You are on page 1of 48

„Creştinismul este o mişcare continuă a omului către Dumnezeu” Preot Petre Popescu

Revistă de literatură și cultură generală
bilingvă / bilingue
Revue de littérature et de culture générale



L a C h a n d e l l e d e M o n t r é a l
Anul XVII, Nr. 5 – noiembrie - decembrie 2013 – 48 pagini










Crăciunul copiilor
de Octavian Goga

Dragi copii din tara asta,
Va mirați voi cum se poate,
Moș-Crăciun din cer de-acolo
De le știe toate-toate...

Uite cum, vă spune badea...
Iarna-n noapte pe zăpadă
El trimite câte-un înger
La fereastră să vă vadă...

Îngerii se uită-n casă
Vad și spun - Iar Moșul are
Colo-n ceriu la el în tindă,
Pe genunchi o carte mare...

Cu condei de-argint el scrie
Ce copil și ce purtare...
Și de-acolo știe Moșul
Că-i șiret el, lucru mare...

„Nașterea Domnului”, 2007
«La Nativité du Seigneur»
de Ion Lăcătușu,
Tempera pe lemn, aur 23 k.
48,3 x 43,3 cm
L La a m mu ul l ț ț i i a an ni i ! ! A An nu ul l 2 20 01 14 4 - - c cu u n no oi i r re ea al l i i z ză ăr ri i ! !
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 2


Sumarul numărului

Pastorala la Nașterea Domnului Iisus
Hristos – 2013 Liviu Alexandrescu, preot paroh al
Bisericii „Buna Vestire” din Montreal ................................... 3
Din istoria comunității Prof. univ. dr.
Nicolae Mateescu Matte la 100 de ani
Victor Roșca....................................................................... 4
Din activitatiile Scolii Duminicale a
Bisericii "Buna Vestire" ...................................... 6
Crăciunul copiilor Corina Luca ____________________ 6
Poezii de Crăciun Dumitru Ichim ........................ 7
Adolescentul (eseu) F. M. Dostoievski –
III – Iuliana Onofrei .......................................................... 8
Ninsorile Mirunei Miruna Ocnărescu .............. 10
Salonul cărții – Montreal 2013 Cătălina
Stroe.................................................................................. 11
Sărbătoriri de 1 decembrie ............................ 12
Ziua României la Casa Română Corina Luca ________ 12
Ziua României la Universitatea de Montreal Corina Luca12
Unirea de la 1 Decembrie 1918 Marius
Finca ................................................................................. 13
Poezii de sărbători George Filip .............. 16
Singurătățile canadiene într-un roman
anglofon din Quebec Mircea Gheorghe ........... 17
Istoria Drapelului de Stat al României
Ion Anton Datcu............................................................... 18
Filozofia discursului politic – X
Formele limbajului politic Daniela Gîfu ..... 19
Seara de Ajun Mihaela Dordea ........................... 22
Versuri de Daniela Voiculescu .................... 23
Daniela Voiculescu – un buchet de senzori incandescenți
George Stanca ________________________________ 23
„Iedera albă” ___________________________________ 23
Iubirea și Cuvântul în versurile poetei
Carmen Doreal de Felicia Mihali ........................ 24
Cei care mă enervează – III Florin Oncescu25
PARCURSURI ILUSTRATE 7. În Spania
– Al doilea voiaj : Sevilia – Granada –
Cordoba – Torremolinos – etc. Angela
Faina - artista, Wladimir Paskievici - naratorul........... 26
Poezii de Livia Nemțeanu citite la
Cenaclul Eminescu pe 21 noiembrie
2013 ................................................................................ 28
Din Șoaptele nemuririi – Cătălina Stroe
Povestea celor doi frați – idilică – ........... 29
Buenos Aires, 1949. Miruna Tarcău .................. 30
Poeme de Crăciun Lia Ruse ................................ 32
Bucuriile sărbătorilor de iarnă Elena
Buică ................................................................................. 33
SERIA ȘTIINȚE 14. Despre structura
materiei – Partea 2-a Wladimir Paskievici .... 34
De ce iubim femeile de Mircea
Cărtărescu – prezentare carte – Elena Olariu ........ 35
Poezii de Traian Gărduș .................................. 37
Poezia poetului Traian Gărduș Eva Halus___________ 37
„Furtuni fecunde” de Melania Rusu
Caragioiu Cor ina Luca .......................................... 38
Sacul lui Condoiu Prof. Dr. Paul Dăncescu ....... 38
Poezii de Eva Halus ............................................. 39
Pictorul-poet, poetul-pictor sau Eva Halus Traian Gărduș39
Cenaclul Eminescu creşte Li vi a Nemţ eanu)40
Poezii Ana Maria Gibu ............................................... 41
Poezii Leonard Ionuț Voicu........................................ 42
Pense comme le vent! – III – Christina
Callimachi Traduction du roumain par Wladimir
Paskievici .......................................................................... 43
Agaguk ( XV ) Roman de Yves Thériault.
Traducere din limba franceza de Ortansa Tudor
Ilustraţiile după Siasi Irgumia, adaptate de Raluca
Pilat ................................................................................... 44
Anunțurile comunității..................................... 47
Apariții editoriale (scriitori
canadieni): ................................................................ 48
Melania Rusu - Spre Ceruri sacre __________________ 48
Carmen Doreal - Întâlnire fără argumente ___________ 48
D. H. Silvian - Din gând în cânt ___________________ 48





















Candela de Montreal , revistă fondată și editată, din 1997, de Victor Roșca
Redacţia şi administraţia: 8060 Christophe Colomb, Montréal, Québec, Canada H2R 2S9; Telefon:(514) 736-0950
Redactor Şef : Victor Roșca Consilier de redacție: pr. Liviu Alexandrescu
Secretar de redacție: George Filip Colectiv de redacție : Ortansa Tudor,
Doina Hanganu, Carmen Ionescu
Ilustraţiile : Angela Faina, Radu Deca Tehnoredactare: Marius Neaga
ISSN 1495 – 8929 Canada, Dépôt légal - Bibliothèque nationale du Canada et Bibliothèque nationale du Québec, 1997

noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 3



Pastorala la Nașterea Domnului Iisus Hristos – 2013
Liviu Alexandrescu,
preot paroh al Bisericii „Buna Vestire” din Montreal


„Hristos Se naşte, măriţi-L!/ Hristos
din ceruri, întâmpinaţi-L!”

Iubiți credincioși!
În fiecare an, sărbătorim Nașterea
după trup a Domnului nostru Iisus
Hristos. Sărbătoarea bucuriei de a fi
creștini , de a cânta și a mări pe
Dumnezeu după cuviință, asemenea
îngerilor care spuneau: „Mărire întru cei
de Sus Lui Dumnezeu și pe pământ
pace, între oameni bunăvoire”.
Sărbătoarea Crăciunului ne amintește
de marea milostivire a Lui Dumnezeu
față de noi, oamenii, de cel mai mare dar
oferit lumii, prin Întruparea Fiului Lui
Dumnezeu, din Fecioara Maria. Colinda
spune: „Să se nască și să crească, să ne
mântuiască’’.
De la Nașterea Lui, am învățat că
Dumnezeu nu este departe, ci El
sălăsuiește în inima omului : „Au doară
nu știți că voi sunteți temple ale
Duhului Sfânt’’ (Sf. Ap. Pavel) Dacă
primim pe Iisus Hristos ca dar
dumnezeiesc vedem că și viața noastră
este tot un dar dumnezeiesc. Ne-a dat-o
să o îngrijim prin fapte bune, să o
prețuim și nu să ne batem joc de ea.
Praznicul Nașterii Domnului este
praznicul bunătății și iubirii Lui
Dumnezeu, căci acum a hotărât să
trimită pe Fiul Său în lume, să șteargă
păcatele, care separau oamenii de
Dumnezeu. Iubirea e virtutea care Îl
coboară pe Dumnezeu pe pământ și-l
face om și tot iubirea e cea care-l
îndumnezeiește pe om.
Sfântul Vasile Cel Mare spune: „Din
câte a făcut Dumnezeu în cer și pe
pământ, nici o minune nu este mai
mare ca aceasta’’. Nașterea Domnului
coboară Duhul Lui Dumnezeu pe
pământ și face începutul mântuirii
noastre. Iisus Hristos devine centrul
Universului: „ca în numele Lui Iisus
Hristos, tot genunchiul să se plece, al
celor cerești, al celor pământești și al
celor de dedesubt” (Filipeni, 2-10)
Fără Iisus Hristos născut în om,
acesta rămâne doar o ființă biologică,
lipsită de perspectiva cerească. Hristos a
coborât din cer, pentru ca omul nu putea
urca singur la cer.
Iată de ce in Troparul Nașterii
Domnului, Biserica ne cheamă să ne
apropiem și să preamărim această
lumină: „Nașterea Ta Hristoase
Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii
lumina cunoștinței, ca intru dânsa cei ce
slujeau stelelor, de la stea s-au învățat
să se închine Ție, Soarele dreptății și să
te cunoască pe Tine Răsăritul cel de Sus,
Doamne mărire Ție!’’
La cumpăna anilor, omul își
îndreaptă gândul spre cele trei fețe ale
timpului: trecut, prezent și viitor. Dintre
toate ființele de pe pământ, numai omul
trăiește și în viitor. Căci viitorul
înseamnă credință, nădejde și iubire în
acțiune. Viitorul stă în darul Lui
Dumnezeu și în străduința omului. El
simte mereu prezența și lucrarea Lui
Dumnezeu în viața sa. „Ajutorul meu
vine de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și
pământul’’ (Ps.120.2)

„Dulcea Sărutătoare”, 2009
de Ion Lăcătușu
Tempera pe lemn, aur 24 k; 34 x 31,5
cm. Colecţie privată, Canada

Iubiți credincioși!
Cu aceste gânduri călătorim spre
Nașterea Sa, dorindu-vă cu ocazia
Sfintelor Sărbători ale Crăciunului,
Anului Nou - 2014 și Bobotezei, ca Bunul
Dumnezeu să vă dăruiască sănătate,
pace, iar noi vă urăm: „Sărbători fericite
și Mulți Ani!’’.
Moment din spectacolul copiilor de la
Școala duminicală a Bisericii Buna Vestire
dat cu prilejul Banchetului de Sf. Nicolae
foto Daniel Cătălin Marin
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 4


Din istoria comunității
Prof. univ. dr. Nicolae Mateescu Matte la 100 de ani
Victor Roșca



Destinul oamenilor nu este, exclusiv, o
fatalitate stabilită mai dinainte, fără să-l
putem schimba. Prof. Dr. Nicolae
Mateescu, ne-a confirmat acest adevăr.
Născut la 3 decembrie 1913, fiul lui
Niculae Tinichia, un iscusit croitor din
Craiova, Nicolae Mateescu, la vârsta de
15 ani, rămâne fără mamă, ce a fost
secerată de tuberculoză, o molimă pe
timpul primei jumătăți a secolului XX.
Aceasta durere enormă nu i-a distrus
viața adolescentului, ci l-a întărit în lupta
vieţii, ce abia o începuse.
De-a lungul vieții, oricare om are un
moment decisiv de care știe sau nu să
beneficieze, în care are sau nu are curajul
să se angajeze. Viața fiindu-ne unică,
fiecare și-o trăiește după posibilitățile
proprii, voința și adesea, după principiile
proprii, dar reuşita depinde, în mare
măsură, de decizia luată în momentele
ei cheie.
Din mai multe considerente, în anul
1929, în timpul marii crize economice,
Niculae Tinichia își mută familia de la
Craiova la București. Aici deschide un
magazin de stofe dar și de croitorie,
asigurându-le celor doi copii ai săi
posibilitatea de a continua studiile
secundare în școli particulare.
În 1933, după ce termină liceul între
premianți, Nicolae Mateescu se înscrie la
Facultatea de Drept, din București, pe
care o va absolvi în 1937. Urmează în
continuare doctoratul în drept, luându-și
diploma în 1939. În același an se înscrie
în baroul de avocați din București;
începe practicarea avocaturii. Anul 1943
este marcat de căsătoria cu Monica
Burger - Brezoianu. Tatăl soției fusese
adus din Germania în România de
Regele Carol I, pentru dezvoltarea unor
ramuri ale industriei mici ce lipseau în
Regatul României.
1945, urmările celui de al doilea
Război Mondial bulversează mediul în
care se desfășoară existența popoarelor
est-europene, viața românilor ia o
turnură brutală, neașteptată. În
România, ajunsă sub ocupație sovietică,
minusculul partid comunist român este
înscăunat la conducerea țării.
În marasmul creat de instaurarea
dictaturii comuniste, mulți români
optează pentru libertate, încercând să
fugă pe toate căile posibile de utopia
comunistă.
Pentru Nicolae Mateescu anul 1946
este momentul decisiv, când, folosindu-
se de originea paternă a soției, amândoi
reușesc să părăsească România. Ca și
ceilalți români, se îndreaptă spre vest,
cât mai departe de „Cortina de fier”,
între timp instalată între Occident și
Lagărul Comunist. Aici, în Franța, se
adunaseră toți românii aflați la studii sau
la diverse specializări în Germania sau
Italia, scăpați din lagărele de prizonieri
germane.
În 1947, printr-o hotărâre a guvernului
francez, toți românii care, la somarea
ministerului de externe român, au
refuzat să se întoarcă în țară au fost
declarați refugiați politici.
Primii ani de refugiu n-au fost rai
pentru nimeni. În această situație,
cuvântul de ordine printre refugiați,
studenți sau intelectuali, era să studieze
și fiecare să se specializeze în profesia
lui.
Nicolae Mateescu obține, în 1947, al
doilea doctorat, la Facultatea de Drept
Internațional a Universității din Paris. În
același timp, soția sa Monica Mateescu
obține Diploma Academiei de Drept
Internațional de la Haga.
De la sosirea sa în Occident, dr.
Nicolae Mateescu se gândea la abordarea
unor noi discipline ale dreptului
internațional. Era vremea cuceririi
spațiului. Marile puteri erau într-o
concurență paroxistică.
Dotat cu o inteligență excepțională, el
intuiește importanța noului domeniu și
se lansează pe tărâmul dreptului spațial,
încă neexplorat.
Încă din primele activități de la Paris,
între 1948 și 1950, fiind angajat profesor
la Institutul de Studii Internaționale și
Cercetări Diplomatice din Paris, își face
publice preocupările. Din prima sa
conferință, intitulată „Individ, Stat,
Comunitate Internațională, Noul drept
internațional” își jalonează noul lui
domeniu de cercetare.
În 1950, speranța refugiaților de a se
întoarce curând acasă se temperase. În
același an, Canada, care până atunci
primea numai cetățeni englezi, deschide
granițele imigranților proveniți din
Europa de est, pentru activități în
domeniul agricol, și acceptă să-i angajeze
pe specialiștii din domeniile științifice. O
pleiadă de personalități, ce avuseseră
curajul să evadeze din România
comunistă, ajunși la Montreal ca
refugiați politici, vor deveni iluștri
profesori universitari. Între aceștia a
strălucit și profesorul Nicolae Mateescu.
Încă din 1954, profesorul Nicolae
Mateescu predă dreptul aerian la
Facultatea de Drept a Universității din
Montreal și, în paralel, la Facultatea de
Științe Economice. Din 1955, devenind
cetățean canadian, este acceptat în
Baroul avocaților din Quebec.
În timp ce preda studenților, în calitate
de profesor universitar, el își face
cunoscute ideile novatoare din domeniul
dreptului spațial internațional, prin
articolele publicate în revista Baroului
provinciei Quebec[1]. Numele Nicolae
Mateescu Matte, autorul articolelor,
devine autoritate în această nouă
disciplină.
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 5

Din 1951, Universitatea McGill
înființase Institutul de Drept Aerian și
Spațial, cu programe de master și
doctorat în domeniul juridic aerian, o
premieră mondială.
Ideile publicate în articolele semnate
de Nicolae Mateescu Matte atrag
atenția conducerii Universității McGill,
care, din 1961, îl angajează ca profesor
invitat la IASL

(Institute of Air and Space
Law) din cadrul universității.
După 1961, publicând articole cu idei
mai îndrăznețe, denunțând pericolul
progresului tehnologic în domeniul
spațial fără pregătirea legislativă
adecvată, numele Nicolae Mateescu
Matte se impune ca o autoritate în
domeniu. Este invitat în Franța, unde
conferențiază în fața studenților și
specialiștilor de la „Institut de Hautes
Études Internationales”, al
Universității din Paris, la universitatea
din Aix-Marseille și la universitatea din
Nantes.
O dovadă a recunoașterii prestigiului
în lumea științifică este numirea sa, în
1974, în funcția de director al IASL,
urmată de instalarea în funcția de
director al Centrului de Cercetări în
Domeniul Dreptului Aerian și Spațial
al Universității McGill și, mai târziu,
director emerit.
În această perioadă a mai fost
solicitat să predea ca profesor asociat
la Academia de Drept Internațional de
la Haga, Olanda, și a colaborat periodic
cu Institutul de Drept pentru Pace și
Dezvoltare din Nisa, Franța.
Aportul său la dezvoltarea legislației
dreptului aerian i-a adus multe gesturi
de recunoaștere și onoruri.
A fost numit Președinte al Consiliului
permanent al Clubului de Relații
Internaționale al Universității
Montreal (din 1951); a primit gradul de
Cavaler al ordinului militar „Sf. Lazăr”
din Ierusalim (1973); membru al
Societății Regale Canadiene; titlul de
Ofițer al Ordinului Canadei (1976);
membru fondator și președinte onorific
al filialei canadiene a Asociației de
Drept Internațional (1984); a primit
medalia de argint a orașului Paris;
Cavaler al Legiunii de onoare a Franței
(1986); a primit premiul Crystal
Helmet al Asociației Exploratorilor
Spațiului (1996, USA); Ordinul
Național al Quebecului în grad de
ofițer (2008); Asociația aviației civile
internaționale cu sediul la Montreal i-a
decernat premiul Edward Warner
(2010).
Profesorul Nicolae Mateescu Matte a
activat ca profesor până în 1993, iar în
calitate de consilier juridic în cadrul
cabinetului Rochefort-Fortier,
Mckenzie-Gervais, până în 2009.
Academia Română, Institutul de
cercetări juridice Andrei Rădulescu i-a
acordat titlul de Cercetător științific de
onoare.
Familia Nicolae Mateescu Matte are
doi copii, pe Daniel (1956) și Anne-
Karyne (1959), și de la fiică, doi nepoți.
Nicolae Mateescu Matte, în paralel
cu activitatea științifică, s-a implicat în
mai multe proiecte ale Provinciei
Quebec și altele, ale comunității
române din Montreal.
Prin una din vizitele sale în România,
s-a pus în mișcare realizarea
proiectului concretizat în aducerea și
instalarea statuii poetului național,
Mihai Eminescu în locul, azi, denumit
„Piața României” din Montreal.

1 Pacea prin prisma dreptului internațional;
Cui aparține mediul aerian; Voința și
libertatea în dreptul aerian-aeronautic
canadian.



În mijlocul familiei, la 100 de ani
De la stânga la dreapta: Mikael-Darcy Matte (nepot), Nicolae Mateescu Matte, Jordan -
Nicolas Matte (nepot), Anne-Karyne Mateescu Mate, (fiică), Jaques Latreille (ginere)

noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 6


Din activitatiile Scolii
Duminicale a Bisericii
"Buna Vestire"











Crăciunul copii lor
Cori na Luca

Ca în fiecare an, de atâtea generații,
copiii românilor așteaptă venirea lui Moș
Crăciun la Casa Română de lângă
Biserica Buna Vestire din Montreal.
„Iarna-i grea, omătul mare”, dar
bucuria și mai mare.
Din cauza furtunii de zăpadă, mă
așteptam să găsesc biserica aproape
goală. Spre surprinderea mea, de abia
am găsit un loc pe ultima bancă.
Mulți copii. Mai mulți ca de obicei. Ce
se întâmplă? De sub mantourile groase
de iarnă, ieșeau la iveală volane de rochii
sau gulere de cămăși.
La sfârșitul slujbei, preotul Liviu
Alexandrescu a ridicat vălul misterului:
urma Crăciunul Copiilor. Toată lumea
era invitată.
Sala „Casei Române”s-a umplut „ochi”.
Mesele, încărcate cu bunătăți, își
așteptau oaspeții. Colindele răsunau în
sala mare, grație maestrului de sunet
Cătălin Marin. La pian a acompaniat d-
na Lidia Constantinescu.
Cântecele m-au făcut să-mi amintesc
de anii copilăriei, când, cu emoție
mergeam din ușă în ușă ca să colindăm și
să primim de toate. Ce ani, ce coruri
îngerești… Dar, gata cu visarea. Copiii
noștri, cei din ziua de astăzi sunt
pregătiți pentru societatea aleasă de
părinții lor, dar, totodată, hotărâți să nu-
și uite tradițiile și originea. Deci: colinde
românești, apoi cele în engleză și
franceză. Eforturile și dăruirea
doamnelor de la Școala de duminica și-
au arătat roadele.
Au urmat două surori, cu o
interpretare exemplară la vioară şi un
„viitor Pavarotti” în vârstă de 14 ani, cu o
voce de aur...
Pe când copiii cântau cu foc „Moș
Crăciun cu plete dalbe”, lumina s-a stins
și cine credeți că a apărut cu o barbă
lungă și albă, cu un sac plin de cadouri și
cu grija pentru renii lui lăsați afară în
zăpadă? –Chiar Moș Crăciun căruia i
s+a făcut o intrare triumfală. Copiii au
aplaudat fericiți și nerăbdători. Moșul s-
a așezat greoi pe scaun, obosit de atâta
drum și de greutatea sacului. Și-a rotit
privirea prin sală, bucuros să vadă atâția
copii. Unul câte unul s-au așezat pe
genunchii Moșului. Ba o poezie, ba un
cântecel, doar-doar să-l încânte ca să
primească cel mai mare și frumos cadou.
Și fiecăruia i s-a făcut parte. De la cel mai
mic, de câteva luni de zile, până la cel
mai mare, jenat că mai era numit copil
(doar era adolescent, nu?), dar bucuros
de avantajul de a fi între două categorii
de vârstă. Într-un cuvânt, toată lumea a
plecat fericită acasă, povestind la cei care
nu au putut veni, emoţiile momentului.
Dar, Moș Crăciun va mai veni și la Anul,
nu-i așa? Da, da, pentru copiii cuminți.


Crăciunul copiilor - Prezentare program
Alexandru Tutuianu, un viitor Pavarotti
Ana Constantinescu, pianista grupului
Fotografii de Daniel Cătălin Marin
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 7



Poezii de Crăciun
Dumitru Ichim


PRIMUL CRĂCIUN

Așa cum Biblia cuvântă,
în vremea - aceea-n Țara Sfântă,
spre Betleem Sfânta Marie
mergea cu Iosif să se-nscrie.
Tot drumu-i tors și s-a-noptat,
dar loc să doarmă n-au aflat
și într-o peșteră s-au dus
și-acolo s-a născut Iisus.

Din ceruri îngeri cu-aripi albe,
parcă ningeau florile dalbe,
cântând atât de lin și sfânt:
Mărire-n cer și pe pământ!

Păstori cu fluiere în mână
cu-n miel veniră de la stână
și magi și toți cântau voios -
primul Crăciun pentru
Hristos!


DORMI IISUSE, MĂCAR
DE CRĂCIUN
Clopote albe, clopote ning,
pentru Fecioară
de veac se ating.

Îngerii urma-n omăt
nu-ndrăznesc.
Ninge colindul -
pretutindenesc.

Clopote dalbe
Bing-bigul de nea
de-azi noapte la magi
le-a nins peste stea.

Taina-nflorește -
colindul pe fașă -
când veșnicia de timp se ghioșă .

Florile dalbe lin peste lin se adun:
Dormi IIsuse, măcar de Crăciun!


COLINDUL ÎNGERILOR

- Somnul cearcă vrând să-L prindă,
cum îl legeni somnului,
Sfântă Maică-a Domnului
ne primești pentru colindă?
După noi și-alți îngeri vin,
parcă ning, tot ceru-i plin,
c-au umplut și cărăruia
ca să-I cânte aleluia.


- Dulce-i somnul de copil,
dar intrați - tiptil, tiptil,
să-I cântăm până la ușă
colindul de legănușă
- Nani, nani, Prunc din cer
dormi sub ram de lerui ler,
nani că Te-ai întrupat
pentru noi Fiu de-mpărat,
dormi lumină fără seară,
născut astăzi din Fecioară,
linu-i lin din undă lină,
dormi Lumină din Lumină,


somnul lin, tot mai aproape,
ca sărut șoptit pe pleoape.

***

Pe trifoi a ler cosit -
somn mușat din cer sorbit!
Mărul lângă El visează
dalbu-n psalm cum se'ncrustează
și sfios să nu-L trezească
s-a ascuns să înflorească.
Steaua își apleacă spicul,
ca să vadă Pruncul, micul...


ICOANĂ DE CRĂCIUN

Înainte de seară
se aduceau perdelele de afară,
ale sărbătorilor.
De sus până jos -
pânza de cer
cu răsărituri rare.
Miroseau a tămâie și ger
la ferestre.
Bunica scotea din scrinul de zestre
sfânta icoană a Nașterii
cu Pruncul și Sfânta Fecioară.
Îi aranja ștergarul de in,
de o parte și de alta
ca poveste în jur de mireasă
reîntrupată din crin.
Candelei
îi aprindea litera ei
pioasă
ca minunea în licăr de tei.
Apoi cu magii împreună
îngenunchea și ea.
Pe urmă toți ai casei
intram în icoană
prin ușa deschisă de stea.
Mirosea
a tămâie și-n nenuntite tăceri -
frământul rotund din cuptorul
de ieri.

DIN COLINDUL MAGILOR

Pe pripor, sub stea mioară
au trecut trei magi aseară.
N'aveau sceptru, ci doar crini de
slovă toarsă din colinde,

crini precum făclia suie
flori de măr în aleluie,
întrebând răscrucea lină
de cetatea rusalină.

Nalbele la geam - ureche
își plecau spre buchea veche,
ne-ndrăznită de vioară
cum cântau trei magi aseară

de taina emanuelă -
ler sonor țesut dantelă.
Dimineața scris pe geamuri -
flori de măr - șoptiri de ramuri!

Pe pripor cu- o stea mioară
au trecut trei magi aseară...


Colindătorii
Ana Constantin, în alb, și Toader Lăcătușu,cu steaua
foto Daniel Cătălin Marin
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 8


Adolescentul (eseu) F. M. Dostoievski
– III –
Iuliana Onofrei


Intriga
Cu trei luni înainte de a părăsi Moscova,
Arkadi Makarovici Dolgoruki intrase deja
în posesia unui document, o scrisoare
compromițătoare prin dovezile de ne-
loialitate filială cuprinse în ea, adresată de
Katerina Nikolaevna Ahmakova lui
Andronikov. Era o scrisoare a răposatului
Stolbeev, pentru a cărui moștenire se
judeca Versilov cu prinţii Sokolski. În
această scrisoare particulară, scrisă cu doi
ani în urmă, testatorul îşi exprima dorința,
ca moștenirea să revină mai degrabă
prinților Sokolski decât lui Versilov.
Scrisoarea nu reprezenta un act concludent
din punct de vedere juridic şi nu l-ar fi
împiedicat astfel pe Versilov să câştige
procesul, ci ridica mai degrabă o problemă
de conștiință. În această scrisoare,
Katerina i-a cerut sfat lui Andronikov (în
calitate de jurist şi prieten) să-i spună dacă
există motive legale pentru a-l declara pe
prinț iresponsabil (adică pe tatăl ei) sau a-l
pune sub interdicție, şi în caz că o
asemenea acțiune ar fi fost posibilă, cum ar
fi fost mai nimerit să se procedeze, ca să se
evite un scandal. Pe vremea aceea bătrânul
prinț, începuse să cheltuiască nebunește,
aruncând aproape banii pe fereastră,
cumpărând lucruri inutile şi pe deasupra i-
a venit ideea năstrușnică de a se însura.
Andronikov a sfătuit-o să renunțe la
această intenție, cu toate astea scrisoarea a
rămas la el. Fiind văduvă şi fără nicio
avere, deoarece soțul i-a tocat toată zestrea
la cărți, nu se putea bizui decât pe tatăl ei,
de la care spera să primească o nouă zestre,
la fel de frumoasă ca şi prima. La moartea
lui Andronikov, Katerina Nikolaevna şi-a
adus aminte de scrisoare: dacă ar fi fost
găsită printre hârtiile răposatului şi ar fi
căzut în mâna bătrânului prinț, nu încape
vreo îndoială că acesta ar fi dezmoștenit-o
şi nu i-ar mai fi dat niciun ban, cât ar fi
trăit.
Andronikov, păstrând scrisoarea
Katerinei Nikolaevna şi încredințând-o,
când şi-a simțit sfârșitul, Mariei Ivanovna,
determină în mare măsură intriga
romanului, care influențează puternic
desfășurarea evenimentelor.
Kraft avea legături foarte strânse cu
Andronikov, pe care l-a ajutat la
administrarea unor averi particulare în
schimbul unei remunerații. Adolescentul
ştia de la Maria Ivanovna, nepoata
preferată a lui Andronikov, crescută chiar
de el şi totodată soţia lui Nikolai
Semionovici, dascălul său, la care a locuit
ani de-a rândul pe vremea când era la
liceu, că acesta i-a dat lui Kraft
însărcinarea de a-i transmite ceva.
Kraft i-a predat adolescentului
regretabila şi nesăbuita scrisoare, de care
Katerina Nikolaevna se temea atât şi pe
care o credea la Versilov. Nu era la el, ci la
Arkadi, cusută de Maria Ivanovna, în
buzunarul de la haină, dar cusută cu mâna
lui în surtucul cel nou.

Desfăşurarea acţiunii
Între timp, Versilov câştigase procesul şi
renunţase la moştenire în favoarea
prinţului Sokolsi, pe care apoi l-a provocat
la duel. Urmează retractarea provocării,
căinţa şi scuzele tânărului prinţ,
promisiunea de a restitui lui Versilov cel
puţin o treime din moştenire.[19]
Apariţia propriu-zisă a personajului
Serghei Petrovici Sokolsi este la sfârşitul
părţii întâi a romanului şi începutul părţii a
doua.
Adolescentul şi-a mutat reşedinţa la
prinţul Sokolsi. Această perioadă a fost
pentru el nespus de ruşinoasă, perioada
decăderii sale morale, dar şi nespus de
fericită. Pe de o parte, pentru că a început
să frecventeze tripoul lui Zerşcikov,
introdus în asemenea cercuri de prinţul
Serioja (Serghei Petrovici), câştiguri mari
la ruletă (145 de monezi de aur de câte
cinci ruble), pe de altă parte a îndrăgit
noua reşedinţă , fiindcă acolo venea
Versilov să-l vadă, din proprie iniţiativă, la
scurt timp de la despărţirea lor.
Adolescentul voia şi el să-l provoace la duel
pe prinţ, deoarece l-a pălmuit pe Versilov
şi s-a dus într-o dimineaţă devreme, când
cei din Petersburg sunt mai limpezi la cap
ca oricând, la Zveriev Efim, un vechi
prieten, să-i propună să-l ia ca martor în
această chestiune de onoare, extrem de
urgentă şi importantă. Argumentele lui l-
au făcut să înţeleagă că nu vrea să fie
părtaş la o prostie şi, ca atare, l-a refuzat.
Prinţul Serghei Petrovici şi-a dat
demisia de la regimentul N , în care intrase
la întoarcerea lui din străinătate, după
incidentul de la Ems cu Andrei Petrovici
Versilov, la Lug, Pe vremea aceea avea
bani, dar i-a tocat pe mese şi petreceri, iar
ceilalţi ofiţeri, colegii săi nu-l iubeau şi a
început să aibă gânduri de sinucidere. Aici,
la Lug, Providenţa i-a scos-o în cale pe
Lizaveta Makarovna (Liza, sora
adolescentului) de care s-a apropiat
sufleteşte. Mereu şantajat de inşi dubioşi
(un Stebelkov) cu care intrase în cârdăşie,
iubind-o pe Liza, dar visând la zestrea
Annei Andreevna Versilova, prinţul se află
într-o situaţie disperată, fără ieşire, ce-l
depăşeşte. Stebelkov era interesat de
căsătoria sa cu Anna Andreevna pentru că
era singura posibilitate de a-şi fi recuperat
nişte bani. Adolescentul era atât de scârbit
de mârşăvia acestui individ şi de faptul că
prinţul a vorbit cu Stebelkov, un afacerist
cinic şi impertinent despre banii pe care i-a
dat cu împrumut odată. El voia ca Arkadi
să intervină pe lângă prinţ şi să-l convingă
să-i ceară bătrânului Nikolai Ivanovici,
suma care-l putea salva.
Serioja îi a încredinţa adolescentului
taina că el este de fapt un infractor, face
parte
dintr-o bandă care falsifică acţiuni ale
unei societăţi de cale ferată. Arkadi, aflând
despre aceasta,
l-a sfătuit să pună frâu imaginaţiei, să se
încreadă în viaţă şi să meargă la prinţul
Nikolai Ivanovici şi să-l roage să-i dea zece
mii de ruble, dar fără să spună pentru ce.
Adolescentul era sigur că nu-l va refuza,
mai ales de când era în al nouălea cer: avea
să se însoare cu Anna Andreevna.
Deocamdată era secret.
Bătrânul prinţ a ţinut dintotdeauna
foarte mult la Anna Andreevna şi a preţuit-
o. Ea era fiica legitimă a lui Versilov, de
care acesta s-a dezinteresat la fel ca de
copii săi nelegitimi: Arkadi şi Liza. Astfel
că ea a fost crescută de bunica, din partea
mamei de Fanariotova şi s-a bucurat
totodată încă din copilărie de dragostea şi
protecţia bătrânului prinţ Nikolai Ivanovici
Sokolski. Iniţiativa acestei căsătorii a
pornit de la ea. În cazul ei (în ceea ce o
privea pe ea) ne aflăm în faţa unui caz de
conştiinţă.
Anna Andreevna era un om şi jumătate,
sobră, serioasă, o fecioară înţeleaptă. Faţa
ei gravă era încântătoare, îţi amintea de un
portret englezesc. Arkadi o admira şi o
iubea, în preajma ei simţea că parcă i se
purifică sufletul şi de fiecare dată pleca de
la ea mai bun decât era de obicei. Ceea ce-i
plăcea la ea era că se îmbrăca foarte
modest şi niciodată nu trândăvea,
întotdeauna o găsea citind sau lucrând. Era
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 9

