You are on page 1of 48

„Creştinismul este o mişcare continuă a omului către Dumnezeu” Preot Petre Popescu

Revistă de literatură și cultură generală
bilingvă / bilingue
Revue de littérature et de culture générale



L a C h a n d e l l e d e M o n t r é a l
Anul XVII, Nr. 4 – septembrie - octombrie 2013 – 48 pagini










Sfântul Andrei, primul chemat,
ocrotitorul României
Sfântul Andrei, frate al apostolului Simon Petru, iudeu
născut în Betsaida Galileii, este considerat ca fiind
primul apostol ce L-a urmat pe Mântuitor. Ucenic al
Sfântului Ioan Botezătorul, el înțelege că Cel botezat de
către acesta este Mesia. Sf. Andrei Îl va însoți pe
Mântuitor, alături de ceilalți ucenici, în toată activitatea
Sa pământeană. Conform tradiției teologice
(reprezentată de scrierile din sec. III-IV ale lui Hipolit
Romanul, Origene din Alexandria şi Eusebiu din
Caesareea), Apostolul Andrei a primit ca teritoriu de
evanghelizare Sciţia şi teritoriile învecinate. Apostolului
Andrei i se atribuie acțiunea de răspândire a Evangheliei
în Pont, Tracia, Sciţia Mică (Dobrogea), Sciţia Mare
(nordul Mării Negre), Capadochia, Bithinia, Calcedonul
şi Grecia. Din Dobrogea, unde vor fi înființate şi primele
episcopii, noua credință se va răspândi şi la nordul şi
vestul Dunării. Prin aceasta, Sfântul Apostol Andrei a
fost recunoscut ca ocrotitor şi patron al țării şi bisericii
noastre.
În timpul predicării în ținuturile Greciei, la Patras,
autoritățile romane l-au condamnat, prin anii 60-67, la
moarte prin crucificare. Din respect pentru Mântuitor, el
a refuzat crucea tradițională pentru supliciu, alegând să
fie martirizat pe o cruce în formă de X, căreia i s-a dat
numele de Crucea Sfântului Andrei. După două zile de
chin, timp în care va continua să predice noua Veste a
Mântuirii, Sfântul Andrei îşi va da sufletul într-o mare de
lumină.
Corpul său a fost înmormântat la Patras, iar la mijlocul
secolului al IV-lea a fost adus la Constantinopol şi
îngropat în biserica Tuturor Apostolilor. După a IV-a
Cruciadă, trupul Apostolului a fost dus în Italia, la
Amalfi, iar în sec al XV-lea capul sfântului a fost adus la
Roma. În anii 1960-1970, o parte a rămășițelor sale
pământești a fost returnată bisericii grecești și sunt
adăpostite la Patras, în bazilica Sfântului Apostol Andrei.
Pomenirea sa se face pe 30 noiembrie în toate
bisericile ortodoxe românești.
arheolog Lia Bătrîna

Sfântul Andrei
Pictură de Ionela Manolescu
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 2


Sumarul numărului

Predica la Sfântul Nicolae Liviu
Alexandrescu, preot paroh al Bisericii „Buna Vestire” din
Montreal .............................................................................. 3
Din istoria comunității Destin de
emigrant: Dafina și Maftei Teleaga
Victor Roșca....................................................................... 4
Dumnezeu acest necunoscut – pr . Radu
Roșcanu, Pr ot opr ezvi t er (Const antinopol )
(prezentarea cărții sale la Cenaclul Mihail Eminescu) .... 5
Rusaliile la români (II) Marius Finca ............. 7
Odă limbii române – versuri de
Dumitru Ichim .......................................................... 9
Dumitru Ichim – Odă limbii române Ortansa Tudor ___ 9
Adolescentul (F. M. Dostoievski) – II –
eseu Iuliana Onofrei ....................................................... 11
Galbenul Mirunei Miruna Ocnărescu ................ 12
Brâncuși – în conștiința scriitorilor
lumii Prof. Doina Drăguţ ........................................... 13
Versuri de George Fil ip .................................. 14
TOP SECRET – 2013 şi... concluzie la o trilogie Alex
Cetăţeanu ____________________________________ 14
Mănăstirea Frăsinei, judeţul Vâlcea
Gheorghe Puiu Răducan – Ţepeşti .................................. 17
Filozofia discursului politic – IX
Formele limbajului politic sau
mitomanie politică Daniela Gîfu ....................... 19
Mirajul literar Mircea Gheorghe ........................ 20
Versuri de Daniela Voiculescu .................... 22
Din ciclul „a nu se citi pe mintea goală...!” „LATONA
1969” ... marca D. Voiculescu Elvira Stanciu________ 22
PARCURSURI ILUSTRATE 6. În Spania
– Primul voiaj : Barcelona – Alicante –
Valencia – Madrid – Burgos Angela Faina -
artista Wladimir Paskievici - naratorul ......................... 23
Versuri de Antoine Soare ................................ 25
Un autor nou – Poetul Antoine Soare Livia Nemţeanu 25
Mademoiselle Amélie Miruna Tarcău .............. 26
Re dundanț ă pe r p e t uă Sărbătoririi
limbii române Melania Rusu Caragioiu ............. 28
Cei care mă enervează II Florin Oncescu ..... 29
Cenaclul Eminescu Livia Nemțeanu -
Chiriacescu ....................................................................... 30
Poezii din volumul Rondeluri şi alte
clipe de lumină Lia Ruse ...................................... 30
Cu rondelul în brațe Mihai GOLESCU _____________ 30
O întâlnire la. . . nivel înalt! Cătălina Stroe .. 32
Examenele Doina Hanganu-Bumbăcescu .... 34
SERIA ȘTIINȚE 13. Despre structura
materiei – Partea 1 Wladimir Paskievici .......... 35
Ziua Limbii Române Corina Luca ..................... 36
Gânduri despre senectute Elena Buică ........ 37
Leonard Ionuț Voicu – Drumul (nuvele)
Livia Nemțeanu-Chiriacescu ........................................... 38
Ispita Elena Olariu ..................................................... 39
Pense comme le vent! – II – Christina
Callimachi Traduction du roumain par Wladimir
Paskievici .......................................................................... 41
Poezii Ana Maria Gîbu ............................................... 43
Agaguk ( XIV ) Roman de Yves Thériault.
Traducere din limba franceza de Ortansa Tudor
Ilustraţiile după Siasi Irgumia, adaptate de Raluca
Pilat ................................................................................... 44
Anunțurile comunității..................................... 47
Apariții editoriale (scriitori
canadieni): ................................................................ 48
Rondeluri și alte clipe de lumină – Lia Ruse _________ 48
Din viața unui om oarecare – Herman Victor _________ 48
Dintr-un vechi tramvai cu cai Carmen Ileana Ionescu _ 48



Candela de Montreal , revistă fondată și editată, din 1997, de Victor Roșca
Redacţia şi administraţia: 8060 Christophe Colomb, Montréal, Québec, Canada H2R 2S9; Telefon:(514) 736-0950
Redactor Şef : Victor Roșca Consilier de redacție: pr. Liviu Alexandrescu
Secretar de redacție: George Filip Colectiv de redacție : Ortansa Tudor,
Doina Hanganu, Carmen Ionescu
Ilustraţiile : Angela Faina, Radu Deca Tehnoredactare: Marius Neaga
ISSN 1495 – 8929 Canada, Dépôt légal - Bibliothèque nationale du Canada et Bibliothèque nationale du Québec, 1997

septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 3



Predica la Sfântul Nicolae
Liviu Alexandrescu,
preot paroh al Bisericii „Buna Vestire” din Montreal

„Îndreptător credinței și duh
blândeților, învățător înfrânării te-a
arătat pe tine turmei tale adevărul
lucrurilor. Pentru aceasta, ai câștigat cu
smerenia celei înalte și cu sărăcia celei
bogate. Părinte Ierarh Nicolae, roagă
pe Hristos Dumnezeu să mântuiască
sufletele noastre”. Amin!

Iubiți credincioși!
Una dintre cele mai îndrăgite sărbători
ale creștinătății din perioada
Sărbătorilor de iarnă este Sărbătoarea
Sfântului Nicolae, cunoscut în tradiția
noastră de „Moș Nicolae, cel bun, blând
și aducător de daruri”.
Sfântul Ierarh Nicolae, s-a născut în
localitatea Patara din Asia Mică, în a
doua jumătate a secolului al III-lea, din
părinții Teofan și Nona, o familie
înstărită și de buni creștini, ce a fost
convertita la creștinism, chiar de ucenicii
Sfinților Apostoli.
După o creștere aleasă în familie, în
duhul credinței și al evlaviei creștine,
tânărul Nicolae frecventează școlile
timpului, reușind să-și însușească o
cultură și o experiență de viață
deosebite. Încă de la această vreme, a
reușit să sporească în credință și
înțelepciune, în dragoste și milostenie și
să urce tot mai sus pe treptele
desăvârșirii.
Nu s-a putut însă bucura de căldura și
ocrotirea părintească decât până în
pragul tinereților sale, căci părinții lui
aveau să moară din cauza unei epidemii
de ciumă. Rămas orfan și moștenind de
la părinții săi o frumoasa avere, tânărul
Nicolae nu a risipit aceasta moștenire în
plăceri deșarte, ci călăuzit de învățătura
evanghelică, a socotit că este mai înțelept
să folosească avuția sa materiala
moștenită de la părinți, în fapte de
milostenie față de semenii săi aflați în
lipsuri și suferință. Rugăciunea lui
zilnică era ajutorarea celor în necazuri,
meditația sa era imnul dragostei.
Fiind pătruns de dragostea Lui
Dumnezeu, tânărul Nicolae accepta să
intre în rândul slujitorilor ca preot, la
vârsta de 23 de ani, zicând : „Eu primesc
preoția pentru mila celor neputincioși,
pentru a putea ierta păcatele lumii și
pentru a înfrânge puterea diavolului,
care poarta sceptrul morții”.
Sfântul Nicolae era oglinda turmei sale
prin toate faptele cele bune și model
credincioșilor, era blând, fără de răutate
și smerit cu duhul, ferindu-se de
îngâmfare. Hainele lui erau simple și
hrana o gusta totdeauna numai o data pe
zi și aceea, seara. Toata ziua asculta
nevoile celor ce veneau la dânsul, iar
ușile casei lui erau deschise tuturor, căci
era bun către toți și apropiat. Sărmanilor
le era tată, săracilor, milostiv,
mângâietor celor ce plângeau, ajutător
celor năpăstuiți și tuturor mare făcător
de bine.
Murind episcopul din Mira, poporul
credincios îl roagă să primească
episcopia, dar el refuză, recunoscând că
este nevrednic de arhieria lui Hristos,
dar Sfântul Metodie al
Constantinopolului îl sfătuiește să se
supună.
După potolirea prigoanelor păgâne
împotriva creștinilor, s-au abătut alte
necazuri asupra Bisericii Lui Hristos,
adică erezii, abateri grave de la adevărata
și dreapta învățătură și credință a
Bisericii creștine oficiale. Cea dintâi
mare răzvrătire împotriva Bisericii
creștine a fost erezia lui Arie, care, învăța
că Domnul nostru Iisus Hristos nu este
cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, neavând
origine și existenta dumnezeiasca din
veci, ca Dumnezeu Tatăl. Pentru a opri
răspândirea acestei erezii, Sfântul
Împărat Constantin cel Mare a adunat în
sobor, în cetatea Niceea din Asia Mică, în
anul 325, pe Părinții Bisericii, în număr
de 318, care, discutând rătăcirea lui Arie,
au condamnat-o și au fixat împotriva ei
adevărata învățătură a Bisericii, prin
care se recunoștea și se statornicea
originea, ființa și egalitatea
dumnezeiasca a lui Iisus Hristos - Fiul cu
Dumnezeu - Tatăl, așa cum o mărturisim
și noi astăzi în Simbolul de Credință. La
soborul Sfinților Părinți de la Niceea a
luat parte și Sfântul Ierarh Nicolae, care
a apărat cu strășnicie dumnezeirea
Domnului Iisus Hristos, a înfruntat cu
toata puterea și asprimea pe răzvrătitul
Arie și erezia sa.
Sfântul Nicolae mai este cunoscut în
toată lumea ca ocrotitor al copiilor și
tinerilor, aducător de daruri bogate și
patron al familiilor neîntinate. Glasul lui
se face auzit în orice casă creștină prin
colinde și datini, fiind mesagerul lui Moș
Ajun și Înaintemergătorul lui Moș
Crăciun. În numele lui s-au ridicat
lăcașuri închinate Lui Dumnezeu și
numele lui răsună adesea, la taina
Sfântului Botez.
Să ne primenim ieslea sufletului
nostru prin post, spovedanie și fapte
bune pentru ca Domnul Hristos să își
găsească în sufletul nostru iesle curată,
să coboare acolo și să ne aducă
mântuirea și pacea, pe care numai El o
poate aduce.
Urmând tradiția adâncită în inima
comunității noastre de ani și ani de zile,
Biserica noastră, „Buna Vestire”, va
prăznui Duminică, 8 Decembrie 2013, cu
deosebită bucurie pe Sfântul Nicolae,
ocrotitorul Sfintei noastre biserici.
Sfântul Nicolae își are importanța lui în
sufletele credincioșilor din parohia
noastră, fiind cunoscut ca și al doilea
ocrotitor al Bisericii, tocmai pentru grija
și sprijinul pe care le-a adus primei
generații de români din Montreal, care
au pus și temelia sfintei noastre biserici.
Întemeietorii bucovineni ai acestui
Sfânt locaș au continuat obiceiurile
specifice acestei unice și calde sărbători.
Credința și faptele Sfântului Ierarh
Nicolae, sunt și astăzi, pentru lumea
creștină, mesaj spiritual și moral, care
oferă omului posibilitatea să-și
transforme și să-și îmbunătățească viața,
prin mărturisire și prin viață curată.
Va așteptam să prăznuim împreună pe
Sfântul Nicolae, Duminica, 8 Decembrie
2013, imediat după Sfânta Liturghie.

septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 4


Din istoria comunității
Destin de emigrant: Dafina și Maftei Teleaga
Victor Roșca



„Cine a cunoscut America și n-a rămas
acolo va trăi cu regretul în suflet toată
viața.” Cuvintele acestea, spuse, pe vremea
regimului comunist, de o necunoscută, în
timpul unei călătorii de la București spre
Brașov, dezvăluia neliniștea pe care ea
însăși o trăia după o vizită în Lumea Nouă.
Maftei Teleaga, țăran din Suceava,
muncea cât era ziua de lungă, pe pământul
lui și al altora, și familiei lui tot nu-i
ajungea pâinea de la o recoltă la alta.
Într-o zi primește veste de la un prieten
care plecase și trăia la Montreal - în
America. Citind scrisoarea simțea cum i se
încălzește inima, ca în fața unei întâmplări
neobișnuite. Scrisoarea asta, în care i se
descria America și i se propunea să-și lase
casa și să vină cu soția în Canada, a avut
efectul unui ghimpe înfipt în suflet,
luându-i liniștea. Din acel moment, munca
nu i-a mai fost muncă și somnul nu i-a mai
fost somn. După multe zile de zbucium i-a
propus soției lui un plan:
„- Tu, Dafino, eu nu mai am odihnă de
când am citit scrisoarea. Știi ce m-am
gândit? Eu plec singur în Canada. Fără
risc, nu-i reușită. Dacă-i așa cum scrie aici,
mă așez într-o casă și-mi caut de lucru. Și,
când totul va merge bine, îți scriu să vii. De
n-o fi așa, voi aduna ceva bani și mă întorc
acasă.”
La 31 de ani, în 1911, Maftei Teleaga și-a
făcut bagajul și a părăsit Bucovina,
îndreptându-se spre portul Trieste. Aici s-a
îmbarcat pe vaporul unei companii austro-
americane ce făcea curse spre Canada.
După vreo trei săptămâni a debarcat la
Halifax, de unde a luat trenul până la
Montreal. Aici și-a întâlnit prietenul, cu
ajutorul căruia a închiriat o cameră în Ville
Saint-Pierre. Și-a găsit un loc de muncă la
Canadian Car, o companie unde lucrau mai
mulți bucovineni cunoscuți, care veniseră
înaintea lui.
După primele salarii, deși nou angajat,
Maftei Teleaga i-a scris soției că în Canada
viața poate fi trăită fără lipsurile de acasă.
La numai un an de la plecarea soțului,
Dafina s-a pregătit și-a pornit, să-l
întâlnească pe Maftei, aventurându-se pe
aceeași rută pe care o străbătuse el. Ea,
însă, n-a plecat singură, ci împreună cu
alți bucovineni dintre cei alungați de
asuprirea austriacă, de lipsuri și atrași de
posibilitatea unui trai mai bun.
Din momentul în care a părăsit vaporul
și a pus piciorul pe pământul Canadei, în
țara aleasă de bărbatul ei, Dafina s-a
simțit la ea acasă. La Montreal, și-a
întâlnit bărbatul, și a descoperit o lume
nouă, nepărându-i-se nimic străin. Viața
își urma cursul pe care ea însăși îl visase.
Familia Teleaga, mulțumită de traiul pe
care îl ducea la Montreal, a crescut șase
copii.
La Montreal, Maftei Teleaga își respecta
un program riguros, așa cum învățase de
la tatăl său. Ziua lucra – a slujit până la
pensie numai la compania care-l angajase
la venirea in Canada - iar seara, după
cină, citea Biblia, adusă cu el din
Bucovina. Sâmbăta la ora două, ținea
lecții de limba română cu copii săi.
Instalase, în casă, o tablă pe care scria
cuvintele românești și, alături, traducerea
lor în engleză și franceză. Copiii făceau
cursurile școlare în limba engleză, limba
franceză au învățat-o de la prietenii de
joacă, perfecționând-o mai târziu lucrând.
Maftei, cunoscând mai multe leacuri
naturale, aduse de-acasă, din tradiția
familiară, la nevoie, le aplica fără să mai
alerge la doctor.
Ajunși la vârsta maturității, copiii soților
Teleaga, și-au întemeiat la rândul lor
familii aici, în țara în care s-au născut.
Ileana s-a căsătorit cu un român, Ioan cu o
franțuzoaică, Amalia cu un irlandez,
Teodora cu un francez, Genoveva-Jane cu
un român - Victor Focșăneanu, iar Silvia,
mezina, care a urmat facultatea de științe,
și-a ales tot un român - Alexandru Carpen.
Ultimii doi gineri erau imigranți veniți în
Canada, cu valul celor care evadaseră din
lagărul comunist. Ambii după ce trăiseră o
vreme în Franța, în 1950, au emigrat în
Canada.
Români stabiliți în Canada, țara tuturor
etniilor din lume, n-au dus o viață izolată.
Cei mai mulți, după ce și-au stabilit familia
în noua patrie, și-au chemat neamurile și
prietenii apropiați și, la rândul lor, i-au
ajutat să se instaleze și să se adapteze.
Maftei Teleaga n-a rămas o excepție, el și-a
adus la Montreal pe sora sa Domnica,
căsătorită cu Constantin Constantinescu.
Astfel, Dafina, soția lui Maftei, a avut cui
să-și împărtășească bucuria succeselor
familiale, rudelor și prietenelor apropiate.
Nacu un bucovinean, a fost cel mai
apropiat prieten a lui Maftei.
Primii imigranți români, cu toate că au
trăit printre alte comunități etnice, (strânși
în jurul bisericilor pe care ei înșiși le-au
ridicat) și-au păstrat datinile și obiceiurile
așa cum le-au cunoscut „acasă” în
Bucovina.
Anii s-au scurs, iar soții Teleaga s-au
trezit, credeau ei, prea repede la apusul
vieții.
Maftei Teleaga a decedat la 9 iulie 1951,
la vârsta de 71 de ani, mulțumit că și-a
văzut copiii așezați la casele lor.
Dafina Babaluța din Bucov, Bucovina, a
suportat greu despărțirea de soțul ei,
Maftei Teleaga, stingându-se la câțiva ani
după el, la vârsta de 70 de ani. Viața lor a
fost ca oricare alta - cu griji dar și cu mari
bucurii. Astăzi, amintirea lor a rămas vie în
memoria urmașilor, iar aceștia le-o
cinstesc așa cum se cuvine: cu respect.


