spaţială şi temporală
(prefacerile „topografice” şi numeroase alunecări în
timp ale personajelor.)
Alături de montarea filmelor despre creaţia unui
film (Triffaut, Fellini, Allen), scrierea unor romane
despre alte romane, en train de se faire, conceperea
actului critic, care devine un text care vorbește despre
sine în timp ce se face, discursul dramatic al lui Vişniec
se vede și el contaminat de maladia gidiană al jocurilor
speculare, autoreflexive.
În sensul acesta, al formulei teatrului în teatru ca
metatext, intertext, punere în abis, Matei Vișniec se
dovedește foarte apropiat de Pirandello, acest clasic al
modernității, chiar dacă personajele dramaturgului
italian lasă impresia unor disponibilități în căutarea
formei ideale, pe cînd la Vișniec ele apar ca definitiv
închise în condiția de marionete. Și într-un caz și în
celălalt, autorul izbutește să-și impună voința și să le
manevreze în sensul dorit.
Regîndirea spectacolului teatral în funcţie de
intenţia regizorului stă în legătură cu reconsiderarea
raportului text dramatic - text teatral de către
autorul/dramaturgul însuşi. În acest sens, exegeta
Nicoleta Munteanu, în volumul Poetica teatrului
modern: Luigi Pirandello și Matei Vișniec, explorează
într-un demers istorico-comparativ paralela dintre
Pirandello și Matei Vișniec, doi autori dramatici
provenind din literaturi și din epoci diferite. „Deși
ambii scriitori refuză programatic clișeele teatrului
mimetic, deși ambii deconstruiesc iluzia realistă,
niciunul nici celălalt nu cad în ispita experimentului
facil sau excentric, de tip avangardist. Iconoclastia,
subversivitatea mesajului artistic vizează, în
consecință, refuzul hotărît al formelor goale, de unde și
fireasca reîntoarcere la valorile „tari” ale tradiției (nu
doar) literare”,
1
observă exegeta.
Această omnipotență auctorială identificabilă la
ambii autori reflectă componenta clasică a discursului
dramatic, indiferent de orice alte nuanţe. „Mai mult, o
altă asemănare între cei doi vizează evoluţia de la
experimentul radical la revizitarea ironic-nostalgică a
trecutului (altfel spus, de la presupusa intransigenţă a
modernismului la toleranţa la fel de ipotetică atribuită
de obicei postmodemismului). Şi Pirandello şi Vişniec

1
Munteanu, Nicoleta, Poetica teatrului modern:
Luigi Pirandello și Matei Vișniec, Iași, Institutul European,
2011, p. 11.
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

34
au mizat, la început, pe destructurarea formelor
tradiţionale de reprezentare dramatică, sfîrşind prin a
recupera ulterior „istoria”, cu toată patima şi cu toate
elementele ei desuete, de muzeu imaginar”.
2

Atît în centrul dramaturgiei pirandelliene, cît şi la
Matei Vişniec există o suită de întrebări despre funcţia
deţinută de fiecare dintre co-autorii naşterii şi receptării
spectacolului teatral. Interogaţiile se mută din interiorul
reprezentaţiei în însuşi actul constituirii textului
dramatic, care devine nucleu de iradiere a tensiunii
latente impuse de orice fiinţare autentică a spectacolului
de teatru.
La Pirandello, concepţia despre raportul dintre
artă şi viaţă îşi găseşte expresia teoretică în noţiunea de
„umorism”, definită drept „o stare fundamental
reflexivă”, reductibilă în ultim resort la „sentimentul
urmat de reflecţia asupra sentimentului”, „amestec intim
de rîs şi de plîns, de comic şi de tristeţe”.
3
În acelaşi
scop, al concilierii dintre literatură şi viaţă sub semnul
„umorismului”, dar cu mijloace mult mai rafinate, fără
excesul teoretizant, pe alocuri tezist chiar, al ilustrului
său antecesor, Matei Vişniec „dialoghează” imaginar cu
opera şi cu biografia unor scriitori şi oameni de teatru
celebri (precum Cehov, Cioran sau Meyerhold),
parteneri ideali, aleşi drept tovarăşi de drum, în căutare
de sensuri pierdute. Prin urmare, în piese ca Mansardă
la Paris cu vedere spre moarte ori Richard al III-lea nu
se mai face sau Scene din viaţa lui Meyerhold,
personajele coboară direct din literatură, cu psihologia şi
toate reflexele caracteristice, pentru a reînvia moment,
pe scena instituită ad hoc de către dramaturgul-regizor.
Exegeta Nicoleta Munteanu semnalează riscurile
estetice ale acestui tip de intertextualitate, care-1 obligă
pe dramaturg să aibă în vedere reacţiile diferenţiate a
două feluri de spectatori: 1. spectatorul care
(re)cunoaşte i referinţa intertextuală („creaţia, activitatea
şi datele biografice ale personalităţii devenite
personaj”), fapt ce-i dă posibilitatea să recapteze
„interpretarea” propusă; 2. spectatorul inocent, lipsit de
cultură, care, în absenţa configurării unui plan secund,
lesne recognoscibil, va confunda perspectiva
dramaturgului cu cea a autorului prim (Cioran,
respectiv, Meyerhold).
4

Ca atare, în astfel de cazuri dramaturgul e obligat
să creeze „după model”, în felul unui parodist cu simţ
viu pentru amănuntul semnificativ, relevant în
configurarea unei opere şi a unei personalităţi cu statut
de mit cultural. Pentru că, în Mansardă la Paris… cel
puţin, opera lui Cioran nu e invocată decît atît cît e
necesar spre a sublinia mai pregnant destinul exemplar
al gînditorului autoproclamat „scepticul de serviciu al
umanităţii”. La fel, în Mașinăria Cehov personajele se

2
Ibidem, p. 14.
3
Castris, Leone, O istorie a lui Pirandello, trad. de
Ștefan Crudu, București, Editura Univers, 1976, p. 121.
4
Munteanu, Nicoleta, op. cit., p. 15.
confruntă în mod autentic cu autorul lor, fiind preluate
în noul univers ficţional, „cu întreaga lor forma mentis
anterioară, vizibilă nu atît la nivelul gesturilor şi
atitudinilor, cît al limbajului”.
5
E meritul lui Matei
Vişniec că a reuşit să învingă toate aceste dificile
obstacole, căutînd mereu alte şi alte modalităţi de
primenire a limbajului său dramatic, cantonat o vreme
în trena parabolei şi alegoriei, trecînd mai apoi prin
experimentul „teatrului modular”, pentru a redescoperi,
finalmente, frumuseţea textului infinit al literaturii care
din literatură se naşte. Un imaginar și un stil dramatic
specific se proiectează, mimînd metatextualitatea, pe
ceea ce s-ar numi traducere a teatrului prin teatru, iar
eroii își prelungesc viața lor fictivă într-o altă ficțiune.
Toate ne vorbesc însă, grație lui Vișniec, despre
„moartea imposibilă a artistului”. „Matei Vișniec este
inventatorul unei formule originale de teatru absurd
care cucerește prin obsesiile torturante, inserțiile de
poezie și metaforism, lipsa didacticismului, parabola,
sensurile transcendentale, prin umorul tragic și prin ceea
ce exegeții săi au numit deja intelectualizarea emoției”.
6

Desemnînd la origine, în terminologia literară,
capacitatea de acceptare liber consimțită a unor
procedee sau ficțiuni, spre deosebire de regulă, care este
normativă, edictată și urmată volens-nolens”, convenția
astăzi, în cadrul manifestărilor din ce în ce mai radicale
ale spiritului postmodern.
În ceea ce priveşte formula teatrului în teatru,
acesta nu mai este doar joc în formă reflexivă, ci devine
metateatru prin accentuarea raporturilor intertextuale
(Maşinăria Cehov, Ultimul Godot, Mansardă la Paris
cu vedere spre moarte, Richard al III-lea nu se mai
face... etc.) pe linia deschisă de Gross, Stoppard, Eugen
Ionescu etc. În Maşinăria Cehov, scriitorul rus
habitează şi interacţioneză cu personajele lui. Critica în
oglindă este valabilă și pentru piesele Mansardă la
Paris cu vedere spre moarte, Ultimul Godot și Richard
al III-lea nu se mai face sau Scene din viața lui
Meyerhold. Redutabil susținător al criteriului estetic,
Vișniec punctează un aspect foarte important pentru
critica secolului XXI, arta nu poate fi criticată decît prin
artă. Scriitorul și personajul sau, cu alte cuvinte, cretorul
și cel creat sînt puse față în față. Vișniec reia astfel, într-
o viziune proprie, mitul lui Pygmalion. Teatrul pe care îl
imaginează este o aulă imensă în care personajele devin
judecătorii propriilor lor creatori. “Investiţi” cu statutul
de inculpați, lui Anton Pavlovici Cehov, Samuel
Beckett, Mezerhold, Emil Cioran, Ionesco li se
intentează un proces estetic.





5
Ibidem, p. 15.
6
Corbu, Daniel, Mitologia măştii şi dimensiunea
tragică a fiinţei, în “Boema”, 2013, nr. 2, p. 3.
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

35

Aleksandr VERTINSKI

(1889 – 1957)

















Şansonetist celebru, poet, compozitor, actor.
Născut la Kiev, dintr-o căsătorie nelegalizată. Din anii
de gimnaziu, frecventează întruniri la care sunt prezenţi
M. Kuzmin, K. Malevici, M. Chagall. În ziarul
„Săptămâna Kievului” publică proză, versuri. Scrie
cronici de teatru, inclusiv la concertele lui Şaleapin. În
1909-1910, la Moscova, colaborează cu mici studiouri
cinematografice, joacă pe scena unor teatre. Actor de
film mut. Face cunoştinţă cu V. Maiakovski, se
manifestă ca adept al futurismului, mai aproape fiindu-
i, însă, poezoconcertele lui I. Severeanin-egofuturistul.
Un timp, se consideră el însuşi egofuturist, în plan
stilistic poemele sale vădind o apropiere de „lirica
ironică” a lui Severeanin.
În 1919, îşi începe lungul exil – Constantinopol,
România, Polonia. Până la urmă, pentru manifestările
sale ostile unirii Basarabiei cu România, este expulzat
din ţara noastră. Avea să concerteze în Franţa,
America, locuieşte la Shanghai. În 1943, revine în
URSS, unde creaţia sa îşi modifică registrul, coloratura.

ÎN CULISE

Eraţi la teatru, retrasă în adânci culise,
Vă-mpresurau, spunându-şi vorbuliţe terne,
Frizerul, sufleorul, actorii, actriţele
Care mă şi-njurau din vreme-n vreme.

Cineva şopti răutăcios: „Mic e, dom’le,
Dar pricepe minţile a le suci... Înnebunesc!...”
Şi-atunci aţi spus: „Piciule, ce-ai zice, dacă
O fi aşa, un pic, încet să te iubesc?”

Sfârşit de spectacol... Ţin minte-nzăpezita stepă.
La gară – plecăciunea dumitale, lângă vagoane.
În acea seară aţi fost atât de tandră,
Precum doar candela de la icoane...

Pe urmă – oraşe, stepa, drumuri desfundate...
Şi eu uitai ce n-ar fi trebuit să uit, gândesc,
Şi nu rămase decât fraza: „Piciule, ce-ai zice, dacă
O fi aşa, un pic, tihnit să te iubesc?”

(1916, Crimeea)


NEGRUL MOV

Pentru V. Holodnaia

Unde-ai fi acum? Degetele cine-ţi mai sărută?
Unde-o fi Li, mic chinez pal, cândva – în preajma ta?...
Se pare, mai apoi iubit-ai un portughez
Sau, poate, ai plecat c-un malaiez. Aşa...

Ultima oară te văzui de foarte-aproape.
Erai într-un auto cu un şofer distrat.
Şi visez: într-un bordel din San Francisco
Un negru mov îţi dă mantoul cadrilat.

(1916)


CEEA CE TREBUIE SĂ SPUN

Nu ştiu exact cui şi de ce i-ar fi trebuit,
Cine i-a trimis la moarte, fără a clipi,
Dar atât de necruţător, de crud şi de absurd
I-au coborât în Veşnica Tihnă-a Lui A Nu Fi!

Spectatori precauţi se-nfofoleau în şube
Şi o biată femeie tânără cu faţa crispată
Săruta răposatul pe vinetele buze
Şi-n popă-şi aruncă inelul de măritată.

I-au acoperit cu cetini, i-au mestecat în clisă.
Apoi se-mprăştiară – mai spunând în şoaptă
Că timpul e deja de-a se curma dezastrul
Că, iată, o nemiloasă foamete se-aşteaptă.
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

36

Dar nimănui nu-i trecu prin cap să-ngenuncheze
Şi să le spună băieţandrilor că-ntr-o ţară ratată
Chiar şi eroismul nu e decât o simplă treaptă
Spre prăpastie – spre primăvara Niciodată!

(1917)

TANGO „MAGNOLIA”

În Singaporele banano-lămâios
Când plânge-ncetişor mare şi ocean
Şi-mprăştie prin orbitor azur
De păsări caravane, duse-n van,

În Singaporele babano-lămâios
Când inima de pace vă e cuprinsă
Încruntând sprâncene negre-sinilii
Dumneata te plictiseşti, distinsă...

Şi amintindu-ţi, tandru, cerul cel
Din alte lumi, de mai sau iunie,
Cuvintele-mi şi-alintul care au pierit,
Dumneata, Yvetta, plângi neogoit,

Crezând că melodia noastră s-a sfârşit,
Iar inima este un sloi fără iubire.
Şi amuţind la ţipătul de papagal
Mai să cădeţi, Yvetta, în neştire –

Precum magnolia sălbatică în floare,
Plângeţi, Yvetta, – cel cânt nu s-a-ncheiat,
Că vara asta rătăcită-n larga lume
Peste orizonturi deja s-a spulberat!

În Singaporele şofrăniu, sub lună,
Când bananiere se frângeau în vânt hoinar,
Dumneata visezi, pe-o blană pală-ntinsă,
Sub urlet de maimuţă, şuier de canar.

În Singaporele babano-lămâios,
Sunând brăţări, inele, salbe de arginţi,
Mândră magnolie a tropicului veşnic,
Ştiu, Yvetta, ştiu – încă mă mai iubiţi.

(1932, Basarabia)

Traducere şi prezentare Leo BUTNARU



Pantumuri franceze (VI)

Anne Archet

Pantumul lui Miau-miau

Pisoiul plânge la fereastră.
Dragul de el e singurel
Şi cam de multişor adastă
O bucăţică de mezel.

Dragul de el e singurel.
Furtuna-l face ciuciulete.
O bucăţică de mezel
I-ar fi de-ajuns să se desfete.

Furtuna-l face ciuciulete.
Frisoanele l-au zgribulit.
I-ar fi de-ajuns să se desfete
Un glas anume pisicit.

Frisoanele l-au zgribulit.
Ar reuşi să-l încălzească
Un glas anume pisicit…
Pisoiul plânge la fereastră!

În pat se etalează superba-mi nuditate

(pantum)

În pat se etalează superba-mi nuditate.
Tu mă dezmierzi, iubite, eu te-aţâţ cât pot.
Nu-s zone să-mi rămână pe corp nesărutate .
Leşin la tine-n braţe şi mă topesc de tot.

Tu mă dezmierzi, iubite, eu te aţâţ cât pot.
Nu-mi mai ascunde trupul nicio intimitate.
Leşin la tine-n braţe şi mă topesc de tot.
Dorinţa mea plesneşte ca fructele prea coapte.

Nu-mi mai ascunde sexul nicio intimitate.
Oceanul voluptăţii cu tine-l trec înot.
Dorinţa mea plesneşte ca fructele prea coapte.
Iubirea-şi este sieşi pârjol şi antidot.

Oceanul voluptăţii cu tine-l trec înot.
Tu stingi în mine duhul câmpiei însetate.
Iubirea-şi este sieşi pârjol şi antidot.
În pat se etalează superba-mi nuditate !





SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

37

Edouard Dubus
(1863-1895)

Pantum

După perdelele acestea cu irizări de paradis
Lumina somnolentă-ajunge cu clar-obscurul ei avar.
Oare cuvintele frivole le-ai murmurat cumva în vis?
Plonjez cu totul în mireasma din părul tău de
chihlimbar.

Lumina somnolentă-ajunge cu clar-obscurul ei avar.
Pendula, o avertizare că timpul trece,nu mai bate.
Plonjez cu totul în mireasma din părul tău de
chihlimbar.
Surâde sufletu-ţi în ochii tăi plini de-o rară bunătate.

Pendula, o avertizare că timpul trece, nu mai bate.
Patul enorm care tronează-n alcov e leagăn de mistere.
Surâde sufletu-ţi în ochii tăi plini de-o rară bunătate.
Voi, buze, flori de piersic brudnic, pătrundeţi-vă de
tăcere.

Patul enorm care tronează-n alcov e leagăn de mistere.
Foşnetul pasului se stinge în moalele covor turcesc.
Voi, buze, flori de piersic brudnic, pătrundeţi-vă de
tăcere
Abandonată-n lungi săruturi când toate
şoaptele-amuţesc.

Foşnetul pasului se stinge în moalele covor turcesc.
Pluteşte-n aerul din preajmă o tânjitoare voluptate.
Abandonată-n lungi săruturi când toate
şoaptele-amuţesc
Ţii oare cu tot dinadinsul un colţ de cer să ni se-arate ?

Pluteşte-n aerul din preajmă o tânjitoare voluptate.
Drumul curajului în noaptea înaltă se înfundă-n vis.
Ţii oare cu tot dinadinsul un colţ de cer să ni se-arate
După perdelele acestea cu irizări de paradis ?


Ali Chibani

A jale cornul sună
(pantum)

A jale cornul sună.
Se-agită căprioara.
De-odihnă ora-i bună.
Prin codri cade seara.

Se-agită căprioara.
Cerbu-i lovit în plin.
Prin codri cade seara.
Vin lupii la festin.

Cerbu-i lovit în plin.
Stă cucuveaua trează.
Vin lupii la festin.
Pădurea se-ntristează.

Stă cucuveaua trează
Plâng razele de lună.
Pădurea se-ntristează.
A jale cornul sună !


Louisa Pène-Siefert
(1845-1877)

Pantum

O, patru lustri-am împlinit.
S-a dus prima copilărie.
- Zilele bune s-au sfârşit.
Ploaia de toamnă-i cenuşie.

S-a dus prima copilărie.
Mugurii-au asfinţit firesc.
Ploaia de toamnă-i cenuşie.
Norii pe cer se bulucesc.

Mugurii-au asfinţit firesc.
S-a desfrunzit măceşul meu.
Norii pe cer se bulucesc.
Păşunea-i umedă mereu.

S-a desfrunzit măceşul meu.
Am plâns pe veştedu-i covor.
Păşunea-i umedă mereu.
Tot cerul nu-i decât un nor.

Am plâns pe veştedu-i covor.
Totuşi, natura-i încă trează.
Tot cerul nu-i decât un nor.
Pădurea se împurpurează.

Totuşi,natura-i încă trează.
Flori noi vedeam la orice pas.
Pădurea se împurpurează.
Frumoasă vreme,bun rămas !

Flori noi vedeam la orice pas.
Sângele meu ardea pe spini.
Frumoasă vreme,bun rămas !
Coboară seva-n rădăcini.

Sângele meu ardea pe spini.
Adio,neculeasă floare !
Coboară seva-n rădăcini.
Natura intră-n hibernare.

SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

38
Adio, neculeasă floare!
De fericire clipe nu-s.
Natura intră-n hibernare
În suferinţa-i greu de spus.

De fericire clipe nu-s.
Ce mândre-aţi fost odinioară.
În suferinţa-i greu de spus
Chiar totul trebuie să moară ?

Ce mândre-aţi fost odinioară
Sub soare, miel iţindu-şi botul.
Chiar totul trebuie să moară?
E sigur că renaşte totul ?

Sub soare, miel iţindu-şi botul,
Biet prunc al verii am crezut.
- E sigur că renaşte totul
După ce totu-a dispărut ?

Biet prunc al verii am crezut !
Mâna-mi se-ntinde suferindă.
- După ce totu-a dispărut
Privesc cum ploaia se perindă.

Mâna-mi se-ntinde suferindă.
Zilele bune s-au sfârşit.
- Privesc cum ploaia se perindă.
O, patru lustri-am împlinit !


Erika St-Laurent Goussard
(Canada)

Noapte exotică
(pantum)

Mărgele opaline la gâtu-mi aranjate
Perle cruciş pe pieptul meu bronzat
Dans ce emană tainic voluptate
Un decolteu cu aur fin brodat.

Perle cruciş pe pieptul meu bronzat
Corp brun ce în splendoarea-i se arată
Un decolteu cu aur fin brodat
Ochi plini de amintire-nvăpăiată.

Corp brun ce în splendoarea-i se arată
Mătase albăstrie in de nea
Ochi plini de amintire-nvăpăiată
Cer estival adânc de peruzea.

Mătase albăstrie in de nea
Sărutul tău cu buzele sărate
Cer estival adânc de peruzea:
Înşir, învinsă, nopţile furate …


Suzanne Walther-Siksou
(Canada)

În aşteptarea de emoţii
(pantum)

Dându-i inimii-ascultare, încerc numai ce-i plăcut
Într-o zi de primăvară, când e trist şi vântul bate;
Sufletul meu nu e totuşi dintre cele întristate;
Îmi surâde perspectiva timpului voit pierdut.

Într-o zi de primăvară, când e trist şi vântul bate
Nu am nici un chef de glumă ce s-ar vrea satisfăcut.
Îmi surâde perspectiva timpului voit pierdut.
În totală indolenţă zăbovesc pe săturate.

Nu am nici un chef de glumă ce s-ar vrea satisfăcut.
Ceru-şi etalează liber vasta lui pustietate.
În totală indolenţă zăbovesc pe săturate.
Solitar îmi este gândul ca şi sufletul tăcut.

Ceru-şi etalează liber vasta lui pustietate.
Peste soare într-o clipă norii grei vor fi trecut.
Solitar îmi este gândul ca şi sufletul tăcut,
Însă sper că amândouă îmi vor fi reanimate !


Nina

Rugăciune Mariei
(pantum)

Prea admirabilă Fecioară pe care zorii te aclamă
O laudă e orice roză care ţi se deschide-n cale,
Asupră-ne reverşi din suflet miresme calme rourale,
Din cea mai pură auroră îţi ţese îngerul maramă.

O laudă e orice roză care ţi se deschide-n cale
E imn adus Iubirii sfinte ce nu cunoaşte nicio vamă.
Din cea mai pură auroră îţi ţese îngerul maramă
Presară soarele mistere în jurul blând al frunţii tale.

E imn adus Iubirii tale ce nu cunoaşte nicio vamă.
În ochii tăi duioşi se-adună smerite taine astrale.
Presară soarele mistere în jurul blând al frunţii tale
Comoară-a Cerurilor, viaţa mereu la sânul ei te cheamă.

În ochii tăi duioşi se-adună smerite taine astrale.
Surâsul înflorit pe buze de-a pururi nu se mai destramă,
Comoară-a Cerurilor, viaţa mereu la sânul ei te cheamă,
Marie, călăuzitoare întru iertările totale !

Traduceri de Ion Roşioru
( Din Antologia pantumului în literatura lumii, carte
în lucru)
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

39
Nicu CÎRSTEA













CINCI PÂINI ŞI DOI PEŞTI

Într-o zi l-am aflat pe Dumnezeu. Stătea cuminte la
coadă la pescărie şi când i-a venit rândul a cumpărat doi
peşti.
- Daţi-mi-i pe ăia mai mari, vă rog, şi-a exprimat
politicos El dorinţa firească de client.
Vânzătorul a bombănit ceva, cum că pe el îl pedepseşte
patronul dacă nu dă peştii la rând, cum s-or nimeri, mari
şi mici, da’ la rând. Dumnezeu s-a întors către mine şi
mi-a făcut cu ochiul, apoi s-a adresat din nou
vânzătorului.
- Ştii ce, dă-mi doi mai mici. Uite, aici în faţă… cei mai
mici doi peşti…
Vânzătorul i-a învelit într-o hârtie maro şi i-a pus pe
tejghea.
- Aş vrea o pungă, a mai spus Dumnezeu şi vânzătorul
s-a uitat urât. Nu-i vorbă, avea pungi, că patronul îi
cumpărase special pentru asta, dar el făcea economie, le
ducea acasă, le punea în găleata de gunoi şi astfel scutea
nişte firfirei.
.- N-am! a pus vânzătorul, deşi plăsuţele se vedeau
dincolo de tejghea.
- Ştii cine sunt eu? l-a întrebat Dumnezeu pe un ton
ceva mai răstit, indignat pe drept cuvânt de nesimţirea
vânzătorului.
Tonul şi ţinuta impunătoare a lui Dumnezeu l-au
schimbată pe loc pe om.
- Sunteţi de la Gardă? întrebă mieros vânzătorul şi căută
repede pe sub tejghea telefonul mobil. Patronul îi
spusese să-l anunţe imediat dacă vin organele în control
şi să vorbească mieros.
- Sunt Dumnezeu! i-a retezat Dumnezeu gândurile.
Vânzătorul, cu o prezenţă de spirit rar întâlnită, i-a
replicat:
- Atunci, de ce nu aduci ploaia?
Dumnezeu nu i-a răspuns. Şi-a luat peştele învelit în
hârtie colorată şi a ieşit. Eu l-am urmat. Şi eu vrusesem
peşti, dar am refuzat să mai cumpăr de la un aşa mojic.
Gândeam că poate şi alţi clienţi mă vor urma, magazinul
va da faliment şi nesimţitul de vânzător va fi dat afară…
A intrat la pâine. Eu după el. Şi acolo era ceva coadă. O
babă aflată a treia la rând i-a strigat celei de-a şaptea că
e fericită. Toată lumea de la coadă aştepta să audă cauza
ce-i producea octogenarei aşa mare bucurie.
- Ştii, a murit Titel, omul meu, şi-a început nepotrivit
expunerea bătrâna şi lumea a dezaprobat-o cu un “o”
prelung. Staţi, a strigat ea (de această dată mulţimii), la
slujba de înmormântare au venit trei preoţi..
- Şi?! a întrebat nedumerit Dumnezeu.
Bătrâna l-a privit strâmb, ca şi cum l-ar fi întrebat de ce
se bagă. N-a răspuns o vreme, părea că-şi caută ceva
mărunţiş în geantă, ori sacoşa de plastic împăturită cu
grijă în opt, aşa ca să nu ocupe mult loc. A scos doar
ochelarii. A scos apoi punga de plastic şi şi-a îndesat-o
în buzunarul drept al balonzaidului. Din portmoneu a
scos suma necesară pentru o franzelă. Şi-a luat pâinea şi
a pus-o în sacoşa. Ajungând în dreptul celei de-a şaptea,
care, mă rog, ajunsese a cincea între timp, i-a şoptit:
- Dumnezeu să-i dea sănătate părintelui Gligor!
Dumnezeu s-a întors uimit către bătrâne, atât de uimit că
nevasta răposatului proaspăt înhumat a înţeles din
priviri ceea ce Dumnezeu îşi striga sieşi ”De ce să-i dau
sănătate popii nu-ştiu-care?!”.
- Pentru că a făcut o slujbă frumoasă omului meu, d’aia!
s-a răstit femeia la Dumnezeu.
- Păi nu asta e meseria lui? a întrebat-o Dumnezeu cât se
poate de politicos
Bătrâna a plecat şi cu ea o dată şi eventualele răspunsuri
care îl interesau pe Dumnezeu. Şi pe mine, printre
altele. Cred că pe încă vreo patru oameni de la coadă.
- Cinci pâini, a cerut Dumnezeu şi femeia i le-a pus pe
tejghea. Erau calde. Îmi puteţi da o pungă?
Vânzătoarea l-a privit urât. Ea nu dădea pungi clienţilor
ce cumpărau minim patru pâini, aşa cum o învăţase
patroana, ci le ducea acasă. Soţul ei, rămas şomer, se
ducea uneori în pădure, ştia el un loc bun, şi culegea
ciuperci. Apoi le vindea cu 10 lei, nu la kilogram, ci
câte intrau în pungile aduse de femeia lui. Alteori
aducea plante de ceai, tot din pădure, pentru boalele
babelor din bloc. Câteva ajungeau şi în găleată, că erau
săraci şi la ce să mai dea câţiva firfirei şi pe pungile
pentru gunoiului.
Am scos eu o plasă din geantă şi i-am întins-o lui
Dumnezeu şi el a pus pâinile în ea. A plecat. Eu după el,
fără să cumpăr pâine şi pentru mine. L-am urmat o
vreme. Am alergat şi l-am ajuns din urmă.
- Nu vrei un ceai? l-am întrebat. M-a privit lung, m-a
bătut pe umăr şi eu începeam să înţeleg că e mult prea
ocupat cu treburile pământului şi că urmează să mă
refuze politicos.
- Mi-ar plăcea! a spus el şi eu bucuros am luat-o
înaintea lui, cale de două străzi. Mă uitam peste umăr,
nu cumva să dispară. Am ajuns la bloc, pe scară, în
casă.
- Angi, am venit cu Dumnezeu. Fă-ne două ceaiuri.
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

40
Femeia mea i-a zâmbit, au dat mâna ca doi oameni de
lume, apoi l-am invitat să se aşeze pe un scaun, la masa
mare din sufragerie. Fiul meu, costumat în vampir a
ţâşnit de după bibliotecă şi l-a prins pe Dumnezeu de-un
picior. Cu dinţii de vampir din jeleu se prefăcea că vrea
să-i sugă sângele din picioru-i divin. Am încercat să-l
dezlipesc pe băiat de piciorul lui Dumnezeu, apoi m-am
întrebat de ce aş face-o. Câţi oameni n-ar vrea să-l
prindă pe Dumnezeu de-un picior. M-am gândit că n-ar
strica să îngenunchez şi să-l prind şi eu pe Dumnezeu de
celălalt picior.
- Să nu îndrăzneşti! mi-a poruncit Dumnezeu şi eu m-
am aşezat cuminte pe scaun. Angi a venit cu ceştile de
ceai aburinde. Mirosea a fructe de pădure. Fruntea lui
Dumnezeu s-a înseninat. A luat ceaşca, a suflat uşor în
lichidul vişiniu şi a sorbit cu zgomot. A aşezat ceaşca pe
farfuriuţă şi s-a întins fericit. Mi s-a părut că i-au trosnit
oasele. A căscat şi a oftat.
- E pace la voi, mi-a spus el.
Multă vreme m-am gândit la vorbele lui. Nu că a fost,
nu că va fi. Este. O pace permanentă. Aşa şi era de când
mă căsătorisem cu Angi. În casa noastră era pace şi
înţelegere.
Am dat să-mi aprind o ţigară. Angi a fugit repede să-mi
aducă o scrumieră din bucătărie. Dumnezeu a clătinat
din cap şi am pitit repede pachetul în buzunarul
sacoului. Dumnezeu a ridicat din nou ceşcuţa şi n-a mai
lăsat-o jos până ce n-a băut tot ceaiul. S-a ridicat apoi.
- De ce n-ai cumpărat peşte şi pâine pentru familia ta?
m-a întrebat Dumnezeu. Multă vreme ne-am privit în
ochi, eu şi Dumnezeu, fără să ne spunem nimic. El ştia
totul iar pe mine nu mă mai interesa nimic
- Fiindcă ştiam că nu voi mai avea nevoie! i-am răspuns
încet şi el mi-a zâmbit.
- Plecaţi aşa repede? a întrebat Angi revenită cu
scrumiera în mână. Apoi a văzut plasa. Rămâneţi la
cină, a spus ea rugător. Apoi s-a uitat să vadă ce
cumpărasem.
- Cinci pâini mari şi doi peşti mici? Ce cumpărături sunt
astea?
Dumnezeu a dus un deget la buze şi Angi a tăcut
supusă. Apoi s-a îndreptat hotărât către uşa. Copilul
meu nu-i dădea drumul la picior şi mergea cu paşi mici
pe lângă Dumnezeu. ”Lăsaţi copiii să vină la mine” mi-
am amintit un verset din Biblie şi am surâs. Dumnezeu
i-a pus palma pe cap şi copilul l-a eliberat din
strânsoare. Apoi a fugit în braţele mamei.
- Nu-mi ceri nimic? m-a întrebat Dumnezeu din prag şi
ochii lui calzi mi-au sfredelit sufletul, căutând o urmă de
dorinţă.
- Nu! i-am răspuns hotărât. Mi-ai dat tot atât cât i-ai dat
şi fiului tău…
Dumnezeu mi-a zâmbit, a strâns din umeri şi,
bătrâneşte, a început să coboare treptele.