foarte cultă citea mult, cu mult mai mult
decât el şi chiar cărţi serioase.
Construcţia romanului este analogă
construcţiei din romanul Idiotul. Şi aici ca
şi acolo un om neprihănit stă împotriva
lumii păcătoase. Dolgoruki întrupează visul
scriitorului cu privire la frumosul om
pozitiv. Adolescentul avea tot timpul
înaintea ochilor chipul blând al mamei
sale, privirea ei duioasă. Îşi aducea aminte
de mama lui când îşi făcea cruce şi îl
binecuvânta, când l-a dus la împărtăşanie
la biserica din sat, venea să-l vadă, în
perioada cât a stat la pensionul Touchard
şi-i aducea câteva copeici, portocale şi turtă
dulce. Avea ochii albaştri, privirea tristă,
abătută, mâinile bătătorite, de om obişnuit
cu munca, ghetele cât se poate de ordinare
şi faţa foarte slăbită, deşi lăsa să se
întrevadă că a fost cândva frumoasă.
Versilov o considera cea mai desăvârşită şi
mai încântătoare făptură, că nu i-a fost dat
să întâlnească vreodată o femeie mai bună,
cu toate că nu o merita nici pe ea, nici pe
Liza, fiica lui. Sonia (Sofia) Andreevna,
mama adolescentului a fost croită după
blândul chip al Maicii Domnului.[20]
Tatiana Pavlovna Prutkova a ţinut-o pe
lângă ea până la vârsta de optsprezece ani,
şi i-a dat o oarecare educaţie: a învăţat-o să
coasă, să croiască, să se poarte ca o fată
binecrescută şi chiar să citească câte puţin.
La optsprezece ani a început să lucreze la
moşia lui Versilov, alături de alte
numeroase slugi printre care se mai găsea
şi Makar Ivanovici Dolgoruki. Slujnica de
optsprezece ani, care avea să fie mama
Adolescentului rămăsese de câţiva ani
orfană de ambii părinţi. Răposatul ei tată,
care i-a purtat lui Makar Dolgoruki un
deosebit respect şi o mare recunoştinţă,
simţind că i se apropie sfârşitul l-a chemat,
şi în faţa tuturor slugilor adunate şi a
preotului i-a cerut cu limbă de moarte să-i
crească fiica şi s-o ia de nevastă. Makar
Ivanovici Dolgoruki fiind un om care ştia
să se impună şi-a împlinit datoria şi-a luat-
o de soţie pe Sofia Andreevna. Ea privea
căsătoria ei cu Makar Ivanovici ca pe un
lucru hotărât de mult şi socotea totul spre
binele ei, fiind cât se poate de mulţumită.
Ea şi-a asumat pe deplin păcatul săvârşit
(dragostea irezistibilă pentru Versilov) în
care a văzut o năpastă, o încercare ce i-a
fost trimisă.[21]
Ca şi Mâşchin din Idiotul, Macar
Ivanovici Dolgoruki este smerit, iertător,
plin de dragoste. El întâmpină şi
dezarmează ofensele, cele mai grele, cu un
zâmbet plin de iubire ... Îşi iartă din toată
inima soţia (Sofia Andreevna) care l-a
înşelat cu Versilov. Makar Ivanovici
Dolgoruki este tatăl legal al lui Arkadi
Makarovici Dolgoruki (adolescentului) şi al
Lizei, sora lui, care s-a căsătorit la cincizeci
de ani cu Sofia Andreevna. După ce
Versilov îi distruge căsnicia (de şase luni),
iese din rândul slugilor, fiind iobag pe
moşia lui şi a început să colinde Rusia,
oprindu-se pe la sfintele locaşuri. Relaţiile
lui Versilov şi Sofia Andreevna, cărora le
trimitea veşti de vreo două ori pe an şi pe
care venea să-i vadă cam o dată la trei ani,
nu s-au întrerupt niciodată. Mai mult decât
atât se considera pe sine în primul rând
vinovat de păcatul săvârşit de Sofia şi
Versilov.
Pentru adolescent trăsăturile acestui
bătrân, a cărui imagine i s-a întipărit în
inimă, au rămas una dintre amintirile cele
mai vii şi mai originale. Ceea ce a apreciat
la el a fost armonia sufletească: lipsa de
vanitate, duioşia, inima nespus de curată,
neîntinată de păcate, o inimă veselă,
uimitoarea bună credinţă, îmbinată cu o
şiretenie subtilă:
— Mă bucur că ai venit. Acum înţeleg că
te aşteptam de mult. Nu iubesc pe nimeni
dintre ei, fiindcă n-au armonie
sufletească. N-am să merg pe urmele lor,
nu ştiu încotro s-o apuc, aş pleca în lume
cu dumneata ...[22]
Cu ochii ţintă la modelul de viaţă, care
este Crucea Domnului nostru Iisus Hristos,
Dostoievski plăsmuieşte un om frumos.
Ideea veacului de aur şi a armoniei este
ideea cea mai scumpă lui Dostoievski, cea
mai sfântă: ea se află-n centru romanelor
sale, mai cu seamă în Adolescentul. El este
întruchiparea însăşi a idealului din
Spovedaniile pelerinului rus, a versetului
17 din capitolul 5 al epistolei întâi către
Tesaloniceni, e ortodoxul care trăieşte
necontenit bucuria învierii.[23] Cel mai viu
şi mai veritabil discurs creştin îl are în
roman acest personaj Makar Ivanovici
Dogoruki. Multe din cuvintele sale se
imprimă în memoria cititorului. Îl va sfătui
pe Arkadi Makarovici Dolgoruki să se
roage seara şi dimineaţa, iar printre
rugăciunile sale şi una pentru „cei care n-
are cine să se roage“ sau va rosti monologul
„despre amintirea omului pe acest
pământ“:„— Rău faci, puiule, că nu te rogi.
Rugăciunea îţi face bine, îţi veseleşte
inima, şi înainte de a adormi, şi dimineaţa
când te scoli, şi când te trezeşti în puterea
nopţii, ascultă-mă pe mine.“[24]
De aceea, când te rogi înainte de culcare,
nu uita să adaugi înainte de sfârşit:
Mântuieşte, Doamne Iisuse, şi pe cei
pentru care n-are cine să se roage![25]—
Ştii, copilul meu drag, zise el ca şi cum şi-
ar fi urmat gândul, ştii că amintirea
omului pe acest pământ nu ţine la
nesfârşit? Mai mult de o sută de ani nu-şi
aduce nimeni aminte de un om. Încă la o
sută de ani după moartea lui îşi mai aduc
aminte de el copiii sau nepoţii care au
apucat să-l vadă la faţă, dar pe urmă,
chiar dacă-l mai pomeneşte cineva, îl ştie
numai din auzite, după nume, fiindcă toţi
care l-au cunoscut la faţă au murit pe
rând. Şi atunci pe mormântul lui din
cimitir cresc buruieni, crucea de la căpătâi
i se fărâmă şi toată lumea îl uită, până şi
urmaşii săi, apoi i se şterge chiar şi
numele din amintirea oamenilor, căci
numai puţini sunt aceia pe care lumea nu-
i uită în veci. Dar nu-i nimic! Chiar dacă
mă uitaţi, dragii mei, eu am să vă iubesc
şi în mormânt. Parcă aud, copilaşii mei,
glasurile voastre voioase şi paşii voştri pe
mormintele părinţilor de ziua morţilor;
până atunci trăiţi şi bucuraţi-vă de soare,
iar eu am să mă rog lui Dumnezeu pentru
voi şi am să mă arăt vouă în vis ... Da,
dragostea nu piere o dată cu moartea
...[26] De la el învaţă că viaţa omului nu-i
tihnită dacă are un păcat pe suflet, că
sinuciderea este cel mai mare păcat pe
care-l poate săvârşi un om, dar doar
Dumnezeu are dreptul să judece şi că noi
suntem datori să ne rugăm smerit pentru
sufletul sărmanului păcătos, deoarece
rugăciunea unui om viu pentru un suflet
osândit e primită cu adevărat: Doamne,
mare-i mila ta, îndură-te şi de cei
nepocăiţi şi mântuieşte-i.[27]
Din toată Biblia lui Dostoievski îi plăcea
cel mai mult cartea lui Iov. Ca şi la dreptul
Iov, pentru Dostoievski sufletul omenesc
este mai scump decât tot universal. Cu
toate acestea el se întreabă: ce fel de
armonie universală ar putea recompensa
pierderea celei mai micuţe şi sărăcuţe
fiinţe omeneşti? Ce rai pământesc ar
putea linişti inima unui tată, căruia i-a
murit copilaşul său drag?[28] Din
amărăciunea personală a scriitorului creşte
durerea lui Maxim Ivanovici
Skotoboinikov negustorul foarte bogat din
oraşul Afimievski despre care îi povesteşte
Makar Ivanovici.
Maxim Ivanovici era văduv şi nici copii
nu avea, dăruia bani cu nemiluita
mănăstirii, dar pe oameni îi plătea după
bunul lui plac. Din când în când îl apuca
patima beţiei, şi când se îmbăta, nu mai
ştia de el, alerga gol puşcă prin oraş şi
urla cât îl ţinea gura.[29]
Într-o zi, o tânără văduvă, împovărată cu
cinci copii, l-a rugat, când s-a isprăvit
slujba şi Maxim Ivanovici a ieşit din
biserică, să-şi facă pomană cu ea, dar s-a
jelit în zadar. Tânăra a fost nevoită să-şi
caute de lucru: muncea cu ziua. A dat însă
o molimă în copii, o tuse, iar ei s-au
molipsit unul de la altul şi au murit toate
cele patru fetiţe. Văduva a rămas doar cu
băieţelul cel mare. O dată copilul alerga
prin curte şi tocmai atunci a intrat pe
poartă trăsura lui Maxim Ivanovici. Copilul
a alunecat şi din greşeală a dat buzna peste
el în clipa când Maxim Ivanovici cobora
din trăsură. S-a enervat şi l-a bătut zdravăn
că băieţelul era să moară. I-a trimis mamei
acestuia cincisprezece ruble şi un doctor. Şi
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 10

a trecut iarna şi au venit Sfintele Paşti, şi
chiar în ziua Învierii Domnului i s-a năzărit
lui Maxim Ivanovici să întrebe de băiat.
Aflând că e la maică-sa, care muncea cu
ziua. Fără să mai stea pe gânduri, s-a dus la
văduvă, spunându-i că vrea să fie
binefăcătorul fiului ei, că-l ia sub ocrotirea
lui, şi dacă i s-o lipi de suflet îl lasă şi
moştenitor pe toată averea lui ca pe un fiu
adevărat, dacă se învoieşte să i-l dea. Toată
noaptea a plâns la căpătâiul copilului, iar a
doua zi dimineaţă l-a luat de mână şi l-a
dus.
Maxim Ivanovici l-a îmbrăcat ca pe un
domnişor, i-a luat dascăl şi chiar din acea
zi l-a pus să înveţe. Copilul era cam
bolnăvicios şi tuşea de când cu bătaia. El
ţinea morţiş să intre-n sufletul copilului,
dar copilul era tăcut. Într-o zi a răsturnat
din greşeală cu cotul o lampă de porţelan
care era pe dulap. Când a auzit Maxim
Ivanovici din a treia odaie zgomotul, a
început să strige. De spaimă, copilul a
luata-o la goană încotro a văzut cu ochii.
Băiatul a alergat până la malul unui râu,
având intenţia să se arunce în apă. S-a
nimerit ca tocmai atunci să vină şi nevasta
colonelului Ferzing cu fetiţa, tot de vreo
opt ani, care ţinea în mână un coşuleţ cu
un arici. Băieţelul, cum nu mai văzuse până
atunci un arici, s-a uitat ca vrăjit la el şi a
uitat de ce fugea. Dar, deodată, aude glasul
lui Maxim Ivanovici, care ţipa. Alerga după
copil cu furie. Atunci copilul şi-a adus
aminte de tot ce s-a întâmplat, şi-a ridicat
ochii spre cer şi s-a aruncat în apă. Până
să-l scoată oamenii, el s-a înecat. Ce are
să-i spună bunului Dumnezeu un suflet
atât de fraged, pe lumea cealaltă?[30]s-a
întrebat Maxim Ivanovici.
Va urma

[19] Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui
Dostoievski, Editura Cartea Românească,
1983, p.395
[20] Părintele Arhimandrit Paulin Lecca,
Frumosul divin în opera lui Dostoievski,
Editura Discipol, Bucureşti, 1998, p.268
[21] Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui
Dostoievski, Editura cartea românească
1983, p.57
[22] Dostoievski, Adolescentul, Editura Pentru
Literatură Universală, p.383
[23] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p.215, p.215
[24] Dostoievski, Adolescentul, Editura Pentru
Literatură Universală, p.383
[25] Dostoievski, Adolescentul, Editura Pentru
Literatură Universală, p.411
[26] Dostoievski, Adolescentul, Editura Pentru
Literatură Universală, p.383
[27] Dostoievski, Adolescentul, Editura Pentru
Literatură Universală, p.411
[28] Paulin Lecca, Frumosul divin în opera lui
Dostoievski, Editura Discipol, Bucurreşti,
1998, p.25
[29] Dostoievski, Adolescentul, Editura Pentru
Literatură Universală, p.416
[30] Dostoievski, Adolescentul, Editura Pentru
Literatură Universală, p.422


Ninsorile Mirunei
Miruna Ocnărescu

I AR NA AS T A

Şi-a scuturat tăgârţa Bunul Domn
Şi mi-a ascuns destinu-n rogojină
Cioplitu-mi-a iubiri de gheaţă-n somn
Să nu mai ştiu cât vor să mai rămână.

Împodobindu-le-n cuvinte rare,
Le-a înmuiat în lacrimi numărate
Din urme şterse-a troienit cărare,
Carul cu boi cu osii-ngândurate.

Sub cerga mută, iarna îmi vorbeşte
Şi toarce-n fir de umbre un ştergar
File de carte, snopuri de poveste
Ce-s măcinate-n grabă de-un morar.

Dar eu, i-oi colinda desaga în Ajun
Şi-n cozonac mi-oi îngropa năpasta
Mi-oi pune-n brad doar lacrimi ce apun
Şi nu mă lasă Bunul Domn în iarna asta.


VI N S ĂR B ĂT O R I L E

Un înger păzitor mi-a spus
Din cer vin sărbătorile
Şi Moşu-n suflet e ascuns
Să strângă-n sac colindele.

Pe geamuri flori de rugă cresc
Pe tâmple, lumânări de dor
Ard pentr-o clipă, înfloresc
Peste ninsorile ce mor.

Mama deretică-n odăi
Şi le botează-n lerui-ler
Ea ţine post cu toţi ai săi,
Iar cei mai dragi postesc în cer.

Alese stau pe geam gutui
Miroase-a vâsc în pragul meu.
O lacrimă mi-agăţ în cui
Să mi-o colinde Dumnezeu.

Î N C UR T EA C U- NT ÂMP L ĂR I

Iubite, a-nceput să ningă
În curtea cu-ntâmplări,
Iar tinda casei stă să plângă
Nămeţii de iertări.

Iubite-n iarna asta, când,
Cerberii umblă-n cete
Ascunde-te sub un colind
Ca Moş Crăciun să-ţi ierte.

El o trimite cerbi de-argint,
Stele să-ngenuncheze,
Porţi o deschide-n cerul frânt
Olimp cernit să te-ntroneze.

Nu plânge prinţe că e iarnă
În curtea cu-ntâmplări,
Pe sub zăpada mieilor, cu teamă,
Destine-şi fac cărări.


Î N ĂS T AJ UN

Dospeşte cozonacul pe priciul vechi de lut
Şi plină-i umplutura cu amintiri de-acasă
E îndulcită cu arome de dor, ce nu mă lasă
În ăst Ajun să-mi plâng colindele de mut.

Tu mamă, te învârţi prin casa părintească,
Iar noi, ne-mpiedicăm sub şorţul ce miroase
A vorbe coapte-n jarul dojenelilor duioase
Şi-a pribegiri ce iarna asta o să primenească.

În tinda veche de la stradă miroase a piftie
O-ncerci în grabă să vezi de se încheagă
Noi, ca ciorchinii ghemuiţi,
stăm ziua-ntreagă
Să-l aşteptăm pe Moş Crăciun să vie.

Că de-or începe alţii la porţi să ne colinde
Ursonul mi l-oi pune şi căciula cu urechi
Desaga clipelor iernite din cufărul cel vechi
Mi-o ţine vărăşie-n ăst Ajun ce mă cuprinde.

noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 11



În ziua sfântă cozonacu-i copt pe masă
Sub brad, îmbrobodită-i iarna în năframe
C-a obosit cernind cu dor în albe coame
În curtea ninsă cu iubiri de-acasă.

DO UĂ VAL UR I

Iubite, plaja este-ncărunţită -
I se-adâncesc reci zbârcituri pe faţă.
Nevinovate valuri cern prin sită
Nisipul zgribulit ca o paiaţă.

Ci peste scoici, cu tălpile rănite,
Tu calci o vreme. Şi aştepţi să doară.
În urma ta, vechi şoapte jefuite
Aprind, cu frică, focuri de comoară.



Te-arunci setos în valuri. Trupul tău
Îşi pierde umbra; într-o tresărire
O lumânare par, iar Dumnezeu
În flacăra-mi mai pune-o zvârcolire.

Un val mă ceartă, altul mă răsfaţă.
A câta oară-i altă dimineaţă!


Salonul cărții – Montreal 2013
Cătălina Stroe
Începând de miercuri 20 noiembrie și
până luni 25 noiembrie 2013, a fost deschis
la Montreal, Salonul cărții – Salon du livre,
ajuns la a 36-a ediție, cel mai mare din
America de Nord cu participare
preponderent francofonă.
Pentru prima dată în istoria sa, Salonul
cărții a avut ca invitat de onoare, nu un
scriitor, ci o țară, Haiti.
Dialogul între delegațiile de scriitori din
Quebec și Haiti, zone francofone ale
Americii de Nord, a început mai intens
după cutremurul din anul 2010, când
teritoriul haitian a fost devastat.
Asociația canadiană a Scriitorilor
Români (A.C.S.R.) a fost prezentă la
Salonul cărții și în acest an, la standul 660
și a fost onorată cu prezența, pentru prima
oară, a unui reprezentant al Institutului
Cultural Român (I.C.R.), domnul Bogdan
Popescu, doctor în filozofie la Oxford și
director al Centrului de carte al ICR
București.
De miercuri până luni, la standul ACSR
s-au prezentat scriitorii, membri ai
asociației, care au fost programați să dea
autografe, între anumite ore. Eu am fost
„de strajă” la stand în prima zi, miercuri de
la ora 14:00 la ora 21:00, ora închiderii și
chiar dacă vizitatorii francezi, care se
opreau, erau derutați puțin de titlurile în
limba română ale cărților, au plecat foarte
încântați de informațiile turistice și
culinare cu care i-am îmbiat să viziteze
zone din România.
La standul 660 au expus cărți un mare
număr dintre membrii ACSR: Ionela
Manolescu, Livia Nemțeanu, Cătălina
Stroe, Melania Rusu Caragioiu, Corina
Haiduc Luca, Carmen Doreal, Carmen
Ileana Ionescu, Herman Victor – ca
membru de onoare, Victor Roșca, Ionuț
Voicu, Eugen Caraghiaur, Francisc Ion
Dworschak, George Filip, Alexandru
Cetățeanu.
Au fost etalate colecțiile din 2013 ale
revistelor Destine Literare și Candela de
Montreal.
Editura „Destine Literare” a ACSR a
prezentat volumele publicate pentru
scriitori din România: Ion Barbu și Elena
Liliana Popescu.
Standul 660 a fost și gazda
impresionantei colecții de volume – scrieri
de nivel academic, aduse din România de
oaspetele nostru de la ICR și care au intrat
apoi, prin generozitatea sa, în posesia
bibliotecii românești „Mihai Eminescu” din
Montreal.
Ca în fiecare an, agenda Salonului cărții
a fost extrem de bogată, toate manifestările
fiind înscrise, pe ore, în Caietul cultural. În
acest an au fost foarte multe aniversări
pentru edituri, care au sărbătorit 10 ani, 25
de ani de existență și chiar 50 de ani de
activitate pentru cunoscuta editură Boreal.
Peste 600 de expozanți și peste 100.000
de vizitatori au onorat mii de autori,
prezenți prin cărțile din standuri sau chiar
în persoană.
Celebrul personaj „Le Petit Prince”
apărut în 1943, prin viziunea lui Antoine
De Saint-Exupéry, a aniversat 70 de ani și
la Salon a fost invitat cu această ocazie
Thomas de Koninck, profesor de filozofie la
Universitatea din Laval, cel care l-a
inspirat pe Saint-Exupéry pentru micuțul
prinț, atunci când
autorul-pilot a
vizitat Quebecul
în 1940. O
întâmplare
fantastică!
Duminică 24
noiembrie, sala
cu numărul 6 a
Salonului cărții a
fost rezervată
pentru întâlnirea
festivă organizată
de ACSR la care
au participat
scriitori mai noi
și mai vechi,
oameni de artă și
cultură, ziariști,
prieteni ai ACSR și oficialități române
prezente în Canada, la ambasada din
Ottawa, și în Quebec, la consulatul din
Montreal și care au adresat cuvinte
potrivite pentru onorata adunare.
Gânduri bune și frumoase au unit în
lumină pe cei peste 100.000 de vizitatori
cu scriitorii, editorii și distribuitorii de
carte!
Pe neștiute s-au perindat zilele acestei
manifestări, în care cărțile au prins viață,
trecând cu autograf, din mâinile scriitorilor
în mâinile cititorilor emoționați. Poți să
vezi sute de cărți și într-o librărie, dar la
salonul cărții vezi autorii lor, încerci să-i
ghicești, să le afli trucurile magice cu care
încântă cititorul, iar scriitorii privesc cu
sfială uneori sau plini de curiozitate la cei
care le citesc cărțile. Schimburi invizibile
de energie au loc într-un astfel de spațiu.
Cuvântul are putere, iar cei care îl
stăpânesc și îl utilizează pot face să apară
sau să dispară lumi. Creația ține de magie,
iar o carte este un vehicul care te poartă în
lumi vizibile sau invizibile.
CUVÂNTUL – cheia creației cosmice!
CARTEA – călăuza călătorului care, cu
căldura credinței, caută calea cunoașterii!
Fericiți sunt scriitorii și cititorii lor!
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 12



Sărbătoriri de 1 decembrie
Ziua României la Casa Română
Cori na Luca
Ca în fiecare an de 1 Decembrie, ne
amintim cu mândrie că suntem români.
Și a mai trecut un an. Iată că sunt 95 de
ani de atunci.
Ne adunăm zgribuliți de frigul de afară
și ne încălzim la căldura sufletelor,
împreună. La Casa Română de lângă
Biserica „Buna vestire”, organizatori :
Asociația Canadiană a Scriitorilor
Români și redacția revistei Candela de
Montreal.
Pe fondul muzical bine ales de către
Daniel Cătălin Marin, s-a făcut istorie și
s-au recitat poezii.
Festivitatea a fost deschisă de d-nul
Victor Roșca, moderatorul
evenimentului.
A urmat rugăciunea părintelui Liviu
Alexandrescu.
D-nul Marius Finca a prezentat
succesiunea evenimentelor ce a făcut
posibilă Unirea cea Mare. A adus
informații prețioase despre Unire,
admirând sacrificiul și determinarea
înaintașilor noștri.
Un remarcabil program artistic a
compensat efortul celor ce au sacrificat
din timpul lor asistând la sărbătorirea
zilei de 1 decembrie.
Corina Luca a recitat cu mult patos trei
poezii : prima, „România Mare” – o poezie
patriotică a unui poet necunoscut, dar
rămasă în memoria fantastică a d-lui
Victor Roșca încă de pe vremea claselor
primare; a doua – „Patria”o poezie a lui
Ștefan Baciu, vechi colaborator al postului
de radio „Europa Liberă”, corespondent
ani de zile din Honolulu, Insulele Hawai;
iar ultima poezie– „Trebuiau să poarte un
nume” a lui Marin Sorescu.
Cu înflăcărarea caracteristică, d-nul Alex
Cetățeanu ne-a încântat cu versuri din
George Filip, Tudor Arghezi.
Poetul George Filip ne-a recitat și altă
creație a sa, el fiind un izvor de poezie.
Dl. Gelu Pricop, un trubadur al
cântecului românesc din Montreal, ne-a
încântat cu glasul său de bariton,
interpretând mai multe cântece românești.
Programul festivității a fost încheiat de
virtuosul instrumentist Mircea
Gheorghiescu ce ne-a desfătat, cântând
la fluier, caval și la anticele ocarină (un
fel de fluier ce imită cavalul) și la
drâmbă.
Totul a mers conform programului,
permițând astfel invitaților de la
Consulatul României, d-na Consul
general Lucia Iațic și dl. Consul Mugurel
Stănescu să ajungă la timp pentru al
doilea eveniment închinat Zilei
României.
Nu au lipsit gogoși, cozonac cu nucă,
sarmale și vin roșu. Ce putea face Maria
Filip mai bun? Ce putea fi mai
românesc?

De la stânga la dreapta, Alexandru
Cetățeanu (la microfon), Victor Roșca,
Corina Luca și George Filip


Ziua României la Universitatea de Montreal
Cori na Luca

În aceeași zi de 1 Decembrie, după-
masa, holul de onoare al Universității de
Montréal a găzduit „Ziua României”,
avându-i ca organizatori pe: Marc-
Marinescu Constantin și Cristian Bucur.
Sala s-a dovedit neîncăpătoare pentru
cei peste 200 de , invitați, români,
francezi și greci, un excelent prilej de
întâlnire și revedere.
Formula câștigătoare a organizării a
fost: 10 asociații + 5 media+ 19 generoși
= 34 sufletiști.
Tricolorul a fost purtat cu mândrie de
către participanți, culorile îmbinându-se
original.
Sponsorii au fost numeroși,
majoritatea fiind firme românești, iar
prezentarea la înălțime. Felicitări!
Degustarea de vinuri românești a fost
prezentată de Aurelian Mantu, clubul
Dionis.
Imnul României a dat nota de început,
minunat interpretat de corul „La Muse”,
dirijat de Ioana German, avându-i ca
soliști pe: Diana Vârlan, Vasile Donos și
Marina Negruță, iar la pian: Ruxandra
Oancea. Amintind de neamul
Mureșenilor, din care și ea face parte,
Ioana German a subliniat rolul acestora
la cultura românească în general și în
concepția imnului național „Deșteaptă-te
române”, în special.
În cadrul acestui eveniment cultural,
prof. Jacques Bouchard a prezentat
volumul „L’alphabet poétique” în 12 limbi,
publicat la București, editura Omonia, al
poetului grec C.P. Cavafy, de la a cărui
naștere au trecut 150 de ani. Au fost
recitate poezii în limba română (Aliona
Munteanu), franceză (Jacques Bouchard)
și greacă (o invitată). Au onorat cu
prezența Lucia Iațic, consul general al
României și Thanos Kafopoulos, consul
general al Greciei.
Nota de tinerețe a fost dată de elevi ai
școlii „Junimea Română”. Îmbrăcați în
frumoase costume populare, ei au cântat
„Hora Unirii” și au expus desene pe tema
„Zilei României”, coordonator: Claudia
Mandl.
De Eugen Ionesco ne-a amintit cu mult
umor și talent cei doi actori francezi:
Richard Letendre și Lori Hazine-
Poisson, care au interpretat un extras din
piesa „Qui est ce Ionesco?”, a căror
creație le aparține.
Medalia „Jubileul de diamant al Reginei
Elisabeta a II-a” a fost purtată cu mândrie
de cei trei români: Vanea Atudorei, Daniel
Constantin Manolescu și Marc-Marinescu
Constantin.
Încheiat cu un program de muzică
populară românească, evenimentul a fost
o reușită, pe care o dorim repetată în
fiecare an.

La microfon profesorul Jaques Bouchard
însoțit de Marc Constantin Marinescu
organizatorul evenimentului.

noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 13


Unirea de la 1 Decembrie 1918
Marius Finca

Motto: Patriotismul nu este iubirea ţărânei,
ci iubirea trecutului.
Fără cultul trecutului nu există iubire de
ţară. (Mihai Eminescu)

Unirea de la 1 Decembrie 1918
reprezintă încununarea celui mai
important eveniment din istoria noastră
și totodată realizarea unui deziderat al
locuitorilor vechii Dacii. După
evenimentele neelucidate din decembrie
1989 a devenit Ziua Națională a
României. Unirea aceasta nu a fost nici
întâmplătoare și nici conjuncturală.
Profesorul Gheorghe Iscru vorbește de
un „plan dacic ce ne-a străbătut istoria”,
astfel că Unirea poate fi considerată
rodul unui efort îndelungat al neamului
nostru, 1 Decembrie fiind doar punctul
culminant al epopeii unificării
românilor.
Intrarea României în primul război
mondial alături de Antanta a fost
îndelung și puternic negociată. Pe lângă
alte revendicări au fost și teritoriile
istorice românești, Crișana și Banatul
întregi, până la Tisa, dar am fost trădați.
În primul rând de armata țaristă pe două
fronturi: în Dobrogea când nu au
asigurat suportul armat propus, ci au
trimis un regiment de soldați slab
instruiți, mult mai puțin de cât
promiseseră și care, în tradiția muscală,
s-au dedat mai degrabă la jafuri și violuri
printre locuitorii Dobrogei. La aceasta s-
a adăugat și trădarea unor fruntași ai
Armatei Române, care au dus la
dezastrul de la Turtucaia. În plus, nici
trupele române nu erau de elită, fiind
formate din divizii nou înființate de
rezerviști, cu doar un singur regiment
activ. Iar când vorbesc de trădarea unor
fruntași ai armatei române nu mă refer
doar la spionajul unor ofiţeri superiori în
favoarea Germaniei ci și la indiferența și
incompetența unor generali, dar mai ales
intrarea inadecvat echipată și pregătită a
armatei în război. O altă trădare a
armatei țariste a fost părăsirea frontului
din Ardeal, când „batalioanele române
trecuseră Carpații”, să-și elibereze frații,
iar muscalii au dat bir cu fugiții. Sprijinul
în armament și muniție promis de
Franța și Anglia ajungea cu greu și în
cantități insuficiente, întârziat și de ruși,
căci tranzita teritoriul lor. Atacată din
trei părți, de Germania, Ungaria și
Bulgaria, țara noastră se afla în pragul
colapsului total. Rămăsese doar Moldova
neocupată. Guvernul și curtea regală s-
au mutat la Iași. Numai eroismul
fantastic al soldaților români la Mărăști
și Mărășești și intrarea Statelor Unite în
război au evitat dezastrul. Tezaurul a fost
trimis la Moscova și știm soarta lui... O
altă trădare din partea aliaților.
Cum soarta războiului avea să se
întoarcă la 180°, România urma să
culeagă roadele. Nu integral, dar ca
niciodată în istoria medievală și
modernă a noastră. La 9 aprilie 1918 (27
martie pe stil vechi) Basarabia se unea
„pentru totdeauna” cu Țara mumă.
Nordul Moldovei, numit și „Cheia
Moldovei”, și impropriu Bucovina, aflat
de un secol și jumătate sub stăpânire
habsburgică avea să se unească cu Țara
în acelaşi an, la 27 octombrie. La 9
noiembrie, Divizia a 8-a română sub
comanda generalului Iacob Zadic intră în
Bucovina pentru a consfinți unirea după
acțiunile Ucrainei, care voia să acapareze
prin forță provincia română.
Reprezentanţii Partidului Naţional
Român din Ardeal s-au întrunit la
Oradea în ziua de 29 septembrie / 12
octombrie 1918, într-o Consfătuire
naţională. Pornind de la caracterul
momentului istoric, care deschidea
orizonturi pentru bătălia finală de unire
a Transilvaniei cu România, participanţii
la întrunire au declarat, fără echivoc, că
„naţiunea română din Ungaria şi Ardeal”
este îndreptăţită să „dispună singură şi
liberă de soarta ei” şi să „hotărască
singură plasarea ei printre naţiunile
libere (...)”. Prin urmare, după citirea
Declaraţiei de la Oradea în Parlamentul
de la Budapesta, de către Al. Vaida
Voievod, în esenţă nu mai era
recunoscută nici autoritatea statal-
juridică imperială anterioară, prin
Consiliul Naţional Român Central
începându-se pregătirile pentru alegerea
delegaţilor pentru Marea Adunare
Naţională de la Alba Iulia. Aici, la 1
decembrie s-au strâns 1228 de delegați
oficiali reprezentând toate cele 130 de
cercuri electorale din cele 27 comitate
românești la care s-au adăugat numeroși
români, sosiți din toate colțurile țărilor
române de peste Carpați, îmbrăcați în
frumoasele straie populare, cu steaguri
tricolore și plăcuțe care indicau locul de
unde veneau.
Adunarea proclamă dreptul inalienabil
al naţiunii române la întreg Ardealul,
Maramureșul, Banatul, cuprins între
Mureş, Tisa şi Dunăre și Crișana întreagă
până la Tisa. Restul rezoluţiei cuprinde
programul de aplicaţie: autonomia
provizorie a teritoriilor până la
întrunirea Constituantei, deplina
libertate naţională pentru popoarele
conlocuitoare, deplina libertate
confesională, înfăptuirea unui regim
curat democratic pe toate terenurile
vieţii publice, reforma agrară radicală,
legislaţie de ocrotire a muncitorimii
industriale. Adunarea naţională doreşte:
Congresul de pace să asigure dreptatea şi
libertatea atât pentru naţiunile mari, cât
şi pentru cele mici şi să elimine războiul
ca mijloc pentru reglementarea
raporturilor internaţionale. Ea salută pe
fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul
monarhiei austro-ungare, pe naţiunile
eliberate –cehoslovacă, austro-germană,
iugoslavă, polonă şi ruteană -, se închină
cu smerenie înaintea acelor bravi români
care şi-au vărsat sângele în acest război
pentru libertatea şi unitatea naţiunii
române şi exprimă mulţumirea şi
admiraţia sa tuturor puterilor aliate care,
prin luptele purtate împotriva
duşmanului, au scăpat civilizaţia din
ghearele barbariei. La ceasurile 12 din
ziua de 1 decembrie, prin votarea
unanimă a rezoluţiei, Unirea
Transilvaniei cu România era săvârşită –
etc.
Cam așa sună textele oficiale. Fără a
diminua cu ceva însemnătatea acestei
mărețe zile, care justifică alegerea ei
drept Sărbătoare Națională, vreau să
amintesc și lucruri mai puțin știute,
trădări sau cedări, când nu era cazul. La
Alba Iulia au fost prezenţi și timocenii cu
delegaţi din 76 localităţi din Timocul
bulgăresc şi 275 localităţi din Timocul
sârbesc pentru a se uni cu Ţara, la fel și
reprezentați ai Maramureșului de nord,
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 14

dar, din considerente politice au fost
lăsaţi deoparte.
La Conferința de pace de la Paris din
1919-1920 s-a decis noua configurație
politico-teritorială de după război.
Pentru România, negocierile trebuiau să
se bazeze pe tratatul nostru de alianță
din 14 august 1916, care prevedea la
Articolul III că „Franţa, Anglia, Italia şi
Rusia recunosc României dreptul de a
anexa de la Austro-Ungaria toate
teritoriile specificate la articolul IV”. Iar
prin articolul IV graniţele revendicărilor
teritoriale româneşti sunt fixate astfel
încât cuprind Banatul întreg, printre
altele. Cu toate acestea, drepturile
noastre asupra Banatului au fost
contestate la conferinţa păcii de către
sârbi şi conferinţa a adoptat o soluţie
tranzacțională, acordând acestora zona
bogată a Torontalului şi parte din judeţul
Timiş. Soluţia aceasta nu se întemeia nici
pe argumente istorice, deoarece sârbii
sunt populaţie de colonizare şi n-au
stăpânit niciodată în trecut acest
teritoriu; nici pe realităţile etnice, fiindcă
cei 600000 de români şi 400000 de
şvabi reprezentau mai mult decât cei
300000 de sârbi (Gheorghe Gh. Popa,
Ziarul Ardealul, 20 aprilie 1941, preluat
de www.astraromana.wordpress.ro).
Dar politicienii occidentali, de atunci,
ca și cei de acum de altfel, au învățat
morala politică de la Machiavelli, deși
puteau urma modelul contemporanului
acestuia, domnul Neagoe Basarab, din
Învățăturile sale către fiul Teodosie.
Participanții la conferință au uitat
tratatul semnat și trebuie să subliniem
aici trei argumente care au permis
României să obțină atât cât a obținut: o
clasă politică căreia îi mai păsa cât de cât
și de Țară și popor, nu ca cea de azi,
intrarea intempestivă în sala conferinței
a Reginei Maria, care prin prezența și
prestația sa a reușit să impresioneze pe
participanți, dar mai ales prezența
Armatei Române la Budapesta unde
puseseră pe clădirea Parlamentului
opinca dacică, că tot ne persiflau grofii
maghiari ca neam de opincari. Prin
tratatul de la Trianon, care a stabilit
soarta națiunilor muribundului Imperiu
Austro-Ungar, putem spune că românii
au fost cei mai dezavantajați, căci
pretutindeni în jurul României Mari au
rămas teritorii compacte de români.
Vorbesc aici de Timoc, cu cel mai mare
grup compact de români in afara
granițelor, Banatul și Crișana de vest de
până la Tisa, Maramureșul de nord
populat majoritar tot cu moroșeni la fel
ca Maramureşul de sud, din interiorul
granițelor, oșenii din nord, lemkii, boiki,
dolinienii, huțulii şi volohii din Ucraina
de azi, goralii din Polonia, vlahii din
Slovacia, românii transnistreni, dar și
alte populații românești mai îndepărtate,
care trebuia sprijinite să-și înființeze
propriul stat sau măcar să fie ajutați să-și
păstreze tradițiile, portul și limba. Mă
refer aici la aromâni, megleno-români,
istro-români, dalmato-români, romanșii
din Alpi. O notă aparte fac românii
moldoveni de dincolo de Bug.
Folcloristul Constantin Brăiloiu scrie:
„Ucrainenii românofoni sunt ucraineni
care vorbesc româna dar nu păstrează
amintirea unei patrii anterioare. Veniţi
din est cel mai devreme se crede la
începutul secolului XVIII, ei formează, în
tot sudul Ucrainei şi până în Caucaz,
mici comunităţi închise, aflate pe alocuri
la depărtare de zeci de km unele de
altele”.
După Trianon, liderii maghiari de la
Budapesta au decis să trimită şi au şi
trimis la Bucureşti o delegaţie formată
din trei conţi maghiari, care i-au propus
regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca
Ungaria să se lipească la România, într-
un stat dualist, după modelul
dualismului austro-ungar instituit în
1867! Nici mai mult, nici mai puţin!
Aşadar, instituirea unui dualism
româno-ungar a fost proiectul politic cel
mai dorit, speranţa cea mare a
politicienilor maghiari! (Ion Coja, 1
Decembrie s-a împlinit prin voia
Domnului, dar nu ne-a picat din cer!)
Un proiect asemănător au propus și
bulgarii cu câteva decenii mai devreme,
după războiul de independență de la
1877. Sunt realități istorice care ar trebui
spuse răspicat și asta nu numai pentru că
ne fac cinste, ci şi pentru că sunt
adevărate!
Vorbeam la începutul prezentării
despre „planul dacic ce ne-a traversat
istoria”. Vreau să vă prezint în
continuare câteva evenimente în
sprijinul celor spuse, însă în ordine
cronologică inversată.
În 1882, Eminescu, redactor principal
la Timpul, ia parte la înfiinţarea unei
societăţi secrete, „Societatea Carpaţii”,
care va atrage atenţia marilor puteri
europene prin natura conspirativă a
discuțiilor ce aveau loc la întruniri.
Scopul principal al acestor reuniuni era
susţinerea Ardealului în favoarea
dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi
alipirea lui de ţară. Eminescu, a făcut
propunerea ca studenţii transilvăneni de
naţionalitate română, care frecventează
instituţiile de învăţământ din România
pentru a se instrui, să fie puşi să
acţioneze în timpul vacanţei în locurile
natale pentru a orienta opinia publică în
direcţia unei Dacii Mari. Visul său a fost
refacerea acestei Dacii, sub semnul lui
„J(esus) CH(ristus) D(aco)
Romanorum”. Acestea sunt unele din
motivele pentru care Marele Român avea
să fie asasinat la doar 39 de ani.
În 1859 avusese loc „Unirea cea mică”
a principatelor Moldovei și Valahiei. Și în
perioada fanariotă a funcționat ca idee
de unitate și independență a țărilor
dacice, culminând cu revoluția lui Tudor
Vladimirescu de la 1821, care a
prefigurat Revoluția de la 1848 ce avea
ca soluție politică un regat al Daciei.
„Planuri dacice“ străine, imperiale, ale
Habsburgilor şi ale Romanovilor, au
existat mai dinainte având ca soluţii
politice fie un „condominium“ al lor
asupra Ţărilor Dacice, fie adjudecarea lor
exclusivă de către unul sau altul dintre
cele două imperii competitoare. La
cumpăna dintre veacurile XVI-XVII un
„plan dacic“ a existat şi în preocupările
Puterilor europene, a „Sfântului imperiu
roman de naţiune germană“ şi a
ambiţiosului rege al Poloniei, Sigismund
al III-lea Vassa, care îşi revendicau
fiecare părţi din Ţările Dacice, în timp ce
principii maghiari ai Ardealului,
recâştigând tronul principatului, nutrind
speranţa unei „Ungarii Mari“, reclădită
pe rapt şi jaf, căutau soluţii pentru a
încorpora în visul lor himeric întregul
spaţiu al acestor ţări.
La 1600 Mihai Viteazul a realizat,
pentru scurt timp, e drept, „pohta ce-a
pohtit” adică unirea Valahiei cu Ardealul
şi cu Moldova. Şi dacă nu intervenea
asasinarea marelui voievod, poate
asistam la alipirea teritoriului din sudul
Dunării, pe atunci majoritar vorbitoare
de română, căci Mihai visa chiar la
eliberarea Constantinopolului. Înainte
de această dată, sub presiunea imperiilor
vecine şi a unor regate vecine puternice,
Ungaria şi Polonia – cât timp au existat
acestea ca regate –, românii nu s-au
putut constitui într-un singur Stat
naţional în vatra vechii Dacii.
Înfăptuirea statelor medievale Ţara
Românească şi Moldova în sec. XIV, au
fost o consecinţă tot a unor uniri a
românilor, e drept parţiale, nu se ştie cât
prin forţă şi cât de bună voie.
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 15