Surorile Sylvia și Jean Teleaga
Familia Teleaga, întemeietorii
Maftei, Dafina, Doris (în brațe)
Ion, Amelia, Elena
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 5


Dumnezeu acest necunoscut –
pr. Radu Roșcanu, Protoprezvi ter (Constanti nopol )
(prezentarea cărții sale la Cenaclul Mihail Eminescu)


Îmi propun să vă fac cunoscute azi unele
din textele cugetărilor mele așa cum s-au
rânduit ele sub forma rubricilor cărții
despre Dumnezeu, acest necunoscut.
Iată întâi câte ceva despre geneza cărții.
Ca student la Universitatea Sherbrooke –
doctorat în teologie, - Domnul profesor
François Malherbe (de la Universitățile
Sorbona, Louvain și Sherbrooke) preda
subiectul noii sale cărți. Ea trata despre
conceptul occidental al lui Dumnezeu
necunoscut (adică pe care prin postulat
nimeni nu-L poate cuprinde cu
instrumentele inteligenței) a Maistrului
Eckart (un monah din secolul 12),
Mi-a spus :
« Părinte, te rog pe domnia-ta sa scrii un
text care să fie în contraponderea cărții
mele, despre Dumnezeu necunoscut, dar în
Răsăritul creștin, în Ortodoxie ».
I-am ascultat dorința. Când i-am predat
textul, l-a citit, m-a chemat în biroul său și
mi-a zis:
« Studiul acesta trebuie publicat. E
tocmai ce mi-am dorit pentru lucrarea
mea: contra-ponderea care să acopere
Răsăritul creștin ».
Am fost bucuros că misiunea noastră a
putut-o publica, întâi în franceză, apoi în
română, în engleză și acum se pregătește o
traducere în spaniolă.
S-au scris, în toate vremile, tone de cărți
despre Dumnezeu. Fiecare etapă a vieții
istorice a oamenilor are problematica
proprie, dar pe la patruzeci de ani, oamenii
își poziționează identitatea față de sine și
de transcendent. Apar întrebări ce așteaptă
răspuns : « Cine sunt eu ?», « Încotro mă
îndrept ?», « De unde vin ?», « Cine e
Dumnezeu ?»…
De obicei, Dumnezeu e socotit bine
cunoscut prin atributele cu care este
înveșmântat de noi. E Cel atotputernic, e
Cel atot bun, e Cel prea milostiv, e Cel a
toate făcător…
Maistrul Eckart, monah dominican din
secolul 12, a scris Predicile sale în
germană. Papa l-a acuzat de erezie.
Limbajul duhovnicilor e un limbaj de
ordinul doi, el exprimă o experiență foarte
particulară a credinței. Cum să faci,
servindu-te de propozițiuni inteligibile, să
raportezi o experiență pentru care limbajul
nu poate furniza decât termeni al căror
sens ar fi fixat în raport cu percepția
internă ? Cum să vorbești pe înțelesul
altora de ceea ce e nevăzut, necuprins?
Vorbirea duhovnicilor e structurată în
metafore. Metafora e un procedeu al
limbajului. Ea se sprijină pe sensul
cunoscut al unei expresii pentru a o răsuci
și a o face să zică altceva decât ceea ce mă
aștept eu să zică. Utilizarea sistematică a
metaforei este ca un motor pus predicației,
există un sens vectorial al simbolului, care
împinge gândirea către o realitate inedită.
Cunoașterea credinței e cunoaștere
metaforică. Metafora transportă dintr-un
registru al gândirii în altul: ceea ce e
exprimabil este transportat către ceea ce
este inexprimabil.
Maistrul Eckart predica așa:
Zicea: « Ca și cum … este ceea ce am eu
în vedere în toate predicile mele ».
Eckart pune în scenă un univers mistic
accesibil numai printr-un discurs derivat,
de ordinul doi.
Acest discurs e construit din expresii
care nu au sens decât în universul unui
discurs primar, experiențial, conceptual,
familial. El folosește transgresiuni și
contradicții.
Zice :
« Cu cât omul e mai sărac cu duhul, cu
atât este mai detașat și consideră toate
lucrurile ca pe niște nimicuri. Cu cât e mai
sărac cu duhul, cu atât mai mult toate sunt
ale lui și îi aparțin ».
« În adevăr, dacă un om ar părăsi o
împărăție, și lumea întreagă, și s-ar păstra
pe sine însuși, el nu va fi părăsit nimic. Iar
un om care s-ar părăsi pe sine însuși cu
toate că păstrează bogății, sau onoruri, sau
orice, el va fi părăsit totul ».
« Să notați: Dumnezeu este bun – nu
este adevărat! Eu sunt bun, Dumnezeu nu
este bun. Zic mai mult: eu sunt mai bun
decât Dumnezeu. Căci ce este bun poate
deveni mai bun, și ce poate deveni mai bun
poate deveni cel mai bun din toți sau toate.
Ori, Dumnezeu nu e bun, și pentru aceasta
el nu poate deveni mai bun și, pentru că nu
poate deveni mai bun el nu poate deveni
cel mai bun din toți. Dacă zic de altfel:
Dumnezeu e înțelept, nu e adevărat! Eu
sunt mai înțelept ca el. Dacă mai zic:
Dumnezeu e o ființă, nu e adevărat. El este
deci o ființă supraeminentă și un neant (un
nimic) supraesențial ».
« Bunătatea este un veștmânt sub care se
ascunde Dumnezeu ».
« Îngerii îl surprind pe Dumnezeu în
vestiarul său, înainte de a se îmbrăca cu
bunătatea și cu dreptatea sau cu altceva ce
se poate exprima în cuvinte.
Căci bunătatea și dreptatea sunt un
vestmânt al lui Dumnezeu, deoarece ele Îl
acoperă. De aceea, dezbrăcați-l pe
Dumnezeu de tot ce-l acoperă și sesizați-l
în goliciunea lui, în vestiarul său, fără
nimic care să-L acopere și în toată curăția
sa, așa cum există aceasta în El ».
Această necunoaștere a lui Dumnezeu
din Occident s’ a născut ca o reacție contra
refuzului de a crede în orice (nihilismul)
din Occident. Dar orice tentativă de a
spune experiența mistică dă greș ca urmare
a deficienții connaturale a limbajului
(vorbirii).
Profesorul meu trage concluzia că
necunoașterea lui Dumnezeu Occidentală,
ivită ca o reacție șocantă împotriva
nihilismului care invada societatea, este
eșecul gândirii despre Dumnezeu
necunoscut în Occident. Cel care consimte
să nu se lase încurcat în hățișurile vorbirii,
adică să nu vorbească rău despre
Dumnezeu, fiind conștient de inadecuația
tangajului său, dacă va consimți în mod
radical singurătatea, finitudinea și
incertitudinea, atunci numai acel itinerar
ales este el însuși semn potrivit cu
Dumnezeirea.
Vedeți că sarcina mea nu a fost ușoară.
Iată acum câte ceva din conținutul cărții
mele, așa cum s-au rânduit ele sub forma
rubricilor cărții mele despre Dumnezeu,
acest necunoscut.

Cultură de origine, cultură
occidentală şi identitate
Trăiesc aici în Quebec într-o cultură care
nu aparţine ţării copilăriei mele. Ca
expatriat – imigrant în Canada din anii
70,– îmi duc pretutindeni cultura de
origine, adică moștenirea trăirii in patria
română, imprimată în propria-mi
identitate umană. Această cultură îşi are
rădăcinile în lumea ideilor Răsăritului
creştin. Ea este o prelungire a identităţii
mele. Dar, eu mă găsesc aici în plină lume
a ideilor din Apus. Cultura ţării mele
adoptive este cultura occidentală, în
mijlocul căreia trăiesc zi şi noapte.
Întocmai ca și în alte părți ale lumii
oamenii își pun întrebarea pe ce cale
putem cunoaște adevărul. Constat că în
această cultură se cultivă credinţa că doar
prin ştiinţă, și numai prin ea, se va
desăvârşi iluminarea promisă umanităţii.
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 6

Această convingere mi se prezintă ca o
ruptură între minte și inimă. Aici se afirmă
că singura cale de cunoaștere a adevărului
este știința. Și încă, această cale are un
singur sens...
Această ruptură vine din secolul
Luminilor. Ea nu există în lumea ideilor
din Orientul creştin, care nu a trăit epoca
Luminilor. Unilateralitatea occidentală
este evidentă aici şi conduce, fără îndoială,
la prejudecata negativă conform căreia tot
ce ţine de adevăr trebuie legat doar de
ştiinţele şi disciplinele care operează cu
metode ştiinţifice. Această prejudecată se
ridică şi împotriva altor domenii ale
culturii decât științele sociale.

O experienţă a adevărului
M-a șocat pretenţia că metodele
ştiinţifice ar trebui să constituie calea
oricărei cercetări a adevărului. S-a arătat
însă că studiile umaniste sunt discipline
intelectuale care operează cu propriile lor
metode. Știinţele au sarcina de a cerceta
adevărul obiectiv. Studiile umaniste au
sarcina de a căuta căile prin care putem
găsi rostul experienţelor noastre în calitate
de fiinţe umane.
Lui Gadamer îi aparţine îndrăzneala de
a ataca făţiş pretenţia fundamentală a
Luminilor care spune că doar ştiinţa
conduce la adevăr şi că aceasta este singura
cale posibilă.
«...prejudecata fundamentală a
Luminilor este prejudecata care,
opunându-se prejudecăţilor în general,
lipseşte tradiţia de orice putere... »
144

El va arăta legitimitatea absolută a «
experienţei adevărului care Transcende
(depășește) sfera controlată de metodele
ştiinţifice”.
Gadamer vede ştiinţa ca fiind o cale de
înţelegere a adevărului, şi nu calea. El
situează ştiinţa în totala proximitate a
adevărului. Din această perspectivă,
studiile umaniste îşi găsesc propria cale
către cunoaşterea adevărului. Polànyi şi
Gadamer au arătat că şi aceste căi
ştiinţifice de cunoaştere depind de tradiţie
şi de « dimensiunea tacită”, aceasta -
contrar postulatelor (adevărurilor de
plecare ce sunt socotite valabile) ale
Luminilor.
« Depăşirea tuturor prejudecăţilor,
această cerinţă globală a Aufklärung-ului,
se va dovedi ea însăşi o prejudecată a cărei
revizuire va deschide calea către o
cunoaştere pe măsura limitării care nu ne
dictează doar fiinţa, ci şi conştiinţa noastră
istorică. »...
« Nu este adevărat că a te găsi în sânul
tradiţiei presupune a fi supus
prejudecăţilor, a fi limitat în libertate.
Întreaga existenţă umană este limitată şi
condiţionată în diferite feluri. Ideea unei
raţiuni absolute nu face defel parte din
posibilităţile umanităţii istorice. Ea
(umanitatea) nu-şi este sieşi stăpân(ă), ci
depinde tot mereu de daturile asupra
cărora îşi manifestă acţiunea. »
145

Conceptul de tradiţie are o importanţă
fundamentală în teologia Părinţilor
Bisericii răsăritene. Mai mult,
« Apartenenţa la tradiţie constituie o
condiţie a înţelegerii în ştiinţele spiritului
». Este vorba de o condiţie care o face
posibilă. În tradiţia poetică a popoarelor,
admirăm puterea poetică, imaginaţia şi
arta de expresie, dar mai cu seamă
admirăm adevărul superior pe care-l
exprimă. »
146

Făcând parte din patrimoniul tradiţiei,
Limbajul metaforic îi dezvăluie
dimensiunile ascunse. Teologia apofatică
(a Dumnezeului ascuns, necunoscut- n.n.)
nu este o percepţie a lui Dumnezeu, ci mai
mult decât atât: ea este răspunsul la Taina
lui Dumnezeu în Hristos.

Simţirea umană scindată
În secolul al XVII-lea, s-a produs o
disociere între gândire şi simţire, între
inteligenţă şi conştiinţă. Ea a fost resimţită
în Romantism.
În teologie, s-a remarcat faptul că
majoritatea scindărilor reflectă scindările
existente deja în culturile noastre: cum ar
fi, de exemplu, specializarea în teologie.
Aici scindarea se manifestă în disocierea
dintre teologie şi spiritualitate, între
gândirea despre Dumnezeu şi calea inimii
către Dumnezeu. O disociere între minte şi
inimă. Aceasta a fost numită « disocierea
simţirii ».
Teologul occidental, fie el preot sau
mirean, neavând calea inimii către
Dumnezeu, se poate întreba: dar care este
adevăratul său obiectiv? Teologia propriu-
zisă nu poate fi strict limitată, căci ea se
ocupă de Sfintele Scripturi, de tradiţie, de
dezvoltarea dogmelor, de istoria Bisericii,
de spiritualitate, iar cunoaşterea reprezintă
cunoaşterea pe care orice credincios o are.
Căci credinţa nu este un simplu exerciţiu al
raţiunii; ea implică răspunsul voinţei – sau
al inimii – către Cel în care credem. Scoasă
din acest context, teologia trebuie să
demonstreze – indirect, dar neînduplecat –
că este parte integrantă din cultură. O
justificare grea care împinge negreşit
Teologia la periferia culturii.

Teologie şi contemplare
Prin limbajul pe care l-au întrebuinţat,
Părinţii greci ai Bisericii au confirmat
faptul că disocierea dintre teologie şi
spiritualitate ţine de scindarea culturală.
Pentru ei, theologia are un sens deopotrivă
mai amplu şi mai restrictiv decât termenul
folosit de noi: teologie. Mai restrâns,
pentru că ea este doar discurs despre
Dumnezeu. La Părinţii Capadocieni,
theologia cuprinde totodată doctrina
Treimii, Dumnezeu în calitate de ousia
divină opunându-se oikonomiei, doctrina
lucrărilor lui Dumnezeu în lume.
Theologia Părinţilor este mai amplă
decât a noastră, ea nefiind numai doctrina
Treimii, ci şi contemplarea Treimii. Pentru
Evagrie, teolog este acela care a ajuns la
rugăciunea curată. « Cel care are o
rugăciune curată este teolog adevărat, iar
cel care este teolog adevărat are o
rugăciune curată. » 147
După cum se vede, teologia nu se
deosebeşte de spiritualitate. Nu există nici
o disociere între mintea care-l cunoaşte pe
Dumnezeu şi inima care-L iubeşte.
Teologia este înţelegerea lui Dumnezeu de
către omul restaurat după chipul lui
Dumnezeu. Înţelegere fără nici o disociere
între intelect şi afectiv, între minte și
inimă. Nici o separaţie între teologie şi
spiritualitate, şi nici o disociere între
mintea care îl cunoaşte pe Dumnezeu şi
inima care-L iubeşte. Intelectualul şi
afectivul sunt două aspecte care pot sta
împreună sau pot fi disociate: Sfânta
Liturghie a Sfântului Vasile este
rugăciune, cartea sa Despre Sfântul Duh
este teologie, dar ambele conţin texte de
rugăciune extatică. În zilele noastre, în
Occident, unii teologi, fie ei preoți sau
mireni, nu mai stau în genunchi; când se
întâlnesc să teologhizeze, ei sunt mai
preocupaţi să vorbească între ei, decât să-I
vorbească lui Dumnezeu prin rugăciune,
deşi Dumnezeu este obiectul studiului lor.

Apofatismul occidental – o imagine
de ansamblu
În Evul Mediu, şi scolastica apuseană a
cunoscut teologia apofatică. Ea s-a aflat în
contradicţie (şi cu tóate acestea într-o
strânsă legătură dialectică) cu teologia
pozitivă. Anselm (†1109) şi Toma din
Aquino (†1274) au pus bazele cunoaşterii
analogice a lui Dumnezeu şi au predicat
caracterul apofatic al acestei cunoaşteri.
Abélard (†1142), Albertus Magnus
(†1280), Scot (†877), Meister Eckhart
(†1328) şi Nicolaus Krebs (†1464) au
adoptat apofatismul. Dar ce au ei în comun
este faptul că teologia lor face trimitere la
ateismul apusean.
« Problema apofatismului teologic apare
sub forma nihilismului european ca o criză
internă a metafizicii în Occident...
Heidegger descoperă în nihilismul
european... un apofatism spărgător de
idoli, şi o consecinţa istorică a evoluţiei
intelectuale... a Occidentului. »
148

În final, constatăm că apofatismul
teologic se află în miezul diferenţelor
dintre cele două mari tradiţii creştine: cea
apuseană şi cea răsăriteană. Această
diferenţă a fost remarcată în secolul al
XIV-lea (să ne amintim de isihasm) şi a
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 7

condus Răsăritul la definirea cunoaşterii
Dumnezeului necunoscut prin distincţia
dintre ousia şi energiile divine.

Dar, din păcate, teologia apuseană nu a
aprobat niciodată această definiţie. Ea
rămâne, aşadar, prinsă paradigmatic între
doi poli: aristotelism şi platonism.
149
Ea
nu poate să abandoneze – fără a se renega
– primatul subiectului, care constituie
punctul de plecare a raţionalismului ce a
pătruns în Biserica apuseană.
150
Categoriile
de cunoaştere sunt empirice. Plecând de la
o cunoaştere empirică, spiritul este condus
către adevăruri a priori care trimit la
experienţă, fără a proveni din aceasta (tot,
început, spaţiu, timp, suflet, Dumnezeu).
Judecata – cu principiile ei a priori – nu
dobândeşte nici o cunoaştere în afara
experienţei. Aşadar, metafizica nu mai este
« ştiinţa absolutului », căci adevărurile
care provin din raţionamente analitice şi
analogice nu sunt cunoaşteri.
« Convingerea conform căreia
cunoaşterea dincolo de lumea sensibilă
vine de la sine pe baza metodelor gândirii,
este o iluzie. »
151

Metafizica este aşadar ştiinţa limitelor
raţiunii. Domeniul său este definit de
obiecte ale experienţei şi de judecăţi a
priori.
Noi cunoaştem obiectele experienţei prin
fenomen şi nu în sine, căci noi cunoaştem
judecăţile a priori doar după numen.
152
În
final, întreaga metafizică apuseană (de la
Toma din Aquino la Leibniz se bazează pe
întâietatea raţiunii.
153
Rămânând teologică
pe soclul ei reocratic platonician, ea îl
definește pe Dumnezeu ca Ființă in sine.
154

Cauza existentei este determinata de
existenta – ontologia si teologia devin
logica rațiunii. Aşadar:
« Autoritatea pierdută a lui Dumnezeu...
lasă loc... autorităţii conştiinţei sale
personale: cu alte cuvinte ea sporeşte
încetul cu încetul autoritatea raţiunii.
Împotriva ei se ridică instinctul social.
Fuga lumii actuale în lumea inteligibilă
este înlocuită de progresul istoric. Sfârşitul
transcendent al extazului etern devine
fericirea pământească a maselor. După
căutarea cultului şi a religiei, urmează
entuziasmul în faţa creaţiilor culturii... şi
civilizaţiei tehnice. Creativitatea, care era
emblema Dumnezeului biblic devine
proprietatea exclusivă a energiei umane.
Creaţia lui Dumnezeu este înlocuită de
făuririle omului.
[…] Nihilismul … ne bate la uşă. »
155


144 H.G. Gadamer, Vérité et Méthode, Seuil,
Paris, 1996, p. 291.
145 H.G. Gadamer, op. cit., p. 297.
146 H.G. Gadamer, op. cit., p. 360.
147 Tratat despre rugăciune, Philocalia, Venetia,
1792.
148 Christos Yanaras, De l’absence et de
l’inconnaissance de Dieu, Ed. du Cerf, Paris,
1971, 133 p.
149. Diferența dintre tradiția apuseană și cea
răsăriteană este la fel de mare ca diferența
dintre cele două lumi ale ideilor: lumea lui
Aristotel și lumea lui Platon.
150 «.Dacă certitudinea rațională a Adevărului lui
Dumnezeu include posibilitatea îndoielii
raționale, absolutizarea credinței subiective
conduce direct la respingerea obiectivă a lui
Dumnezeu: » (Christos Yannaras, op. cit., p.
52).
151 Christos Yannaras, op. cit., p. 54.
152 După posibilitățile logice.
153 « În paralel cu psihologia și cosmologia și mai
presus de ele, teologia nu apare ca
explicație ecleziastică a revelației biblice, ci
ca explicație rațională a cercetării biblice a
lui Dumnezeu cauza primă a ființelor... » ‚
(Heidegger, citat de Christos Yannaras, op.
cit., p. 62)
154 Care nu este nici într’un caz Dumnezeul
personal al lui Avraam, Isaac, Iacov,
respectiv Dumnezeul biblic.
155. Heidegger, citat de Christos Yannaras, op.
cit., pp. 66-67.