Nina PLOPEANU

Ventilatorul

— Hai, Hercule! E timpul să mergem, a spus bărbatul
chemând câinele. A scos din buzunar o bucățică de
friptură rămasă de la cină și i-a întins-o cu generozitate
câinelui-lup.
— Hai, băiatule! S-a făcut cam târziu. Să sperăm că n-a
observat nimeni că n-am fost la post. Știi că și inginerul
și maistrul mai trec din când în când pe la ventilator.
Astăzi e sâmbătă, ziua în care se grăbesc și ei acasă.
Ventilatorul a funcționat fără întrerupere. Am ieșit din
casă de câteva ori și am verificat. În liniștea nopții
huruitul se aude foarte bine până în sat. Ortacii din
subteran au putut să-și vadă, fără grijă, de lucru.
Amândoi cunoșteau drumul ca în palmă. Îl
străbătuseră adesea ziua, dar și noaptea. Bărbatul lucra
de câțiva ani la Ventilatorul din pădure. Munca i se
potrivea de minune. Nu-i plăcea să dea în brânci
trudind. La schimbul doi, mai ales, dădea câte o fugă
până acasă să ia masa de seară cu familia, să bea în
tihnă un păhărel. Ceea ce-i displăcea, era faptul că
trebuia să meargă prin pădure câțiva kilometri. Ca să-i
treacă de urât îl obișnuise pe Hercule să-l însoțească
până la locul de muncă. Sporovăia vrute și nevrute
neașteptând niciun răspuns.
— Îmi place să vorbesc cu tine, Hercule. Tu nu mă
contrazici niciodată. Acasă abia dacă pot să deschid
gura. Se trezește, când unul când altul, să-mi atragă
atenția: n-ai făcut aia, n-ai făcut-o pe cealaltă. De parcă
n-aș avea serviciu. Ce dacă nu muncesc cine știe ce.
Faptul că merg noaptea prin pădure nu-i suficient? Mai
bine așa, decât să trudesc în subteran, să ies din șut
negru, aproape să nu mă recunoască nimeni. Mai bine
tremur de teamă, îmi bate inima și mi se face pielea de
găină cât străbat pădurea asta seculară de stejari drepți și
înalți ca niște soldați din regimentul de gardă.
Hercule dădea din coadă și îl privea fără să
priceapă de ce toca precum o moară stricată. Din când
în când își lăsa însoțitorul în urmă și, adulmecând câte o
urmă, pleca în recunoaștere.
— Hei, Hercule, unde ești? Nu te îndepărta, îi striga
stăpânul strângând în mână coada toporului, singura
armă pe care o avea.De multe ori își închipuia cum se
lupta cu viezurii ai căror ochi sticloși îi supravegheau
dintre copaci fiecare mișcare. Câinele se întorcea,
uneori, lătrând, semn că dăduse de vreo vietate. Câte un
ortac ieșit mai devreme din schimb, având poate vreo
treabă, se apropia cu lămpașul aprins.
— Care ești, mă? a întrebat bărbatul umbra ce se
strecura printre copaci.
— Eu, cutare. Ce nu mă cunoști?
— Acum, în puterea nopții, n-o mai cunosc nici pe
mama.
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

41
— Noroc bun!
— Noroc bun!
— Ce faci cutare? îl întrebă bărbatul ca să-și facă de
vorbă.
— Ce să fac. M-am învoit la inginer și am ieșit mai
devreme. Mâine plec la băiat că depune jurământul.
Tocmai în capătul celălalt al țării trebuie să ajung și e
musai să plec în zori. Tu ce faci?
— Dau o raită prin împrejurimi, i-a răspuns paznicul
ducându-și mâna la ureche, că am înțepenit pe patul
acela de lemn din ventilator.
— Nu te-ai îndepărtat cam mult? Dacă se oprește
mașinăria? Sunt mulți în mină.
— Ei, ajung foarte repede. Nu-i nici-o primejdie.
— Dacă spui, tu, așa o fi. Noroc bun!
— Noroc bun!
— Hai, Hercule! Hai Băiatule! Nu mai avem mult.
Străbatem toată Valea Badii, apoi Via Popii și, gata, am
ajuns. Am scăpat de umbrele nopții. Astă seară, m-am
uitat la televizor. Am urmărit teleenciclopedia, a
reînceput bărbatul să povestească. Ce lucruri
interesante! Într-un sat, nu-mi aduc aminte unde, au
dezgropat rudele pe cineva după mulți ani de la
înmormântare. Să vezi minune: era neputrezit, ca atunci
când l-au băgat în groapă. Brrr, dar de ce vorbesc despre
asta? Mai bine să-ți spun despre animalele de pe alte
meleaguri: tigrii, lei, elefanți. Tu n-ai văzut niciodată
așa ceva. Nici păuni albi nu cred că ai văzut. Nici eu nu
am văzut până astă seară. Ce minunăție de pasăre!
Lătratul câinelui la luna ce-și odihnea un corn
pe vâscul din vârful unui stejar a întrerupt entuziasmul
bărbatului. Printre brațele bătrâne ale arborilor flori
mari de gheață cu margini franjurate alunecau invadând
pământul. Uimit bărbatul a apucat să rostească:
— Păunii albi!
Hercule a înlemnit. S-a tupilat la pământ și a
rămas în poziție de repaus până când ceața deasă s-a
risipit.
— „Dar unde-i stăpânul? Nu-l văd. Poate s-a
îndepărtat. A privit îngrijorat spre Valea Sandului și a
scuturat hotărât din cap. Nu, nu cred că s-a dus în
partea aceasta. De câte ori treceam pe aici mă
atenționa să nu cumva să pătrund pe teritoriul
viezurilor că e de rău”. A început să-i caute urma:
zadarnic. Peste vuietul mut al ventilatorului s-a așternut
o liniște ciudată.

***

În subteran minerii, plini de praf, negri din cap
până în picioare, dădeau semne de oboseală deși până la
sfârșitul șutului mai erau încă ceasuri bune. Șeful de
echipă, nemulțumit că ortacii s-au înmuiat și
pălăvrăgesc cam mult, a ridicat tonul apostrofându-i.
— Mai cu râvnă că nu munciți pe gratis!. Hai că planul
nu așteaptă. Acum vine sfârșitul lunii, o să vă numărați
banii și o să strâmbați din bot.
— Da ce mă, or ne plătești din buzunarul tău?
— Nu, dar caietul de pontaj stă la mine. Așa că vezi
cum vorbești!
Fără prea multă tragere de inimă câțiva aruncau
cu lopețile, doar pe jumătate pline, sterilul pe banda
rulantă.
— Trebuie să eliberăm frontul de lucru până ieșim din
schimb. Cei de dimineață deschid noua galerie. Nu
plecăm până nu terminăm de încărcat.
— Ce tot vrea ăsta de la noi? E sfârșit de săptămână.
Nici acum n-o lasă mai moale? s-a întrebat unul
slobozind o înjurătură printre dinți.
— Greu e să lucrezi cu brutele astea. Sunt ud până la
piele și plin de nervi. Curentul ăsta nenorocit mai lipsea
a murmurat șeful de echipă, mai mult pentru sine,
strângându-și salopeta murdară la gât și uitându-se în
toate părțile să descopere sursa frigului ce-i amorțise
oasele.
— Ce mama dracului se întâmplă cu mine? Am
frisoane? Oare când și unde am răcit așa de tare? s-a
întrebat încercând să-și miște picioarele de plumb în
cizmele de cauciuc ce prinseseră rădăcini. Speriat a
privit către ceilalți. Tovarășii de muncă păreau paralizați
de șerpii cu solzi argintii ce li se strecurau rapid prin
vene. Ochii vii, mari cât cepele, se roteau înspăimântați,
fără să zărească nimic prin noaptea pământie. Mâini
nevăzute de gheață mângâiau fețele smede. Zăboveau
îndelung pe ochi, pe nas, pe gură. Se plimbau
nestingherite prin părul năclăit de praf și sudoare.
Ortacii respirau greu. Nodul din gât le frângea suflul.
Încercau în zadar să reîmprospăteze aerul stătut din
plămâni. În craniul despicat gânduri răzlețe căutau porți
de salvare.
— Masca de gaze, unde am pus-o? se întrebau căutând
prin ceața în care se cufundaseră cu toții. Oare
bezmeticul ăla se plimbă aiurea prin pădure și
ventilatorul s-a oprit?
— Sfântă Varvara, roagă-te pentru iertarea păcatelor
noastre! Îndură-te de noi și ne protejează. Ajută-ne să ne
întoarcem vii și nevătămați la copiii și la familiile
noastre!.
O iconița din buzunarul de la piept al unei
salopete s-a rostogolit în țărână. Din făclia pe care
mucenița o purta în mână trei fulgere au făcut înconjurul
galeriei deschizând lacătele și topind sloiurile. Un
fluturat de aripi s-a ridicat spre tavanul galeriei.
Eliberați din chingi, acoperiți de promoroacă, minerii s-
au lăsat purtați de aripi imaculate spre colivia metalică
ce i-a scos în pădure. Ventilatorul huruia mânios. În ușa
încăperii metalice, pe covorul din pene albe, paznicul și
Hercule priveau tăcuți ploaia florilor de gheață ce se
retrăgea învinsă spre iarna păunilor.




SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

42
Marian HOTCA













Seară

Iată lumina cum se desface
în evantaie de parfum
și seara roșie ca sângele în clocot
ascultă neputința
cum plânge în timpane.

E seara mai aproape de flori încercănate
pe câmpul ce suspină
amurgul fistichiu.

Lungi valuri de clopote albastre
răsună în tăcere
cu glasuri îngerești
și chipul lor pruncesc,
pierdut în margarete
visează soarele
culcat pe-un cer mai jos.

Sufletul meu lipit
de glia unui înger din mormânt
și-a retezat vibrarea
tăcând precum o piatră
pe cerul coborât în iarbă
să asculte neagra rugăciune.

Poemul nopții

Umbra clipelor de vară
e roșie și dulce
ca o frăguță concavă
adunată din insule oculte.

Somnul eteric mi-l leagăn
pe întreg nepătrunsul luminii
și-aștept în prag de seară
trandafirii să-și împietrească
mlădioasele unduiri
pline cu întuneric.

Ierburi sălbatice se încolăceau
sub privirea încătușată,
iar cerul înrădăcinat în mișcarea timpului
își aruncă sulița
în pașii mei rătăciți
prin osemintele unei nopți
ce-alunecă dincolo de cronosferă,

Țin cuvintele zemoase, nedesfăcute
încă de ecoul rostirii,
le țin în vrejii veștejite de fasole
să pot îmblânzi din când în când
poemul nopții nenăscut
ce urlă de o eternitate în mine.

Clipe de vară

Vreau să-mi bată
inima mai tare
în flori de iasomie
şi vântul ca un ecou mântuit
să-şi cioplească
din clipele apuse
veşminte jilave pentru vară.

E visul mai adânc
ca începutul unei lumi nedefinite
şi pasul prinde rădăcini de dor
în paie îndurerate
ce vor scăpa azi
de povara înrourată
a dimineţii.

E ceasul tot mai arid
şi ard în căpiţe
sufletele noastre secerate,
înfrăţite de-acum
cu soarele dormind
în ostroave de verdeaţă.

Strâng la pieptul meu uscat
frunze concave de busuioc
pentru vântul opalescent
ce va cădelniţa
în sufletul meu toată
mireasma augurală a verii.

Armonie

Diminețile noastre vibrează
în temple de verdeață
adunând în roze solare
întreg universul râzând

cuvântul e greu
ca o libelulă
metalică ce scârțâie
o veșnicie în Totul divin

SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

43
și din ape umbrite de lumină
răsar ciocuri diamantine
trezind la viață
parfumul
icoanei tale
ce emană tămâie

sânge hoinar
curge în lugeri de crin
scăldați în astralul parfum
e astăzi metaforă oglindită
în perle întunecate
de la atâta armonie
și cânt.

Cratere

Văzduhul verii îşi deschide
noi cratere de verdeaţă,
e ceasul când din oglinzi înfrunzite
vor curge scântei de parfum.

Între coline năpădite de iasomie
soarele doarme pe respiraţia naturii
şi eu ca o săgeată neşlefuită
mă înec cu sărutul luminii.

Îmi caut prin buzunare,
secundele ce învaţă temenic murirea,
le găsesc, le strâng la piept,
şi mai respir încă o dată
vara ce trece prin mine.

Întuneric

Depărtarea ca un obraz de copil
închide în glasul ei livid
cascada învolburată de lumină;
mi-e umărul mai greu de întuneric
şi carnea mai fierbinte de durere.

Văd turmele înflăcărate ale nopţii
cum bătătoresc în copite
aurora desfrunzită a trandafirilor.

Mi-e sufletul un izvor tulbure
prin care curge apele timpului
neîmblânzit, mi-e inima o umbră
de furnică şi spaima un munte încreţit
ce coboară aproape spre infinit;

Dar tu, negru al nopţii eşti brăţară
plină de smoală aşternută vara
peste universul meu indeterminat.



Laurenţiu BELIZAN


















invincibila

dacă la început a fost cuvântul
poezia ar fi trebuit până acum să intre în toate cotloanele
ca o pastă multicoloră în matriţa unui membru amputat
mască mortuar-vivantă a lumii
o lume androgină în care vulcanul krakatoa
ar disemina turbioane de versuri radioactive
minţi lichide revărsate într-un singur creier cu neuroni
vârstaţi de litere
capabil să capteze lumina

dar cuvintele fug spre roşu
între ele rămâne inefabilul şi deznădejdea de a trăi
pur şi simplu

karaoke

pot să presupun că stâlpii de pe dig sunt ace înfipte într-
o epidermă de elefant
nu-mi pot închipui că ar putea vindeca cotul râului
nici că podul este un deget al oraşului pe care apa să-l
muşte
când are o criză de epilepsie
un lucru este sigur
realitatea respiră altfel în tentaculele ficţiunii
ventuzele ei intră adânc scormonesc umorile
şi îmi amintesc brusc
dulapul aşezat pe uşa lipsă dintre camere
spatele lui dezmembrat prin care intram şi ieşeam
dintr-o lume în alta
apoi busculada de pe scări şi vioara unui lăutar gata să
se facă arşice
ceata lui Kusturiţa prin oraş ca o coadă ruptă de
salamandră

nu vreau să mă creadă cineva
aşa ar fi cel mai bine
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

44
aşa arbustul meu de goji ar putea creşte liniştit
şi nimeni nu va şti că am desenat odată un pom cu tot cu
rădăcini

a urmat goana spre râu cu maşina de gunoi
în spate pianul legat fedeleş zornăia
din el sărind prin hârtoape sunete ca monedele aruncate
peste umăr morţilor

pe dig a fost mai greu
frânghiile scrâşneau lăsând ghemotoace în betonul
zgrunţuros
când l-am scăpat pe marginea râului în el a vibrat scurt
vocea lui Armstrong
şi cerul părea un club de karaoke
de undeva din pereţii de piatră prinşi în plasă au început
să iasă rădăcini
apendice articulate sensibile
apropiindu-se de noi
căutându-şi
fructele

clivaj

spuneai că mă invidiezi pentru viaţa asta tumultuoasă
şirul nesfârşit de secunde
care mă însoţesc ca o aură
cu asta ai ieşit deja din sfera ignoranţei biblice
şi toate străzile ce duc spre tine sunt şerpi care năpârlesc

punctul acela creşte întruna
a înghiţit orizontul
vrei nu vrei locuim în acelaşi lichid amniotic al lumii
am uitat demult cum se rezolvă integralele de volum
şi telefonul tău inteligent
totuşi funcţionează
nu poţi scăpa de lucrurile complicate
inflaţiei de vise care atrofiază poemele

sunt aici la o secundă de lumină
băieţii de cartier nu ştiu dacă mână mea stângă pe volan
este un semn al complicităţii
sau doar o clovnerie

în cârciuma din colţ
au angajat un pitic cu proporţii vitruviene
are joben şi când intri îţi întinde mâna
aş vrea să fii aici
eu cu faţa spre uşă
supraveghind neantul urban
tu privind iepurele de fum al jobenului
în stânga e o masă de biliard
tacurile ar fi toate în rastel
dar bilele s-ar mişca pe tăpşan
privindu-ne zâmbind doar

ai trăi doar pentru asta

în cea mai bună versiune a ta
o fărâmă de iad tot ar fi fost la îndemână
ca un marsupiu
un fruct al suferinței

nu simți ruperea
nici dacă îți lipești urechea de piept
ca pe o linie de cale ferată
în așteptarea trenului

doar fire de păianjen pleacă din omoplați
o plasă între muchia nopții și
cearceaful alb-gri
în care poți prezice trecutul

pulverizare

uneori sunt podul de unde faci bungee jumping
atingi cerul o clipă și te sperii de cercurile stând să te
înghită
alteori apari ca un abur în fotografiile turiștilor japonezi

stau rezemat de un cireș
ieri am citit despre simptomele unui AVC
mâna stângă îmi amorțește
știu sigur că nu sunt la poalele muntelui Fuji
dacă am pomenit de niponi asta nu înseamnă că ei există
nu mai pot dezlipi spatele de scoarța lui
întorc privirea
văd rășina cum iese precum șerpii înainte de cutremur
trebuie să mă dezbrac cumva
să răzuiesc crusta vâscoasă desenând răni pe cămașă
aș putea să o iau acasă și să te aștept până se preface în
chihlimbar

te-ai întoarce direct în el
tânăr în fața morții
aș mișca pleoapele precum un colibri

timpul ar fi o bandă de alergat
cu multe butoane
aș putea descompune fiecare mișcare a ta
într-o artă a firului întins
și mâinile vor asculta ce mintea deja a văzut

ţin braţele ridicate şi obosesc
în memoria lui Sică

- trebuie să-i credem c-au fost pe lună
îmi spuneai înainte cu mult să se întâmple
în grădina icoanei e frig în iunie
nu departe la urgenţă ţipetele se sleiesc de pereţi
lasă urme de fum

acum o săptămână încă îţi puneai singur perfuzia
-la întoarcere e mai greu felia de spaţiu şi timp este cât
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

45
acul din venă
dacă nu nimereşti traiectoria arzi ca pulberea de
magneziu
acum trupul tău este un pat suprapus
înainte alături de tine mă simţeam singur adică întreg
acum nu mă pot aşeza pe nimic
nici măcar pe trepte
biletele nu sunt la mine îi aştept până şi aşteptarea este
un sacrilegiu
şi aerul pe care-l respiră
sunt lucruri pe care nu trebuie să le spui niciodată
spinii să vină mereu dinăuntru înţepând fruntea
să intri cu ei în sala de teatru
să râdem să oftăm la semnul sufleurului
dar să simt durerea în aceleaşi locuri ca tine

ţin arătătorul pe vinilul tău de colecţie
din tavan coboară Fleetwood Mac
surorile lui Cehov plâng pe scenă
afară aleargă luna cu faţă de om

sub ochii tăi

oraşul nu mai ascultă nu mai pândeşte nu te mai înţelege
butoiul de tablă în care a fost smoală arde mocnit
tuşind scântei deasupra vreascurilor de castan
fumul pictează sub podul drăgăicii noi constelaţii

ştiu că nu mă pot înălţa cât tu poţi coborî

sinodul oamenilor străzii
dezbate noaptea sub arcul de beton
natura mea umană şi poetică

schisma va veni din urmă

şi unii dimineaţa cu gulere albe scrobite
vor aştepta în downtown
viaţa topită în lingouri

suntem holograme ale unor oameni mai simpli
diferenţa între ceea ce poate fi spus şi arătat
iubirile de unică folosinţă lucrează în noi
precum google la realitatea augmentată

şi vocea ta mă despresoară
şi zidul devine o amintire colorată
de care te saturi ca de un cântec genial ascultat de o mie
de ori







Adrian BOTEZ

IMPROMPTU

rânjet ploios pe chipul de-mprumut
al Marelui Judecător vexat:
l-am supărat prin speech-ul meu ţinut
la steaua care m-a persecutat

plodesc energic erezii – noi dogme
sub care-orbitele cabrează – trântind aştrii:
într-o explozie de linişti solilocve
heruvii se proclamă ars sihaştrii

nu mai accept nici frică – nici supuneri
impun în constelaţii alte spuneri
vreau să greşesc eroic epopeea

şi s-o impun la tron doar pe Medeea
...atâtea răzvrătiri – iubirea mea
încât mă mut mereu – din stea în stea!

ONORANTUL DUEL

plec să mă-ntâlnesc cu
moartea – nu mă-nsoţeşti?
vom lua două revolvere – unul
mie – altul ţie – şi
când vom da de
ea – ne vom bate în
duel – pentru onoarea
primului descoperitor al
morţii – dintre noi
doi: întâlnire grabnică – rabinică şi
uşoară

DECADENŢĂ UMANĂ

nobil ciuruc mânăstiresc – matroz de cer
te-ai chifligit de frică şi teroare:
tămâia nemuririi – nas de rinocer
ţi-a-ncovoiat – şi-ntre-omoplaţi răcoare

din mii de vii – alunecând vecìi
în labirint îţi pierzi miros de rosturi
abrutizat de inutile posturi
contempli cărnuri flasc – liliecìi

şi răstignit şi deşelat – dăbălăzat
umbra-elefantului guşat – trapez ratat
eşti doar schilodul de serviciu al tăcerii

printre putridele caverne ale verii:
nu om cărunt – ci bisulfat de luturi
ajuns-a cel atunci născut de fluturi...

SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

46
Simion DIMA


















POEME

[COŞMAR]

Aş vrea să scriu
dar mâna mi-i ţeapănă
aş vrea să zbor
dar aripile mi-s tăiate
aş vrea să alerg
şi nu pot, ca-ntr-un
coşmar, în care vântul,
alergând, te doboară
şi nu te poţi ridica,
nici nu cazi,
gravitaţia te-apasă
pe creieri, în viscere,
te copleşeşte, de cinci,
de zece ori gravitaţia normală,
arterele pleznesc, nervii
clachează, aş vrea
să dorm, dar, treaz,
mă zbat între coşmaruri.

[CUM TREMURĂ]

Cum tremură
umana inimă,
zilnic speriată
de priviri galbene,
de uşi capitonate,
de fulgerele disimulatei
răutăţi
de zorita alergare
după pâine
după lapte
după himere.
De oameni speriată
umana inimă.

OTRĂVURI

Otrava verde,
ucigătoare,
o simt în membre,
în privire.
În moleşeală
simt altă
otravă,
aromitoare.
Închid ochii
şi ochii
mi-arată
chipul fără chip
al otrăvii
de sub pleoape,
haotică licărire.
Dorm
şi otrava dospită
peste ziuă
colorează făptura
somnului,
ucigând odihna
trupului istovit.
De unde, Doamne,
atâta otravă,
năpădind sufletul
şi trupul
şi gândul?
(22 octombrie 1963)

SEARA

Vine seara
şi-o mie de fantasme
mă-nconjoară:
vorbe uitate,
străfulgerări de-o clipă,
nelinişti subcutanate,
perpendiculare chemări şi vuiete,
vorbe uitate,
viscerale ecouri
circulă, se-ascund şi cheamă,
risipă nechemată, înveninată,
vine lumea de-afară,
cade în mine –
ca un pumnal,
ca un cumul turbure
de-oceanice ape.
(8 mai 1970)





SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

47
[O TÂNĂRĂ FRUNZĂ]

Ţi-am cules şi
ţi-am dat să miroşi
o tânără frunză
de calomfir.

Ce soare şi cât verde peste fire,
ce curat adia vântul peste lanuri
şi peste colinele
dincolo de care e bănuitul
capăt a lumii.

Şi tu ai luat frunza
şi ai strivit-o,
mirosindu-i sîngele vegetal,
aroma aceea tare,
inefabilul miros
de floare şi viaţă.

Pătrunde-te de soare
şi de bucurie
acum cât ţine primăvara
cu lumină şi cu verde crud
şi cât adie vântul peste coline.
(5 V 1962)

NU ŞTIU...

Noi?
Depindem de soare,
de ceaţă,
de vânt
şi de boarea iernii.

Noi ne mişcăm
şi simţim
cum vrei tu,
natură
capricioasă.

Nu pot şti
dacă mâine
fi-va
zi însorită
şi, după vreme,
ce voi fi
şi cum voi trăi
mâine,
ce voi simţi
în orele treziei:
învolburarea
aceea
care
colcăie în mine
adânc
nu se vrea cunoscută
nici dirijată.

Şi asta mă doare
şi mă-ntristează.

Ieri am văzut
o livadă
de vişini tineri,
învăluită-n
aburii lui mart.
Zăpada s-a
evaporat
şi-n rece ceaţă-a
învăluit grădina.
Dar să reţin
imaginea
primăverii
ce se-anunţă.

Am alergat
cu trenul
peste câmpuri
fără a şti
livada,
după cum
nu ştiam
ce feţe voi
cunoaşte,
cine sunt –
şi cum sunt
casele lor.
Nimic nu ştiam,
nimic nu-mi
prevestea
prezenţa lor.

Plecăm din fiecare
loc.
Faţade defilează,
străine şi reci,
şi noi trecem...

Şi ăsta-i iară
de tristeţe prilej
şi iarăşi
gânduri negre
le las pe hârtie,
eliberându-mă,
ca să mă-ndrept
către necunoscutul
de mâine,
care, ştiu,
va fi precum
clipa de astăzi.
11/12 III 1964

Poezii îngrijite de SIMONA-GRAZIA DIMA
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

48
Ion ROŞIORU















M-am întors la ţară

M-am întors la ţară. Câinele-i doar lanţ.
Cumpăna fântânii a căzut în şanţ!

M-am întors la ţară. Satul e nesat.
Teiul din ograda spartă s-a uscat!

M-am întors la ţară. Am în pod trei jderi.
Şansa să-ţi fac guler nu mi-o mai oferi!

M-am întors la ţară. Sunt flămând de ea.
Admirându-i cerul simt că nu mă vrea!

*

M-am întors la ţară. Satul e pustiu.
Ţi-ai blocat adresa cu punct ro să-ţi scriu!

M-am întors la ţară. Alb mi-e părul blond.
Nu mai ai adresa veche cu @.

M-am întors la ţară. Vremea-i şi mai rea.
Nu mai ai adresa cu yahoo în ea!

M-am întors la ţară. Stau în pat nătâng.
De ţi-aş şti adresa ai simţi că plâng!

*

M-am întors la ţară. Casa n-are geam.
Morţii îşi arogă viaţa ce-o mai am!

M-am întors la ţară. Caut coasa-n beci.
Îmi surâd doar paingi şi butoaie seci!

M-am întors la ţară. Lucrurile mor.
Tot mai paroxistic intru-n jocul lor!

M-am întors la ţară. N-am topor şi-i frig.
De-ar trăi vecinii, m-aş trezi că-i strig!

M-am întors la ţară. Lampa n-are gaz.
Îşi ascunde luna veşnic un obraz!

M-am întors la ţară. Nucii-s scorburoşi.
Cea dintâi fantomă are ochi frumoşi!

M-am întors la ţară. Clopotaru-i mort.
Singur mie însumi o să-mi dau un ort!

M-am întors la ţară. Nu m-aş mai fi-ntors!
Parca-mi rupe firul fără să-l fi tors!

M-am întors la ţară. Soba s-a surpat.
Cu fantoma casei o să dorm în pat!


M-am întors acasă. Am lipsit un veac.
Zilele năvală dau să-mi intre-n sac!

M-am întors la ţară. Negură-i pe grui.
Ploaia fără margini face voia Lui!

*

M-am întors la ţară. Tata e pământ.
Peste el îşi cerne floarea teiul sfânt!

M-am întors la ţară. Mama-i bob de grâu.
Nu-i mai fac în ciudă hoinărind pe râu!

M-am întors la ţară. Fratele meu nu-i.
Cimitiru-l ţine strâns la pieptul lui!

M-am întors la ţară. Sora mea-i troiţă.
Îmi zâmbeşte dintre flori de romaniţă.

*

M-am întors la ţară. Frânt e orice drum.
Just sau strâmb destinul nu mi-l mai asum!

M-am întors la ţară. Drumu-n urmă-l trag.
Nu-mi mai e sub talpă ca pe vremuri drag!

M-am întors la ţară. Coasa zace-n prun.
Morţii care vine piedici nu-i mai pun!

M-am întors la ţară. Bragă-i apa-n jghiab.
Casa bătrânească-i doar un biet holeab!



SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

49
*

M-am întors la ţară. Calu-i doar salam.
Ud c-un pun de lacrimi scorojitul ham!

M-am întors la ţară. Dealu-i mai înalt.
Mă pândeşte moartea gata de asalt!

M-am întors la ţară. Ţara-i cimitir.
Ca o vulpe vântul schiaună-n ceair!

M-am întors la ţară. Ţara-i mitul fost.
Pierd orice speranţă de-a intra în rost!

*

M-am întors la ţară. Fac un mic popas.
Încă-s prins în hora àcelor de ceas!

M-am întors la ţară. În trecut plonjez.
Ruşii-mi iau cu japca vinul de botez!

M-am întors la ţară. Iazu-i colmatat.
Nu mai caut moară pentru arendat!

M-am întors la ţară. Stupii sunt pe foc.
Jur că gustul mierii nu-l cunosc deloc!

*

M-am întors la ţară. Râde ceasul rău.
De-o să mor temeinic e de dorul tău!

M-am întors la ţară. Râde piaza rea.
De-o să mor temeinic e de dor de ea!

M-am întors la ţară. Râde greu blestem.
De-o să mor temeinic e de cât te chem!

M-am întors la ţară. Râd trei corbi poeşti.
De-o să mor temeinic e că nu mai eşti!

*

M-am întors la ţară. Joi aici e luni.
Vino să culegem vişine din pruni!

M-am întors la ţară. Luni aici e joi.
Vino să fim iarăşi unul amândoi!

M-am întors la ţară. Ieri aici e azi.
Vino să culegem zarzăre din brazi!


M-am întors la ţară. Azi aici e ieri.
Vino dezinvoltă să te-nvăţ să speri!

M-am întors la ţară. Plinu-aici e gol.
Vino cât nu intru-n cel din urmă rol!

M-am întors la ţară. Golu-aici e plin.
Vino cât de vorbă pot să te mai ţin!

M-am întors la ţară. Sudu-aici e nord.
Vino să ne-ntrecem în bătăi de cord!

M-am întors la ţară. Nordu-aici e sud.
Vino cât mi-i vrerea să te mai aud!

M-am întors la ţară. Lungu-aici e lat.
Vino să mai plângem la un bal mascat!

M-am întors la ţară. Latu-aici e lung.
Vino cât ţărână nu-s dispus s-ajung!

M-am întors la ţară. Stângu-aici e drept.
Vino cât mă lasă moartea să te-aştept!

M-am întors la ţară. Dreptu-aici e stâng.
Vino cât în braţe pot să te mai strâng!

M-am întors la ţară. Viii-aici sunt morţi.
Vino cât nu-s numai lacăte la porţi!

M-am întors la ţară. Morţii-aici sunt vii.
Vino la plecare martoră să-mi fii!

M-am întors la ţară. Albu-aici e brun.
Vino cât nu zice moartea că-s nebun!

M-am întors la ţară. Brunu-aici e alb.
Vino cât de tine nu-s pribeagul dalb.

M-am întors la ţară. Râu-aici e lac.
Vino cât de tine nu-s de tot copac!

M-am întors la ţară. Lacu-aici e râu.
Vino cât de hybris nu-s strunit în frâu.

M-am întors la ţară. Plopu-aici e măr.
Vino cât minciuna nu-i chiar adevăr!

M-am întors la ţară. Măru-aici e plop.
Vino cât mai este soartă-n horoscop.

M-am întors la ţară. Plumbu-aici e zaţ.
Vino cât angoasa nu te-a prins în laţ!

M-am întors la ţară. Zaţu-aici e plumb.
Vino cât de tine nu mi-e glasul zgrumb!

M-am întors la ţară. Nu aici e da.
Vino mâine seară de exişti cumva!

SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

50
M-am întors la ţară. Da aici e nu.
Vino de-mi salvează ultimul atu!

M-am întors la ţară. Caldu-aici e frig.
Vino chit că vreme nu mai am să strig!

M-am întors la ţară. Frigu-aici e cald.
Vino-n bucuria nunţii să te scald!

M-am întors la ţară. Renu-aici e lup.
Vino cât de tine soarta nu mi-o rup!

M-am întors la ţară. Lupu-aici e ren.
Vino cu amurgul halucinogen!

M-am întors la ţară. Iadu-aici e rai.
Vino cu rădvanul hoţilor de cai!

M-am întors la ţară. Raiu-aici e iad.
Vino cu mireasma crengilor de brad!

M-am întors la ţară. Duru-aici e flasc.
Vino să străbatem drumul spre Damasc!

M-am întors la ţară. Flascu-aici e dur.
Vino cât ispitei zâmbete-i mai fur!

M-am întors la ţară. Ceru-aici e corb.
Vino cât cu ochii pot să te mai sorb!

M-am întors la ţară. Corbu-aici e cer.
Vino cât cu toată patima ţi-o cer!

M-am întors la ţară. Moscu-aici e breb.
Vino cât de tine zeci de zei întreb!

M-am întors la ţară. Brebu-aici e mosc.
Vino, nefiindo, sper să te cunosc!

Mânzăleşti, 21 iunie 2014











Vasile GHICA

V.Ghica a publicat volume de: poezie, proză umoristică,
proză ultrascurtă, aforisme şi un mic dicţionar enciclopedic,
„Nasc şi la Tecuci oameni”. Are volume de aforisme publicate în
limbile: engleză, franceză, turcă. Figurează în două antologii
apărute la Torino şi Beirut. În Liban a obţinut „Premiul de onoare”
la un festival internaţional de literatură. În curând, îi va apărea
un volum de aforisme la Paris.


Surâsuri migdalate

Prostie (1)

De pe unele frunţi şi muştele pleacă dezamăgite.

Imbecilul împinge toată viaţa uşile pe care scrie: Trage!

Vom deveni cu adevărat puternici, când vom convinge
proştii să se constituie într-o colectivitate migratoare.

Proştii sunt oameni serioşi. Nu se lasă seduşi de umor.

În familiile imbecile, averile părinţilor ajung la avocaţi,
nu la copii.

Ignoranţa intră totuşi în mai toate ciorbele fericirii.

A ajuns în culmea ratării: îl laudă toţi proştii.

Omenirea i-ar târî mai uşor în spate pe proşti, dacă nu
le-ar fi fotoliile atât de grele.

Se pare că singurul organ, care acceptă vidul, este capul.

Proştii sunt ca vechile telefoane publice, pe care trebuia
să le scuturi zdravăn, ca să le cadă fisa.

Deoarece la concurs au reuşit trei secretare, au mai fost
angajaţi doi directori.

Numai un creier gol permite stomacului să fie prea plin.

Norocul să-i ajute pe cei inteligenţi. Că proştii se
descurcă şi singuri.

SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

51

Florin DOCHIA















Privelişti din fabrica de emoţii
(2)

Platon a vrut să elibereze discursul (logos) de
poveste (mythos) – e opoziţia fondatoare a filosofiei,
din care aceasta se va hrăni secole de-a rândul.
Alungarea poeţilor din Cetate, socotiţi – contrar
interpretărilor semidocte de mai târziu, până azi - ca
fiind în legătură mai degrabă cu Zeii decât cu muritorii
de rând, a părut a oferi judecăţii despre lume cale liberă
spre speculaţia cea mai lipsită de limită, concomitent cu
o judecată despre om foarte apropiată de realul vieţii
cotidiene. Numai că, treptat, viaţa cotidiană însăşi a tins
să se elibereze de perceptele tot mai abstracte ale
filosofiei şi să se apropie de viziunile care păreau a
induce o cale de reîntoarcere la mythos, şi nu la vreun
mythos fondator, ci la un mythos de iniţiere a viitorului.
Astfel, nu părea o întoarcere oarecare, ci una salvatoare,
dar care avea să eşueze în utopie istorică, încercarea de
a judeca dincolo de trecutul şi de prezentul lumii şi
omului, de a-şi aroga rol de scenarist pentru viitor îi va
pune în pericol însăşi existenţa. „Investind în devenirea
istorică, filosofia a abordat o turnantă romanescă şi
melodramatică. Plecând din momentul în care s-a spus
că istoria întregii societăţi până azi este istoria luptei de
clasă, două mari personaje au apărut, două abstracţiuni
sentimentale: opresorul şi oprimatul” – constată Alain
Finkielkraut (6), citând chiar spusa contemporanului său
de orientare marxistă Alain Badiou, care, în Le Siècle,
scrie: „Există un antagonism central, două subiectivităţi
organizate la scară planetară într-o luptă mortală,
Secolul îi e scena.” (7). Badiou recunoscuse cu patos că
vrea numai să examineze „ceea ce secolul blestemat, din
interiorul propriei sale deveniri, a spus că era”, că vrea
să deschidă „dosarul secolului, acela care se constituie
în secol şi nu din partea înţelepţilor judecători sătui care
pretindem că suntem.” Ce material foloseşte? Cel mai la
îndemână, produsele (cu expresia propusă de
romancierul Pierre Lemaitre, Goncourt 2013) „fabricii
de emoţii”: „des poèmes, des fragments philosophiques,
des pensées politiques, des pièces de théâtre… Tout un
matériel, que d'aucuns prétendent désuet, où le siècle
déclare en pensée sa vie, son drame, ses créations, sa
passion.” (8) „Teribila pasiune a secolului XX a fost,
contrar profetismului secolului XIX, pasiunea realului.
E vorba de a activa Adevărul, aici şi acum.” Aflat
printre participanţii la „Les Assises Internationales du
Roman”, forumul literar anual al Lyon-ului, a cincia
ediţie, 2011, „sur lesquelles souffle un grand vent
islandais” – Le Point, alături de Pascal Quignard,
Patrick Modiano, Gonçalo M. Tavares, David
Grossman, Goran Petrovic & alii, Finkielkraut se arată
sceptic privind faptul că ideologia contemporană ar avea
drept sursă această simplificare. Demersul lui Badiou
este deliberat orientat spre o reducere a complexităţii
imaginii despre real, în beneficiul demonstraţiei sale.
Literatura, ea însăşi imagine coerentă despre real, pune
în valoare tocmai pluralitatea umană. Ea ne aminteşte în
fiecare clipă că în acele două subiectivităţi, contrar celor
susţinute de Badiou, nu este cifra realului. „Nu suntem
doi!”
Finkielkraut s-a format tocmai în vremea în care
„noii maeştri” structuralişti vorbeau cu dispreţ despre
„iluzia referenţială” şi chiar frustrarea indusă de această
cerinţă, de trata textul ca o lume în sine, îl va orienta
către filozofie, care îi va satisface gustul pentru real.
Descoperirea scrierilor lui Levinas (9) şi Hannah Arendt
(10) îl va readuce înspre literatură, îi va întări
convingerea că romancierii trebuie trataţi la fel ca
filosofii, adică precum nişte ghizi. Şi unii, şi ceilalţi
pornesc de la afect pentru a ajunge la concept, cuvintele
lui Proust sunt semnificative: „Les idées sont les
succédanés des chagrins” (11), Deleuze le va cita pentru
a ilustra ideea că totul începe nu prin filosofie, ci prin
misosofie (ura pentru înţelepciune). E nevoie de un şoc
emoţional care să te împingă la reflecţie, la interpretare
şi judecată, respectiv creaţie. Ba chiar, mai mult de atât,
poate conduce la şi se poate obţine de la o creaţie
memorabilă: „En France, depuis Villon, le salut pour les
vauriens c'est la littérature, et une grande oeuvre rachète
tous les crimes”, (12) citim în Le Juif imaginaire (Seuil,
1980). Era de aşteptat ca Jean Birnbaum, intervievatorul
din 2011, să îl întrebe pe Finkielkraut care ar fi lecţia
specifică a literaturii pentru aceia care vor să înţeleagă
fenomenul totalitar. După Mai 1968, filosoful încă era
sub influenţa stângii franceze (gauchisme), astfel că
lecturi din Kundera (mai degrabă decât din Soljeniţîn,
cu „Pavilionul canceroşilor” şi „Primul cerc”), „un
scriitor major”, îl vor face să ia act de realitatea
comunistă – „Gluma” şi, apoi, prefaţa la ediţia franceză
a romanului „Miracol în Boemia” de Josef Škvorecký,
în care Kundera face o comparaţie între Mai 68 de la
Paris şi Primăvara de la Praga, între explozia lirismului
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

52
revoluţionar, într-un caz, şi „revolta populară a
moderaţilor”, în celălalt caz (13). Va reflecta asupra
conceptului de „moderaţie”, cu acoperiri diferite în
spaţii politice diferite. „Moderaţia se referă la altceva şi
aici descoperim literatura, spiritul romanului, adică
înţelepciunea incertitudinii, distanţa faţă de sine, ironia
ca autoironie.” (14) Pe terenul tocmai pregătit de
Kundera, reciteşte Camus, „un democrat modest”, care
ştie că nu ştie totul - această noţiune de modestie se
impune, finitudinea este acceptată şi înţeleasă, atitudine
esenţială atâta vreme cât tentaţia totalitară porneşte nu
numai de la ideea că ştiinţei absolute, ci şi de la
identificarea cu Binele Suprem. Vor mai veni şi alte
lecturi şi influenţe ale definirii gândirii unui „filosof
contrariant”, „homo mass-mediaticus ce pune
incursiunea politică dincolo de corectitudinea politică”
(15), proaspăt primit (10 aprilie 2014, cu scandal politic,
desigur... *) în Academia Franceză, pe locul lăsat vacant
de Gilles Heuré, pregătiri pentru a face faţă
imprevizibilului evenimentelor şi adversităţii lumii.
Toate îl vor conduce la concluzia că a lua partea
literaturii contra filosofiei ar fi ridicol. El recuză, şi nu e
singurul, ideea că filosofia gândeşte şi literatura
povesteşte. Filosofia nu deţine monopolul gândirii. „Şi
literatura gîndeşte, dar această gândire posedă o
afectivitate miraculoasă.” Pe lista bibliotecii ideale ar
include: Omul fără calităţi (Musil), În căutarea timpului
pierdut (Proust), Madam Bovary (Balzac), Un veac de
singurătate (Borges)... Cărţi pe care le-ar reciti oricând.
Literatura e paznicul nuanţelor. Romanul e considerat
adesea locul de întâlnire al visului sau al minciunii
imaginaţiei cu duritatea lumii. Iluzia este spulberată de
principiul realităţii. Himerele sentimentale şi marile
speranţe sunt spulberate de adevărul efectiv. Afirmaţiile
din eseul critic „Un coeur intelligent” („O inimă
inteligentă”) sunt detaliate pentru Lire: „Romanul
practică şi pune în scenă opoziţia între imaginaţie şi
fantasmă. Limba engleză are două cuvinte pentru
imaginaţie: fancy şi imagination. Fantasma este
literatura spontană a fiecăruia dintre noi. Fantasmăm tot
timpul. Există fantasme individuale, fantasme colective
şi, pentru a face apel la aceste fantasme, există
imaginaţia. Literatura ţine de domeniul imaginaţiei.
Fantasma, ne spune Freud, este realizarea unei dorinţe:
în fantasmă, eu sunt eroul, eu sunt în centru. Imaginaţie
e, dimpotrivă, acea formă de gândire care-mi permite să
ajung la mine însumi, să mă identific cu alte puncte de
vedere decât ale mele. Şi inima inteligentă asta e:
punerea pe calea cea bună a fantasmmei prin
intermediul imaginaţiei.” (16) Ce e marea literatură dacă
nu o dezbatere perpetuă despre rău, o interogare
angoasată asupra ravagiilor prostiei omeneşti?
Literatura ne spune poveşti pentru că noi am încetat să
ne mai spunem poveşti. Kundera spune undeva că
romanul deşiră magica pânză cusută din legende,
suspendată deasupra lumii, e ceea ce face Don Quijote
al lui Cervantes şi „orice alt roman demn de acest
nume” (17); Kundera face pentru roman ceea ce Valéry
şi Mallarmé au făcut pentru poezia modernă:
formulează riguros specificul frumuseţii particulare a
artei genului. Finkielkraut dezvoltă tema din perspectiva
sa: „Această pânză este ea însăşi cusută din nenumărate
romane, de unde importanţa crucială a valorii, a
judecăţii de gust. Toată problema este de a şti cărei
literaturi vrem să îi încredinţăm destinul nostru: aceleia
care descoperă existenţa sau aceleia care o acoperă cu
stereotipuri excitante.” După eşecurile teoriilor
structuraliste şi poststructuraliste, Kundera, cu „Arta
romanului”, va aduce argumentele că spusa lui Péguy
despre filosof, („este un om care descoperă un anumit
aspect nou, o anumită realitate nouă din realitatae
eternă”) se aplică şi romancierului contemporan.
Valoarea e legată de cunoaştere. Fără criterii, nu există
ierarhie şi confuzia acaparează relaţia creator-receptor.
Venind dinspre arta kunderaiană a romanului,
Finkielkraut se raliază, vrând-nevrând, şi ideii acestuia
că „pentru a cunoaşte profund un fenomen saul altul,
trebuie să înţelegi frumuseţea sa, reală sau potenţială”.
Astfel, judecata de valoare, criteriul bunei literaturi, nu
va fi nici stilul, nici explorarea condiţiei umane, ci ele
împreună, stilul fiind o calitate a viziunii, pe urmele lui
Proust şi ale lui Flaubert, cel ce care credea în existenţa
unei legături strânse între frumos şi adevăr.
În fond, cu frumoasa expresiea gânditorului
francez, „filosofia priveşte, iar literatura miroase şi
pipăie”. Cînd descoperi literatura citind, la cincisprezece
ani, „Însemnările din subterană” ale lui Dostoievski, vei
deveni un cititor pasionat şi, orice vei face, te vei hrăni
cu literatură. Iar scriitorul, marele scriitor, este acela
care se părăseşte pe sine. „Există scriitori care scriu
bine, poate, dar nu se părăsesc pe ei înşişi. A se părăsi, a
se uita pe sine, este poate cea mai bună parte a
literaturii. Literatura e extindere, în toate sensurile
termenului.” Filosoful este în preajma opiniilor
creatorului Colocviilor romanului de la Lyon, Guy
Walter, care afirmă cu optimism: „Romanul nu se lasă
închis. Ca şi indivizii, el se inventează şi se adaptează.
Relaţia cu lumea trece prin efecte de decantare şi de
exterioritate. Temele alese – sunt prea numeroase ca să
le pot cita pe toate – au şi ele o calitate tranzitivă. Ele ne
deschid spre realitate, spre diversitatea ei. Ce psihologie
să aibă romanul astăzi? Ce fel de scriitură pentru
violenţă? Memoria moştenită... Romanul are o putere de
irumpere în realitate. El nu face numai o descriere a ei.
O face uneori să explodeze. O obligă să se redefinească.
Vînează iluzia, minciuna. Romanul are o luciditate
binefăcătoare.” (18)
………..
(6) „L'esprit du roman, c'est la sagesse de
l'incertitude”, Le Monde des Livres, 27 mai 2011,
interviu de Jean Birnbaum
(7) Alain Badiou, Le Siècle, Éditions du Seuil,
2005, p. 90 ; v. şi Djamel Benkrid, Naceur Khemiri, Les
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

53
enjeux mimétiques de la vérité: Badiou „ou/et”
Derrida?, p. 158
(8) „poeme, fragmente filosofice, reflecţii
filosofice, piese de teatru… Orice material, despre care
unii pretind că e desuet, în care secolul declară că îşi
gândeşte viaţa, drama, creaţiile pasiunea.”
(9) Emmanuel Levinas (n. 1906, Kowno Kaunas,
Lituania, d. 1995) a fost un filozof francez, născut într-
un mediu evreiesc cultivat, cu studii de filozofie la
Strasbourg (1923-27) şi la Freiburg (1928-29), unde
asistă la cursurile şi la seminariile lui Husserl şi ale lui
Heidegger. Este unul dintre promotorii studiilor de
fenomenologie în Franţa, în lucrări precum Théorie de
l'intuition dans la phénomenologie de Husserl (1930),
De l'existence a l'existant (1947) sau En decouvrant
l'existence avec Husserl et Heidegger (1967). După cel
de-al Doilea Război Mondial, Levinas se afirmă ca un
gânditor original, pe două linii reflexive distincte. Pe de
o parte, propune o etică fenomenologică radicală,
centrată pe figura Celuilalt şi a alterităţii, în lucrări
precum Le Temps et l'Autre (1947), Totalité et infini
(1961), Autrement qu'être ou au-delà de l'essence
(1974) sau Entre nous (1991). Pe de altă parte, se dedică
comentariilor talmudice, în lucrări ca de pildă Quatre
lectures talmudiques (1968), L'au delà du verset (1982)
sau Nouvelles lectures talmudiques (1989).
(10) Hannah Arendt (Johanna Arendt) (n. 14
octombrie 1906 – d. 4 decembrie 1975) a fost o
teoreticiană politică germană, numită deseori filosoafă,
deşi ea nu s-a considerat niciodată ca atare. Una dintre
figurile marcante ale gândirii socio-politice
contemporane, Hannah Arendt a abordat în lucrările sale
cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice:
totalitarismul şi antisemitismul.
(11) „Ideile sunt succedaneele amărăciunilor.”
(12) „În Franţa, după Villon, mântuirea pentru
pungaşi este literatura şi operă mare răscumpără toate
crimele.”
(13) « Mai 68, c'était une révolte des jeunes.
L'initiative du Printemps de Prague était entre les mains
d'adultes, fondant leur action sur leur expérience et leur
déception historiques. La jeunesse, certes, a joué
pendant le Printemps un rôle important, mais non
prédominant. Prétendre le contraire est un mythe
fabriqué a posteriori, en vue d'annexer le Printemps de
Prague à la pléiade des révoltes estudiantines mondiales.
Le Mai parisien fut une explosion du lyrisme
révolutionnaire. Le Printemps de Prague, c'était
l'explosion d'un scepticisme postrévolutionnaire. C'est
pour cela que l'étudiant parisien regardait, vers Prague
avec méfiance (ou plutôt avec indifférence) et que le
Pragois n’avait qu'un sourire pour les illusions
Parisiennes, qu'il considérait (à tort ou à raison) comme
discréditées, comiques ou dangereuses. (Un paradoxe
sur lequel on devrait réfléchir : la seule réalisation
réussie - encore qu'éphémère - d'un socialisme dans la
liberté n'a pas été accomplie dans l'enthousiasme
révolutionnaire, mais dans la lucidité sceptique.)
Le Mai parisien était radical. Ce qui, pendant de
longues années, avait préparé l'explosion du Printemps
de Prague, c'était une révolte populaire des modérés.
[...] Si je parle de modération, je ne pense pas à une
conception politique précise, mais à un réflexe humain
profondément enraciné : le radicalisme en tant que tel,
quel qu'il soit, suscitait une allergie, car il était lié, dans
le subconscient de la plupart des Tchèques, à leurs pires
souvenirs.
Le Mai parisien mettait en cause ce qu'on appelle la
culture européenne et ses valeurs traditionnelles. Le
Printemps de Prague, c'était une défense passionnée de
la tradition culturelle européenne dans le sens le plus
large et le plus tolérant du terme (défense autant du
christianisme que de l'art moderne, tous deux
pareillement niés par le pouvoir). Nous avons tous lutté
pour avoir droit à cette tradition, menacée par le
messianisme anti-occidental du totalitarisme russe.
Le Mai parisien, c'était une révolte de la gauche.
Quant au Printemps de Prague, les concepts
traditionnels de gauche et de droite ne permettent pas de
le saisir. » (Milan Kundera, prefaţă la romanul lui Josef
Skvorecky, Miracle en Bohème, Gallimard, 1978, p. 4)
(14) „L'esprit du roman, c'est la sagesse de
l'incertitude”, Le Monde des Livres, 27 mai 2011,
interviu de Jean Birnbaum
(15) Gilles Heuré, în Télérama, 11.04.2014
(16) Lire, 01.09.2009, Entretien avec Alain
Finkielkraut, par François Busnel
(17) Milan Kundera, Le Rideau, essai en sept
parties, Gallimard, 2005
(18) Rencontre avec Guy Walter, Le Monde des
livres, 2007
* «Il est tout à fait normal d'avoir des opposants. Je
regrette que cette opposition ait pris la forme d'une
campagne politique et qu'on m'ait traité de
réactionnaire. Parce que je ne vois pas au nom de quel
progressisme je pourrais être classé au nom de la
réaction. Il y a cinquante ans, soixante ans peut-être, on
se serait offusqué dans certains cercles de l'Académie
contre un enfant de juif polonais avec un nom
à coucher dehors. Aujourd'hui, on me reproche mon
identité nationale.» Le Monde, 11.04.2014











SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

54

Gherasim RUSU TOGAN


















Zorile şi zăuritul dalbului pribeag

Dacă la venirea pe lume „prinţul aşteptărilor”
este primit de către „ursitoarele-torcătoare”, amarnic, la
plecare, zorile îi „zăuresc” desprinderea, Lui „ne
viul”,între „viii pământului”: „Şi nu-i mai ursesc, / Doar
că-l pregătesc / Şi mi-l însoţesc / Pe blând călător În
lumea de dor”. Acum, la finele devenirilor de pe axa
timpului, în jocul imaginarului magico-religios se
reprezintă zorile, drept spirite care „au rolul de a pregăti
drumul fiecăruia dintre noi, către lumea fără dor”(1).
Zorile instituie astfel colaborarea cu sacrul; prin
intermediul lor instituindu-se interacţiunea dintre morţii
şi viii neamului: „…morţii supravieţuiau prin amintirea
celor vii, câtă vreme traiul celor vii depindea de cei
răposaţi: numai ei le puteau asigura belşugul,
fertilitatea, sporul” (2).
Aşadar, prin prezenţa Zorilor ca fiinţe
supranaturale, produse ale imaginarului colectiv, se
realizează tendinţa celor vii „de a împinge cât de
departe posibil, dincolo de un prag ce ar putea fi trecut,
oroarea haosului, oroarea de ceea ce nu are formă şi
înţeles şi de a afirma, în ciuda oricărei evidenţe
permanenţa socială a viului, care prin însăşi natura sa
urmează să fie distrus şi să dispară”. (3)
Evenimentele mari din viaţa omului, precum
ritualul dedicat nou-venitului în neam, condiţionată de
integrarea sa în ordinea firescului, se cunoaşte, este
împlinită de către ursitoare, prin „programarea”
destinului asumat. Al doilea eveniment este cel al nunţii,
a cărui durată se înscrie tot în trei zile, rânduite ritualic
de către părinţii spirituali, naşii, ce pregătesc trecerea
tinerilor în noua condiţie de viaţă. Şi, de asemenea, cea
de pe urmă „nuntire” este cea îndoliată, rânduită la fel,
ca durată, pe trei zile! O „ne-moarte”, în fapt, în concept
religios şi mistic, în genere: „Ne-moartea, imortalitatea,
ne învaţă Mircea Eliade, trebuie să fie concepută ca o
situaţie limită…ideală, spre care omul tinde cu toată
fiinţa lui şi se străduieşte să o cucerească murind şi
reînviind continuu”(4).
Ca, de altfel, şi în cazul celorlalte fiinţe
imaginare, Zorile se reprezintă într-o componentă
statuară specifică: „Sunt trei surori care la răsăritul
soarelui caută sufletele morţilor şi le conduc spre
cealaltă lume”(5). Ne grăbim să menţionăm faptul că
nu pretutindeni cifra trei este componenta definitorie,
respectiv în alte zone, precum sudul şi centrul
Transilvaniei, zona Banatului şi nu numai, componenţa
grupului diferă ca medie fiind între 3, 5, sau 7, în raport
de importanţa ce se acordă şi în continuare aspectului
pietrificat al acestui moment crucial din existenţa
umană. Ca „fiinţe ale destinului”, care vin să-i încheie
omului rătăcirile vieţii, Zorile îşi legitimează prezenţa
prin amplul rol, atât benefic dar şi malefic ce-l
împlinesc, în acest moment al „marii treceri”, în care în
totalitatea lor, mutaţiile sunt de ele hotărâte cât şi
împlinite. Asemenea, ca fiinţe supranaturale, Zorile îşi
înscriu diferenţiat prezenţa în mediul defunctului, chiar
şi dincolo de cele trei zile în care acestuia i se rânduieşte
plecarea…
În postura de zeităţi ale destinului, profesorul Ion
Ghinoiu le consideră ca fiind, prin atributele ce le
asumă, prelungiri ale moirilor şi ursitoarelor,
personalizate în grup de 3-5 femei, fără soţ, „preotese
antice, uitate prin unele sate până în zilele noastre…
„Acestea, stând cu faţa către răsărit invocă în textul
cântat zorile, zeiţe ale destinului, care hotărăsc plecarea
sufletului în lumea de dincolo”. (6)
În planul imaginarului magico-folcloric,
personalizarea şi atribuţiile ce le implică sunt, în optica
cercetătorului nostru, ca proiecţie: „zâne-surori care
decid, prin apariţia lor, înainte de răsăritul soarelui,
ieşirea sufletului din existenţă şi intrarea lui în post
existenţă”. (7)
Dar, cu toate acestea, la o urmărire atentă a
prezenţei lor, observăm faptul că Zorile îşi înscriu
diferenţiat prezenţa în mediul şi viaţa defunctului, pe
parcursul celor trei zile, cât durează pregătirea pentru
marea călătorie, reiterând proceduri specifice, de la o
zonă la alta. Simion Florea Marian, „singurul etnograf
român” cum este considerat în epocă de către B. P.
Hasdeu, în studiul etnografic „Înmormântarea la
români”, componentă a primei monografii tematice din
cultura noastră, „aduce clarificări, observă la rândul său
Ovidiu Bârlea, ce par a creşte ca importanţă… odată cu
trecerea timpului” (8). Pe baza răspunsurilor primite la
chestionarele sale, din zonele vestice ale ţării, Simion
Florea Marian le îngustează aria de acţiune, oarecum
limitând trăsăturile ce definesc respectiva datină: „Sub
cuvântul „zori” se înţelege o anumită specie de bocete,
care sunt cunoscute şi uzitate, după câte ştiu eu până
acum, (de observat prudenţa ce o manifestă, în a-şi
emite afirmaţiile), numai în Banat şi care se cântă
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

55
nemijlocit înainte de revărsatul sau pe la revărsatul
zorilor”. De asemenea, savantul le înscrie într-un
specific anume: „…după repauzarea unui fecior, a unei
fete sau a unei neveste tinere”. Iar denumirii de „zori” îi
găseşte originea în „zânele-zori care se invocă spre
deşteptarea celui repauzat, parte de la timpul când se
cântă… în unele părţi, respectiva specie de bocete se
numeşte strigătul sau strigarea zorilor, iar în altele
cântecul zorilor”(9).
Nu sunt omise nici procedurile ce se practică în
Cântecul zorilor, interpretele fiind purtătoarele de mesaj
ale Zorilor, care îndeplinesc ritualul după legi
prestabilite: „…mâine, în zori, patru, şase ori opt
femei… venind în casa celui mort se aşează jumătate la
un colţ şi cealaltă în celălalt colţ, de-a lungul casei şi
încep alternativ a striga Zorile, cântând” (1o).
Prin urmare, observăm neconcordanţe cu alte
surse bibliografice (parte deja amintite), cât şi-n privinţa
numărului actanţilor, dar şi a procedurilor de excepţie.
Iar ca o calitate de excepţie a savantului, reţinem refuzul
său de a le absolutiza, fără alte deschideri posibile,,
conştient fiind de faptul că descinderile de el împlinite
nu epuizează domeniul. Cu referire la practica
respectivă, asistăm, observă Romulus Vulcănescu, „la o
consacrare sau de sacralizare a morţilor, prin
transfigurări de factură creştină şi precreştină” (11).
Printre asemenea practici transfigurate, Zorile, cu
formele complexe de manifestare şi-a extins aria de
acţiune, coexistând totodată cu altele, dovadă şi spaţiile
geografice vaste, în care sunt şi astăzi active. Dar,
desigur, la origine fiind de sorginte precreştină, aspect
ce-l vom detalia odată cu referirile ce le vom realiza
asupra textelor, încărcate de „tumult stihinic”. Toate
acestea, „Integrate într-un scenario creştin, observă
Mircea Eliade, numeroase tradiţii arhaice îşi dobândeau
propria lor „răscumpărare”. Asistăm, atrage atenţia
istoricul religiilor, „la o creativitate religioasă de tip
folcloric, care n-a reţinut atenţia istoricilor religiilor”.
Nu putem părăsi, însă, problema câmpului de
acţiune al respectivelor credinţe şi practici, fără să
acordăm extensiune şi acelor „câmpuri” în care
simbolistica Zorilor este oarecum obturată de alte
semantici, în fapt componente ale aceluiaşi concentru,
precum Cântecul cel (ăl) mare este o componentă, dacă
nu o variantă a Cântecului zorilor, dovadă întreaga lui
structură compoziţională, „întâlnit fiind în sudul
Transilvaniei”, după afirmaţia lui Ovidiu Bârlea,
aducând în atenţie o seamă de texte, aparţinând unor
folclorişti de seamă, precum Ilarion Cocişiu, Constantin
Brăiloiu, Ovidu Bârlea ş.a., semnificând suita de motive
prin care este ţesut respectivul repertoriu” (12). De
reţinut sunt notaţiile lui Ovidiu Bârlea, cu referire la
cântecele rituale funebre, categorie referenţială pentru
respectivul repertoriu: „Cântecele rituale se disting de
bocete printr-o seamă de caracteristici care relevă dintr-
o dată valoarea lor extraordinară, îmbinată cu unicitatea
lor: se cântă într-un anumit moment al scenariului
funebru, îndeplinind o funcţie riguroasă în cadrul
ritualurilor de trecere… căci ele sunt legate de cele 3
etape principale: separarea de cei vii, aşteptarea în
cadrul trecerii spre lumea morţilor şi integrarea în
comunitatea acestora” (13).
În privinţa regiei, „Cântecele rituale, observă
folcloristul amintit, sunt executate numai în grup, de
obicei în număr impar, numai de către femei bune
cunoscătoare ale repertoriului, oarecum
semiprofesioniste, deşi sunt plătite sumar şi doar în
natură” (14).
Ca urmare, în decriptarea simbolisticii ritualului de
trecere „Cântecul zorilor”, ne vom folosi de mai multe
variante, cât şi de imagini preluate din „Cântecul cel (ăl)
mare”, tocmai pentru a semnifica vasta lor arie de
cuprindere şi, pe cât e posibil, semnificarea aspectelor
pietrificate, pe care le conţin în osatura lor
compoziţională, ajunsă până în zilele noastre. Precum
corul din tragediile antice greceşti, Cântecul zorilor
vesteşte necuprinselor marea întâmplare-
desprinderea:„Şi-a plecat, plecat/…a plecat / Pe drum
delungat / Şi neapropiat”.
Spaţialitatea reprezentată ca simbolistică de
imaginea drumului „delungat”, se asociază cu timpul şi
starea lumii, în momentul desprinderii dalbului de
pribeag: „De ieri dimineaţă / Pe rouă, pe ceaţă / După
floricele”. Roua şi ceaţa, în sistemul de referinţe al
cântecului, semnifică starea perturbatorie a lumii, odată
cu marea plecare. Cu referire la universul floral, gestul
culegerii amplifică dramatismul. Culesul şi alegerea
florilor, în respectivul sistem analogic este „imaginea
virtuţilor sufletului… simbolul dragostei şi armoniei,
caracteristice pentru natura primordială, reprezentând,
ca şi fluturii, sufletele morţilor” (15). Iar în lanţul
inventivităţii imaginative şi narative, se evidenţiază
„Floarea-dorului/ Şi-a pârjolului”, sugerându-se
regretul, dureroasa desprindere care ucide, pârjoleşte
nădejdile, visele, întregul lanţ de existenţă, cu bucurii şi
necazuri, acum retezat.
Îndemnul de a merge „Pe cale-nainte” este întărit
prin suma de oferte şi sfaturile comportamentale ce duc
la implicarea defunctului într-o lume luxuriantă,
subordonată stării de tragism, de angoasă şi neputinţă:
„Şi tot să mai mergi / Pe cale-nainte / Că-naintea ta / Tot
s-o mai făcea / O lină fântână / Şi-o babă bătrână / Cu
cârja în mână”.
Simbolul fântânii, în contextul de faţă, ca
rezultantă desprinderii drept jertfă din lume, „aduce în
atmosfera încărcată de efluviile dramei, moartea,
liniştea, armonia” (16). Ca proiecţie în figurativ, reţinem
că „Fântâna vie”, în conştiinţa îndătinată, se reprezintă
ca un top prin care se prelungeşte conceptul de sursă
magică a fântânii-idee: „Nimic, în altă ordine, nu părea
omului pământului mai demn de păstrat în deplină
curăţenie, decât fântâna, expresie a vieţii însăşi” (17). În
relaţie cu fântâna, ca loc al judecăţii, ademeniri şi
purificării, „Baba bătrână / Cu cârja în mână” se
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

56
întruchipează ca esenţă malefică devoratoare: „Şi el ţi-o
cerea / Ochiul tău ăl drept”. Sfatul Zânelor – Zori cade
cu rost purificator: „Ochiul tău ăl drept/ Tu să nu i-l
dai / Că-ţi trebuie-n rai”. Decriptându-i rostul în dincolo
de viaţă, ochiul - cunoaştere - oglindă ce reflectă o
lume, gândul ne duce înspre acel echivalent simbolic,
conform căruia „ochiul poate acoperi noţiunile de
frumuseţe, lumină, lume, univers, viaţă”, de unde şi
împodobirea sarcofagelor egiptene „cu desene,
reprezentând doi ochi” (18).
Elementele compensatorii prin care Zorile îl
sfătuiesc pe dalbul pribeag să-şi uşureze plecarea, sunt
cele menite de tradiţie respectivului moment: „…un
gulerel / C-un bănuţ în el, /Şi c-un colăcel”(19).
Se cunoaşte faptul că patrimoniul nostru de datini
şi obiceiuri se integrează în specificitate de viață şi
gândire, în felul de a trăi şi simți viața, cu toate
contradicţiile şi armoniile ei. Iar „punțile mioritice ale
marii treceri" se înscriu în acest concentru, ca stări
integratorii, cu o lungã viață ritualică. De altfel,
observația lui Mircea Eliade atestă tocmai această
contrastantă stare, activă multă vreme, în confruntarea
dintre cele două lumi, ce s-au anulat, evolutiv:
„Biserica, ne informează mitologul român, a trebuit să
lupte împotriva afluxului continuu de elemente
"păgâne" (adică, aparținând religiei cosmice), în
practicile şi legendele creştine. Efectele au fost modeste,
mai ales în sud-estul Europei unde, observă Mircea
Eliade: „folclorul şi practicile religioase ale populaţiilor
rurale mai înfățişau încă, la sfârşitul celui de-al XIX-lea
veac figuri, mituri şi ritualuri din cea mai îndepărtată
antichitate, ba chiar din protoistorie." (20) .
Dovadă la cele semnificate, constatăm faptul că
obiceiurile din repertoriul funebru oferă manifestări ce
ne trimit către straturile cele mai arhaice ale folclorului
nostru, rezultat al atenției ce se dă respectării tradiției şi
bunăcuviinței, norme de etică pe care colectivitatea
tradițională le consideră sacre. În această ordine,
selectivă, constatăm faptul că vetrele folclorice "mai
retrase", sau "marginale", printre care includem pe cele
transilvănene, prin jocul şi vitregiile istoriei, se pare că
şi-au conservat şi-n acest concentru, într-o mai mare
măsură decât în alte spații europene, obiceiuri, motive,
scenarii ritualice; multe fiind forme străvechi de
manifestare ale individului şi colectivității în fața
neprevăzutului. Şi oricât ne-am îngusta unghiul
perceperii acestui vast univers, totuşi, marcarea
momentelor pare necesară.