O altă unire, de data aceasta între
românii/vlahii sud şi nord dunăreni a
fost realizată de fraţii Asen şi Petru la
sfârşitul secolului al XII-lea, în urma
răscoalei vlahilor şi bulgarilor împotriva
Constantinopolului. Regatul lor a
cuprins pe lângă teritoriile sud-
dunărene, Valahia întreagă, o bună parte
din Moldova, iar după unele surse şi o
parte din Transilvania.
Codexul Rohonczy ne înfăţişează o
Dacie, Stat naţional întins şi puternic, în
secolul al XI-lea, condus de voievodul
Vlad, luptând contra maghiarilor pe Tisa,
contra uzilor – alţi migratori – pe
aliniamentul de la Rarău la Mare,
primind „solii” occidentale şi „cultivate“
de Bizanţ pentru a-i fi de ajutor contra
„barbarilor“. De la aceşti vlahi/blaci ne-a
rămas un imn al lor şi un mesaj
testamentar, o deviză spre neuitare:
„Însetat lupt spre a birui…, Dacia unită
să trăiască!“
Cântecul Nibelungilor din secolul XI
d.Hr. a reţinut informaţia că la Curtea lui
Attila, între cei care făceau oficiul de
„respectuoase gazde“ era şi „Ramnung,
principele care stăpânea în ţara vlahilor“,
prinţ remarcat de izvorul german între
cei „24 de principi“ prezenţi; invitat
fiind, acesta venise aci „având cu el vreo
şapte sute de ostaşi, toţi cavaleri aleşi“.
O altă unire, mai puţin cunoscută, a
fost înfăptuită de Regalian între anii
258-270 d.C. Regalian, un strănepot, se
pare, al lui Decebal, a fost comandantul
forţelor armate din ducatul Iliriei. În
urma revoltei populaţiei oprimate daco-
rumâne din Imperiul roman, Regalian
împreună cu armata a fraternizat cu
răsculaţii şi, în urma unei serii de
războaie, a reuşit desprinderea din
Imperiul Roman, întemeind statul
independent al Daco-româniei. Lui i s-au
alăturat nu numai celelalte populaţii
înrudite din Imperiul Roman: tracii,
ilirii, dardanii, dar şi dacii liberi din
afara imperiului. Noul stat, centrat pe
Dacia lui Decebal a înglobat un teritoriu
de 5-6 ori mai mare decât al României de
azi, cuprinzând întreaga Peninsulă
Balcanică - mai puţin sudul Greciei -
apoi Ungaria, Austria, Cehia, jumătatea
de sud a Poloniei şi în est până aproape
de Marea de Azov, adică teritoriile în
care traco-daco-geţii erau majoritari.
Prima unire recunoscută oficial în
istoria noastră a fost cea realizată de
Burebista: toate triburile geto-dace
începând din Austria şi Slovacia de azi
până dincolo de Nistru şi de la nord de
Munţii Balcani până în sudul Poloniei au
fost unite de marele rege în faţa
ameninţării ce o reprezenta Imperiul
Roman. Dar Burebista avea să moară
asasinat, ca un adevărat mucenic al
neamului, la fel ca mai târziu Regalian şi
Mihai Viteazul „dacus Malus” - dacul cel
rău, cum era numit de duşmanii săi în
epocă.
Dacă înainte de Burebista a existat o
unitate politică a geţilor e greu de spus în
lipsa unor documente certe, dar o unitate
culturală şi strategică cu siguranţă a
existat. Voi aminti doar două
evenimente, menţionate de Herodot,
Iordanes şi alţii: în anul 529 î.C. Tomiris,
regina Masageţilor (în nordul Mării
Negre), căreia i se atribuie ctitorirea
cetăţii Tomis, a înfrânt puternica armată
a regelui persan Cyrus, conducătorul
celui mai mare imperiu al vremii. 15 ani
mai târziu, Darius, un alt rege al Persiei,
înfuriat de refuzul regelui get Antirus de
a-şi da fiica de soţie, a pornit în fruntea
unei armate de un milion de oameni, dar
a fost înfrânt la Tapae, în Banat. Greu de
presupus că, fără o unire măcar parţială
a strămoşilor noştri ar fi fost posibile
astfel de izbânzi colosale.
Însă cele mai vechi ştiri care au
răzbătut până astăzi privind războaiele
vechilor geţi aparţin secolelor XVIII-
XVII î.H. când au avut loc lupte între
egiptenii faraonului Sesostris şi geţii sau
sciţii regelui Tanaos în Egipt pe malurile
râului Phasos, precum şi expediţia
aceluiaşi faraon în N. Mării Negre şi în
zona Dunării contra geţilor regelui Aetes
din Cetatea Soarelui din Colchis, Colţii
Buzăului de azi.
Înainte de această dată nu mai există,
deocamdată, izvoare scrise. Poate când
se vor desluşi scrierile de la Tărtăria,
Vincea, Turdaş, Vadul Rău...deși, Nicolae
Densușianu, printre mulți alții, vorbește
de imensul imperiu pelasgic, ce stăpânea
în vremuri imemoriale aproape întreaga
lume cunoscută din Europa, nordul
Africii și Asia de vest.
Dar acum? Idealul refacerii României
Mari, care ar fi trebuit să mobilizeze
întreaga societate românească post
decembristă nu există. Mai mult, clica
politică, în bună parte formată din
elemente alogene, aflată la conducerea
României, de 24 de ani, a cedat cu de la
sine putere, nu numai teritorii istoric
românești prin diferite tratate şi
înţelegeri, dar au cedat și suveranitatea
politică și economică unor forțe străine
și ostile, vădit anti-românești, care fac
proiecte de legi, hotărăsc pe cine și de ce
să venerăm, cui să face statui, cui să dăm
aproape pe degeaba resursele ţării, râul,
ramul, pădurile, solul și subsolul, Marea
Neagră, apa, fetele și flăcăii țării, urșii și
mistreți și chiar și sufletele noastre.
Nimic nu mai este de mirare că idealul
unirii din 1918 este batjocorit, că nu
există nici o reacție la cererile iredentiste
și anticonstituționale de independență
secuiască sau de protectorat unguresc
asupra Transilvaniei, că guvernanţii
arată o indiferența aproape totală la
soarta românilor din afara granițelor,
duc politica antinațională de depopulare
cu români a țării, de regionalizare,
despre care nici măcar nu se mai discută
dacă e bună sau nu, ci doar când și cum,
și multe altele.
Problema azi nu se mai pune în
termenii refacerii României Mari, ci în
eventuala încercare disperată de salvare
a României. Căci răul care ni s-a pregătit
de la 1 ianuarie 2014, și care depășește
prin consecințele iminente toate relele de
după 1989 adunate la un loc, este
vinderea gliei strămoșilor către străini.
Românii, din ce în ce mai puțini, vor
ajunge sclavi absoluți chiar și în propria
țară, care va dispărea după harta lumii,
după modelul palestinian.
În încheiere vă citesc Catrenul bădiei
Eminescu, poate cea mai frumoasă
definiţie a unirii:
„Două inimi când se-mbină,
Când cufund pe tu cu eu,
E lumină din lumină,
Dumnezeu din Dumnezeu”


Bibliografie selectivă:

- G.D. Iscru: Planul dacic care ne-a traversat
istoria
- Constantin Brailoiu, ed. La Collection
universelle de musiquepopulaire
enregistrée/The World Collection of
Recorded Folk Music (1951–1953);
- www.1decembrie.ro;
- Gheorghe Gh. Popa, Ziarul Ardealul, 20
aprilie 1941;
- www.astraromana.wordpress.ro;
- Viorica Enăchiuc, Rohonczy codex;
- Ion Coja, 1 Decembrie s-a împlinit prin voia
Domnului, dar nu ne-a picat din cer!


noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 16



Poezii de sărbători
George Filip



VINE...VINE MOŞ-CRĂCIUN.

Moş-Crăciun cu plete dalbe
şi cu barba dalbă... sură,
s-a trezit – ca în legendă,
a pus renii la trăsură
şi-a pornit-o, de cu seară,
peste zări – sub clarul Lunii,
să împartă daruri multe,
către toţi copiii lumii.
Moş-Crăciune...Moş-Crăciune,
cum faci tu de ajungi – oare,
la toţi pruncii de pe lume,
lumea cât ar fi de mare?
taina asta n-au aflat-o
pruncii ageri – de-o vecie.
taina asta minunată
numai Dumnezeu o ştie.
pe potecile de pace,
din bătrâni se pomeneşte,
Moş-Crăciun împarte daruri,
Niciodată nu lipseşte.
Moş-Crăciune...Moş-Crăciune,
adu STEAUA SUS RĂSARE
şi cântă-ne creştineşte:
azi eşti mic...vei creşte mare!



ODĂ MARIEI-SALE

acum, către Crăciun, Maria-sa
deretică spre sfânta-născătoare.
va coborî, se va-nălţa Iisus
la cea mai creştinească sărbătoare.

se zburdă miei de aer prin zăpezi
iar magii lumii, sprijinind toiege,
pornit-au să colinde către steaua,
miracolul din ceruri să-l dezlege.

e axioma noastră-a tuturor
ce trebuie-n Treime demonstrată,
să ştim cu toţi ce-nseamnă semnul crucii
şi să aflăm cine ne este tată.

...prin staule opaiţe pâlpâiau
iar vechiul testament cădea-n reflux.
fluxul cel nou şi-a conturat contururi
şi-atunci grăit-a Domnul: FIAT LUX.

lumină din lumină pe pământ...
şi se aprins-au stele-n întuneric.
astfel Iisus - născut au nu făcut,
ne este-n veci luceafărul feeric.

Maria-Sa copsese pâini şi pâini
şi vin a pus pe masa-mpărătească.
toţi pelerinii lumii au prânzit
şi au urat uimiţi : să ne trăiască!

din veci noi colindăm către Crăciun.
degeaba bat irozii rămăşaguri.
Hristosul s-a născut pentru vecii
şi vestea o purtăm pe-a lumii praguri.

răsună-n ceruri coruri îngereşti
iar pildele de veci ne sunt povaţă.
credinţa nu se vinde-n iarmaroc,
o moştenim - credinţa nu se-nvaţă.

jos, pe pământ, avem doar preoţi buni.
celor marxişti le-am arătat pustia.
acasă şi oriunde - pe pământ
noi ne-nchinăm gândind la România.

dar vine iar Crăciunul, fiţi smeriți
şi gata spre-a vă bine-cuvânta
Iisusul cel născut au nu făcut;
slăvită fie-n veci Maria-sa !



DE MÂNTUIRE

implorăm fantasticul şi vastul
cer - cu infinite dioptrii
cu care priveşte-n jos albastrul
din triunghiul unor veşnicii.
scarabei cu timpul în spinare
ducem clipe mici la muşuroi
şi cu receptoarele spre Soare
prăvălim destinul peste noi.
jos e sus şi sus e nicăieri.
zborul nostru este frânt mereu.
când ne-a plăsmuit maica-muierea
ne-a-nchinat la Domnul-Dumnezeu.
căutăm şi tot scornim formule
să fugim din gravitaţii – sus
să ne facem simple caraule
lângă crucea Domnului Iisus,
crucea care-l ţine în piroane
pe acela ce a fost şi nu-i
altul – să ne scape de canoane
pe aici, prin lumea nimănui.
au rămas cu noi doar mercenarii
să ne certe şi să stoarcă bir.
pe planeta rece - cămătarii
ne târăsc de vii la cimitir.
scarabei cu crezul în spinare
gliei noastre nu-i suntem stăpâni
şi-l rugăm pe Dumnezeul mare:
Doamne, miluieşte-I pe români!



BALADA LUI HRUŞCĂ

prieteni, bună ziua, bună seara.
am poposit din nou la voi să cânt
colinde şi cântări de omenie
culese de pe-al Ţării sfânt pământ.
sunt trubadurul dorurilor voastre.
pe undea-aţi fi, eu vă găsesc mereu.
mi-s Ştefan Hruşcă, din Ieud, din munte,
sunt ca şi voi - un pui de dac şi eu.
mă ştiu coborâtor din lerui-ler.
colind cu drag pe fluviul pantha rei,
Carpaţii mei şi tulnicu-mi sunt gemeni,
prin mine cântă toţi străbunii mei.
o Românie ştiu - care-i frumoasă,
chiar de-n maramă plânge uneori.
demn, neamul nostru a trecut şi trece
prin stavile, prin vântoase şi vâltori.
când pun privighetorile să cânte
nu în arginţii spelbi îmi vreau răsplata.
cântaţi cu mine fraţi români –
m-ascultă maica şi m-ascultă tata.
e glia ca o inima - rotundă.
Tisa şi Dunărea în braţe-o ţin.
suntem creştini şi prin credinţa noastră
urcam spre cer - în marele amin.
iubită Ţară binecuvântată,
măria-Sa, poporul e cu noi
şi vrem să se audă-n lumea toată
că noi am dat şi vom mai da eroi.
iar despre Ştefan Hruşcă - trubadurul,
cum mi-a fost zis poetul - şi mă-nchin,
vă rog romanii mei de pretutindeni,
daţi-mi răgaz să vă mai cânt puţin...



noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 17


Singurătățile canadiene într-un roman anglofon din Quebec
Mircea Gheorghe

În jargonul politic din Quebec se aude
când și când, mai ales cu ocazia unor
negocieri aprinse între guvernul provincial
și cel federal, sintagma "cele două
singurătăți", pendantul negativ al unei alte
sintagme, patriotică și pan-canadiană
aceasta, "cele două popoare fondatoare".
Se înțelege ușor că singurătățile se referă
la lipsa de comunicare, la disparitatea
identitară și la sechelele lăsate de o istorie
conflictuală de peste o sută de ani între
comunitățile anglofonă și francofonă.
Expresia "cele două singurătăți" este
într-atât de cunoscută și de acceptată ca o
etichetă definitivă a societății canadiene,
încât originea ei pare lipsită de importanță.
Și totuși nu este așa. Ea este importantă
pentru istoria literară canadiană ce
consemnează evoluția autonomă a două
literaturi cu puține contacte între ele:
canadiană de limba franceză (de prin anii
60, numită literatura quebecheză) și
canadiană de limba engleză.
Cele două singurătăți (Two Solitudes)
este titlul unui roman datorat scriitorului
anglofon Hugh MacLenan, apărut în 1945,
și el ar fi putut constitui punctul de plecare
pentru o nouă literatură, numită
canadiană, pur și simplu, cu o identitate
complexă, bilingvă, dar unică. Fluviile
celor două literaturi s-ar fi unit într-unul
singur, mai vast.
Lucrurile nu s-au petrecut astfel și titlul
romanului a intrat în mentalitatea
colectivă ca un slogan pentru că
naționalismele francofon și anglofon nu s-
au resorbit într-o sinteză biculturală. Ele s-
au resemnat să implementeze modalități
de coexistare mai mult sau mai puțin
armonioasă într-un regim federal prudent
față de derapajele radicale fie într-un sens
sau altul: suveranist /separatist din partea
Quebecului, centralizator/uniformizator
din partea restului Canadei. Și rezultatul
este juxtapunerea - și nu osmoza -
literaturii din Quebec cu cea din celelalte
provincii canadiene, anglofone.
Romanul lui Hugh MacLennan a trebuit
să aștepte aproape douăzeci de ani până
când să fie tradus în franceză și să apară
mai întâi la Paris în 1963. În Quebec, a fost
publicat și mai târziu, abia în 1978.
Hugh MacLennan s-a născut în 1907 la
Glance-Bay, în Noua-Scoție. Tatăl său era
medic. Cu studii de literatură clasică la
Oxford și cu un doctorat obținut la
Universitatea Princeton în 1935, el predă
limbile latină și engleză la McGill College
din Montreal. Debutează în 1941 cu un
roman Barometer Rising cu acțiunea
localizată la Halifax, în Noua-Scoție și
obține în 1943 o bursă Guggenheim ca să
studieze și să scrie la New York. Publică
Two Solitudes doi ani mai târziu și
părăsește învățământul spre a se consacra
cu totul scrisului. Vor urma alte cinci
romane și zece volume de eseuri și va fi
distins de patru ori cu cel mai prestigios
premiu literar canadian, premiul
Guvernatorului General.
Moare în 1990 la capătul unei cariere
literare de aproape cincizeci de ani.
Two Solitudes - Două singurătăți își are
punctul de plecare într-un aforism de
Rilke: "Dragostea înseamnă două
singurătăți care se ocrotesc, se pun la
încercare și se acceptă una pe alta".
Acțiunea lui acoperă douăzeci și doi de ani,
între 1917 și 1939, așadar din timpul
primului război mondial până la începutul
celui de-al doilea.
S-a spus despre romanul acesta că ar fi o
alegorie, subînțelegându-se că este o
construcție abstractă, poate chiar și factice,
dar contextul istoric și social, personajele și
conflictul sunt cât se poate de realiste, nu
au nimic alegoric. Și dacă totuși i se poate
reproșa ceva acestei cărți, care și astăzi se
poate citi cu interes, acest ceva este o
discretă tentă tezistă. Dar ea devine
perceptibilă mai ales după ce ai terminat
lectura.
Romanul începe ca un film documentar,
cu imagini, s-ar zice, luate de undeva de
foarte sus, survolând spațiile imense
canadiene, amplitudinea fluviului Saint-
Laurent "capabil el singur să irige o
jumătate din Europa" și vastitatea
regiunilor neexplorate spre nord, "cât vezi
cu ochii". Sunt schițate deja două opoziții
fundamentale, între "protestantul
Ontario", anglofon, și "catolicul Quebec",
francofon, cele mai mari provincii
canadiene. Obiectivul imaginarei camere
de filmare se fixează apoi asupra unui
singur oraș - Montreal : "Două străvechi
rase și două străvechi religii se întâlnesc
aici spre a-și trăi alături una de alta fiecare
legenda proprie". E vorba însă de legende
antagoniste.
După așezarea decorului general,
acțiunea nu debutează la Montreal, ci în
satul quebechez Saint-Marc-des-Érables,
sat tradițional de agricultori mărunți, unde
părintele Beaubien este principala
autoritate a comunității. Și totodată
adversar al războiului în plină desfășurare,
din motive naționaliste: " El se gândea la
război și la englezi cu amărăciune. Cum
oare ar fi putut canadienii francezi, singurii
adevărați canadieni, să se simtă loiali față
de un neam care-i cucerise și-i umilise și
care, în plus, era și protestant? Cât despre
Franța, nici ea nu prețuia mai mult :
Franța își abandonase coloniștii canadieni
în urmă cu un secol și jumătate, îi lăsase în
zăpadă și ghețuri împresurați de dușmani
pe malurile Saint Laurentului : mai târziu
își asasinase regele, pe care totuși îl
venerase, și se îndreptase spre ateism”.
Părintele Beaubien are însă un adversar
puternic în Athanase Tallard, proprietar de
terenuri, ultim descendent al vechilor
stăpâni ai locului, respectat de toată lumea
și foarte influent. Dar vinovat totodată, în
ochii părintelui, de abandonare a credinței
și de colaborare cu englezii căci Tallard, în
conivență cu un antreprenor din Montreal,
proiectează construcția unei hidrocentrale
care ar folosi energia râului de la marginea
satului.
Iată așadar, pentru început, două feluri
de naționalism : unul pur etnic, alimentat
de frustrări istorice și manifestat prin
retragere sub umbrela valorilor
tradiționale ale comunității rurale, și un al
doilea, integrator, pentru care păstrarea
identității trece prin îmbogățirea și nu prin
mumificarea ei. Și argumentului părintelui
că viața parohiei și valorile ei morale și
civice se vor degrada în contact cu
influențele negative din partea englezilor și
a orașului - de unde vor veni inginerii și
constructorii - Athanase Tallard îi va
răspunde că, spre a supraviețui, parohia
are nevoie de antreprenorul englez.
Proiectele sale industriale vor oferi
tinerilor din sat motive economice - locuri
de muncă - ca să nu-l părăsească.
Există însă și un al treilea naționalism.
Antreprenorul englez este, aidoma
părintelui Beaubien, închis și el în
carapacea unei singurătăți naționaliste însă
de semn opus, anglofon: "Ca prezbiterian
din Ontario fusese educat cu convingerea
că toți canadienii francezi alcătuiau o rasă
inferioară, mai întâi pentru că erau catolici
și apoi pentru că erau francezi. Cei
optsprezece ani petrecuți la Montreal nu-i
schimbaseră decât puțin modul de a
gândi." Cu atât mai puțin va fi el dispus să-
și modifice viziunea maniheistă când va
intra în contact cu adversitatea părintelui
Beaubien și cu solidarizarea, în jurul
acestuia, a celorlalți membri ai parohiei.
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 18

Consecințele conflictului cu părintele
Beaubien sunt grave pentru Athanase
Tallard : oamenii din sat îl marginalizează,
considerându-l renegat, și devenit
incomod din pricina impopularității, el este
abandonat și de McQueen, asociatul său
englez.
Dar Athanse Tallard este departe de a fi
un renegat oportunist. La drept vorbind,
naționalismul său nu e mai puțin manifest
decât al părintelui Beaubien, atât numai că
acest naționalism se raportează la întreaga
Canada. Într-o discuție cu Yardley, un
simpatic prieten englez, stabilit cu ajutorul
lui în sat, Tallard anticipează un pan-
canadianism care în fapt nici până azi nu a
pătruns în mentalitatea populară, nici în
Quebec, nici în celelalte provincii
canadiene. El nu mai judecă prezentul în
termeni de cucerit precum părintele
Beaubien ori de cuceritor ca McQueen :
"Acum zece ani am traversat Canada de la
un ocean la altul. Am văzut o grămadă de
lucruri. Țara noastră este atât de nouă
încât atunci când o vezi pentru prima oară
în întregime, mai ales vestul ei, te simți
precum Columb și îți spui : Doamne, toate
astea sunt cu adevărat ale noastre ! " Pe
urmă, pe drumul de întoarcere, ajungi în
Ontario și simți din aer această
mentalitate de mătușă-fată bătrână. Vezi
metodiști la Toronto, prezbiterieni pe cele
mai frumoase străzi din Montreal, catolici
pretutindeni în Quebec și nimeni nu este
capabil să gândească altceva în afară de
ideea că este mai bun decât vecinul său.
Francezii sunt mai francezi decât verii lor
din Franța și englezii, mai britanici decât a
îndrăznit să fie Anglia vreodată. /.../ Și
atunci căpitane Yardley nu-ți mai rămâne
decât să tragi o înjurătură”.
Și mai răspicat afirmă el acest fel de
naționalism într-o altă discuție cu părintele
Beaubien purtată cu prilejul trimiterii
fiului său, Paul, să studieze într-o școală
engleză : "Vreau să învețe să se amestece
cu totul firesc cu băieții englezi /.../ N-am
crezut niciodată în această separație
artificială. Vreau ca tinerii noștri să simtă
că întreaga Canada este patria lor și să nu
crească nutriți cu ideea că provincia
Quebec le este rezervată exclusiv lor"
Personajele cărții și relațiile dintre ele se
poziționează fiecare într-un mod distinct
pe această axă imaginară între
extremismele radicale - francofon al
părintelui Beaubien și anglofon al lui
McQueen și Janet, fiica lui Yardley, pe de o
parte - și pan-canadianismul vizionar al
lui Athanse Tallard, pe de alta. Dar dacă
situația părintelui Beaubien, singur, fără
familie și nutrind o certitudine univocă,
este simplă, cea a lui Athanse Tallard,
deținătorul unui adevăr complex, nu este.
El are doi fii. Cel mai în vârstă, Marius, din
prima căsătorie cu o francofonă este
naționalist înverșunat contra englezilor,
refuză recrutarea - în primul război
mondial - și este înrolat cu forța în armată.
În cele din urmă va alege o viață pe măsura
înaintașilor săi pe linie maternă. O viață
modestă de credincios catolic supus
autorității ecleziastice și cu copii mulți.
Celălalt, Paul, provine din a doua căsătorie
a lui Athanase, rămas văduv, cu o
anglofonă și va deveni după moartea
tatălui său prin căsătoria cu o altă
anglofonă, rebelă în familia ei, canadian
pur și simplu, lipsit de orice exclusivism
etnic: bilingv și echidistant față de ambele
naționalisme extremiste, el se va oferi
voluntar să lupte în al doilea război
mondial.
Romanul se încheie solemn, personajele
sunt abandonate și vocea autorului se aude
la fel de gravă și de sentențioasă ca și la
început. Era 1939, în roman, și începea
războiul: "Astăzi, aceste două legende
făceau față unei alte lupte. Timp de
aproape un secol, țara se întinsese peste
mai mult de jumătate din nordul
continentului, deasupra vastei centrale
electrice care era Statele Unite și totuși
încă rezista. Toți știau că cele două legende
erau precum petrolul și alcoolul închise în
aceeași sticlă, dar aceasta rămânea
intactă.”
În treacăt fie spus, comparat cu
literatura română din aceeași perioadă,
romanul poate apărea anacronic în privința
tematicii rurale. Ideea valorilor satului
amenințate de contactul cu străinii, cu
viața economică modernă și cu toate
mutațiile pe care le implică aceasta în
gândire și în psihologie era, după cum se
știe, de multă vreme epuizată la noi, odată
cu sămănătorismul. Dar în Quebecul
anilor 40 din secolul trecut tema aceasta
era încă fertilă și actuală, cu toate că avea
o vechime de câteva zeci de ani (așa-
numitul roman du terroir). Cauza era
dominația durabilă și accentuată a bisericii
catolice în societatea quebecheză, care nu
s-a emancipat de sub tutela ei apăsătoare
decât începând cu anii 60, odată cu așa-
numita revoluție liniștită.

Istoria Drapelului de Stat al României
Ion Anton Datcu


Drapelul românesc are o istorie plină
de peripeţii şi modificări de toate
felurile. La ora actuală, stindardul
nostru are culorile albastru-cobalt, lângă
lance,galben la mijloc şi roşu-carmin, la
margine. Este, oarecum, asemănător cu
steagul Principatului Andora, aflat în
nord-estul Spaniei şi al statului african
Ciad, care, lângă lance are culoarea
albastru-indigo.
Tricolorul românesc a apărut, pentru
prima dată, în anul 1821, ca drapel al
răscoalei lui Tudor Vladimirescu, cu
semnificaţia: Libertate ( albastrul
cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor),
Frăţie (roşu sângelui). Culorile erau
amplasate pe orizontală, în partea de sus
fiind fâşia albastră.
În anul 1834, tricolorul a fost adoptat
în Ţara Românească de către domnitorul
reformator, Alexandru Ghica (1834-
1842), care, şase ani mai târziu, în anul
1840, a impus o nouă amplasare a
culorilor, pe orizontală, roşul fiind în
partea superioară.
În focul Revoluţiei de la 1848, în Ţara
Românească s-a schimbat, din nou,
ordinea culorilor, cu albastrul în partea
de sus, deasupra galbenului,
reprezentând înmănuncherea perechilor
de culori, ce tronau pe drapelele
Transilvaniei şi Moldovei, în scurte
perioade.
La 8 mai 1848, revoluţionarii din
Transilvania, unii dintre ei studenţi la
Paris, au renunţat la vechile culori,
albastru şi roşu. La Conferinţa de la
Sibiu au aprobat ca steagul lor să fie
după modelul francez, roşu, alb,
albastru, atât în ceea ce priveşte culorile,
amplasate pe verticală, cât şi asemănarea
lor cu steagul Franţei, albul însemnând
culoarea păcii. După înfrângerea
revoluţiei s-a revenit la culorile civice şi
poziţionarea lor pe orizontală; roşul sus
(puterea), albul la mijloc(fidelitatea) şi
verdele, jos (speranţa), la fel ca actualul
drapel al Ungariei.
La 25 iulie 1849, în Ţara Românească
se schimbă, din nou, drapelul, având
acum, culorile pe verticală, albastrul
lângă lance, galben la mijloc şi roşu la
margine. În acelaşi an, însă, domnitorul
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 19

Barbu Ştirbei (1849-1853) revine la
culorile orizontale, din 1834, care vor fi
în vigoare până în anul 1856, după ce şi-
a încheiat cea de-a doua perioadă a
domniei (1854-1856).
În anul 1860, în Ţara Românească a
fluturat, pentru scurt timp, un steag cu
două culori, albastru şi galben, iar, în
Moldova, drapelul avea culorile roşu şi
albastru.
La 22 iunie 1861, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza a decretat ca,
drapelul oficial al Principatelor Unite să
aibă trei culori. Culorile, roşu, galben şi
albastru erau dispuse pe orizontală,
albastrul sus, galben la mijloc şi roşu în
partea de jos. După anul 1862, au fost
inversate, din nou, culorile marginale, în
partea superioară fiind culoarea roşie.
După abdicarea domnitorului
Alexandru Ioan Cuza şi venirea
domnitorului Carol I, la 10 mai 1866, s-
au luat alte hotărâri. Adunarea
Deputaţilor, din 26 martie 1867, a
aprobat propunerea lui Nicolae Golescu
de a se păstra ordinea culorilor
drapelului de la 1848, aşezate pe
orizontală, albastru fiind în partea
superioară. O lună mai târziu, Senatul a
adoptat Legea din 24 aprilie 1867.
Potrivit acesteia, culorile noului stindard
trebuiau aşezate pe verticală, în
următoarea ordine: albastrul lângă
lance, galben la mijloc, iar, roşul la
margine, fără nicio stemă la mijloc.
Excepţie făceau stindardele monarhice şi
princiare, care aveau câte o coroană
regală la mijloc şi alte patru mai mici, pe
colţuri. În aceste condiţii, drapelul
României a rămas valabil până în anul
1948, când, comuniştii i-au adăugat o
stemă proletară, pe culoarea galbenă din
mijloc. Simbolul respectiv a fost, şi el,
modificat pe parcurs.
În martie 1948, stema era de formă
rotundă. În mijloc avea imaginea unei
uzine cu trei coşuri de fum, iar, pe
fundal, razele strălucitoare ale luminii,
care venea de la poporul frate sovietic.
Între 1948 şi 1952, stema a devenit ovală,
având imaginile bogăţiilor ţării, brazi,
spice de grâu, o fabrică, o sondă şi câteva
raze de lumină, pe fundal. În partea
superioară a stemei nu figura steaua
roşie sovietică. Această stea a apărut mai
târziu cu patru ani pe aceeaşi stemă din
anii 1952-1965. În partea de jos, pe o
bandă înfăşurată era scrisă denumirea
ţării, Republica Populară Română. Între
1965 şi 1989, banda de la bază a fost
modificată, precizând că, stema este
simbolul Republicii Socialiste România.
Este interesant faptul că, în partea de sus
a stemei s-a menţinut steaua roşie
sovietică. Un mare paradox, în condiţiile
în care se afirma că, Nicolae Ceauşescu a
refuzat dependenţa de Moscova.
În timpul evenimentelor declanşate la
Timişoara, la 17 decembrie 1989, când
masele strigau, Jos comunismul!, stema
de pe steagul românesc a fost decupată,
eliminată, drapelul protestatarilor având
un orificiu mare la mijloc. După 22
decembrie, la Bucureşti, pe străzi, era
amintit numele emanatului Ion Iliescu,
apelându-se la formularea: Nea Nelu,
care a îngăurit drapelul.
Începând din 1990, tricolorul
românesc a rămas cu aceleaşi culori,
roşu, galben şi albastru, culoarea
albastră fiind lângă lance. Există
propuneri ca, în mijloc, pe culoarea
galbenă, să fie imprimată, totuşi, o
stemă, pentru a se deosebi de steagul
Principatului Andora şi al statului
african Ciad, cunoscut şi sub denumirea
de Inima Moartă a Africii. Deşi, statul
Ciad şi-a câştigat independenţa la 11
august 1960, a reclamat, în mod repetat
la ONU, că, România este cea care
trebuie să-şi schimbe neapărat drapelul!