Rusaliile la români (II)
Marius Finca

Obiceiuri de rusalii
Tradiția populară a păstrat o
multitudine de obiceiuri și legende
privind rusaliile sau ielele, sânzienele și
călușarii, ce trebuie făcut pentru a scăpa
de influența lor nefastă. Această bogăție
de tradiții la români dovedește fără doar
și poate că aceasta vine din străfundurile
istoriei, fiind încărcate de profunde
semnificații transcendentale, de legătură
cu „lumea de dincolo”, a ființelor
supranaturale, a îngerilor și demonilor.
Vom aminti câteva din aceste obiceiuri
spre aducere aminte, așa cum au fost
consemnate de etnografi și pasionați de
tradiții și cultură românească. Vechile
credințe populare spun că trebuie să
respectăm o serie de obiceiuri în această
perioadă pentru a ne merge bine. Se
spune că, dacă plouă în sâmbăta
Rusaliilor, va fi un an mănos. Tot în
această zi se buciumă pentru a se aduna
ploile de vară. Sărbătoarea se ține până la
amiază, apoi se lucrează dar nu se toarce,
nu se mătură, nu se dă gunoiul afară. În
această zi se ung ușile şi ferestrele cu
usturoi şi leuștean ca apărare de duhuri,
se dau de pomană pentru morți plăcinte,
păsat de porumb, lapte, ceapă, usturoi
verde, cireșe, apă, în vase noi pline cu
flori, se împodobesc ușile şi casele cu
crengi de tei, care vor fi bune de leac. Tot
în Sâmbăta Rusaliilor, se duc crenguțe cu
frunze de tei la biserică. Se spune că, dacă
în ziua de Rusalii este timp frumos, va fi
vara frumoasă. Se spune de asemenea că
acela care lucrează „este luat de Rusalii”,
adică înnebunește sau este atins de o altă
boală din care nu se mai scoală. În aceste
zile oamenii se feresc a lucra, căci zânele
cele rele îi vor schilodi. Rusaliile îi pocesc
pe oameni şi prin intermediul lucrurilor
lăsate noaptea afară, pe care a doua zi
oamenii le ating. Despre Sânziene,
românii spun că sunt niște zâne cu a căror
putere pot îmbolnăvi pe oricine nu le va
serba ziua lor şi că ele au anumite locuri
pe pământ, unde joacă; şi cine trece pe
acolo se bolnăvește şi nu se vindecă până
la anul, când trebuie să meargă în același
loc. Oamenii nu lucrează câte unul, ci mai
mulți la un loc, crezând că Rusaliile nu
îndrăznesc a le face nimic la mai mulți.
Luni şi marți după Duminica Rusaliilor
nu se lucrează la câmp de niciunul dintre
cei ce n-au văzut jucând Călușul. Se crede
că acei ce ar lucra şi n-au văzut Călușul
devin pociți, adică muțesc, se prostesc
etc., şi numai jucându-li-se împrejur
Călușul se mai pot vindeca.
Călușarii trebuie primiți în fiecare casă,
deoarece se crede că Ielele sau Rusaliile
fug din calea lor. Ei joacă în toată
săptămâna Rusaliilor. Toate jocurile lor se
sfârșesc cu o horă în care se prinde
oricine, căci, dacă joacă de mână cu
Călușarii, oamenii nu se vor îmbolnăvi de
friguri în timpul verii. De la Rusalii
înainte, pot fi culese buruienile de leac,
inclusiv Sânzienele sau Drăgaica.

Rusaliile și sânzienele
De Rusalii, femeile poartă pelin şi beau
vin cu pelin pentru a fi voinice, sănătoase,
se dau de pomană pentru cei vii străchini,
la biserică se îngenunchează pe iarbă şi
frunze de tei care apoi se folosesc la
îndepărtarea relelor. În trei zile la început
nu se suie nici în pomi, zicând că-i iau
Rusaliile şi, dacă se suie, trebuie să-şi lege
pelin, căci de pelin fug Rusaliile. Se
presupune astfel că Rusaliile au fost, la
origine, aceleași cu Sânzienele, pe care
strămoșii noștri le numeau şi AB SENT
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 8

ION RUSTICON, aceasta fiind şi
denumirea dacică a pelinului. Se poartă
pelin la brâu, se pune la uși, ferestre,
icoane, sub pat, sub pernă, ca nu cumva
Rusaliile să descopere casele prin furtuni
şi să-i ia pe cei dinăuntru (A Bucurescu,
art. cit).
O altă ipoteză ar fi originea diferită
acelor două sărbători, Rusaliile și
Sânzienele care s-au transformat prin
sincretism, de-a lungul mileniilor, într-
una singură. Rusaliile strămoșești se
țineau pe 7 iunie. Sânzienele și Drăgaica
se serbau la 24 iunie, adică de solstițiul de
vară, fiind o sărbătoare a luminii, a
Soarelui, când ziua este cea mai lungă,
vegetația este în maxim de forță, bobul de
grâu se umple, fructele se formează,
plantele de leac sunt bune de strâns
pentru tămăduire. (C. Olariu-Arimin, op.
cit.). Este opusă și complementară
Crăciunului care marchează creșterea zilei
și deci renașterea. Sânzienele marchează
apogeul acestei renașteri a vieții!
Potrivit calendarului popular, începând
din această zi, se poate dormi afară. Cel
care se supără în „joia mânioasă” va fi
supărat tot anul. Săptămâna de după
Rusalii, respectiv intervalul 24-30 iunie se
ține, potrivit tradițiilor, pentru protecția
sănătății şi a recoltelor. În a doua zi de
Rusalii se sărbătoresc Sânzienele, iar
marți după Rusalii nu se lucrează, ca
protecție față de trăsnete, lovituri. Joia
„mânioasă, necurată, a iepelor” sau
„buciumul Rusaliilor” se ține ca protecție
a treburilor gospodăriei şi culturilor de
grindină iar a oamenilor, de boli. Se spune
că acela care se supără în această zi va fi
supărat tot anul şi-i va merge în
gospodărie pe dos. Vinerea se ține de la
amiază pentru protejarea de tunete,
grindină, vifore, iar sâmbăta de după
Rusalii, numită şi „Sâmpetru de vară” sau
„sărbătoarea lupilor” se ține ca apărare de
grindină şi de lupi. Ultima zi din
săptămâna de după Rusalii, „soborul
Sâmpetrului” sau „duminica tuturor
sfinților” se ține pentru apărare de rele,
pentru protejarea recoltelor şi a turmelor.
Este obiceiul ca, a doua zi de Rusalii,
fiecare gospodar să se ducă la holdele lui
şi să le stropească cu apă, rostind:
„Doamne, norocul nost să vie tăt la noi!”
De Rusalii, pornesc Călușarii prin sate,
dansând pentru belșug şi pentru
vindecarea suferinzilor. Fetele, îndeosebi
„cele mature, dau bețe şi basmale
călușarilor, ca să se mărite mai degrabă.
Tot acum este obligatoriu ca fetele mari să
împletească cununi din grâu care vor fi
puse la troița care apără hotarul satului şi
în biserică la prapori.
La biserică se sfințește apa pentru a
stropi holdele ca să le păzească de
dăunători, furtuni și grindină. Din această
apă însă nu se poate bea pentru că preotul
când face rugăciunile de sfințire a apei
spune și niște blesteme contra
dăunătorilor culturilor, fără doar și poate
un obicei arhaic preluat și de preoții
creștini (cf. Janeta Ciocan, etnograf).
Alte tradiții și legende de Rusalii au fost
consemnate de A. Bucurescu în articolul
citat: „După mitofolclorul românesc,
Rusaliile au fost niște femei, care, cu
ajutorul multor buruieni, tămăduiau
bolile. În unele variante, Rusaliile sunt
niște babe hidoase, care zboară prin
văzduh în zilele de Rusalii. Ele sunt
înarmate cu tot felul de unelte tăioase şi
frigări ascuțite, cu care-i pedepsesc pe toți
cei care muncesc în zilele lor. Ele îi
schilodesc, le scot ochii şi-i asurzesc pe cei
care nu le respectă.
„Alții susțin că Rusaliile sunt trei fete
mari, de pe vremea lui Alexandru-
Împărat. Având Alexandru o sticluță cu
apă vie, din care i-a dat calului său să bea,
spre a nu mai muri niciodată, cele trei fete
care se aflau la curtea lui au băut şi ele din
acea apă, devenind astfel nemuritoare.
Astăzi sunt gârbovite de bătrânețe, dar
sunt tot fecioare. Ele cântă şi joacă în
anumite zile ale anului, pe la răspântii. Se
spune că un om s-a apucat să lucreze în
lunea Rusaliilor. Culcându-se la amiază, l-
au apucat în vis Rusaliile. I se părea că
sunt trei femei, îmbrăcate în alb, care-l
luară la joc, apoi se apucară să-l întindă şi
să-l trântească. Apoi l-au muncit până l-
au trezit” (Adrian Bucurescu). După alte
tradiții Rusaliile erau fiicele lui Rusalim
împărat, care amintește de Ierusalim.
„În calendarul popular românesc, ziua
de 24 Iunie are mai multe denumiri,
printre care: Sfântul Ion de Vară,
Sânziene, Sânzenii, Drăgaica, Ziua
Soarelui, Ursina, Amuţitul Cucului,
Naşterea Sfântului Ion Botezătorul şi Cap
de Vară. E ziua când se întoarce crângul
spre iarnă. În această zi, dis-de-
dimineaţă, Soarele se spală pe faţă în
timpul răsăritului; cine se uită la el cu
atenție vede curgând apă jos, pe poala
răsăritului, sub înfățișarea unor lungi raze
luminoase.
La Sânziene, arde piatra-n apă.
Sânzienele dau ziua înapoi. Sânzienele
sunt fete sfinte; ele iau în ziua lor din
toate roadele pământului. Sânzienele se
țin pentru că atunci ia Cel-din-Baltă, adică
diavolul, sporul. Drăgaica face a se coace
fructele şi semănăturile mai repede,
ferindu-le de stricăciuni şi putrezire.
Drăgaica este Doamna Florilor, şi se
ține de toți pentru dragoste şi plăcerea
florilor. Drăgaica, sau Sânziana mai este
numită şi Împărăteasa, Stăpâna Surorilor,
Crăiasa Holdelor ori Mireasa. Ea umblă
pe pământ sau plutește prin văzduh în
ziua Solstițiului de Vară şi se desfată,
cântând şi dansând, împreună cu alaiul
său nupțial, format din zâne fecioare şi
fete frumoase, peste câmpuri şi păduri.
În cetele de Drăgaică, fata care joacă
rolul zânei este îmbrăcată ca o mireasă, cu
rochie albă şi cunună împletită din flori de
sânziene pe cap, în semn al cununiei. În
timpul ceremoniei nupțiale, zâna bagă
bob spicelor de grâu şi miros plantelor de
leac, vindecă bolile şi suferințele
oamenilor, îndeosebi bolile copiilor, apără
holdele de grindină, de furtuni şi vijelii,
ursește fetele de măritat etc. Când i se
nesocotește ziua, ea stârnește vârtejuri şi
vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus
şi-i îmbolnăvește, lasă florile fără leac şi
fără miros.
„De marea sărbătoare a Sânzienelor sau
a Drăgaicei, odinioară aveau loc târguri,
în aproape toată România. Singurul târg
de Drăgaică păstrat până astăzi este cel de
la Buzău.” (ibid.)

Concluzii
Sărbătoarea Rusaliilor este una dintre
cele mai frumoase și pline de semnificații
sărbători a românilor. Vorbim aici de
patru substraturi diferite, fiecare cu
vechimea și semnificația lor:
1. Nivelul creștin-ortodox, cel mai
recent, care are rădăcinile în tradiția și
doctrina iudeo-creștină. S-a calat peste
tradiții și obiceiuri vechi, fără a reuși să le
elimine complet. Dispariția satului
tradițional românesc a coincis, din
fericire, cu salvarea în mare parte a
tradițiilor - până atunci doar orale - prin
scriere, înregistrări audio, video etc.
2. Călușarii, păstrătorii unei tradiții
de 4-5 milenii, de când patriarhatul a
început să înlocuiască matriarhatul, sunt
cei care ne „explică” și azi magia
vindecării miraculoase și a cunoașterii
profunde a misterelor originii și rânduielii
lumii.
3. Drăgaica, amintește de puterea
magică a preoteselor matriarhatului
neolitic românesc (mileniile 7-3 î.H.), a
celei mai vechi organizări sociale a
omenirii, mai veche ca lumea Sumerului
și a Egiptului antic. Vorbim de culturile
Cucuteni, Vincea-Turdaș, Hamangia etc.
4. Sânzienele, sărbătoare prin
excelență a solstițiului de vară, coboară
originea ei la cel puțin 8-10 milenii, adică
de când omul a perceput și măsurat
timpul.
Datorită vechimii celor două ultime
sărbători, s-a ajuns ca să nu se mai
distingă diferențele între rusalii sau
drăgaice și sânziene sau iele. Călușarii
cabiri au reprezentat reforma teologică a
patriarhatului, de aceea ei luptă totdeauna
împotriva vechiului, a răului, reprezentat
de iele/sânziene/rusalii. Creștinismul,
prin întruparea Fiului lui Dumnezeu,
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 9

Iisus Hristos a dus la desăvârșirea
înțelegerii rânduielilor lumii și a
armonizării vieții oamenilor cu vrerea lui
Dumnezeu.
Acestea de mai sus demonstrează fără
echivoc continuarea peste timp - cel puțin
10 milenii - a unui neam, cel pelasgo-geto-
daco-rumân, poate unică în istoria
omenirii!


Odă limbii române –
versuri de Dumitru Ichim

Dumit ru Ichi m –
Odă li mbii române
Ort ansa Tudor

Întreaga creație poetică a lui Dumitru
Ichim - scriitor înzestrat cu har divin - o
percepem ca pe o odă închinată limbii
române.
Neuitarea și cultivarea acesteia, în
condițiile exilului românesc, devine un
mijloc principal de menținerie a unității
noastre ca entitate distinctă, păstrătoare a
valorilor spirituale, ce se transmit din
generatie în generatie.
Slujind, prin profesie, Logosul revelator
şi creator deopotrivă, poetul D. Ichim se
confesează într-o formă plasticizantă,
specifică marii poezii a începutului de
sec. XXI, răspunzând nevoilor spirituale
ale cititorului contemporan care
năzuiește să acceadă la desăvârșire, dar
conștientizează cu tristețe că rămâne la
stadiul de aspirație, cu parfum de slovă
meșterită în tinda chiliei, ce ascunde în
volburarea sa Adevărul tulburător.*
Să redai într-o străveche expresie
monastică fiorii unei gândiri post-
moderniste nu o poate face decât artistul-
artizan cu talantul îngropat la rădăcina
teiului sfânt, ce meditează în „templul”
copacului, învățând să înmugurească şi să
înflorească la anii târzii, căci numai acela
care „coboară în rărunchii pietrei” şi
ucenicește în genunchi, poate să se înalțe,
înflorind, în toamna vieții .

Tulburătoare mesaje poetice primim de
la distinsul nostru colaborator, unde vrea
nu atât să ne arate ce spun alții despre
dânsul, cât să se spună pe sine însuși,
dezvăluind zbaterea sa între două concepte
filozofice - Logos primordial şi Logos
– Cuvânt**, pe care puțini o înțelegem şi
mai puțini o trăim. Poetul, umila slugă a
Cuvântului - creator, cu „psalterionul şi
țitera”***, se „întoarce” imaginativ în
lumea din care a purces - precum ciobanul
mioritic la fluierele sale de os, de fag… spre
a-şi ține oile prin preajmă, răspunzând
doar ultimelor ecouri ale plânsului
mioarelor sale - cele cu lacrimi de sânge -
dar şi confraților de breaslă care se vor
bucura, așteptând la marea poarta de
Magna cum laude a literaturii romane,
prin care el va trece „freamăt al tuturor
pădurilor”, laureat al crucii de lemn.
Obsesiv, ajuns în GARA FĂRĂ ȘINE DE
TREN (ați sesizat, desigur, metafora),
poetul din Kitchener se întoarce la uneltele
sale: Cu psalterion și țiteră / m-am întors
la mine din nou / și am găsit / din toate
câte ceva, / dar fiecărui ecou / îi căzuse
numărul de stradă / și prima literă.
Amânând pe altcândva analiza artei
stilistice a poetului, muzicalitatea textului
literar înainte de toate, aglomerarea de
metafore revelatorii, bazate pe un imagism
arhaizant sau intelectualizat, versul liber
cu metrică variabila etc, etc. ce îl plasează
pe Dumitru Ichim printre creatorii post-
moderniști ai literaturii noastre, vreau să
subliniez originalitatea şi măiestria
stilistică a poemului Odă limbii române,
creație poetică ce a încununat limba
română în chiar ziua de 31 August 2013,
sărbătorită de românii de pretutindeni.
Odă limbii române evidențiază
sacralitatea Logosului primordial,
trezind în cititor interesul pentru o
sintagmă încărcată de sensuri filosofice
mult vehiculate de cei ce aspiră la
desăvârșirea lor spirituală. În care creștin,
nu provoacă o emoție de neuitat, ce te
introduce în lumea misterului încă din anii
fragezi, ascultând la slujba Învierii
Domnului, Evanghelia după Ioan :
„Întru-nceput a fost Cuvântul…. Toate
printr-însul (adică prin Logos) s-au făcut
şi fără de El nimic nu s-a făcut din ceea ce
s-a făcut”.**
Cuvintele ce denumesc obiectele din
jurul nostru – arată poetul - sunt, din
moși-strămoși: „jumătate pământ,
jumătate minune .../ vorbim atât de
omenește/că uneori Dumnezeu / sub
umbra cuvintelor noastre / se odihnește”.
Întâlnim versuri-aforistice ce rezumă
adevăruri fundamentale : Vorbim ce
suntem și suntem ce vorbim ş.a.m.d.
Fiecare vers al poemului ne încântă la nivel
afectiv, uimește la nivel senzorial, dar şi
rațional, raționalitatea fiind proprie însuși
Logosului ( căci tot ce s-a făcut printr-
însul s-a făcut) .
În literatura contemporană încă nu am
întâlnit un poem închinat limbii romane de
o asemenea profunzime. Încredințat
revistei noastre spre publicare, acesta
provoacă la recitire, la reflecție şi
aprofundare pe baza destructurării textului
poetic… întrucât, dacă place sau nu place
acest poem, depinde numai de
personalitatea receptorului, de fondul său
aperceptiv şi nu numai…
Cuvântul creator românesc transformă
operele poetice, cu toate ambiguitățile de
stil, în artă de esență prin
pluridimensionalitatea pe care o dă
limbajului artistic, oferind limbii noastre o
forță imagistică şi spirituală rar întâlnită în
poezia contemporană.
Din nou oferim cititorilor noștri vraja
poemelor ichimiene, care ne cufundă în
meditație şi ne înalță spiritual, după ce ne
răscolesc sufletul cu întrebări ce depășesc
cadrul existențial.
Câtă nevoie avea poezia românească de o
astfel de înălțare pornind din străfunduri,
pe care ne-o oferă poetul-creștin Dumitru
Ichim, dezvăluind noi valențe ale forței
creatoare a limbii române!

* Lucian Blaga - Geneza metaforei şi
sensul culturii (Humanitas 1995)
** I P S Bartolomeu Anania - Puterea
cuvântului Prelegere tinuta in aula
Universitatii de Medicina si Farmacie "Gr.
T. Popa" din Iasi, in ziua de 13 mai 2009,
cand autorului i s-a decernat titlul
de Doctor Honoris Causa
* ** Plasterion şi ţiteră - instumente vechi
muzicale cu coarde metalice
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 10



ODĂ LIMBII ROMÂNE

Vorbim
cum ne-a-nvățat mama a spune
lucrurilor din jurul nostru -
jumătate pământ, jumătate minune.

E o limbă aprins de curioasă,
pentru unii,
că ne-nțelege și apa și ascuțișul de coasă
al lunii,
muntele și luminișul de la știubeu;
vorbim atât de omenește
că uneori Dumnezeu
sub umbra cuvintelor noastre
se odihnește.

Vorbim ce suntem și suntem ce vorbim,
sorbim din ulcică și vin și lumină
Cuvântul când ne cheamă la Cină.