Priveghiul şi curățenia "plecatului" - moment de
implicare a Zorilor

Aşa cum s-a putut observa de către cercetătorii
acestui univers al dramei umane, priveghiul este un
ritual-desprindere, "dominat de o atmosferă veselă, din
nevoia de a echilibra durerea" (21), care se impune ca
obligație a colectivității, credem, chemată sa-şi facă
prezența prin suflu de încredere şi de ajutor pentru cei
îndoliați. Reacțiile şi comportamentul celor care vin în
priveghi sunt condiționate de sexul şi vârsta decedatului.
Un fapt de luat totuşi în atenție: priveghiul este oficiat
de către bărbați de vârsta mijlocie şi bătrâni. Din
cercetările noastre, am putut deduce faptul că celorlalte
vârste li se rezervau alte obligații, având în atenție faptul
că la moartea unuia, din colectivitate, se sfârşa o lume!
Astfel, în rânduiala zonei sud-transilvănene, se
condiționa tinerilor un comportament aşa-zis
"coordonator" ; "de apărare şi ajutor".
Astfel, când defunctul era om în vârstă, rostul
tinerilor, în acest caz, era de a da ajutor familiei, la
pregătirea celor necesare "trecerii": procurarea celor
necesare pentru pregătirea "pomenii"; întocmirea
sicriului, a crucii, a gropii ş.a. În privegherea
defunctului de către bărbați, putem presupune că gestul
vizează tăria, puterea de stăpânire în fața
neprevăzutului, şi de ce nu, apărare împotriva forțelor
malefice, distrugătoare de lumi. Şi nici obligația morală
de a veni în ajutorul familiei nu li-e străină. Iar dacă
defunctul e de vârstă apropiatã, la Priveghi, bărbații au
rostul sã-şi amintească acum fapte şi întâmplări trăite
împreunã, într-o viață de om, cu bune şi cu rele! În fapt,
Priveghiul nu-i o simplã pazã a defunctului, fiindcă se
obişnuieşte practicarea de ritualuri felurite cuprinse în
segmentul de timp, de la apusul şi până la răsăritul
soarelui, când apar Zorile, cu sfaturile lor. Dar să nu
pierdem din vedere nici faptul că există în arealul
românesc, şi nu numai, credința că sufletul mortului
"veghează", că el vede şi aude tot ceea ce se petrece în
jur. Aşa că, într-un prim scenariu, se povesteşte viața
defunctului. Povestirea în sine nu include o ordine
coerentă, ci neforțat, unul dintre cei prezenți relatează o
întâmplare din istoria defunctului; un altul o
completează cu alte aspecte, apoi, un alt martor aduce
alte şi alte detalii, comentate la unison, aprobate şi
îmbogățite prin alte intervenții şi noi tâlcuri
motivaționale. Cât priveşte atmosfera dintr-un asemenea
spațiu, ea variază, de la solemnitate, la veselie şi glume.
Fundalul acestor scenarii îl constituie jocul de cărți sau
moara în unele cazuri. Apoi, pentru întreținerea
atmosferei, o rudă a defunctului serveşte actanții cu
băuturã. În momentul ,,ridicării paharului", se închinã
sobru, fără să se ciocnească paharele, deşertându-se
primele trei picături, "pentru sufletul mortului".
Cântecele vocale şi instrumentale completează şi
ele ritualul Priveghiului. De obicei se interpretează,
vocal şi la instrument, cu acompaniament, la cererea
unui prieten sau rudă apropiată, cântecul ce-i plăcuse în
mod deosebit defunctului: doină, cântec de dor, de jale,
de cătănie sau alte variante în tonalitate tragică,
jeluitoare. Într-una din cele două seri de priveghi, de
obicei în cea de-a doua, se oficiază şi împodobirea
mărului, de către o femeie în vârstă, sau de împodobirea
bradului, în cazul în care decedatul este un tânăr sau o
tânără. Împodobitul, în toate cazurile constã din mere,
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

57
colăcei, spice de grâu păstrate din Cununã şi lucruri mai
de preț din avuția defunctului.
În aceastã perioadă, femei în vârstă oficiază şi
"curățenia" defunctului, constând în "ultima scaldă",
îmbrăcat sărbătoreşte, ornamentatul camerei de veghe,
întocmirea cântecului de iertare, dezlegările ş.a.
Explicația acestui ritual magic o dă Nicolaie Bot, care
vede în invitarea mortului la această cină "credința
străveche după care, înainte de a părăsi lumea, el
participă la o masă de despărțire, alături de oamenii cei
mai apropiați sau de toți participanții la înmormântare"
(22). Această masă, altădată încărcată de opulență, la
care participau doar bărbații, acum s-a redus la servit
pâine, băutură şi apă.
Cântecele de priveghi se cântă de obicei atât în
timpul mesei de despărțire, cât şi-n timpul spălării
defunctului. Interpretele sunt de obicei femei, iar
cântecele, observă Ovidiu Bârlea, prelungesc "concepții
şi practici de mult depăşite, pe alocuri mai dăinuind în
surdină, într-o formă estompată sau pipernicită" (23).
Aşadar, suita obiceiurilor din folclorul funebru
oferă manifestări ce ne trimit către straturile cele mai
arhaice ale universului nostru ritualic, rezultat al atenției
ce se dă respectării tradiției şi bunăcuviinței, normei
etice pe care colectivitatea tradițională le considerã
sacre. S-au conservat în acest concentru obiceiuri,
motive, scenarii diverse; multe dintre ele fiind forme
străvechi de manifestare a individului şi colectivității, în
fața neprevăzutului.
Atitudinea sacrală şi solemnă, totodată în fața
misterului morții, aşa cum au observat mulți cercetători,
a dat naştere în conştiința tradițională unui
comportament imuabil, întreaga suită ritualică fiind
pietrificată, conform tradiției că "nu-i în lege sã anulezi
sau să adaugi ceva neconform cu ce s-a perpetuat de la o
generație la alta. "Spre exemplificare, pentru
semnificarea unității gesturilor rituale funebre, aproape
identice pe întreg arealul nostru românesc, amintim:
obiceiul de a pune colac în sicriu; banii în palma
mortului; de a tăia calea morții; înfigând toporul în
largul curții, după scoaterea sicriului în drum; asemeni,
închiderea ferestrelor şi uşilor după scoaterea sicriului
din casă; spargerea unui vas de pământ sau de sticlã în
urma sicriului; acestea şi multe altele conțin semantici
diverse, ici-colo cu mici nuanțări, fără sã le anuleze
fondul originar comun.
În acelaşi concentru, de altfel, se înscriu şi
Cântecele de Iertare, ale țărânii, ori d'albului de pribeag
şi alte câte or mai fi, la rândul lor, componente de
adâncă solemnitate ale ritualurilor marii treceri.
Cunoscute sub denumiri diverse, poezia ceremonialului
de înmormântare, la care se adaugă şi bogatul repertoriu
al bocetelor, însumează o gamă amplă de motive, care
prin alegoria ce o conțin, au darul de a solemniza
momentul desprinderii. În aceeaşi măsură, acestor
cântece li se declină şi o accentuată acțiune exorcizantă.
Prin această "poezie", sumă a mijloacelor de expresie
funerară, create în bunã parte ad-hoc, colectivitatea îşi
elogiază semenul, pregătindu-i plecarea în marea
călătorie.
O grupare de asemenea cântece, provenite în
majoritatea lor dintr-o singură localitate, (Ghijasa de
Sus-Sibiu), însumând repertoriul unei anume perioade
de aproximativ 40 de ani de viață, ne uşurează
posibilitatea extragerii unor motive esențiale ce le oferă
distincția potrivită momentului.
O primă caracteristică este aspectul lor compozit,
fapt care însă nu le estompează prin nimic frumusețea,
dimpotrivă, atestã existența unor resurse de imagism
poetic nelimitat. Se descoperă totodată motive-osaturã,
transferuri din colinde şi doine, care dau acestor cântece
o valoare semantică aparte, de dezlegare, respectiv de
iertare a defunctului de către colectivitatea în care şi-a
trăit viața, şi-n primul rând de către cei dragi inimii sale:
soț, soție, copii, părinți şi alte rude apropiate. Ca
element comun acestui grupaj, reprezentativ, credem,
pentru psihologia colectivității ce le-a produs, este jocul
imaginarului pecetluit de viziunea asupra morții. Ea este
învăluită într-o varietate de apelative prin care, fără nici
o temere mitică, este văzut ca ființă malefică, crudă,
lipsită de discernământ. Şi variantele acestui concentru
nu sunt puține:
Stare de reproş: ,,Moarte-amară şi tirană / Oamenilor
rea-vicleană / Ea tot acolo se duce / Unde e viața mai
dulce". De înduplecare: ,,Moarte, inimă de piatră / Dacă
n-ai fi prea nedreaptă / Te-ai mira şi tu văzând / Femei
şi copii plângând!".
Sau imaginea morții ca forță defrişat-apocaliptică: "Vine
vântul morții rece / Spulberă praful şi trece / Gândurile-
s risipite, / Fericirile-s zdrobite."
Din ce surse culte, oare, par să provină aceste
modulații vizionare? Dacã nu cumva, dimpotrivă, ele îşi
au originea tocmai în adâncurile enigmaticei conştiințe
originare! Oricum, izul de fatalitate pe care-l emană îl
descoperim tocmai în verseturile biblice, după cum se
va vedea şi mai departe: Aşadar, alături de motivul
morții, ca referință fundamentală în cântecele de iertare,
funebre, apare lumea, drept miraj înşelător, ființa-
seducție, încărcată de amăgiri, într-un destin modest şi
supus atâtor forțe, cu oprelişti de la pomul făgăduinței.
,,Lume rea înşelătoare, / Oh, mult eşti amăgitoare, /
Multe tu făgăduieşti / Şi prea puține împlineşti!"
Motivul vieții în nestatornicie şi relativitate,
conştiința popularăşi l-a asimilat drept viziune a omului
pentru care viața se oferă adeseori cutremuratã de
neprevăzut şi amăgire. Pentru el, în datumurile sale,
destinul înseamnă smulgere din firesc şi aruncare
brutală în imprevizibil şi neant: "Omu'n lume cât
trăieşte / La moarte nu se gândeşte / Nici eu nu m-am
prea gândit / Dar ea nu m-a ocolit". Şi exemplele s-ar
putea înmulți.
O altă determinantă intrată-n atenție este cea de
viață-fir, care se rupe la cea mai firavă bătaie a vântului,
motiv fructificat şi-n poezia cultă, încă de la primii
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

58
noştri poeți: ,,După lungi zile durute, / Firul vieții mi se
rupe, / Mama bună-şi pleacă capul, / Lasă fiii şi
bărbatul". Sau, asocierea destinului omului cu iarba,
sugerând neputința împlinirii: "Omul este ca iarba /
Care răsare şi creşte, / La urmă se veştejeşte".
Apoi, în aceste cântece, imaginile luminoase sunt
estompate de fragmente autobiografice învăluite în
negrul neveştejit pe firul timpului. Un element aducător
de doliu, care a rămas scrijelit pe conştiința multor
generații, este războiul. De el, în clipa marii treceri se
țes imagini dramatice: "Că la război am luat parte / Mi-a
mâncat din sănătate, / Nu ştiu cum de n-am murit / Prin
lagăre chinuit."
Biografii încărcate de suferință, asumate în
credință şi mulțumire pentru împlinirea celor care
rămân, astfel ni se oferă aceastã suită de cântece, prin
care "rânduiala desprinderii" se împlineşte în
învolburare. Fiindcă destinul este nu o dată nedrept cu
omul a cărui viață totuşi, n-are împliniri pe măsură:
"Am muncit, copii-am crescut, / Dar noroc n-am prea
avut, / Când gândeam că trăiesc bine, / Alt necaz dă
peste mine ... "
Boala, spitalul, nepăsarea străinilor şi alte
neajunsuri ale vieții, se adaugă drept factori ce
pricinuiesc nefericire şi jelanii pe care numai Dumnezeu
le poate şterge: "Că eu nu am vrut să mor, / Mai eram de
ajutor, / Soțului meu prea iubit, / Care cu drag m-a-
ngrijit, / Că eu nu i-am mulțumit / Prin spitale m-a
purtat / Şi de doctori s-a rugat / Să scoată ce-i rău din
mine / Ca să mă pot face bine."
Religiosul, ca suflu al echilibrului ce
condiționează desprinderea în legile firii, reprezintă
motivația plecării, întru găsirea împăcării şi liniştei: ,,Eu
mă duc, Domnul mă cheamă, / De nimica nu mi-e
teamă, / Că eu mereu m-am rugat / Şi Domnul m-a
ascultat." Apoi, voința de continuitate a lumii, în
dincolo de plecarea d'albului de pribeag este tot o
coordonată statornică a omului pământului: ,,Dumnezeu
să-i dea putere" se adresează bărbatul soției ce rămâne
cu gravă îndatorire: ,,zile lungi şi mângâiere, copilaşii să
ți-i creşti / După legi Dumnezeieşti / Şi să nu mai
necăjeşti!".
Creații ale semenilor, aceste cântece, aşa cum s-a
sugerat deja, sunt în fapte menite să pună în lumină
personalitatea plecatului şi umbra de tristețe ce o lasă în
urmă. Iar în ansamblul lor, aceste cascade expresive îşi
au menirea de a purta prin lume, învăluit în taine şi
sacralitate, ideea că moartea este totuşi neîmpăcare şi
grea renunțare la marea minune oferită omului de
ordinea divină: viața, cu a sa corolă, nicicând posibil să
fie pe deplin împlinită în grăbita noastră trecere.
Cântecul cel lung este de asemenea un moment
ritualic de o mare solemnitate, sinonim cu Cântecul
Zorilor, moment în care se şi cântă de un grup de femei.
Cântecul este şi el contaminat de motive provenind mai
ales din balade şi colinde. Astfel, cearta dintre soare şi
moarte aminteşte cearta dintre sora-soarelui şi sora-
vântului, prezentă în cântecul ritualic de seceriş "Dealul
Mohului": "Soarele-a strigat / Tare supărat. / Că el când
luceşte, / Lumea încălzeşte 1 Şi o fericeşte etc." În altă
variantă este prezent motivul cucului, în ceartă cu
moartea. Stările din acest concentru sunt contrare, într-o
posibilã convergență: ,,-Haide, cuce, sã schimbăm /
Graiul meu cu graiul tău. / -Ba eu, moarte, n-oi schimba
/ Cã tu numai rău mi-i da: / Eu dau lumii soarele, / Tu
dai Iăcrămioarele / Eu dau râs şi dau noroc / Tu, moarte,
pară de foc”.
Motivul vămilor, pe care mortul urmează sã le
treacă se concretizează în solicitarea adresată
defunctului de a-şi lua o parte din a sa agoniseală pentru
a-şi plăti darnic trecerea în ceea lume: ,,Ia-ți grâu bun,
omule drag, / Şi căciula de pe prag. / Ia-ți şi brânză şi
făină / Cã ne-ai lăsat lada plină."
În alte variante, Cântecul Zorilor ca o
componentă a Cântecelor de iertare sau Cântecelor
țărânii, cum se întregesc aceste creații într-un concentru
anume, însumează în el motive care reprezintă însuşi
itinerariul străbătut de d'albul pribeag: izvorul, marea
fără nume, "Marea de cea parte / Care moartea-mparte /
Şi lumea desparte". Sunt, deci motive de o mare
acuratețe conceptuală şi elevație psihică. Astfel, sufletul
mortului: "Suflet despărțit, / De lume mâhnit" ajunge la
"marea" pe care n-o poate trece fiindcă "Vine marea-
mare, / Mare tulburoasă, / Vine greu urlând, / Lumea
înspumând". Imaginea "marea-mare", în contextul dat,
ca forță primordială, pare că semnifică gestul-durere, de
refuzul trecerii. În plan compozițional, străbaterea
întregului spațiu poetic menționat este ilustrat printr-o
bogată recuzită poetică, împrumutată mai ales din basm,
amplificându-i astfel valențele simbolice. Respectiva
recuzită se dovedeşte astfel a fi una din componentele
amplelor reprezentări primitive ale omului asupra lumii,
moduri empirice prin care el şi-a explicat existența,
până la întâlnirea cu viziunea creştină. Iar pentru
valoarea imagist-poetică a reprezentărilor din acest
concentru, ne simțim îndatorați să marcăm întregul
scenariu. Astfel, sufletul mortului ajunge la "bradul
zânelor", căruia i se cere să fie punte în spațiul celor
douã lumi. Şi aici, invocația curge într-o formulă
poetică baladescă: "Brade, să-mi fii frate / Şi întinde-ți
tu, întinde, / Să le poți cuprinde / Vârfurile tale, / Marea
de cea mare / Care lumi le are." Piedicile greu de trecut
aparțin tot lumii fabulosului. Astfel, se opun în ordine:
"Roşul şoimuleț / Cu ochii semeți", care a împuiat
"Vidra Iătrătoare / De oameni pânditoare" şi "Galbena
şerpoaică" la un loc, agenți malefici care vor speria pe
mort, care "în mare va cădea", oprindu-i-se astfel
reîntoarcerea.
Peisajul edenic, unde va ajunge sufletul mortului,
după trecerea "mării făr' de nume", expresia spațiului
adimensional, este întregit de imaginea "lină fântână"
sau "fântână odihnă", spațiul neîntoarcerii; în concept
creştin reprezentând lumea de dincolo, veşnic încifrată,
pentru omul pământului.
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

59
Douã cântece, culese din spațiul transilvănean,
completează, de altfel, repertoriul din '''Cântecele
ţărânii" (24). Întâiul, este o invocare a "fântânii":
Fântână, fãntână, /Fie-ți apa lină, /Spală-i dusului
/Drumul plânsului! / Dă-i izvoare reci, /Puntea să-mi
treci! /Nu mi te seca, /Nu te tulbura! /Fântână, fãntână
/Steie-ți apa lină, /Că mi l-ai oprit, /Mi l-ai ostoit, /De
sete şi greu, /Pe drag omul meu! /Fântână-odor, /De la
cap de nor /Spune-le şi lor, /Că el s-a trecut, /Şi că te-a
durut, /Greu că te-a durut! /Da tu să rămâi, /Lacrimă de
pâne /Reazemul de mâne!
La fel, invocarea bărbatului: „Bărbate, pârâu
secat /La mult greu tu m-ai lăsat, /Să-ți greblezi drumul
bătut /Şi n-am fost cât aş fi vrut /Să te strig cu voce
plânsă /Tu să-ți ai grăirea stinsă /Din gură sã nu-mi
cuvânți /Din vorbă să nu mă-nfrunți, /Să nu-mi cânți ce
mi-ai cântat, /Să n-auzi ce am cuvântat /Că-n făclia ce-
am aprins /Chipul la un loc ți-am strâns /Cu lacrimi cât
duce-un nor /Pământu-ți fie uşor, dragule!”.
Dar ritualul funebru îmbracă, poate, cea mai
mare solemnitate atunci când defunctul este un tânăr sau
o tânără. Moartea, în acest caz, la modul alegoric
îmbracă aspectul de nuntă. Feciorul devine tânăr mire,
iar fata tânără mireasă. Dusul mortului, de asemenea,
include în cadrul ritualului înmormântării o serie de
practici ajunse la noi din negura timpului. Purtatul în car
tras de boi cu saschiu în coarne, urmat de femei şi
bărbați. Sau, în cazul tinerilor, căIăraşii, feciori călări
care duceau steagul ca la nuntă. Toate aceste asamblări
de scenariu îşi găsesc explicația în vechile practici, chiar
precreştine, cu tendința umanizării desprinderii de lume,
a prelungirii cât mai mult posibil a iluziei că totul nu e
altceva decât o simplă călătorie ce se petrece aievea.
Funcțiile apotropaice ale acestor cântece şi ritualuri
sunt, în fapt, dovezi certe că motivele care circulă în
contaminări de tot felul ne trimit către lumea dacică, în
care cultul soarelui, al morților şi al pământului s-au
îngemănat într-un univers cosmogonic, de care sufletul
românesc nu e străin. Astfel, subliniind specificul
cântecelor funebre ca o constantă specific românească,
Ovidiu Bârlea le indică ,,0 proveniență străveche, din
epoca formării poporului român ( ... ) care s-a dezvoltat
pe acelaşi teritoriu, susținut de o forță spirituală ce nu a
cedat în fața eroziunii timpului" (25).
Desigur că noi nu ne-am propus epuizarea
întregului repertoriu ce-l implică universul ritualic al
„trecerii”, dar cele incluse îşi găsesc motivarea în a
dovedi aspectul esenţial ce l-a implicat incursiunea
noastră: Zorile, zăuritul şi repertoriul adecvat.
Zorile, ca fiinţe ale imaginarului ritualic de trecere
sunt, deci, sfătuitoarele divinatorii ce conduc pe defunct
„în ceea lume”, printr-o ordine firească a integrării sale
în cosmosul imaginar, construit de un popor, a cărui
existenţă, în spaţiul Danubian-Pontic, dăinuie sub
semnul unei „ritualici” care face posibilă continuitatea
generaţilor sub binecuvântarea părinţilor şi
străpărinţilor.

Bibliografie:

1. Delia Suiogan, Simbolistica ritualurilor de trecere…,
Editura Paideia, 2006, p. 198.
2. Luiza Maria Dumitrescu, Sacrul monstruos-
mitologie, mitoistorie, folclor românesc, Editura
Paideia, 2007, p. 140.
3. Delia Suiogan, op.cit, p.198.
4. Micea Eliade, Mituri,vise şi mistere, Editura Univers
Enciclopedic, 1998, p. 238.
5. Delia Suiogan, op. cit. p. 198.
6. Ursitoarele şi Zorile- zeităţi ale destinului, în Clipa,
febr. 2o11.
7. Vezi: S. Fl. Marian, Înmormântarea la români,
Editura Grai şi Suflert- Cultura Naţională, 1995.
8. Iordan Datcu, Dicţionarul Etnologilor Români,
Edeitura Saeculum I.O., 2006, p. 562.
9. S. Fl. Marian, op. cit., p. 149
10 Ibidem
11 Romlus Vulcănescu, Mitologia…,p. 190.
12 Ovidiu Bârlea, Folclor Românesc, Editura
Minerva, 1981, pp. 446-.447.
13 Ibidem
14 Ibidem
15 Jean Chevallier, Alain Gheedrbrant, Dicţionar de
simboluri, Vol. 3, Editura Artemis,1995, p. p. 56-
57.
16 Da Botta, Unduire şi moarte, în Elogiul
folclorului românesc, Editura Pentru Literatură,
1963, p. 556.
17 Gherasim Rusu Togan, Apa-stare de oglindă,
Fundaţia Culturală Libra, 2oo3, p.41.
18 Jean Chevaluier…Op. cit., p. 364.
19 Textul este preluat din : Delia Suiogan, op. cit.
20. Mircea Eliade, "Aspecte ale mitului", Editura Univers,
Bucureşti, 1978, p.160
21 Nicolae Bot, "Contribuții la cântecul zorilor" în
anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1961-
1964, Cluj,
1966, p.464.
22 Nicolaie Bot, "Cântecul de priveghi din Valea
Girgiului" în Anuarului Muzeului etnografic al Transilvaniei
pe anii
1971-1973, Cluj, 1973
23 Ovidiu Bârlea, "Folclor românesc", voI. I, Editura
Minerva, 1971, p.472
24 Culegeri aparținând autorului
25 Ovidiu Bârlea, op.cit. p. 472.












SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

60
Petrache PLOPEANU














Paznicul dintre lumi


— Ce naiba sunt astea? Glasul bătrânului tremura de
surprindere la vederea lighioanelor care se strânseseră
parcă speriate la capătul celălalt al bazinului. Semănau
cu niște femei, dar, și aici pe Sache Preotu începu să-l ia
cu o sfârșeală rea de la burtă, din apa limpede se ițea,
mai jos de țâțele lor cam cu o palmă jumate, un fel de
veșmânt care avea culoarea tablei zincate. Semăna cu
bulendrele alea de le purtau fetișcanele de pe la
televizor, care se bâțâiau de colo-acolo mai mult
despuiate, un fel de diftină cu sclipici pe ea. Moșul își
trăsese pălăria pe ceafă și se holba la arătări, uitând să
mai tragă din țigara groasă, făcută chiar de mâna lui.
„Ce alea-s țigări, zicea el cui stătea să-l asculte despre
cele fine pe care le fumau ceilalți, alea-s bețe de chibrit.
Mahoarcă băiete, cu asta m-am făcut mare, cu ea am
făcut și Războiul”. Acum trabucul make made îl
dogorea lângă degetele noduroase, făcându-l să-și
încrețească fruntea, dar era prea uimit să-și dea seama
de unde venea suferința aceea, pentru a o curma. Privea
prostit la animalele din apă, gândul său nu-l lăsa să le
numească totuși femei, chiar dacă aveau chipuri de
tinere fete de măritat și țâțele lor tresăltau ațâțător, cu
stropii de apă prelingându-se la fel ca la fetele pe care le
mai vedea pe furiș, ascuns în stufărișurile de pe malul
gârlei.

Ceilalți îl priveau, prăpădindu-se de râs, pe moș
și-și făceau cu ochiul unul altuia, arătând cu privirea
rotită de la el la apă.
— Draci, rosti acesta după o vreme și-și rupse privirea
de trupurile ciudățeniilor din bazin, coborând-o spre
degetele cu care ținea țigara grosolană al cărui scrum
viguros ajunsese să-i ardă pielea. O aruncă pe nisipul
din jurul bazinului, totul însă cu mișcări încete, parcă în
transă. Draci, repetă el fixându-și din nou ochii
încercănați de numeroase riduri pe trupurile ființelor
nemaivăzute și frecându-și arsura de la degete.
— Ei bre moș Sache, o să zici și dumneata ca în bancul
acela cu țăranul care vede pentru prima oară o girafă:
„așa ceva nu există”! Era domnu’ Mercan acela care
vorbise, inginerul care avea în grijă ferma șefului ăl
mare, domnul Vasile, senatorul. Da’ uite că există. Și nu
numai că există, da’ matale o să ai grijă de ele. Rostise
„ele” privind spre grupul celor trei, el le numea
„peștoaice”. Moș Sache deși auzise spusele inginerului
nu le simțise încă înțelesul. Acesta avea să vină după
câteva clipe.
— Cum adică dom’ inginer? Ce să fac eu cu…, cu…,
amâna rostirea cuvântului pe care nu-l găsea, astea,
vorbi într-un sfârșit. Nici nu știu ce Dumnezeu sunt,
darmite să știu ce să fac… cu ele. Se feri parcă să le dea
un nume precis, ca și cum avea în el o teamă că acela s-
ar putea întrupa chiar în grozăviile pe care mintea sa le
imagina, chiar dacă habar nu avea de ideea de
imaginație. Sau or fi vreun fel de porci de-ăia de mare?
Cu porcii am trăit o viață întreagă, dacă or fi și porci de
mare, m-oi ocupa și de ei… Inginerul, urmat de ceilalți,
tehnicianul piscicol Vasilache, medicul veterinar Herdeș
și doi șoferi de pe auto-cisterne hohotiră din nou,
amuzați de ceea ce li se părea lor, fantazările moșului.
— Nu sunt lei de mare moș Sache, accentuă inginerul,
așa li se spune animalelor ălora, nu porci, lei de mare.
— Că mi-s lei, că mi-s porci, mie mi-e totuna, da’ dacă
spui matale că nu sunt, atunci nu sunt… Da’ ce sunt, că
trebuie să fie și… ele ceva…, ai? Mercan, rămase puțin
pe gânduri formulând un răspuns pe înțelesul bătrânului.
Fusese și pentru el greu de acceptat că existau asemenea
ființe, dar pus în fața evidenței, nu avusese încotro.
— Sirene moș Sache, sirene! Moșul rămase puțin
derutat, se scărpină în ceafă, dându-și din nou pălăria pe
ochi, așa cum o purta mereu pentru a-și feri ochii de
dogoarea soarelui.
— Adicătelea din alea ca la Grivița, la cefere? Cu greva
lu’ Vasile Roaită?
— Nu bre moșule, alea sunt niște țignale, fluiere mai
mari, astea sunt, vezi și dumneata, ființe vii, aproape
omenești. Da’ nu sunt de pe la noi, nici eu nu știu precis
unde au fost prinse… Cred că undeva prin Marea
Baltică, ăia au multe legende despre sirene, mai știu eu,
făcu inginerul îndoindu-se și el de cele spuse. Senatorul
Vasile îi ceruse doar să amenajeze bazinul și-i dăduse
câteva informații succinte despre sirene. Cât despre
scopurile senatorului, ce voia el să facă cu sirenele,
acesta nu scăpase nici un cuvânt. Toată lumea își dădea
de aceea cu părerea.
— Și eu ce ar trebui să fac? Eu mă pricep la porci dom’
inginer, nu la… sirene. Auzi, sirene! Dădu ocol
bazinului, care, tot să fi avut vreo sută de metri pătrați.
La zece metri de suprafața apei se ridica un acoperiș din
tablă pe un tavan de scânduri de brad, care acoperea
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

61
jumătate din bazin. Atât în zona acoperită cât și în
partea opusă, pe malul unde fuseseră turnate câteva tone
de sfărâmături albe de marmură, erau așezate podețe
joase din lemn. Întregul bazin era împrejmuit de două
șiruri de garduri, unul la cinci metri de bazin, celălalt pe
la o sută de metri. Între cele două garduri se înălțase o
vegetație deasă îngrijită precar. Lângă al doilea gard, în
exterior, se ridica un gard viu, care îi împiedica pe cei
de afară să vadă ce se
petrecea în interior.
Moș Sache Preotu
cunoștea locul, aici
fusese, la începuturile
îmbogățirii senatorului,
o casă rustică de
vacanță, iar bazinul
fusese inițial piscină.
Întreaga zonă
împrejmuită și
neîmprejmuită, câteva
zeci de hectare, îi
aparținea de fapt senatorului, străinii fiind descurajați să
pătrundă aici. Moșul nu mai fusese de multă vreme pe
aici și vedea acum cu mirare schimbările făcute.
— O să rămâi în Casă moș Sache. Ai aici de toate și
pentru dumneata și pentru peștoaice.
În fosta casă de vacanță spațiul fusese amenajat
pentru ceva ce Sache Preotu nu pricepea pe deplin.
Pentru el, paznicul, care trebuia să schimbe turmele de
porci cu cele trei sirene, erau suficiente provizii în
cămară și în bucătărie în cele două frigidere mari.
Pentru hrana sirenelor, îl dăscăli inginerul, avea pește
viu în cisterna uriașă instalată pe patru picioare solide în
fosta sală de jocuri, din care fuseseră scoase mesele de
biliard și de tenis și jocurile mecanice. Tot aici se găsea
și stația de pompare a apei din și în bazin. Bătrânul
trebuia să pornească de două ori pe zi pompele pentru a
reîmprospăta apa. Era apă de mare își dădu el seama
după mirosul de alge pe care îl percepea în aer. Nu
putea să primească persoane străine decât însoțite de
inginerul Mercan sau cu voie de la el.
— Dacă ai probleme, adăugă inginerul pregătindu-se de
plecare, îmi dai telefon și mă chemi. Aa, se opri parcă
stânjenit de ceea ce avea să spună, vezi că o să vină din
când în când băiatul cel mic al domnului senator. Atunci
fă-ți de lucru la televizor, o să-ți spună el când pleacă.
Nu-i pune întrebări de nici un fel și lasă-l să facă ce
dorește. Aproape ce dorește, completă inginerul…
Ultimele vorbe ale inginerului îl nedumeriră și mai mult
pe bătrân, dar se abținu să întrebe ceva. Or fi știind ei
domnii ăștia despre ce este vorba. El o să-și vadă de
treaba sa, despre care încă nu știa prea mare lucru.
Restul nu-l interesa.
Năstase Preotu, sau Sache cum îi spuneau toți
oamenii din sat trăia singur după ce nevasta lui se
prăpădise cu mulți ani în urmă. La cei șaptezeci și cinci
de ani ai săi, dădea dovada unei vigori aspre, ieșite din
comun. Oamenii îi spuneau „moș” mai mult pentru a se
supune unor obiceiuri pe care vremurile trecute le
ceruse, dar trupul său vânos, drept, obrazul său dârz și
ars de soare, udat de ploi și bătut de vânt, ochii săi
albaștri întunecați umbriți de chica de păr încă negru,
mai făceau femeile să întoarcă după el capul, atunci
când îl întâlneau pe uliță. Avea trei băieți care plecaseră
însă destul de timpuriu din țară tocmai în America. Îi
trimiteau de acolo bani și câte o fotografie, două, din
când în când, iar o dată la trei ani veneau să-l vadă. Nu
era un om pe care sentimentele să-l stăpânească, dar nu-
și refuza uneori câte o lacrimă la mormântul femeii sale
sau atunci când mai vorbea cu unul sau cu altul dintre fii
sau nepoții săi. Nu avea prea multă carte, dar viața îl
învățase să trăiască într-o luciditate pe care nu mulți o
aveau, chiar și dintre cei mai tineri ca el. Fusese de când
se știa paznic și totodată îngrijitor la turmele de porci,
fie ale tatălui său, fie ale ceapeului, pe vremea
comuniștilor, fie la acelea ale viitorului senator Vasile
pe care îl știa de când îl născuse lelea Constanda.
Cunoștea animalele acestea lacome și se atașase de ele.
Știa să se detașeze pe de o parte de faptul că erau
animalele lângă care își dusese aproape întreaga viața și
că trăiau și ele în felul lor porcesc și, pe de altă parte că
șuncile și cârnații erau făcute din carnea acestora și erau
mâncate de oameni și bineînțeles și de el. Nu-și făcea
niciodată reproșuri, nu simțea niciodată vreun sentiment
de vină, nu avea nicio remușcare. Își spunea că așa
trebuie să fie lucrurile, că așa le pusese Dumnezeu în
albia lor firească să curgă la vale.
Noua lui ocupație, sau mai bine zis, subiectul
nou al vechii sale ocupații, sirenele, îl nedumerise la
început, dar zilele treceau și el începea să se
obișnuiască, așa cum se obișnuise cu diferitele rase de
porci pe care le păzise și îngrijise ani de-a rândul. De
două ori pe zi dădea drumul la pompe până când vechea
apă era înlocuită cu alta, trasă, presupunea bătrânul, prin
conducte îngropate în pământul nisipos, chiar din marea
care își alerga norii și valurile la nu mai mult de zece
kilometri. Le hrănea aruncându-le pești vii direct în
bazin, până când ciudatele făpturi îl arunca din nou pe
mal doar muşcat sau chiar întreg. Știa atunci că s-au
săturat. Când le era foame scoteau sunete gângurite, dar
care nu semănau cu cele scoase de copiii mici; era
altceva, diferit, mai melodios, ca și când s-ar fi rugat de
el să le ia în seamă. După ce-și termina treburile se
așeza pe un șezlong tras aproape de malul bazinului, la
umbră și le urmărea cu privirea până vreo altă treabă
trebuia să fie făcută sau până când soarele apunea, se
făcea noapte și fetele mării se ridicau cu partea de sus a
trupului pe grătarele înclinate ce intrau în bazin, partea
de jos, aceea de pește ținându-și-o în apă și dormeau.
Sau așa credea el.
Le privea formele feminine și trupurile de fete
coapte, le asculta graiul pe care îl șuierau până nu mai
făcea nicio deosebire între glasul lor și acela al brizei.
Ziua se zbenguiau la fel ca fetișcanele din sat, se alergau
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

62
dintr-un capăt în altul al bazinului, aruncau cu apă una
asupra alteia. Dacă nu le-ar fi văzut coada de pește
strălucitoare în bătaia soarelui, moș Sache ar fi spus că
toată treaba cu sirenele era o șmecherie și că alea erau
de fapt fete aduse cine știe de unde, care aveau să-și
lepede la un moment dat pielea lor peștească. Când cele
trei ființe se încingeau prea mult în joaca lor tinerească
bătrânul le mustra ușurel, ca și când ar fi avut în față trei
neastâmpărate.
— Eiii, fetelor, potoliți-vă că iau jordia și vă încing cu
ea acum, rostea el fals serios, bucurându-se în sinea lui
de veselia lor. Viața lui nu fusese una grea, dar nici una
prea plină de bucurii. Se însurase de tinerel cu o fată
care-i plăcuse, făcuseră împreună trei băieți zdraveni, îi
crescuseră împreună, apoi nevasta lui se stinsese, dar
nu-i pricinuise o durere mai mare decât aceea pe care el
o aștepta. Știa că viața își cere drepturile. Te naști,
trebuie să mori că altfel toate ar fi anapoda, s-ar încălca
legile lui Dumnezeu și ale oamenilor. Era împăcat cu
ideea că mai are de trăit câțiva ani și se va duce și el
dincolo, alături de ceilalți ai săi care plecaseră mai
devreme. Așa trebuia să fie! Privind pe cele trei, se
obișnuise deja să le spună fete, cum își petreceau zilele
într-o veșnică veselie, ridurile adânci ce-i brăzdau
fruntea și obrajii începuseră să i se întindă. Îngândurarea
și preocuparea din ochii săi se topeau la auzul trilurilor,
ciripitului și gânguritului fetelor. Așa cum se obișnuia
cu porcii săi, dar aceștia nu erau preocupați veșnic decât
de hrană, cât mai multă hrană – se alergau și ei, dar
pentru a-și lua unul altuia mâncarea, scoteau și ei tot
felul de sunete, dar toate erau grohăituri de un fel sau
altul, se odihneau și ei, dar odihna lor era una
nesimțitoare, a slăninii care se cocea la soare în nămol -,
se obișnuia cu sirenele. Rareori le spunea sirene, mai
mult atunci când dialoga în gândurile sale cu inginerul
Mercan. Nevasta îi dăduse trei băieți, acum la bătrânețe
Dumnezeu, se pare, îi dăduse trei fete, pe care le dorise
întotdeauna. Îi ascunsese nevestei sale că ar fi dorit în
locul băieților fete, dar mulțumise lui Dumnezeu pentru
tot ce-i dăruise și nu se înfuriase împotriva vrerii sale.
Din monotonia veselă a zilelor îl scoase sosirea
într-o seară la Casă, a lui Sorin, fiul mai mic al
senatorului, împreună cu încă doi prieteni. Erau cu chef
după ce, profitând de zona pustie, destupaseră pe drum
o sticlă de palincă. Efuziunile zgomotoase îl îndepărtară
pe bătrân, dar nu deschise televizorul, ceva
îndemnându-l să stea cu ochii pe cei trei tineri. Ferit de
ei, îi vedea din întuneric cum fluierau surprinși pe
marginea bazinului. Priveau la cele trei sirene cu ochii
arși de o febră ciudată, bătrânul le vedea chipurile
schimbându-se, le vedea tremurul nerăbdător al trupului
și exclamațiile șuierate gutural, parcă ceva li se pusese
în gât și nu mai puteau respira. Cele trei ființe din bazin
învățate cu bătrânul, nu erau speriate, dar pe fața lor se
așternuse o mirare aproape umană și un strop de
neîncredere, ca și cum ar fi știut despre ceva ce avea să
se petreacă, dintr-o altă lume dincolo de putința omului
de a privi. Se strânseseră una în alta în mijlocul
bazinului ca și cum acel loc le-ar fi putut apăra de ceea
ce văzuseră ele în mintea şi trupul bărbaţilor beţi..
Mai întâi Sorin, apoi ceilalți doi, în chiote
victorioase de oameni beți, își scoaseră tricourile și-și
deteră jos ginșii, apoi au rămas complet goi. Ființele din
bazin erau încă liniștite, dar tot mai des căutau cu
privirea în întuneric, așteptând parcă un ajutor de
undeva. Bătrânul, prin cine știe ce fenomen care crea o
legătură dincolo de specii, parcă simțea frământarea din
mintea fetelor sale, percepea spaima ce le cuprindea
treptat, deșteptând şi în el şi în ele terori mai vechi, pe
care le credea uitate de mult. Ieși la lumină și i se adresă
lui Sorin de pe marginea bazinului:
— Domnu’ Sorin, am ordin de la dom’ inginer Mercan
să am grijă de… sirene, adăugă după o clipă de ezitare.
Nimeni nu trebuie să le facă vreun rău…
— Ce… moșule? Cine dracu… e ingineru’ Mercan, hă,
hă, hă… ca să-mi spună... mie, ce să fac… Gângăveala
lui de om aproape beat i se adresa cu ultimul rest de
aroganță. Râse dezlănțuit împreună cu ceilalți doi. Să
ai… grijă? Avem noi… grijă de ele… bă… moșule…
He, he, he… Avem noi… grijă de ele… imediat. Yes
men!
— Vă rog domnu’ Sorin, o să am probleme, zău așa…
— O să ai… probleme… dacă mă mai… freci mult la
cap, moșule! Du-te, hai, şi văzând ezitarea bătrânului
strigă la el, șterge-o dracului de aici, înjură el
surprinzător de fluent, ca și cum furia l-ar fi limpezit
oarecum la minte. Șterge-o mumio, urlă el scos din
minți, văzând nemişcarea celuilalt și aruncă sticla pe
care o ținuse în mână după el. Bătrânul se feri la timp,
nu mai spuse nimic, privi la fete, le surprinse privirea
rugătoare, dar știa că nu poate face altceva. Plecă spre
telefon. În urma sa cei trei izbucniră în urlete și chiote,
sărbătorindu-și victoria împotriva paznicului. După care
săriră într-o împroșcare generalizată în apă.
Telefonul făcea apel dar nimeni nu ridica de
dincolo receptorul. Era un telefon fix din anii ’90, anii
îmbogățirii și ascensiunii rapide a viitorului politician.
Formă încă o dată numărul, strângând cu putere
receptorul în timp ce sunetele stranii pe care nu le mai
auzise niciodată îi străpungeau urechile. Un gând absurd
îi brăzdă conștiința: „sirenele lui Vasile Roaită, sirenele
lui Vasile Roaită”… Tresări. Cineva îl striga din
receptor.
— Alo, alo! Moș Sache, moș Sache! Ce Dumnezeu se
petrece acolo?!
— Ah, dom’ inginer. Dom’ inginer, a venit Sorin,
băiatul domnului senator… Cu încă doi… Și s-au
dezbrăcat și au intrat în bazin peste fete… peste
sirene…
— Ce-au făcut, strigă total dezorientat inginerul Merca,
au intrat în bazin? Ce drac… Oamenii ăștia sunt nebuni
de legat! Tas-u aduce sirene, fis-u se culcă cu ele…
Familie de nebuni, de animale… Furia inginerului se
revărsa din telefon, ca un fluid care îi alimenta
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