Filozofia discursului politic – X
Formele limbajului politic
Daniela Gîfu

În acest articol vom continua demersul
propus cu descrierea succintă a celor mai
importante lucrări cu privire la formele
distinctive de limbaj, evidențiind rolul
acestora de a facilita rezolvarea
conflictelor de grup. Acestea au fost
surprinse de Murray Edelman
[1]
, în
încercarea de a descoperi procesele
simbolice care îi unesc pe demnitari și
simpatizanții lor, stând, totodată, la baza
revendicărilor și aprobării politice și,
implicit, a obținerii beneficiilor gândite.
Sensul transmis de limbaj depinde
întotdeauna de contextul în care apare,
de nevoile şi interesele auditoriului, dar
şi de modalităţile de percepere a lui.
Sunt elemente simbolice care sunt
adecvate în funcţie de agenda publică,
dar, mai ales, de talentul actoricesc,
influenţând astfel şi sensul discursurilor
politice. Deway şi Bentley afirmau că
acest proces de a numi ceva sau de a
comunica într-un anumit mod poate fi
considerat „el însuşi o formă de
cunoaştere”
[2]
. Termenii prin care
denumim ceva sau cu ajutorul cărora
comunicăm sugerează ce urmează a fi
evaluat şi comparat. Ca atare, limbajul
devine cheia spre universul emiţătorului
şi receptorului său, factorul central al
relaţiilor şi acţiunii sociale.
McLuhan a rezumat această faţetă a
comunicării astfel: „limbajele, vechi şi
noi, ca macromituri, au acele relaţii cu
cuvintele şi cu procesul de formare a
cuvintelor care caracterizează întregul
domeniu al mitului… Un alt mod de a
studia acest aspect al limbajelor ca
macromituri este de a afirma că mijlocul
de comunicare este mesajul. Numai
accidental ajunge un asemenea mijloc un
instrument specializat de semnificare
sau de referinţă… o limbă este, pe de o
parte, puţin afectată de modul în care o
folosesc indivizii; dar, pe de altă parte, ea
modelează aproape în întregime felul de
a gândi, a simţi sau a exprima al celor
care o folosesc”
[3]
.
Toate elementele stilistice relevante
(precum: formele de expresie sau
decorurile ce arată caracterul public sau
privat al iniţiatorului unui mesaj,
formele de expresie sau decorurile ce
arată caracterul larg sau restrâns al
auditoriului căruia i se adresează
limbajul, raţionamentul etc.), combinate
diferit, produc patru forme distincte
care domină procesul guvernamental:
1. Forme de limbaj hortativ
[4]
– se
regăsesc în apelurile adresate marelui
public pentru obţinerea sprijinului
politic, în campaniile electorale, în toate
fazele procesului guvernamental etc. În
toate aceste decoruri, actorii politici
încearcă în mod constant să-i convingă
pe ceilalţi că politica pe care ei o
îmbrăţişează trebuie acceptată de toţi.
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 20

Sensurile stabile ca formă, asociate
acestui limbaj, sunt cu atât mai
semnificative, cu cât denotaţiile
conţinutului său sunt recunoscute ca
instabile şi ambigue. Acest limbaj face uz
în mod obişnuit de termeni cum ar fi
„democraţie”, „comunism”, „dreptate”
„interes public” şi – aşa cum afirma
Stuart Chase – „nimic nu este mai uşor
de demonstrat decât că oamenii le
acordă sensuri diferite”
[5]
. Desigur, pe
lângă răspândirea unor confuzii
semantice, limbajul hortativ, formal,
constă din premise, raţionament şi
concluzii (promisiuni sau ameninţări),
unele afirmate, altele implicite.
Indiferent de problema discutată,
utilizarea acestui limbaj este acceptată
drept dovadă a faptului că publicul are
un interes şi un rol important în deciziile
politice şi că raţiunea şi menţionarea
informaţiilor relevante reprezintă calea
către descoperirea naturii interesului.
Atât în culturile primitive, cât şi în cele
contemporane, există un mit: „acela că
emoţia, instinctele rasiale sau supunerea
oarbă faţă de liderii carismatici
reprezintă calea spre descoperirea
naturii interesului publicului în politica
guvernamentală”
[6]
. Caracterul crucial al
reacţiei potenţiale a publicului interesat,
precum şi influenţa formei dramatice şi
retorice asupra acestei reacţii devin
foarte importante pentru înţelegerea
unei acţiuni discursive. Totuşi, este
esenţială şi menţinerea formei
discursului raţional, chiar şi atunci când
nu se acordă atenţie conţinutului
argumentului. Publicul apreciază
gesturile şi atitudinile consecvente în
funcţie de ceea ce este raţional. Drept
urmare, utilizarea eficientă a acestui
limbaj ascunde apelul emoţional sub
masca definirii problemelor.
2. Forme de limbaj juridic – se
regăsesc în constituţii, tratate, legi,
ordonanţe, în secţiunile obligatorii din
punct de vedere legal ale deciziilor
juridice, avansate în mod solemn, având
detaliile vag percepute, dar existenţa
apreciată de populaţia profană (fie că nu
este familiarizată cu un astfel de limbaj,
fie că nu-l poate înţelege). Deoarece
denotaţiile termenilor juridici nu au
înţeles pentru populaţie, este clar că în
acest caz, ca şi în cazul limbajului
hortativ, oricare sens transmis
cetăţenilor trebuie să fie în funcţie de
forma limbajului şi de decorul din care
acesta provine. Ca formă sintactică,
limbajul juridic constă aproape în
totalitate din definiţii şi comenzi care
produc o reacţie puternică în rândul
publicului. Edelman afirmă că „o formă
de limbaj provenind de la organele alese
în mod popular şi combinând definiţii
aparent precise cu comenzi pentru
funcţionarii administrativi şi judecători
furnizează baza formală a simbolului”
[7]
.
Răspunsul popular poate fi uşor de
observat în imaginea procesului de
guvernământ ilustrat prin oratorie
patriotică, presă, în special atunci când
mass-media compară sistemul de
guvernământ naţional cu cele străine. În
acest caz, există o influenţă continuă,
mecanică, emanând de la public spre
administraţie.
Din perspectiva observatorului, o
caracteristică a acestui limbaj este
flexibilitatea: interpretările aceluiaşi
limbaj de către diverse autorităţi diferă
în funcţie de vremuri şi de condiţiile sau
interesele de grup. Apoi, aşa cum am
afirmat, ambiguitatea este cel mai util
atribut al limbajul juridic. Ne aflăm în
faţa unui fenomen care contribuie la
rezolvarea conflictului şi constituie
totodată un mijloc de auto-exprimare,
pentru că el satisface atât grupurile de
presiune, cât şi masa şi continuă la
nesfârşit în forme reînnoite în mod
constant.
3. Forme de limbaj administrativ – se
regăsesc în reguli, reglementări,
memorandumuri administrative,
provenite de la persoane oficiale numite
în funcţie, şi nu de la corpurile alese prin
vot popular, care se adresează unui
public sau unor angajaţi de la care se
aşteaptă să se conformeze direct şi imediat
instrucţiunilor transmise. Limbajul
administrativ denotă autoritate şi prezenţa
unui grup închis care acţionează spre o
finalitate arbitrară. Aceste însuşiri sunt
denunţate adesea şi cu umor, atât în
discuţiile cotidiene, cât şi în dezbaterile
publice sau/şi la TV. Ambivalenţa aici este
mai mare. Când atenţia este concentrată
asupra procesului guvernamental în
general, reacţia se manifestă faţă de rolul
funcţionarului public în crearea în mod
mecanic a „mitului suveranităţii populare”.
Drept urmare, decorul activităţii
administrative sugerează uneori o „punere
în practică” a politicii populare şi
legislative. Atunci când atenţia se
concentrează asupra unei anumite
directive, reacţiile negative sunt mai
evidente.
Faptul că ideile populare despre procesul
administrativ, transmise de limbajul
administrativ, nu se potrivesc cu utilizarea
formei limbajului de către grupurile direct
implicate în proces, este bine reliefat în
studii de caz consacrate luării deciziilor
administrative, care nu fac obiectul
analizei noastre. Cert este că, răspunsul
maselor, tipic iraţional, de tipul suspiciunii
sau a ridiculizării, încurajează inactivitatea
administrativă.
4. Forme de limbaj de negociere –
specifice domeniului privat, constituie un
catalizator al procesului politic în toate
aspectele guvernării. Implică un efort de a
câştiga sprijin pentru obţinerea unei poziţii
politice. În timp ce negociatorul oferă o
tranzacţie, şi nu o cerere, reacţia publică
trebuie mai bine evitată decât căutată.
Decizia trebuie luată printr-un schimb de
tip quid pro quo
[8]
, şi nu printr-o
structurare raţională a premiselor în
scopul maximalizării unor valori. O
condiţie esenţială a negocierii este aceea ca
valorile să fie incompatibile, şi nu
împărtăşite
[9]
.
Din perspectivă politică,
exemplificările negocierilor le aflăm mai
ales în cadrul unui comitet electoral cu
privire la condiţiile pentru sprijinirea
unui aspirant la un loc eligibil pe lista de
candidaţi a unui partid, la politica de
alianţe de conjunctură din timpul unei
legislaturi, la corupţie etc. Aceste
exemple demonstrează că anumite cazuri
sunt defăimate, în timp ce altele se
bucură de o aprobare colectivă. Ca atare,
atât decorul, cât şi forma limbajului de
negociere accentuează caracterul de
afaceri private ce au drept scop eludarea
suveranităţii populare, iar reacţia publică
reflectă acest sens. Elementul formal
semnificativ care transmite sens
publicului este doar cadrul general; mai
precis, părţile implicate în negociere.
Prin urmare, nepotrivirea dintre
conotaţiile fiecărei forme de limbaj
pentru publicul larg şi pentru
participanţii direcţi se diminuează pe
măsură ce ne deplasăm de la limbajul
hortativ la cel de negociere. În paralel,
implicarea publicului scade progresiv. În
procesul legislativ se presupune că
decisive sunt discursurile parlamentare
şi declaraţiile politice autoritare şi nu
politica alianţelor de conjunctură. Cadrul
în care se construiesc alianţele politice
trecătoare, defineşte retorica prin care
ele sunt exprimate şi legate de alte
interese şi mituri mai durabile.
Și cum menirea limbajului politic este
de a convinge în vederea legitimării
puterii politice, fiecare individ sau grup
angajat în relaţiile de putere tinde să
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 21

ajungă în calitatea de purtător al puterii,
dar numai prin mijloace care îi asigură
acest lucru. Aici intervine
discursivitatea, reprezentând „o
încercare de explicare în faţa
electoratului a temeiurilor care justifică
învestirea cu putere politică a unui
anumit grup”
[10]
. Acţiunile puterii se pot
manifesta sub diferite forme discursive
şi anume: dispute dialogal-polemice
purtate cu adversarii, răspunsuri
documentate la unele interpelări,
negocieri profitabile cu partenerii sociali
etc.
Discursul politic, ca discurs de
legitimare a puterii sau a aspiraţiei la
putere, îmbracă forma unei confruntări
de programe, platforme, propagandă,
publicitate, toate acestea având la bază o
confruntare asiduă de interese. Astfel, în
programele-platformă care concretizează
doctrina politică a unui grup de putere,
concepţia asupra acestor sectoare este
exprimată într-un mod clar, unitar,
coerent şi exhaustiv, dar în faţa
electorilor demersul este total schimbat.
Atunci se face apel la discursuri de
legitimare sectorială a puterii, care
vizează una sau două din componentele
doctrinei grupului de putere ce propune
discursul (doctrina economică, socială,
culturală sau instituţională). Prin urmare,
discursul de legitimare generală a puterii
este, prin excelenţă, un discurs politic
doctrinar, care acoperă toate domeniile de
activitate ale respectivului grup de putere,
sub o triplă întemeiere: cognitivă (se
urmăreşte transmiterea temeiului
pretenţiei de a accede la putere, concretizat
în doctrina politică promovată către
auditor), ideologică (dă posibilitate
auditoriului să constate dacă doctrina
propusă corespunde intereselor,
aşteptărilor şi sentimentelor proprii,
decizia ulterioară a electoratului fiind în
concordanţă cu acestea) şi pragmatică
(atunci când auditoriul se va convinge că
legitimând un anumit actor politic,
consecinţele asupra sa vor fi de bun
augur), schemă ce se menţine la nivelul
fiecărui sector vizat în discurs.
Discursul politic, prin formele sale de
manifestare (doctrină politică,
propagandă politică, ideologie politică,
publicitate politică etc.), legitimează
cunoaşterea politică şi, prin aceasta,
puterea politică. Astfel, dacă prin forma
doctrinară discursul legitimează temeiul
accesului la puterea politică, arătând
maselor care sunt căile, mijloacele şi
soluţiile de care vor beneficia în cazul în
care asigură accesul la putere acelui
actor care propune respectiva doctrină
politică, prin forma propagandistică se
legitimează raţionalitatea accesului la
puterea politică, scopul propagandei
fiind acela de a face cunoscută doctrina
în cadrul comunităţii politice, pentru ca
decizia acesteia să aibă o bază raţională.
Oliver Reboul, făcând o analiză a
raportului dintre discursul politic şi
ideologie, precizează că discursul politic
are un profund caracter ideologic, sfera
ideologicului fiind mult mai largă decât
cea a politicului, deoarece include o
mulţime de interese de ordin cultural,
juridic, ştiinţific etc. Ideologiile – spune
acesta – „creează iluzia de raţionalitate,
dând indivizilor sentimentul raţionării şi
creează libertatea de a gândi prin ei
înşişi; prin forma lor verbală, ideologiile
gândesc pentru noi”
[11]
.
Forma cea mai agresivă a discursului
politic este discursul electoral,
disimularea fiind maximă la acest nivel.
El se manifestă în cadrul campaniilor
electorale, care sunt activităţi politice
inerente ori de câte ori se încheie o
legislatură, şi are drept obiectiv
seducerea electorilor, o precondiţie a
câştigării puterii politice. În perioadele
electorale, partidele încearcă, printr-o
gamă variată de mijloace de comunicare
şi persuasiune, să influenţeze decizia de
vot. Discursul politic se poate, deci,
materializa în diverse elemente precum:
publicitatea politică (aici ne vom opri la
slogan ca formă a discursului politic
laconic), expresivitatea discursului
(utilizarea procedurilor şi a figurilor
retorice) etc., devenind, prin forţa de
influenţare asupra receptorului, un
mecanism de legitimare discursivă a
puterii. Emiţătorul politic este pus în faţa
unei situaţii mereu noi de a repeta
inovând forma discursului politic,
folosindu-se de propoziţiile cu acel
conţinut valoric de care este ataşat şi pe
care şi-l asumă discursiv. Se poate vorbi
de o logică a discursivităţii, pentru care
„aspectul decisiv este forma”
[12]
. Cu cât
forma discursului este recunoscută de
mase „cu atât enunţul, cu consecinţele pe
care le antrenează, va fi admis mai
uşor”
[13]
.
În România postdecembristă
campaniile electorale au fost preluate de
agenţii de publicitate, specialişti din
mass-media care au pus în practică
metode de cercetare motivaţionale la
modelarea limbajului politic. „Tehnicile
de campanie şi prestaţia candidaţilor la
guvernare au evoluat exponenţial. [...]
Lupta pentru putere a devenit extrem de
agresivă”
[14]
. Poate de aceea publicitatea
politică este considerată de unii „o
pervertire a comunicării de tip
publicitar”
[15]
. Agresivitatea convertirii
ideologice prin propagandă a fost treptat
înlocuită de marketingul politic ce are în
atenţie, în primul rând, construirea unei
imagini „vandabile a liderului politic,
caracterizată prin simplitate, sinceritate
şi intimism”
[16]
.
1. Murray EDELMAN, Politica şi utilizarea
simbolurilor, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp.
125-143
2. John DEWEY şi Arthur F. BENTLEY,
Knowing and the Known, Beacon Press,
Boston, 1960, p. 147
3. Marshall McLUHAN, Myth and Mass
Media, „Daedalus”, vol. 88, no. 2, Spring,
1959, p. 340
4. Conjunctivul hortativ (indică un îndemn, o
poruncă, o voinţă) este un procedeu retoric
prin care se evidenţiază caracterul de
manifest, de proclamaţie al discursului
politic. Cu negaţia ne arată o piedică, o
oprire şi se numeşte conjunctiv prohibitiv.
Ex: Să ne iubim conducătorul!; Să nu vă
îndoiţi! Enunţul hortativ este o formă care
se adresează mai ales afectelor. În Noul
dicţionar UNIVERSAL al limbii române, p.
574, „hortativ (gram.); care exprimă un
îndemn: propoziţie hortativă – din lat.
hortativus”.
5. Stuart CHASE, The Tyranny of Words,
Harcourt, Brace and Company, New York,
1938, p. 131
6. v. Ernst CASSIRER, The Myth of the State,
Ed. Charles Hendel, New York: Doubleday,
1946/1955, cap. 3, 4, 18
7. Murray EDELMAN, Politica şi utilizarea
simbolurilor, p. 134
8. quid pro quo, expresie latină, înseamnă
un lucru pentru altul.
9. Robert A. DAHL, Charles E. LINDBLOM,
Politics, Economics and Welfare, New
York, 1953, cap. 10, 11
10. Mirela FOTACHE, Mihai FOTACHE,
Hermeneutica discursului politic, Ed. IF,
Craiova, 2002, p. 68
11. Oliver REBOUL, Langage et idéologie,
17, PUF, Paris, 1980, p. 209
12. Petre BOTEZATU, Dimensiunile
adevărului, în vol. Adevăruri despre
adevăr, Ed. Junimea, Iaşi, 1981, p. 27
13. Chaïm PERELMAN et Lucie
OLBRECHTS-TYTECA, op. cit., p. 224
14. Bogdan TEODORESCU, Dorina GUŢU,
Radu ENACHE, Cea mai bună dintre
lumile posibile. Marketingul politic în
România – 1990-2005, comunicare.ro,
Bucureşti, 2005, p. 116
15. Vasile Sebastian DÂNCU, Comunicarea
simbolică. Arhitectura discursului publicitar,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 40
16. Vasile Sebastian DÂNCU, op. cit., p. 41


noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 22

Seara de Ajun
Mihaela Dordea


Seara de Ajun. Nu simt nimic special,
doar o mare nedumerire. Şi nu pentru că
sunt singură. Sunt câţiva ani de când se
întâmplă… Nu mă întristează, nu mă
bucură şi nici măcar nu mă miră. E poate
firesc să fie aşa. Timpul nu stă pe loc şi
nici nu cere păreri. Noi…mergem unde
ne duce destinul. Mă aşez obosită pe
canapeaua din sufragerie cu o cafea care
abureşte într-o cană albastră primită de
la liberali. Pe lângă bradul pe jumătate
împodobit stau globurile colorate şi
ornamentele strălucind plictisite şi
aşteaptă fără reacţie să fac sau nu, ceva
cu ele. Sincer, nu prea le văd
nerăbdătoare să se vadă la locul lor,
atârnând pe ramurile verzi. Îmi pare că
ele ca şi mine au „evoluat” de la starea de
entuziasm la stadiul de rutină. Nu mai e
mult şi trecem triumfători la starea de
lehamite.
Prea seamănă lucrurile…la fel în
fiecare an, la fel în fiecare lună, la fel în
fiecare zi…Ceva nu merge…Ceva nu e în
regulă şi încep să mă neliniştesc brusc ca
şi cum ar lipsi ceva dar nu ştiu ce…
Când şi când se aud voci de copii pe
palier. Afară, câte o pocnitură de bici şi
lumini firave de artificii, apoi linişte. Nu
mai este nici pe stradă bucuria şi jocul
din alte ierni, din alte ajunuri. Nici
măcar nu ninge.
Constat că în casă s-a proclamat
monarhia olfactivă. Bradul miroase a
pădure, din bucătărie mă inundă aromă
de cozonac iar din cana liberalilor se
înalţă un abur fermecător de cafea.
Aprind o ţigară şi sporesc bogăţia de
mirosuri fine.
De la o vreme mă frământă întrebări
existenţiale la care încă nu am reuşit să
găsesc răspunsuri. Poate că acum, în
seara de Ajun se accentuează aceste stări

Iar acum, parcă e , totuşi, prea multă
linişte. Mă întreb din nou : ce nu-mi
ajunge?
Ciocăniturile din uşa de la intrare
tulbură tăcerea din jur cu care
începusem să mă obişnuiesc. Cine ar
putea fi? Şi de ce nu sună, că doar
minunile tehnicii au pătruns şi aici!
Mă ridic cu părere de rău de pe
canapeaua comodă şi deschid. Spre
surprinderea mea nu văd pe nimeni. Mă
uit în toate părţile şi amuzată, închid uşa
şi revin la canapea.
Aş vrea să termin de împodobit bradul.
Parcă nu ar strica şi ceva atmosferă cu
colinde. Chiar mi-e dor de Florile Dalbe
şi de Leru-i ler…

O pală de vânt rece trece ca un fior
peste mine, prin mine şi în preajma
bradului încep să danseze într-o
coregrafie halucinantă mii de sclipiri
argintii.
Simt ceva ce nu mai simţisem de multă
vreme, o senzaţie de bucurie şi
nerăbdare ca atunci când, în seara de
Ajun mă trezeam din somn în miros de
brad şi cozonac şi mama îmi punea pe
farfurie cozonăcelul rotund, făcut special
pentru mine şi nu mă lăsa să intru în
camera cu bradul până după miezul
nopţii. Iar când intram, o minune se
petrecea acolo, lângă pomul înalt, cu
lumânări colorate aprinse din loc în loc
printre globurile argintii şi jos, pe un pat
de crenguţe verzi, găseam cadourile de la
Moş Crăciun.
Pe vremea aceea era o bucurie în toate
şi în toţi… Copiii ieşeau pe stradă şi
colindau cu nişte traiste mari puse pe
umeri , pe la porţile caselor luminate.
Primeau mere, nuci, covrigi şi chiar
bănuţi pe care îi păstrau ca pe un trofeu.
Şi mai era zăpada, săniuşul, bătaia cu
bulgări şi omul de zăpadă cu un morcov
în loc de nas… erau mama şi bunica…
Erau….
Mă ridic de pe canapea şi merg spre
fereastră. Privesc în sus, spre cerul prea
înalt. O spumă luminoasă trece pe
deasupra mea şi parcă se aude şi un
clinchet de zurgălăi. Seamănă cu sania
Moşului de altă dată. Şi dacă mă uit mai
bine văd şi renii şi chiar mâna
înmănuşată a Moşului care îmi face
semn. Râd şi plâng şi mă bucur că
noaptea asta este atât de frumoasă. A
început să ningă cu fulgi mari şi prin
fereastra deschisă întind mâna si adun
câţiva, aşa ca atunci, de mult…când …
Sorb o gură de cafea din cana albastră
de la liberali şi mă îndrept către bradul
care aşteaptă ultimele accesorii. Aşa…e
frumos ca un prinţ înalt şi verde. Mă
îndepărtez să îl văd mai bine, mă apropii
şi iar mă duc mai departe. Când aduc
pachetele cu cadouri, găsesc printre ele
unul despre care nu ştiam. Curioasă,
desfac ambalajul şi din el cade un bileţel.
„ Pentru mama, Edi şi Robi”. De la
fereastră, Moşul râde vesel şi îşi ia rămas
bun. Ninge şi în casă miroase a brad şi
cozonac. Ca pe vremuri!




noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 23



Versuri de Daniela Voiculescu
Daniela Voi culescu –
un buchet de senzori
incandescenți
George St anca
La poeta Daniela Voiculescu
sensibilitatea percepe și transmite
deopotrivă, cu toți porii. Cu toate simțurile.
Poemele ei sunt pixeli de cuvinte care
alcătuiesc, zămislesc imagini inedite,
esoterice, biblice, astrologice, alchimice
populate, bântuite de sunete, imagini,
miroazne, senzații tactile la pipăit-
mângâioase... Poemul ei e o explozie – mai
precis, o implozie – de senzații și
sentimente, imagini, sugestii zeiesc
melodioase și extatic mirositoare.
În plan senzorial avem de-a face cu o
poetă ultrasensibilă: vizual, sonor, papilo-
gustativ, sentimental. Poemul, de o
complexitate copleșitoare, se citește cu
toate mijloacele de percepție, cu instinctele
din dotarea ființei umane: suflet, miros,
gust, auz... Poeta, deși femeie, mamă,
gospodină, ființă socială nu are însă nimic
din lingoarea tropicală, leneșă, glicemică a
poeziei clasic feministe. Dar dacă am spune
că e masculină, sau prea sexuală, am
jigni-o. Fiindcă dumneaei este cu mult mai
mult decât toate acestea la un loc.
E ca o doamnă coborâtă din veacul
cehovian, cu fusta–i înflorată de mătase,
strâmtă și evazată jos, și cu o coadă
măturând colbul prospectului
petersburghez, sub o pălărie romantică,
ducând pe boruri un cuib multicolor de
colibri, ieșită la promenadă cu o droaie de
căței în lesă. Cățelul Sentiment. Respirare.
Cel Mirosire. Auzire. Preafrumos Vedere,
Măiastru Grăire... toți pășind mărunt în
aceeași direcție: mare-bucuria, miruirea cu
energii bonome a trecătorilor care o
privesc ca pe un spectacol. Recte, a
cetitorilor care buchisesc slova domniei
sale...
Cum afirmam, poemele ei parcă nu sunt
scrise de o femeie, ci mai degrabă de un
buchet de senzori incandescenți. Orice
poem iei, ai siguranța de a nu fi metafizic.
Nu e niciun strop de transcendență în el.
Dimpotrivă, totul este ultra-fizic, se citește
cu toți porii, ochii, urechile, nasul, sufletul.
Da, asta relevă, transmite, emană,
emite... și... finalmente, scrie complexul
uman denumit

Daniela Voiculescu – poeme ultra
fizice.

„Iedera albă”


în roata luminii

11 noiembrie... 11:11...
ce frumos... frunze de salcie...
noiembrie şi dragoste de viaţă, noi
şi Rumi, izvorul şi buzele însetate!
noi şi noiembrie, în roata luminii,
arhangheli, apostoli... şi o floare
albă... în loc de... ştiaţi că?
mai e ceva de aflat, mai e ceva
de iubit, mai e ceva de strâns
în pumn... mai e ceva acolo,
în norul mov... mai e ceva
în ochiul al treilea, spunând
încet... gândeşte-te! iubeşte!
mai e portocaliu pe masă...
mai miroase a toamnă, rămâi
să înţelegi căldura soarelui...
rămâi să-mi spui: femeie!
cu buzele însetate... de lună!

spaţiul se ondulează

mi-e poftă de caise...
de vară, de stradă venind
acasă... te-aş fi luat
în braţe, din prima zi...
te-aş fi luat să te iubesc...
cornalină şi safir alb, lut
şi petale de lotus, durduk
de dor şi plancton...
fluorescent! te-aş fi luat
de la standul de bere violet,
încet, transă fiartă în
santal, rac cu lacrimi
de zmeură, roman din
rune de lapis lazuli...
mi-e poftă de piersici,
de piramide îmbătate,
cu scoici şi vise desenate!
şi îngerul îmi citeşte din
Sfânta Evanghelie după Ioan!
„deci, când au ieşit la ţărm,
au văzut jar pus jos şi peşte
pus deasupra, şi pâine.”

am nevoie de dragoste

noaptea, între indigo şi portocaliu,
dulce... fluier de ciocolată...
doinind ca un lan de lavandă...
până unde vom merge? atmosfera
lui Mercur a dispărut, cea a lui
Venus este sufocantă, iar cea a lui
Marte extrem de rarefiată... rămâne
Luna... şi calul, creat de Neptun şi
dăruit lui Ares... pieile roşii americane
l-au numit „spiritul vântului”...
rămâne Luna şi fericirea, cana mea


portocalie... şi pixul cu gel violet...
sharon şi clementine, între visele
care se coc din disperarea de a te
îmbrăţişa... rămâne patul care
ne vrea, nota 10 şi strigătul din
crucea lui 11... să toarne cineva
şampanie! să plouă cu şampanie!
iubesc! te iubesc! din fericire,
există Luna! perle, mir şi eucalipt!

eu sunt Amrita...

toarnă un Desperados!
în ceasul acesta se aude
cum trece un cal... şi miroase
a salcie, a galben copt pe un sfert
de iluzie... şi mi-e dor, măr violet!
seara are gust de stafide, clopot
şi vanilie... şi mai trece un cal!
zgomot sărat! est crocant...
e aşa cum spun, mai toarnă
un Desperados! toţi caii vin
din glanda pineală! bogăţia ta
nu e doar a ta... totul trece...
învaţă-mă să tac şi să te iubesc
mai mult! aminteşte-mi de
Aion şi Iona, de Ajna şi vise
gemene... de pere zemoase
şi dor profund... e toamnă,
se sfâşie toate adevărurile!
rămân să dansez cu tine...
eşti uşor ca o eşarfă, alb...
cu gust de perlă, eşti gând...
ceas blând, salcie cu lacrimă
de cal... şi destinul curge...
nectar şi Dumnezeu... icoană
luminată, pulbere de aur...
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 24


Iubirea și Cuvântul în versurile poetei Carmen Doreal
de Felicia Mihali


Dacă ar fi să subliniez o constantă în
volumul de poezie recent publicat al
Poetei Carmen Doreal, Întâlnire fără
argumente, ar fi prezența a două teme
recurente: iubirea și cuvântul. Mai mult
chiar, cele două teme sânt adesea
indisociabile, căci acolo unde e iubire e și
cuvânt. Putem spune chiar că eroina
acestor poeme e veșnic îndrăgostită nu
de un bărbat în carne și oase ci mai
degrabă de cineva cu care poate
comunica. Ea are o încredere
nețărmurită în puterea cuvântului de a
crea legături, de a uni doi indivizi, mai
mult decât actul fizic. De aceea de multe
ori, totul se petrece la ea în jurul
cuvântului, neputința de a fi înțeles de
celălalt poate ușor rupe acest echilibru
fragil care există între indivizi.
De aceea cred că starea de tristețe care
răzbate adesea din poezia ei nu este
elegiacă, tragică, ci mai degrabă legată de
neîmplinirea acestui ideal, de aspirațiile
înșelate. Ai grijă/Cum îți orânduiești
așteptarea/un singur cuvânt/se
aude/ca o altfel de ploaie/ (Ai grija)
Din acest ciclu al iubirii, cele care îmi
plac cel mai mult sânt poeziile simple,
fără mari formule. Cred că talentul ei se
rezumă la această spontaneitate a
termenilor, care dau adesea efecte
surprinzătoare. Nu am argumente/
pentru nevinovăție/sânt doar o
femeie/ce te-a ales/(O altfel de
iubire)
Există apoi o serie de poeme în care se
pot cartografia clar preferințele poetei.
Putem afirma fără greș că ceea ce preferă
este toamna, cea care în termeni de
vârstă se traduce de asemenea prin
anotimpul maturității. Eroina acestor
poeme trăiește o pasiune calmă,
rezumată mai mult la așteptare, la vis.
Acesta este timpul meu/am ales
toamna/să mă reprezinte/ primejdioasă
precum/femeia îndrăgostită (Timpul
meu)
Universul poetic al lui Carmen este în
puternic contrast cu cel pictural. Din
toate poemele ei răzbate preferința
pentru noapte în loc de zi, pentru foșnet
în loc de sunet, pentru umbră în loc de
lumină orbitoare. Aceste tonuri calme,
domoale, sânt în opoziție cu universul
tablourilor ei, unde culorile sânt vii,
îndrăznețe, pline de vigoare masculină
aproape. Probabil că această contradicție
poate fi asociată cu cea legată de
transferul în alt spațiu cultural, unde
individul suferă în mod inevitabil o
dedublare dureroasă. Intr-unul din
poeme, Carmen îl numește foarte
frumos: Visul meu românesc de sub
pernă. Această nostalgie se traduce la ea
nu prin dorul de un spațiu fizic ci de unul
cultural. Dacă există o suferință a
dezrădăcinării la Carmen Doreal, ea se
rezumă mai ales la pierderea limbii.
Cred că toată poezia ei, de fapt,
indiferent de teme este altoită în acest
volum pe fundalul unei sensibilități de
dezrădăcinat. Nostalgia legată de
trecerea timpului vine mai mult din
aceasta încercare de a reconcilia trecutul
cu prezentul. Evident, cel mai dificil este
de a trăi cu regretul de a fi pierdut limba
maternă ca unealtă de creație, sau ca
unealtă identitara în spațiul public.
Suntem obligați de noua noastră viață să
ne reinventam, să învățăm să trăim cu
noi înșine într-o nouă limbă, care pune
adesea o barieră între noi ca indivizi și
persoana publică ce am devenit.
Copiii mei au devenit canadieni
înainte de vreme/uneori privesc cerul și
mă întreb/oare mama mea și bunicile
mele/sânt mulțumite de mine ?/poezia
mi-a dăruit piramida cu scară la
stele/patria mea este în cer/în vis
rădăcinile mele. (Trăiesc la prezent)

Prezidiul la lansarea cărții poetei Carmen Doreal, Întâlnire fără argumente
De la stânga la dreapta: Adrian Erbiceanu, Felicia Mihali, Carmen Doreal, Alex Cetățeanu, Ala Mândicanu
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 25



Cei care mă enervează – III
Florin Oncescu

Cel care nu ştie să salute
Când am început prima slujbă
inginerească „normală” în Canada, la
Bombardier, nu prea mă descurcam cu
saluturile de întâmpinare, de dimineaţă.
Dacă, pe vreun coridor, eram întrebat
„How are you?”, stăteam să mă gândesc un
minut, pendulând de pe-un picior pe
celălalt, apoi şopteam: „Nu mare lucru.
Uite, tocmai am venit la lucru”. În mod
bizar, cel care mă întrebase spunea „Good”,
apoi pleca în plata domnului.
Apoi m-am prins că „How are you?” nu
era totuna cu traducerea ei mot-à-mot „Ce
mai faci?”, ci doar un fel de a spune
„Salutare” şi că necesita un răspuns
standard: „Good”. În consecinţă, când
auzeam întrebarea „How are you”,
răspundeam „Good” şi mă pregăteam să
mă duc în plata domnului. Remarcam,
totodată, bizareria reacţiei celuilalt la
raspunsul meu. Vreo două-trei secunde
părea că mai aşteaptă ceva de la mine, apoi
spunea „Good” şi pleca el primul în plata
domnului.
În final, m-am prins. Eram întrebat
„How are you”, răspundeam „Good”, apoi
adăugam repede propria mea întrebare:
„What about you?” Celălalt răspundea, încă
şi mai repede, „Good”, apoi amândoi eram
liberi să plecăm în plata domnului.
Am scăpat de problema „How are you”-
ului, m-am liniştit, dar a apărut problema
salutului între vecinii de birou. Eu, din
România, ştiam o regulă simplă şi clară.
Salută ultimul venit. Aşa înţeleg eu vorba
„Bună ziua, căciulă, că stăpânul n-are
gură!”. Salută cel care abia a intrat în
încăpere. Este o regulă democratică, una
care nu-l dezavantajează pe cel mai tânăr,
ori pe cel mai jos situat în ierarhia de
serviciu. Poţi să fii tu un Senior Specialist
de 60 de ani care lucrează zilnic cot la cot
cu un tânăr debutant în meserie, politeţea
îţi cere ca, dacă eşti al doilea venit la birou
într-o dimineaţă, să fii primul care
deschide gura şi articulează un salut.
Aşa credeam eu. Nu şi Pedro, un
venezuelean de 29 de ani, crescut în
Quebec de când avea 10. Dacă îl găseam la
birou când veneam eu, totul mergea de
minune. „Good morning, Pedro!” „Good
morning, Sorin!” Apoi mă instalam la
calculator şi-mi începeam ziua de muncă.
Aveam multe de vorbit împreună, pentru
că omul avea multe întrebări, iar eu, multe
răspunsuri. După experienţă. Se mai
întâmpla şi invers, dar mai rar.
Însă cam o dată pe săptămână venea o zi
în care el sosea la birou după mine. Nu
scotea o vorbă, dar se uita lung la mine,
aşteptând să-l salut. Mă uitat şi eu scurt la
el, apoi îmi întorceam faţa spre
calculatorul ori hărtiile mele. Se instala
între noi un soi de aşteptare tensionată.
Aveam treburi de făcut împreună, iar
omul, stînjenit, nu îndrăznea să deschidă
conversaţia. Cam o oră mai târziu, se sălta
în picioare, venea lângă mine, îşi dregea
glasul şi intra direct în subiectul care-l
frământa. „Sorin, ai timp să vorbim despre
raportul de depresurizare?” Cu aerul că
totul mergea de minune între noi, îi
spuneam: „Sigur, Pedro.” Şi ziua continua
cât se poate de normal.
Situaţia nu s-a schimbat vreodată.
Pedro, care a părăsit între timp compania,
a rămas, poate, cu impresia că eu sunt un
tip cam bizar. M-am gândit să-i explic cum
văd eu lucrurile, dar am renunţat,
temându-mă să nu stric o relaţie de
colegialitate care funcţiona. Însă mă
frământă în continuare o întrebare: au ei,
în Quebec, o vorbă echivalentă celei
româneşti, cu salutul dat căciulii?
Cel care nu se lasă întrerupt din vorbă
Doi stau de vorbă, opriţi pe culoarul
dintre două şiruri de birouri. Îşi povestesc
unul altuia cum şi-au petrecut week-end-
ul. De ei se apropie un al treilea. După
toate aparenţele, are şi el de spus o vorbă
unuia dintre cei doi. Poate caută răspuns la
o problemă de serviciu. Omul păstrează o
aparenţă senină, îşi plimbă privirea peste
birourile din jur, pendulează de pe un
picior pe celălalt. Din când în când,
încearcă să surprindă privirea celui căruia
ar dori să-i adreseze o întrebare. Degeaba.
Cei doi nu se sinchisesc de prezenţa lui. În
final, omul se pune în mişcare, cu aerul că
şi-a amintit brusc de o hârtie trimisă la
imprimantă. Pe furiş, dar continuându-şi
conversaţia, cei doi îl privesc
îndepărtându-se.
Cel care dă mereu vina pe alţii pentru
necazurile lui
Tony Soprano, din minunăţia de serial
TV “The Sopranos”, îşi caracterizează astfel
fosta amantă rusoaică, într-un dialog cu un
candidat la postul vacant de susţinător al
ei: „A little bit needy, but ok.” Puţin cam
neajutorată, dar în regulă. Neajutorată, cu
înţelesul de pretins neajutorată.
Neajutorarea nu-i o stare de fapt, cum vrea
să lase să se înţeleagă persoana care se
declară neajutorată, ci este o stare mentală
compusă dintr-o doză de sentiment mai
mult sau mai puţin real de neajutorare şi
una de şantaj sentimental cât se poate de
real. Nu pot să fac cutare lucru pentru că
nu mă ajuţi, sau, mai grav, pentru că mă
împiedici tu.
Pe aceeaşi temă, am auzit de câteva ori o
expresie englezească simpatică: „The
queen of guilt.” Regina învinovăţirii. De
curiozitate, am căutat-o pe Google.
Numărul de rezultate: 11700. Mi-am
imaginat că trebuie să existe şi expresia
„The king of guilt.” Nu m-am înşelat. O
căutare pe Google mi-a dat 1610 rezultate.
Asta face mai mult de şapte regine
plângăcioase la un rege incriminator. Acest
raport spune că învinovăţirea altuia pentru
nefericirea proprie este un sport
preponderent feminin.
Cel care-şi dă telefonul la secret
Nu e politician, nu e vedetă în show
business, nu-l bănuiesc să fie angajat în
vreo poliţie secretă, nu pare mafiot. E om
aşezat, cu nevastă şi copii, absolvent de
Politehnică. Mă sună şi-mi lasă un mesaj.
Când să-l sun şi eu, îi caut degeaba numele
şi numărul în lista ultimelor 40 de apeluri
reţinute în memoria telefonului meu.
Pentru apelul care ar trebui să fie al lui,
citesc mesajul: “Unknown name. Blocked
number”. Pierd un sfert de ceas căutându-i
numărul în vechi agende telefonice şi pe
petece de hârtie răzleţe, fără succes. Peste
vreo două zile, când îmi amintesc, i-l cer
nevestei, care-i mult mai organizată decât
mine. Situaţia se repetă cam o dată la
două-trei luni. De fiecare dată când îmi
pierd vremea încercând să-i întorc un apel,
mă enervez şi mă întreb retoric: „De ce,
Gogule, la secret?”
Cel care încearcă să-mi vândă asigurări
de care nu voi beneficia
Sigur că lungimea vieţii proprii e o
necunoscută. Sigur că e frumos să te
gândeşti la binele consoartei. Dar eu tot nu
înţeleg înţelepciunea tipului din reclama
următoare, difuzată de nenumărate ori pe
un canal TV american.
În reclamă, vedem o doamnă
octogenară, rezemată de balustrada unui
vapor care despică apele prin Caraibe.
Doamna priveşte în zare cu un aer
melancolic, dar mulţumit. O voce din off,
care se vrea chiar vocea doamnei, ne
informează ce gândeşte dumneaei. “Cât
timp trăia soţul, am călătorit împreună
enorm, purtaţi de o dragoste comună
pentru călătorii. De când el nu mai este,
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 26

duc mai departe făclia pasiunii noastre
comune. Aşa am făcut la şaptezeci de ani,
aşa fac acum, la optzeci, aşa voi face la
nouăzeci şi, sper, încă mult timp după
aceea... Pentru că noi doi am luat din
vreme o decizie înţeleaptă: ne-am înscris în
planul de asigurare Voiaj Argint...”
De fapt, nici nu ştiu cine mă enervează
mai tare, agentul care-mi propune o
asemenea pleaşcă, sau doamnele vârstnice
întruchipate de plimbăreaţa din reclamă.