Substantivele noastre-s amare;
nu au declinare
nici de venit, nici de dus,
ci numai orizontul de sus -
taboric urcuș de Vinere Mare.
N-avem tâlmaci
în această prisacă și Vale a Plângerii;
chiar îngerii
omeneasca vrând s-o deprindă
merg la gramatica noastră din ghindă,
iar veacul
din duhul pietrei ce nu se schimbă
răspunde plevei ce-o vântură vântul
Oamenii ăștia s-au născut din limbă,
că înaintea lor,
Întru-nceput,
le-a fost Cuvântul.

GARA FĂRĂ ȘINE DE TREN

Am intrat în templul unui copac
și-am învățat să înfloresc,
şi să tac.

Am intrat la piatră în rărunchi
și am deprins cum să tac, să mă înalț,
stând în genunchi.

Am intrat la spic și la strugur
ucenicind tainei începută de mugur :;
să tac, să mă înalț,
apoi s-o-nmugur.

Cu psaltirion și țiteră*

m-am întors la mine din nou
și am găsit din toate câte ceva,
dar fiecărui ecou
îi căzuse numărul de stradă
și prima literă.

GOOD BYE

De vânzare mi-e moartea,
cugetam cu mintea nătângă
de cămătar.

Când voi pleca
spre locul știut doar de tei,
toți frații mei de condei,
(oh,parcă-i și văd
cum în hohote,)
în urma mea or să plângă,
dar de invidie, din fierea bătrână,
și nu a durere dând semn,
că săcătura secăturilor
intră-n literatura română
prin Magna Cum Laude - freamăt
al tuturor pădurilor-
laureat al crucii de lemn!

VISUL ROMÂNULUI STRĂIN

Cum visul poate de noapte să se-agațe
turnând untdelemn
în candela soarelui?

Eram acasă
și de pe deal bisericuța de lemn
a coborât și m-a luat în brațe,
ca mama... Și mi-a zis,
dar parcă nu era în vis
''Venind la apusul soarelui,
prânzește-ți lumina de seară;
Nu te teme de moartea cea mică,
peste ea te învăț cum se zboară.
Dormi puțin, să n-ai frică,
nici suspin, nici durere,
c-așa-i de Paște, acasă, la țară;
se doarme întâi,
apoi te trezești să mergi la-nviere.

N-AUZI ARIPA DIN CULORI?

Ochiul,
rob luminii, m-a
întrebat '' Cum inima
făr- algebra din retină
cu necunoscuta
din ecuația - văzduh,
ar putea să vadă
alt soi de lumină?
Ba, mai mult, fără tăcere,
de ce bate într-una văz duh!''

''Ochiule, nu fi ursuz!''
încercai răspuns cu pravila, vechea.
'' Te-a mustrat cândva
urechea
că te folosești de auz?
Unde-ți sunt culorile
fără frâu și fără pinten?
Nu-i așa că norii le
dă auz la ochiu-ți sprinten?
Privind
nu le-asculți aripa
cum înveșnicește clipa?
Și înaltul, de-auzi zborul
ca vedere spre auz?
Ochiule, nu fi ursuz!''

Și-ntrebai și inima,
calm,cum vântul în spovadă
crai nou dă ovăzului
''Care-i taina văzului?
Poate dincolo să vadă,
peste moarte, peste vii,
bahnei să-i străbată stuhul?''
Și a vrut să se oprească,
precum delta bându-și apa;
''Vrei cu-adevărat să știi?''
dar continuă '' Văz duhul,
ochiului sărut ar vrea.
Spune-i să închidă pleoapa
să n-audă ce văd eu.''

Si-a-nceput din nou să bată
ca un zvârcolit de pește.

''Imi vei spune vreodată?''
''Nu acum, la puntea albă
ochiul din târziu pândește.''

LIUBOVNICA GROPARULUI

Învățai de la culbece
puntea lunii cum se trece
''... binișor, binișor,
ai grijă când treci prin nor!''
De la frunza de măcriș -
să mă strâmb, dar pe furiș,
l-amanta groparului,
ce-nșela amarul lui
c-o răchie sau cu-n dor,
că pohtă-are de mahorcă.
Mai dihai decât deochiul
la toți le făcea cu ochiul
și-i culca apoi sub iarbă
după ce-i țuca pe barbă,
rămânând din ei doar zvonul.
Invățai să joc șotronul,
sărind cu-n picior - egretă -
pătrățelul scris cu cretă.
Unde cade piatra, sai!
timp de clopoțel cât ai.
...și-nvățai de toate, multe;
cine-ar sta să mă asculte?
Dar nu taina de pădure!
Cine frunza-a prins să-mi fure?
Poate-amanta lui mă-nsamnă,
semn poftit din ochi a toamnă.
- Dă-i cu tifla la fitil,
zice teiul, mai copil,
și-apoi fugi, că eu rămân!
- Mi-e rușine, că-s bătrân!

septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 11


Adolescentul (F.M. Dostoievski) – II – eseu
Iuliana Onofrei


Expozițiunea
Creându-și eroul, pe Arkadi Makarovici
Dolgoruki, tânărul de douăzeci de ani
împliniți, Dostoievski se redă pe el însuşi.
La vârsta când Dostoievski avea 18 ani,
tatăl său moare, moment care stârnește o
criză acută a caracterului său. Băiatul
vesel şi neastâmpărat, ca un adevărat foc,
se transformă într-un tânăr îngândurat
care fuge de oameni: astfel îl descriau pe
Dostoievski colegii de la școala de
ingineri. Imaginația fiului n-a fost
zguduită numai de cadrul dramatic în
care a pierit bătrânul, ci şi de sentimentul
vinovăției în fața lui.
[7]

Dostoievski nu l-a iubit, fiindcă era
zgârcit şi se purta urât cu iobagii. Problema
părinților şi a copiilor, a vinovăției şi a
responsabilității a fost rana lui fiziologică
(crizele de epilepsie) şi sufletească. Şi
numai la sfârșitul vieţii sale, prin romanul
Adolescentul şi ulterior Fraţii Karamazov,
el s-a eliberat de această rană, prefăcând-o
într-o creație artistică.
Tot astfel personajul Arkadi Dolgoruki
chiar așa îşi spune: „Nu, eu n-am ce căuta
printre oameni“ „Mă voi ascunde ca o
broască țestoasă în carapace!“, „Simțeam
nevoia să fiu singur, singur de tot“
[8]

„Cred că de la doisprezece ani, adică de
când am început să judec conștient, mi-am
dat seama că nu iubesc oamenii. Nu că n-
aş fi putut să-i iubesc, dar prezența lor mă
stingherea !
[9]

Încă de pe atunci mi se cuibărise ura în
inimă, o ură surdă față de toți şi de toate,
care izgonise treptat orice alt sentiment.“
[10]

Adolescentului îi este lehamite să mai
trăiască printre intrigile oamenilor, când,
unde te învârtești dai numai de minciuni,
de înșelătorie, de uneltiri, de o lume lipsită
de ideal. La antipodul acestei lumi, de
dragul unei idei înalte, tânărul Kraft se
sinucide. S-a împușcat de dragul unei idei:
dezvoltase o întreagă teorie savantă, bazată
pe frenologie, craniologie, şi chiar pe
matematici, prin care demonstra că rușii
sunt un popor de rasă inferioară şi că, prin
urmare, când ești rus, nu merită să trăiești.
Sinuciderea lui Kraft l-a zguduit pe
Arkadi până-n străfunduri, simțea milă, o
mare durere, pentru un om tânăr cu
perspective atât de frumoase şi a conchis
că principalul este să ai un ideal în viață,
atunci nu-ţi mai trebuie altceva… Toate
relele provin din pierderea idealului de
către oameni, numai regăsindu-l se vor
putea şi ei regăsi.
Romanul scoate în evidență toată această
căutare încorda a adolescentului spre o
viață curată, spre relațiile firești între
oameni, într-o epocă în care domnea
puterea banului.
Adolescentul şi sora lui Liza sunt niște
victime ale destinului cu două tăișuri, care-
i paște pe ruși De îndată ce un rus se
îndepărtează cât de cât de făgașul
consfințit de lege şi tradiție, nu mai știe ce
trebuie să facă; câtă vreme rămâne pe
făgaș, totul vine de la sine: avere, rang,
situație în societate, caleașcă, post,
nevastă, temenele; de cum se abate cu un
pas, ce se alege de el? Devine o frunză
purtată de vânt. Zău că nu știu ce e de
făcut!
[11]

Romanul evoluează pe două planuri, în
paralel, unul centrat pe Versilov, altul pe
Arkadi, pe discuțiile purtate între ei.
Dostoievski a imaginat doi eroi principali,
unul definit mereu prin celălalt.
[12]

Arkadi Makarovici Dolgoruki este un
personaj plin de farmec, autoironie şi
umor, aşa cum l-am receptat, un tânăr,
care a terminat de curând liceul, fiul legal
al iobagului Makar Ivanovici Dolgoruki,
însă fiul de drept al moșierului Andrei
Petrovici Versilov şi al Sofiei Andreevna:
„Trec așadar drept fiul lui legitim, deși
sunt un bastard în toată puterea
cuvântului, căci adevărata mea obârșie
nu poate fi pusă la îndoială.“
Cunoscând prea bine firea paradoxală a
omului, Dostoievski și-a înzestrat
personajele cu trăsături angelice şi
demonice. Iar ele nu se simt câtuși de puțin
incomodate de coexistența dragostei şi a
urii.
Arkadi a venit la Petersburg mai mult de
dragul acestui om (tatăl său) aproape
uitându-și țelul inițial (să devină un
Rotschild), pentru a-l ajuta să-şi spulbere
clevetirile, să-şi nimicească dușmanii,
totodată să se răzbune pe Scaraoschi,
fiindcă numai el ştia cine era vinovat că era
copil din flori. În această istorisire a
primilor săi pași pe drumul vieții esențială
devine pentru el tocmai biografia tatălui.
Fiul se supune şi el părintelui adorat şi
detestat, convins că fără a-l înțelege pe el,
nu s-ar putea niciodată pricepe sine.
[13]

Adolescentul era însuflețit de sentimente
generoase față de tatăl lui de drept (Andrei
Petrovici Versilov), pe care nu-l văzuse
decât o singură dată la vârsta de zece ani, şi
atunci numai o clipă (dar acea clipă a fost
de ajuns, ca să-l uluiască). Versilov avea
să-i scrie personal, mai târziu, când
Adolescentul împlinise deja douăzeci de
ani şi l-a invitat la Petersburg, făgăduindu-
i un loc de muncă (să lucreze în casa
bătrânului prinţ Sokolski, un om putred de
bogat şi consilier secret): Firește că nu-i
puțin lucru să-ți găsești pe neașteptate
părinții, când te-ai socotit întotdeauna un
copil părăsit. La gândul acesta eram
mereu buimac de bucurie în ultimele zile
petrecute la Moscova, când mă pregăteam
de plecare, şi în drum spre Petersburg. Nu
mă încânta atât gândul că am un tată,
căci nu sunt prea duios din fire, ci mai ales
faptul că era tocmai omul care n-a vrut să
știe niciodată de mine, care m-a înjosit
atâția ani, în timp ce eu mă agățam cu
toate visurile mele de el (dacă pot spune
aceasta despre visuri). Încă din fragedă
copilărie, fiecare gând, fiecare vis al meu
tindea spre el, se învârtea în jurul lui şi în
cele din urmă se concentra asupra-i. Nu
știu dacă-l uram sau îl iubeam, dar știu că
în toate planurile mele de viitor, în toate
nădejdile mele își avea locul, şi fără să-mi
dau seama, pe măsură ce creșteam, locul
acesta a devenit din ce în ce mai
important.
[14]

Vreau să adaug în treacăt că, din câte
am aflat sau bănuiesc, n-am izbutit
niciodată să mă dumeresc pe deplin cum a
început totul între el şi maică-mea. Sunt
aproape convins că, după cum mă
încredința el însuși anul trecut, înroșindu-
se, deși povestea toate acestea cu tonul cel
mai firesc, ba chiar oarecum în zeflemea,
nici vorbă nu fost de vreo idilă între ei şi
că totul s-a întâmplat așa pe neașteptate. (
...) Firește că ceea ce mă îndeamnă să aflu
adevărul nu este o simplă curiozitate
bolnăvicioasă.
Şi pe mama am hărțuit-o cu tot felul de
întrebări, dar mărturisesc că pe cea mai
importantă n-am îndrăznit să i-o pun
fățiș cu toate că în ultimul an m-am
apropiat foarte mult de ea şi nu obișnuiesc
să mă port cu mănuși, ci mai degrabă ca
un mucos grosolan şi ingrat, care-i
socotește pe ceilalți vinovați față de el.
Iată întrebarea: cum de a putut ea,
măritată fiind numai de șase luni ba încă
şi strivită de prejudecați despre sfânta
taină a căsătoriei, supusă şi neputincioasă
ca o muscă, ea, care-l venera pe Makar
Ivanovici al ei ca pe un zeu, cum a putut
tocmai ea să se lase târâtă într-un
asemenea păcat, numai după vreo două
săptămâni? Nu cumva o fi fost şi maică-
mea o femeie destrăbălată? Dimpotrivă.
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 12

Țin să afirm de la început că nici nu-şi
poate închipui cineva un suflet mai curat
decât al maică-mi, care şi-a păstrat toată
viața puritatea sufletească.
Cine știe, poate că a făcut-o să-şi piardă
capul croiala hainelor, pieptănătura
pariziană, accentul francez (habar n-avea
de limba franceza), ori poate a dat-o gata
romanța pe care a cântat-o
acompaniindu-se la pian, într-un cuvânt
s-a îndrăgostit de toate aceste lucruri pe
care nu le mai văzuse şi nu le mai auzise
niciodată (unde mai pui că pe atunci el era
foarte chipeș) şi o dată cu el a îndrăgit la
nebunie şi omul, cu hainele, apucăturile şi
romanțele lui cu tot !
[15]

F.M. Dostoievski recreează în roman,
epoca de tranziție, una dintre perioadele
cele mai frământate şi cumplite din istoria
Rusiei, în care viața oamenilor era
tulburată de îndoială, scepticism, cinism.
Relațiile bănești deveniseră caracteristica
ei fundamentală, piatra unghiulară a
comportamentului omenesc. Scriitorul
încarcă banul cu însușiri mitice. Ajuns
„ban-idee“, acesta facilitează nu doar
obținerea unor avantaje practice, dar şi o
anumită împlinire sufletească, se
deplasează astfel la antipodul momentelor
banale şi vulgare, devine prilej de maximă
tensiune şi exaltare. Patima îmbogățirii e
transmutată într-o zonă superioară,
filosofică. Ea e subordonată ciocnirilor de
idei, hipertrofiată într-un sintetic şi
complex semn al epocii. La temelia
visurilor de înavuțire nutrite de Arkadi
Makarovici Dolgoruki stau impulsuri
ideale
[16]
. Venind în capitală obsedat de
ideea de a ajunge un Rotschild, Arkadi
Makarovici Dolgoruki nu visează lux sau
plăceri, el vrea milionul numai pentru a fi
conștient de posibilitatea puterii, de
„conștiința intimă a forței sale“: Ce poate fi
mai liniștitor decât convingerea că ești
puternic? Jupiter e stăpân peste tunete,
totuși e calm şi nu face uz de forța lui
decât foarte rar, atât de rar încât un prost
ar putea crede că doarme veșnic. Dacă
însă în locul lui Jupiter s-ar găsi vreun
scriitor sau vreo țărancă toantă, atunci să
te ţii, ar tuna zi şi noapte!
Dacă aş ajunge foarte puternic, îmi
spuneam eu, n-aş face niciodată uz de
puterea mea, dimpotrivă, oriunde m-aş
găsi, aş căuta să trec întotdeauna
neobservat; dacă aş fi bogat ca Rotschild,
aş umbla într-un palton ponosit şi cu
umbrelă, nici nu m-aş sinchisi că lumea
mă înghiontește pe stradă, că trebuie să
trec drumul în fugă, sărind peste băltoace,
ca să nu mă calce vreo birjă. Conștiința că
sunt un Rotschild m-ar şi înveseli în
asemenea clipe. Mi-ar fi destul să ştiu că
aş putea avea cel mai bun bucătar din
lume şi că aş putea mânca cele mai rare
bunătăți, ca să mă mulțumesc cu o bucată
de pâine şi o felie de șuncă. Şi în ziua de
azi gândesc la fel.
[17]

Însă viața i-a dezmințit ideea.
Adolescentul s-a trezit față în față cu toată
meschinăria oamenilor (lumea lui
Touchard, Zerşcikov, Stebelkov, Lambert,
Trişatov) şi cu întreaga urâțenie a
societății în care trăia, o lume a
sinucigașilor (Kraft, Olea), frământat
mereu de întrebarea: ce vreau, încotro
vreau s-o apuc? Cine are nevoie de mine şi
cu ce m-ar ajuta alții, dacă eu singur nu
știu ce vreau?
[18]

Va urma


Galbenul Mirunei
Miruna Ocnărescu

ÎNTÂLNIREA
N-a fost să ne-ntâlnim în stele
Şi nu știu… este un păcat?
TU ai fi biciuit clepsidra,
Iar EU din răni aș fi făcut un pat
Era lumină-n jurul nostru
Prin geamuri mari plângeau mușcate
Cuvintele cădeau ca pietre
În toamna vinilor surate
Doar mâinile vorbeau prin semne
Aveau mai multe degete atunci
În jurul nostru ziduri de lumină
Se prăbușeau şi ne zăream prin lunci
Pe cine să certăm? Pe Dumnezeu?
Că ne-a lăsat mai osteniți de toate?
Când foc am dat la lacrimi era frig
Cocoașele ne mângâiau pe spate.
RĂSĂRIT
Nu vezi că pescărușii au plecat,
Şi-au poposit pe gâtul cald al Lunii?
De câte ori să-ți spun că ne privesc
Când Toamna
face dragoste cu prunii
Când Luna trage Soarele de plete
În joaca lor de-a veșnicia vieții
Țes umbre verzi în marea de lumină,
Spălându-şi aripile şi pomeții
De câte ori
să-ți spun că ruga noastră
Îi va aduce, poate, înapoi?
Cu sânii goi, mustind a primăvară:
Mai verzi, mai înțelepți decât noi doi.


ULTIMELE CUVINTE
Ultimele noastre cuvinte
Au plecat cu trenul de seară
Pe-o bancă de lemn, într-un plic
Sărutat cu sigiliul de vară
Îngerii-au strigat de două ori
Se făcuse noapte într-o zi
Cerberii umblau nestingheriți
Şi ploua-n nuanțele de gri
Şi ploua trotuarul arămiu,
Iar un Domn se închina în vals
Pașii lui tot numărau o rugă
Sau doar plânsul ultimului dans.