63
bătrânului propria-i mânie împotriva unei asemenea
nelegiuiri. Spune-le că m-ai chemat și că îl înștiințez
imediat pe domnul senator… Și vin imediat și eu.
Strigătele bărbaților deveniseră paroxistice, iar
pe lângă ele se distingea un sunet continuu, neomenesc,
care îi pătrundea în creier nu numai în urechi și dintr-o
dată simți altceva, o durere nepământească, o tristețe
nemărginită și o privire deschisă spre altceva ce nu știa
că există, o chemare spre altundeva infinit. Și bătrânul
văzu fără să-și dea seama ce este, ca într-un vechi film
pe care-l văzuse la căminul cultural, frânturi de imagini
cu oameni cunoscuți și necunoscuți, imagini derulate ba
iute, ba încet. Văzu un accident de mașină și pe băiatul
senatorului trântit gol la pământ și însângerat și pe cei
doi prieteni ai săi la fel goi, încercând disperați să iasă
de sub automobilul contorsionat care începuse să ardă, îl
văzu pe senatorul Vasile îmbrăcat în negru și un grup de
bărbați venind spre Casă și le știu gândurile de furie și
ucidere; îl văzu pe inginerul Mercan pe un pat de spital
cu tuburi de cauciuc vârâte în nas; frânturi de imagini,
ca într-un film alb-negru. Se scutură neînțelegând ce se
petrece cu el. Stătu câteva clipe să-și revină și-și aduse
aminte spusele inginerului. Ieși grăbindu-și pașii și o
scenă animalică i se înfățișă ochilor: fiecare bărbat ținea
în brațe câte o sirenă și cu mișcări dezordonate încerca,
asta își dădea seama bătrânul, să o siluiască. Văzuse în
Război fete și femei siluite de soldații tuturor națiilor.
Nici unul nu se deosebea de celălalt în această răutate
împotriva firii umane. Uită unde se află, cine era și urlă
cu un glas pe care nu și-l recunoscu. Un glas ca un răget
de panteră. Undeva în străfundurile memoriei sale
ancestrale știa că acela era adevărul. Bărbații din bazin
lăsară din brațe sirenele și-și întoarseră fețele
înspăimântate dintr-o dată către el. Bătrânul rânjea
neomenesc, mișcările sale erau line ca acelea ale unei
feline, pășea peste pietrișul alb, iar pielea-i neagră avea
sclipiri de abanos. Dintr-o dată fu apă și foc și furia sa îi
aruncă pe cei trei din bazin, departe de fetele lui, de
trupurile acelea rănite, de mințile acelea pe care nu
îndrăznea încă să le creadă nepământene.
Terorizați de ceea ce vedeau, de ceea ce
simțeau, cei trei o luară la fugă spre automobil. Peste
câteva clipe se auzi zgomotul motorului ambalat la
maxim de un picior mânat de o frică nebună, iar mașina
săltă scârțâind din pneuri, ca și cum s-ar fi aflat la o
cursă a morții. Alte minute și liniștea se înstăpâni peste
tot. Doar greierii și suspinul sirenelor o tulburau.
Bătrânul se așeză încet pe marginea bazinului, cu
lacrimile curgându-i peste obrajii ridați brusc.
— Dragele mele, dragele mele fetiţe, iubitele mele… Ce
v-au făcut nebunii ăia, nebunii… Întinse mâinile și ele
veniră către el. Îl prinseră de mâini și-l traseră ușor în
bazin alături de ele. Trupurile lor tremurau încă, dar
simțea un alt fel de tremur, în mintea sa, în inima sa, în
pântecul său, în mușchii și oasele sale. Suspinele lor
umane se stinseră deja și un acord necunoscut îi inundă
mintea și inima. Le înțelegea cumva nepământesc, le
iubea nepământesc, le dorea la fel de nepământesc și
știa că el și ele fac parte în acea clipă din ceva nenumit,
din ceva care venea dintr-o altă lume, a zeilor. Trăia
ceva ce nu putea să trăiască fiind doar om, simțea ceva
ce nu putea simți un om și putea să facă ceea ce un om
nu putea. Și atunci deveni conștient de prezența
inginerului Mercan. Acesta stătea pe malul bazinului și-l
privea cu ochii larg deschiși nevenindu-i a crede ceea ce
simțurile îi ofereau.
— Dumneata ești moșule? Întrebă șovăind, parcă
nevenindu-i a folosi aceleași cuvinte pentru a vorbi cu
bărbatul din bazin. Sache Preotu mângâie pe obraz pe
una dintre sirene și se ridică ușor, întinerit pe mal.
— Eu sunt dom’ inginer, sau poate nu mai sunt eu.
Toate s-au învălmășit în mintea mea și nimic nu mai
este liniștit. Privirea inginerului la marginea terorii,
stăruia pe trupul paznicului. Îi recunoștea trăsăturile, dar
dincolo de ele se ridicase în fața sa un bărbat în
plinătatea forței sale, cu chipul neted, cu torsul viguros,
parcă sculptat în marmură. Și vorba îi era altfel, mai
plină de înțelesuri, mai legată și înțeleaptă… Continuă
după câteva clipe, cu apa șiroind de pe trupul său. Au
fost aici Sorin împreună cu încă doi prieteni de-ai săi.
Le-au rănit. Întoarse privirea spre cele trei sirene care îi
priveau și ele liniștite, dar o liniște necunoscută până
atunci de inginer. I-am obligat să plece. Asta-i tot.
Inginerul tăcea, dar ochii săi scormoneau dramul de
luciditate care îl mai ținea legat de realitate.
— Ce s-a întâmplat aici moșule? Reuși să rostească într-
un târziu, răstimp în care nici unul nu se mișcase din
locul său.
— Zeii știu, inginerule, eu nu pot să spun altceva. Și zeii
îi pedepsesc aspru pe aceia care încearcă să pătrundă cu
silnicia peste lumea lor… Cei trei nu pot scăpa de
pedeapsa lor… și nici eu nu mai pot face nimic pentru
ei… mai adăugă el și se întoarse cu fața spre bazin. Ele
nu trebuie să mai sufere niciodată. Nu știu cum, dar sunt
hotărât să nu mai las pe nimeni să le facă vreun rău.
Oamenii sunt răi și când au motiv și când nu au. Ai
grijă, vor veni și după tine.
Visul lui Năstase Preotu se transformă în
realitate. Cei trei tineri, beți, fugind de pantera care li se
arătase ca o grozăvie de neînțeles, aruncați de apa care-i
încinsese și-i vârtejise în bazin, înnebuniți de spaimă,
intraseră la câțiva kilometri de Casă într-un salcâm
singuratic, chemați parcă de un cântec ce îi lega de un
alt tărâm. Toți comentatorii remarcau ciudățenia
faptului. Sorin murise imediat, se pare. Imaginile
fuseseră prezentate pe toate canalele de televiziune iar și
iar, dar, doar o obscură televiziune de apartament le
dădu necenzurate, toți putând să vadă trupul gol al
băiatului senatorului, însângerat. Senatorul Vasile era
omul unui important partid și camerele de luat vederi
insistau pe figura lui îndurerată, încercând să scoată
rating și din această tragedie. Nimeni nu a realizat
atunci că era ceva, altceva decât moartea fiului, care îl
preocupa pe senator. Prietenii lui Sorin deși în comă
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

64
aveau să scape cu viață, dar puternic traumatizați și cu
șanse reduse de a mai fi ca înainte. Senatorul a reușit
abia după două săptămâni, în care cei doi se zbătuseră
între viață și moarte, să vorbească cu ei. Ce au discutat,
nu a aflat nimeni.
La Casă toate erau, aparent, ca mai înainte.
Nimeni nu venise să discute cu Năstase Preotu, nici din
partea senatorului și nici alții. Inginerul Mercan îi
dăduse telefon, surescitat, imediat după accident, să-i
anunțe vestea teribilă. Năstase tăcuse și doar la
insistențele inginerului repetase ceea ce-i spusese în
ziua accidentului: „ai grijă, vor veni și după tine!”. Nu
mai adăugase nimic și închisese telefonul surd la
rugămințile celuilalt, îngrijorat de toate câte se
petrecuseră, dar mai ales de propria lui soartă, deslușită
ermetic de paznic.
Sirenele își pierduseră zburdălnicia pe care o
avea înainte, iar Năstase surprindea uneori pe fețele lor
strălucitoare, umbre pe care nu le văzuse niciodată. Se
surprindea pe sine altfel de cum se știa, se privea în
oglinda mare din holul Casei și nu-i venea să creadă
ceea ce vedea. Bătrânul lăsase locul unui bărbat în plină
floare a vârstei, așa cum fusese el la patruzeci de ani,
dar acesta avea ceva în plus, o aură pe care o simțea și o
vedea înconjurându-l ca o pavăză. Dar mai erau și
unduirile luminii și ale umbrei pe trupul său, acele
treceri neștiute și necunoscute de la ceea ce era la ceea
ce putea fi, iar acest sentiment al unei metamorfoze în
orice ar fi dorit, devenea pe zi ce trece tot mai puternic.
Se înțelegea cu sirenele fără gesturi și fără cuvinte. Ele
pătrundeau în mintea sa și el în ale lor cu ușurință și
înțelegea că totul era ținut într-o țesătură fără margini.
Înțelegea subtil și profund resorturi, ascunse lui până
atunci, ale materiei și timpului. Știa că ele au fost
fermentul care îi dăduse o nouă formă și o nouă putere
și înțelegere a tuturor celor care existaseră, care erau și
care aveau să vină. Și mai știa că ele singure nu puteau
să facă nimic pentru a se apăra de relele oamenilor. Și-l
găsiseră, ele, fetele mării, pe el, cel care se deschise
total către mintea lor și către lumi cunoscute numai de
ele, și ele îi dăduseră puterea pe care o păstrau, nu
pentru ele ci pentru oameni ca el. Doar așa puteau fi
apărate, de către un om care, cu ajutorul lor și al altor
lumi, transgresase lumea sa stabilă în banalitatea ei, spre
alte spații stăpânite de mitic.
La două săptămâni după accident, anunțați de
un telefon al inginerului Mercan, la Casă au venit doi
indivizi necunoscuți care i-au pus multe întrebări despre
incidentul petrecut cu cei trei tineri. Năstase Preotu le-a
relatat cum se petrecuseră faptele, fără a intra în detaliile
izgonirii acestora. Cei doi au fotografiat sirenele, l-au
fotografiat și pe el lângă bazin. Placiditatea lor, nu
zâmbiseră nici măcar o dată în tot acest timp, îl
neliniștea pe Năstase. După plecarea lor i-a dat telefon
inginerului. Acesta își pierduse jovialitatea de altădată,
abia îngăima cuvintele, dar a reușit să-i smulgă o vorbă
care l-a făcut să simtă o fierbințeală de cuptor în trup
— Le vor lua… Am fost silit să le spun mai multe decât
am vrut… Nu le-am spus tot, dar… Vorbele inginerului,
care închisese telefonul fără a mai adăuga ceva, îi
dezlănțui o furie rece, de gheață, după căldura
copleșitoare pe care o simțise. Și din nou văzu grupul
celor cinci îmbrăcați în costume negre, însoțiți de alți
cinci în geci negre din piele și văzu la unii dintre ei
revolvere la brâu. Erau însoțiți de autocisterna cu care
fuseseră aduse sirenele la Casă. Și mai văzu în
străfulgerările ochiului său interior, Mercedesul
senatorului care închidea în el o mare cu talazuri de ură
și furie și dorință de răzbunare. Și mai văzu dorința
senatorului de a se folosi el de sirene pentru gândul
nebunesc al unei puteri fără margini pe care să o arunce
asupra oamenilor. Și atunci sirenele începură să țipe cu
același glas nepământesc, „sirena lui Vasile Roaită”, își
spuse el neputând să reprime ridicolul pe care-l simțea
rânjind dincolo de rațiunea sa. Altceva decât fusese
până atunci se întâmpla, căldura aceea de mai înainte îi
reveni, topi starea de gheață în care îl adusese furia,
mintea sa respinse la început focul, dar știa, ele îi
spuneau asta, că nu este decât o altă formă a sa, se înălță
într-un permanent contact cu mintea lor, percepu ființele
și lucrurile altei lumi și știu fără spaimă că dragonul îi
cuprinsese oasele și carnea și mintea. Cuprinse delicat
cu aripile sale făpturile jumătate femei, jumătate pești,
trupurile lor sclipiră în lumina ireală a soarelui și se
prinseră de spatele său puternic, brăzdat de șanțuri
osoase adânci, apoi se înălță tot mai sus, tot mai sus…
Nimeni nu a înțeles ce s-a petrecut cu echipa
venită să ia „peștii ăia uriași”, cum povesteau sătenii din
împrejurimi. Autovehiculele trecuseră spre Casă, dar nu
au mai ajuns acolo. Au fost găsite părăsite chiar în
mijlocul drumului, cu motoarele mergând și încinse de
atâta mers, sau oprite din lipsă de combustibil. Nu mai
era nici un om, nici cei zece, nici șoferul autocisternei,
nici senatorul Vasile. Ancheta deschisă după aceea nu a
putut explica lipsa totală a oricărei urme de lupte,
presupunându-se că aceștia au fost răpiți. Nici un lucru
din autovehicule nu lipsea, nu era deranjat de la locul
său. Câtva timp glumele macabre despre extratereștri au
avut o oarecare vogă, dar apoi au căzut și ele în uitare.
Doar un obscur biolog aflat la mare, detectiv în
timpul liber, venit singur la locul întâmplării, a găsit
numeroase fire de păr negru, al unui animal pe care l-a
identificat mai apoi ca fiind pantera. Unii săteni
povesteau, cui dorea să-i asculte, despre un animal,
mare, negru, care putea fi văzut, în nopțile cu lună plină,
adulmecând drumul spre Casă și dând târcoale locului
unde se întâmplase accidentul
7
.

7
Proteu este o divinitatea greacă a mării menționată de
Homer în Odiseea ca „bătrânul mării” și paznicul turmelor de
foci ale lui Poseidon. Proteu avea capacitatea de a prezice
viitorul și de a se metamorfoza, putându-se transforma în leu,
dragon, panteră, râu, copac, foc, apă, etc..


SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

65
Cărţi prezentate de...


Petre ISACHI

Nu sunt Eu, Acela sau (i)relevanţa
mitemelor personale * (2)
(continuare din nr. 34/ 2014)

Nu ştiu un alt scriitor român, care să-şi fi inclus
într-o carte, în Interpretările/ Comentariile despre el
însuşi, fragmente din propriul Dosar de Urmărire
Informativă (Nr. 1349, nume conspirativ „Sorel”), în
afara celui ce a imaginat în concurenţă cu celebra
Kakanie a lui Robert Musil, un spaţiu fictiv al disoluţiei,
numit Cretinozauria, spaţiu în care totalitarismul, ni se
spune impus cu forţa din afara ţării (se uită fabula
„Toporul şi pădurea” de Gr. Alexandresu), continuă să
creeze în spatele unui aparat constituţional (i)legal şi
foarte elaborat, neocomunismul ce naşte la rându-i
monştri politici neimaginaţi nici în ideologiile
fondatoare ale fascismului, nazismului, stalinismului,
ceauşismului etc. Cine şi de ce să fi motivat demersul
lui Viorel Savin, de a-şi include în structura noului
volum, secvenţa Comentat în D. U. I. ( pp.511- 537)?
Faptul că a fost uitat de Mihai Pelin, Constantin Aioanei
şi Vergil Chirciu care nu l-au comentat în Cartea Albă
a Securităţii. Istorii literare şi artistice, 1969-1989,
Editura Presa Românească, Serviciul Român de
Informaţii, 1996?
Să fie o lecţie de iertare creştinească, atipică,
administrată „turnătorilor” săi (spune-mi ce
„turnători” ai, ca să-ţi spun cine eşti!) şi desigur,
ipocriţilor „înregimentaţi”, impostorilor (parcă mai
mulţi ca niciodată!), ticăloşilor de tot felul? Un răspuns
la acuzaţia mai mult sau mai puţin voalată a confraţilor
scriitori, unii, care-l considerau „securist”? Să fie o
posibilă şi rafinată „explicaţie” ce ar putea să-i justifice
revolta sisifică şi problematica transfigurată în Operă,
mai ales din Evanghelia eretică… (neînţeleasă încă),
din Impostorul (nr. mare de pagini, poetica şi poietica
postmodernă, tematica complexă alungă cititorul din ce
în ce mai comod etc.), Bătrâna şi Hoţul etc.? Să acorde
V. S., „comentariilor” din Dosarul de Urmărire
Informativă Nr. 1349 o importantă credibilitate? Să fie
„Dosarul”, un document (a)tipic de o excepţională
valoare istorică? Se iluzionează oare lucidul Viorel
Savin/ „Sorel”, că pe cititorul contemporan devenit
„număr” şi bombardat cu cele mai incredibile
înregistrări şi manipulări ar mai putea să-l intereseze
opiniile „de moment”, „fondul” şi convingerilor cuiva,
fie el şi scriitor de prestigiu? În mod cert, autorul vol.
Despre starea autografului ştie ce înseamnă un
„război” cu personajele secundare din „Romanul lui
Sorel”: lt. col. Popa, lt. col. Iacob C. lt. col. Onciu
Vasile, col. Darie Constantin , maior Nedelcu Ioan etc,
încât oferă cercetătorilor interesaţi: Facsimil
„Declaraţie”, pp. 515-516; Facsimil „Notă
informativă”, pp. 520-522; Facsimil „Notă
informativă”, p. 528; Facsimil „Notă”, p. 530;
Facsimil „Notă filaj”, pp. 534-536 şi, desigur, un
Certificat de bună purtare, înregistrat, parafat, şi
contrasemnat, p. 537, eliberat de Inspectoratul Judeţean
Bacău, semnat de colonelul Darie Constantin şi maiorul
Nedelcu Ioan, la data de 19.03.1984! Să fi fost
considerat „Sorel”, personajul principal din „romanul”
mai sus pomenit, un „element duşmănos”, în maniera
în care a fost descoperit Manolescu Apolozan Nicolae
învinuit că are legături cu Ierunca Untaru Virgil din
Franţa şi cu Stamatu Horia din R.F. Germania, cu
ultimul „a făcut chiar schimb de materiale în vederea
întocmirii unor lucrări literare”. Inimaginabil la data
respectivă, acest curaj! Rog cititorul să consulte Cartea
Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice, 1969-
1989, unde la p.3 va găsi primul „Raport” privitor la N.
Manolescu, dar, mai ales pentru a remarca în cele 536
pagini, „cvasitotalitatea actelor de dizidenţă din spaţiul
literaturii şi artei române” (v. Avertisment).
Studiind „D.U.I. Nr. 1349” şi comparându-l cu
Rapoartele, Notele, Fişele, Stenogramele, Listele,
Înregistrările, Concluziile, Declaraţiile, Buletinele
radio, Comentariile de la „Europa liberă”,
Convorbirile, Filajul, cu Documentele din Cartea
albă…, Editura Presa Românească (ISBN – 973 –
97874 – 1 – X), altfel spus, cu Istoriile literare şi
artistice, 1969-1989, am observat că „atitudinile
nonconformiste” şi „comportamentul problematic” al
intelectualilor, scriitorilor, artiştilor, studenţilor, elevilor
etc. au suportat o supraveghere „echitabilă”:
informatori, mijloace de tehnică operativă, filaj etc.
Obiectivul „Sorel” ni se revelă din această perspectivă
ca un „personaj” proteic, deşi are un Certificat de bună
purtare: „conduită şi comportare corespunzătoare în
familie şi în societate, nu este predominat de vicii şi
nici nu a fost remarcat cu trăsături negative de
caracter”… (Uite aşa se naşte invidia!). Nu, nu am
terminat…: „La domiciliu nu are nici un fel de relaţii”
(Aşa se naşte ficţiunea!). „Nu face şi nici nu primeşte
vizite” (Doamne fereşte! ar fi spus mama; tata, ca un
fost militar în armata regelui, ar fi înjurat, ştiu eu, pe
cine! ), „fiind cunoscut ca un temperament înclinat
spre studiu, lucrează mult la maşina de scris
personală” (Tineretul româno-european nici nu-şi
imaginează ce însemna luxul unei maşini de scris,
înainte de 1989. Periodic trebuia să transmiţi la
„organe” caracterele maşinii de scris etc.). Atenţie!
Ceea ce este foarte important abia urmează şi, probabil,
asta l-a salvat pe V.S.? „Până în prezent nu a fost
vizitat la domiciliu de către cetăţeni străini” (p. 537).
Aţi remarcat! „Până în prezent…!”
Capacitatea de fictivizare, retorica neverosimilă
a semnatarilor „Certificatului”, mijloacele prin care a
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

66
fost obţinută caracterologia provoacă astăzi zâmbete
sarcastice. Se năştea Imperiul Cretinozauria! Cred că am
înţeles de ce şi-a publicat V. Savin, „Dosarul de
Urmărire Informativă Nr. 1349”? Pentru a lăsa
urmaşilor urmaşilor, „documente” autentice despre
profesionalismul hiperbolizatei şi temutei securităţi. În
jocul de-a şoarecele şi pisica, mi se pare că a câştigat
şoarecele. Cum? Simulând - cred eu – obedienţa, frica şi
servilismul faţă de autorităţile timpului şi-n acelaşi timp
scriindu-şi cărţile ce confirmă că nu a pactizat niciodată,
în mod real, cu diavolul. Trebuie să fii un mare actor în
această lume ca teatru, încât să nu fii confirmat de
„organe”, drept un nonconformist atipic, în teroarea
generalizată din România comunistă… Imaginaţi-vă un
om portretizat de securitate, cu „Certificat”, fără nici o
trăsătură de caracter negativă!? Şi când te gândeşti că
noi suntem plin de păcate!
Cine citeşte cu atenţie „documentele” din
„Romanul lui Sorel”, în care realismul mitic este
evident (mitul invincibilei securităţi!), constată că toate
personajele îşi joacă duplicitar „comedia supunerii”,
asigurându-şi reciproc „liniştea” (v. Funia sau
Comédia Supunerii. Un alt rezumat al secolului XX)
şi supravieţuirea morală. Vina lui „Sorel” este în esenţă
aceeaşi cu a celor din vol. Istorii literare şi artistice,
1969-1989: Nicolae Manolescu, Dinu Pillat, Ioan
Alexandru, Marin Preda, Marin Sorescu, Dumitru
Ţepeneag, Adrian Marino, Ileana Vrancea, Paul Goma,
Al. I. Ştefănescu, Cezar Ivănescu, Leonid Dimov,
Gabriel Liiceanu, Ştefan Augustin Doinaş, Dan Deşliu,
Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu,
Constantin Noica, Florin Iaru, Ana Blandiana, Nicolae
Breban, Petru Romoşan, Barbu Cioculescu, Dumitru
Radu Popescu, Octavian Paler, Moses Rosen, Mircea
Zaciu, Alexandru Piru, Mircea Cărtărescu, Mircea
Eliade etc. şi enumerarea ar putea continua, confirmând
tocmai voinţa scriitorimii româneşti, de a ieşi de sub
narcoza bolşevismului şi de a se situa în normal. Sorel
pare un personaj de George Orwel (v. romanul 1984)
urmărit, filat, interpretat etc., tocmai pentru a înţelege
ceilalţi, că teama este arma, principiul politic al
despotismului. „Limba de lemn” din „Declaraţie”, din
„Nota informativă” a lui „Alexandrescu”
„Trandafirescu” (nume de cod) sau „Anonim”, „Note
privind filajul”, „Certificatul” etc. trădează psihoza
paranoică a totalitarismului, înspăimântat de un posibil
complot şi-n acelaşi timp de tentativa de a supune realul
unui delir doctrinar fără precedent.
În ceea ce-l priveşte pe Viorel Savin, fiu de
învăţător cu educaţie clasică, securitatea s-a aşteptat ca
acesta să fie pătruns/ înspăimântat de constelaţia
miturilor primejdiei, cărora li s-au adăugat în timp,
spaimele, decepţiile, înstrăinările şi frustrările colective,
ce au (re)născut miturile compensatorii, încât
deschiderea Dosarului de Urmărire Informativă îi era
întrucâtva predestinată de partidul unic, protejat de un
sistem poliţienesc şi concentraţionar ce a
instituţionalizat supravegherea şi teroarea, pentru a
guverna în linişte. Autorul comediei Bustul (politică şi
mahala) pare contaminat de mitul politicii şi mai ales
de „felul în care pătrunde în fiecare casă braţul
puterii”, cum se exprima sursa Alexandrescu, în data de
6.X.1984. Desigur, V.S. nu este cel interceptat/ văzut de
surse, de cei ce-l filează, de care pare să-şi bată joc cu
premeditare. Cu adevărat, muzeograful de la Casa „G.
Bacovia”, Viorel Savin, este cel ce şi-a interpelat sursa
ce mergea gânditoare, cu fraza: „e bine că mai gândeşte
cineva în ţara asta, măcar pe stradă, căci acei care ar
trebui să gândească stau degeaba în scaunele lor
capitonate”. Similitudinile cu prezentul sunt, probabil,
absolut întâmplătoare! La întrebarea sursei: „La cine te
referi”, V. Savin a răspuns că e simplu de ghicit: „nu
citeşti ziarele, nu asculţi la radio, nu urmăreşti la Tv.
programul unic”: (v. Nota Informativă semnată
Trandafirescu, primită de maiorul Onciu Vasile, în data
de 28. 02. 1985, la Casa „Garofiţa”)
Angoasa cronică provocată, întreţinută şi
impusă cu subtilitate de securitate, asupra lui „Sorel”,
confirmă ideea că totalitarismul de tip ceauşist nu
desemnează orice formă de putere autoritară, arbitrară
sau care atentează la libertatea individului. Altfel spus,
nu e despotism, nici tiranie, nici dictatură! Se ştie, este
calificat de politologi, drept totalitar, regimul politic
care urmăreşte să exercite o dominaţie exclusivă asupra
ansamblului societăţii şi la toate nivelurile sale.
Ceauşismul care a ignorat total frontiera dintre public şi
privat, nu s-a oprit doar la acţiunile indivizilor, ci a tins
să pună stăpânire şi pe spiritul lor. Dacă unele
„documente” nu par nici verosimile şi nici autentice,
filajele cuceresc (literar vorbind) prin absurdul
semnificativ. Citez pentru (ne)plăcerea cititorului, filajul
din 29.01.1986 (orele 7-10.45): „La orele 8.40
obiectivul „Sorel” a ieşit de acasă împreună cu fiica sa
şi au mers pe jos până la complexul „Narcisa”. Ob.
„Sorel” a intrat în tutungerie şi a cumpărat ceva, după
care tot împreună cu fiica sa, au continuat pe jos peste
pasarelă, apoi pe calea Mărăşeşti, până la intersecţia
cu strada Războieni, unde au intrat la galeriile de artă
şi au mers la librăria de pe str. Nicolae Bălcescu, de
unde ob. Sorel a făcut mai multe cumpărături pentru
fiica sa, după care au ieşit şi au mers la magazinul
„Romarta”. Aici au privit la raioanele cu mărfuri şi s-
au despărţit. Mai întâi a ieşit din magazin fiica sa, iar
după cca. 5’ a ieşit şi ob. Sorel. De aici a mers la
căminul de nefamilişti de pe str. Nufărului, unde a
întrebat ceva, după care a mers la serviciu, unde a
intrat la orele 9,55” (p. 532). Rămâne întrebarea dacă
„obiectivul Sorel” se ştia urmărit? Opinia mea este că
Viorel Savin ştia că este „turnat” (aşa se explică
comportamentul dublu faţă de delatori), ştia că este filat,
tocmai de aceea n-a întreprins „măsuri de
autoverificare sau de sustragere din filaj” (col. Darie
Constantin, p. 533). Într-un asemenea „război secret”
învinge cel mai inteligent. Desigur că un comportament
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

67
(ne)obişnuit şi-n acelaşi timp firesc/ discret de tipul
celui remarcat la „Sorel” năştea derută la cei ce
psihanalizau cazul: „Părea tot timpul îngândurat şi
preocupat de ceva. Deşi s-a deplasat pe jos la serviciu
n-a contactat nici o persoană” (Col. Darie Constantin,
p. 533).
Starea de îngândurare şi preocuparea „de ceva”
a „obiectivelor” de tipul „Sorel” erau în realitate
obsesiile securităţii. Asemenea lui Cicero, V.S. va fi
considerat că „suntem toţi sclavii legilor, pentru a
putea trăi liberi”. Măştile afişate ostentativ de scriitor,
pentru a fi observate de surse, urmăritori etc. erau
menite să-l autoliniştească (să nu uităm este tatăl a două
fiice, acum, (auto)exilate în Canada), să-i asigure iluzia
libertăţii interioare şi a unei supravieţuiri morale, într-un
regim totalitar atipic european, ce a asimilat ca nimeni
altul hitlerismul, stalinismul etc. Cameleonismul
comportamental, deruta provocată cu intenţie, susţinem
noi, surselor stimulate de „patriotism”, de aura
parabolică şi alegorică a Scrierilor sale, de similitudinile
istorice şi „găselniţele” (re)inventate, cât şi de
„discuţiile” libere, problematizate de „Sorel”, cu
luciditatea dramaturgului, au creat, presupunem, multă
bătaie de cap informatorilor: „În data de 1 octombrie ’
84, sursa a făcut o vizită lui Viorel Savin, la biroul
acestuia de la Galeriile de ară. Printre problemele ce
au fost discutate cu această ocazie, Savin a deschis
discuţia despre o piesă de teatru la care lucrează în
prezent şi care şi-a fixat acţiunea în jurul datei de 23
August 1944 în Bucureştiul ocupat de trupele naziste.
Pentru a arăta cât mai edificator prigoana politică la
care era supusă populaţia civilă română de către
fascişti, V. Savin a imaginat o acţiune în piesă, care
descrie cum în fiecare casă, printr-un decret dat de
Antonescu, era obligatoriu să se găsească un teatru în
miniatură cu câteva marionete care îl reprezenta pe
Hitler şi alţi câţiva colaboratori apropiaţi ai acestuia şi
cum la o oră fixă din zi un anumit mânuitor de păpuşi
trecea din casă în casă, anima păpuşile respective iar
locatarii erau obligaţi să aplaude la comandă
discursurile mimate ale păpuşii - Hitler, să strige cu
toţii la un semn „Ura”, să se ridice în picioare şi să-i
scandeze numele. În finalul povestirii Savin a mărturisit
sursei că nu l-a interesat în primul rând ca să redea cu
exactitatea situaţia reală a acelor vremi, ci mai curând
să facă o alegorie a felului în care pătrunde în fiecare
casă „braţul puterii”. Această situaţie fiind valabilă nu
numai atunci, ci şi acum, a spus Savin referindu-se la
situaţia social – politică a ţării noastre. Sursa a înţeles
că se urmărea realizarea unei similitudini între
generalul Antonescu şi înalta personalitate, că se
urmărea a se insinua afirmaţia că există similitudini
între metode de presiune politică naziste şi politica
actuală internă a ţării noastre. Savin a afirmat că a
povestit această „găselniţă” şi lui (numele este şters),
cu care a strâns puternic relaţiile în ultimul timp şi care
la rândul lui s-a arătat plăcut impresionat de această
„găselniţă”. În general, sursa a observat o atitudine
corozivă la adresa situaţiei politice interne a lui V.
Savin, atitudine care a surprins sursa, care îl cunoştea
ca un om mai ponderat, mai serios şi liniştit” ( Notă
informativă, pp. 517-518 )
Dosarul de Urmărire Informativă Nr. 1349,
nume conspirativ: „Sorel” face parte din seria „Cartea
Albă a Securităţii” (1996) şi dezvăluie ca alte Scrieri
de acest tip de după 1989, o faţetă a totalitarismului
autohton (care nu a fost impus cu forţa din afara ţării, ci
s-a instalat cu voinţa şi laşitatea noastră) experimentat în
mod halucinant de propaganda ceauşistă şi respins de
scriitorii, artiştii şi intelectualii neamului cărora le
încălca sistematic libertatea de gândire şi domeniul
exercitării vocaţiei înnăscute. Cu subtilitate, Virgil
Măgureanu, unul din şefii S.R.I. de după ’ 89, ne
asigură că „tocmai cei ce îşi închipuiau că scriitorii şi
artiştii se aflau la discreţia lor şi la discreţia ideilor
retrograde pe care le promovau nu au fost niciodată
liberi şi nu au realizat niciodată esenţa ca atare a
libertăţii” (v. Cartea albă…)
Autorul admirabilei tragedii „Doamne, fă ca
Schnauzer să câştige!” poate să se felicite. A realizat
sub masca clasicului (= fără „trăsături negative de
caracter”) „esenţa ca atare a libertăţii”. Legea
compensaţiei funcţionează fără greş. Libertatea a fost
întotdeauna un mit compensatoriu. Din vol. Viorel
Savin Comentat de …. , „Sorel” (un pseudonim oferit
cadou de Secu) îi apare cititorului de bună credinţă
(dacă mai există!) ca un prizonier închis pentru
eternitate (utopie, întreţinută de Homer, Dante,
Eminescu etc.) într-o temniţă de oglinzi (nu „de Biblii”,
cum susţinea V.S. în Evanghelia eretică). Dacă în
oglinda Comentat de el însuşi (p.539) sub masca
anonimului „măritat la Luncani” (elogiu suprem
adresat celei mai oneste şi mai exigente cititoare a sa,
Dna Elena Savin) descoperim statura (se poate spune şi
statuia) lui Viorel Savin, constructorul de sine, în
Comentat în D.U.I. (selectiv) de … ( p. 511),
(re)descoperim în plină eră a personalizării, în oglinda
securităţii, „arta înfrângerii de sine” a disidentului – tip,
din epoca totalitarismului dejisto-ceauşist. Disidentul ce
a preferat exilul interior, însingurarea creatoare Nu
disidentul tip Paul Goma sau tip Dumitru Ţepeneag.
Brusc, mi-am amintit de Napoleon I care era convins că
un om, „ca şi cifra, nu câştigă valoare decât prin
poziţia sa”. Numărul volumelor publicate de V. S. îi
asigură o poziţie de invidiat. În ce mă priveşte îl
invidiez sincer! Fratele meu, cititorul, ştie: cine este
invidios se recunoaşte... (Continuarea în numărul viitor).