PARCURSURI ILUSTRATE
7. În Spania – Al doilea voiaj :
Sevilia – Granada – Cordoba – Torremolinos – etc.
Angela Faina - artista, Wladimir Paskievici - naratorul


Al doilea voiaj în Spania l-am făcut în
anul 1998 cred, de data aceasta singuri -
soţia mea şi cu mine. Totul a pornit, în
mod spontan, într-o frumoasă zi de iunie.
Ne aflam în Franţa, mai precis, pe terasa
coproprietății noastre de la Nisa. Era ora
10,30 dimineaţa şi ne bronzam la soarele
matinal.
- Ce vrei să facem azi ? mă întreabă
Suzanne ca în fiecare dimineaţă la această
oră.
În loc de-ai răspunde, ca de obicei, « Şi tu
ce zici ? », îi spun :
- Ce-ar fi să plecăm în voiaj, în Spania, să
vizităm Andaluzia, acea regiune pe care
n-am reuşit s-o parcurgem acum 20 de
ani?
- De acord! mi-a răspuns, fără nici un
moment de ezitare.
La prânz, eram gata pregătiţi, Suzanne cu
bagajele şi eu cu hărţile necesare şi cu
ghidul Michelin. Opt ore mai târziu, ne
aflam la Barcelona (conduc repede) unde
am petrecut noaptea. A doua zi eram deja
în Andaluzia, după ce am trecut, pe
autostradă, pe lângă Valencia, Alicante,
Murci şi Almeira, şi... am ajuns în Sevilia.
(Minunate nume de localităţi ce-ţi îmbată
sufletul cu promisiuni de exotism!) Ce a
urmat a fost într-adevăr un voiaj de vis.
Sevilia, capitala Andaluziei, este situată
în Sudul Spaniei, fiind traversată de
maiestuosul fluviu Guadalquivir, navigabil
până la această localitate de la vărsarea lui
în Mediterană (Fig. 1). Localitatea a fost
fondată de Tartasieni – o populaţie iberică
locală, în sec. VII î.d.Ch. Cucerită apoi de
diverşi ocupanţi, a primit influenţe
culturale multiple de la fenicieni, greci,
romani şi în special de la arabi, care au
stăpânit-o din anul 711 până în anul 1248,
când a fost « eliberată » de regele Fernand
al III-lea de Castilia. Cinci secole de
ocupaţie arabă au lăsat urme importante în
Sevilia, ca de fapt în toată Andaluzia, ceea
ce îi şi conferă caracteristicile şi farmecul
de astăzi.

Fig. 1 Spania – Sevilia
Angela Faina Grafică
Tehnică mixtă (23 cm x 30 cm)
Monumentul religios cel mai important
din Sevilia îl reprezintă catedrala, înscrisă
în patrimoniul mondial UNESCO. Are 132
m lungime, 83 m lăţime şi 42 m înălţime.
Este cea mai mare catedrală din Europa,
atât în suprafaţă cât şi în volum – 500 000
m
3
. (Bazilica Sf. Petru de la Roma nu este o
catedrală)
Interiorul ei somptuos cu multe
decoraţiuni aurite adăposteşte cca. 30 de
capele. Naosul, cel mai lung din Europa,
conţine în centrul său un imens altar gotic
cuprinzând 45 de panouri din lemn
sculptat, o operă de artă inegalată la care
creatorul ei, sculptorul Pierre Dancart, a
lucrat o viaţă întreagă. În locuri protejate,
se pot admira mici altare portative – duse
pe umerii oamenilor în procesiunile din
Săptămâna Sfântă – precum şi
impresionante statui ale lui Isus Christos
pe cruce şi a Sfintei Sale Maici. Pe pereţi,
mari tablouri ale unor pictori celebri ca
Murillo, Goya şi Zurbaran. Înmormântat în
această catedrală, Cristofor Columb este de
asemenea impresionant, parcă ar invita pe
fiecare vizitator să se încline în faţa
sarcofagului său.
Lipită de catedrală se găseşte clopotniţa -
un turn măreţ în formă pătrată, de 13,60 m
lăţime şi 104 m înălţime – La Giralda – ce
servea cândva ca loc de pază şi observaţie.
Ne-am urcat până sus pe o rampă puţin
înclinată şi surprinzător de lată, de unde ni
s-a oferit privirii o excepţională panoramă
asupra oraşului şi împrejurimilor sale.
După catedrală, am vizitat Alcazarul (Los
Reales Alcázares de Sevilla, un superb
palat, cu saloane elegante, curţi interioare
între clădiri, arcade maure fine şi elegante
ca în « Patio de las Doncellas » (Curtea
domnişoarelor) (Fig. 2), băi interioare
luxoase etc. În limba arabă, « alcazar »
înseamnă « palat fortificat ». Etajul
superior al palatului este rezervat familiei
regale care locuieşte aici din când în când.

Fig. 2 Spania – Andaluzia :
Portal maur
Angela Faina Grafică.
Tehnică mixtă (23 cm x 30 cm)
Ne-am oprit apoi să vedem Turnul de aur
(La Torre de Oro), un turn de observaţie
militar, având o bază cu 12 laturi, construit
de mauri pentru a controla intrarea în oraş
venind dinspre fluviu. Ne-au impresionat
de-asemeni Arhivele generale din Indii
(Archivo General de Indias), un muzeu
care conţine toate documentele istorice
disponibile asupra coloniilor spaniole. În
sfârşit, am trecut prin faţa Manufacturii
regale de tutun (Real Fabrica de Tabacos),
un edificiu surprinzător care a fost, mult
timp, cea mai mare fabrică comercială din
Spania. Azi, este sediul Universităţii din
Sevilia.
După Sevilia, ne-am îndreptat către
Granada. Pe drum, am dat de un sat
troglodit, clădit în caverne săpate pe coline
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 27

de calcar, care au servit de locuință
oamenilor primitivi (Fig. 3).

Fig. 3 Spania – Andaluzia :
Casă de Troglodiţi
Angela Faina Grafică (23 cm x 30 cm)
Granada. Aşa cum ne cântă celebrul
tenor Placido Domingo, cu vocea lui
puternică si catifelată :
« Granada, tu tierra esta llena de lindas
mujeres, de sangre y de sol!», sau
« Granada, eşti plină de femei frumoase,
de sânge şi de soare! ». Despre femeile
frumoase, am vorbit deja. Sângele se
referă la lungile şi grelele lupte duse de cei
din Castilia, catolici, contra arabilor,
musulmani – care ocupaseră sudul Spaniei
–, pentru a-i refula afară din Europa, în al
XV-lea secol, în particular, la sângerosul
asediu pentru a elibera Granada, în anul
1492. În ceea ce priveşte soarele, acesta
încinge pământul şi declanşează
pasiunile…
Granada, situată la poalele munţilor
Sierra Nevada, ne apare ca o bijuterie.
Atât complexul Alhambra, situat pe o
colină, cât şi vechiul cartier musulman
Albaicín, fac parte din Patrimoniul
mondial UNESCO. Alhambra (în arabă, Al-
Hamrā înseamnă « roşu », culoarea
zidurilor fortificaţiilor) este un ansamblu
de construcţii fortificate din care fac parte
Palatul maur, Palatul lui Carol Quintul şi o
biserică ridicată pe locul unei moschei.
Palatul maur, mărit succesiv cu aportul
diverşilor prinţi arabi – conducători ai
Emiratului Granada, reprezintă un
complex de mare valoare arhitecturală.
Este compus din multe săli rectangulare
care comunică între ele prin lungi culoare,
având în centru două curţi celebre: Patio
de los Arrayanes (« Mirţi ») şi Patio de los
Leones (« Lei »). Decoraţiunile exterioare
ale sălilor ne apar sobre, dar cele
interioare sunt exuberante printr-o
armonizare stilizată de motive caligrafice,
florale şi geometrice. Dintre cele două curţi
interioare, cea a Leilor este mai cunoscută:
are o suprafaţă importantă (35 m x 20 m),
e înconjurată de o galerie deschisă
delimitată de 124 de coloane din marmură
albă, separate de arcuri bogat decorate. În
centru se află o fântână din alabastru
susţinută de doisprezece lei realizați
într-un stil de arta primitivă grosieră
pentru a simboliza forţa şi curajul.
Palatul lui Carol Quintul este impozant
dar sobru. Dacă baza este un pătrat (de 63
m lăţime), clădirea se desfăşoară pe două
etaje şi se caracterizează printr-un imens
patio interior circular, limitat de galerii
suprapuse susţinute de nenumărate
coloane greceşti.
Pentru a completa acest superb complex
arhitectural, trebuie să amintim de palatul
de vară al emirilor, El Generalife. Acesta
conţine, între altele, cele mai frumoase
grădini interioare ce mi-a fost dat să
cunosc: pomi seculari, plantaţii de arbuşti
şi de plante diverse, compoziţii florale,
jocuri de apă (fântâni arteziene) etc.
În sfârşit, la Granada, ne-am dus cu
intenţia să vizităm Universitatea, una din
cele mai vechi în Europa, fondată de Carol
Quintul, în anul 1531, şi care azi are peste
60 000 de studenţi. Ne-am plimbat în
imensul parc al Universităţii şi am intrat în
conversaţie cu studenţi ce se plimbau şi ei
prin parc. Erau îngrijit îmbrăcaţi, nu ca
aici, la Montreal. Mi s-au părut inteligenţi,
comunicativi, siguri de ei şi optimişti în
ceea ce priveşte viitorul. Mi-au plăcut mult
şi i-am felicitat.
După Granada, ne-am îndreptat către
Cordoba. Dar... să nu omitem faimoasa
moschee, patrimoniu mondial UNESCO –
Mezquita, care a eclipsat tot ce am văzut
înainte (Fig. 4), căci despre Cordoba va
mai veni vorba. Acum menţionez doar că
aceasta a fost cândva cea mai mare
moschee din lume, după cea din Mecca.

Fig. 4 Spania – Cordoba : Mezquita
Angela Faina Grafica (23 cm x 39 cm)
De fapt, Mezquita este un complex
catedrală-moschee cu o istorie deosebită: a
fost clădit întâi un templu roman, apoi
după cucerirea arabilor, în anul 711, o
biserică creştină. Dimensiunile ei sunt
colosale (180 m x130 m), ceea ce face că
odată ce intri, să nu vezi unde se termină!
Vezi doar o pădure de coloane de marmură
(850!) care suportă arcade duble din
cărămidă şi piatră albă, totul într-o
combinaţie artistică de necrezut şi care dă
o impresie eterică. Absolut fantastic!
Dar, şi mai surprinzător, este faptul că o
(mică) parte din moschee a fost dărâmată
pentru a fi înlocuită cu o catedrală pe care
arhitecţii din acea epocă au încastrat-o în
moschee, atunci când Carol Quintul a vrut
să construiască o catedrală, după
eliberarea oraşului!
Merită apoi de semnalat surprinzătorul
pod roman din lemn, singurul pod roman
din lume pe care se circulă şi azi, după mai
mult de două mii de ani! (Fig. 5). Şi multe,
multe altele. Dar acum trebuie să mă
opresc…

Fig. 5 Spania – Cordoba:
Podul roman
Angela Faina Acuarelă (23 cm x 30 cm)
După aceste zile bine « încărcate », ne-
am dus pe litoralului mediteranean pentru
a ne odihni. Am trecut prin Malaga, un
imens port, şi ne-am oprit la
Torremolinos, pe Costa del Sol, unde am
hotărât să ne instalăm la un hotel nou,
situat la malul mării. Patronul şi nevasta
lui nu mai ştiau ce să facă pentru a ne
păstra mai mult timp la ei.
Aceştia ne-au oferit chiar un mic
apartament pentru jumătate din preţul
normal, aşa încât am rămas acolo patru
zile, profitând ziua de plajă și de
magazinele artizanale, iar seara, de
restaurante, toate situate pe o faleză
pitorească.
Dar ne-am plimbat şi de-a lungul
litoralului, spre apus, până la Gibraltar
(impresionant!), oprindu-ne pe drum
pentru a vizita pe-ndelete frumoasa
localitate Marbella. După două săptămâni
intense de vizite, ne-am întors voioşi la
Nisa. Eram frânţi de oboseală dar
încântaţi de acest voiaj!
Cum puteam să nu fim?

Notă : Imaginile se pot vedea color la adresa
revistei pe internet:
http://pages.videotron.com/romanblt/
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 28



Poezii de Livia Nemțeanu citite la
Cenaclul Eminescu pe 21 noiembrie 2013


STRIGOAICA
Ce curios bate vântul printre stele !
Îmi leagăn capul pe frunzele care zbor
Și mă mir :
ce curios bate vântul printre stele!
Parcă-ar fi răsuflarea ta
între ochii mei închiși.
Mă întreb: nu mă auzi ?
Toamna se tulbură nopțile
între cer și pământ?
Mi-e frig. Sub pământ și în cer
nu se mușcă anotimpurile,
Dar aici umbra mea străvezie
nu-mi ține de cald.
Mi se pare că s-a întâmplat ceva.
Fenomenele atmosferice
sunt pentru noi, umbrele,
dușmanii cei mai perverși.
Lucrurile schimbătoare
nu le putem învăța niciodată,
Ca acum, când mă dizolvă
o burniță uricioasă.
Cred că nu mai am timp să ajung în cer
Trebuie să mă grăbesc
să mă-ntorc în pământ.


MIRAJ
Pasăre-albastră, pasăre-albastră
Pasăre a fericirii târzii,
Zborul tău, zborul tău straniu,
Prea grăbit se preschimbă-n zori gri
Pasăre aducătoare de viață
Pasăre a mirajelor vane
Pasăre a neliniștii
A istovitoarelor fete morgane
Mâna întinsă te scapă
Nimeni nu te poate prinde
Căci cine poate prinde
Și ține timpul ca pe-un sac cu merinde.
Halucinantă pasăre-albastră,
Filtru invizibil pe ochiul real
Adu-mi, adu-mi otrava nebuniei
Paradisului tău artificial !

NOIEMBRIE
Ierburi cu arome de fân, de pelin,
De izme, de dragosti și de rozmarin,
Ierburi, ierburi-nalte răvășite ast-vară
De trupurile calde ce se-nfiorară,
Ierbi îngălbenite, trist cuvântătoare
Când foșnește vântul frunzele-n picioare
Și când frigul lasă semne de peceți
Pe îngălbenitele hribe și bureți.
Aerul e rece, umed și lichid,
Lacrimi simt pe gene ochii când închid
Și din crengi atârnă picuri care cad
Pentru alte liniști să fie răsad
O, copacii parcă fug spre seară
Când din brațe-n brațe ceața se strecoară.
COPILULUI MEU
Când mâinile tale se-ntind către mine
Luminând ca mănunchiuri de raze,
Un bulgăr de lumină aprind în inima mea,
Și simt că plăpândele tale puteri
Au forța înrobitoare
a aripilor moi de îngeri
Pe care le aud bătând în suflet
și-ngenunchez.
Și nici-o putere străină nu poate țărmuri
Puterea ta, făptură care
respiri aerul paradisului
Și al cărui parfum trece, ca o amintire,
prin preajma ta,
Când mâinile tale plăpânde și moi
Se-ntind către mine
cerând tribut dragostei.


AM FUGIT DIN MOARTE
Poate că așteaptă îngeri la intrare,
Poate că elanul larg, introspectiv,
Îmi așează treapta-ntâi, ca o mirare,
Ferecată-n haos, lung, definitiv.
Dacă dimineața deșteptată straniu
Va găsi fereastra galbenă de zbor
Cine îi va spune c-am fugit din moarte
Lepădat de scrumul nostru viitor?
Noaptea asta am s-o fac pe drum.
Am să plec spre turma greierilor, sumbră,
Drept păstor pe locul unde triști șezum
Tulburați de soare, lăudați de umbră.

A FOST
A fost ceva din paradis și iad,
O moarte care înflorea în viață
Cu stranii umbre-n fapt de dimineață
Și fulgerări, când negurile cad.
Purtam a ghioceilor albeață
Și misticele scânteieri de jad;
Erai în fluviul vieții mele, vad
Și drum spre crestele-mbrăcate-n gheață.
După atâtea clipe-nvolburate
Mă minunez cât mi-este de ușor
Să evadez din magica cetate!
Alunec peste visele ce dor
Și simt, în înserările-mpăcate,
Tristețea calmă-a florilor când mor.
LIBERA SINGURĂTATE
Când cețuri mișcătoare coboară-n delta serii
Tăcerea stâncilor devine-asurzitoare.
Sensuri fără cuvinte se-amplifică și pier -
Îngeri loviți de trăsnet,
căzuți la drumul mare.
Nici un glas. Dar cine vorbește de măreție
În mândra, în libera singurătate?
Spațiul împlinirilor pătrunde-n celule.
E vântul care trece prin cetate.
LINIILE CARE NU SE ÎNTÂLNESC
NICIODATĂ
Timpul, pădurile care vin
De departe de la totem
Râul care curge spre mare
Umflându-se ca un blestem
Sufletul păsării care-mi smulge
Din piept angoase ascete
Cântecul ei care se-ntoarce
Spații pustii să desfete
Pașii mei care urcă spre cer
Căutându-te printre uitări
Timpul, pâinea care crește
Din nesfârșitele-ntrebări.
SUNTEM NEMURITORI
Venim pe lume cu instinctul nemuririi
Fecunditatea naturii este una
Creația cărnii din patul iubirii
Nu e-n devoratorul extaz decât arvuna
O amprentă, mereu altă amprentă
Din noi înșine cât mai mult să lăsăm
Cu un suflu aprins într-o stare dementă
Creem, construim, sângerăm
Ne căutăm în patru vânturi urma
Mereu grăbiți de-a o maturiza
Ca meșterul ce toată viața scurmă
Sisif întru eternitatea sa.
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 29



Din Șoaptele nemuririi – Cătălina Stroe
Povestea celor doi frați – idilică –


Primul născut, mai potolit din fire, a
început de mic să-şi ajute părinții la
treabă. Îl trimiteau cu oile. Ele pășteau şi
el îşi vedea de ale lui.
Încerca frunzele pentru cântat şi îşi
cioplea tot felul de nuielușe.
Păsările cântau, cerul era albastru,
stătea pe spate şi privea norii albi
întrebându-se de unde vin şi unde se
grăbesc, se uita prin iarbă la insecte, ce
fac şi cum fac. La izvor se mira de unde
vine apa așa rece şi bună şi unde ține ea
atâtea culori pe care le arată numai
atunci când îşi aruncă stropii spre soare.
Nici nu simțea cum trece ziua şi avea
în el, așa, o fericire!
Fratele mai mic, mai iute, mai
zburdalnic, avea şi el o plăcere, să vadă
lumea de sus!
Se cățăra în copaci de unde urmărea
din umbră ce se întâmplă prin curte, cine
vine, cine pleacă, ce face cățelul, până
când acesta din urmă se sătura să fie
supravegheat şi începea să latre la el,
deconspirându-i ascunzătoarea.
Atunci trecea în viteză în podul casei.
Ce de minunății erau acolo, amintiri de
la bunici, poate de la străbunici! Nici nu
simțea cum trece timpul tot uitându-se la
ele. Prin fereastra acoperișului nu vedea
mare lucru, dar pe înserat se uita la stele
până când, începea maică-sa să îl strige
la masă.
Cobora plin de importanță şi de praf ca
şi cum ar fi deținut cine știe ce mari
secrete ale Universului. Cu trecerea
anilor, cel mare a rămas lângă părinți,
din ce în ce mai priceput în toate cele.
Știa cum se face o casă şi de ce pui la
sfârșit bradul, ca o piramidă, în vârful
acoperișului. De noroc!
Când tundeau oile era numai ochi.
Aveau mai multă lână albă, dar şi ceva
lână neagră.
După tunsul oilor începea un adevărat
spectacol magic. Lâna tunsă, ca o blană
compactă, era opărită cu apă fiartă, apoi
uscată, scărmănată, trasă în valuri, pusă
în fuioare în vârful furcii, trasă cu
degetele să devină fir şi învârtită pe fusul
la care dacă te uitai prea mult, treceai pe
neștiute în lumea viselor.
Firul tors era mai departe țesut sau
împletit şi îmbrăca astfel casa şi pe
locatarii ei.
Toate se dezvăluiau la timpul lor,
printre povești şi anotimpuri!
Părinții făcuseră școală atât cât să
numere oile, să schimbe bine brânza pe
porumb şi făină şi să citească poveștile
din Biblie. Tatăl citea mereu, mereu
numai prima pagină pentru că îl apuca
somnul. Avea el o vorbă: cine gândește
prea mult, nu mai doarme bine!
Îi zicea deseori nevestei: mai bine
spune-i lui ăsta micuț că n-are ce găsi în
lume, că lumea suntem noi!
Curiozitatea te face să umbli după
umbra ta! Uită-te la băieții ăștia, parcă-s
Mureșul şi Oltul! Nu trag la un loc.
În final, cel mic a plecat la școli şi a
ajuns savant în țări îndepărtate.
Într-o zi s-a întors acasă, cărunt şi
obosit. A fost primit cu mare bucurie şi
cu bucatele cele mai bune, cum se spune
în povești.
- Măi, zănatic ai fost tu de mic! Ce-ai
aflat prin lume? Hai zi, că tot n-avem
acu-altă treabă! l-a îndemnat la vorbă
fratele gospodar.
Cu voce joasă, aproape pe șoptite, așa
cum vorbești despre o mare taină, fratele
savant i-a mărturisit: „Am aflat că
Dumnezeu există!”
- Păi bine măi, asta noi o știam din
moși strămoși! Ție unde ți-a fost mintea?
- Eu am vrut să verific! Există undeva
în Europa, sub pământ, o instalație
mare, ca un fel de tun. Acolo am făcut
niște cercetări şi am găsit „o particulă
din Dumnezeu”.
- Adică vrei să-mi spui că tu ai tras cu
tunul în Dumnezeu, sub pământ?
Dumnezeu e în cer, mă! Bine că nu s-a
supărat, că asta ne mai lipsea!
Așa-i când umbli singur prin lume, nici
tu nevastă, nici copii! Te ții de prostii!
Uite, știu eu pe una de i-a murit
bărbatul. Femeie harnică, poate s-o
îndura să se îngrijească şi de tine, așa
savant cum ești! Mai faci şi tu ceva pe
lângă casă!
Aici, la noi, e bine, ca arunci când
eram copii. Nu s-a schimbat mare lucru.
Suntem sănătoși, slavă Domnului! Eu
dorm bine, mănânc bine, îmi iubesc
nevasta, la copii le spun povești să știe şi
ei din ce neam se trag.
La oraș, dacă întrebi pe câte unul de
ceva, se uită întâi la ceas, să vadă dacă
are timp să-ți răspundă şi dacă merge cu
mașina, câteodată parcă îşi pierde
mințile. Nu mai știe de capul lui, de unde
vine, unde se duce şi trebuie să-i zică
„cineva de sus” unde se află, să-i arate cu
degetul.
Pe străzi, zici că ești la spitalul de
nebuni, vorbește fiecare singur de te
cuprinde frica. Au o boală nouă numită
ștres. Așa am auzit!
Aici, eu n-am nevoie nici de ceas şi nici
de GPS, cum îi zici tu!
Noi urmărim Steaua Ciobanului, Luna
şi Soarele şi vorba lui Dumnezeu cel de
sus. El e GPS-ul nostru!
Fac o rugăciune seara, că nu mă
grăbesc şi ziua următoare știu deja ce o
să fac!
De când mă știu, am stat în locurile
astea şi acum au venit niște zănatici să
ne spună că „am intrat” în Europa, de
parcă țara asta ar fi vapor, pe mare.
Sau poate ați făcut voi vreo gaură, cu
experimentele voastre şi acum ne luați
pe noi, ca petic, să o cârpiţi?!
Au zis să-mi iau carnet de conducere,
să trec oile peste șosea cu remorca, că nu
mai am voie să mân turma la păscut, ca
înainte.
Şi laptele nostru nu e bun, pentru
Europa, că nu mulg oaia cu curent
electric! De unde curent electric, în vârf
de munte!
Şi dacă nu le place brânza mea, să n-o
ia, mă, să n-o ia! Că şi noi avem burți.
Nu-mi trebuie banii lor şi banii de la
nimeni!
Să fiu lăsat în pace şi am ce-mi trebuie!
Asta vreau!
Dar, o vom rezolva noi şi p-asta! Am
trăit până acum bine şi n-o să-mi bag pe
necuratul în casă.
Am beci, am vatră, iar W.C. în casă să-
şi pună ăia care-s mulți grămadă şi n-au
loc unde să-şi facă nevoile. Eu sunt
singur pe dealul ăsta!
Şi n-am nevoie nici de T.V., ca să
ascult prostiile lumii.
Eu am treabă, măi!
Hai acum în casă, la icoana mamei, să
ne rugăm amândoi la Dumnezeu să te
ierte, că ai tras cu tunul în el, că-mi vine
şi să râd, zău!
Zănatic ai fost tu, de mic!

noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 30



Buenos Aires, 1949.
Miruna Tarcău

À New York vers la fin des années
quarante, un couple d’âge moyen décide
de changer de vie et d’émigrer en
Amérique latine. Le Temps les
tourmente. Si le temps s’écoulait à
l’envers, et qu’ils étaient les seuls à le
savoir, auraient-ils moralement le
devoir de « changer l’Histoire » pour
tenter d’éviter à tout prix les grands
drames du XX
e
siècle? Il s’agit d’un
extrait de mon projet un cours; un
roman qui n’a pas encore de titre précis.

Ils avaient à peine franchi la porte de
l’hôtel qu’Elizabeth poussa un cri de joie
de nature à effrayer le portier. Les
gardiens accoururent, une dame
emplumée se plaignit à la réception ;
aussi leur réputation à Alvear était-elle
faite d’entrée de jeu : ces maudits
Americanos avaient encore débarqué.
Cela faisait déjà plus de trois ans qu’ils
avaient conçu le projet d’aller en
Argentine. L’idée avait d’abord été celle
de Betty, un soir qu’elle s’ennuyait à l’un
de ces cocktail parties de Manhattan où
des banquiers et des publicitaires lui
faisaient quotidiennement les yeux doux.
Parce que coucher avec la femme de ses
partenaires d’affaires pouvait toujours
rapporter, c’était la philosophie du
siècle : pour qui voulait faire fortune, il
valait mieux suivre de près ses
investissements, et même de très près.
Ainsi, on l’approchait souvent : my
dear, my dear. Quelques fois, il y avait
même des femmes qui avaient tenté leur
chance, ce qui l’ennuyait un peu moins,
c’était original. Ce qu’ils ne savaient pas,
c’était qu’à l’époque, David se fichait déjà
pas mal de sa compagnie de courtiers.
Les gros titres des journaux lui faisaient
sans cesse de l’œil, il rêvait au passé, à
l’avenir, à l’Histoire. Pourquoi sommes-
nous au monde? Devrais-je parfois aller
à l’Église, me confesser, lire Sartre,
Camus?
Depuis plusieurs mois, il songeait –
pas très sérieusement d’ailleurs – à
investir dans une boîte pharmaceutique,
lorsqu’une discussion autour d’un
déjeuner d’affaires lui fit soudain réaliser
qu’ils s’étaient déjà établis à New York
depuis près de vingt ans.
Ils étaient tous assis là-bas, à the Big
Apple, à fumer une cigarette après
l’autre. Le garçon (Manny, ou Freddy)
tardait d’ailleurs à apporter le café
lorsque John Little, Ben Cardick et Percy
White lui demandèrent soudain d’un
commun accord, sans préavis, comme
pour le prendre par surprise : mais quel
était son âge?
Oh, shit. La question le prit de court,
comme s’il eût cessé depuis longtemps
de penser qu’on eût la pu lui poser. Par
fortune, David était encore doué pour
tourner les embrouilles à la blague ; et il
esquiva le sujet comme il put en
suggérant à ses partenaires d’affaires de
placer des fonds chez Avon, car il
songeait bientôt à leur révéler le secret
de son éternelle jeunesse. Freddy faillit
en échapper son café sur sa veste lorsque
Percy s’exclama : chez Avon?, tout en
tapant du poing sur la table. Think
bigger! Avec une gueule pareille à
cinquante-cinq ans (car il devait avoir au
moins cinquante-cinq ans, le boss
l’appelait old fella), un gars comme lui
devait se lancer en politique, aim for
president, devenir sénateur, quelque
chose. Puis il pinçait les lèvres et, tout en
lui léchant les bottes, Percy songeait avec
regret à cette belle occasion qu’il avait
ratée de le dénoncer six ans plus tôt pour
activités socialistes. Personne ne l’aurait
cru, bien sûr, mais peut-être bien qu’il y
aurait eu quelques gars de la boîte qui
l’auraient soutenu, c’était connu : tout le
monde détestait profondément ce genre
de types insupportables à qui tout
réussit.
Depuis un bon moment déjà, sa
carrière était son seul point d’attaches à
cette ville qui « ne dormait jamais », et
qui ronflait pourtant toujours
d’ostentation, de moteurs de voiture, de
chantiers de construction. Bien entendu,
Lizzie sauta de joie en apprenant que son
petit David contemplait enfin
sérieusement l’idée d’un suicide
professionnel. Happy, now? Oui, of
course, même s’il est vrai qu’ils auraient
toujours pu s’éloigner de Manhattan plus
tôt. David lui avait proposé plusieurs fois
de s’établir à la campagne ne serait-ce
que quelques années, le temps de
renouer des liens plus sains avec cette
nature qu’ils ne voyaient jamais qu’en
photo ou dans les mauvais films
d’explorateurs. Mais, comme la chose
était représentative de la nature
humaine : ils avaient dû attendre qu’on
leur botte le cul hors de la grande
pomme pour se casser enfin du paradis
de la finance.
Ainsi le choix de leur destination
devint-il le sujet le plus fréquent de leurs
nombreuses disputes. Ils n’avaient plus
mis les pieds dans l’ancien bloc de l’Est
depuis la débâcle des années quatre
vingt dix. Quant au reste de l’Europe, ils
l’évitaient d’un accord tacite sans oser
s’avouer qu’ils se dérobaient à quelque
chose comme un semblant de
responsabilité – ou de culpabilité – ou
de faux héroïsme – par rapport à la
guerre qui ne manquerait pas de
s’abattre sur le vieux contient. Pour
David, la chose tournait à l’obsession, il
en parlait pratiquement aussi souvent
qu’Élizabeth se plaignait de leur
situation actuelle. Mais voyons ma
Lizzie, le bon vieil équilibre de l’univers
allait bientôt merder, ce n’était peut-être
pas le meilleur moment pour partir à la
plage?
Et Lizzie de répondre que de toute
façon, qu’ils s’établissent en Europe ou
ailleurs, ils ne pouvaient tout de même
pas empêcher la guerre. Alors? Tout de
même, entre risquer d’aller se faire
sauter pour des prunes et la filer en
douce, il y avait pas photo. Du reste,
l’époque des investissements fructueux
toucherait bientôt à sa fin. Les derniers
élans du plan Marshall injectaient à
l’Occident tout juste ce qu’il fallait pour
le secouer de sa stupeur post-
traumatique, ce n’était évidemment pas
le moment de placer ses fonds en Suisse.
Enfin. Tout ça pour dire qu’à force de
passer en revue tous les pays qui leur
venaient à l’esprit, ils se mirent bientôt à
trouver le monde ridiculement petit.
L’Australie était trop loin, le Canada trop
proche, trop froid. Les États-Unis leur
laissait certes une marge de manœuvre, on
ne les connaissait pas partout ; mais bon,
on pouvait toujours les retrouver et leur
poser des questions embarrassantes.
Élizabeth en avait perdu le sommeil depuis
plusieurs nuits. La Terre, this old
muckball, était-ils donc possible qu’ils en
aient déjà fait le tour? Mais alors, comment
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 31