MAI TÂNĂR
De ce ești TU mai tânăr decât mine?
Cu ce jăratec îți hrănești tu caii?
De ce le ungi frunțile cu lumină
Şi le tot bați potcoavele cu naii
De ce îți crești tu fruntea
tot mai lată?
Şi are șase puncte cardinale:
În patru zbori căruța ta de vise,
Iar două le hrănești în matinale
Tu crezi că-i drept,
dar ce e drept în lume
Nu-i pentru toți,
nici pentru cei ce-n rugă,
Țesală coamele de stele ude
Şi le usucă-n ploaia de sub glugă
Când ai să strigi la poartă,
voi fi dusă
Dar vei găsi cărare printre stele
Tu mână-ți caii tăi cu jar, sălbatici,
Să mi te-aducă
şi mai tânăr printre ele.
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 13


Brâncuși – în conștiința scriitorilor lumii
Prof. Doina Drăguţ


Brâncuşi a devenit, încă din viaţă, un
mit; el a intrat de timpuriu în conştiinţa
nu numai a artiştilor lumii, ci şi a
poeţilor şi prozatorilor de pretutindeni.
Românul americanizat Peter Neagoe a
scris un roman de mare succes: Sfântul
din Montparnasse. Peter Neagoe era un
nume în lumea beletristică şi
cinematografică de peste Ocean. Era cam
de aceeaşi vârstă cu Brâncuşi. Faptul că
un mare romancier român stabilit în
America a ţinut să scrie un roman despre
Brâncuşi însemna o recunoaştere a
modelului pe care-l reprezenta tânărul ce
a făcut drumul de la Bucureşti, via
München, până la Paris, precum şi a
calităţilor sale morale. Au fost români
care au făcut, pe jos, drumul din
România până la Stalingrad, iar de acolo
până în munţii Tatra. Brâncuşi n-a făcut
decât drumul până în Cetatea Luminilor,
pe jos. Acolo, în Impasse Ronsin 11,
părea să-şi fi găsit rostul. Şi-a zidit un
cuptor de pâine, cu vatră, în care îşi
pregătea cele trebuincioase zilei. Era un
exotic din Orient, într-o lume populată
de exotici şi snobi. Consider că Brâncuşi
n-a făcut acest lucru decât dintr-un
instinct de autoconservare; avea nebunia
încrederii în talent, în talentul său, şi,
până la urmă, voia să-i desfidă pe
academiştii care erau în vogă; era, cum
spune Petre Pandrea, „ţăran român şi
cetăţean al Europei”.
Spuneam, ceea ce ştie o întreagă lume,
că Brâncuşi, cu tenacitatea ţăranilor
liberi români, a moşnenilor, tenacitate
strălucit investigată şi explicată de Petre
Pandrea, în volumul Brâncuşi. Amintiri
şi exegeze, s-a impus, acolo, la Paris,
prin, pe de o parte, austeritatea felului
său de viaţă şi, pe de altă parte,
deschiderea faţă de marile valori ale artei
sculpturale. Să nu uităm că la Hobiţa,
descendentul unor onorabili slujitori ai
altarului ar fi putut să devină un lutier.
Ce păcat că acea improvizaţie lutieră a
lui Brâncuşi s-a pierdut!
Ajuns la Paris, Brâncuşi a intrat în
boemă, şi, ceea ce este mai important, în
conştiinţa oamenilor din „Oraşul
Luminilor”. Au fost şi români care l-au
„cercetat” în „bârlogul” din Impasse
Ronsin. Între aceştia s-au aflat şi
Alexandru Philippide şi Demostene
Botez. Al Philippide a evocat austeritatea
locuinţei lui Brâncuşi; era o diferenţă de
31 de ani între cei doi. Al. Philippide, în
puţinele sale pagini memorialistice,
evocă interiorul atelierului lui Brâncuşi,
fără să scape (scria aceste pagini la
senectute) faptul că acolo se preumblau
frumuseţi feminine precum irlandeza
Eillen.
Atelierul din Impasse Ronsin era
vizitat de toată lumea bună a Parisului şi
de peste Ocean, poate şi pentru că
procesul obtuzilor va-meşi americani îl
făcuse celebru.
Se spune că atelierul lui Brâncuşi
devenise un centru de atracţie mai
important decât Turnul Eiffel. La Eiffel
admiri şi respecţi corectitudinea
calculelor matematice, în timp ce, în
Impasse Ronsin, poţi să urmăreşti cu
imaginaţia zborurile „Păsării Măiestre”.
Aceste zboruri, „mai lungi sau mai
scurte”, nu puteau să nu-i sensibilizeze
pe poeţii din Oraşul Luminilor. Între
aceştia, francezul Jean Arp, semnatar al
unei poezii intitulate Coloana fără
sfârşit, belgianul André Castagnou,
autor al unei metafore numită Pasărea
lui Brâncuşi, precum şi Rainer Maria
Rilke, cu poema Cine spune că totu-i
pieirii sortit?. De peste Ocean,
americanul Carl Sandburg, laureat al
premiului Nobel, se înclină şi el în faţa
vizionarismului şi arhaismului lui
Brâncuşi. La noi, tinerii scriitori (mai
tineri, ca vârstă, decât Brâncuşi) Lucian
Blaga, Dan Botta, ori Ion Vinea l-au
omagiat încă din timpul vieţii lui: semn
incontestabil al preţuirii pe care i-au
acordat-o şi al recunoaşterii rolului
acestuia în arta modernă.
Timpul a adăugat noi creaţii; scriitori
de pe toate meridianele lumii s-au
minunat în faţa creaţiilor brâncuşiene şi
s-au simţit datori să le slăvească în
paginile lor. „Nici unui alt artist, în toată
literatura română, şi nici unui alt artist
român, în toată literatura universală -
remarca un comentator român, în 1970 -
nu i s-a închinat în viaţă (...) un atât de
nesfârşit colier de poeme, ca lui C.
Brâncuşi”. Un omagiu impresionant
adus părintelui sculpturii moderne,
poemele acestea sunt, în acelaşi timp, un
omagiu adus forţei româneşti de creaţie.
Este cazul să-l cităm pe spaniolul
Valentin Garcia Yebra: „Iubeam
România cu mult înainte ca ochii mei să-
i soarbă frumuseţea. O iubeam cum ţi-e
dragă o rudă cu faimă, ale cărei fapte
celebre ţi-au umplut copilăria. E o iubire
în care se amestecă gingăşia şi mândria,
fiindcă cineva, născut din neamul tău,
face ca numele lui, numele de familie, să
fie rostit cu respect în ţări depărtate şi
între oameni străini...”.
Americanul Carl Sandburg remarca,
într-un eseu poematic, toc-mai vocaţia
marelui sculptor de a descoperi tainele
lucrurilor: „... el ştie cum unduie firele de
păr în buclele şi coadele de pe capul unei
femei; şi o ştie de atâta vreme, încât nu
uită de unde au venit şi - încotro pleacă;
şi scotoceşte-n adânc după tainele
întâilor şi ale celor mai de mult făcători
de forme”.
Un imn al veşniciei întru Brâncuşi este
şi poema lui Rilke: „Cine spune că totu-i
pieirii sortit?/ Din pasărea pe care-o ai
rănit/ Ştie cine dacă zborul nu rămâne/
Şi dacă florilor nu li-i, poate, menit/ Să
ne supravieţuiască-n ţărâne? ”.
Pentru Lucian Blaga, „Măiastra” lui
Brâncuşi este „pasărea sfântă”: „Ai trăit
cândva în funduri de mare/ şi focul solar
l-ai ocolit pe de-aproape./ În păduri
plutitoare-ai strigat/ prelung deasupra
întinselor ape.// Pasăre eşti? Sau un
clopot prin lume purtat?/ Făptură ţi-am
zice, potir fără toarte.”
Incontestabil, la eternitatea
sculptorului eternităţii, scriitorii lu-mii
au adus, şi aduc, omagiul lor deplin, au
adus, şi aduc, o contribuţie
incomensurabilă.



septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 14



Versuri
de George Filip

TOP SECRET – 2013 şi. . .
concluzi e la o tri logie
Al ex Cet ăţ eanu

Trebuie ştiut despre această
TRILOGIE pe care enigmaticul poet
George Filip ne-o pune la îndemână.
Cele trei volume de versuri descriu de
fapt un triunghi, ochiul Divinităţii, care
ne spune din tainele lumii. Cam asta îşi
propune poetul...să ne spună şi să ne
convingă. Prin trei mărturii poetice
scrise şi date nouă ca letopiseţ. ERA
POEȚILOR, AXIOME și TOP SECRET-
2013 - trei siameze.
Dar cine este acest nedomolit George
Filip?
După unele certe mărturii
contemporane poetul s-a născut din
mirajul Mării lui cea Neagră, în satul
TUZLA. La 22 martie 1939 – şi este al
cincilea groştei dintre cei şase copii
plămădiţi de maica Floarea, din arborele
genealogic al lui Octavian Goga - şi
fostul oltean, jandarmul Pandele,
originar din Izlaz. Nu știm precis dacă
este de origine materială, minerală sau
creat de Dumnezeu.
Poetul George Filip este el însuși o
nebuloasă sau el se perindă veșnic prin
nebuloasa infinită a existenței noastre
temporal materială? Nu ştim, dar cert
este că poetul există. S-a întâmplat –
hazardul!- ca eu să-l descopăr acum vreo
douăzeci şi de ani, dar şi el pe mine. Nu
se ştie care a câştigat sau a pierdut mai
mult. Eu nu regret! Dar, ca de obicei, la
un moment dat cometa mea a dispărut.
Zic a mea fiindcă am vrut şi vreau mereu
să-l respir, să-i dibui tainele. L-am
recuperat recent. Cât a plutit prin eclipsa
câtorva ani poetul a mai tipărit un snop
de volume. Dar iată şi marea surpriză.
Imprevizibilul, mirabilul, prolificul poet
şi-a pregătit în taină a 75-a aniversare
din 2014. În acest sens el a produs şi
publicat o TRILOGIE bilingvă, română-
franceză, în Editura DESTINE, din
Montreal. Vă recomand fructele minţii
sale: Era poeților, L’ère des poètes,
Axiome, Axiomes, şi Top secret-2013,
doar în varianta română, deocamdată.
Iar mie, scriitorului care mă lupt prin
cotidian, Alex Cetăţeanu, mi se cuvine
onorabila povară de a vă spune în puține
cuvinte... multe, foarte multe... despre
aceste trei lucrări inegale valoric, diferite
ca manieră stilistică dar siameze prin
tematica majoră abordată.
ERA POEŢILOR. Persiflist, pe coperta
a patra a volumului George Filip ne
spune printr-o strofă filozofică şi ultra-
ironică cine a fost el prin această
minusculă monolitică particulă epocă de
creativitate;
„eram un Robinson Crusoe
pe-o insulă imaginară
în care nu era nevoie
să scriu poeme despre Ţară,
un talmeş-balmeş de iluzii,
un vagabond ce timpu-şi pierde
prin era marilor confuzii
şi: foaie verde şi iar verde...
(din DOINA FINALĂ, pag. 109)”
Dar vine renumitul critic şi gânditor
Marian Barbu, profesorul calm şi
profund cugetător care-l ponderează pe
poetul hoinar.
„Poetului, Canada i-a conturat şi
impus definitiv destinul literar
asigurându-i un orizont cultural stenic,
sublimat şi exprimat exemplar”.
Descoperim, în astfel de formulări
oximoronice, biciul de aur al poetului,
prin care îşi „mângâie” contemporanii
cârcotaşi şi opaci la înțelegerea şi „pe
dedesubt” - a liricii scriitorului
montrealez.
Calm şi raţional totodată, întârziat pe
deplin în limba română de acasă, puterea
de sinteză a lui George Filip din Canada
impune convingător o efigie a
personalităţii sale.
Conştientizându-şi posteritatea, peste
legendă şi mit, poetul se rosteşte
vizionar. Mai vivant spus, căzând în sus
prin cântec şi cuvânt.
***
În prefața aceluiași volum, dar în
varianta franceză, L’ÈRE DES POÈTES
- criticul şi cunoscutul traducător
Constantin Frosin, afirmă:
George Filip n’est pas un personnage,
car il ne perd pas son âge à écrire des
bêtises… Il n’est pas une personnalité
non plus, car loin d’être une personne
alitée, il est très actif, on peut dire qu’il a
la bougeotte, qu’il ne tient pas en place…
Comme il n’est pas une figure, car il
n’augure jamais de faire fi (ou, tout au
plus, de ce qui n’est pas poésie).
A ma honte, j’ai découvert très tard ce
Poète, mais mieux vaut tard que jamais !
Au fait, c’est lui qui m’a découvert, à
mon honneur : il a eu vent de ce que mon
don de ré-poétisation et de réécriture me
permet de traduire n’importe quel texte
en français, quelle que soit sa difficulté.
Et il a entrepris de me contacter, et ce fut
le coup de foudre pour moi : surpris,
voire choquée par une poésie que je ne
connaissais pas, je me suis jeté corps et
âme dans cette aventure. Qu’est-ce que
cela a donné ? Jugez-en vous-mêmes,
chers Lecteurs !
A lire cette poésie tout à fait spéciale –
de tous les points de vue – j’ai la
nostalgie des bonnes vieilles choses, des
neiges d’antan, voire des lendemains qui
chantent. Il y a là Villon avec sa Ballade
des pendus, il y a Verlaine avec sa
devise : « De la musique avant toute
chose » (nous y reviendrons), il y a Hugo
parfois par son sens de l’épique, il y un
peu de la fibre de Céline poète, comme il
y a Ion Barbu, Nichita Stanescu et Horia
Zilieru.
Ayant lu plus de trois quarts de ses
poèmes en français, le poète déclare :
« Je me reconnais, me découvre et me
plais (sic !) dans cette langue, que je ne
savais pas si capable. Vous avez déniché
et souligné d’une manière extraordinaire
mes subtilités stylistiques ». Le moment
est donc venu de parler de la difficulté de
traduire une telle poésie, énorme et ab-
norme à la fois. Si l’on prend en compte
que « énorme » peut renvoyer à : « qui
hait (les) normes », et « ab-norme » à
quelque chose qui s’abat de la norme
mais aussi abat (les) normes, on se rend
facilement compte combien cette
entreprise fut périlleuse !
La difficulté réside d’abord en ce que
chez lui ce n’est pas l’idée, le contenu qui
compte, mais la musicalité du vers, qui
dit plus que dix idées égrenées dans une
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 15

strophe. Pour l’amour de la cause, pour
les besoins de la cause aussi, il lui arrive
d’inventer des mots, de modifier des
mots, pour que le contour musical de sa
phrase poétique atteigne à la Perfection !
Ce sont parfois des licences poétiques à
vous couper le souffle, d’autres fois elles
deviennent subrepticement licencieuses
et grivoises, sinon griveleuses, tout en
restant des plus poétiques .
Iată şi opinia filozofului din
Quebec Jack Bouchard, făcută
publică în postfața acestui volum:
On peut affirmer que la poésie
moderne, en particulier depuis le
surréalisme, s’est complexifiée au point
de perdre une partie de son public
amateur de « belle poésie ». Mais,
comme dans l’histoire de la peinture,
Picasso ou Riopelle ne pouvaient refaire
du Rembrandt ou du David, le poète
George Filip a résolument exploré
d’autres voies que celles de Mihai
Eminescu ou de Nichita Stănescu.
Par l’originalité de sa vision, Filip
surprend le lecteur : même quand il
traite de sujets connus, la vie, la mort,
l’amour, l’errance, la violence de son
langage décape ces topoi et invente une
vue pluridimensionnelle où, comme au
cinéma à écrans multiples, les voix off
abondent et dialoguent avec le poète, ou
plutôt s’inscrivent en sourdine ou en
superposition. L’effet est déroutant et
fascinant. La logique narrative est
bousculée, ce torrent verbal charrie rubis
et scories, les uns mettant en valeur les
autres. On devine un écorché, un rebelle,
un inclassable. Montréalais d’adoption,
le poète George Filip mérite d’être connu
de ses nouveaux compatriotes québécois
francophones, puisque ceux-ci vont
découvrir une voix unique jusque-là
méconnue, qui greffe sur la québécitude
une roumanité d’avant-garde.
***
PUNCTUL DE VEDERE al poetului
de la deschiderea volumului AXIOME,
conține unele afirmații dure,
sentențioase, acuzatoare, cu putere de
axiome : Eu nu-ngenunchi îndeobște la
umbra niciunuia dintre poeții-mahări ai
lumii, să-i sărut la careva mantaua-i de
purpură. NU!, fiindcă nu datorez
nimănui – nimic. Eu nu am profesori
reali, mentori sau idoli.
Mă inculp public folosind doar două
citate. Mai de multișor, scriitorul Alex
Cetăţeanu îi prevenea pe cititori într-o
prefaţă la o carte de-a mea:
Va veni o vreme când veţi declara cu
mândrie că aţi trăit pe vremea lui
George Filip.
Mai recent, în sala Teatrului
NOTTARA, din Bucureşti, nedomolitul
poet Darie Ducan îi spunea publicului,
baletând ca un cocor, cu pantofii în
mâini, că: poezia lui George Filip este un
templu în care trebuie să intrăm smeriţi
şi fără bocanci...
Nu după lung timp poetul revine cu
aceeași vigoare: De aceea, stau ca omul
prost, adică simplu – şi mă-ntreb: dar
HOMER, SOCRATE, EMINESCU...de la
cine or fi păscut înţelepciune?
Aceasta ar cam fi, deci - AXIOME. „O
carte în care...citiți şi nu comentaţi”.
Pentru a ne „calma”, poetul aşează pe
coperta IV următoarea afirmație,
Idee-axiomă-chintesență: marile
poeme ale timpurilor nu trebuie
demonstrate. QUOD ERAT
DEMONSTRANDUM.
Şi-n final: al Dvs. indubitabil,
incorigibil şi incurabil poet liric george
FILIP.
***
Nu putem trece cu vederea câteva
pasaje despre acest volum, culese din
prefaţa bine căznită de tânăra scriitoare-
filozof Daniele Gifu, din Iaşi. „De ce
AXIOME?”, se şi ne întreabă...
Argumentul: fiindcă nu sunt
demonstrabile. Şi cum ai putea stabili cu
certitudine adevărul sau neadevărul
versului. Cunoscut este faptul ca nu
există adevăr demonstrabil și
incontestabil.
Volumul este, prin excelență, un ghid
inițiatic.
Operele câtorva scriitori de rang
cosmic, precum J.-P. Sartre, Albert
Camus, Andrè Malraux, întăresc faptul
că finalul vieții pământești devine cea
mai imensă și mai izvodită temă de
meditație, necesară izbutirii împăcării cu
sinele și cu divinitatea. Mai mult decât
un sfârșit, finalitatea lumească este
pentru creatori, recte și poetul de față,
un cumul de experiențe, o spovedanie
completă, un bilanț necesar.
Cele 100 de poezii, ce fac cuprinsul
acestui volum, incită adesea pe cei
(auto)proclamați poeții-mahări ai lumii,
așa cum poetul precizează în Punctul de
vedere de la începutul volumului. Nu
trecem cu vederea Eul poetului oglindit
în multe forme, trimitere evidentă spre
literatura subiectivă, a biografismului
efemer. Fiecare construcție în care se
include direct sau prin trimiteri
comunică în plan informal o estetică
nemuritoare.
George Filip are și un condei patriotic.
Ceea ce îl aduce aproape de melancolia
viforoasă îmbrăcată în doină cu privire la
strigătele de durere ale poporului român.
Într-adevăr, magia versului său din acest
volum vine din acest fond lumesc de o
profunzime năucitoare, scoasă la lumină
cu fiece cuvânt îmbrăcat în simbolistică..
Întreaga viață a autorului este aureolată
cu suferință. Citindu-l vei avea la final şi
imaginea istoriei încercate a poporului
român. Poetul plânge prin vers, jelește
nu doar trecutul, ci și viitorul:... cât bea
un președinte într-o viață/ de multe ori
am vomitat poeme/ în epoca lui…
mama ei de viață! (Dumnezeul suspect).
Răzvrătit de atâta uitare, poetul strigă
din exilul lui lung către ȚARĂ:
EU AM PIERDUT O ȚARĂ – ȚARA
A PIERDUT UN POET... Ca OVIDIUS,
odinioară.
***
După cele două intrări şi tot atâtea
spectaculare ieşiri din ring, poetul
George Filip vine cu terța parte a
TRILOGIEI – Top secret – 2013.
Acestei curajoase lirico-politico-tragi-
comico desăvârșiri literare eu i-aş zice
într-un cuvânt „IRONICE”. Curajoasă
carte! Este remarcabil că la începutul
mileniului III, poetul îşi permite o
retrospectivă aparent fugară dar de fapt
profundă a istoriei amare şi criminale
care s-a petrecut şi prin paginile căreia
părinţii, fraţii noştri sau chiar noi, am
fost părtaşi sau chiar detestabili „eroi”.
Nu-mi este deloc uşor să plămădesc o
chintesenţă a trilogiei lui George Filip –
nebunul liric fugit din mileniul II în III,
spre a se lua la trântă cu marii criminali,
de o clipă sau mai multe, care au
îmbâcsit planeta cu tot trinitrotoluenul
din văgăunile lor secrete, spre a-i biciui
pe actualii papagali nomenclaturiști, pe
îndoctrinarii de toate soiurile, mafioții şi
magnații de paie ai planetei.
Ca să-l elimin pe poet şi să-mi aştern
liniştit gândurile vi-l reclam şi vă spun că
după atâta amar de strădanie el vine
dezinvolt şi pune pe Topul lui secret o
atât de simplă dar profundă afirmație:
SATIRELE LUMII SUNT PERLE
ȘLEFUITE CU LACRIMI...

septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 16


PRIETENE
- Domnului Victor Roşca -

o să te iau cu mine prin istorii
fiindcă mi-ai ars în Candele - cuvântul
când se zbătea poetul printre glorii
şi fumega - al dracului - Pământul

chiar eu am fost acolo - era Soare
un astru degerat şi plin de bube
ca un strămoş din timpuri milenare
ce-ademeneşte îngerii în hrube

eu mă cam răsfăţam - jucam şotronul
şi mă zbăteam prin strâmtul infinit
mulţi şi-au pierdut în veacul meu galonul
fiindcă prin viaţă...nu m-au dibuit

succesul e o blândă răzbunare
tu te răzbuni în fiecare zi
printre fantome false sau reale
hamletian... to be or not to be!