Viorel Savin, Comentat de…, Editura Valman,
Râmnicu – Sărat, 2014.



SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

68
Florin CARAGIU

„vântul trecut prin om: respirare”

În volumul „Apostolul verilor” (Arania, 2007),
semnat de braşoveanul Laurenţiu Ciprian Tudor, poezia
„e de mână / şi e lup întreg”. Ea dezmorţeşte „pofta
raiului”, ce umple fiinţa asemenea unei mări, poetizarea
fiind deopotrivă „sălbăticire” şi dor „scurt / ca un glonţ
tras pe fereastră”.
Privirea izbită de celălalt naşte uimirea de „vântul
trecut prin om: respirare”. Lucrurile stau suspendate
între nevroză şi vindecare: „toate fac nevroză / pe care
Freud nu o poate vindeca / piatra nu se poate vindeca
decât cu râu”, memoria renăscându-le, prezentificându-
le poetic prin forţa unui eros înrâurit de agape:
„amintirea sapă până la mamă / pruncul şi îndrăgostitul
nu-s decupaţi / din lucruri / deasupra gurii sunt struguri /
şi bate vântul / dinspre Cântarea Cântărilor”.
Versurile permutate ca pe un pom paradisiac ajută
„să nu se deşire istoria”, grăbită să se întoarcă în
„marsupiul de humă”.
În „Capul cu păsări” (Arania, 2012), Laurenţiu
Ciprian Tudor reiterează uimirea clipei poetice, „nod
legat de muzica trupului”. Ea face din cuvinte „electroni
ai fericirii” şi odihnire a gândului pe „cearceaful răcoros
al Marmarei”.
E, negreşit, o înaintare contra curentului, drept
pentru care „nu se fuge de suferinţă / ea e doar coaja /
prin care zbori mai adânc”. Înfruntând entropia, poemul
îşi adânceşte necontenit legătura inextricabilă cu
muzica: „această disperare a cărnii / e doar o punere în
scenă / a entropiei ce ne încearcă // ea îmi intră în inimă
/ îmi iese din inimă / tot aşa în fapt / mă coase mai tare
de sonata Kreutzer”.
Înregistrând curgerea lumii, versul păstrează
transparenţa ce lasă să se întrevadă chipul, expresia:
„trece timpul peste toţi / peste feţele noastre / ca o apă /
peste pietrele râului”.
Şi cum „numai fiindcă există poemul / laşi crucea
nescrisă”, toamna vieţii este întâmpinată cu fervoarea
pregustării rodului, ca semn al unui nou început: „dă-ţi
frunza la o parte / şi lasă-mă să fiu părtaş la trupul tău,
toamnă”.


mitealogia – o „apocalipsă lichidă” şi
„poemul din preajmă”

În volumul „Mitealogia” (Vinea, 2014), Marius
Mitea, sibian prin naştere şi bucureştean prin adopţie,
concepe poezia sa ca pe un val apocaliptic care mătură
totul în cale şi ia cu sine toate, amestecându-le şi
târându-le cu sine într-o privelişte în care lucrurile,
smulse din ordinea lor, se succed în privire,
dezrădăcinate din retină sângerânde.
Este o „apologie a sângelui”, o „apocalipsă
lichidă” în acest flux macabru ce răstoarnă şi frământă
totul ca într-un malaxor. Poetul înregistrează în pasta
limbajului toate aceste excrescenţe de imagerii
compozite, nu fără acele sclipiri de duioşie ce străpung
haosul de senzaţii: „păianjenii au orbit de duioşie
alergând de-a lungul mângâierilor tale”.
În peisajul răscolit, din masa amorfă de senzaţii,
ţâşnesc alăturării stranii precum ochii legaţi de gleznele
aburite, străvezii ale iubitei, chipul-fluviu, cuţitul
înflorit, „abatoare-ntregi / abia zăgăzuite-ntr-un petec de
mătase”, plictiseli sublimate-n isterii colective, trupuri
aburite de spasme, coşmarul leviathanului slab erotizat,
mântuirea iscălită pe creştetul viperei, în ritmul delirant
al spulberării imaginii lumii, „când bezna cade-n
genunchi asupra noastră”.
În urma acestui torent, „nimic din ce-a fost nu mai
e”, observă poetul. Ceea ce rămâne, „crucificat pe un
ţipăt / hălăduind peste ape” este, totuşi, am putea spune,
„poemul din preajmă”, „preajma mea şi a ta” cuprinse
una în alta ca păpuşile matrioşka, preajma „în
care-ndeobşte înnoptează poeziile”.
În această noapte a simţurilor din preajma poeziei poetul
aşteaptă iluminarea, zorile unei lumi renăscute.


Camelia Manuela SAVA

PAREIDOLIA: ÎNTRE VIS ȘI POEZIE?

Numele poetului buzoian Laurențiu Belizan este
din ce în ce mai des pronunțat în lumea literară actuală
și aceasta se datorează prezenței domniei sale tot mai
evidente în arealul cultural de la curbura Carpaților și nu
numai, el fiind cunoscut atât în țară prin premii și
participări la târguri de carte și lansări, dar și dincolo de
hotarele țării, având versuri traduse în engleză și
spaniolă. Volumul Pareidolia, publicat la Editura
Humanitas în 2011, este câștigătorul Concursului de
Debut Literar Unicredit, ediția a IV-a, juriul mizând pe
talentul buzoianului ce rezidă într-o comuniune
spirituală unică între individ și creația sa artistică, între
eu și poezie, raportul fiind unul foarte strâns fiindcă
poemele lui Belizan nu sunt altceva decât lumea
pareidolică în care el mișcă și se recunoaște cu ușurință,
în care noi îl putem regăsi fragmentar/fragmentat, ca
apoi să se recompună în întreg cu fiecare vers, cu
fiecare metaforă.
Provenind din limba greacă, termenul pareidolia
desemnează un fenomen psihologic definit „ca o iluzie
sau o interpretare greșită, acesta constă în perceperea
unor stimuli externi (în genere imagini, uneori sunete)
ca fiind semnificativi și interpretați precum obiecte
familiare, cunoscute. De cele mai multe ori, stimulii
percepuți sunt vagi, aleatorii și obscuri(….). Etimologia
cuvântului provine din grecescul para care înseamnă și
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

69
«lângă, pe lângă, cu, alături de» și din eidolon,
diminutivul cuvântului grecesc eidos care înseamnă
«imagine» sau «formă». Se presupune că pareidolia este
un efect secundar al creierului uman generat de nevoia
de a recunoaște cu viteza sporită anumite obiecte
comune precum chipurile sau trupurile umane. Mai cu
seamă, fenomenul în cauză reprezintă un soi de instinct,
oarecum manifestat astfel dintr-o inerție psihologică.”
(Decoperă.org, Andrei Rășcanu, decembrie 2011).
„Pareidolia” este, în viziunea lui Laurențiu
Belizan, o lumea suprapusă celei reale, în care poetul se
visează ca unic locuitor, senzual și apocaliptic în același
timp. Venind dintr-un optzecism, mereu proaspăt și
eclatant, cu un colaj de imagini cotidiene îmbrăcate în
haină metaforică, adunând și câteva cioburi colorate de
șaizecism ca fiind ale aceleași oglinzi, precum și niște
elemente din suprarealism, tendințele/ direcțiile
lirismului său se contopesc într-o dimensiune poetică,
pe care cu siguranță o putem numi „belizania”, fiind un
univers irepetabil, inimitabil.
Spirit canicular, filosofic, senzitiv și meditativ
totodată, poetul se întoarce asupra sieși, asupra condiției
umane în sine, gândindu-se dacă „nu cumva suntem un
lapsus al lui dumnezeu”(film noir).
Se pot delimita trei coordonate ale liricii sale:
volumul cuprinde poeme despre crearea lumii,
demiurgul –artist reeditând, la un alt nivel eliptic și
criptat, un soi de facere, ajutat de cuvânt, care se naște
odată cu versul său liniar, curgător; în al doilea rând,
întâlnim condiția poetului îndrăgostit de sine, de ceea ce
trăiește, de ceea ce vede în interior, căci numai despre
ceea ce suntem, ceea ce trăim putem scrie, afirma însuși
poetul (așa cum am aflat într-o discuție particulară
recentă), al treilea fir conducându-ne înspre viață și
moarte, înspre un univers exterior, pe care trebuie să îl
acceptăm așa cum e: cu frumusețea și urâțenia sa, cu
efemeritatea sa, cu lumina sau întunericul său. Limba
„belizană” te captivează și te cucerește, ținându-te strâns
în chingile sale, poetului convenindu-i de minune să fie
captiv între rândurile poemelor sale, totul fiind flacără:
„poemele ardeau în noi mocnit/consumând un fel de
așteptare”(paso-doble), starea de grație a inspirației
cotropindu-i ființa: „noaptea literele îmi intră sub
unghii/ le simt terminațiile nervoase ca și cum s-ar
rostogoli o sub un grilaj de magazin la ușa
închiderii/pentru ca mai apoi să mă pună la
zid”(cuvântul ca o prescură).
Poezia devine una cu iubita, având aceeași calitate
de osmozare a sufletului poetului încântat de orice îi
iese în cale, hrana sa spirituală fiind deopotrivă
asigurată prin poem, ca și prin iubire: „poemele sunt
frunze iar noi/ o specie atipică de viermi de mătase”
(pentru tine aș tăia o felie de cer), acel „tu” ce poate
părea indefinibil nu e decât iubita, a cărei apariție este
luminoasă, înălțătoare: „înainte exteriorul mi se părea o
sursă de inspirație/ dar acum tu ai devenit acel fascicul
de lumină/proiectat în întuneric”.
Iubirea este cea care asigură existența întregului:
„te simt deasupra mea învârtind osiile unei constelații/
sunt un trup incomplet fără tine draga mea!”(o să te
mușc de umeri până îți va da soarele), poetul poate face
orice cu/și pentru ființa iubitei, chiar și origami (origami
cu inima ta), declarațiile sale de dragoste fiind
surprinzătoare: „tu ești salvarea mea din larguri/ și înot
din mine/ evadez ca să încap în tine/ iar punțile urlă te
iubesc/ un te iubesc plin de coșuri cu pești și alge/ între
cele patru brațe ale noastre se deschide/ o poartă acum/
o poartă înaltă/ în pragul ei întunericul cerșește o
candelă”(mareea de nisip).
După creație și iubire, ca teme primordiale ale
volumului, vin la rând copilăria, moartea, timpul cu
prezentul înțepenit în niște clișee ce par tot mai
atemporale, istoria cu civilizațiile sale faimoase (greacă,
egipteană, romană sau indică), de cele mai multe ori
titlurile șocante evidențiază erudiția poetului,
plurilingvismul, îmbinând cu o finețe inedită
nemaiîntâlnită într-un singur volum de versuri sintagme
din latină, greacă sau indiană, din engleză, franceză,
spaniolă (film noir, poem cu beatles, primăvara lui
ghilgameș, metropolis, atharveda-veda, shambala, blind
cu einstein, antikythera, ave myrthus morituri te
salutant, paso-doble, glissando, homo ludens, imago
mortis, green octopus).
Ca un câștig al acestei lumi pe care poetul o
visează, o crește în sine, o iubește și în care el se simte
cel mai bine este metafora ce plutește pe deasupra
tablourilor create și din care cititorul iese fermecat ca
dintr-o iluzie optică mărită prin lupa pusă la dispoziție
de mărinimia poetului: „ești așa departe încât aș trage
scoarța pământului spre mine/ ca pe un covor/ și
tivind-o cu păsări i-aș decupa o fereastră”(arabescuri)
sau: „limbile noastre îmbrățișate/ într-un nod gordian/ se
înalță ca doi șerpi îmblânziți/sub cântec de
fluier”(shambala).
Condiția sa poetică îl însoțește pretutindeni ca o a
doua epidermă, de aceea el este conștient că noi cititorii
îl vom înțelege și îi vom iubi cuvântul, desenându-și
sufletul sub ochii noștri măriți de încântare: „aș vrea ca
în ultima zi să mă întâlnesc cu voi toți/ numai eu o să
știu/ veți avea ochii decolorați de nepăsare/
învârtindu-vă în jurul meu pe linia orizontului/ ca niște
saltimbanci pe sârmă/ iar cerul ar deveni/ o vioară
albastră cu o singură coardă” (sayonara).








SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

70
Ionel POPA


VINTILĂ HORIA – CAVALERUL
RESEMNĂRII
Imagini şi simboluri ale spaţiului

O primă caracteristică a romanelor lui Vintilă
Horia: trama lor se desfăşoară pe două planuri
îngemănate, unul filosofic-moral, celălalt politic. A
doua trăsătură: cadrul istoric (fictiv) al fabulei este
construit, narativ şi stilistic, de aşa manieră, încât să
trimită spre contemporaneitatea autorului. Aceste
caracteristici justifică de ce scriitorul dezvoltă în operele
sale o anumită viziune spaţială, care se dovedeşte
absolut necesară realizării infrastructurii lor. Tehnicile
folosite fac din elementele spaţiului imagini plastice ale
unor idei, sentimente, stări existenţiale. Fiecare loc are
un anumit chip (formă, relief, dimensiune, componente,
orientare geografică) care, sub pana inspirată a
scriitorului dezvoltă o anumită semnificaţie. Şi fizic-
geografic, şi semantic Cavalerul resemnării are o
ţesătură spaţială făcută dintr-o urzeală şi bătătură subtile
dând romanului o “topografie” specifică (cf. Monica
Nedelcu).
Tânărul principe, Radu-Negru, a cărui ţară a fost
cotropită de Semilună, pleacă la Veneţia în căutare de
ajutor în lupta de eliberare. Înşelat şi dezamăgit în
speranţele sale se reîntoarce în pădurea sa valahă.
Călătoria structurează materia epică a romanului.
Deplasările în spaţiu punctează momentele intrigii. La
întoarcerea acasă, iniţiat şi cunoscător, tânărul domn ştie
că trebuie să ducă de unul singur lupta împotriva
Semilunii [secera … ] şi că trebuie să-şi trăiască
existenţa până la capăt cu toate problemele ei. Devenind
cavalerul resemnării descoperă adevărul căutat: “Nu
există decât o singură problemă cu adevărat gravă şi
importantă: prezenţa mea în faţa lui Dumnezeu.” Este
clar de ce scriitorul a pus drept motto romanului său o
frază a filosofului danez Kierkegaard, atât de îndrăgit,
din care a scos şi titlul: “Cavalerul resemnării renunţă la
împlinire şi se închină cu toată umilinţa în faţa puterii
eterne. Aceasta este libertatea sa.”
Pentru a se prezenta în faţa lui Dumnezeu trebuie
să facă călătoria. Care sunt locurile pe care le străbate?
În călătoria sa la Veneţia şi înapoi, Măria Sa,
Radu-Negru, străbate un spaţiu exterior fizic care,
treptat, se metamorfozează în unul interior moral. În
roman sunt două lumi aflate în opoziţie: Veneţia şi
Pădurea (Valahia). Sunt frecvente lexemele din sfera
frontierei care despart cele două lumi în aici şi acolo.
Termenii binomului îşi schimbă semnul + sau – în
funcţie de poziţionarea protagonistului şi de pragul de
cunoaştere pe care el se găseşte. De la plecarea din ţară
şi până la întoarcerea acasă, Veneţia este pentru Radu-
Negru lumea libertăţii, iar Valahia cotropită, o lume a
închisorii. Din momentul părăsirii Serenissimei
Republici semnul valorizării se schimbă: ceea ce spera
să fie o lume liberă s-a dovedit a fi o închisoare cu gratii
de aur, iar ceea ce considera a fi o închisoare se
dovedeşte a fi libertate.
Prezentând cele două lumi despărţite de o
cortină, romancierul face aluzie la Europa de după al
doilea război mondial, situaţie numită de politicieni şi
ideologi “războiul rece”. Faţă de această graniţă dictată
se manifestă două atitudini: a) refuzul ei în speranţa
restaurării unităţii. Este atitudinea lui Radu-Negru (în
ciuda şovăielilor sale) şi a românilor refugiaţi în
Pădurea răzvrătită, a dalmatului Undina Burbur şi a
neamului său de păstori şi plugari, a medicului italian de
la Curtea valahă, Della Porta, a pictorului Aloisio
Loredan, a călugărului marcedar Yoaquin; b) ignorarea
şi acceptarea cortinei de către Veneţia (Apusul) care a
încheiat pactul de pace şi comerţ cu Semiluna, de
renegaţii şi trădătorii, gen Dragomir. Veneţia şi
locuitorii ei, fără prea mari probleme de conştiinţă, se
complac în luxul şi bunăstarea lor puşi la adăpost de
respectivul tratat cu Imperiul din partea de răsărit a
Europei. Pe perioada şederii la Veneţia, această stare de
război rece pune în cumpănă pe Radu-Negru. La un
moment dat îl bate gândul să renunţe la scopul venirii
sale în Republica celor Zece şi să rămână alături de
curtezana Veronica Trevisan.
Pentru construcţia şi problematica romanului
important este începutul lui.
Spaţiul închis al bisericii în care se desfăşoară
ceremonialul înmormântării Bătrânului domnitor are
câteva componente, abil distribuite şi mânuite de
scriitor: semiobscuritatea, mirosul şi fumul de tămâie,
sunetul cântat al cădelniţei, murmurul rugăciunilor.
Toate sunt adevărate narcotice pentru rememorare şi
meditaţie. Acest prim capitol intitulat “Totul nu-i decât
memorie” este o profundă introspecţie. Rememorând
secvenţe din viaţa zbuciumată a tatălui său consacrată
apărării ţării de cotropitori, tânărul prinţ moştenitor îşi
caută de fapt locul şi menirea în această lume. Din
reflecţiile principelui creşte construcţia problematică a
romanului (cf. Pompiliu Crăciunescu).
Prin rememorarea secvenţelor de luptă împotriva
otomanilor cotropitori se conturează opoziţia dintre ţara
românească şi cruciaţii apuseni. Pe de o parte, atitudinea
gravă şi responsabilă a românilor în faţa duşmanului; de
cealaltă parte, atitudinea trufaşă şi arogantă a cavalerilor
creştini. Încălecând şi amestecând timpii istorici
scriitorul sugerează un spaţiu-timp al faptei, al
experienţei şi învăţăturii, al gândului vizionar:
“«Inamicul se desfăşura lent, cu o mişcare aproape
imperceptibilă, pe care o ştiam bine. Eram singurul care
cunoşteam sensul ascuns al acestei mişcări, căci eram
singurul dintre toţi aceşti principi creştini care îi
înfruntasem deja şi îi învinsesem. Am cercat să-i
înştiinţez, era însă prea târziu. Cavalerii apuseni se
puseră în mişcare, înaintau, în zornăitul uriaş al
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

71
armurilor, drept spre masa aceea aparent diformă care se
încovoia sub şoc, îi înghiţi, îi înăbuşi, îi sufocă înaintea
căderii nopţii. M-am năpustit împreună cu oamenii mei
în încleştare, sigur fiind deja de înfrângere. Dar cum să
scap? M-ar fi învinuit de laşitate sau de trădare. […] mă
pierdui în clocotul de oameni. M-am pomenit seara, pe
o colină de unde am văzut, la stânga, focurile de bucurie
pe care necredincioşii le aprinseră pe câmpie, iar la
dreapta apele Dunării. Totul era pierdut pentru noi. […]
Mă tem pentru tine, fiule, şi pentru fiii tăi, şi pentru fiii
fiilor tăi. Continuă lupta, striveşte-i pe păgâni. […] Aş
vrea ca o dată şi o dată să stau liniştit în mormânt.»”
Vorbele Bătrânului sună a testament lăsat urmaşilor şi
urmaşilor urmaşilor.
În roman se confruntă două spaţii (lumi) fiecare
purtând semnificaţii proprii (cf. Georgiana Orian): aici
(pădurea valahă cu oamenii ei) şi acolo (Veneţia –
Apusul). Cum arată şi ce semnifică cele două spaţii pe
care Radu-Negru le străbate căutându-şi drumul său de
principe şi om?
Pentru principele român, “Veneţia este mirajul
spaţiului fără frontiere.” (Monica Nedelcu) La început,
pentru personajul lui Vintilă Horia cunoaşterea pare un
atribut rezervat exclusiv acestui spaţiu opus celui din
care vine, pădurea. “Prin Della Porta, medicul italian de
la curtea valahă, care îl iniţiază pe Radu-Negru în
secretele artei şi filosofiei, Occidentul se prefigurează,
în ochii Domnului, ca fiind încărcat de nesfârşite
posibilităţi de apropiere de adevăr.” (Monica Nedelcu)
Contactul direct cu dincolo şi experienţele trăite acolo îi
descoperă o realitate diferită de cea visată.
Călătorind spre Veneţia, prin ţinutul Dalmaţiei (o
parte aparţinând Veneţiei, alta căzută sub ocupaţia
otomană) prinţul cunoaşte pe Undina Burbur şi neamul
său de plugari şi păstori, luptători pentru libertate.
Această secvenţă din călătoria lui este importantă pentru
ceea ce urmează să trăiască şi să cunoască în timpul
şederii sale în oraşul lagunelor.
Radu-Negru, însoţit de Della Porta, călăuzit de
Undina Burbur ajunge la Spalato, primul oraş-cetate de
pe teritoriul veneţian. Apropiindu-se de oraş călătorii
simt “mirosul mării”, dar sunt nevoiţi să meargă pe un
“drum noroios”: “Înaintară, ţinând calul de frâu, până
într-un loc unde drumul cobora brusc şi unde pădurea
ceda terenul unor piersici înfloriţi (o opoziţie între aici
şi acolo). Diafani şi spirituali, ca înfăţişările altei lumi
care nu a trebuit să cunoască păcatul şi răul, arborii se
resfirau uşor spre mare. Radu-Negru văzu un zid
albastru care închidea orizontul, despărţit de cer printr-o
linie dreaptă abia distingând cele două nuanţe de azur,
mai închis în partea de jos, mai deschis sus, pierzându-
se treptat în lumină. Era marea, pe care el nu o văzuse
niciodată. La malul apei, încinse de razele soarelui,
cupole străluceau verzi şi roşii, iar un zid lung încercuia
oraşul în întregime.” Radu-Negru are impresia că a păşit
în paradisul liber visat. Dar “un soldat îi opri în faţa
unui turn fortificat care se înălţa printre piersici, la
marginea drumului.” Popasul-temniţă la Spalato este
pentru principe o premoniţie a celor două Veneţii: cea
măreaţă visată şi cea reală pe care o va cunoaşte:
“Soldatul îi conduse înaintea unei case frumoase din
piatră cenuşie, deasupra intrării se găsea stema Veneţiei,
grifonul lui San Marco, cu o labă aşezată pe cartea
sfântă. […] Urcară o scară. Totul era de o curăţenie
impecabilă. Treptele străluceau ca şi cum ar fi fost din
marmoră. Soldatul îi introduse într-o încăpere […]. Un
soldat din gardă le luă săbiile şi le aşeză pe masa
ofiţerului care privea pe fereastră ziua de primăvară
întinzându-se peste oraş şi mare. Nu răspunse la salutul
lor absorbit de contemplare. Ca o aripă uşor legănată de
valuri, o pânză albă de corabie trecea pe dinaintea
cadrului strălucitor al ferestrei. Interiorul şi exteriorul
comunicau. Totul era frumos şi ordonat. Nici un lucru
neprevăzut nu se putea produce. Cerul părea opera
oamenilor.
Apoi veni rândul tenebrelor şi frigului. O poartă
grea se închise în urma lor.”
În interiorul descrierii oraşului este introdus
dialogul-interogatoriu dintre ofiţerul veneţian şi cei doi
oaspeţi. Întregul paragraf reprodus cu fraza lui finală
este o punere în abis.
Paginile despre şederea prinţului Radu-Negru în
Republica dogilor redau printr-o suită de simboluri şi
metafore spaţiale mărirea şi decăderea Serenissimei.
Tot ce aminteşte de gloria şi măreţia Veneţiei apare
încremenit. Ceea ce frapează pe prinţul român şi reţine
imediat sunt viciile care au pus stăpânire pe oraş şi
locuitorii lui: luxul, desfrâul plăcerilor, frivolitatea,
viciile contra naturii, puterea curtezanelor. Trecând prin
diferite întâmplări, care nu o dată îi pun în pericol viaţa,
Radu-Negru constată că Republica a devenit casa
minciunii, a intrigii, a trădării şi crimei. Semnificativ e
faptul că mai toate viciile le descoperă în piaţă: Piaţa
San Marco, în vecinătatea Bisericii Ioan Gură de Aur.
Veneţia (Apusul) nu e subjugată direct de Semilună ca
ţara sa, ci de hedonismul de toate felurile exacerbat.
Spaţiul Veneţiei este cartografiat într-o serie de
subspaţii (locuri): palatul dogilor, palatul rezervat
găzduirii lui Radu-Negru, mişunând de spioni, palatul
Veronicăi Trevisan, casa “poetului” Erratino, casa
pictorului Aloisio Loredan, piaţa, canale, biserici. Şirul
lor se încheie cu cala corabiei turceşti din port în care
principele este închis prin trădarea lui Dragomir. Toate
locaţiile sunt spaţii închise care în loc să ocrotească,
trezesc teamă, se pun la cale comploturi şi crime, emană
mistere care ameninţă, care pun în pericol viaţa.
Emblemă a acestor locuri este locuinţa magicianului
Florentino de Concarreso aflată în Torcello pe o străduţă
cu “căsuţe joase, verzui de umezeală şi mucegai.”
Încăperea [bârlogul] în care “magicianul” îl primeşte pe
Radu-Negru este o “încăpere joasă şi boltită, cu unica
fereastră deasupra lagunei. Duhoarea de pisică şi de sulf
făcea ca aerul să fie de nerespirat.” Acest Mefisto vrea
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

72
sufletul omului nu prin semnarea unui pact, ci însuşirea
lui prin crimă.
Împotriva a tot ce înseamnă “subtil şi dulce”, fals
şi primejdios scriitorul opune spaţiul deschis al mării
dezlănţuită. În barca purtată de valurile mării în furtună
Radu-Negru şi Veronica se iubesc furtunos. Furtuna,
vântul, ploaia fac din scenă o mică parabolă.
Veneţia în care ajunge Radu-Negru “nu e decât o
închisoare aurită” (Pompiliu Crăciunescu) Principele
cade pentu moment în plasa Veneţei, dar se salvează
prin memorie, prin iubire şi datorită călăuzelor sale prin
această lume: Della Porta, pictorul Aloisio Loredan, la
care se adaugă călugărul marcedar Joaquin Coordero de
Ibiza, sclav pe corabia otomană, care îl scapă din
captivitatea turcilor.
După ce îi spune povestea (parabola) despre
împăratul tiran care a poruncit să fie tăiată “pădurea
rebelă” în care s-au refugiat cei dornici de libertate,
Joaquin îşi încheie povestea cu următoarele vorbe:
“Veniţi din acea pădure, nu ştiu pentru ce motive. Ce
ştiu este că trebuie să vă întoarceţi acolo. Nu sunteţi
principele pădurii?” Gestul şi istorisirea lui Joaquin
Cordero îl restituie pe Radu-Negru, cel chinuit de
întrebări şi nelinişti, trecutului şi lui însuşi. Pădurea sa i-
a devenit semn al indentităţii. (cf. Monica Nedelcu)
Scăpat din captivitatea turcilor de către Joaquin,
Radu-Negru se întoarce în Pădurea sa.
Codrul e prezent în toate etapele vieţii sale (chiar
şi în Veneţia, sub forma amintirilor), îi veghează
copilăria, adolescenţa, tinereţea şi iubirea, maturizarea,
iar atunci când e nevoie devine ostaş al principelui întru
apărarea ţării. Pentru prinţ, pădurea este un autentic
locus amoenus ( cf. Monica Nedelcu)
În drum spre casă prin ţinutul Dalmaţiei, Radu-
Negru îl prinde pe trădătorul Dragomir, dar nu-l ucide
în duelul cavaleresc. Pădurea, simbol al libertăţii,
cinstei, prieteniei, valori pe care Dragomir le-a trădat
aliindu-se cu turcii, va îndeplini actul justiţiar.
Ajuns în teritoriul liber al ţării, înaintează liniştit
şi sigur pe firul Râului Sărat, însoţit de un ţăran-oştean
care înseamnă cu prezenţa lui hotarul dintre bine şi rău.
Arborii freamătă înaintea lui înclinându-şi cu respect
frunzişul.
Pădurea ocroteşte, judecă şi pedepseşte. În acelaşi
timp este strateg şi oştean. În pădure, în timpul
somnului sub un stejar, Radu-Negru are un vis: i se
arată un Domn, parcă coborât de pe Columnă, îmbrăcat
ca un ţăran, cu plete lungi, pe cap cu o căciulă din blană
de miel, care conducea o armată de copaci giganţi, care
la semnele făcute cu paloşul, se prăbuşeau peste
duşmani. Visul dezvăluie tânărului Domn cheia
succesului în lupta ce urma s-o dea împotriva
cotropitorului. După luptă, sub copacii şi bolovanii
prăvăliţi peste duşmani Radu-Negru află trupul
neînsufleţit al trădătorului Dragomir. Pădurea l-a
pedepsit!
“În spaţiul valah mişcările se ordonează înăuntrul
unui cadru general şi fix configurat de elementele
naturale: la nord Carpaţii, la sud Dunărea iar între ei
străbătând teritoriul de la nord la sud alte trei râuri:[…]
Aluta (Oltul) şi Ordessus (Argeş), iar al treilea este Râul
(Râmnicul) Sărat, element topografic recurent în opera
lui Vintilă Horia. În afară de acestea, câmpia, dealurile
şi pădurile.” (Monica Nedelcu)
Comparând spaţiul românesc cu cel veneţian
observăm că cel al Valahiei este unul natural, cel al
Veneţiei este unul făcut de mâna omului – un artefact,
cu excepţia mării. Starea meteorologică a Serenissimei
Republici este o permanentă pendulare între soare –
lumină – umezeală – obscuritate, care sugerează
hedonismul şi complicitatea; cea a Pădurii este una
luminoasă şi “uscată”, oamenii ei cunoscând şi
suportând şi frigul, şi ameninţările, şi foamea.
Pentru acest spaţiu natural fix şi peren, nu
întâmplător, scriitorul foloseşte denumirile antice ale
unor elemente din geografia ţării. Pentru a marca
mişcările şi activităţile oamenilor e nevoie de
indicatoare: “pe deal”; “pe malul drept al Oltului”; “la
răsărit pe malul stâng al Ordessului”; “pe malul drept al
Dunării”; “dincolo de Dunăre”; “spre culme”; “lângă
biserică”; “firul apei”; “poteca”. “Pădurea rebelă” ocupă
un spaţiu de o formă simbolic-metaforică: “forma unui
scut medieval, cu vârful îndreptat spre Dunăre.”
Acest spaţiu al libertăţii şi rezistenţei în faţa
duşmanului are câteva repere însemnate: Biserica
(credinţă şi speranţă), mormintele strămoşilor (trecutul
ca experienţă şi înţelepţire, continuitate). Centrul sacru
al acestui spaţiu este Poiana Mărului. Poiana Mărului cu
mănăstirea sa este locul din care sunt străjuite trei
hotare, cel al Valahiei, cel al Transilvaniei şi cel al
Moldovei. Spaţiul românesc este mitizat.
În roman sunt trei momente, bine plasate în trama
lui, în care apare un spaţiu în spaţiu: tabloul.
Primul: Judecata de Apoi pictată de Luca
Signorelli în biserica din Orvieto. Contemplând
cutremurat fresca, Della Porta a înţeles zădărnicia
existenţei, şi încă ceva şi mai grav: nedreptatea care face
din om o veşnică victimă a morţii şi un osândit în faţa
tribunalului din lumea de dincolo şi se întreabă:” Dacă
am fost obligat să trăiesc, dacă nu mi s-a îngăduit să
aleg trupul şi sufletul care îmi alcătuiesc fiinţa mea vie,
dacă soarta mea este stabilită de nişte legi al căror autor
nu sunt eu, de ce să fiu condamnat după moarte şi pe
veci?”
Al doilea: portretele lui Aloisio Loredan, în care,
privindu-le, Radu-Nergu vede, dincolo de culoarea
pictorului şi de chipul celui zugrăvit, ochii celor pictaţi
care “purtau pecetea unei întrebări grave […] în fundul
acelor ochi se ascundea o umbră de spaimă […]”.
Fresca lui Luca Signorelli şi portretele lui Aloisio
Loredan sunt simboluri iconice ale dramei existenţiale a
fiinţei umane dincolo de toate dramele istorice sau
locale. (cf. Monica Nedelcu)
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

73
Al treilea spaţiu în spaţiu este fresca din biserica
mănăstirii Cozia care îl reprezintă pe Mircea cel Bătrân.
În una din incursiunile în partea de ţară ocupată de
turci, Radu-Negru merge la Cozia unde găseşte totul
prăduit de turci. Oprindu-se în faţa frescei “Luă o torţă
şi o înălţă dinaintea frescei care îl înfăţişa pe Mircea cel
Bătrân, în picioare în costum de cavaler, cu coroana
ascuţită pe cap, cu chivotul mic şi aurit în mâna dreaptă
[…]” După ce biserica fuse curăţată şi uşa aşezată în
ţâţâni Radu-Negru şi oştenii săi se reîntorc în Pădure.
“Când întoarse capul, văzu ferestrele bisericii zvâcnind
parcă de lumină, ca şi cum viaţa şi-ar fi reluat cursul
firesc, ca şi cum vizita sa ar fi făcut să renască trecutul
glorios […]”. Spaţiul a devenit timp: trecut, memorie,
prezent, viitor. “Ne aflăm în faţa semantizării iconice a
unei idei fundamentale în romanul Cavalerul
resemnării: strânsa legătură dintre identitatea personală
– care în cazul unui Domnitor coincide cu identitatea
naţională – şi elementul sacru. (Monica Nedelcu)
Spaţiul din romanele lui Vintilă Horia are o
mobilitate semantică, iar fiecare semnificaţie a lui
dezvăluie fapta săvârşită sau gândul gândit sau
exprimat.
Romanul se încheie cu o ramă de parabolă.
Veronica Trevisan cu inima, gândul şi fapta lucrează la
Veneţia pentru Radu-Negru şi lupta lui împotriva
cotropitorului. Privind “piatra albastră care-i sticlea în
deget” simţi brusc “un miros de pădure.”
Spaţiul romanului conţine o geografie
transfigurată în semnificaţie politică şi etică, cu
deschidere spre metafizic.