expliquer cette impression, comme quoi
elle n’avait rien vécu depuis des décennies
– comme quoi elle n’avait jamais
véritablement rien vécu, pour être plus
exact?
L’affaire lui en donnait des migraines, et
David se plaignait la nuit lorsqu’il veillait
avec son carnet de comptes, songeant :
encore en pyjama tous les deux, good God,
en pyjama rayé, et avec des migraines par-
dessus le marché. Il était peut-être le seul
type de sa firme qui ne s’envoyait pas en
l’air avec les stagiaires, et ses collègues lui
demandaient souvent quel était son secret,
comment faisaient-ils pour prolonger cette
lune de miel depuis vingt ans, depuis un
siècle? Ils l’imaginaient tous avec une Betty
Boop et rêvaient de ses formes, de ses
propos parfois obscènes, de ses jupes
toujours plus courtes que celles des
épouses des autres patrons ; et ils étaient
tous d’avis qu’elle devait être une bombe,
une vraie bombe au lit.
* * *
Or, une fois mis d’accord sur l’Amérique
latine, le choix de l’Argentine alla pour
ainsi dire de soi. Des investisseurs français,
italiens, anglais et espagnols y accouraient
depuis vingt ans comme jadis au Gold
rush. On en parlait comme d’un El
Dorado : la spéculation grimpait, le
gouvernement négociait amicalement avec
les grands financiers et les domaines
agricoles valaient de plus en plus cher.
John Little, par exemple, y avait un cousin
qui avait fait fortune dix ans plus tôt dans
l’hôtellerie de luxe.
C’en était trop, Lizzie vendit son chat, la
moitié de ses robes, sa batterie de cuisine :
le voyage durerait un an. Ils s’arrêtèrent à
tous les ports importants de la côte est en
se promettant de faire plusieurs excursions
dans la jungle, d’escalader des montagnes
et de visiter des tribus cannibales. Ils
n’avaient pourtant pas encore atteint
Miami que Betty tomba déjà malade d’une
sorte de fièvre des îles qui l’empêcha de
quitter sa cabine pendant que la croisière
faisait escale à Cuba : elle fut inconsolable.
Et dire qu’il n’y avait plus d’embargo! Elle
avait entendu des bonnes choses sur le
gouvernement de Socarrás : une partie de
l’île avait atteint un niveau de vie
comparable à celui de la Floride et il
paraissait qu’ils respectaient à peu près les
libertés démocratiques. David, Didi, oh
rebroussons chemin – n’étaient-ils pas en
vacances, libres de faire le tour du monde
si ça leur plaisait? La croisière était déjà
payée, les valises envoyées, peu importe,
peu importe.
Parvenus à la Nouvelle-Orléans, il leur
fallut trouver une autre embarcation pour
rebrousser chemin jusqu’à la Havane –
mais les folies du carnaval rendirent la
chose impossible, et ils finirent par se
plaire en Louisiane où tant de gens
parlaient encore français. Après toutes ces
années à Madison Square, qu’il faisait bon
veiller tard au son du saxophone, se gaver
de crevettes pour le petit déjeuner et
acheter des pacotilles en peau de crocodile!
Leurs journées avaient quelque chose d’un
peu féérique. Elle en riait : tu vois, nous
voilà tous les deux seuls au monde et
heureux comme avant. Et il secouait la tête
en buvant son café, tout de même, le temps
des grands voyages n’était pas celui des
nombreuses folies qui avaient marqué le
grand récit de leur première rencontre. Ce
temps-ci ne s’embarrassait pas du cadran
des montres ni même de la course du soleil
dans le firmament ; il ne passait qu’à
moitié, très vite, en rêvant.
Et pourtant, le sud avait tout
particulièrement transformé ce vieux
David de Fifth Avenue et de Madison
Square. Les coups de fil au bar
l’interrompaient de moins en moins
souvent dans ses parties de cartes. Il
mangeait davantage. Le matin, en se
levant, il s’intéressait davantage à
connaître la température extérieure que
l’indice du Dow Jones. Et puis, surtout, il
s’était très vite débarrassé de ses associés,
de sa cravate, de ses carnets de compte.
C’est dans un moment comme ceux-là que
l’idée d’ouvrir un cabaret fut lancée pour la
première fois, entre une samba et deux
verres de rhum. C’est également à cette
époque qu’ils rencontrèrent Samuel.
Uncle Sam était entré dans leur vie un
peu à la manière de la Nouvelle Orléans.
Son vieil appartement délabré avait été un
arrêt imprévu au cours d’une soirée où
David, un peu trop enthousiasmé par la
foule et les festivités, avait vidé tout un sac
de farine au nez d’un policier. La poursuite
s’était achevée sur le toit d’un immeuble,
exactement comme dans les dessins
animés, avec Sammy surgi d’on ne sait trop
où comme un diable de sa boîte, par ici!
par ici!, qui leur dévoila aussitôt une porte
secrète, magique, un tuyau de ventilation.
Et c’est ainsi qu’ils atterrirent tous les trois
sur un matelas à ressors placé là exprès par
son génie gardien, lequel savait également
fermer l’accès à la descente enchantée qui
donnait directement sur son humble
demeure.
La descente avait eu des effets quelque
peu étranges : Élizabeth était fendue en
deux, secouée d’un rire épouvantable qui
n’en finissait plus. Elle ne cessait de
répéter : Did you see his face? Oh, his
face!, en pensant au policier éberlué que
son Didi avait recouvert de farine. David,
d’un autre côté, avait pris un air plus grave.
L’image d’une cellule oubliée du monde
s’était insinuée dans son esprit, et ce
présage de malheur l’absorba entièrement
pendant plusieurs minutes. Pour un peu,
Samuel manqua de s’évaporer aussi
mystérieusement qu’il était apparu, et il
commençait tout juste à se demander
comment il avait atterri sur ce lit lorsque
leur bon génie alluma la lumière en lançant
ce curieux aphorisme :
–Them cops are pretty bad, but they
ain’t the worst.
Il y avait plus dangereux que les
alligators dans le Bayou. C’était ce que sa
vieille mère disait quand ils l’envoyaient
avec son frère à la corvée de bois du temps
où ils habitaient encore à la campagne. Et
c’était vrai : plus grand, son frère s’était fait
exploser quelque part en Normandie ou en
Sicile avec des pauvres diables d’un peu
partout dans le monde. Ils lui avaient fait
un traitement de faveur, qu’ils disaient. De
Bâton-Rouge à Londres dans un charter,
sans même s’embarrasser des camps
d’entraînement : c’était ça, voir le monde.
Et l’on s’étonnait : un Noir qui venait
libérer l’Europe? Oui madame. Et bien sûr,
s’il avait survécu et qu’il était resté à Paris
comme il l’aurait voulu – Louis, qu’il
s’appelait, son grand frère –, il aurait eu du
mal à trouver un boulot de plongeur, de
concierge, de distributeur de journaux. Il
voulait apprendre à jouer du saxophone,
son grand frère, il avait du talent. Le jazz
avait peut-être subi une perte irréparable :
dommage, on ne le saura jamais.
Et c’est ainsi qu’ils se mirent à boire.
Tandis qu’ils parlaient, le charme du Bayou
faisait dodeliner leurs têtes penchées l’une
sur l’autre, d’abord celle d’Élizabeth sur
l’épaule de David, puis celle de Didi sur les
genoux de Lison. Samuel les faisait rire, il
les faisait pleurer. L’Amérique toute
entière semblait s’incarner dans sa figure
illuminée d’impossibles espoirs et surtout,
aussi entièrement absorbée par les aléas de
son propre destin. À l’entendre, l’on
finissait par croire que ce n’était pas lui qui
s’intéressait aux affaires de tout le monde,
mais bien le monde entier qui finissait
toujours par retourner à lui. Aussi, ils
furent assez peu surpris lorsqu’il leur
signala qu’il connaissait l’Amérique du Sud
comme sa poche, puis qu’il leur fallait
assurément un guide s’ils voulaient
expérimenter, jouer aux explorateurs.
Et l’idée de voyage les reprit, ils ne
pouvaient décidément pas s’arrêter à la
Nouvelle-Orléans : le Sud les appelait,
doucement, susurrant des airs de tango à
leurs oreilles comme un amant susurre le
nom de sa belle –vuelvo al Sur, llevo el
Sur, quiero al Sur. Et ils songeaient qu’ils
n’avaient encore jamais voyagé à trois,
même si le chiffre trois avait toujours eu
quelque chose de merveilleux, qui
fascinait, qui ordonnait le monde en
triades et les sociétés en formes
pyramidales. Une nouvelle phase de leur
vie commençait.
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 32



Poeme de Crăciun
Lia Ruse

VREME TRISTĂ

E o vreme tristă! Eu nu pot s-ating
Umbra rămasă într-o înnoptare!
Prin crengi înalte și spice de-argint
Se-aud plutind fărâme de răcoare…
În nostalgia bolții se-mpletește
Un murmur surd al unui nor subtil
Eu sunt departe și dorul pentru tine
Mă duce-n timp cu vise de copil.
O !...mâna mea aleargă pe hârtie
În noaptea ca o sală de-așteptare…
Îmbrățișate clipele se spală
În lacrimi, ce țâșnesc din neuitare.


NEAUA SE POVESTEȘTE

Lumina-mi e-n omăt…e un mister!
Eu sunt un vis cu clipe dansatoare
Făptura mea e-n apa suitoare :
Cristal, argint sunt peste-al firii cer.
Fiecărei priviri mă dăruiesc…
De sus pornesc ca într-o fantezie
Ascund natura-ntr-o euforie
Și fluturii-n balet mi-i preamăresc.
Sclipiri de diamant pot doar eu fi,
Mă deghizez în abur,nor sau ceață
Și-mi place ce-i jilav, pot fi chiar gheață
Când vreau mă scutur și-ard în ape vii.

LUMINĂ ÎN AȘTEPTARE

Bunicii privesc pe fereastră
Așteptând în vis nepoții,
Să scârțâie-n omătul alb
Urmele lor pe pragul porții.
Cu ochii dincolo de gândul
De sub fruntea încrețită,
Ei le-aud vocea vibrând
În tăcerea-mbătrânită.
În casă parcă-ar fi mereu
Duminică sau sărbătoare
Miroase a lumină crudă
Învăluită-n borangic de soare.
Suspinul prăvălit din barba
Bunicului de-argint
În golul greu din casă
Oglinda și bunica-l simt.
Neliniștea din suflete
Încă nu vrea s-apună…
Rămas printre ani și pereți
Ecoul fetiței răsună,
……………………………
Ca-ntr-o rugăciune
Privirea le-a rămas în zare
« Numele ei »aprins sclipește
Reverberând lumină-n așteptare…


MOMENT NOSTALGIC

Și,… deodată timpul
Scutură albastru
Trec goluri uimite
Dincoace de astru

Clipele vibrează
Toamna încercănând
Dorul iar se-agață
În plete de vânt

Desprinsă în umbră
O lacrimă-amară
Se rostogolește
Pe un vis de vară.

Cioburi de iubire…
Adieri de șoapte…
Îndărăt m-aș duce
În această noapte !


COLIND

Cum noaptea e albastră!...
Începe iar colindul,
Deschideți o fereastră
Dincoace să se-audă…
Să se gătească bradul
În mireasmă crudă
Și,..aranjați lumina
S-aprindă bucuria
Începe iar colindul
Simțim copilăria
Ce poartă lacrima
Și sufletul prin vise,
Prin visul dulce-al clipei
Și-al veștilor prescrise
Înconjurând pământul
Cu-n dor de amintiri.
Începe iar colindul
Cu rugile-n priviri...
……………………………
Albastră trece noaptea!
Copiii povestesc
În cânt : Se naște Domnul
Cu duhul Lui ceresc,
Cu trupul pământesc…



ZILE DE CRĂCIUN

Iarna aerul foșnește-a mătasă
E armonie și-atâta iubire !
Se-aude a orei încetineală rotire
În învechita pendulă din casă.
O stea oprită pe cer luminează...
Raze de-argint ajung în depărtare
Polei de ger noaptea incendiază
O ,ce colind ! Suavă sărbătoare :
« Ard tălpile Mariei de-atâta drum
Totuși, privește-n față vitejește
C-un asin blând doar Iosif o-nsoțește
În staulu-ncălzit cu abur și cu fum. »
Icoana lumii-a rămas moștenire
(Mamă și prunc ne-ocrotesc amândoi)
Și iată, iar tresar inimile-n noi
De vis unite și de-mpărtășire.
În flori, pe geamul zării, se preface
Lumina. Freamătă-n brad culori și jar
În minte, toți cei dragi, din nou, apar
Și timpu-n amintire se desface.
Privirea ne e-n crengi strălucitoare
Și rugăciunea-n lacrimi pe obraz
Un dor iar ne cuprinde…și-n extaz
Plutim,plutim în marea sărbătoare…

……………………………

Și trec trei zile-n ornice solare
Imaculate-n jocul de zăpadă.
Ca-n somn rămânem speranțelor pradă
În doru-acesta orb proptit în zare…
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 33


Bucuriile sărbătorilor de iarnă
Elena Buică

Vin sărbătorile de iarnă şi ca în fiecare
an, din orizontul larg al literaturii, mă
întorc cu fidelitate şi iarăşi pun cuvântul
la lucru în slujba lor, căci statornicia în
scris are întotdeauna un cuvânt de spus.
Bucuria acestor sărbători nu se
estompează nici chiar dacă, tocmai în
această perioadă, mai adaug un an peste
cei 80 împliniţi. Există un anume fel de
tinereţe şi la această vârstă, una specială
în care vezi lumea învăluită în mai multă
lumină, o lume mai aşezată, mai
domoală, mai frumoasă, mai curată şi cu
bucurii izvorâte din trăiri mai profunde.
E o lume în care te reconstruieşti din
partea cea mai bună a zestrei de suflet pe
care ai agonisit-o de-a lungul vieţii,
partea cea mai generoasă, ca apa sfinţită,
căci fiecare păstrăm tainic în noi un
strop de dumnezeire. Trăim bucuriile
curate, departe de bucuriile întinse în
mod viclean în calea noastră. Cu toţii ne
bucurăm că primim în casele noastre
dumnezeirea prin pruncul Iisus. Fiecare
încercăm să aducem bucurie şi pace în
interiorul nostru pe măsura vârstei
spirituale în care ne aflăm.
Vârsta nu estompează nimănui dorinţa
de a retrăi iubirile adunate în căuşul
inimii. Nu e perioadă mai iubită şi mai
bine primită la orice vârstă, ca aceea a
sărbătorilor de iarnă.
Nu mai sunt sărbătorile aşa cum le le-
am trăit noi, cei mai vârstnici, în
copilăria noastră. Ne-am îndepărtat mult
de scena în care eram participanţi cu
trup şi suflet de copil alături de părinţii
noştri şi de colectivitatea în care
vieţuiam. Acum, mulţi semeni din rândul
celor mai tineri nici nu au cum să ştie
ceea ce ştiam noi când eram mici.
Tăvălugul vieţii aduce multe schimbări şi
din ce în ce se succed în ritm tot mai
alert. Viaţa oamenilor a devenit tot mai
încărcată de tot felul de probleme.
Liniştea căminului de odinioară a fost
treptat înlocuită cu încordarea de a ne
menţine ritmul zorit, de parcă ne
îmbrânceşte cineva nevăzut când pasul e
mai domol. Actualizăm tradiţiile, dar
hainele noi în care le îmbrăcăm totuşi ne
vorbesc ca altădată, deşi se pare că au alt
glas. Înțelepciunea anilor cerne şi
discerne şi ştie unde să caute izvorul
frumoaselor trăiri şi să le îmbrace în
înţelesuri noi, ştie unde să caute
bucuriile neştirbite. De-a lungul timpului
ne schimbăm mereu, dar în esenţă
suntem mereu aceiaşi.

Neştirbită a rămas frumuseţea retrăirii
în Casa Domnului a bucuriei zilei în care
a fost întruchiparea divinului cu umanul,
iar lumea a început să se schimbe prin
Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos.
La fiecare 25 decembrie, Dumnezeu
coboară la oameni ca aceştia să urce la
El, la fiecare 25 decembrie, Iisus se naşte
în lăuntrul nostru. Bucuria venirii pe
lume a pruncului Iisus, este şi bucuria
venirii pe lume a copiilor noştri, cu
frumuseţea şi bogăţia îngerească cu care
Domnul ne trimite pe pământ pe fiecare
dintre noi. Nimic nu e mai frumos decât
să îţi petreci sărbătorile cu cei dragi,
ciocnind un păhărel de vin bun, după o
sărmăluţă aburindă şi o friptură de
purcel, ori caltaboş sau câte alte bunătăţi
revărsate cu abundenţă pe masă în
camera în care bradul împodobit e
purtătorul darurilor încărcate de bucurii
şi surprize. Colindele, slujbele la biserică,
obiceiurile şi tradiţiile dragi nouă şi puse
la păstrare în cutele mai adânci ale
inimii, au încă puterea de a trezi în noi
bucurii ca odinioară şi cred că mereu va
fi aşa. Întotdeauna vom sorbi
frumuseţile acestor zile şi vom îmbrăca
cu ele amintirile care ne vin dintr-un
"adânc de departe", de frică să nu se
destrame ca un vis. Întotdeauna ne va
rămâne înscrisă pe faţă lumina şi bucuria
revărsată în noi cu multă dărnicie şi
întotdeauna vom răspunde bucuroşi
zâmbetului semenilor noştri care ne
transmit bucuria trăirilor lor.
Oricât de comercializate ni se par azi
împodobirile magazinelor, străzilor,
întregii atmosfere în care trăim, totuşi ne
bucurăm şi acceptăm, deoarece cam de
pe la începutul secolului al XX-lea,
Crăciunul a început să capete şi o
înfăţişare laică. E sărbătoarea Luminii
pentru multe alte popoare cu alte religii.

Dar trebuie să amintim, chiar şi numai
în treacăt, şi alte bucurii pe care le trăim
până la această mare sărbătoare.
Întâmpinăm cu bucurie, lăsata secului,
apoi pe Sfântul Andrei, apostolul care
ne-a creştinat. Cu bucurie şi mai mare îl
aşteptăm pe Moş Nicolae care lasă
copiilor dulciuri în încălţămintea pusă la
intrarea în casă. Ignatul ne aminteşte de
vâlvătaia paielor aprinse pentru
pârjolirea porcului cu care se va umple
masa de bunătăţi. Repetiţiile sunt făcute
cu multă râvnă pentru colindele din
ajunul Crăciunului, ba şi pentru cele
următoare, căci steaua trebuie să răsară
ca o taină mare, biciul trebuie mânuit cu
îndemânare la urările pluguşorului de
Anul Nou, iar buhaiul şi căpriţa nu
trebuie trecute prea uşor cu vederea. Cu
mic, cu mare, toată lumea întâmpină
Anul Nou cu aceeaşi neştirbită speranţă
într-un an care să aducă sănătate şi
împlinirea dorinţelor. Aceleaşi urări le
adresez şi eu românilor de pretutindeni,
oriunde s-ar afla:
Crăciun fericit, sărbători minunate şi
Anul Nou, 2014, să vă aducă împlinirea
dorinţelor de bine!



noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 34



SERIA ȘTIINȚE
14. Despre structura materiei – Partea 2-a
Wladimir Paskievici


În articolul precedent am arătat cum
componentele unui nucleu atomic
(protonii şi neutronii) precum şi cele
peste 300 particule subatomice
cunoscute azi – π, Κ, Δ, Σ etc, etc – sunt
de fapt compuse din 6 particule
fundamentale numite cuarci, orânduite
în 3 generaţii de elemente diferite.
În afară de cele 6 feluri de quarci,
există însă şi 6 feluri de « leptoni »
(adică particule „uşoare” în greceşte, de
masă în general inferioară a cea a
protonului), regrupaţi tot în trei
generaţii de două elemente fiecare.
Simplificând, aş putea spune că
electronii se prezintă sub trei forme :
cel obişnuit (e), stabil, unul mai greu
(miuonul μ), observat în 1936, instabil
şi unul extrem de greu (taonul τ),
observat în 1975, extrem de instabil şi că
la fiecare formă de electron, este asociat
câte un neutrino particular.
Iată tabloul ce le reprezintă :
Tablou II
Particulă sarcină masă
Prima generaţie
Electronul e -1 0,511
Neutrinoul νe 0 0,0
A doua generaţie
Miuonul μ -1 105,7
Neutrinoul νμ 0 <0,19
A treia generaţie
Tauonul τ -1 1 777
Neutrinoul ντ 0 <18,2

Semnul < însemnează « mai puţin
decât ».
Quarcii şi leptonii au un spin σ = ½ şi
sunt numiţi « fermioni », în onoarea
celebrului fizician Enrico Fermi care a
arătat că aceste particule nu pot avea
caracteristice cuantice identice
(principiul excluziunei a lui Pauli).
*
În plus de aceste 12 particule,
componente ale materiei, există şi alt tip
de particule care sunt componentele (sau
asociatele) forţelor de interacțiune
care există între particulele de materie.
Aceste noi « particule » care au, toate, un
spin întreg (0, 1 şi eventual 2) sunt
numite « bosoni » în onoarea
fizicianului Bose care a studiat
caracteristicile cuantice ale particulelor
având un spin întreg.
Bosonii, contrar fermionilor, pot avea
caracteristice cuantice identice.
*
Conceptul « component al unei forţe
de interacțiune » trebuie precizat.
Întâi : care sunt forţele de interacțiune
şi care este natura lor ?
Cele mai cunoscute sunt forţele de
atracţie gravitaţională (sau de masă) şi
forţele de atracţie sau de repulsie între
două corpuri electrizate, depinzând dacă
sunt de sarcină electrică diferită sau
asemănătoare.
Caracteristicile acestor forţe sunt bine
cunoscute : intensitatea lor este direct
proporţională cu masele sau sarcinile
corpurilor în chestiune şi invers
proporţională cu pătratul distanţei care
le separă (conform legilor lui Newton şi
Culomb).
În schimb, natura acestor forţe este
misterioasă. În fizica clasică, se spune
că fiecare corp « produce » un câmp de
forţe şi majoritatea persoanelor se
mulţumeşte cu această vagă explicaţie.
În mecanica cuantică, se consideră
că fiecare corp « emite » sau
« absoarbe » particule asociate
câmpurilor de forţă de mai sus.
Astfel, atracţia – sau repulsia – între
două particule electrice provine dintr-un
schimb de fotoni. Mai exact, o particulă
electrizată emite un foton care este
absorbit de altă particulă electrizată care
emite la rândul ei un foton, absorbit de
prima particulă.
Fotonul nu este o particulă străină.
Existenţa sa a fost evidenţiată de
Einstein în 1905, când a arătat că lumina
(care nu este decât o undă
electromagnetică) interacţionează cu un
electron în cadrul fenomenului numit
fotoelectric. Mecanica cuantică a
generalizat acest fenomen pentru a
include interacţiunile între electroni (sau
între orice corpuri electrizate).
De asemeni, se consideră că atracţia
gravitaţională între două corpuri se face
printr-un schimb de gravitoni,
particule asociate câmpurilor de forţă
gravitaţională. Gravitonii n-au fost însă
observaţi încă deşi existenţa lor este
foarte probabilă.
*
Odată cu descoperirea neutronului, în
1932, a devenit evident că în sânul
nucleului există un nou tip de forţe de
atracţie care « ţin » împreună neutronii
cu protonii în sânul nucleului. La acest
tip de forţe, numite « de intensitate
puternică », mecanica cuantică a
asociat anumite particule, numite
gluoni (de la « glue », lipici în engleză).
Pe de altă parte, observaţia
dezintegrărilor particulelor subatomice a
pus în evidenţă alt tip de forţe, numit
« de intensitate slabă ». Acestea
ultime sunt asemănătoare cu cele
electrice numai că zona lor de acţiune
este foarte mică pe când zona de acţiune
a câmpurilor electrice este infinită.
Forţele de intensitate slabă se
manifestează prin două particule
diferite : particula Z care este neutră
(există în 4 varietăţi) şi care apare numai
atunci când nu există nici un schimb de
sarcini electrice şi particulele W (una
pozitivă W
+
şi una negativă W
-
,
antiparticula primei) care se observă în
celelalte cazuri.
Gluonul a fost observat în anul 1979.
(De fapt există 8 feluri de gluoni
diferiţi!). Masa lui este probabil zero, ca
în cazul fotonului. Este o particulă
stabilă, cu o sarcină nulă.
Particulele Z şi W, observate amândouă
în anul 1982, au o masă importantă,
respectiv de 91,2 şi 80,4 MeV. Durata lor
de viaţă este extraordinar de scurtă
(3x10
-25
s), o durată imposibilă de
imaginat (trei zecimi de milionime de
milionime de milionime de secundă!)
Bosonii descrişi până acum, au toţi, un
spin σ = 1, cu excepţia gravitonilor care
ar avea un spin σ = 2.
În fine, un ultim boson, prezis în anul
1964, a fost recent descoperit, faimosul
boson al lui Higgs. Acesta este
particula prin care acţionează un câmp
de forţe de un tip nou, extrem de
misterios. Efectul acestui câmp este cel
de a opune o rezistenţă la deplasarea
fermionilor, rezistenţă care depinde de
natura fermionilor în chestiune şi care,
astfel, ar determina masa lor. Cum
fotonii nu interacționează cu acest câmp
de forţe, ei au o masă nulă.
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 35

Masa bosonului lui Higgs este de 125
MeV şi durata de viaţă atât de mică încât
bosonul nu poate fi observat în mod
direct ci numai prin analiza efectelor lui,
ca de exemplu, prin identificarea
produselor sale de dezintegrare.
Bozonul lui Higgs are un spin σ = 0.
*
Din tot ce precede, esenţialul este
faptul că s-au observat un total de
24 de particule (12 fermioni, şi 12
bosoni), lăsând deoparte gravitonul şi
bosonul lui Higgs, care intră în alte
categorii. De fapt la aceste 24 particule,
trebuie adăugate antiparticulele lor
respective, adică un total impresionant
de 48 de particule « elementare ».
Ar fi oare posibil de încercat o nouă
simplificare, plecând de la alte entităţi,
mai « fundamentale » încă?
Unii oameni de ştiinţă au făcut acest
pas. Cea mai interesantă propunere la
ora actuală este cea a doi cercetători,
Harari şi Shupe, avansată în anul 1979.
Aceşti fizicieni au postulat că blocurile
fundamentale ale naturii ar fi compuse
numai din două feluri de particule
(venind cu antiparticule lor), numite de
ei preoni, particule adevărat
infinitezimale (raza unui preon ar fi de
cel puţin 1000 mai mică decât cea a
protonului !).
Unul din preoni este reprezentat prin
semnul +, celălalt, prin semnul O.
Primul, are o sarcină egală cu 1/3, al
doilea are o sarcină nulă. Primul
antipreon, reprezentat prin semnul -, are
o sarcină negativă (-1/3), al doilea, are şi
el o sarcină nulă; este reprezentat prin
semnul Ō.
Fotonul, de masă nulă, provine din doi
preoni (+ -). Fermionii sunt obţinuţi
printr-o combinaţie de trei preoni, pe
când bosonii sunt compuşi din şase
preoni. Iată câteva exemple :
electron : - - - ; antielectron : + + +
cuarc u : + + O ; cuarc d : - Ō Ō
W
+
: + + + O O O ; Z3 : + + - - O Ō

Existenţa preonilor, care cere energii
superioare celor disponibile azi, n-a fost
încă observată.
*
Drumul ce duce spre infinitul mic ar
putea însă să se împiedice contra unei
« bariere » cuantice naturale. Conform
teoriei cuantice, orice particulă poate
emite o altă particulă, chiar mai masivă
decât ea, cu condiţia ca s-o reabsoarbă
într-un timp extrem de scurt (invers
proporţional cu masa şi energia
particulei emise). O astfel de emisiune se
numeşte « virtuală » pentru că nu este
direct observabilă. Particulele virtuale
sunt observate numai atunci când sunt
prinse în zbor de alte particule
provenind de la acceleratoare şi având
suficientă energie pentru a reda
particulei emiţătoare energia pe care a
pierdut-o producând o nouă particulă.
Dacă acest fenomen este extrem de rar,
existenţa particulelor virtuale face ca
particula primitivă să fie înconjurată de
un « nor » (dacă este vorba de leptoni) –
sau de o « supă » cuantică (dacă este
vorba de cuarci) care împiedică măsura
exactă a volumului (şi a masei) ei.
Acest fenomen devine cu atât mai
important cu cât particula este mai mică.
Este deci mai mult decât probabil că
infinitul mic… nu există, sau cel puţin că
nu va fi niciodată atins, drumul către el
fiind barat.
Între toate aceste posibilități – sau
imposibilităţi – vom vedea probabil mai
clar peste vreo alţi 80 ani de zile…

Referinţă : Don Lincoln, „The Inner Life of
Quarks”, Scientific American, November
2012

De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu
– prezentare carte – Elena Olariu

"L-am întâlnit pe vechiul meu iubit
Aseară pe stradă
Părea fericit că mă vede.
Pur şi simplu am zâmbit.
Am vorbit despre trecut
Am băut nişte bere
Tot nebuni după aceşti ani
Tot nebuni după toţi aceşti ani."..
(Paul Simion)

"Există cărţi de care rămâi cumva
îndrăgostit" sau "le duci atât de tare
dorul" că nu te mai poţi desparte de
paginile acestora, ele, amintindu-ţi de
anii petrecuţi în mijlocul semenilor şi
printre semeni, încă din perioada
punerii, firească de altfel, primei
întrebări: "de ce?" Apoi, urmează "până
când" şi la urmă "la ce bun toate
acestea?!" Şi răspunsul nu întârzie să
apară. "E limpede", adulţii au nevoie de
poveşti. De poveşti adevărate. Plauzibile
şi palpabile. Trăite până la martiriu
pentru un ideal sau la excesul
dezmăţului, amintirile, uneori
copleşitoare, deschizând minţii căi
uluitoare dar periculoase, omul, nu de
puţine ori fiind pus în situaţia de a-şi
vorbi privindu-se în oglindă.
"- Acesta sunt eu!..."
- Acesta sunt eu! spune Mircea
Cărtărescu în volumul autobiografic "De
ce iubim femeile"; un fel de hronic al
amintirilor ce se derulează însă altfel de
cum suntem obişnuiţi a le cunoaşte.
Aparent o suită de povestiri romantice,
siropoase, un fel de Boccaccio al zilelor
noastre, compoziţia tehnică a volumului
mai sus citat îi prezintă cititorului
realităţi, uneori crude, unde spiritul
critic, livresc parcă lipsește cu
desăvârşire, unde ascetismul recunoscut
al poporului român a devenit de un
barbarism nemaiîntâlnit, unde comicul,
trăsătura caracteristică a omului sărman
dar cinstit, o mai putem citi doar din
"experienţe sexuale" rapide sau mai
îndelungate, caracterul celuilalt aflându-
l, nu prin iubire pură, platonică ci prin
dezbrăcatul privirii lascive a trecătorului.
Şi al observatorului din balcon. Poate un
model inedit de a scrie al zilelor acestea,
apocaliptice parcă, "Decameronul"
domnului Mircea Cărtărescu nu mai lasă
pe cititor să afle ce vrea să spună autorul
în fraze frumos "meşteşugite"ci, îl trimite
direct în faţa plutonului de execuţie
umană, poezia fiind de multă vreme
trecută în proză.
Captivante povestiri pentru cititorul
neiniţiat în arta scrierii cuvântului
nemuritor! Artistul, ca orice boem al
tuturor timpurilor, se rupe de realitatea
crudă dar atât de adevărată al zilelor
acestea, subconştientul îmbrăţişând în
taină, apoi făţiş, derularea amintirilor pe
care memoria le-a acumulat încă din anii
când, peltic, spunea doamnei educatoare
"tovarășă".
Apărută la Editura Humanitas,
Bucureşti, în anul 2004 şi reeditată în
2005, cartea de faţă se deschide cu un
"motto" semnat de Paul Simion, motto
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 36