te doare fruntea – las-o să te doară
femeia ta ce gânduri îţi mai toarce?
este dresată, ştie bunăoară
că Omul ei se duce şi se-ntoarce

aş vrea să ştii că nu le ştii pe toate
eu am umblat cu glonţul meu de gât
şi văd că-ntra-ale lumii cazemate
pe-aici - ăştia îşi pun belciugu-n rât

în zilele când avem prea mult Soare
şi rumegăm mirabila lumină
spălăm pe Dumnezeul pe picioare
minţindu-L că tot neamul I se-nchină

trăim o vreme foarte relativă
catâri sălbatici pe un strâmt recif
şi-o să rămânem chiar fără colivă
cum s-a căit un suveran-pontif

încolo...toate-s bune pe planetă
putem dezintegra întreg mileniu
e bine că-n terestra eprubetă
am conservat seminţele de geniu

voi împăraţi şi proletari - vai vouă
când voi vă zgârâiaţi zgârâie-norii
într-un convoi fugit spre era nouă
cântăm: ce trişti şi negri
mai sunt norii...
MOMENT SPECTRAL

astăzi spălăm monștrii pe picioare
punem în vitrine pâini celeste
iar bătrânii noștri cei mai tineri
vor ploua prin târguri – manifeste

totul...într-o liniște deplină
stâlpii vor fi grei de difuzoare
și pe brațe nederatizate
arbora-vom steaguri protozoare

cei ce nu au liberă intrare
vor sta prin barăci cu carnivorii
fetele - fecioare - repetente
le vor medita conchistadorii

o mireasă a venit la nuntă
matinală și la prima oră
proștii mahalalei arși de soare
au încins o proletară horă

caști - primarii lumii ies din grote
să înregistreze toți copiii
le dau ausvaise - fără taxe
și-i invită-n sârba bucurii

plutonierul și plutonierasa sa
iar sunt grași c-așa le cade bine
doar poetul curții smulge buturi
prin pădurea tristelor destine

dintru-n avion ne ning afișe
la salon va fi un meci de box
și-o s-anunțe înconjurul lumii
tânărul speranței - Jerry Fox

se va bate o monedă nouă
se va naște cea mai bună țară
se vor pune-n cruce toți eroii
se anunță altă primăvară

poimâine voi fi pe Amazoane
astăzi stau cu Dunărea la sfadă
ieri am traversat Ecuatorul
în Carpați miroase-a cavalcadă

...și s-a decorat toată planeta
curcubeul va ploua cu broaște
regii blestemați vor da poruncă
să votăm aceleași sfinte moaște.
POET ÎN DELIR

și-a tăiat pasărea-vultur braţele
iar dimineața nu a mai răsărit
de atunci pe poeții din mituri
Marea Neagră nu i-a mai pomenit

orchestra cânta pe o frunză de crin
clovnul era mai trist ca niciodată
arheologii politici au spus adevărul:
un tânăr bătrân sedusese o fată

din munte a scoborât floarea de colț
odată cu bănuitul om al zăpezii
iubita mea fredona la fereastră
întroienită de zăpada amiezii

un dulău purta Luna-n privire
calul meu bătrân cânta la ghitară
pe prispă dansau fecioarele dalbe
și eu aș fi vrut să nu mi se mai pară

nebunul a cioplit un steag de război
sub care s-au strâns leprele lumii
și când gâlceava era-n toi am știut
că suntem mai bătrâni ca străbunii

avea dreptate tata când mă-njura
că și eu prea eram dat dracului:
după ce-am tăvălit polițistele
am râvnit și la fata-mpăratului

munții se bronconeau ca berbecii
Osiris m-a ademenit prin odăi
și-am aflat că cerberii doamnelor
sunt mai proști ca o haită de dulăi

nimeni nu bănuia că jucam farse
vinul nu mi se sfoiegea în pahar
pe vremea aceea - colectiviștii
recoltau munți de colivă la hectar

pe urmă au adus rușii Katiușa
și noi am încins-o la kazacioc
se duseseră dracului speranțele
iar țiganii ne vrăjeau în ghioc

oprește-mă muza mea trădătoare
nu te travesti-n poemele mele
vreau să cânt cum n-am mai cântat
printre legi şi dans de șrapnele.

septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 17




Mănăstirea Frăsinei, judeţul Vâlcea
Gheorghe Puiu Răducan – Ţepeşti

La Sfânta Mânăstire Frăsinei se poate
ajunge pe drumul de legătură dintre
Râmnicul Vâlcea şi Sibiu prin comuna
Muiereasca, cam la 10-12 Km de
Râmnicul Vâlcea.
Aceasta reprezintă pentru mulţi
credincioşi din ţara noastră şi de peste
hotare locul de comuniune al omului cu
Dumnezeu. Retrasă între munţi şi
străjuită de o parte şi de alta de păduri
seculare, sihăstria monahală din Carpaţi
a atras încă din cele mai îndepărtate
timpuri sufletele însetate de linişte şi
viaţă duhovnicească… Mănăstirea
Frăsinei, ca de altfel toate mănăstirile,
este un locaş de unitate ortodoxă, în ea
vieţuind în perfectă armonie călugări din
toate colţurile ţării.
Ea creşte în importanţă în mod
deosebit prin ctitorul ei, Sfântul Ierarh
Calinic, care acum, ca şi când ar mai fi
încă în viaţă, este oblăduitorul, reazemul
spiritual al călugărilor, cât şi al mirenilor
care au nevoie de pace şi alinare
sufletească. Importantă mai este
Mănăstirea Frăsinei şi prin regulile sale
unice în ţară, ce au făcut ca ea să devină
un adevărat Athos românesc.
Regulamentul Sfântului Ierarhic
Calinic, unic în felul lui, de a nu se
mânca niciodată carne în mănăstire, de a
nu intra niciodată femei şi de a se face
slujbă la miezul nopţii până dimineaţa
este respectat cu stricteţe de orice
vieţuitor al mănăstirii. Se poate spune că
Mănăstirea Sfântului Ierarh Calinic este
Lavra românească în care se trăiesc în
toată intensitatea poruncile
Mântuitorului.
Primele începuturi ale mănăstirii
Frăsinei (denumire ce vine de la pădurile
de frasini ce au existat cândva pe aceste
locuri) datează din anul 1710 când doi
călugări, Ilarion şi Ştefan, s-au retras în
aceste locuri singuratice, fapt atestat şi
de documentele vremii. Astfel, un
document din acea vreme consemnat de
arhiva Mănăstirii menţionează:
„Pe vremea fostului episcop al Noului
Severin, Chiriu Chiru Damaschin ce au
fost numit şi Dascălu, care a fost
trăgându-se de la Buzău, la leatul de la
mântuirea lumii 1710, în vremea unei
prea iuţi răzmeriți, pustiindu-se multe
oraşe, mănăstiri şi sate, au venit fugind
de nevoi doi monahi cu viaţă şi petrecere
plăcută lui Dumnezeu. Numele unuia
Ilarion, iar al altuia Ştefan. Aceştia
ascunzându-se între acele dealuri,
precum s-au zisu, de oştile resvretirii…”.

Documentul nu precizează de unde
veneau aceşti călugări, dar în nici un caz
din Muntenia unde pentru acest an,
istoria nu consemnează nici o răscoală.
Nici în Moldova nu poate fi, deoarece în
1711 începe lupta de la Stănileşti, deci cu
un an mai târziu de stabilirea călugărilor
la Frăsinei. Mai degrabă Transilvania
poate fi locul de plecare al călugărilor,
deoarece în 1709 izbucnesc aici unele
răscoale şi deci, ar corespunde foarte
bine cu momentul istoric indicat în
document. Această dată este menţionată
şi în alte acte ale vremii, deşi unii susţin
anul 1720. Tradiţia confirmă însă data de
1710, pe care o consemnază „Buletinul
Monumentelor istorice” din 1933. Cei doi
călugări au locuit fără aprobare din
partea autorităţilor sau bisericii. Stăteau
într-o colibă de lemn ce avea un paraclis
unde se rugau. Chiar dacă situaţia se
calmează odată cu pacea de la Pasarowitz
(1718), cei doi călugări nu pleacă, ci se
stabilesc aici, unde doresc să dea o formă
legală schitului. În acest scop merg la
episcopul Inochentie al Râmnicului şi
Noului Severin de la care obţin
aprobarea necesară locuirii în siguranţă,
iar biserica va avea hramul „Naşterea
Sfântului Ioan Botezătorul”, hram ce se
păstrează până astăzi. Data exactă a
obţinerii binecuvântării şi a construirii
bisericii nu se ştie exact. Oricum, cererea
călugărilor a fost satisfăcută cu mare
amabilitate de către episcop care, pe
lângă binecuvântare, acordă schitului şi
un lot de pământ în împrejurimi din care
să-şi poată procura hrana. Terenul
cuprindea pădure, păşune, o livadă cu
pomi şi o grădină pentru zarzavaturi.
Întrucât nu au fost împroprietăriţi cu un
act oficial, s-a iscat un conflict cu
locuitorii satului Muiereasca, astfel că
episcopul le-a întărit dreptul cu un act
oficial scris, în care sunt menţionate
hotarele. Deşi se împăcaseră cu gândul
că au vecini călugări, văzând că
pământul călugărilor rodeşte, locuitorii
satului au încercat să-i alunge. Au fost
mai multe conflicte care s-au rezolvat cu
ajutorul episcopului Clement, care îi
împroprietăreşte cu un act scris în anul
1737. Sătenii continuă să-i supere pe
călugări care apelează la boierii Cârstea
şi Nicoliţă. Ei cer episcopiei să cumpere
acest pământ ca ulterior să-l dea
schitului prin act de donaţie. Acest lucru
se întâmplă şi boierii devin ctitorii
schitului. În anul 1764, celor doi boieri
Cârstea şi Nicoliţă li se adaugă altul,
Damian, împreună cu care construiesc o
biserică din zid zugrăvită în acelaşi an de
Teodor zugravul şi ucenicul său Enache.
În această stare, schitul îşi desfăşoară
activitatea până în anul 1780 cînd o
brigadă de voluntari români condusă de
Preduţă Bujoreanu se retrage aici din
calea austriecilor. Aceştia ocupă schitul,
îl execută pe Bujoreanul, fură tot ce este
de valoare, dar nu distrug biserica.
Călugării sunt nevoiţi să-l părăsească,
schitul rămânând pustiu pentru prima
dată, până în anul 1845. În timpul
jafului, stareţ era ieromonahul Isaia care
a fost şi el omorât, iar călugării au fugit
care încotro. Părăsit şi jefuit, schitul se
degradează. După aproape 70 de ani, în
anul 1845, un călugăr de la mănăstirea
Cernica, Acachie, îl va repune în vechile
rânduieli de viaţă monahală în care a fost
mai înainte. Se mai spune despre
călugărul Acachie că ar fi fratele
Sfântului Calinic şi că ar fi aflat de
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 18

schitul părăsit de la vreun călugăr de la
Frăsinei, care s-a retras la Cernica în
urma jafului. Asemenea primilor
întemeietori, Acachie doreşte
oficializarea prin documente a schitului
şi obţine aceasta de la boierul Gheorghe
Iovipali, nepot al lui Nicoliţă. După
primirea binecuvântării de la episcopul
Neofit, Gheorghe Iovipale în calitate de
succesor al ctitorilor, îl aşază ca stareţ al
schitului Frăsinei pe călugărul Acachie
de la Cernica prin actul de la 1845.
Printr-un alt act, schitului îi revine
dreptul de proprietate pe care îl
dobândise în anul 1785 prin donaţia
celor trei ctitori.

După instalarea monahului Acachie, se
începe restaurarea clădirilor, chiliilor, se
fac lucrări de închidere a pridvorului
bisericii cu cărămidă şi se pictează,
activitate ce se desfăşoară până în anul
1863 când, păstoria lui se sfârşeşte şi
Sfântul Calinic reorganizează viaţa
monahală dându-i schitului o nouă
conducere şi administraţie, cu reguli
monahale ca la Muntele Athos din
Grecia. Prin noua orientare a noului
ctitor, mănăstirea va deveni un Athos
românesc cu o viaţă şi regulă unică în
ţară. Sfântul Calinic dorea ca în noua
mănăstire să fie introdusă pravila aspră
care se practica în mănăstirile din
Muntele Athos unde se aflase înainte de
a fi stareţ la Cernica. În acest scop,
renunţă la stareţul Acachie şi aduce din
Athos pe un fost ucenic de-al său,
Policarp Nisipeanu, pe care-l pune
stareţ. Policarp aduce cu el un preot
hirotonit în Sfântul munte, Silvestru şi
tot de acolo un diacon, Lavrentie. Bun
cunoscător al pravilei athonite, Policarp
realizează dorinţa Sfântului Calinic de a
avea la Frăsinei reguli monahale de viaţă
de obşte cu regim aspru de convieţuire.
Tradiţia şi practicile athonite încep să
fie puse în lucru odată cu instalarea
noilor vieţuitori. Slujbele de noapte
începute prin Policarp şi ucenicii săi nu
se vor abandona niciodată, practicându-
se şi în zilele noastre.
Tot ca urmare a tradiţiei athonite,
Sfântul Calinic interzice prin legământ şi
blestem intrarea femeilor în biserică,
aşezând în acest scop în anul 1867 o
piatră de legământ mai jos de mănăstire
la 2 Km. Acolo este o biserică unde au
acces femeile, se fac slujbe şi sunt şi
locuri de cazare. Pe piatra de legământ
este scris:
„Acest sfânt locaş s-a clădit din
temelie spre a fi chinovie de părinţi
monahi şi fiindcă din partea femeiască
putea să aducă vreun scandal monahilor
vieţuitori de acolo, de aceea sub grea
legătură s-a oprit de la acest loc să mai
treacă înainte, sub nici un chip, parte
femeiască. Iar cele ce vor îndrăznea trece
să fie sub blestem şi toate nenorocirile să
vie asupra lor, precum: sărăcia, gârbăvia
şi tot felul de pedepse şi iarăşi celor ce
vor păzi această hotărâre să aibă
blagoslovenia lui Dumnezeu şi a
smereniei noastre şi să vină asupra lor
tot fericitul bine. Calinic, episcopul
Râmnicului Noului Severin. 17 ian.
1867”.
În zilele noastre există multe mărturii
care s-au transmis prin viu grai despre
păţaniile stranii ale celor care au încălcat
acest legământ. Sfântul Calinic s-a zbătut
ca viaţa monahală de la Frăsinei să
decurgă în bune condiţii, conform cu
regulile stabilite. Cu toată împotrivirea
Sa, la 13 decembrie 1863, la propunerea
lui M. Kogălniceanu, se votează
secularizarea averilor mănăstireşti, averi
ce devin astfel domenii ale statului
român, iar toate veniturile vor intra în
bugetul acestuia.

Sfântul Calinic face multe demersuri şi
trimite mai multe scrisori ministrului
cultelor N. Creţulescu, chiar şi
domnitorului A. I. Cuza prin care le
explică situaţia de la Mănăstirea Frăsinei
şi îi roagă să lase mănăstirii neschimbată
viaţa de obște cu regulile ei. Domnitorul
Cuza dispune exceptarea de la
secularizare a averii mănăstirii Frăsinei
dând următorul răspuns:
„Prea Sfinte Părinte,
Am văzut ce-mi cereţi despre schitul
Frăsinei pe care mi-arătaţi că dintr-un
simţământ de religiozitate din propriile
Prea Sfinţiei Voastre mijloace l-aţi ridicat
din ruină. Eu luând o asemenea faptă de
pietate şi spre a vă exprima mulţumirea
mea, am ordonat ministrului meu de
culte a lua cuvenitele măsuri pentru a
satisface dorinţa ce-mi exprimaţi în
privinţa schitului Frăsinei”.
De asemenea, ministrul N. Creţulescu
răspunde afirmativ prin următoarea
scrisoare:
„Prea Sfinte Părinte,
Am onoarea de a vă alătura pe lângă
această scrisoare că Măria Sa ne trimite
spre răspuns la ce m-aţi însărcinat pe
mine a da în mâinile Măriei Sale. Simt
plăcerea a vedea că cu aceasta vi s-a
îndeplinit dreapta dorinţă ce aveţi în
privinţa schitului Frăsinei. Al Prea
Sfinţiei Voastre fiu sufletesc”.
În urma emiterii acestui act de către
Domnitorul A. I. Cuza şi datorită
prestigiului de care se bucura Sfântul
Calinic, Mănăstirea Frăsinei rămâne
singura mănăstire din Ţara Românească
nesecularizată.
În timpul vieţii Sfântului Calinic,
mănăstirea ajunsese la o stare deosebit
de înfloritoare, numărul monahilor
crescuse şi viaţa duhovnicească era din
ce în ce mai prosperă. Nu aceasta va fi
însă situaţia după trecerea la cele veşnice
a Sfântului Calinic. Apar lipsurile, mulţi
monahi părăsesc mănăstirea, în cele din
urmă rămânând numai zece călugări.
Această tristă situaţie se menţine până în
anul 1888 când la această mănăstire vine
episcopul de Roman Gherasim Safirim.
Acesta continuă construcţiile
neterminate din timpul Sfântului Calinic,
precum un paraclis care se va termina în
anul 1905. În anul 1889, la 13 octombrie,
mănăstirea este din nou ameninţată de
secularizare, dar datorită demersurilor
făcute se reuşeşte şi de această dată
neatingerea ei. Mănăstirea începe din
nou să prospere, numărul monahilor
creşte, iar documentele vremii spun că
războiul din 1916 nu o afectează. Prin
sistemul de autogospodărire, viaţa
mănăstirii se îmbunătăţeşte, apar
diferite ateliere, joagăr, moară, maşină
de treierat etc.
Viaţa ordonată de Sfântul Calinic se
perpetuează şi în zilele noastre.

septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 19



Filozofia discursului politic – IX
Formele limbajului politic sau mitomanie politică
Daniela Gîfu