Bibliografie consultată

1. Monica Nedelcu, Postfaţă la Vintilă Horia,
Dumnezeu s-a născut în exil (traducere în
română, 1990) şi Cavalerul resemnării
(traducere în română, 1991)
2. Georgiana Orian, Vintilă Horia, un scriitor
contra timpului său, Ed. Limes, Cluj-
Napoca, 2008
3. Pompiliu Crăciunescu, Vintilă oria.
Transliteratură şi realitate, Ed. Curtea
Veche, 2011
4. Ionel Popa, Vintilă Horia – Mai sus de
miazănoapte, în revista “Spaţii culturale”,
anul VI, nr. 27/ 2013













Ionel NECULA
Cinquinele Beatricei Ruscu

Am luat cunoştinţă târziu, dar cu bucurie şi cu
fervoare, de poezia semnată de Beatrice Ruscu. Îi
citisem cu ceva timp în urmă volumul de versuri
Creionul desculţ, am şi dat seama despre impresiile
încercate la lectura lor, şi iată că la puţină vreme o văd
prezentă din nou în vitrina cu noutăţi cu o nouă carte de
versuri având un titlu incitant şi surprinzător: Cinquine
(Editura Timpul , Iaşi, 2014).
Ce sunt cinquinele? Sunt, ne lămureşte însăşi
autoarea în deschiderea volumului, o specie lirică cu
formă fixă, compusă din cinci versuri, fiecare vers
având un număr exact de silabe corespunzând schemei
2-4-6-8-2. Fiecare poezie începe cu un vers, alcătuit
dintr-un substantiv compus din două silabe şi sfârşeşte
printr-un alt vers alcătuit tot dintr-un substantiv format
tot din două silabe. O cinquină conţine aşadar, în
totalitate 22 de silabe distribuite, cum spuneam, în cinci
versuri.
Ce se poate comunica în 22 de silabe? Cel mult o
definiţie, dar şi aceea eliptică, redusă la schelărie, la
fundamente fără arătarea tuturor detaliilor. O definiţie
mai mult sugerată decât articulată după toate regulile
logicii clasice – cu gen proxim şi diferenţă specifică.
Într-un fel, cinquinele sunt mai mult sugestii şi reclamă
o co-participare din partea cititorului pentru a-i împlini
toate înţelesurile. Nu lipseşte, bineînţeles, infuzia
afectivă, emoţională, empatică – combustia oricărei
dispuneri lirice, dar parcă se adresează mai mult
intelectului, raţiunii decât sensibilităţii.
Autoarea oferă cititorului doar schelăria, armătura,
dar îi lasă libertatea de a completa singur elementele
întregitoare. Iată, bunăoară, cum îşi creionează
portretul: Poet/ neimportant/ umblă creanga-n lume/ cu
poveştile-n desagă/ suflet. ((Eu). Şi mai reproducem,
doar pentru a arăta cât de frumos se poate scrie în formă
fixă, încă două poezii care au ca leit-motiv generoasa
idee a iubirii. Râvnă/ canibală/ pofta vine mâncând/ cu
tine în patul spurcat/ voie (Amor) sau Toamnă/ stacojie/
cu furnici în pântec/ de sublime extazieri/ sonet
(Îndrăgostită). Într-o altă cinquină încearcă să
reconstituie arta poetică şi condiţia poetului Artă/
spânzurată/ se îndrăgosteşte/ în horă cu luceferi albi/
talent (Poetul).
Dac-ar fi să parodiez un aforism cunoscut aş zice că
o valoarea unei poezii se observă mai bine când se
prinde-n horă cu altele. Or, poezia scrisă de Beatrice
Ruscu se distinge de departe. Prea-şi poartă cu graţie
luceferii albi în plete.

SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

74
N. Gâlmeanu – un poet cuibărit în
registru epic

Nicolae Gâlmeanu este un poet, ba chiar unul dintre
cei bine situaţi în percepţia publică. Unele din cele 13
volume de poezie le-am comentat şi noi în diferite
reviste din ţară – nu cât aş fi dorit şi cât ar fi meritat, dar
am dat seama cu toată buna credinţă
Ipostaza pe care ne-o propune acum, prin volumul
Sfeştanie la o casă de toleranţă (Editura Dealul
Melcilor, Braşov, 2014) pare, pentru multă lume,
neaşteptată la un poet bine aşezat în active lirice. Trece
din registrul poetic în cel narativ ca printr-un sistem de
vase comunicante şi nu-i deloc neimportant să vedem
cât din lirismul poetului Gâlmeanu se regăseşte în noua
ipostază narativă?
Ştie oricine că literatura postulează ficţiunea,
fabulaţia, fantezia, iar aceste funcţii subiective sunt la
fel de necesare atât registrului liric, cât şi celui narativ,
ba chiar epicul reclamă un cadru mai generos de
desfăşurare a facultăţii imaginative. Într-o dispunere
narativă realul şi ficţiunea se conjugă, se stânjenesc şi se
dislocuiesc într-un raport invers proporţional, fie prin
invadarea realului de ficţiune, fie prin extinderea
realului dincolo de marginile lui raţionale, într-un
dincolo unde raţiunea este exonerată. . Căci dincolo de
real, dincolo de marginile lumii începe imperiul
ficţiunii, unde raţiunea îşi încetează funcţiile epistemice,
este substituită de imaginaţie.
Or, privind lucrurile din această perspectivă
posibilităţile arătate de Nicolae Gâlmeanu sunt şi variate
şi neaşteptate. De cele mai multe ori realul şi ficţiunea
se combină şi concură împreună la realizarea
compoziţiei narative. Iana, bunăoară, din povestirea
Schimbarea la faţă, face zoofilie cu un cerb
metamorfozat într-un tânăr imberb, iar Vanda, fiica ei,
rezultată din această relaţie nepotrivită este covârşită de
aceleaşi chemări atavice.
De altfel, majoritatea povestirilor, din cele 11
adunate de scriitor în această alcătuire livrescă, au ca
motiv central o relaţie amoroasă şi-şi decupează
acţiunea dintr-o pornire erotică. Mai dezvoltată este
naraţiunea care dă şi titlul volumului, Sfeştanie la o
casă de intoleranţă, unde notabilităţile unei localităţi
(primarul, preotul, poliţistul, medicul, notarul
primăriei), pun la cale înfiinţarea unui bordel iar
acţiunea surprinde momentul inaugural, când toţi
fondatorii îl însoţesc pe preot la sfeştanie, la slujba de
inaugurare. Aşa cum este surprinsă, fauna localităţii
respective desemnează în mic şi la scară redusă
maladiile societăţii noastre în ansamblu şi metehnele
aluvionare, de care nici nu vrem, nici nu ne putem
despovăra. Surprinde limbajul colorat şi dezinhibat al
personajelor, mentalitatea lor fetidă, de stăpâni absoluţi
ai locului, perversitatea şi promiscuitatea în care se
complac, fără nici o teamă de lege şi de autorităţi.
Ne-am batjocorit neamul, doamnă!, spune la un
moment dat preotul Ciucur Ne-am făcut pe el în toate
chipurile. Mai întâi l-am sărăcit, l-am pus pe butuci şi,
mai apoi, ca să nu aibă vreme să se dezmeticească,l-am
decultivat, l-am prostituat, ca să poată să fie dominat.
Când îi mergea mai rău, ne împăunam cu naţia noastră
binecuvântată şi aleasă ca stindard în faţa istoriei, de
parcă noi am fi fost buricul pământului, alt buric nu
mai era, şi preotul făcu o pauză de judecată, în timp ce
observă cum mâinile uneia dintre fete se duceau
instinctiv spre locul unde făcea aluzie acesta.
Există un halou erotic cam în toate povestirile lui
Nicolae Gâlmeanu şi de multe ori acesta facilitează
intruziunea fantasticului în substanţa narativă. Soţii
Bucuraş, bunăoară, din Noaptea de miere îşi
gestionează tentaţiile erotice şi dorinţele pătimaşe
separat, unul faţă de celălalt, fiecare justificându-şi
infidelitatea şi derapajele din căminul conjugal prin
recursul la ideea de naturaleţe, de exonerare a falsei
pudori, a imposturii, ipocriziei şi fariseismului. Sunt
prea terestră dom Bucuraş, şi teamă mi-e tocmai de
asta, că nu sunt, în loc să trăiesc plenar acest
comandament al unui neam mioritic! Râzi că vorbesc în
lingură de lemn, da, ce ne-am schimbat cumva lingura?
Limba de lemn, tiripicul de lemn, şi vii dumneata să-mi
spui că am prea mult album în mine, adică sunt de
esenţă tare. Ştiam asta! Dar atârnă toate pe mine ca pe
cel mai împovărat duşman al meu (p.48).
Există în proza lui Nicolae Gâlmeanu o exprimare
sprinţară, care trădează poetul, dar dincolo de stilistica
îngrijită, de articulaţia compoziţională şi de punerea
imaginativului şi a dispoziţiei pentru fabulaţie în active
epice subliniem apăsat lexicul autorului, noianul
regionalismelor folosite, ceea ce conferă lucrării o
anumită distincţie şi un loc aparte în imaginarul narativ
contemporan. Cum spuneam, autorul circulă prin proză
şi poezie cu o lejeritate neaşteptată, ca printr-un sistem
de vase comunicante, şi adaugă fiecărei gen literar
procesat bemolii unei aspiraţii spre împlinirea
scriitorului total. Nu ştiu cum va evolua scriitorul în
viitor, dar ştiu că indiferent cum va atârna balanţa
poeziei şi prozei, vor face casă bună bivuacul autorului.
Oricum, merită să stăm cu ochii pe el.









SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

75
Stan BREBENEL


INSULA PURGATORIULUI


La începutul anilor ´90 un tânăr reporter tv se
bucura de un succes fulminant. Era proaspătul absolvent
al Facultăţii de Cibernetică din cadrul ASE Bucureşti
Lucian Ciuchiţă. Concomitent cu această activitate, ce a
desfăşurat-o până în anul 2000, şi după aceea a publicat
câteva cărţi: Oameni şi Ţărmuri (1996, poezii), Preţul
şi Decizia în Afaceri (1997), Căutătorul de Zimbri
(1999, poezii), Manual Practic de Statistică (1999,
coautor), Dispariţia (2005, roman), Scurtă Analiză
Asupra Terorismului Contemporan (2006, coautor),
Florile Binelui (2012, poezii). Este membru al
Asociaţiei Dramaturgilor de Film, din 1991. O
încununare a activităţii sale a fost obţinerea titlului de
doctor în ştiinţe.
În anul 2014 publică la Editura ATEC din
Focşani romanul Insula purgatorului ce are o istorie
aparte. A fost scris iniţial ca scenariu de film pe care l-a
trimis în Statele Unite pentru a fi ecranizat şi de unde a
primit un răspuns negativ. La aproximativ un an
constată că scenariul său, în cea mai mare parte, stă la
baza unei producţii hollyoodiene, Escape Plan, cu
actorii Sylvester Stallone şi Arnold Schwarzenegger în
rolurile principale. Descoperind peste 60 de elemente
din scenariul scris de el autorul a decis să dea în
judecată cele cinci studiouri de producţie americane. În
acest moment nu am cunoştinţă de stadiul procesului.
După apariţia filmului Lucian Ciuchiţă a hotărât
să transforme scenariul într-un roman unde lupta dintre
bine şi rău este în prim-planul acţiunii. Într-o societate
din ce în ce mai polarizată, rezultată în urma noii ordini
mondiale, ce a dus la schimbări dramatice şi
fundamentale în ierarhia socială, are loc o permanentă
dispută, din ce în ce mai violentă, dintre Sistem şi
membrii societăţii respective. Vulgul s-a mutat de la
periferie în partea luminată a Oraşului Nou. Periferiile
au fost ocupate de „Oamenii Marginalizaţi” care au fost
ceva în trecutul nu prea îndepărtat, care au citit mult şi
de aceea au fost excluşi de „nucleul dominator şi lacom
al unei elite fără morală şi bun simţ”. Cam acesta era
„tabloul” societăţii în care are loc acţiunea şi pe care o
simţim că este aproape de a se implementa şi pe
meleagurile noastre. Deoarece infracţiunile se înmulţeau
destul de repede, iar puşcăriile gemeau de infractori şi
gardienii erau din ce în ce mai puţini, unui senator
american i-a venit ideea de a se constitui puşcării pe
nave maritime ieşite din folosinţă, amplasate undeva în
mijlocul oceanului, cu costuri minime, fără gardieni,
fără posibilitaţi de evadare sau de salvare şi foarte
sigure deoarece aveau cei mai de temut temniceri:
rechinii. Cei care urmau să fie încarceraţi aici erau
dintre cei mai periculoşi. Într-o astfel de puşcărie aveau
să ajungă Mellisa şi Seed, fiecare reprezentând
interesele unor „instituţii” diametral opuse ce aveau
drept scop eliberarea savantului Simon şi aducerea lui la
„instituţia” de care aparţineau fiecare în parte. Puşcăria
era formată din 4 nave, dispuse în careu, ancorate de un
vulcan subacvatic: Missouri, Haru, Abhazia şi
Potemkin. O altfel de arcă a lui Noe era plină de
„nebuni şi dezaxaţi”. Aprovizionarea cu ceea ce era
necesar pentru viaţa de pe „Insula Diavolului”, cum o
numeau puşcăriaşii, se făcea o dată la două săptămâni,
acestea fiind paraşutate. Prin acelaşi procedeu ajungeau
şi noile contingente de deţinuţi. Cei mai mulţi piereau în
fălcile feroce ale rechinilor. Misiunea pentru eliberarea
savantului s-a dovedit deosebit de dificilă. Pe cele 4
nave se creaseră deja ierarhii şi cu greu puteai să-ţi
păstrezi capul pe umeri. Savantul era cel care deţinea
formula unei descoperiri epocale: fuziunea nucleară la
rece, un „tip de energie alternativă mult mai sigură, mai
eficientă şi cu un cost de producţie-livrare aproape de
zero”, pe care şi-ar putea-o permite orice cetăţean al
planetei. Însă dacă se va schimba o singură variabilă a
ecuaţiei se transformă totul în cea mai puternică armă de
distrugere în masă. Până la urmă forţele binelui triumfă
şi omenirea este salvată, nu se ştie pentru cât timp.
Cartea este scrisă antrenant, scenele se
desfăşoară cu o cadenţă mare şi tocmai de aceea este
greu de povestit. Ea conţine toate ingredientele de
succes ale filmelor de acţiune americane: multă
aventură, suspans, intrigi, fantezie iar personajele sunt
atât de pitoreşti şi reale de parcă le-ai avea în faţa
ochilor. O carte incitantă, o carte document care
prefigurează viitorul omenirii (?!), o carte care nu te lasă
să o aşezi pe noptieră decât după ultima pagină, drept
pentru care Lucian Ciuchiţă merită toate felicitările.






















SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

76
Valeria MANTA TĂICUŢU

Versuri de dragoste şi moarte

Primul ciclu („Din ascuns de cuvînt”) al
volumului „Frigul din clepsidră” publicat de Mihaela
Grădinariu la Editura Timpul (2013) cuprinde câteva
arte poetice în care sunt dezvoltate teme şi motive
esenţiale: importanţa/motivaţia scrisului, condiţia
creatorului de frumos etc. Poeta dă târcoale „la hanul de
cuvinte”, se camuflează, simulează orbirea (exterioară),
pentru ca ochiul dinlăuntru să transforme scrisul în
banchet, în spumoasă revărsare de licori (lirice), dar şi
de temeri şi tristeţi. Cuvintele, ca şi oamenii,
„se-nghesuie la masă,/ Ciocnesc ulcele sparte, spun
minciune”, iar exuberanţa începutului furişat „în
întrebări naive” se preschimbă în ardere/catharsis: „Dar,
iată, hanul arde-n temelie,/ Drumeţii limbii fug,
pierzând cojoace,/ Şi-arăm tăciunii cu tristeţi o mie,/
Pîndari de stihuri, neguţînd noroace...” („Din ascuns de
cuvânt”).
Sigur, când un poet contemporan scrie despre
iubire şi vin în dulcele stil clasic, ne gândim la Omar
Khayyam şi nu-i exclus ca şi Mihaela Grădinariu să fi
avut ascunse undeva, în memorie, tălmăcirile lui
Eusebiu Camilar la „Ulciorul”: „Sînt amfora din lutul
cel dintîi,/ Cînd sîngele ploua, arzînd gheţarii,/ Eu mă
rugam de tine să rămîi,/ Să treierăm cuvintele pe arii...”.
Probabil că şi vocabularul poetic, uşor desuet, creează
impresia de déjà vu – déjà lu: „Tejgheaua ta de gînduri e
sticlă lustruită,/ S-au perindat pe-aicea haiducii de pe
lume,/ Cu prăzi în saci de vise şi bidivii în spume,/
poveştilor descîntec, fecioarelor ispită”, dar cam acesta
este riscul aplecării spre versul clasic, ostenit de
milenara lui cadenţă în paginile la care au nevoit mii şi
mii de poeţi; de remarcat curajul abordării acestui tip de
vers, dar de criticat slaba preocupare pentru înnoire
semantică şi lexicală; această preocupare există, dar nu
predomină, aşa cum cred că ar trebui şi cum, uneori,
Mihaela Grădinariu şi face: „A scrie, scrisoare, cărbune
pe piele,/ Degete, invazii de greieri,/ Palimpsest repetat,
dansuri de vrăbii şi iele,/ Deşert, cu mine-n lumină
cutreieri...” (pag. 11).
„Mă astrucă”, „rostuite”, „mă-ncovoaie-n lăcată”,
„întrarmezi”, „candeli” etc. sunt cuvinte cu parfum
arhaic şi livresc, nereuşind, din păcate, să mai transmită
cititorului mare lucru din arderea (reală) şi sinceritatea
celei care scrie. Unele versuri amintesc prea mult,
trebuie să recunoaştem, de patosul, nu întotdeauna de
admirat, al lui Adrian Păunescu „Iar în nopţi, soroace
fără glas,/ La lumina scrisului, deplină,/ Vin profeţii
ultimului pas/ Adormind în linişti de jivină.// Însă înapoi
nu-i văd plecînd.../ Dimineaţa buciumă în mierle,/
Candeli de cerneală stau în rînd,/ Frigul tău îmi
zăbreleşte gherle...”.
„Calde mirodenii de cuvînt” sună bine (toate
versurile Mihaelei Grădinariu sună bine, rotund-
muzicale, impecabile din punct de vedere prozodic), dar
cui se adresează ele? Cititorului bătrân, omului-
bibliotecă, amatorului de perfecţiune livrescă? Şi totuşi,
nu poţi rămâne insensibil la versuri de tipul: „În amurg,
flămînzi, întraripaţi,/ Sub un cer cu smalţul dus prin
stele,/ Ne grijim c-un vers...<<Luaţi, mîncaţi...>>/
Strig-un curcubeu cu verzi inele...” (pag. 14).
Al doilea ciclu, „Aşteptare-n chindie”, debutează
cu un lung poem despre moarte, un monolog liric
adresat, corect ritmat/rimat, graţios, trist şi credibil:
„Văd, moarte, cum mă lepezi în vitrina/ Cu gînduri
ambalate, la vînzare,/ Aniversînd cu nepăsare vina/ de-a
te juca, tu, matcă-închisoare”. Motivul poetic al cetăţii,
metaforă pentru condiţia creatorului de frumos,
corespunde tot unei filosofii a resemnării, sentimentului
de dezarmare în faţa morţii: „Cetatea, coperiş de aripi
goale,/ Cu care n-am zburat decît în vise,/ Şi-ntinde
trupul în a morţii vale,/ Ciolane de iluzii interzise...”. De
altfel, aproape toate poemele din ciclu dezvoltă tema
morţii, a mântuirii („Mîntui-m-aş şi n-am cui,/ Mîntui-
m-aş spinului,/ Spinului cuvîntului,/ Roadă nouă
vîntului,/ De din suflet să mă-ncui/ În duh surd şi mut,
ce nu-i/ Înflorirea nimănui...”), a scrisului-ispăşire: „Iar
valul cenuşa mi-adună,/ Statuie cuvintelor sparte,/ Din
versuri mai creşte o dună/ Fugind dezbrăcată-ntr-o
carte”.
Ultimul ciclu al volumului, intitulat „Calendar pe
rouă”, se concentrează pe o altă temă poetică, iubirea.
Vocabularul, ca şi în celelalte cicluri, vine de foarte
departe, din cărţile citite cîndva, este destul de cuminte
şi respectuos faţă de ele, dar versurile, dacă nu şochează
prin originalitatea registrului, încântă prin armonie şi
muzicalitate: „Colindătorii s-au oprit din cîntec,/ Au
amuţit şi cer, şi oşti, de-a rîndul,/ Ca pe-un copil te ţes
din nou în pîntec,/ Azi, nemilos, mă naşte iar pămîntul”.
Mihaela Grădinariu nu adună în volum prea multe
poeme religioase. Trebuie remarcat, însă, că tematica
aceasta i se potriveşte cel mai bine, deoarece pune în
evidenţă profunzimea stărilor poetice, latura meditativă
a fiinţei sale şi sinceritatea rostirii. Iar atunci când
lexemul religios este atras în câmpul semantic al iubirii
profane, ai impresia copleşitoare că ai descoperit-o pe
poetă în ceea ce, pe tot parcursul volumului, a reuşit să
ascundă („să camufleze”, cum ea însăşi spune): „Eu
alăptez cu versuri pe toţi flămînzii lumii,/ Cînd timpul
rugineşte pe gînduri fără vlagă,/ Noi despărţim lumina
de plînsetul minciunii,/ Turnînd ulei şi vinuri pe-a
visurilor plagă,// Atunce, confirmată de mirul gurii tale,/
În pînză de comînduri, din patru părţi tivită,/ Adorm,
strivindu-mi geana între un deal şi-o vale,/ Şi mă trezesc
în tine, ca tremuru-n ispită”.




SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

77
Nicolai TĂICUŢU


Raftul cu cărți

Liviu Pendefunda, Înscris din Cartea
Misterului (Falii 11),
Contact international,
Iaşi 2014 128 p.
Coperta şi ilustraţiile
celor unsprezece cânturi
aparţin autorului. În
postfaţa volumului, Ioan
Holban menţionează:
...Poezia lui Liviu
Pendefunda creşte
dintr-un fond arhetipal
astfel încât lectura acesteia e, la rându-i, căutare,
iniţiere, cercetare a esenţelor pe care le dezvăluie
scenariile mitologice şi constelaţiile simbolice de acolo;
fondul arhetipal nu are nimic ilustrativ, poezia nu
„povesteşte” cine va fi fost Brahma, Shakti, Ganesh,
Shiva, Parvati, Kundalini, Agni din mitologia vedică,
Enoh şi Templul vechilor preoţi egipteni, Eos, Eros,
Hespera, Styxul grecilor, Ilie, îngerii, heruvimii şi scara
lui Iacob din Vechiul Testament, arhitectul, pătratul
triunghiului aflat în cerc, crucea şi roza universului
masonic, argintul şi athanorul alchimiştilor: poetul
coboară în astral, în mitologie, pentru că acolo sunt
topite viaţa şi înţelepciunea, sensul ascuns şi lumina,
Începutul şi Cuvântul său care se regăsesc în fiecare
dintre figurile sacre invocate...

Ioan Dumitru Denciu,
Creştinătate, Editgraph, Buzău,
2013. 300 p. Pe coperta a patra a
cărţii, autorul face câteva precizări
privind izvorul documentar al
romanului, din care redăm: Pe cât
de verosimil pare textul
“depoziţiei lui Diuzen” despre
călătoria misionară a lui Teotim
al Tomisului, Ioan Cassian,
Gherman şi alţii în Carpogeţia, obţinut din cele două
versiuni străine în cartea I, pe atât de neautentic ar
putea trece cel ce îi succed, deşi este tradus din
original! Acesta era scris într-un idiom numit marginal
de “mâna” unui cititor bessice, bessica lingua şi s-a
pierdut la “revoluţia” din 1989. Îl depusesem într-un
fişet al fostului meu profesor de lingvistică romanică,
I.C., la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti,
care – precum se ştie – a devenit una dintre ţintele
loviturilor “antiteroriste”. (…) În plus, textul se
dovedea obscur din cauza unor aluzii şi referinţe la
ceva. Nici nu visam că într-o zi acel ”ceva”. Este vorba
de pachetul valorificat în prima parte. Glorie bibliotecii
Sainte Geneviéve, unde l-am descoperit în 1996!...

Mircea Motrici, Ion
Irimescu în împărăţia eterului,
Editura Muşatinii, Suceava, 2012,
164 p. Ediţie îngrijită şi prefaţată
de Grigore Ilisei. Din mărturisirile
radiofonice ale lui Ion Irimescu şi
consemnate de Mircea Motrici
redăm două, una din 1995: Oraşul
Fălticeni îmi dă impulsuri de
optimism. Aici, la Fălticeni, sunt
începuturile copilăriei mele, ale visurilor şi aspiraţiilor.
Aici a început să se plămădească embrionul sculpturii
încă de atunci când eram elev de liceu. Şi o alta din
2001: Dumnezeu şi-a pus mâna şi în gândirea unor
oameni, dar nu atât pentru plăcerea lor, ci pentru
dorinţa de a lăsa omenirii acea parte frumoasă a vieţii,
care este foarte complicată, dar este şi o parte
spirituală. Aceasta este arta sub toate manifestările.
Efortul pe care l-am făcut în toată viaţa, de la început şi
până în aceste moment, a fost să dăruiesc din ce mi-a
dat Dumnezeu, să dăruiesc oamenilor, sub forma
aceasta, creaţia mea.

Viorica Petrovici, Sfinxul
şi oglinda de jad, Charmides,
Bistriţa, 2013, 114 p. Selectiv, la
finalul cărţii, sunt referinţe critice
semnate de: Adrian Dinu
Rachieru, Gelu Vlaşin, Carmelia
Leonte, Onoriu Colăcel, Rodica
Mureşan, Ion Radu Zăgreanu,
Gheorghe Lupu, Mariana Criş,
Valeria Manta Tăicuţu, Radu
Cârneci, Sabina Fînar, Vasile Spiridon. Cităm din
referinţele lui Ion Roşioru: Există în prozele Vioricăi
Petrovici o iubire ce transcende trupul şi se ridică
deasupra gândului unde prejudecata nu trebuie să
existe. Deci totul trebuie proiectat în mentalul neatent
să cântărească totul cu măsuri omeneşti. Prin credinţă
şi meditaţie se pot întreţine forţe, a muntelui, de
exemplu, care duc la vindecările sufleteşti şi trupeşti ale
celor mai absurde dureri şi suferinţe, la un preaplin de
fiinţă şi de energie psihică în stare să înlocuiască
deopotrivă hrana şi somnul. Lectura cărţii în care
Viorica Petrovici face să alterneze proza cu poezia de
factură Zen se vrea şi reuşeşte să fie un antidot
împotriva vidului sufletesc, a singurătăţii şi chiar a
morţii.

Titi Damian, Cronicile MUSCELENILOR,
Editgraph, Buzău, 2013. 350 p. Se constituie din
totalitatea referinţelor critice la volumele: Fagul,
Umbra şi Norul. În ultimul capitol al cărţii, Florentin
Popescu apreciază: …Muscelenii este mai mult decât o
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

78
trilogie a calvarului colectivizării
forţate, poate fi citit ca un roman
al familiei, al satului, al iniţierii,
al formării, cu splendide scene de
dragoste, un duios roman al şcolii
şi al dascălului exemplar, un
roman social, politic, istoric,
îngemănând eternele teme
universale – Dragostea, Moartea,
Destinul – toate pe un fond
mitologic, liric şi tragic deopotrivă. (…) Mai mult decât
o mărturie despre oameni şi vremuri, în pagini de
autentică literatură, trilogia Muscelenii mi se pare a fi,
totodată, şi un document, un fragment de istorie care,
prin extrapolare, dă seama de o epocă pe care,
cunoscând-o, cititorii de azi şi de mâine, o pot judeca la
dimensiunile sale adevărate, eliberată de toate
atributele puse în seama ei de aprecieri conjuncturale şi
de circumstanţă…

Emil Proşcan. Ecaterina Bargan, La
marginea lumii, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014. 777
p. Ioan Holban spune în prefaţa la
acest volum de poezie:...Cartea,
o lungă spovedanie a dragostei, e
un experiment liric unic,
probabil, în poezia noastră... (...)
La marginea lumii e cartea –
ofrandă a contopirii fiinţei în
eros, în suferinţă şi în
(re)cunoaşterea limitelor de
dincolo de bine şi dincoace de
rău. În menţiunile critice din finalul cărţii scriitoarea
Ileana Vulpescu spune: Sub semnul unei blânde
melancolii aş numi acest volum de poeme în proză, iar
criticul Daniel Cristea-Enache precizează:
...Individualul şi particularul devin exprimabile printr-o
întâlnire, de profunzime, între două individualităţi
explorând particularităţile distinctive şi pe cele comune.
Ecaterina Bargan şi Emil Proşcan nu se topesc cu totul
în această asociere experimentală; dar ei fac,
împreună, un supra-autor reunind două seturi de
vulnerabilităţi.

Lucia Boroş, Din timp,
Editura Muşatinii, Suceava,
2014, 130 p. Volumul este
prefaţat de criticul Mircea A.
Diaconu, care precizează: E
aceasta o poezie de concepţie,
nu de revărsări lirice
necontrolate. Fluidul liric trece
prin cultură, iar confesiunea e
numai un punct originar care
intermediază o viziune. Acest fapt face ca în locul
lamentaţiei să apară echilibrul, ba chiar un anume
optimism, mâhnit doar, interogativ şi totuşi încrezător.
Căci subiectul nu-şi aparţine sieşi, ci unei construcţii
supraindividuale, unui spaţiu al originilor. Dacia e un
astfel de spaţiu, monadic, înscris în absolut, dar nu
singurul. (...) Dincolo de toate aceste lucruri – care
dovedesc existenţa nu numai a unui limbaj, ci şi a unei
viziuni, coerente, unitare, pline - , de spus, totuşi, că, de
şi-ar fi publicat poemele în timp (adică în istorie),
numele Luciei Boroş ar fi fost astăzi cunoscut în lumea
literelor...

Ioan Vasiu, Târziu în
cuvinte, Editura Eurostampa,
Timişoara, 2014, 102 p. Iată ce
spuneau, despre poezia lui Ioan
Vasiu, Laurenţiu Ulici, în 1984:
Poezii lirice, de un
sentimentalism acut în trăire,
discret în exprimare, scrise cu
talent şi uşurinţă versificatorie...
Ioan Vasiu, poet care se poate
mişca în voie pe mai multe
lungimi de unde, dar care e mai la el acasă în aerul
limpid şi de elegiacă muzicalitate al tradiţiei
transilvănene, Ion Horea, în 2013: În poezia lui Ioan
Vasiu se petrec anotimpuri, o iubire nestăpânită
configurează un peisaj şi un timp neţărmurit, al
părinţilor şi al anotimpurilor târzii, bucuria vieţii
inundă pământuri în vestirea primăverii ori în zăpezile
care cad peste întrebări şi melancolii şi Ioan Evu, în
2013: Spirit conservator, în sensul bun al cuvântului,
Ioan Vasiu nu s-a lăsat sedus de paradigmele poeziei
postmoderne, păstrându-şi filonul romantic, însă
reuşind să evite cu graţie şi nonşalanţă capcanele
desuetudinii, preocupat mai mult de profunditatea
mesajului său, tranzitiv uman, decât de experimente
poetice formale.

Mircea Dinutz, Editoriale, Editura Pallas
Athena, Focşani, 2013. 184 p. Pe
coperta a patra a cărţii, Maria
Niţu aduce câteva precizări:
Perioada când Mircea Dinutz a
fost redactor-şef la revista
“ProSaeculum”, 2008 –
febr.2013, a fost cam cât un
cincinal, dar intensă cât o viaţă
de om. Editorialele, un carusel al
ideilor de pe frontispiciu,
jalonează o personalitate complexă în verticalitatea sa,
prin integritate, bun-simţ, echilibru, lipsă de reacţii
umorale – într-o societate atât de frustra(n)tă. O
personalitate cu principii şi virtuţi imprimate direcţiei
revistei, în obiective de la care nu a abdicat şi care au
construit în timp, discret, dar profund, nobleţea revistei
– deziderat drag oblăduitorului său: neangajarea
politică şi lipsa atacului la persoană, fără polemici de
spectacol de cabaret, echidistanţa, promovarea
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

79
valorilor de spectacol de cabaret, echidistanţa,
promovarea valorilor culturale ale Vrancei, dar şi
raportul just între autori din toate zonele ţării,
militantismul pentru valorile morale necesare
intelectualităţii – din psihologia unui luptător temperat,
dar tenace, onest, fără compromisuri.

Dumitru Dănăilă, Întoarcerea, Editgraph,
Buzău, 2013, 178 p. Dumitru
Dănăilă este autorul, cel puţin
până acum, al unui singur gen
literar de care este sedus: cel epic.
A irumpt cu un roman deosebit,
„Destine la indigo”, în 2008 şi a
continuat cu alte romane cu o
frecvenţă considerabilă: în 2010
cu „Iubirile de altădată”, în 2011
cu „În căutarea paradisului” şi în
2012 cu „Robul zarului” (...)
Activitatea îndelungată de ziarist l-a făcut să cunoască
mii de întâmplări, evenimente şi personaje la care a fost
martor sau pe care le-a auzit în deplasările de
documentare. Din romanele sale rezultă că Dumitru
Dănăilă este fascinat de destinele oamenilor... Alte
referiri critice, însoţitoare ale acestui roman, sunt
semnate de: Dumitru Ion Dincă, Florentin Popescu,
Tudor Cicu, Ion Roşioru, Theo Cabel şi Traian Gh.
Cristea.