ce nu mai are nevoie de nici un
"argument".
Întoarcerea, şi în amintire chiar, la
prima iubire, la primele înfiorări
adolescentine, când trupul şi mintea este
într-o continuă fierbere şi căutare, elev
fiind, scriitorul, deşi aleargă după
intimitatea "celuilalt" ("Mica negresă"),
nu prin intermediul palpabilului însă şi
nici a "zgomotului magnetofonului", ci
printr-un comportament "pedant",
vorbind în "citate", ieşind cumva în
evidenţă prin ceea ce trăia de fapt în
subconştient, o lume proprie, elevată
însă. Citise opera lui Camus, T.S. Eliot şi
modul său de gândire "o luase razna",
după ceilalţi. Şi aşa şi este: într-o
societate dacă nu gândeşti la fel ca toţi
ceilalţi eşti un paria, un dezrădăcinat. Şi
totuşi, printre celebrele citate nu-şi poate
opri alergarea frugală a privirii spre
"pulpele de sub poala sumeasă a
sarafanului" colegelor sale de liceu, timp
în care memoria îi juca nu de puţine ori
feste. Aşa ne face cunoscut că a fost
impresionat, la prima vedere, de trei
fete. Cu caracter diferit însă. Frumuseţea
lor de nedescris face să citeze de această
dată fragmente întregi din opera lui
Saligner, "Omul care râde", scriitorul
însuşi văzându-se aievea pe străzile new-
yorkeze sau în metrou, "jegos de uleiuri
şi funingine" sau "suplu şi alb ca laptele".
Îl trezeşte din visare mintea, jucându-i
"feste" cu negrese. Apoi cu "chinezoaice,
arăboaice" care "femei ca toate femeile"
trezesc instinctual doar din cauza pielii
exotice, ciocolatii sau a ochilor lor
alungiţi.
Între levitaţie şi trezie, mintea i-o
scoate la suprafaţă pe Gina "în aerul de
aur al minţii", un exerciţiu de
concentrare pentru "noaptea care va
urma", cu alte cuvinte "un continuu
antrenament" al memoriei, de a nu se
schizofrenia, de ce nu teama bărbatului
de fiziologia adultului şi urmările fireşti
ale andropauzei. Aşa face cunoscut, sieşi
mai întâi, apoi cititorului, nu de puţine
ori acesta regăsindu-se în povestirile
domniei-sale, împrejurări când, student
fiind şi mergând "în practică agricolă" se
amestecă băieţi cu fete, precum ştiuleţii
de porumb în hambare, pudoarea şi
bunul simţ plecând cu totul din viaţa
intimă a viitorului intelectual, "haosul"
îmbrăcând în "dezbrăcate" chipuri
existenţe, pentru unii normale, fireşti.
Gina este "descoperită" a fi fata cu "cei
mai frumoşi ochi" şi cu "gene răsucite ca
nişte cârlige" şi "lesbiana" care "doarme
cu ochii deschişi". Având sentimentul că
visează şi nimic nu este adevărat din
cele ce i se înfăţişează înaintea ochilor,
este trezit la realitate de o
colegă:"doarme cu ochii deschişi". Cine
ştie, poate era drogată. Până la urmă
lucrurile se lămuresc în "noaptea
următoare"..."într-un lan de lucernă"...,
când "golind o sticlă de votcă împreună"
află (sâc!!!) "pentru prima dată cât de
dulce la mângâiat este părul pubian al
unei fete!..."
Deşi recunoaşte că nu "strălucea în
inteligenţă"- spre mirarea colegilor lui, şi
"nici fidelă" nu era, descoperă "adevăruri
nemaiîntâlnite" pe care mintea i le
revelează mereu, un vis ce vrea să-l
"închidă cu o uşă grea", să poată
supravieţui. Fugind de sine şi de
propriile amintiri, acestea, ca un
bumerang, se întorc prin vise, într-un fel
de"incintă-cavou" unde îi apare Maria
"rătăcind săptămâni în şir pe dale dulci
de calcedonie şi malachită". Formându-
se un "cordon ombilical" între cele două
minţi - ea, "mama care mă hrănea cu
substanţa gelatinoasă a visului" şi el "cel
care iubea fiecare fibră"..."din căpşorul
ei", autorul, "colectând glorii şi dispreţ"
nu mai îndrăzneşte să intre "nopţile în
nici un fel de ring, pentru nici un fel de
rundă onirică".
Revine la realitate. Într-un "deja-vu" i
se derulează de astă dată realităţile de
care nu mai poate fugi. Cu televizorul
deschis, absent la emisiuni "care nu
interesează", brusc "explodează într-o
sferă de lumină intensă". Ştie exact că a
mai trecut prin asemenea momente dar
"nu ştie ce anume" şi nici nu "este în
stare să gândească lucid". Într-un fel de
fericire în care se amestecă o "teroare
paroxistă şi o sfâșietoare nostalgie", abia
când "acest dulce extaz" îl părăseşte
"coborând iarăşi în vale" autorul se
întreabă "ce anume din ce a văzut la
televizor" i-a provocat "fiertura aceea în
memorie".
Trecând peste orice "intimitate" trăită
la maximum, după ce caută în
horoscopul pus la dispoziţie de memoria
calculatorului, ca un mutilat pe
dinăuntru vede creierul uman manipulat
încet, dar asiduu de tehnologia
internetului, în cele din urmă mintea
omului refuzând să mai gândească, să
viseze, să iubească cu sufletul şi nu
automat, şablonizat. Printre altele află că
"nivelul de hormoni androgini din
sângele său este de zece ori mai ridicat
decât sângele unei femei" (Despre
intimitate). "Fiind excitat", creierul
rătăceşte în "labirintul fanteziilor"
(Cerceluşi) violente şi întunecate,
"populate de obiecte sexuale total
aservite voinţei sale" şi atunci, atât cât îi
mai permite fidelitatea se întreabă: "de
ce iubim femeile!?" Gândul îl duce la
"Petruţa", fata din clasele primare care
înzestrată cu puteri "paranormale", îl
salvează de la înec chiar la malul
oceanului doar prin simpla atingere a
mâinii. Trupul său bolnav şi cuprins de
febră, deodată se însănătoşeşte spre
mirarea colegilor, a "tovarăşei" şi a
medicilor care deja îl diagnosticaseră ca
fiind "tebecist".
"Devenit bărbat", dar grăbit să nu
piardă nimic din "tonul povestirilor sale"
la un moment dat devine "patetic sau
chiar lugubru", un fel de râsu-plânsul
propriei personalităţi. Schimbarea
bruscă a mentalităţii aproape firească
despre femeie, sex şi la cât de bune sunt
la pat acestea şi trecerea la celălalt
antipod: comportamentul femeii mamă-
soţie-soră-copil nu este identic "nici cât
negru sub unghie" cu lungimea anilor
prin care lăsate să se scurgă "prin venele
tinereţii", femeia fiind acum în propria
prezenţă a artistului o creaţie unică a lui
Dumnezeu. "Petruţa", "Mica negresă",
"Magdalena" etc., rămânând nada
"pentru mizerul său trup", autorul "ca un
maniac" caută sublimul.
Îl uimeşte zâmbetul femeii "obosită de
trudă, cu privire decentă cu "sânii
rotunzi" care "ghiduşi" se joacă prin
bluză şi încearcă să afle, de ce nu sunt la
fel ca fire, dacă fizic sunt în proporţie de
nouăzeci la sută...?! Cu părul negru sau
blond, castaniu sau grizonat, coadă de
cal sau zbârlit, lins sau cârlionţat, cu
privirea caldă sau rece, cu ochii măslinii
sau albaştri, negri sau verzi, pigmentaţi
sau migdalaţi, femeia "înduioşătoare"
până la jertfa supremă, ciudată în acelaşi
timp, face piaţa, întinde rufe la uscat,
face copii, conduce şi este şefă de birou.
Dorinţa tot mai crescândă a autorului de
a "întinde la uscat, pe balcon, lucruşoare
intime" şi visul de a "le atinge măcar" îl
trimite până acolo încât să-şi refuze
demnitatea şi aroganţă tipic masculină,
numai şi pentru a " se excita" el însuşi cu
"aceste mici suprafeţe" care acoperă
intimitatea femeii...
"Un mănunchi de istorii" parcă privite
"din balcon", povestirile domnului
Mircea Cărtărescu, precum memoria
calculatorului când dai click şi furi codul
unei alte persoane, îmbracă şi dezbracă
caracterul unei femei, a femeii în
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 37

general, autorul găsind în intimitatea
descoperită privelişti ce trebuiesc
cunoscute chiar dacă se trece peste codul
bunelor maniere...
Deşi "adulţii au nevoie de poveşti",
unde zânele "şi-au scurtat rochiile" sunt
convinsă că "Decameronul" domnului
profesor de limba română, Mircea
Cărtărescu captivează discipolul prin
libertatea exprimării astăzi, mâine, cu
siguranţă stând în rafturi uitate de lume,
cum altădată cărţile cu copertă roşie,
cititorul "neiniţiat" rămânând doar cu un
gust nu tocmai dulce vizavi de
intelectualul zilelor noastre "formatat"
într-o pepinieră de studenţi aproape
bolnavi psihic care şi-au găsit refularea
în dulceaţa-amăruie a sexului, a
lesbianismului sau homosexualităţii, de
ce nu prin arta scrierii şi a graficii
obscene pe pereţii vreunei şcoli. Fără
comentarii!


Poezii de Traian Gărduș

Poezia poetului
Traian Gărduș
Eva Hal us
Traian Gărduș – cunoscut poet, eseist,
epigramist, traducător și profesor de
limba și literatura engleză – încântă cu
versurile sale bine ticluite, care sunt
adesea evocatoare a personalităților și
momentelor din cercurile de scriitori și
intelectuali din România și Canada, cu
care este contemporan, poetul fiind o
adevărată enciclopedie lirică a boemei de
ieri și azi și un demn reprezentant al
acesteia.
In paginile prezente, dl. Traian Gărduș
este menestrelul versurilor dedicate
Crăciunului, precum „Seara de Crăciun”
și „Iarna canadiană”, ultima poezie
având ca motto un citat din Gilles
Vigneault (compozitor și autor de povești
și cântece quebechez, n.1928): «Mon
pays, mon pays/ Ce n`est pas un pays,
c`est l`hiver». Traian Gărduș creează
jocul de cuvinte în final : „Aceasta nu-i o
țară, e o iarnă!” / (Si totuși, cât ador
aceasta…„Iarnă”!!), în stilul atât de
binecunoscut și fermecător al său.
Poetul, dintr-o „întorsătură de condei”
creează un spirit!



Iarna canadiană
- scrisoare către amici (ovidiană) -

Motto: Mon pays, mon pays,
Ce n`est pas un pays, c`est l`hiver
Gilles Vigneault

Prevăd o iarnă grasă în zăpezi,
Pe-aici să știți, ninsorile apar
Pripit, chiar de prin luna lui Brumar.
Iar coltul ierbii, în April mai vezi.

Zăpada, vântul, gerul sunt acasă,
Iar când ninsoarea vine-n cavalcadă,
Canada-i sinonimă cu…zăpada,
Și-atunci un dor adânc de sud te-apasă.

Cum norii groși se vânzolesc în zare
Și vântul aspru iz de viscol are -
Pufoșii fulgi au și-nceput să cearnă,
La geam, repet cu cel mai rece „of”-
Precum bătrânul bard și filozof -
„Aceasta nu-i o țară, e o iarnă”!
( Și totuși, cât ador această…„Iarnă”!!)



Seară de Crăciun

În seara-aceasta cu steluțe-albastre
Și lună răspândind lumină lină
E bucurie-n sufletele noastre,
Azi, Moș Crăciun în vizită-o să vină.

Sosește-n sanie de promoroacă,
Mămica povestește-n viers duios -
Pătrunși, uităm de toate, chiar de joacă...
Doar astăzi, s-a născut Iisus Christos.

Alături, pomul e gătit frumos
Steluțe, îngeri, globuri și beteală,
Noi prea-mărim în versuri pe Christos,
Visând la sania imperială.

Dar, iată, Moșul e la ușă, sună
Și-aduce sacul său cu daruri plin
El vine după datina străbună
În casa luminoasă de creștin.

Privește bradul mândru-mpodobit
Și-ntreabă dacă sunteți buni, cuminți,
Pe lângă daruri, Moșul cel iubit
Împarte și povețe, rugăminți.
( Să ascultați de profi și de părinți!)

În seara-aceasta luminată, sfântă,
Cu brad frumos -
O, cât i-am dus noi dorul -
Copiii toți se bucură și cântă,
Colindele slăvind Mântuitorul.



La Ipotești, uimire

Pădurea din Moldova freamătă sub stele,
În muzica de aștri a nopților de jad,
Hermina peste zare și zăpezi fidele,
În chip de diamante peste sate cad.

E satul rază vie de sfântă luminare,
Vestind sosirea, pașii poetului Pribeag
Străfulgerând coroana pădurilor de fag,
Cu vorba sa frumoasă
și mângâieri solare.

Văzduhul, alb de stele, o celestă zestre,
Și-ntreaga răsuflare,
azi, se exprimă-n vers;
La Ipotești, se-adună îngeri la ferestre –
Poetul României porni spre Univers;
Cu nume sfânt,
Mihai de-arhanghel și de Vodă,
Umilul scrib Traian ți-nalță-această Odă.


noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 38


„Furtuni fecunde” de Melania Rusu Caragioiu
Cori na Luca

„Se plimbă grăbită, cu trena ei de frunze,
Se-mpiedică, frânge, răstoarnă,
Aruncă în noi cu pere pârguite,
Înșiră struguri de miere,
Încarcă, descarcă,
bogății de aur din lanuri,
Și iarăși își rotește vălurile brumate...”
(„O altă toamnă”)
Apărută la Editura ,,Cuget Românesc”
din Bârda, România, în anul 2011,
volumul de poezii ,,Furtuni fecunde” al
d-nei Melania Rusu-Caragioiu, ne
încântă de fiecare dată.
Ca o bunicuță din poveste, are
întotdeauna ascunse în buzunare câteva
surprize ca să ne răsfețe. De data aceasta,
s-a întrecut pe sine. Fiecare poezie este o
poveste, fie din „Cântecul dragostei” ori
din „Jocul vieții”. De aici aflăm că „viața
este un dans”, iar dragostea este, de fapt,
o poveste cu zâne și cai nărăvași.
Din poezia ,,Privește înapoi cu
mândrie” răzbate un frumos mesaj de
iubire și recunoștință, închinat fiicei sale:
„Privește înapoi cu mândrie
Și îmbată-te de mireasma
sfintei firimituri
Pe care Domnul a lăsat-o să-i cadă
din mână în palma ta!”
Poezia trăiește în trecut, se hrănește cu
nostalgii și aduceri aminte calde ca „supa
de fasole a vecinilor”, insigne, steaguri,
coronițe de sfârșit de an, nuci coapte, pui
fragezi, greieri, viespi, păianjeni și stoluri
de grâne. Peisajul copilăriei. („Veniți în
anotimpurile mele!”)
Descrierea cu lux de amănunte a unui
moment precis din amurgul de la țară ne
lasă pierduți în reveria locului de vis. Ce
fac norii? Dar păsările?
„Drumul ce trece prin apropiere
Se oprește un timp,
apoi pleacă meditând...”
Scaietele „din margine”, veverița „din
scorbură” și țăranul de „pe banda rulantă
a drumului” sunt personaje perfect
încadrate în atmosfera poveștii, care vă
invită să-i fiți părtași. („Spre seară”)
Îmbrăcată în „cămașa fericitului”,
autoarea se bucură de viață și se
minunează de toate splendorile ei,
jucându-se cu rime, culori și metafore
subtile: zăpada – „ploaie, de înghețate
petale”.
„Morala:
E bine să porți „cămașa fericitului”,
Dar alții nu trebuie să o vadă!”
Credința este aievea, imaginile sunt vii,
iar crucea pe cer strălucește („Cântec
mistic”):
„Ce bine-ar fi dacă pe cer
Ar exista mereu o cruce
Și-ar străluci în plin eter.”
Ne bucurăm de liniște, suntem chiar
acolo privind papucii bunicului, ce stau
tolăniți pe o parte, la taifas cu covorul, în
„După-amiaza bunicului”:
„Ce pace trăiește în cana de cafea!
În trabucul halucinant,
În halatul moale ca penele de pinguin...”
Dar câtă mișcare și zbucium
descoperim în truda frunzelor din
„Ciclică”:
„Frunzele încep să zvâcnească;
Le doare
Sunt triste,
Se aruncă din înalt”.
ori în fuga din „Ploaia divină”:
„Fug, fug mereu,
Dar ploaia fuge după mine.”
Dăruire, talent, inspirație, toate sunt
dedicate poeziei prin care d-na Caragioiu
respiră și trăiește intens:
„Nicicând tocita-mi pană
N-o înceta să scrie
Și dacă-mi luați vederea
Și vocea și-alăuta...” („Nicicând”)
Devotamentul și iubirea pentru limba
română răzbate din poezia „Testament”:
„Cu limbă de moarte vă las
Puțina-mi avere,
Rămasă prin meleaguri străine!”
Asemeni Văcăreștilor („Las vouă
moștenire: Creșterea limbei românești.
Și-a patriei cinstire”), Melania Rusu-
Caragioiu lasă moștenirea ei urmașilor:
„Dar vă las și dragostea de țară
Și creșterea ei...”
Bijuterie în versuri și suflet, volumul
de poezie „Furtuni fecunde” încântă și
invită la nostalgice reverii.
Bună lectură cititorilor si succes pe
mai departe prolificei autoare!


Sacul lui Condoiu
Prof. Dr. Paul Dăncescu


Pictor și profesor de desen, Virgil
Condoiu a făcut studii de artă la Școala
de Belearte, prin anii 1920-1925. Fusese
coleg de clasă cu pictorul Nicu Enea.
Studenți modești, sărăcuți, locuiau
împreună cu alți studenți, într-o cameră
mare a unui cămin studențesc tot
modest dacă nu foarte modest.
Virgil Condoiu era un om plin de
bunătate. Un altruist. Povestea, rămasă
în boema Bucureștilor, spunea că el, ca
student, neavând un geamantan, își ținea
hainele într-un sac lăsat mereu deschis
lângă pat. Când vreun coleg îi cerea
împrumut un ban, sau o cămașă, sau un
pantalon „ca să iasă în oraș”, Condoiu îi
spunea simplu „caută în sacul cela și ia
din el ce-ți trebuie”. Azi așa, mâine așa,
până la urmă ieșise vorba „îți trebuie
ceva, vezi în sacul lui Condoiu”. Sacul
devenise rezerva tuturor. Ajunsese obiect
de proverb! Era sacul lui Condoiu!
Cum am amintit mai sus, Virgil
Condoiu fusese coleg cu Nicu Enea la
Școala de Belearte și au rămas buni
prieteni. Așa l-am cunoscut noi, pe
vremea când locuiam în aceeași casă cu
pictorii Nicu și Elvira Enea, în Strada
Griviței Nr. 17, casa situată cam în fața
bisericii Sf. Nicolae Manea-Brutaru. Era
o casă veche cu pereți groși ca de cetate
și camere foarte mari dar nu înalte. Am
aflat mai târziu că fusese pe vremuri casa
generalului Herescu Năsturel, ctitorul
bisericii Sfânta Vineri din Str. Călărași,
unde era și mormântul Hereștilor cu
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 39

inscripția celebră a genealogiei de
familie, probabil parțial fantezistă. Ea
începea cu acel Rudolf (Radu) Herescu
de pe vremea lui Vlaicu-Vodă, căruia i se
atribuiau mari fapte de vitejie. Casa
Herescu, în care locuiam noi, se afla de
fapt în perimetrul fostei și imensei
proprietăți a familiei Stirbey, din calea
Victoriei, pe care se ridicaseră palatul
Stirbey. Mai târziu, o parte din teren s-a
divizat iar pe fiecare parcelă s-a construit
câte o casă mare, adevărate palate, dintre
care una era a familiei generalului
Florescu și alta a unei doamne Sturdza.
Eram copil cam de zece ani, din timpul
când păstrez amintirea pictorului Virgil
Condoiu. El era profesor de desen la un
liceu în București. Să fi avut vârsta cam
de 40 de ani. Condoiu era mic de statură,
vesel, mereu cu vorbe de duh, pe care le
spunea cu vocea puțin gâfâită de tutun și
de băutură . Intr-adevăr, îi cam plăcea să
bea câte un păhărel-două de vinișor. Îl
aprecia pe cel roșu. Și, cum în casa
noastră se găsea întotdeauna o sticlă de
vin bun de Panciu, ținută pentru
musafiri, că la noi în familie nu prea erau
băutori, Condoiu ne era deseori
oaspetele. Trecea în fugă să ne vadă, dar,
apoi, se întindea la vorbă cu părinții mei.
Era un pictor de talent dar nu-mi aduc
aminte să fi văzut, în copilăria și
adolescența mea, vreo expoziție
personală a pictorului Virgil Condoiu. De
la el ne-a rămas în familie o mică pictură
în ulei, o casă țărănească din
Transilvania, probabil o lucrare din
timpul studenției. Din toată colecția de
artă a tatălui meu, doar lucrarea lui
Condoiu a ajuns până la urmă la noi în
Canada.
Virgil Condoiu era un excelent
desenator. Rapid, sigur, din câteva
trăsături de condei prindea un personaj,
un tip uman, ce ne încânta pe noi, copiii.
Talent artistic avea, dar vremurile erau
de așa natură că puțini reușeau să
trăiască din pictură. Condoiu avea
familie, pentru care îndatoririle erau
grele și de aceea a preferat cariera de
profesor de desen. El era autorul unor
caiete de desen pentru elevii de liceu de
diferite nivele. Caietele sale de desen
erau foarte apreciate. Virgil Condoiu, cu
modul său simpatic de a fi, avea legături
sufletești de mare finețe cu tineretul, cu
copiii. Din munca sa de dascăl de desen
la școală, împreună cu munca soției,
reușise să-și facă o casă în cartierul
Domeniilor, pe strada Sandu Aldea. O
vilișoară modestă.
Trecuse o lungă perioadă de timp fără
să ne mai vedem. In 1941, fusese
concentrat și a plecat pe front. A
înfruntat grozăviile războiului. Mai
târziu am aflat că s-a pierdut pe undeva,
prin stepele îndepărtate ale Rusiei. Așa
au pierit nenumărate valori umane, mai
mari sau mai mici, tineri sau mai în
vârstă, oameni cu diferite nivele de
cultură, intelectuali sau oameni simpli,
orășeni sau țărani, toți acei militari
morți pe front pentru o cauză care până
la urma a fost, - Vai!, pierdută. Nu numai
pierdută, dar chiar și inutilă. O moarte
tristă și zadarnică, care astăzi nu este
onorată în public nici măcar cu o aducere
aminte.
Ai mei l-au regretat. Și noi la fel, cei
care între timp crescuserăm și eram
studenți la rândul nostru. Fiul său, din
câte îmi aduc aminte, mai târziu, era
printre studenții mediciniști, sau printre
tinerii medici, cu mai mulți ani în urma
mea. Viața ne-a rătăcit, ne-am pierdut.
Veniseră acele vremuri cumplite de după
terminarea războiului, vremurile
ocupației militare rusești, care nu au fost
nici pe departe o glumă, acele vremuri de
care, astăzi, ne aducem aminte nu cu
tristețe, ci cu durere. Cu groază!


Poezii de Eva Halus

Pictorul-poet, poetul-pictor
sau Eva Halus
Trai an Gărduș
Motto: Ut pictura poesis (Horațiu)
Nu sunt puține cazurile în care natura,
Dumnezeu, au îmbinat, în mod fericit,
întru aceeași persoană două daruri alese;
pictura, apetitul culorilor cu cel al
cuvintelor, căci și cuvintele au viața lor,
vibrația lor emoțională, de neuitat.
Sper că și domnișoara Eva Halus este
beneficiara acestui privilegiu divin ca să
fie, în egală măsură și poetă și pictor –
desigur și reciproca este valabilă, având
rezultate notabile în ambele domenii
(vernisaje, lansări de carte etc.)
Eva Halus este și un sensibil critic de
artă, comentator avizat de prin sălile de
expoziții, dovadă numeroasele cronici de
specialitate semnate în gazeta „Accent”.
Poeta în discuție a debutat editorial în
anul 2012, cu volumul „Fragments”, cu
ilustrații, sugestive, de autoare ca și cel
care va ieși, în curând, de sub tipar,
intitulat „Of Me and You”, lansarea
căruia va avea loc în luna februarie sau
martie (iată că și primăvara se numără
poemele!)
Poezia sa este una intimistă, tipic
feminină, fără însă a abuza de un
feminism exacerbat.
Ea folosește multă culoare,
muzicalitate, contrare precise – elemente
picturale deci, dar și muzicalitate –
adesea abordează și versul clasic – ritm,
rimă, ținând cont de precizarea lui Paul
Verlaine, „De la musique avant toute
chose”. Tematica sa predilectă fiind
dragostea, e și firesc (vârsta), caută un
amor discret, îmbibat cu multe nuanțe
lirice.
De altfel, cele trei poeme aici alăturate,
credem noi, ilustrează plenar această
idee. În plus, ele sunt și de strictă
actualitate, celebrând iarna și sărbătorile
de iarnă, sfintele sărbători, încât ne par
trei flori mirifice – garoafe, roze,
crizanteme – cu poezia lor.
În concluzie, Eva Halus aidoma altor
poeți (poete) români ilustrează cu vervă
vechiul adagiu „Anch'io sono pittore” (și
poetă, adăugăm noi), alături de nume
cunoscute ca Margareta Sterian, Nichita
Stănescu, Ion Popa – Argeșeanu , colega
noastră Carmen Poenaru sau actorul
Mircea Șeptilici.
Ei toți merită prețuirea noastră fie și
pentru meritul de a ilustra magistral
adagiul de mai sus.
Toate cele relevate aici, cât și altele
care s-ar fi cuvenit a fi detaliate ne fac
să-i așteptăm cu mult interes viitoarele
sale cărți de poezie. Succes!

noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 40


Tangente

Mimează apusul
Și pașii se vor pierde
Pe plaja Teniferei
Portocale purtând în noapte
Mimând sorii cu miros de citrus
Desfăcuți în șoapte de urări
De Sărbători de Sfinte Datini.

Tangențial cu tine
Sânt eu, Isus,
Și ne-ntâlnim purtând în inimă
Lumina pe lume, în ceasul spus.
Vasul de aur
Lăcașului ființei
- lui Émile Nelligan -

Aplecată asupra mea
Pictez în minte vasul de aur
Ce-l țin de două toarte
Cu mâinile împreunate pe corp.
Îi văd crestăturile marginilor
Pe care s-au plimbat valurile,
Îi văd transparența cu care a existat
Și crăpăturile pe care timpul și separările
le-au marcat.
Aurul vechi, nespus de vechi și lucitor,
Fixat între coapse și șolduri,
Cu două guri pentru a-l face lumii fecund
Este vasul de aur
din gândul unui om de cuvânt.
El a fost plimbat în multe ere,
În el s-au picurat cuvinte frumos alese,
Lanțuri de metafore
și dantelării de gene,
Din el s-au născut copiii.
Azi îl țin și eu de toarte:
Vasul de aur, trecut din neam în neam
Protejat de rozarii înalte.
Ultima poezie de toamna
(Emoție de toamnă)

În val de vremi, valurile trec:
păreri de toamnă
Văzut-am verde cât de-o palmă,
Dar e-o frunză roșie ce pleacă
Complementar pe fața-ntoarsă
A soarelui ce-anină
Aura-i palidă, cețoasă.
Și într-o clipă ultimele giuvaere
Cazând în vânt, în dansul mut
Până când ultima sclipire piere
Lasă în urmă o lume desfrunzită
Ce își așteaptă rândul,
Singură și goală
Oprită-n calea iernii ce-o să are
Câmpiile cu albe-ogoare,
Iar ea se va așterne sclavă,
Fără de podoabe,
Înfriguratei ierni și-a ei povară.
Nimic n-o mai indemnă
Să stea falnică și trează;
E doar un abandon
În somnul de sfârșit de drum.
Și-a doua zi, la deșteptare
Copiii vor vedea neaua cum cade
Și toate drumurile doamnei toamne
Albite de uitare.

Cenaclul Eminescu creşte
Li vi a Nemţeanu)

Vin sărbătorile, sfintele Sărbători ale
Naşterii Domnului şi ale lui Bădica
Traian. Ni se umplu sufletele de bucurie
şi casele de bunătăţi tradiţionale, pe care
fiecare gospodină le pregăteşte după
secretele ei proprii, dar şi ale părinţilor
care le-au transmis.
Vin sărbătorile cele sfinte, dar până la
ele ne pregărim şi spiritul, să dăm şi să
primim ce e mai pur în noi, poezia şi
harul celor dăruiţi cu boaba de talent ce
încolţeşte şi luminează calea înspre
frumos, mai înainte de cea a bine
miroaselor bucate.
In acest sens, cercul nostru literar,
Cenaclul Eminescu, Cenaclul Peniţei
deci, s-a întrunit -ca în fiecare lună- şi în
aceste ultime două luni, dar cu râvnă mai
mare.
În 21 noiembrie ora 18, un grup de
peste 30 de auditori a umplut sala de la
etajul 6 a Asociaţiei Culturale Române de
la Centrul Comunitar din 6767 CDN,
nerăbdători să asculte un poet nou venit
în lumea noastră. E vorba de
D.H.Silvian, care a prezentat o scenetă în
dialog între un bărbat şi o femeie,
intitulată „Conversaţie – cuvinte dulci,
vorbe flămânde”, care într-o noapte se
caută şi se resping de la început până la
sfârşit pe linia unui fir de telefon.
Originalitatea subiectului şi a prezentării
lui de către autor, cu vervă şi umor, şi cu
ajutorul vocii foarte feminine a poetei
Carmen Ionescu, a declanşat un ropot de
aplauze.
Poeta Livia Nemţeanu a citit apoi un
grup de poezii stranii, printre care : Am
fugit din moarte, Miraj, Suntem
nemuritori, Strigoaica, din care cităm
prima strofă :
Ce curios bate vântul printre stele !
Îmi legăn capul pe frunzele care zbor
Şi mă mir :
ce curios bate vântul printre stele!
Parcă-ar fi răsuflarea ta
între ochii mei închişi.
Publicul a rămas câteva secunde în
tăcere, ca după o taină care a trecut prin
sală, şi apoi comentariile au curs cu
uşurinţă.
La 12 decembrie s-a întrunit cenaclul
„de Crăciun”. Poetul Ionuţ Leonard
Voicu s-a prezentat cu un grupaj de
poezii inedite, într-un stil total diferit de
cele publicate în cele două volume ale
sale : Zori de zi, Singur şi departe.
Stilul scurt, concis, lapidar şi plin de
simboluri a încântat sala. Iată un scurt
extras : „Aferente / două tangente / unite
în timp / eu sunt acelaşi / iar tu / nu te
schimbi.”

Părintele Radu Roşcanu a încheiat
amurgul acestei zile plină de spiritul
sfintelor sărbători, explicând rosturile şi
sensurile vizibile şi invizibile dintr-o
icoană orientală a Naşterii Domnului, pe
care a adus-o cu sine pentru a o arăta
tuturor.
Explicaţiile docte ale părintelui Radu
Roşcanu fac referire la Vechiul şi Noul
Testament, cu citate din prooroci şi
evanghelişti. Aflăm, printr-un interesant
citat din profeţia lui Isaia –la care
iconografia de Crăciun din toate
timpurile şi din toate ţările se referă- că
„Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul
ieslea domnului său, dar Israel nu Mă
cunoaşte, propriul Meu popor nu Mă
pricepe” (Isaia, 1, 3.) Interesant este că
e vorba de o profeţie.
Iată un citat din descrierea icoanei :
„Să privim icoana. Domneşte într-însa
pace şi armonie. Stelele sclipesc.
Stâncile se deschid pentru a-L primi pe
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 41

Creator. Animalele sunt paşnice.
Păstorii împărtăşesc bucuria lor cu
îngerii. Magii vin bucuroşi la Adevărul
descoperit lor de stea. Sus la mijloc e
sugerată matricea cerului. Din ea
ţâşneşte o rază. „Eu sunt lumina lumii
... cei ce mă vor urma vor avea lumina
vieţii.” (Ioan, 8,12)
Şi aşa mai departe, cuvântul părintelui
Radu Roşcanu a fost plin de înţelepciune
şi învăţăminte.
Cu această tainică întâlnire spirituală,
încheiem anul de graţie 2013 al
Cenaclului Eminescu.


Poezii
Ana Maria Gibu
3



amintește-mi


am fugit cu sufletul tău rătăcit
într-o noapte
folosindu-l pe post de cort
prin deșertul negru al minții
acum este prăfuit
puțin șifonat
dar e bine...
mai poate fi așezat peste inimă
ca un șal zdrențuit de sentimente mute
nu mă învinovăți
că nu te-am luat cu mine
în călătoria spre alte adâncuri
te-am dus sub candelabre în flăcări
dansând
dimineața ai devenit
rafale de vânt

nu mi-ai amintit să ți-l înapoiez
era palid și tușea de ceva vreme
răcise în peșterile
sanatoriului de sub pământ
a evadat când savuram
ultima brioșă cu ciocolată
l-am găsit agățat în hățișul
de vorbe
aruncate aiurea

pot să-ți înapoiez sufletul
l-am peticit cu dragoste
și este ca nou


azi

trec de inima mea
călcând printre cuvinte
fără să le ating
la capăt de pustiu
toate vin aproape
vor ordonate după cum au sosit
pentru a evita orice încurcătură
folosesc alfabetul…
amintirile
boboci
cruzi
descătușându-se
emană
frumusețe...

gata
hai că ne vedem și mâine

într-un colț
poezia râde
sunt dorul din plânsul rostogolit


dar de decembrie


m-ai găsit unde-am rămas
cu o iarnă în urmă
inventând jocuri
din culorile lui noiembrie
rătăcite sub alb
cel mai bine îmi ieșeau
combinațiile de roșu
chiar dacă pentru puțin timp

privirea am lipit-o de albastrul
care cobora din când în când
să fie mângâiere
cât treceai însingurat
pe sub plopii încărunțiți
acolo unde dansam amândoi
valsul uitării

am complotat cu norii
cu luna
cu umbra
să te-nsoțească în ceasuri mohorâte
până și timpul și-a reprogramat zborul
în ritmul tău

am revenit
ascunsă în vise
dincolo de fereastra
care luminează noaptea
pregătită să împart necuvintele
rog gândurile mele
să adune din strălucirea fulgilor
liniște
frumusețe
iubire
le pun centura de siguranță
și le dau drumul...

acum știu
ce sunt
ce ești
unde suntem
când scriu
pentru cine...


decembrie iară...


se cuibăresc în mine
visele
speranța
iubirea
ca într-o scorbură încălzită
umbre în zorzoane
trec zgomotos
ademenindu-le...

croiesc din cuvinte
poteca spre înainte
amurgul treaz
mă înfășoară în alb
și îmi șoptește
că pot pleca

ies să vă caut
lăsați ușile deschise

noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 42


Poezii
Leonard Ionuț Voicu

NEPOFTIŢI LA MASĂ

aud
fulgii sezonieri
ropotind
la fereastra
sufletelor
înrădăcinate
în acest
pământ
negru frumos.
Într-o
dumbravă roşie
mai sunt
narcise
de culoarea
ghioceilor,
răsar
mugurii speranţei.
Plăpânzi,
dar...
din ce în ce
mai mulţi.
Un neam,
o limbă,
o ţară.

ZI DE IARNĂ I

E devreme!
Ninge cu fulgi mari
pe scheletul
voinţei mele
deznădejdea
supărarea
tristeţea
o da
tristeţea
nu mă lasă
să văd
crengile albite
ale copacilor
doar negrul
maceraţiilor.

Ninge cu fulgi mari
copii cântă colinde
prin autobuze.

Am masa la fereastră
la radio
o ultimă de clasă
mă chinuieşte:
On va s'aimer encore
On va s'aimer encore
mă apucă...

Un al doilea
are vocea
acoperită de pian.

Al treilea...

- Madame
Este vreo zi de
doliu naţional
şi nu ştiu ?
Enyway...
Ce post este acesta ?
Nu de alta,
dar vreau să fiu sigur
că nu am să-l sintonizez
niciodată.
Merci !
Clătita a fost excelentă !

Celelalte dame mă privesc mirate
EU sunt
cel care
nu apreciez... nu înţeleg.

O antichitate se ridică
tricoul uzat... decolorat
îi ascunde doi saci goliţi
ce-i atârnă de piept.
Sfârcurile trebuiesc căutate
la fundul sacului...
privesc spre podea.

Ninge cu fulgi mari
zăpada alunecă
de pe acoperişurile caselor
iar eu...
mă grăbesc
să plătesc
apoi gândesc
mă răzgândesc.
Cafea ?
Oui Madame !

Răcoarea dimineţii
urcă pe spatele
şi umerii
mă apasă.

Tu nu mai eşti caldă
eşti altfel...
eşti zăpadă.

Cerul s-a lipit de acoperişuri
vrea să ne şoptească
la ureche.

Ninge cu fulgi mari
Mugurii sunt rari.


ZI DE IARNĂ II

Ninge cu fulgi mari
nuferii visărilor
şi al alinărilor

mamele-şi îngroapă
pruncii
fii îşi omoară
taţii
noi ne vindem
fraţii

ninge cu fulgi mari
cu gaze lacrimogene
invidii cancerigene
războaie obscene
greve
gangrene

norii sunt aproape
zgârie egourile
infatuaţilor
se destăinuie
moderaţilor

ninge cu fulgi mari
albirea păcatelor
uitarea adevăratelor
dosirea întunecatelor

azi
fulgi tari ca nucile
ne lovesc răscrucile
gerul nu se lasă
e la el acasă.

IERI (Zodiac)

Tu stai
visezi plecată
tot acasă
şi cerul
nu-i albastru
e un nor
iubirile
îţi joacă
iar o farsă
dar tu surâzi
şi iar învingi...
un bun săgetător.