În acest articol vom continua demersul
nostru de a înțelege limbajul politic.
Pornind de la câteva forme distinctive de
limbaj, care predomină şi caracterizează
procesul politic, evidențiate de Murray
Edelman
[1]
, rolul acestora fiind acela de a
facilita rezolvarea conflictelor de grup. Și
nu de a le inflama și mai mult. Sensul
transmis de limbaj depinde întotdeauna de
contextul în care apare, de nevoile şi
interesele auditoriului, dar şi de
modalitățile de percepere a lui. Aceste
elemente simbolice se modifică în funcție
de talentul actoricesc, influențând astfel şi
sensul discursurilor politice. Deway şi
Bentley afirmau că acest proces de a numi
ceva sau de a comunica într-un anumit
mod poate fi considerat „el însuși o formă
de cunoaștere”
[2]
. Termenii prin care
denumim ceva sau cu ajutorul cărora
comunicăm, sugerează ce urmează a fi
evaluat şi comparat.
Ca atare, limbajul politic devine cheia
spre universul emițătorului şi receptorului
său (deopotrivă publicul și protagoniștii
mesajului), factorul central al relațiilor şi
acțiunii sociale. McLuhan a rezumat
această fațetă a comunicării astfel:
„limbajele, vechi şi noi, ca macro-mituri,
au acele relații cu cuvintele şi cu procesul
de formare a cuvintelor care caracterizează
întregul domeniu al mitului… Un alt mod
de a studia acest aspect al limbajelor ca
macro-mituri este de a afirma că mijlocul
de comunicare este mesajul. Numai
accidental ajunge un asemenea mijloc un
instrument specializat de semnificare sau
de referință… o limbă este, pe de o parte,
puțin afectată de modul în care o folosesc
indivizii; dar, pe de altă parte, ea
modelează aproape în întregime felul de a
gândi, a simți sau a exprima al celor care o
folosesc”
[3]
.
Toate elementele stilistice relevante
(precum: formele de expresie sau
decorurile ce arată caracterul public sau
privat al inițiatorului unui mesaj, formele
de expresie sau decorurile ce arată
caracterul larg sau restrâns al auditoriului
căruia i se adresează limbajul,
raționamentul etc.), combinate diferit,
produc patru forme distincte care domină
procesul guvernamental:
1. Forme de limbaj hortativ
[4]
– se
regăsesc în apelurile adresate marelui
public pentru obținerea sprijinului politic,
în campaniile electorale, în toate fazele
procesului guvernamental etc. În toate
aceste decoruri, actorii politici încearcă în
mod constant să-i convingă pe ceilalți că
politica pe care ei o îmbrățișează trebuie
acceptată de toți. Sensurile stabile ca
formă, asociate acestui limbaj, sunt cu atât
mai semnificative, cu cât denotațiile
conținutului său sunt recunoscute ca
instabile şi ambigue.
Acest limbaj face uz în mod obișnuit de
termeni cum ar fi „democrație”,
„comunism”, „dreptate” „interes public şi –
așa cum afirma Stuart Chase – „nimic nu
este mai ușor de demonstrat decât că
oamenii le acordă sensuri diferite”
[5]
.
Desigur, pe lângă unele confuzii
semantice, limbajul hortativ, formal,
constă din premise, raționament şi
concluzii (promisiuni sau amenințări),
unele afirmate, altele implicite. Indiferent
de problema discutată, utilizarea acestui
limbaj este acceptată drept dovadă a
faptului că publicul are un interes şi un rol
important în deciziile politice şi că rațiunea
şi menționarea informațiilor relevante
reprezintă calea către descoperirea naturii
interesului. Atât în culturile primitive, cât
şi în cele contemporane, există un mit:
„acela că emoția, instinctele rasiale sau
supunerea oarbă față de liderii carismatici
reprezintă calea spre descoperirea naturii
interesului publicului în politica
guvernamentală”
[6]
. Caracterul crucial al
reacției potențiale a publicului interesat,
precum şi influența formei dramatice şi
retorice asupra acestei reacții devin foarte
importante pentru înțelegerea unei acțiuni
discursive. Totuși, este esențială şi
menținerea formei discursului rațional,
chiar şi atunci când nu se acordă atenție
conținutului argumentului. Publicul
apreciază gesturile şi atitudinile
consecvente în funcție de ceea ce este
rațional. Drept urmare, utilizarea eficientă
a acestui limbaj ascunde apelul emoțional
sub masca definirii problemelor.
2. Forme de limbaj juridic – se
regăsesc în constituții, tratate, legi,
ordonanțe - de ce nu, acorduri de coabitare
(Sâc!) -, în secțiunile obligatorii din punct
de vedere legal ale deciziilor juridice,
avansate în mod solemn, având detaliile
vag percepute, dar existența apreciată de
populația profană (fie că nu este
familiarizată cu un astfel de limbaj, fie că
nu-l poate înțelege).
Deoarece denotațiile termenilor juridici
nu au înțeles pentru populație, este clar că
în acest caz, ca şi în cazul limbajului
hortativ, oricare sens transmis cetățenilor
trebuie să fie în funcție de forma limbajului
şi de decorul din care acesta provine. Ca
formă sintactică, limbajul juridic constă
aproape în totalitate din definiții şi
comenzi care produc o reacție puternică în
rândul publicului. Edelman afirmă că „o
formă de limbaj provenind de la organele
alese în mod popular şi combinând
definiții aparent precise cu comenzi pentru
funcționarii administrativi şi judecători
furnizează baza formală a simbolului”
[7]
.
Răspunsul popular poate fi ușor de
observat în imaginea procesului de
guvernământ ilustrat prin oratorie
patriotică, presă, în special atunci când
mass-media compară sistemul de
guvernământ naţional cu cele străine. În
acest caz, există o influență continuă,
mecanică, emanând de la public spre
administrație.
Din perspectiva observatorului, o
caracteristică a acestui limbaj este
flexibilitatea: interpretările aceluiași
limbaj de către diverse autorități diferă în
funcție de vremuri şi de condițiile sau
interesele de grup. Apoi, așa cum am
afirmat, ambiguitatea este cel mai util
atribut al limbajul juridic. Ne aflăm în fața
unui fenomen care contribuie la rezolvarea
conflictului şi constituie totodată un mijloc
de auto-exprimare, pentru că el satisface
atât grupurile de presiune, cât şi masa şi
continuă la nesfârșit în forme reînnoite în
mod constant.
3. Forme de limbaj administrativ – se
regăsesc în reguli, reglementări,
memorandumuri administrative, provenite
de la persoane oficiale numite în funcție, şi
nu de la corpurile alese prin vot popular,
care se adresează unui public sau unor
angajați de la care se așteaptă să se
conformeze direct şi imediat
instrucțiunilor transmise. Limbajul juridic
și cel administrativ, oarecum, se
intersectează. Cu siguranță, se
completează.
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 20

Limbajul administrativ (administrația
prezidențială) denotă autoritate şi prezența
unui grup închis care acționează spre o
finalitate arbitrară. Aceste însușiri sunt
denunțate atât în discuțiile cotidiene, cât şi
în declarațiile publice. Ambivalența aici
este mai mare. Când atenția este
concentrată asupra procesului
guvernamental în general, reacția se
manifestă față de rolul funcționarului
public în crearea în mod mecanic a
„mitului suveranității populare”. Drept
urmare, decorul activității administrative
sugerează uneori o „punere în practică” a
politicii populare şi legislative. Atunci când
atenția se concentrează asupra unei
anumite directive, reacțiile negative sunt
mai evidente.
Faptul că ideile populare despre procesul
administrativ, transmise de limbajul
administrativ, nu se potrivesc cu utilizarea
formei limbajului de către grupurile direct
implicate în proces, este bine reliefat în
studii de caz consacrate luării deciziilor
administrative, care nu fac obiectul
analizei noastre. Cert este că, răspunsul
maselor, tipic irațional, de tipul suspiciunii
sau a ridiculizării, încurajează inactivitatea
administrativă.
4. Forme de limbaj de negociere –
specifice domeniului privat, constituie un
catalizator al procesului politic în toate
aspectele guvernării. Implică un efort de a
câștiga sprijin pentru obținerea unei poziții
politice. În timp ce negociatorul oferă o
tranzacție, şi nu o cerere, reacția publică
trebuie mai bine evitată decât căutată.
Decizia trebuie luată printr-un schimb de
tip quid pro quo
[8]
, şi nu printr-o
structurare rațională a premiselor în
scopul maximalizării unor valori. O
condiție esențială a negocierii este aceea ca
valorile să fie incompatibile, şi nu
împărtășite
[9]
.
Din perspectivă politică, exemplificările
negocierilor le aflăm mai ales în cadrul
unui comitet electoral cu privire la
condițiile pentru sprijinirea unui aspirant
la un loc eligibil pe lista de candidați a unui
partid, la politica de alianțe de conjunctură
din timpul unei legislaturi, la corupție etc.
Aceste exemple demonstrează că
anumite cazuri sunt defăimate, în timp ce
altele se bucură de o aprobare colectivă. Ca
atare, atât decorul, cât şi forma limbajului
de negociere accentuează caracterul de
afaceri private ce au drept scop eludarea
suveranității populare, iar reacția publică
reflectă acest sens. Elementul formal
semnificativ care transmite sens publicului
este doar cadrul general; mai precis, părțile
implicate în negociere.
Din cele consemnate, putem sublinia că
nepotrivirea dintre conotațiile fiecărei
forme de limbaj pentru publicul larg şi
pentru participanții direcți se diminuează
pe măsură ce ne deplasăm de la limbajul
hortativ la cel de negociere. În paralel,
implicarea publicului scade progresiv. În
procesul legislativ se presupune că
decisive sunt declarațiile politice
autoritare şi nu politica alianțelor de
conjunctură.

[1] Murray EDELMAN, Politica şi utilizarea
simbolurilor, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp. 125-
143
[2] John DEWEY şi Arthur F. BENTLEY, Knowing
and the Known, Beacon Press, Boston, 1960, p.
147
[3] Marshall McLUHAN, Myth and Mass Media,
„Daedalus”, vol. 88, no. 2, Spring, 1959, p. 340
[4] Conjunctivul hortativ (indică un îndemn, o
poruncă, o voinţă) este un procedeu retoric prin
care se evidenţiază caracterul de manifest, de
proclamaţie al discursului politic. Cu negaţia ne
arată o piedică, o oprire şi se numeşte
conjunctiv prohibitiv. Ex: Să ne iubim
conducătorul!; Să nu vă îndoiţi! Enunţul hortativ
este o formă care se adresează mai ales
afectelor. În Noul dicţionar UNIVERSAL al limbii
române, p. 574, „hortativ (gram.); care exprimă
un îndemn: propoziţie hortativă – din lat.
hortativus”.
[5] Stuart CHASE, The Tyranny of Words,
Harcourt, Brace and Company, New York, 1938,
p. 131
[6] v. Ernst CASSIRER, The Myth of the State, Ed.
Charles Hendel, New York: Doubleday,
1946/1955, cap. 3, 4, 18
[7] Murray EDELMAN, Politica şi utilizarea
simbolurilor, p. 134
[8] quid pro quo, expresie latină, înseamnă un lucru
pentru altul.
[9] Robert A. DAHL, Charles E. LINDBLOM,
Politics, Economics and Welfare, New York,
1953, cap. 10, 11


Mirajul literar
Mircea Gheorghe

Cu La concierge du Panthéon, roman
datorat unuia dintre scriitorii importanți
din Québec, Jacques Godbout, ne aflăm
în vecinătatea unor teme destul de uzate
- ambiția de a deveni scriitor şi viața la
Paris. Prin asociere însă, plus unele
ingrediente literare luate din rețetarele
uzuale ale romanului, ele devin
interesante, la "activ" adăugându-se şi
scriitura elegantă, ironică presărată cu
observații fine.
Așadar Julien McKay, 48 de ani ,
meteorolog rămas fără post datorită unei
restructurări abandonează căutarea altei
slujbe şi hotărăște să-și realizeze un mai
vechi proiect, acela de a scrie un roman.
Romanul se va numi Alias Boileau şi va
trebui să nareze viața unui imigrant
canadian francez din Statele Unite care,
întorcându-se din războiul din Vietnam,
a intrat în afaceri şi și-a schimbat
numele din Boileau în Drinkwater. Cum
poate fi explicată alegerea lui George
Boileau de a-și americaniza numele?,
aceasta este întrebarea centrală la care
proiectata carte a lui Julien McKay ar
încerca să răspundă. Ar fi vorba deci de
un roman axat pe o problemă de
identitate, şi Julien McKay va încerca să-
l scrie la Paris. Într-un Paris care nu
corespunde însă imaginii idealizate din
mintea lui şi care deci, prin forța
lucrurilor, îl dezamăgește.
Romanul acesta al lui Jacques
Godbout - al 35-lea într-o carieră literară
de circa 50 de ani - , publicat la Seuil în
2006 şi distins cu premiul Maurice-
Génévoix - fusese predat sub numele
Julien, l'écrivain. Editura a refuzat însă
titlul, pe care l-a găsit prea insignifiant,
şi atunci autorul a propus Le syndrome
du Panthéon. Nici acesta nu era bun, așa
că s-a impus titlul propus de editură - La
concierge du Panthéon - care nu prea are
legătură cu conținutul. Portăreasa e un
personaj figurant - nu ocupă mai mult de
o jumătate de pagină - dar Panteonul
literar din care scriitorul veleitar se
imaginează făcând parte după scrierea şi,
bineînțeles, după succesul viitorului său
roman, este important.
"Sindromul Panteonului" din titlul
propus de autor - care ar fi fost
descoperit de un psihanalist montrealez,
- ar consta în starea de dezechilibru
emoțional şi mintal apărută după
contactul cu Parisul: "/.../frumusețea
locului, subtilitatea codurilor sociale,
numeroasele capcane ale unei limbi
arogante, rivalitățile din mediul literar şi
mai ales singurătatea, îi fac pe unii
dintre concetățenii săi, potrivit
psihanalistului quebechez să-și piardă
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 21

mințile". Aceasta este în fond substanța
romanului.
Istoria romancierului veleitar Julien
McKay ar fi istoria apariției acestui
sindrom al Panteonului, datorat însă, în
cazul lui, nu impresiei copleșitoare
produsă de frumuseţea locului şi de
subtilitatea codurilor sociale ci,
dimpotrivă, eșecului de a intra în
rezonanță cu ele. Impasul scriitoricesc
este una dintre fațetele acestui eșec.
La drept vorbind contactul cu Parisul
este, pentru el, din prima clipă
dezamăgitor. Julien McKay, cu micile lui
economii de slujbaș care nu-și poate
permite nici un fel de extravaganță, se
trezește într-o dimineață de noiembrie
când descinde din avion, în fața unui
oraș de o inefabilă ostilitate. Mai întâi
arhitectura cartierelor de la periferia
Parisului i se pare "oribilă". Este
duminică, orașul este închis - ceea ce
surprinde în mod neplăcut un nord-
american - şi nu are unde bea o cafea
după noaptea epuizantă petrecută în
avion. Iar frigul de noiembrie este şi mai
neplăcut din cauza oboselii. Caută o casă
a scriitorilor a cărei adresă o avea dintr-
un magazin literar şi o găsește cu mare
greutate întrucât clădirea este ascunsă
îndărătul unor ziduri înalte şi nicio firmă
nu-i indică prezența. Este extenuat şi de
călătorie şi de valizele pline de cărți pe
care, în mod inutil, le-a cărat cu sine. Nu
și-a rezervat cameră la hotel şi acum
nimeni nu vrea să-l găzduiască. Iar când
găsește totuși o cameră cu chirie, ea este
ocupată clandestin de o dansatoare
țigancă româncă, Mişca, hăituită de un
proxenet. Va reuși să o scoată din
cameră şi s-o pună la adăpost de
urmăritorul ei, plasând-o într-o
mânăstire "spre a-și reface o virginitate".
Şi astfel, fără să fie așteptat de nimeni,
Julien McKay, care nu are nimic din
structura unui Rastignac, ajunge să
cunoască din Paris, mai ales viața
anonimilor din cartierul său. Devine un
client obișnuit al unei bodegi din apropiere
unde își scrie ostentativ romanul, spre
admirația patronului, intră în vorbă cu
cerșetorii de pe malurile Senei şi le oferă de
băut după ce le câștigă încrederea, umblă
prin magazinele de mărunțișuri,
fraternizează cu un student japonez în
privința dificultăților limbii franceze.
Suferă de frigul începutului de iarnă în
camera sa neîncălzită şi se refugiază în
bodegi sau în sălile de cinematograf.
Constată cu melancolie că nu poate ține
pasul cu tinerele pariziene care-l depășesc
pe stradă, în ciuda eforturilor lui de a
merge cot la cot cu ele, juvenil.
Singurătatea îl împinge către mici
inițiative riscante. Vizitează Luvrul şi
încearcă să acosteze o supraveghetoare de
sală care-l impresionează prin trupul ei
statuar, mai mult decât operele de artă
înconjurătoare. În ciuda bunăvoinței fetei,
dialogul stagnează şi se termină
lamentabil, fără nici o consecință.
Proprietăreasa, la curent cu asiduităţile
sale scriitoricești, îl invită la un dineu spre
a-l prezenta unor prieteni. Sunt oameni de
cultură, literați, o Jacinthe, filozoafă, un
negustor de tablouri, un ofițer - toți cu o
conversație vie, dar pretențioasă, despre
tot felul de subiecte, de la viitorul lumii, la
raportul dintre lege şi ficțiune. Julien pare
terre à terre cu lipsa lui de aplomb şi de
erudiție şi face o figură mai curând ușor
ridicolă. Așadar nici reputata conversație
franțuzească de salon nu este pentru el o
experiență pozitivă.
În fapt, toată aventura sa pariziană se
compune dintr-o aglomerare de detalii şi
de întâmplări infinitezimale care
construiesc un ansamblu dezolant. Totul
pare să-l respingă şi să-i arate că e străin şi
inoportun în acest Paris care i se pare
înfrumusețat artificial prin referințe
culturale. Relațiile cu lumea literară, atât
câte sunt, nu simplifică, ci dimpotrivă îi
adâncesc senzația de marginalitate. Asistă
într-o librărie la lansarea unei cărți scrise
de un autor din Quebec, așadar de un
conațional. Acesta e de fapt profilul
librăriei, să promoveze în Franța literatura
quebecheză. Dar explicațiile pe care le
primește de la un obișnuit al locului sunt
dezamăgitoare. Ele sunt pline de observații
pe care le auzim uneori - nu e nimic nou
sub soare! - şi la adresa politicii culturale
românești: "Lansăm de toate aici /.../, nu e
nevoie ca opera să fie genială sau chiar
lizibilă, dar autorul trebuie să fie în oraș.
Ideea este /.../ să oferim un surogat de
centru cultural pe care guvernele din
Quebec, indiferent de partidele la putere,
nu îndrăznesc să-l creeze /.../ Vedeți,
invitațiile sunt plătite şi trimise prin poștă
de Delegația Quebecului, care oferă şi
vinul. Librăria se alege cu publicitatea,
editorii livrează cincizeci de exemplare care
or să zacă în depozit câteva luni şi autorii
sunt măguliți că au fost lansați la Paris, în
Franța! Astfel toată lumea e mulțumită,
lansarea produce un articolaș în Le Devoir
la Montréal, dar niciun ecou aici."
O vizită la un scriitor celebru, vorbăreț şi
ușor decrepit nu este de loc de natură să-l
încurajeze, fiindcă Julien nu reușește să
aducă în discuție proiectul său.
Reușește totuși să-și scrie cartea şi
începe să caute un editor. Firește că se
gândește mai întâi la marile edituri, la
Gallimard, Seuil, Laffont etc. dar nu poate
să treacă de telefonistele care nu-i dau nici
o șansă să intre în contact direct cu
directorii literari. Şi atunci, se mulțumește
cu o editură obscură, mai accesibilă. Dar
surpriza e totală. Directorul editurii a
plecat undeva în Egipt şi singura persoană
prezentă în editură este secretara,
nemulțumită că nu a mai fost plătită de
două luni. Excedată de vanitatea
expeditorilor de manuscrise, singura ei
activitate este să desfacă plicurile şi să
arunce textele autorilor dornici de editare,
la gunoi. Îl roagă chiar pe Julien s-o ajute
să transporte cantitatea prea mare de
hârtie în tomberonul din curte. Firește că
Julien refuză să împărtășească aceeași
soartă cu a autorilor necitiți şi aruncați la
gunoi şi nu-și lasă manuscrisul pe mâna
secretarei.
Experiența aceasta este picătura care
umple paharul. Julien devine brusc bizar,
vorbește cu păsările din parcuri despre
ambiția lui scriitoricească, apoi în camera
în care locuiește de cinci luni provoacă fără
voie un incendiu. Va fi salvat, diagnosticat
de un medic psihiatru quebechez că suferă
de diagnosticul Panteonului şi trimis acasă
în Quebecul lui, din îndepărtata Americă
de Nord.
Cartea lui Jacques Godbout narează fără
gravitate, mai curând amuzat şi persiflând
diferitele percepții culturale, povestea unui
edec. Dar, în același timp, şi povestea unui
anumit miraj - mirajul literar a cărui
frecvență face din el un fenomen interesant
de sociologie culturală.
Este drept că ambițiile literare sunt mult
mai răspândite decât cele muzicale sau
legate de artele plastice. Există putini
oameni care să vrea pur şi simplu să
compună o sonată sau să picteze un tablou
spre a lăsa urmașilor o lucrare artistică
personală, dar în schimb, sunt foarte mulți
care se agață de ideea unei cărți pe care o
vor scrie cândva. Talentul literar, s-ar zice,
e mult mai democratic distribuit decât
talentul muzical sau artistic. Exclamația
patriotică "Românul s-a născut poet!" este
valabilă pentru toate neamurile, dacă prin
poet înțelegem, în sens larg, artizan al
scrisului.
La un Salon literar din Montréal, cu
mulți ani în urmă, o scriitoare în vârstă
încerca să explice de ce lectura este tot
mai mult o ocupație marginală: "Fiul
meu, spunea ea, a deschis anul trecut o
editură. La trei luni de la deschiderea ei
aveam peste patru sute de manuscrise
groase de citit. Păi când să mai aibă timp
oamenii să citească, dacă scriu atâta?"
Este ce i se întâmplă şi lui Julien McKay
care în timpul celor cinci luni consacrate
romanului său, nu citește, din cărțile ce-i
trec prin mână, decât titlurile şi textele
de promovare de pe coperta a patra. Cu
gândul, desigur, la viitoarea copertă a
patra a romanului său.
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 22



Versuri de Daniela Voiculescu
Din ciclul „a nu se citi pe
mintea goală. . . !”
„LATONA 1969”
. . . marca D. Voiculescu
El vi ra St anci u

Daniela Voiculescu și Elvira Stanciu
Graţie unui proiect susţinut de către
Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi, la
„TipoMoldova” a văzut lumina tiparului,
de curând, un mănunchi de versuri
intitulat „LATONA 1969”, ce îmbogăţeşte
palmaresul literar al Danielei Voiculescu.
Aşa cum şi-a obişnuit publicul cititor, şi
de această dată, iubirea este nu doar
omniprezentă, ci este chiar esenţă a
trăirilor sale, de la cele mai simple – de
uz cotidian – până la cele mai profunde,
ce ţin de transcendenţa spiritului său.
Ce poate fi remarcat ca fiind uşor
diferit, ca şi abordare, în „Latona1969”?!
Aş spune un fel de maturitate emoţională
şi transformarea iubirii în mod de viaţă,
implicând un alt mod de a gândi, de a
simţi şi de a dărui. Dacă citeşti aceste
rânduri, dragă cititorule, află că merită
nu doar să lecturezi această carte, ci să te
şi opreşti, pentru a reflecta, pe marginea
unor versuri, ca să-ţi dai seama că, deşi
sunt din ce în ce mai puţini oameni care
iubesc, suferind – asemenea Danielei
Voiculescu – ei încă există şi trăiesc
printre noi. Diferenţa constă în faptul că
oameni precum autoarea acestei cărţi îşi
asumă lucrul acesta, pecetluind un
destin. Un destin ce a ales lumina. Un
destin în care, deşi durerea stă la pândă
la fiecare pas (gând), până aproape că
devine umbra poetei, iubirea nu
renunţă...! şi tinde mereu spre ideal,
ceea ce face „Latona 1969” să devină
cartea unui sacrificiu permanent.
„Crucea mea va semna fiecare pagină...
cu suflet nepieritor” – ne spune autoarea
cărţii, Daniela Voiculescu. Ce declară, în
legătură cu această apariţie editorială, în
prag de toamnă? ... „Latona 1969” –
Visează! Sau speră! Nu am să las toamna
să moară de singurătate, de durere...
Există atâtea poveşti în roata soarelui!
Voi fi inelul cu rubin al dragostei,
sclipind în ciocul corbului – voi fi
idealul, înflorind sacrificiul.”
În concluzie, de la un capăt la altul al
cărţii răzbat propriile-i trăiri, ca nişte
pliuri temporale ce se amestecă, se
regrupează în secvenţe de viaţă, având
acelaşi numitor comun: sublimarea
iubirii, prin sacrificiu. Aş mai adăuga un
singur lucru, un fel de avertisment: „A
nu se citi pe mintea goală!”, ca să-l citez
pe bunul nostru prieten, Nicolae Badiu.
Şi, zău, că prietenii chiar ştiu de ce!