Lucian Ciuchiţă, Insula
Purgatoriului, Editura ATEC,
Focşani, 2014, 256 p. Cităm
dintr-o Notă specială din partea
autorului: Dedic acest roman (...)
- Tuturor căutătorilor care au
puterea să meargă mai departe, să
depăşească orice obstacol apărut
în viaţă şi care au înţeles că nu
trebuie să te opreşti niciodată
atunci când vrei să evidenţiezi
adevărul şi să promovezi valorile reale ale
spiritualităţii. Şi, nu în ultimul rând, închin aceste
rânduri celor care scriu şi nu au primit recunoaşterea,
întreagă sau parţială, a talentului lor, celor care din
motive regretabile sunt ţinuţi momentan în umbră
pentru ca alţii să profite fără scrupule de rodul muncii
lor. Aceşti „hoţi de cuvinte” se laudă acum cu
imaginaţia lor unică şi prezintă idei furate ca fiind
dintotdeauna ale lor. Romanul de faţă este povestea
originală care a stat la baza scenariului unui film de
succes, lansat anul trecut de către cinci studiouri de
producţie de la Hollywood...

Laurenţiu Bădicioiu, Romeo şi Julieta la
Mizil: antologie de poezie şi epigramă, Editura RBA
Media, Bucureşti, 2013, 292 p. Din cele câteva referiri
selective la acest festival, redate pe coperta a patra a
acestui volum, semnate de
Solomon Marcus, Corneliu Leu,
Sorin Roşca Stănescu, George
Stanca, Sorin Preda, Ecaterina
Andronescu, noi am ales-o pe cea
a lui Nicolae Dabija: Mizilul a
fost timp de câteva zile capitala
Poeziei româneşti. Nichita
Stănescu spusese cu o ocazie: “În
materie de poezie România este
un mare imperiu”. Mizilul e o
urbe care face parte din acest imperiu şi l-aş numi în
context un oraş imperial […] M-a bucurat faptul că
Premiul Mare i-a revenit unui basarabean: Ion Diviza.
Concluzia mea e: dacă fiecare localitate din Ţară,
indiferent de dimensiune, ar avea câte un Laurenţiu
Bănicioiu şi câte un Victor Minea sau un primar ca
Emil Proşcan, România ar avea vreo 10 000 de
festivaluri de poezie. Din păcate pe acestea din urmă le
numeri pe degete.




Lansare de carte

Marţi, 5 august 2014, a avut loc, la sediul din
Buzău al Administrației Bazinale de Apă Buzău-
Ialomița, lansarea volumului „Aripi de ploaie” de
Nicolai Tăicuţu. Au prezentat puncte de vedere colegii
şi prietenii, printre care: Dumitru Pană, Eliza Volintiru,
Dumitru Bărbatu, Emil Niculescu, Lucian Mănăilescu,
Stan Brebenel, Valeria Manta Tăicuţu, Silvia Ioana
Sofineti.













FAPTE CULTURALE
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

80


Reviste literare



Actualitatea literară, Anul V, nr. 40, iunie-iulie
2014, Lugoj Eseul este prezent prin cel al doamnei
Magda Ursache, Un cuceritor de necucerit şi cel al lui
Remus V. Giorgioni, Orgoliul demiurgic al creatorului
de frumos. Cronica literară este semnată de Nicolae
Silade (Dan Sociu, Vino cu mine ştiu exact unde
mergem) şi R. V. Georgioni (Mircea Bârsilă, Viaţa din
viaţa mea). Un top 10 al cărţilor de poezie lansate la
Bookfest îl prezintă George Motroc: Mirela Lungu,
Visul unei nopţi pe Facebook, Daniela Şontică, Iubita cu
nume de profet, Adrian Voicu, Una pe inimă, una pe
dos, Marius Conu, Nicotină, Elena Diaconescu, Marele
egoist, Anca Şerpe, Poem în lanţ, Cristian Bădiliţă, Cu
praştia după îngeri, Florin Caragiu, Omul cu două
inimi, Dan Călin, Manifest şi Dan Ciupureanu, Efectul
Calmantelor. Spre a fi prezentate de R. V. Giorgioni, au
venit cărţile: Târziu în cuvinte de Ioan Vasiu,
Existenţele fastuoase de Victoria Milescu, Întâmplările
simple de Geo Galetaru, Sufletul al doilea de Daniela
Micu, Pulberea de sub piciorul tău/ La polvere sotto il
piede tuo de Nina Ceranu, Viorica Bălteanu, Ceea ce nu
rămâne de Ion Dumbravă, Zece pentru Lugoj de
Cristian Ghinea, Canalul morţii. Martor de Valentin
Hossu-Longin, Puzzle de Florin Logreşteanu şi Sisif pe
casa scărilor de Valeriu Marius Ciungan.

ARGEȘ, Serie nouă, Anul XIV (XLIX), nr.
7(385), iulie 2014, Pitești la solicitarea lui Dumitru
Augustin Doman, Gheorghe Grigurcu creionează un
tablou al vieţii literare de astăzi din perspectiva
capitolului Moravuri şi năravuri din viaţa literară
românească de la Colocviul de Poezie, Iaşi, 1978).
Petru Pistol este prezent cu eseul Literatura interviului
şi paradigma clasicismului, iar Magda Grigore cu
Tristeţi, dulci-amare. Liviu Ioan Stoiciu scrie despre
poezia lui Valeriu Bârgău, iar Radu Aldulescu despre
romanul lui Cristian Meleşteu, Sicriul de gheaţă.
Semnează poezie: Ioan Vintilă Fintiş (la 60 de ani),
Sterian Vicol, Marina Ţvetaeva (traducere de Leo
Butnaru), Dan Sandu, Iulian Caragea şi Valentin
Predescu. Cronicile literare aparţin lui Mircea Bârsilă
(Nicolae Coande, VorbaIago) şi Ştefan Ion Ghilimescu
(Ion Mureşan, Oglinda aburită). Cartea nouă este
prezentată de Dumitru Augustin Doman: Echinox şi
solstiţiu de Cristina Emanuela Dascălu, Viaţa pe bază
de abonament de Ioan Matei, Lecturi confortabile de
Constantin Cubleşan şi Vederi şi atitudini critice de Şt.
I. Ghilimescu. Tot Dumitru Augustin Doman scrie
reportaj despre magnificul oraş subteran Cricova.
Proza din acest număr este semnată de Marin Ioniţă, Ion
Nete şi Iulia Cristina Frînculescu.

a t e n e u, Anul 51 (serie nouă), nr. 538, iunie
2014, Bacău. Eseuri de înaltă clasă semnează: Ana-
Maria Ticu (Idei, obsesii, pasiuni: Plânsul lui
Nietzsche), Şt.I. Ghilimescu (Cabinetul de stampe),
Liviu Dănceanu (Musicologia), Elena Ciobanu (Make it
new), Constantin Călin (Mozaic-6), Şt. Munteanu
(Henrieta Sachelarie despre pesimismul eminescian-II),
Gh. Iorga (La poezia FETELOR ÎN FLOARE), Vasile
Spiridon (În aşteptarea romanului Henriette). Urmează
comentariile critice: Dan Perşa (Literaturnbahn, cultura
desnuda), Carmen Mihalache (Comedia la putere), Ioan
Şt. Lazăr (Regina Maria în memoriile Ceciliei Cuţescu-
Storck), Mihai Iacobescu (De la CĂRŢILE lui Nicolae
Labiş la CARTEA lui Nicolae Cârlan). Seria cronicilor
literare este deschisă de Adrian Jicu la un proiect
semnat de Mihai Cimpoi: Mihai Eminescu-Dicţionar
enciclopedic. Urmează: Violeta Savu (Cristina Ştefan,
Punct şi de la capăt), Petru Scutelnicu (Marius Manta,
Literaturnbahn), Laura Văceanu (Mihaela Băbuşanu
Amalanci, Stejarul cu flori de cireş), Petre Isachi (Doru
Ciucescu, Bătrânul şi Cuba) şi Marius Manta (Mike
Dash, Mania lalelelor). Poezie, în acest număr,
semnează Ion Dinvale şi Viorica Mocanu, iar proza de
Iulian Sârbu.

Bucovina literară, Serie nouă, Anul XXV, nr.
5-6 (279-280), mai-iunie 2014, Suceava Ovidiu Genaru
oferă un autograf cu Trandafiri, iar Liviu Ioan Stoiciu
semnează comentariul – Totul ni se trage de la
magnetismul dereglat. Remarcăm apoi, comentariile şi
eseurile semnate de N. Georgescu (Texte ziaristice
eminesciene neincluse în ediţii), Alexandru Ovidiu
Vintilă (Jules Perahim, „note despre un parcurs”),
Petru Ursache (Trei ipostaze poetice ale mării), Magda
Ursache (Ce nu mai e de făcut), Theodor Codreanu
(Numere în labirint – ianuarie-decembrie 1990), Adrian
Alui Gheorghe (Despre zâmbet). Şi de astă dată, vine
din sens opus Leo Butnaru cu două povestiri-parabolă.
Liviu Antonesei prezintă Tineri poeţi, cărţi excelente:
Ovidiu Raul Vasiliu, Nebunul indian, Petronela Rotar, o
să mă ştii de undeva şi Valeriu Marius Ciungan, sisif pe
casa scărilor, iar dintre cronicile literare amintim pe
cele semnate de Ioan Holban (Fantasme în rochii de jar
de Ioana Coşereanu Vasilescu), Constantin Cubleşan
(Sindromul Robinson de Radu Mareş), Adrian Dinu
Rachieru (Înainte de magnolii de Florentina Loredana
Dalian), Sabina Fînaru (Sfinxul şi oglinda de jad de
Viorica Petrovici) şi recenzia lui Ioan Ţicalo la
Părăduirea dascălilor de Constantin Blănaru.

Bucureştiul literar şi artistic, Anul IV,
nr.7(34), iulie 2014 Florentin Popescu se află în dialog
cu unul din seniorii literaturii noastre, Horia Zilieru:
Poezia mi-a fost/ îmi este viaţa mea de magie! La
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

81
cronica literară Ion Roşioru scrie despre doi poeţi
ialomiţeni (şi despre cărţile lor): Ion Văduva, Lumină
nenserată şi Petre Ioan Creţu, Poemele săptămânii
uitate, iar Florentin Popescu scrie despre antologia lui
Theodor Damian, În casa fulgerului. Romanul Zborul
este comentat de Aureliu Goci şi de Lucian Gruia, iar
cel al lui Adi Travadi, intitulat Răscrucea, de Paula
Romanescu. Poemele din acest număr al revistei aparţin
lui Coman Şova, iar Alexandu Cetăţeanu consemnează
aspecte de la Congresul Mondial al Poeţilor (Osaka, 25-
29 martie, 2014). Petre Dan-Străuleşti semnează
comentariul: Dimitrie Cantemir, Princiarul
academician şi senator, după 300 de ani, Iar Ion Dodu
Bălan îşi aminteşte câteva întâmplări de la întâlnirile cu
Fănuş Neagu.

Cafeneaua literară, Anul XI, nr. 7/ 138, iulie
2014, Piteşti Virgil Diaconu realizează un studiu
pertinent (bine documentat) privind Poezia ca semn
stilistic, iar, sub titlul Şansa laşităţii, sunt prezentate
aforismele lui Gheorghe Grigurcu. Convorbirile lui
Jules Hubert, din Anchetă asupra evoluţiei literare, cu
Maurice Barrès şi Jean Moréas sunt traduse din limba
franceză de Liana Alecu, respectiv Dorina Mihai Moise.
Eseul este prezent prin semnătura lui Adrian Dinu
Rachieru (Un trubadur: Cezar Ivănescu – I), a Aurei
Christi (Omul timonic şi crima) şi a Julietei Carmen
Pendefunda (Hermeneutica indecentă a luminii).
Criticul Alex Ştefănescu prezintă sub titlul semnificativ,
Cimitirul vesel al literaturii române, volumele: Steaguri
de Mihai Beniuc (1951), Cântece pentru Republică de
Nina Cassian (1950), Pe un picior de plai de Teodor
Balş (1957) şi Antologia poeziei sovietice (1955).
Semnează poezie Elisabeta Boţan şi Florina Turculeanu,
iar Mihai Merticaru face cronică literară la volumul lui
Leonard Gavriliu, Întâmplări din locul unde nu s-a
întâmplat nimic.

Constelaţii diamantine, Anul V, nr. 7(47), iulie
2014, Craiova Editorialul de atitudine (replică), semnat
de Janet Nică, se intitulează Dintre slute de catarge.
Sunt prezenţi cu eseuri: Al. Florin Ţene (Complotul
literaturii române), Stelian Gomboş (Despre parabole
şi pericope ca adevăruri sacre în concepţia filozofică a
lui Andrei Pleşu), Doina Drăguţ (Farmecul
arabescului), Virgil Stan (Sub teiul lui Eminescu s-a
născut iubirea), George Petrovai (Poezia – componentă
esenţială a culturii universale). Un studiu critic
realizează Ion Pachia-Tatomirescu la cartea lui
Constantin Stancu, Etemenanki (Ultima săptămână), iar
cronicile literare sunt semnate de Adrian Botez (Ioan
Vasiu, Târziu în cuvinte), Daniel Marian (Alexandru
Vakulovski, Pasărea rock), Constantin Voiculescu
(George Baciu, Apus în derivă), Antonia Bodea (Maria
Lucia Rebrean, Promisiunea). Proza aparţine lui Dino
Buzzati (în trad. Lui Marin Budică), Emil Chendea,
Constantin Miu şi Leonard Ionuţ Voicu. Ionuţ Caragea
semnează aforisme, Doina Drăguţ este prezentă cu
continuare la dramatizarea romanului Jurnalul unui
jurnalist fără jurnal de I.D. Sârbu şi poezie...

DACIA LITERARĂ, Anul XXV (serie nouă
din 1990), nr. 128-129 (5-6/ 2014), Iaşi Pagini de istorie
a culturii scriu: Liviu Papuc (despre junimistul Ioan
Ianov), Iulian Marcel Ciubotaru (Completări la
biografia lui Constantin Erbiceanu), Aurelia Lăpuşan
(despre Mihail Coiciu/ Koiciu), Anghel Popa (despre
generalul Iacob Zadik, Mihai Ungurean (Fântâna Albă,
1941), Magda Ursache (Una cu cerul – despre Petru
Ursache), Traian D. Lazăr (Din corespondenţa L.M.
Arcade – Basarab Nicolescu), Eugen Munteanu
(Alexandru Andriescu in memoriam). Ne mai oprim
doar la Cărţi comentate de... Astfel, Constantin
Cubleşan comentează: Eminescu şi credinţa de Răzvan
Codrescu şi Eminescu în perspectivă universală. Patru
decenii de reconstituiri şi restituiri de Dumitru Copilu-
Copilin, Vasile Iancu: Marea dramă a Academiei
Române de Ion Păun Otiman, Figuri de legendă de
Cicerone Ioniţoiu şi Francmasoneria – Pro şi contra de
Radu Teodoru, iar Lucian-Vasile Szabo: Despre doliu.
Un an din viaţa lui Leon W. De Mircea Mihăieş şi
Deficitul de prezent de Traian Ştef.

Fereastra, Anul XI, nr. 5(86), 07-08/2014,
Mizil Cea de-a VII-a ediţie a Festivalului Naţional de
Literatură Agatha Grigorescu Bacovia bate la uşă, astfel
că ne este prezentat juriul. Preşedintele juriului,
scriitorul Adrian Alui Gheorghe este prezentat şi
provocat la un amplu dialog despre cultură, literatură, în
special, de Lucian Mănăilescu. Adrian Alui Gheorghe
semnează şi un poem şi o proză scurtă. Membrii juriului
sunt însoţiţi de o scurtă prezentare şi de un grupaj de
poezii - Valeria Manta Tăicuţu, o proză - Florentina
Loredana Dalian, mai multe proze scurte - Emil
Proşcan, un grupaj de poeme - Nicolai Tăicuţu, pagini
de istorie literară - Emil Niculescu şi un grupaj de poezii
- Lucian Mănăilescu. In memoriam Aurel Ganea este
reprodus studiul A fost V. Voiculescu un isihast? Poetul
lunii august este Baki Ymeri. Proză semnează: Dorin
Mureşa (în concurs), Radu Părpăuţă, Silvia Bitere, Dan
Niculescu, Elena Hanganu, iar poezie: Iulia Ivanciuc (în
concurs), Dumitru Pană, Dan Sandu, Ion Roşioru,
Leonard Ancuţa, Alexandru Jurcan, Dumitru Ichim,
Rodian Drăgoi, Adi Sfinteş, Mihaela Aionesei, Tania
Nicolescu şi Anişoara Iordache.

Hyperion, anul 32, nr. 4-5-6/ 2014 (240-241-
242), Botoşani Partea a doua a acestei ediţii este
constituită din eseuri reunite sub semnul: Eminescu in
aeternum şi sunt semnate de Valentin Coşereanu
(Autoritate, samavolnicie, aroganţă – coordonate
majore ale „tratamentului” identităţii româneşti în
Bucovina habsburgică şi Mihai Eminescu: Poezii
ilustrate de Leonard Salmen), Lucia Olaru Nenati
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

82
(Eminescu în presa Botoşanilor de altădată (VI),
Viorica Zaharescu (Popas printre manuscrise), Ion
Filipciuc (Un frate misterios – în text şi context – al
poetului Mihai Eminescu), Constantin Coroiu
(Eminescu – Veronica Micle, mitul românesc al iubirii),
Ionel Savitescu (Mărturii despre Eminescu), Antonio
Patraş (Literatura Română pe meridian calabrez. „Urbi
et Orbi”. Din suita următoarelor eseuri amintim: Una cu
cerul de Magda Ursache, Moartea formei de Petru
Ursache, Poezia din „cenuşa imperiului” de Simona-
Grazia Dima, Constantin Amăriuţei: Schiţă pentru o
filosofie a neghiobiei de Anişoara Piţu, Pagini despre o
„Istorie a tătarilor din Dobrogea” de Marius Chelaru,
Horaţiu Ioan Laşcu – 50 de Gellu Dorian

Impact, serie nouă, anul XIV, nr. 3-5 (390-
392), martie-mai, 2014, Târgovişte Remarcăm eseul
Adevărul despre sănătatea lui Eminescu de Ioan Vişan,
poezie semnată de Rodian Drăgoi, Mircea Brăiliţa,
Marian Hotca, George Coandă, Florea Turiac, Serghie
Bucur, Silvia Bitere, Boris Mehr, Victor Sterom,
Monica Mureşan, Victoria Milescu, Patricia Lidia,
proză de Dan Gîju, Octavian Lupu, Vasilica Ilie, Ion
Mărculescu, Ştefan Doru Dăncuş şi Monica Mureşan.
Dintre cronicile literare amintim pe cele semnate de
Ioan Es. Pop (cana stropului de vin, Vali Niţu), Grigore
Timoceanu (Ciclul eu-lui, Vali Niţu), Gheorghe A.
Stroia (Semne de apropiere, Gabriel Vincenţiu
Mălăescu), Victoria Milescu (Portret în oglindă, Liliana
Popa), Octavian Mihalcea (Petala infinitului, Florica
Baţu Ichim),Nicolae Scheianu (America de dincolo de
gard, Alexa Gavril Bâle), George Toma Veseliu (Cu
ochii sparţi, Savian Mur), Mihai Pascaru (Amintiri în
versuri, Ana Meda şi Slove rurale, Vasile Dâncu),
Theodor Marinescu (Neant, Serghie Bucur), George
Astaloş (Flagel, Octavian Mihalcea), Victor Sterom
(Substanţe interzise, Liviu Ioan Stoiciu).

Întrezăriri, Revistă sătească de ştiinţă şi
cultură, anul II, nr. 6, iunie 2014, Pârscov Gheorghe
Postelnicu realizează două interviuri cu scriitorii Titi
Damian (Să fii scriitor adevărat înseamnă: lecturi
întinse, de calitate; muncă, adică trudă; talent,
seriozitate şi onestitate; să ai conştiinţa lucrului
temeinic şi durabil făcut; peste toate, un pic de caracter
nu strică) şi Nicolae Gâlmeanu (Mă bucur de limbajul
tainei şi al mirosului de lumină). Eseurile din acest
număr sunt semnate de V. Voiculescu (Tatăl nostru),
Gheorghe Postelnicu (Vasile Voiculescu şi Casa
Regală), I. Nedelea (Religie şi gramatică) şi Al. Florin
Ţene (Fiecare lectură a unei cărţi reînnoieşte textul în
imaginaţia noastră şi Viaţa satului românesc şi a ţării
în literatura epistolară). Elena Stroe Otavă face un
comentariu critic la cartea Ultimul poet dac de
Gheorghe Postelnicu, iar Adrian Lesenciuc cronică la
volumul de proză al lui Nicolae Gâlmeanu, Sfeştanie la
o casă de intoleranţă. Studiile de folclor aparţin Alinei
Antofie (Tradiţii şi obiceiuri de vară la români),
Constantin Costea (Descântecele, vechi practici magice
româneşti) şi Dem. Ahriţculesei (Două variante cu două
concepţii opuse ale baladei populare „Gheorghelaş”).
Versuri semnează: Ion Roşioru, Passionaria Stoicescu,
Titina Nica-Ţene şi Eliza Artene, iar proză, Gheorghe
Oncioiu.

LITERE, Anul XV, nr. 6(171) iunie 2014,
Târgovişte Din bogatul conţinut al revistei am reţinut
editorialul (eseu) Eminescu de Tudor Cristea, apoi
eseurile semnate de Ana Dobre (De la mitul Eminescu
la „cazul Eminescu”, Dorin T. Uritescu (Pentru o
lectură adevărată şi o percepere corectă a temei),
studiul critic al Florinei Loredana Stoica-Coordonate
ale poeziei Anei Blandiana – analiză semantic textuală,
cronicile literare semnate de: Henri Zalis (Primejduitele
fiinţe, Emil Stănescu), Liviu Grăsoiu (G de la
Gugiumeni, Paul Grigoriu), Magda Grigore (Stare de
necesitate, Ilie Vodăian), Nicoleta Milea (Trecute vieţi
de fanţi şi de birlici, Horia Gârbea), Nicolae Ionel
(Văcăreştii la amiază, Corin Bianu), Emil Lungeanu
(Risipa de a fi, Cristina Maria Purdescu), Corin Bianu
(Vânătoare de cucuvele, Ion Costin Grigore, Nicolae
Dan Fruntelată aflat într-un portret în peniţă de
Florentin Popescu, poezie de: Bilitis (aşezat în limba
română de Radu Cârneci), Paula Romanescu, Ianoş
Ţurcanu, Marina Popescu, Virgil Titarenco, Florea
Turiac, Ion Iancu Vale, Vasile Bardan şi proză de:
Daniel Drăgan, Iulian Filip şi Armani Apparto.

Oglinda literară, anul XIII, nr. 152 august
2014, Focşani. Am luat act de editorialul intitulat Graţie
al Ştefaniei Oproescu. Răspuns: Da! Trecem iute la
prezentările de carte şi cronicile literare: Aureliu Goci
(Răscrucea destinului şi Pete de culoare, Vasilica Ilie),
Valeria Manta Tăicuţu (Literaturnbahn, Marius Manta),
Dorin Ivan (Noaptea nu aparţine nimănui, Dan
Ghiţescu), Marius Chelaru (Aromânii din Kosovo,
Tănase Bujduveanu), Ioan Toderiţă (Astralia, Horia
Zilieru), Petre Isachi (Îmblânzitorul de iluzii, Petru
Scutelnicu), Dumitru Anghel (Casa umbrelor, Dumitru
Barău), Florentin Popescu (Artemis sau uzurparea
sentimentului, Dumitru Popescu), Ion Roşioru
(Memoriile lupului singuratic, Dorin Ivan), Lucian
Gruia (Existenţele fastuoase, Victoria Milescu),
Gheorghe Marin (Cu privighetoarea pe umăr, Iuliana
Paloda-Popescu), Theodor Codreanu (Piaţa Veche, Ioan
Gh. Tofan), Ion Pachia-Tatomirescu (Bucuria cuantică,
Hrisant Achimescu, Carmen Pallada (Fluturele înnodat,
Foc angelic şi Chaos de lumină, Elleny Pendefunda),
Liviu Comşia (Elegii din cătun, Florea Burtan),
M.R.Iacoban (Să fim serioşi!, Dorel Shor), Iulian
Bitoleanu (Întâlnire pe pod, Mihai Merticaru. Pagini de
istorie literară semnează: Gh. Postelnicu (Cauzele morţii
lui V. Voiculescu) şi Viorel Dinescu (Ultima întâlnire cu
Grigore Vieru).
SPAŢII CULTURALE, nr. 35, iulie/august 2014

83

ONYX, anul III, nr.5-6 (21-22), mai-iunie
2014, Londra De astă dată remarcăm abundenţa
eseurilor: Cu Mariana Buruiană înainte! de Emil
Titoianu, Poezia orfică de George Popa, Bagheta
Magicului de Liviu Pendefunda, Numere în labirint.
Ianuarie-decembrie, 1990 (9747-9792) de Theodor
Codreanu, Eseu despre zacuscă de Lucia Olaru Nenati,
O antologie... apetisantă de Bogdan Ulmu,
Metamorfoza rugăciunii şi elementul sacru al enunţării
ei (Psalmii – poezia divină) de Lucian Şt. Mureşanu,
Aurul din poezia lui Nicolae Labiş de Vavila Popovici,
Poetul, liberalul şi baba comunistă (I) de Anton Vasile
Ieşeanu, „Cred profund în forţele vii care tac astăzi...”-
social-politicul în articole istratiene de Gabriel
Dragnea, Istoria literaturii comparate parte integrantă
a istoriei literaturii române de Al. Florin Ţene, Viaţa şi
opiniile lui José Saramago de Dan Caragea, Baraba –
fratele fiului risipitor de George Petrovai şi Theodor
Răpan ultimul „crescător” de inorogi în rezervaţia
sonetului de Melania Cuc.

P l u m b, anul X, nr. 88, iulie 2014, Bacău
Această ediţie este deschisă de eseul lui Daniel Corbu
Note despre posteritatea scriitorului român. Alte eseuri
sunt semnate de Eugen Verman (Imprevizibilul
aşteptat), Ştefan Munteanu (Temeiuri filosofice ale
esteticii eminesciene) şi Dumitru Brăneanu (De la un
gând la altul-16). Cornel Galben trece în revistă
activitatea lui Sever Bodron, iar Ionel Necula, pe cea a
lui Calistrat Costin, autor monografiat de Grigore
Codrescu (Ironicul reflexiv Calistrat Costin). Mircea
Bostan realizea cartea lui Vasile Larco, Desculţi pe
mirişte, iar Livia Ciupercă, întreaga operă a lui Shaul
Carmel. Cronici literare semnează: Nicolae Mihai
(Literaturnbahn, Marius Manta), Ana-Maria Ticu
(Castelul, biblioteca, puşcăria: trei vămi ale feminităţii
exemplare, Dan C. Mihăilescu), Cristina Ştefan
(Supradoză, Mirela Bălan), Ioan Ţicalo (Destin, Alexa
Paşcu), Julieta Carmen Pendefunda (Despărţirea de
înger, Nicolae Băciuţ), Ion Pachia Tatomirescu
(Poemele din templu, Gheorghe Andrei Neagu), Claudia
Moscovici (Destin scindat, Viorica Hagianu). Semnează
poezie: Liviu Pendefunda, Ana Hâncu, Elleny
Pendefunda şi Ana-Maria Marcu.

ProSaeculum, Anul XIII, nr.3-4 (95-96) -15
apr.-1 iunie 2014, Focşani In memoriam Alexandru
Deşliu – trăitor de 7 ani în „viaţa morţii” scriu:
Dumitru Radu Popescu (Domnule Alexandru Deşliu),
Magda Ursache (Cartea cu Deşliu sau răspunsuri
întârziate), Constantin Coroiu (Alexandru Deşliu şi
vocaţia dialogului), Florinel Agafiţei (Dintr-o lume
boemă), Nicolae Iliescu (Chilim cu oale smălţuite), Ion
Gr. Cherciu (Alexandru Deşliu – un şeptenal de
amintiri...) Urmează conţinutul bogat şi valoros al
revistei sub semnătura prietenilor permanenţi: Liviu
Ioan Stoiciu, Rodica Lăzărescu, Iordan Datcu,
Constantin Cubleşan, Dumitru Velea, Viorel Dinescu,
Gheorghe Vlăduţescu, Ionel Necula, N. Georgescu,
Theodor Codreanu, Marin Iancu, Ion Roşioru, Victoria
Milescu, Lucia Dărămuş, Dan Petruşcă, Passionaria
Stoicescu, Ion Gheorghe Pricop, Mircea Popa, Ioan
Adam, Florentin Popescu, Viorica Răduţă, Nicolae
Havriliuc, Cornel Galben, Niculae Gheran, vrâncenii:
Gabriel Funica, Ioan Dumitru Denciu, Doina Popa, Paul
Spirescu ş.a.

Sintagme literare, nr. 4(9), iulie 2014, Dudeştii
Noi Structurat strict pe câteva genuri literare, în acest
număr semnează poezie: Cleopatra Lorinţiu, Liviu Ioan
Stoiciu, Anca Mizumschi, Petru M. Haş, Florentina
Borgovan, Lia Faur, Amelia Stănescu, Silvia
Goteanschii, Adrian Suciu, Raluca Blezniuc, Daniela
Toma şi Anca Zeciu; proză: Florentina Loredana Dalian
şi Igor Ursenco; critică: Adrian Dinu Rachieru – Marcel
Mureşeanu şi „erudiţia vieţii”, Ionel Bota –
Convertirile şi parabola. Poezia Zânei Roman şi
Preafericit, Poetul... Însemnări despre debutul lui Ion
Pop şi Ladislau Daradici – Oraşul scufundat, Ioan
Barb; consemnări: Vasile Baghiu – Fragmente de
jurnal: 2014.

Vatra veche, serie veche nouă, anul VI, nr. 7
(67), iulie 2014, Târgu Mureş. Flavia Topan realizează
două interviuri, cu Theodor Damian (Fiul risipitor... n-a
uitat niciodată de unde a plecat, de aceea a ştiut unde
să se întoarcă) şi cu Gabriel Pleşea (Zeci de ani trăiţi în
afara ţării vor rămâne o existenţă străină care, cu
puţine excepţii, va putea fi echivalată – pentru
recuperare – cu trăirea de acasă.) Remarcăm eseul lui
Ognean Stamboliev Cinci ani fără Grigore Vieru şi
prezentarea de carte a lui Nicolae Băciuţ: Feţele
cuvântului de Serafim Duicu. Cristina Sava scrie in
memoriam Andrei Bodiu. Dintre cronicile literare
amintim pe cele semnate de Mariana Cristescu (Ispita
izbăvirii, Mihai Sin), Ioan Vasiu (Albastrul glas de
înger, Gheorghe A. Stroia şi Dulcea povară a
cuvântului, Miron Ţic), Ramona Trifan (Zbor de slove,
Katalin Cadar), Melania Cuc (Cronica de gardă, Menuţ
Maximinian), Mircea Doreanu (Patimi şi ispite, Ioan
Tudor), Geo Constantinescu (Vulturul albastru, Ioan
Barbu) şi Lina Codreanu ( Cartea dorurilor mele, Zina
Cenuşă).




















Râmnic, mon amour!...



A plecat la Domnul Mircea V. Homescu, medic şi cărturar, un „boier al minţii”, care,
vreme de câteva decenii, s-a ocupat de sănătatea râmnicenilor; le-a îngrijit trupul, dar şi
mintea, le-a deschis orizontul cultural, i-a obligat să vadă şi cu ochiul lăuntric, nu numai cu
cel exterior, din carne mincinoasă. N-a fost un om comod, pentru că suferea de intoleranţă la
prostie; era temut pentru gura slobodă, pentru înjurătura inteligentă, pentru bisturiul cu care
tăia tot ceea ce era urât şi bolnav în cei de lângă el.
În 2007, după ce şi-a revenit din primul accident vascular cerebral, i-am adunat
manuscrisele – a reuşit, fiindcă era un om atât de puternic, un luptător adevărat, să facă el
însuşi selecţia – şi i-am tipărit volumul de debut, „Aporii metaforizate”, cu speranţa (naivă,
abia după aceea mi-am dat seama) că publicul râmnicean va da năvală, va pune mâna pe carte
şi o va citi pe nerăsuflate, aşa cum era şi firesc. Sigur, nu se punea problema vinderii acestei
cărţi, ea a avut doi sponsori generoşi – Gheorghe Soare, de la KLIJ Prestige SRL Ploieşti şi
Cornel Nicolau, de la SC Zalex Cons SRL Chitila şi l-am sfătuit pe domnul doctor s-o
dăruiască tuturor celor pe care-i considera intelectuali, oameni de bun-simţ, interesaţi de o
perspectivă critică asupra lumii în care trăim. În mod aproape incredibil, râmnicenii n-au fost
dispuşi să primească această carte nici măcar sub formă de cadou: când am lansat volumul, în
sală erau jenant de puţine persoane, aşa cum avea să se întâmple nu mai târziu decât cu puţină
vreme în urmă, la înmormântare. Că spunea cineva: „mai multă lume l-a însoţit pe socru-meu,
un oarecare, pe ultimul drum, decât pe doctorul Homescu”.
Râmnicul nu-şi iubeşte şi nu-şi respectă elitele. Mai degrabă îi acceptă pe indivizii
dubioşi, pe veleitari, interlopi, criminali, scandalagii etc., pentru care manifestă o duioasă
înţelegere şi un ataşament vecin cu prostia. Cei buni şi valoroşi cu adevărat, cum este cazul
doctorului Homescu, sau al poetului Costache Florea, sau... (mă rog, lista nu-i prea lungă, dar
să ne oprim aici) n-au nici o şansă de a intra în memoria şi în sufletul oraşului. Pentru
asemenea oameni nu se găsesc niciodată timp şi sponsori locali; de obicei, sunt sponsorizate
nulităţile, „celebrităţile” aducătoare de votanţi, semianalfabeţii care-şi adună în volume
agramate „opera”; ceilalţi, „opoziţia”, cum s-ar zice, că acolo te situezi, „orgolios” (cum cred
cei care habar n-au despre ce-i vorba), dacă te împotriveşti kitschului şi subculturii, ei, bine,
aceşti „ceilalţi” se descurcă, e treaba lor, nu a târgului.
Spunea domnul doctor Homescu, în postfaţa volumului „Aporii metaforizate”: „Ce-am
vrut – de fapt – în paginile pe care aţi avut curiozitatea să le citiţi? Ia, acolo, am încercat să
arunc o privire în mintea omenească cea cugetătoare (credem noi) şi să aflu nişte raporturi
între adevăr şi iluzie, recte între înţelepciune şi gândirea/cugetarea omenească. Şi asta încă din
pre-istoria mitologică a lumii. Să ne amintim că – odată zămislită în capul lui Jupiter/Zeus,
Minerva/Pallas Atena n-a răbdat deloc atmosfera din creierul creatorului ei şi a fugit afară...
cu coif, arme şi armură. Sunt ani de când mă tot întreb: oare atât de insuportabil să fie
ambientul intelectual din căpăţâna lui Homo Sapiens, fie el chiar preşedintele staff-ului
mitologic al lumii... de-acum 5-6 milenii?”.


Valeria Manta Tăicuţu