1 IANUARIE

Prima zi
singură
într-o singurătate
de alte zile
unice
irepetabile
separate
precum
sufletele noastre

solitare

paralele

lupta continuă
timpul îşi vede de drum
vieţile trec
singur şi fum.

noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 43

Pense comme le vent! – III –
Christina Callimachi
Traduction du roumain par Wladimir Paskievici
« Pense comme un chien! »

Je rencontre le moine-chef sur un des
sentiers gravelés blanc-gris. Il s’arrête,
me regarde droit dans les yeux et me
demande:
- As-tu compris?
- Qu’est-ce qu’il fallait que je
comprenne?
- L’assassinat de Bouddha, dit-il
brièvement.
- Je n’ai rien compris.
- Il ne fallait d’ailleurs pas.
- Pourquoi pas? je demande, toute
perplexe.
- Ce qu’il fallait comprendre (peu l’ont
fait) se situe au-delà des mots, du temps
et de l’espace.
- Je m’en fiche de l’assassinat de
Bouddha, je m’entends dire.
C’est à son tour de s’étonner.
- Aujourd’hui, je ne me fiche que des
chiens.
Il éclate de rire et disparait aussitôt sur
le sentier blanc. Peu de temps après, je
me dirige de nouveau vers le plateau
avec les bêtes. Le moine guide me
montre un nouveau repère: « Quand le
soleil sera là… etc. »
- Je sais, je sais, je réponds.
Je me place directement sous l’arbre
nain. Les chiens paraissent endormis
mais, de temps en temps, l’un d’entre
eux s’élance comme un fou pour ramener
quelque chèvre égarée. C’est tout. Je me
sens calmée et, assise en dessous du petit
arbre, je commence à prendre des notes.
À l’heure convenue, apparaît le moine
guide de bonne humeur.
- Eh! Comment ça a été aujourd’hui?
me demande-t-il joyeusement.
- Pareil.
- Et que penses-tu faire?
- Rien, je réponds maussade, je ne
peux rien faire.
- C’est parce que tu as une
weltanschauung restreinte.
- Et comment devrait être ma
conception du monde en cette occasion-
ci?
- Tu devrais penser comme un chien!
- ?
- Et ce n’est même pas difficile de
penser comme un chien, dit-il, c’est
beaucoup plus difficile de penser comme
un arbre, une pierre ou comme le vent.
- Et comment puis-je penser comme
un chien? je m’entends demander,
gênée.
- Je vais t’aider.
- Tu as le droit?
- Maintenant oui, j’ai le droit.
- OK. Mais est-ce que je peux te poser
une question? je lui demande.
- Certainement, n’importe laquelle.
- Tu utilises des mots rares,
inhabituels, qu’est-ce que tu as eu
comme éducation?
- J’ai un doctorat en philosophie et un
autre en mathématiques.
- Ah! Mais alors… qu’est-ce que tu
cherches ici?
- La même chose que toi, répond-il. Et
il reprend:
- As-tu regardé avec attention la
construction?
- Oui.
- Au design?
- Oui.
- Le projet a été réalisé par un grand
architecte, en résidence.
- Qui?
- Cela, je n’ai pas le droit de te le dire,
sourit-il. Notre programme est interactif,
nous invitons beaucoup d’écrivains, des
poètes, par exemple nous allons inviter,
toutes dépenses comprises, une des tes
compatriotes, Mme C. qui habite à
Montréal.
- Ah! Je la connais, nous sommes des
amies.
- Je l’ignorais.
- Il existe beaucoup d’écrivains
roumains, dis-je. J’en connais un, très
intéressant, qui habite à New York et qui
aimerait beaucoup écrire ici, comme
d’ailleurs plusieurs autres de Roumanie
même.
- Lorsque nous descendrons au
bureau, tu me donneras leur nom.
- D’accord, dis-je, pour ajouter ensuite,
mais est-ce qu’on écoute de la musique
ici?
- Quelle sorte de musique?
- Classique.
- Certainement, il y a un groupe de
moines mélomanes qui va aux concerts,
à San Francisco.
- C’est bien, dis-je.
- Et maintenant, revenons aux chiens.
- Revenons aux chiens, murmurais-je,
sans aucun enthousiasme.
- Ces chiens sont appelés « chiens de
labeur », ils ont une tâche bien établie.
- Oui, je sais, garder les moutons et les
chèvres.
- Eh bien! Ils vont se laisser approcher
d’eux lorsqu’ils vont penser que tu es un
mouton.
- Montre-moi comment faire! je lui
demande toute perplexe.
Le moine se fond parmi les moutons et
les chèvres qui paissent paisiblement,
ensuite commence à marcher à quatre
pattes vers le précipice et, tout de suite,
un des chiens vient le rejoindre et le
pousser en arrière. Le chien reste
tranquille lorsqu’il nettoie les chardons
de sa fourrure.
- Peux-tu faire la même chose? me
demande-t-il.
- Je crois bien qu’oui.
Sur le chemin du retour, je lui
demande:
- Mais dis-moi, s’il te plait, comment
pense le vent?
Il ne me répond pas, il sourit
seulement...

« Pourquoi les moines doivent-ils
garder le célibat? »

Arrivés dans l’enceinte du Monastère,
je demande à tout hasard:
- Pouvons-nous bavarder un peu, j’ai
un million de questions à poser pour
lesquelles j’ai besoin de réponses pour «
hier » comme disent les Américains.
- Certainement, surgit la réponse, suis-
moi.
Nous atteignons un endroit interdit
aux apprentis, une grosse pancarte
indique même « Off limits! ». Pour
l’instant, on ne distingue rien, sauf un
sentier qui tourne en spirale autour de la
montagne, ensuite apparaît
brusquement un bâtiment assez moche
et bizarre, un hémisphère de couleur
foncée.
- C’est le Pavillon, dit sèchement le
moine accompagnant. À l’intérieur, se
trouvent des tables confortables et des
chaises basses, tandis que la vue est
panoramique à 360 degrés.
- Je dois regarder d’abord, je lui dis du
même ton, en refusant de m’asseoir à
une table avant d’embrasser de la vue cet
endroit dans son ensemble.
Le Pavillon est un immense hexagone;
de là, l’océan, les rochers et le Big Sur se
distinguent clairement, comme de
l’avion. Le côté opposé à l’océan est pris
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 44

par des montagnes d’une beauté
sauvage, tandis que des vautours d’une
grandeur démesurée tournoient du côté
des montagnes.
- Oh! dis-je, c’est spectaculaire!
- En effet, répondit le moine.
Maintenant, pose-moi tes questions,
m’encouragea-t-il.
Sur ce, une jeune asiatique, souple,
nous amène trois récipients et une sorte
de petit-pains. Sur la table, se trouvent
des assiettes, des verres et des tasses.
- Je ne pense pas que tu devrais
prendre du vin avec cette chaleur,
m’avertit le moine.
- Tu plaisantes, je riposte, cette vue
mérite d’être célébrée avec au moins un
verre de vin rouge. Je ne peux pas boire
du thé ou manger du yaourt en regardant
l’océan...
- Fais comme tu veux, fit le moine
résigné.
- Parle-moi du célibat : pourquoi les
moines doivent-ils garder le célibat?
- Si tu avais lu un peu de philosophie
bouddhiste, tu n’aurais pas à poser une
telle question.
- Au contraire, dis-je, je veux savoir.
- Bon, dit-il. Je parlerai de moi lorsque
je toucherai ce sujet.
- OK.
- Tout le souffle de la Planète Terre, je
me réfère particulièrement aux
civilisations occidentales, a avalé la
pilule du « grand amour » et du «
jusqu’à ce que la mort nous sépare »,
n’est-ce pas?
- Oui, dis-je, en voulant ajouter une
citation de Borges sur l’amitié.
- Oh non! n’utilise plus cette citation,
elle devient répétitive.
- Je regrette, dis-je un peu contrariée.
- Allons examiner un peu le sens de l’«
amour », pour nous, ici, en Occident.
- Ce n’est pas ça ce que je veux
entendre, c’est la théorie bouddhiste!
- D’accord, mais je dois commencer
ainsi, autrement tu ne vas rien
comprendre.
- OK. Le sentiment de l’amour, tel
qu’on l’entend en général, est généré par
une partie atavique du cerveau que nous
avons « en commun » avec les animaux.
Rien particulièrement noble ou élevé,
c’est l’espèce qui demande à se
reproduire. Je parle de l’amour-
possession, de l’amour-blocage. Il suffit
de te citer de mémoire José Ortega y
Gasset qui disait que l’âme de la femme
tend à vivre sur un axe d’attention
unidimensionnelle qui est fixé à chaque
époque de sa vie sur un seul sujet. Pour
l’hypnotiser ou pour la rendre
amoureuse, il suffit de capter ce rayon
unique d’attention. Je ferme ici la
citation reproduite de mémoire.
- Et comment c’est chez l’homme?
- Dans le psychique de l’homme se
trouvent toujours plusieurs épicentres.
L’axe attentionnelle est multiple. Un acte
psychique est d’autant plus violent qu’il
est placé plus bas sur l’échelle de l’âme,
plus proche du mécanisme corporel
aveugle, plus loin de l’esprit.
- Et qui parle maintenant, toi ou
Gasset?
- Toujours lui, à travers moi.
- Et alors? je lui demande.
- C’est pour cette raison qu’on a besoin
du célibat. Je t’en prie, continua-t-il, ne
prend pas un deuxième verre de vin,
prend un thé ou, si tu veux, je peux te
commander de l’eau minérale.
- Merci, dis-je, en le regardant de
travers.
- C’est l’heure du repas, m’annonça-t-
il.
- Et quand est-ce que je partirai pour le
campus d’en bas?
- Aucune idée, répondit-il sans aucune
autre cérémonie.

(À suivre)


Agaguk ( XV )
Roman de Yves Thériault. Traducere din limba franceza de Ortansa Tudor
Ilustraţiile după Siasi Irgumia, adaptate de Raluca Pilat


tigmierpak – avionul
Când zăpada dispăru, iar tundra începu
să înverzească şi să înflorească pe ici-colo,
când iurtele luară locul iglurilor, Pasărea
Mare a albilor se aşeză pe o suprafaţă
uniformă, aproape de sat.
Ramook auzi uruitul celor două
motoare.
Puse oamenii în alertă şi, când avionul
cobora făcând un viraj asupra aşezării de
iurte, el se afla în fruntea tribului său
aşteptând, ca de obicei, cu faţa impasibilă.
Din avion coborâră patru poliţişti. Cu ei,
încă doi oameni pe care Ramook nu-i putu
identifica. Aceştia purtau haine de-ale
albilor, dar aveau un aer deosebit.
Erau, se pare, judecând după aspectul
lor, cei mai mari şefi, mai mari decât
poliţiştii.
Şase oameni.
Curajos, Ramook îi privi venind.
Henderson era îngropat departe. În mod
cert, nu se vor duce să scormonească toată
tundra. Şi apoi, cum să mai descoperi şi să
recunoşti după atâta timp un cadavru?
Singurul trădător periculos, Ayallik, nu
se mai afla pe această lume. Ramook însă
era teafăr şi se simţea bine.
Unul dintre ofiţeri purta, pe braţ, cu
două galoane mai mult. Ramook ştia ce
înseamnă asta: el va vorbi pentru alţii. El
va da ordine.
– Ramook?
Va să zică era cunoscut atât de departe!
Un larg surâs copilăresc destinse faţa
eschimosului. El aruncă o privire spre ai
săi... remarcaseră marele respect ce i se
acorda şi, în primul rând, Ghorok
vrăjitorul.
– Cunoaşteţi şi voi numele lui Ramook?
- întrebă acesta.
Poliţistul stătea în faţa grupului nou
venit. Oamenii lui se aflau ceva mai în
spate, deoparte. Cei doi albi erau îmbrăcaţi
în parkasuri lucitoare.
– Cunoaştem numele lui Ramook,
răspunse poliţistul. El pocni din călcâiele
cizmelor, privind la Ramook de sus.
– Eu sunt Scott, zise el. Vrem să-ţi
vorbim.
– Tu eşti şeful? – întrebă Ramook.
– Da, eu sunt şeful oamenilor de aici.
Arătă spre grupul de poliţişti şi spre cei
doi albi.
Ramook se frecă pe bărbie cu mâna.
Părea îngrijorat. Deci şefii nu erau cei doi
albi. Atunci cine erau aceştia?
– Dacă tu eşti şeful, zise Ramook, poţi
veni să vorbeşti cu şeful. Dar ceilalţi vor
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 45

rămâne aici. Şi preciză – atât ai mei cât şi
ai tăi.
Poliţistul Scott era înalt, chiar mai înalt
decât Henderson. Mai înalt decât toţi cei
cu care venise. Tânăr, cu ochi întunecaţi
pătrunzători şi gura mică. Vorbea foarte
bine eschimosa şi se părea că le cunoştea
obiceiurile. Ştiuse să se prezinte aşa cum
trebuia. Ramook era tulburat. Îl cuprinse
frica, dar avu grijă să nu se observe nimic
din ceea ce simţea. Se înclină, dar numai
atât cât să nu pară servil şi, cu un gest, îl
invită pe poliţist.
– În iurta mea.
Scott îl urmă şi cei doi bărbaţi se
îndreptară singuri spre locuinţa şefului.
Înăuntru, eschimosul luă loc pe o piele
de ren şi aşteptă. Scott se aşeză în faţa lui,
dar rămânea tot atât de mare, de
impunător. Ochii săi susţinură privirea lui
Ramook care, în cele din urmă, îşi întoarse
capul.
– Anul trecut, începu omul legii, noi am
trimis aici un poliţist pe nume Henderson.
Ştim că a ajuns, întrucât un avion l-a văzut
de sus intrând în satul vostru. Mai ştim că
nu s-a întors în sud. Unde este el?
Ramook miji ochii.
– Cum să ştiu eu.
Scott se încordă.
– Ştii asta, Ramook – şef de trib.
Henderson a venit aici să ancheteze
moartea unui traficant alb. Noi suntem
aproape siguri ca albul a fost omorât aici şi
că, în plus, voi l-aţi omorât pe Henderson.
Vă dau termen până mâine să mi-l predaţi
pe vinovat.
Ramook simţi cum îl apucă furia. O furie
rece, o furie de şef ofensat.
– Eu mă aflu în ţara mea, zise el.
– E adevărat. Dar cine face legea?
– Tu.
– Atunci tu te supui legii mele.
– Eu mă supun cui vreau, spuse Ramook
zâmbind răutăcios. Ascultă, adăugă el cu o
voce seacă, câţi sunteţi voi? Şase... Ei, află
ca noi suntem cincizeci.
Scott se ridică. Zâmbi la rândul său. Îl
privea pe Ramook de la înălţime.
– Tu crezi că vei câştiga? Vor veni alte
avioane, unul după altul. Dacă vom avea
nevoie de o sută de oameni, o sută vor veni
şi veţi fi exterminaţi. Dar admiţând cazul
că nu ştiţi sau că veţi învinge, unde veţi
merge să schimbaţi pieile, să luaţi gloanţe,
puşti noi, ulei pentru lămpi? Şi firul pentru
plasa voastră... Spune. Acum, când voi nu
mai ştiţi să împletiţi plasă din babiş, de
unde veţi lua sfoară gudronată?
Ramook, cu capul în jos, nu zicea nimic.
– În seara aceasta, femeile voastre ne vor
pregăti o masă, iar noi vom dormi în
Pasărea Mare, la adăpost de gloanţele
voastre. Dacă unul dintre voi se va apropia,
va fi împuşcat. Trebuie ca mâine dimineaţă
vinovatul să vină pentru a se preda.
– Şi dacă nu va veni?
– Am şase oameni, gloanţe, şi timpul
înaintea mea. Ştii tu cine sunt cei doi albi?
Cei care nu sunt poliţişti.
– Nu.
– Ei sunt savanţii noştri. Vrăjitori mari.
Au adus nişte cutii magice, lunete pentru a
afla trecutul, cu care vor citi ceea ce nu se
vede. Vor căuta peste tot în sat. Dacă a curs
sânge într-un loc, ei vor afla deîndată. Vor
putea spune al cui a fost acel sânge. Vor
găsi resturile omului ars şi vor şti dacă
acestea vor fi resturi de alb sau de inuk.
Vor cerceta tundra, ajutaţi de polițiștii mei,
şi vor găsi chiar urmele invizibile ale unui
cadavru. Vor săpa în muşchi. Vor putea
spune din ce puşcă a ieşit glonţul care l-a
ucis pe Henderson şi chiar ziua şi ora când
glonţul a fost tras. Eu nu am nevoie decât
de criminal. Când cei doi magicieni ai mei
vor termina, eu oricum voi lua vinovatul cu
noi...
El se aplecă uşor îngăduitor.
– Tu ştii asta, Ramook. Albii sunt
puternici şi abili. Au mari magicieni. Ei
vorbesc de la distanţă, zboară în aer, vă
fixează chipul pe hârtie, ştiu tot şi ghicesc
tot. Ceea ce nu ghicesc ei vor ghici vrăjitorii
lor pentru ei. Crezi tu că poţi câştiga
împotriva noastră?
În acea seară, după ce albii au mâncat şi
s-au retras în Pasărea Mare pentru a
dormi, Ramook şi-a convocat bătrânii în
iurta sa. El le povesti ceea ce îi spusese
Scott. Când termină ceea ce avusese de zis,
Ramook murmură cu o voce neliniştită:
– Nu ne rămâne de făcut decât un singur
lucru.
Nimeni nu spunea nimic. Lumina
fumegândă a lămpii făcea să le lucească
feţele uleioase impasibile cu ochii pierduţi
în orbitele înguste, încruntate.
– Trebuie să-l predăm pe Agaguk, zise
Ramook.
– Pe fiul tău, făcu Ghorok.
– Da.
– Să-l predai albilor?
– Da. Pe el sau pe mine. Întrucât eu sunt
şef, am dreptul să-mi salvez capul.
Toţi se retraseră, rămase pe loc doar
Ghorok.
– Du-te imediat, zise Ramook. Du din
partea mea această puşcă lui Agaguk. Cred
că îi mai place şi acum. Când te vei
întoarce, îl voi denunţa poliţiei.
El întinse lui Ghorok arma cu care îl
împuşcase pe Henderson.
– Mâine trebuie să predai vinovatul?
– O să-i fac să aştepte întoarcerea ta. Voi
găsi nişte motive. Pleacă tiptil, ocoleşte
mult şi revino imediat! Nu vreau să se ştie
că ai plecat la el.
Când plecă Ghorok, nimeni, nici chiar
poliţiştii din avion, nu-i observă dispariţia.
După ce a mers toată noaptea, la
sfârşitul zilei următoare a sosit la iurta lui
Agaguk. Abia putea să se ţină pe picioare,
într-atâta alergase, având şi a doua puşcă
pe umăr, cea pe care Ramook i-o trimitea
în dar lui Agaguk – sarcină ce trebuia să fie
dusă bine la îndeplinire.
Îl primi Iriook.
Era singură. În ajun, Agaguk pornise
spre sud, zicând că văzuse nişte păsări
mari ce zburau într-acolo. Trebuia deci să
lipsească două zile.
Iriook nu-i pomenise nimic lui Ghorok
despre asta. Ea îl privi pe noul sosit rece, în
picioare în faţa iurtei, barându-i intrarea.
– Vin să aduc un dar, zise Ghorok.
Iriook nu spuse nimic. Rămase locului.
Ghorok îi întinse puşca.
– Ce este asta? – întrebă Iriook. Cine
trimite această puşcă?
– Ramook.
– De ce?
– A zis că i-ar face o bucurie lui Agaguk.
N-a venit niciodată aici să vadă cum trăiţi.
Vrea să-şi ceară iertare. Va veni în curând
la voi, dar înainte a trimis acest dar pentru
Agaguk.
– Este o puşcă veche.
– Da.
– Ramook ţine foarte mult la ea. Iată de
ce i-o dăruieşte fiului său.
Iriook privi neîncrezătoare.
– Agaguk nu este aici.
– Va reveni?
Ea ezită un moment, apoi crezu de
cuviinţă să adauge:
– Poate mai târziu, nu ştiu.
Ochii lui Ghorok sclipiră, Iriook schiţă
un zâmbet strâmb, dispreţuitor.
– Ştiu să trag şi eu, zise ea.
Întinse mâna în spate căutând în iurtă şi
îşi scoase puşca.
– Sunt înarmată. Ca un bărbat.
Ghorok ridică din umeri. Pentru o
femeie nu merită să rişti. Pentru un urs
alb, trei foci abia prinse, poate, dar pentru
o femeie... Aruncă puşca lui Ramook la
pământ.
– Am adus darul. Nu mai am ce face aici.
– Nu pot să-l iau.
– Vei putea foarte bine.
Ghorok întoarse spatele femeii şi se
îndreptă repede spre râu. Iriook îl văzu
intrând în apă, bălăcind cu mâna în
căutarea unui peşte. Scoase triumfător un
păstrăv cu spatele gros şi ţopăi de bucurie
că-l prinsese.
– Vezi, strigă el, nici măcar nu ţi-am
cerut să-mi dai de mâncare.
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 46

Aşezat pe malul noroios, devora peştele
crud, ştergându-şi cu dosul palmei sângele
ce curgea din măruntaie, mânjindu-şi
bărbia. După ce se sătură, se ridică, trecu
pe muşchiul uscat unde se întinse să se
odihnească.
– Voi dormi aici, îşi zise. Când voi fi
odihnit, mă voi întoarce în sat.
Iriook s-a uitat la el mult timp, apoi intră
în iurtă. După ce mâncă şi-l sătură pe
micuţ, ieşi să vadă dacă Ghorok mai era în
acelaşi loc. Nemişcat, acesta părea că
doarme.
Lăsându-se cu greutate pe banca de
muşchi, a stat îndelung aşezată,
sprijinindu-se de unul din montanţii iurtei.
Îşi privea puşca ce-i stătea pe genunchi.
Tayaout, dormea, liniştea învăluia iurta
şi tundra. Luna se ridica, oscilă înspre
zenit, apoi coborî uşor. Când Iriook decise
să se culce, stelele străluceau în noapte.
Ieşi afară, dar Ghorok nu mai era acolo.
Mult mai târziu, când fu sigură că el era în
drum spre sat, adormi, dar cu puşca
alături.
În zori se trezi. Nici urmă de Ghorok, în
afară de arma pe care o lăsase în urma sa şi
la care ea privea neliniştită.
Nu credea în această istorie a lui
Ramook. Nu stătea în caracterul lui să
trimită prin emisari daruri. Dacă Ramook
îl trimisese cu adevărat pe Ghorok,
urmărea ceva. Dar ce anume urmărea?
Toată ziua Iriook s-a gândit la această
vizită şi la arma bizară, trimisă lui Agaguk.
Era nerăbdătoare să-şi revadă bărbatul, să-
l pună în faţa propriei judecăţi pentru a lua
singur o hotărâre, pe placul său. Astfel
trecură multe ore în care Iriook cerceta
tundra pândind, la orizontul dinspre sud,
apariţia siluetei lui Agaguk.

aytusiak – darul primit
Ghorok revenise în sat fără să fie văzut
de poliţişti. El alunecă în noapte prin
spatele iurtelor şi se furişă la el acasă, ca un
hoţ. În avion albii dormeau.
Amânarea nu se obţinuse uşor. Trebuise
ca Ramook să insiste, să promită. Se
angajase cu fermitate.
– Vrei vinovatul, îi spuse el lui Scott. Îl
vei avea. Dar lucrul acesta nu va fi uşor de
obţinut.
– De ce? Doar îl cunoşti. Tu trebuie
numai să mi-l arăţi cu degetul.
Ramook se strâmbă. Îşi frământa
mâinile. Avea de jucat un rol. Cel mai
periculos din viaţa sa de şef. Dacă nu-l
poate convinge pe Scott, este pierdut. Era
necesar, mai ales, să-i împiedice pe
vrăjitorii albilor să scormonească prin
împrejurimile satului. Nu atât
descoperirea cadavrului lui Henderson
prezenta un mare risc, mai ales că Ghorok
dusese puşca lui Agaguk, cât faptul că
corpul fusese mutilat. Scott cunoştea,
desigur, destul de bine obiceiurile
eschimoşilor pentru a-şi imagina scena... Îi
va acuza pe Ramook, Ghorok şi întreg satul
de devorarea ficatului acestui om, de
castrare.
Dar trebuia să aştepte întoarcerea lui
Ghorok.
– De ce nu vrei să-mi predai criminalul
acum? – insistă Scott.
– Nu pot, dă-mi răgaz o zi, două. Îţi jur
că îl voi denunţa. Eu sunt şef aici, nu mint.
Scott nu părea impresionat.
– Două zile, trei zile... aşa poţi să mă
duci cu vorba un an întreg. Spune-mi
motivul pentru care nu mi-l predai acum.
– Vei vedea atunci. Când îţi voi spune
cine a ucis, vei înţelege.
Pe moment, Scott deveni gânditor. Se
găsea în încurcătură. Reproşurile,
ameninţările lui nu duseseră la nici un
rezultat. Întors în avion, el nu făcu decât să
repete oamenilor săi cuvintele lui Ramook
şi conchise:
– A promis că mi-l va preda. Pentru a nu
folosi metode care îmi repugnă,
deocamdată, nu pot face altceva decât să
aştept.
Şi au aşteptat. Peste patru zile,
dimineaţa, Scott se duse din nou la iurta
lui Ramook.
– Acum, vorbeşte, zise el.
Ghorok, revenit în marş forţat, dormea
în iurta sa.
– Sunt gata, fu de acord Ramook. A
trebuit să mă gândesc bine la asta. Voi
vorbi numai pentru că vreau să respect
legile tale. Vreau să trăiesc în pace cu albii.
– Cine l-a ucis pe Brown? Cine l-a ucis
pe Henderson?
– Eu ştiu cine l-a ucis pe Brown.
– Dar pe Henderson?
– Nu ştiu.
– Mă minţi.
– Cel care l-a ucis pe Brown, zise
Ramook precipitat, este Agaguk.
– Unde este iurta lui?
– Aşteaptă, zise Ramook, lasă-mă să-ţi
explic. Vei înţelege. Agaguk nu locuieşte
aici.
El arătă spre sud.
– La o zi de mers, poate mai mult, se află
un râu. Agaguk locuieşte acolo singur cu
femeia lui.
– Vom merge la el.
– M-am gândit. Am aşteptat. Nu ştiam
cum să-ţi spun.
– De ce?
– Pentru că Agaguk este fiul meu.
În iurtă se instală o linişte lungă. Scott,
cu ochii măriţi, îl cercetă cu privirea fixă pe
Ramook. Nu-i venea să creadă că Ramook
îi denunţase un vinovat. În toată
experienţa sa din Arctica, întâlnise pentru
prima dată un eschimos care să trădeze pe
altul dintre ai săi, într-o manieră atât de
grosolană. De neconceput era, mai ales,
faptul că îşi denunţa propriul fiu.
– Eu vreau pace cu albii, murmură
Ramook cu capul în jos, le respect legile.
Înţelegi, am fost îndreptăţit să-ţi cer un
răgaz.
– Văd.
– Când Henderson s-a dus acasă la
Agaguk...
– I-ai spus lui Henderson că fiul tău l-a
omorât pe Brown?
– Da. El a plecat să-l ancheteze. De
atunci nu l-am mai văzut.
– Continuă.
– După plecarea lui Henderson, Agaguk
a venit aici. El a lăsat o puşcă în iurta mea.
Când mi-ai spus că vrăjitorii tăi pot ghici
din ce armă s-a tras glonţul, eu am înţeles
bine... Agaguk este tânăr şi frumos.
Cunoaşte mai multe ştiinţe ca mine. Ştie
obiceiurile albilor şi multe din secretele lor.
A lăsat puşca aici ca să fie găsită în iurta
mea pentru ca eu să fiu acuzat. Vroia să mă
sacrifice pentru a se salva. Atunci l-am
trimis pe Ghorok să-i dea înapoi puşca.
Nu-l mai consider fiul meu.
– Spui că el l-a ucis pe Brown?
– Da. Pot să-ţi aduc martori dacă vrei.
Tot tribul îţi va spune că Agaguk i-a dat foc
lui Brown şi iurtei sale.
În avion Scott raportă tot ce tocmai i se
declarase.
– Este o poveste foarte încurcată, ca să o
poţi crede fără rezerve, spuse el în
concluzie. Pe de altă parte...
Dar înainte de a merge să-l caute pe
Agaguk, cum să fie sigur ca Ramook
spusese adevărul? Cu aceşti eschimoşi poţi
avea oricând surprize. De când îşi asumase
răspunderea poliţiei din Teritorii, Scott
învăţase că aceste fiinţe primitive aveau o
morală ciudată în modul de a-şi justifica
unele din actele lor. Dacă nu criminale, cel
puţin condamnabile la popoarele civilizate.
Ramook, denunţând pe propriul său fiu, s-
ar putea să nu spună adevărul pentru nişte
motive pe care deocamdată numai el le
cunoştea.
Dar dacă, pe de altă parte, spunea
adevărul?
Vor merge, totuşi, în căutarea lui
Agaguk.
(va urma)

noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 47



Anunțurile comunității
grupaj realizat de Victor Roșca
NOTĂ: Toate activităţile care se desfăşoară la Sala Parohială „Pr. Petre Popescu” sunt suportate
financiar de Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire” din Montreal, proprietara imobilului

Bi bl i oteca „Mi hai Emi nescu”
a Biserici i „Buna Vest ire”
Biblioteca este deschisă:
 marțea și joia între orele 11:00 – 13:00,
de pr. Liviu Alexandrescu, și
 duminica între orele 11:30- 13:00.
Bibliotecară, d-na Luiza Săvulescu.
Biblioteca dispune de 20.000 de
volume dintre care circa 5.000 în limba
româna si circa 15.000 în limbile fran-
ceză şi engleză.
Vă rugăm să donaţi bibliotecii cărţi în
limba română. Donatorii le pot aduce du-
minica la Biserică sau la bibliotecă, când
biblioteca este deschisă. Vă mulţumim.

Şcoala duminical ă
pentru copi i
a Biserici i Buna Vest ire
Școala funcționează în fiecare duminică
între orele 11:00-12:00. Vă rugăm să aduceți
copiii cu dumneavoastră când veniți la
biserică.
Scopul şcolii duminicale este formarea
micului creştin. Se transmit copiilor iubirea de
semeni, generozitatea, respectul faţă de
părinţi. Copiii sunt pregătiţi să devină oameni
de caracter, integri, harnici spre bucuria
părinţilor.
Pe lângă religie, copiii învaţă obiceiurile
creştine ale sărbătorilor româneşti.
Lecţiile se predau în limbile română,
franceză şi engleză.

Abonamente

Vă rugăm să vă abonaţi la revistă.
Costul anual este de 25$.

Donaț ii pentru revista
Candela de Montreal în 2013

Prof. univ. dr. Antoine Soare 300 $
Prof. univ. dr. Wladimir Paskievici 200 $
Constantin Boboc 65 $
Total 565 $
Notă: Mulțumim D-lui Prof. Univ. Dr. Sorin
Sonea pentru donațiile substanțiale din 2012

Programul
Sluj bel or rel igioase
În fiecare duminică şi în zilele de
sărbătoare marcate cu roşu în
calendarul creştin:
o Orele 9:30 – Utrenia
o Orele 10:30 – Sfânta Liturghie
În fiecare vineri la orele 18:00 se
oficiază Slujba Acatistului şi Taina
Spovedaniei


Sărbători rel igioase
Luni 1 ianuarie – Sf. Vasile cel
Mare;
Luni 6 ianuarie – Botezul Domnului
(Boboteaza);
Marți 7 ianuarie – Sf. Ioan
Botezătorul;
Joi 30 ianuarie – Sf. Trei Ierarhi
Vasile cel Mare, Grigore Teologul și
Ioan Gură de Aur;
Marți 25 martie – Buna Vestire.

Servici i rel igioase

Botezuri
2009 113
2010 124
2011 128
2012 101
2013 121
Total 587 copii botezați
Cununii
2009 19
2010 17
2011 19
2012 15
2013 25
Total 95 căsătorii
Înmormântări
2009 9
2010 4
2011 4
2012 4
2013 10
Total 31 decese


Să ne cunoaștem
profesioniștii din comunitate

Me CEZAR CATALIN MIHAI
Avocat
5497A, Ave Victoria,
Bureau 104, Montréal
(Québec) H3W 2P9
Tel. : 514-341-5330
Fax: 514-341-8626

–Imigrație
–Drept matrimonial (separări, divorțuri,
garda copiilor, pensii alimentare, litigii testa-
mentare, omologări testamentare etc.)
–Drept imobiliar (defecte ascunse de
construcție ori vicii de sol; recuperarea comi-
sioanelor datorate agenților imobiliari)
– Régie du logement

VIOLETA PÎRVU
Courtière immobilier agrée
333 Champagne, St-Eustache J7P 2H4
Cell: (514) 567-4619
Courriel: info@violeta.ca
Cele mai bune condiții pentru
clienții români la
www.violeta.ca


CASEY AURAN /
AUTO EURO CHOIX
Mașini de ocazie
la prețuri convenabile.

16625 Boul. Pierrefond,
Montreal, H9H-4L2
Zona: L’ile Bizard-Sainte Genevieve

Cell: (514) 999-8160

EXPOZIȚI E
Joi 5 decembr i e 2013 a avut l oc l a
Consul at ul Gener al al Români ei l a
Mont r eal
( 1010 Sher br ooke Ouest # 610 )
expoz i ț i a: „Cl asi ci ai pi ct ur i i
r omâne l a Mont r eal ”
Eveni ment ul a f ăcut par t e di n
săr băt or i r i l e ce au mar cat „Zi l el e
naț i onal e al e Români ei ”.


1. Dreptul de a reproduce și de a di-
fuza din revista „Candela de Montre-
al” este rezervat numai redacției.
2. De conținutul articolelor din revistă
este răspunzător autorul.
* Candela pe internet:
pages.infinit.net/romanblt/ sau
www.bunavestire.ca/RO/ (butonul
Candela)
noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 48


Apariții editoriale (scriitori canadieni):
Mel ani a Rusu
- Spre Ceruri sacre
Cartea sa „Spre ceruri sacre” este un
volum de versuri, colinde și texte cu titluri
precum „amintiri”, „minuni”, „colinde”,
„poeme - rugăciuni” etc. Aceste poezii ale
credinței au fost șlefuite de-a lungul
anilor. Familia d-nei Melania Rusu
Caragioiu a ajuns de multe ori la situații
limită, care nu puteau fi „rezolvate” decât
prin resemnare ... sau rugăciune. Și de
multe ori, ele au fost rezolvate ca
adevărate miracole!
Simplitatea, facilitatea și acuratețea
comunicării, de la prima poezie până la
ultimul text, implică puritatea sufletească,
uneori depășită numai datorită revelațiilor
cugetului autoarei, care își transformă
spusele în adevărate comori lingvistice și
care denotă o conștiință religioasă înaltă.
Despre poezia „Doamne, ajută-mă să-mi
iert”, Melania. ne explică următoarele :
„Păcatul poate fi întâlnit și comis
pretutindeni, în tentații, în cuvinte
nefericit alese, sau în momente de
impulsivitate, când ne putem pierde
controlul.
Expresia „să-mi iert” arată că am primit
un semnal de la conștiința mea, care fiind
încărcată de greutatea greșelii mele, nu are
liniște și mă preocupă ca o obsesie.
În acele stări simt că trebuie să mă
împac și cu mine nu numai cu Dumnezeu.”
În alte poezii frapează simplitatea, unde
verbe de acțiune: am dormit, m-am sculat,
m-am spălat, m-am rugat, am plâns, te-am
implorat, am progresat , sunt săvârșite în
blânda lumină a credinței.

Eva Halus


Carmen Doreal
- Întâl ni re fără argumente
Universul poetic al lui Carmen este în
puternic contrast cu cel pictural. Din
toate poemele ei răzbate preferința
pentru noapte în loc de zi, pentru foșnet
în loc de sunet, pentru umbră în loc de
lumină orbitoare. Aceste tonuri calme,
domoale, sânt în opoziție cu universul
tablourilor ei, unde culorile sânt vii,
îndrăznețe, pline de vigoare masculină
aproape. Probabil că această contradicție
poate fi asociată cu cea legată de
transferul în alt spațiu cultural, unde
individul suferă în mod inevitabil o
dedublare dureroasă. Intr-unul din
poeme, Carmen îl numește foarte
frumos: Visul meu românesc de sub
pernă. Această nostalgie se traduce la ea
nu prin dorul de un spațiu fizic ci de unul
cultural. Dacă există o suferință a
dezrădăcinării la Carmen Doreal, ea se
rezumă mai ales la pierderea limbii.
Copiii mei au devenit canadieni
înainte de vreme/uneori privesc cerul și
mă întreb/oare mama mea și bunicile
mele/sânt mulțumite de mine ?/poezia
mi-a dăruit piramida cu scară la
stele/patria mea este în cer/în vis
rădăcinile mele. (Trăiesc la prezent)

Felicia Mihali


D. H. Si l vi an
- Di n gând î n cânt
„Din gând în cânt” - poezii și alte cele
– D.H. Silvian, 2012 ediție de autor, 336
p.
Am citit cu mult interes și multă
plăcere noul volum al scriitorului D.H.
Silvian. De la început mi-a atras atenția
buna alegere a titlului, „Din gând în
cânt”, care se pliază perfect pe conținutul
volumului.
Parcurgând poeziile, una câte
una, cititorul are impresia că se balansează
între două paliere, cel filosofic și cel erotic.
Temele se succed ritmic, invitându-l pe
lector să aprecieze apăsarea poeziei
filosofice, ca mai apoi să guste din savoarea
versurilor erotice. Desigur, ambele forme
de exprimare poetică poartă amprenta de
neimitat a poetului D.H. Silvian, care scrie
pentru a se elibera de frământări
existențiale și pentru a se detașa de obsesii
carnale. Gândurile, sentimentele și
experiențele senzuale sunt traduse în
limbaj poetic, iar în felul acesta se
universalizează și nu mai aparțin autorului,
ci lumii întregi.
În câteva rânduri, concepute spontan,
în urma lecturii poeziilor din volumul
patru, care desigur se va încadra în
categoria reușitelor literare, am încercat
să vă redau convingerile și reacțiile mele
de cititoare.
Liliana Moldovan, redactor-șef
Agenția de presă Așii Români