„Stele, iarbă şi ploaie”
Versuri de Daniela Voiculescu
(Scrise 30 aug. - 21 oct. 2013)

e mai bine ca acasă!

a început toamna, cu afine
şi busuioc... balanţa fură
echilibrul din violet... undeva,
e acea fericire simplă, cerul
cu rândunele... şi iarba creşte
din febra turcoaz a buzelor tale,
din transa unui dor împărtăşit
cu visele albe ale lalelelor mele!
şi stelele mă ajută să tac...
undeva, e acea nesfârşită iubire,
mulţumirea că există un cuib,
o ploaie cu optimism, orange
învelit, de drag, cu ciocolată!










liană pe inelar

nori din orez violet,
căluţi de mare şi fluturi...
o ploaie rătăcită, o inimă dulce,
consumând frunze de violete
şi sirop de arţar... şi te vreau,
ametist înfierbântat, delir
sărind din zicere de ursit!
şi te vreau, liană pe inelar,
legănându-te prin fiori
de vanilie şi chihlimbar!
şi mă uit printr-o alună,
dorul are dor de mare,
trece îngerul pe lună,
totu-i vis şi visu-i mut!
se întoarce un meteorit,
ruinându-mi îndoiala...
ceru-i cer, negrul e noapte,
Gabriel e cub... la Kaaba!





liniştea inimii

Doamne, ce frumos e...
cu atâta toamnă în mine!
alune, smochine, pere şi
zâmbetul lui Kamar, printre
rubine şi vise... visate între
sânii mei... timpul a crescut
minutul, beţia asta miroase
a prunc... şi cuvintele sunt
o potecă turcoaz prin coral!


scut de plumb

te iubesc din ce în ce mai mult,
din ce în ce mai violet, „safir
de apă”... efervescent...
iubit violent, invizibil, inevitabil,
depăşind extazul unui
scorpion... te iubesc...
între colţi de bumerang,
îmbrăţişând stele de topaz!
te iubesc... viitor turcoaz!

septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 23




PARCURSURI ILUSTRATE
6. În Spania – Primul voiaj :
Barcelona – Alicante – Valencia – Madrid – Burgos
Angela Faina - artista
Wladimir Paskievici - naratorul


Primul voiaj în Spania l-am făcut în anul
1978, cu ocazia unui mare tur în Europa
făcut cu întreaga familie, voiaj care a durat
şase săptămâni şi care ne-a permis să
vizităm cinci ţări : Franţa, Germania,
Elveţia, Italia şi Spania. Prilejul a fost
excepţional : fetele noastre au terminat
studiile preuniversitare în acelaşi timp :
Mira, 18 ani şi gemenele Anca şi
Dominique, 17 ani. Lucraseră mult şi
meritau o recompensă deosebită. Am decis
să le ducem în Europa pentru un prim
contact viu cu istoria şi civilizaţia Vechiului
Continent.
Am luat zborul la Montreal şi ne-am oprit
întâi la Paris, unde am vizitat tot ce se
putea vizita timp de o săptămână (Ce
încântare puteam citi pe faţa fetelor!). Am
închiriat apoi un automobil încăpător şi cu
un motor puternic – un Renault 30
automatic – şi am plecat în aventură de-a
lungul unui itinerar bine stabilit. Întâi la
Strasburg, oraşul natal al soţiei mele, unde
trăiau mama, fratele şi cumnata ei. După o
altă şedere de o săptămână acolo, am
traversat Rinul în Germania şi ne-am
îndreptat spre sud. După trecerea prin
frumoasa Pădure Neagră, am ajuns în
Elveţia pentru a dormi la Lugano care
sărbătorea cu un fast deosebit – ce noroc
pentru noi! – a 500-a aniversare a
fondaţiei sale!
Continuând voiajul nostru spre Sud, am
traversat Alpii – ce spectacol grandios! –
prin trecătoarea St-Bernard şi ne-am oprit
la Milano unde am arătat familiei Piaţa
Victor Emanuel II cu celebra sa statuie,
Galeria omonimă cu magazinele sale
elegante şi, în special, spectaculosul Il
Duomo cu splendidele sale vitralii. De
acolo, am cotit spre răsărit pentru a vizita
unica Veneţie, unde am stat o altă zi. Apoi,
ne-am îndreptat spre Florenţa,
inconturnabilă (încă o zi), după care ne-am
reîntors în Franţa trecând prin Pisa, cu
celebrul său turn înclinat şi Riviera
italiană. În Franţa, după o şedere de o zi la
Nisa („Nice is nice!” a fost jocul de cuvinte
al Mirei), am poposit o săptămânà la
Carpentras, în centrul Provenţei, de unde
puteam vizita agale frumuseţile regiunii –
Avignon, Aix-en-Provence, Nîmes,
Montpellier şi Pont du Gard – înainte de a
traversa frontiera spre sud.
Pentru Spania, stabilisem un itinerar
ambiţios cu etape la Barcelona, Valencia,
Alicante, Granada, Costa del Sol, Sevilia,
Cordoba, Madrid şi Burgos. Plănuisem să
ne oprim, la fiecare haltă, în alternanță,
una sau două zile pentru a putea să ne
odihnim. Iată detaliile acestei porţiuni de
vizită.
Barcelona. Ajunşi la hotel, am lăsat
automobilul în garaj şi am plecat pe jos să
descoperim oraşul. Prima vizită a fost
bineînţeles la faimoasa catedrală La
Sagrada Familia (Fig. 1).

Fig. 1 Spania – Barcelona :
La Sagrada Familia.
Angela Faina Grafică (23 cm x 30
cm)

Eu văzusem deja această extraordinară
construcţie în 1954, când vaporul care mă
ducea de la Buenos Aires la Marsilia a făcut
escală la Barcelona. Cum atunci ajunsesem
în port târziu seara, am luat un taxi pentru
a descoperi „esenţialul” din Barcelona în
intervalul a trei ceasuri, aşa cum i-am cerut
şoferului. Acesta m-a dus întâi la Sagrada
Familia. Impresia produsă de această
catedrală a fost zguduitoare. Halucinantă,
în special noaptea, când este luminată de
reflectoare. Diferit de tot ce văzusem până
atunci… Am văzut şi pe faţa alor mei,
aceeaşi stupefacţie totală când am ajuns
acum din nou în faţa catedralei…
Aveam în faţa ochilor, o construcţie
neterminată care părea ivită dintr-o
imaginaţie delirantă : nenumărate turnuri
(18), dintre care patru uriaşe, ce se subţiază
spre un vârf împodobit de decoraţii diverse şi
care sunt „găurite” cu deschideri alungite. În
abundenţă, se văd figuri geometrice
originale, decoraţii colorate etc., ce te
copleşesc si care te dezorientează cu totul.
Era evident că aveam de-a face cu un arhitect
genial sau cu un nebun, sau poate cu ambele
însușiri! Arhitectul, Antoni Gaudi, a realizat
alte construcţii bizare ca Palatul Guëll cu
intrări de formă parabolică şi cu 18 coşuri
extravagante decorate cu măşti, Casa Milà,
cu faţada şi acoperişul ondulate care-ţi dau
ameţeală când le priveşti, şi Parcul Guëll cu o
terasă fantezistă având o bancă din ceramică
albă, de asemenea ondulată, toate făcând azi
parte din patrimoniul universal UNESCO,
precum şi alte imobile dintre care Casa
Battlò care te intrigă. Toate ne-au
impresionat prin originalitatea lor.
Seara, ne-am dus la un restaurant şi am
comandat pentru toţi, o „adevărată” sangrie,
un „autentic” gaspacho şi o şuncă „garantat”
spaniolă. A fost Miam-Miam! La ieşire, o
mare manifestaţie contra generalului
Franco, încă la putere pe vremea aceea.
Poliţia a intervenit cu brutalitate arestând
liderii manifestaţiei. Totul în faţa ochilor
noştri. Fetele au fost foarte impresionate de
cele ce au văzut.
După Barcelona, Valencia. Oraşul, cu
clădirile sale frumoase şi cu nenumăratele
sale parcuri ne-a plăcut mult. Înainte de
cină, ne-am uitat la televizorul din salonul
hotelului plin de lume, la mai multe coride.
Am apreciat mai mult sau mai puţin
spectacolul. Fetele au fost însă cu totul
dezgustate! Seara, la restaurant, ne-am
regalat cu o paella, o specialitate locală, şi,
bineînţeles, ne-am potolit setea cu o
delicioasă sangrie care ni s-a părut mai
bună decât cea de la Barcelona. Surpriza
serii a fost însă o întâlnire neaşteptată cu
Sophie, o colegă de şcoală cu fata noastră
Mira, pentru care aceasta s-a întors la hotel
la ora 3 noaptea când toată familia dormea,
în afară de Suzanne ce veghea întoarcerea
ei…
Alicante. Ajunşi aici, restul familiei a
declarat grevă, refuzând să continue cu
itinerariul iniţial, aşa că ne-am oprit acolo
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 24

şi, astfel, am profitat din plin de mare şi de
soare. Ce am reţinut din această localitate
balneară au fost parcurile – dintre care
faimoasa Esplanada de España situată de-
a lungul mării, cu plantaţii de palmieri şi
cu solul acoperit cu superbe mozaicuri
ondulate (6 000 000 bucăţi tricolore :
roşu, negru şi alb) – şi plaja ideală pentru
repaus, cu o intrare progresivă in mare.
Acolo ne-am refăcut forţele, ne-am bronzat
şi am înotat cât am putut mai mult. La
prânz mâncam la unul din nenumăratele
restaurante de pe plajă. Suzanne era
fascinată de viteza şi de eficacitatea
băieţilor care ne serveau, pe când fetele
erau atrase mai mult de fizicul şi de
farmecul lor… Pe plaja din Alicante, Anca a
rămas însă fără frumoasele ei sandale,
furate în timp ce ne îmbăiam, aşa încât a
trebuit să se întoarcă cu picioarele goale –
spre marea ei jenă – până la hotel.


Fig. 2 Spania – Costa del Sol :
Apus de soare
Angela Faina Pictură în ulei
(23 cm x 30 cm)

După amiaza şi după o siestă reparatoare,
ne plimbam prin parcuri şi spre seară,
înainte de apusul soarelui – care poate nu
era tot atât de strălucitor ca cel de pe Costa
del Sol (Fig. 2) – ne opream să luăm o
gustare compusă din faimoasele tapas
spaniole. Pentru cină, spre surpriza
noastră, trebuia să aşteptăm până cel puţin
la 10 seara pentru ca restaurantele să
deschidă… Fetele, care aveau tendinţa de a
se culca târziu, s-au obişnuit repede cu
noul regim.
După o săptămână de acest dolce
farniente, am reluat excursia lăsând
Andaluzia pentru altă ocazie şi ne-am
îndreptat către Madrid. Pe drum, am
admirat minunatele privelişti pe care ni le
oferea un relief uşor vălurit, cu un orizont
deschis, cu munţi înzăpeziţi în depărtare şi
cu mari tablouri de tauri falnici
emblematici, plasate pe vârful colinelor
printre care se strecura şoseaua.

Fig. 3 Spania – Frumuseţi spaniole I
Angela Faina Grafică (23 cm x 30
cm)
Madrid. În capitala Spaniei am stat trei
zile. Deşi eram în plină vară şi soarele ne
cocea după amiaza târziu, am putut vedea
esenţialul : Palatul regal, cele două mari
muzee El Prado şi Regina Sofia precum şi
Parcul El Buen Retiro.
Palatul regal este considerat cel mai mare
din Europa, impresionând prin imensitatea
lui. Are forma unui pătrat de 130 m lăţime,
este înalt de 33 m şi conţine peste 2800 de
încăperi! Faţadele au 240 de balcoane şi
870 de ferestre. O bună parte din cele 30
de săli principale sunt deschise publicului,
inclusiv Sala tronului. Palatul este decorat
de mulţi artişti spanioli şi străini ca Goya,
Velazquez, El Greco, Rubens şi Caravagio.
Muzeul El Prado este unul din
principalele muzee din lume. El conţine
picturi italiene, spaniole, germane şi
flamande din perioada sec. XIV – sec. XIX.
Cele mai celebre sunt cele ale lui Diego
Velazquez (Las Meninas, Cristo
crucificado şi Las Hilanderas), Francisco
de Goya (cele două Majas, una nudă, una
îmbrăcată şi Saturn devorând unul din
copiii săi, tablou în faţa căruia lui Mira,
fiinţă sensibilă, i-a venit să leşine!) şi
Hieronymus Bosch (Grădina deliciilor).
Mie mi-au plăcut şi tablourile lui
Bartolomé Esteban Murillo (Inmaculada
Conception de El Escoral şi El Buen
Pastor).
Muzeul Regina Sofia adăposteşte cea mai
importantă colecţie de opere de artă
modernă şi contemporană. Printre artiştii
spanioli se pot contempla tablourile lui
Salvador Dali, Juan Mirò şi Pablo Picasso.
Aici este expus poate cel mai faimos tablou
al lui Picasso, Guernica, ce ilustrează
ororile războaielor.
Parcul Del Buen Retiro se întinde pe o
suprafaţă de 118 hectare, are două castele,
un lac, o grădină cu roze şi nenumărate
statui. Un loc ideal de plimbare şi de
repaus.
De regulă cinam în diferite restaurante.
La unul din ele, am fost întâmpinaţi de un
cor de băieţi tineri, probabil studenţi, care
erau îmbrăcaţi în costume de epocă şi care
ne-au cântat serenade, spre delectarea
genului feminin din familie.
În sfârşit, am asistat la un spectacol de
flamenco. Superb. Autentic. Grav,
dramatic, exploziv şi antrenant.
Dansatoarele erau experte, aveau o ţinută
excepţională, drepte dar suple, mândre şi
decise.
Vorbind de lume în general, am găsit că
toţi spaniolii se ţineau drept, aveau o alură
mândră, ce se observa atât la bărbaţi cât şi
la femei. Apropo de acestea, ele au o
frumuseţe remarcabilă, admirată de mulţi
pictori (Fig. 3 şi Fig. 4).
După Madrid ne-am oprit la Burgos.
Ajunşi aici, am apreciat întâi schimbarea
de temperatură. La 900 m de înălţime,
puteam respira în sfârşit un aer mai
răcoros şi mai curat. Apoi, am admirat
superba catedrală Santa Maria, într-un stil
gotic pur, începută în anul 1221 dar
terminată trei secole mai târziu, azi clasată
în patrimoniul umanităţii UNESCO.
Dimensiunile ei sunt impresionante (84 m
lungime şi 60 m lăţime) şi interiorul este
foarte frumos decorat. În această catedrală
sunt înmormântaţi contele Rodrigo Diaz
(celebrul El Cid) şi Doña Jimena, soţia sa.
Contele este considerat ca fondatorul
oraşului Burgos.
Catedrala, recent renovată (2012), pare
acum maiestuoasă!
După Burgos ne-am îndreptat spre Paris,
trecând frontiera spaniolă la Santander şi
oprindu-ne, succesiv, la Tours, la câteva
castele celebre situate de-a lungul fluviului
Loire (Chambord, Chenonceaux şi Blois),
la Chartres – pentru a admira superba
catedrală cu splendidele ei vitralii albastre
– şi apoi la Paris de unde am luat avionul
înapoi la Montreal.
O călătorie excepţională care a rămas în
memoria colectivă a familiei!

Fig. 4 Spania – Frumuseţi spaniole II
Angela Faina Grafică (23 cm x 30
cm)

Notă : Imaginile se pot vedea color la adresa
revistei pe internet:
http://pages.videotron.com/romanblt/
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 25


Versuri de Antoine Soare

Un autor nou –
Poetul Antoine Soare
Li vi a Nemţ eanu
Vreți să mai citiți şi altceva decât poezie
clasică sau modernă, sau realistă, sau
romantică, sau cu rimă sau fără, sau
avangardistă, ei bine, sunteți serviți, căci
dl. prof. univ. Antoine Soare, care respiră
voios sub soarele canadian de vreo 45 de
ani, scrie şi poezie.
Dar cine este acest personaj ludic,
complex, generos şi multilateral ? Cu studii
făcute la Université Mc. Gill, a trecut ca
profesor la literaturile de limbă franceză la
Université de Montreal. Se dă ca discipol al
lui Mallarmé şi Valéry, dar crede că poezia
este înainte de toate un joc de cuvinte, un
rebus cu atât mai reușit cu cât e mai
complicat.
Așa să fie ? Vă redăm mai jos câteva din
poeziile domniei sale ca să apreciați
singuri. În ce ne privește, credem că poezia
e mai mult decât atât.
Autorul nostru se pricepe într-adevăr la
jocul de cuvinte, dar reușește să scoată din
el idei, imagini şi emoții, adică să creeze
poezie. Astfel în Paso Doble, ursitoarea
părăsită Învârtea din vale-n vale /
Cercurile infernale /...Avea păpuși în
păpușă / Şi uși multe după-o ușă /...
versuri care ne fac să resimțim într-adevăr
că e vorba de o vrăjitoare. Sau în Dans cu
țiganul (Omagiu lui Miron Radu
Paraschivescu) : Păi atuncea stai că / Să-
ţi dansez eu taică / ...În genunchi cu trestii
/ Şi șoldul ca peștii / în care metaforă
apare fulgerătoare viziunea dansului
unduitor al țigăncii. Iar în Ciocârlia
reușește să exprime în cuvinte zborul
păsării care urcă mai presus de toate
celelalte în înaltul cerului : Susul susului l-
ajung / Podul dintr-a noua vamă / Cu
lumina îl străpung /.
În Mon rêve familier (que Verlaine me
pardonne), visează Palate unde timpul
prin geamuri nu pătrunde / . Iar în
Aubade (expresie literară pentru o
serenadă matinală) : Des soleils assassinés
reposent leur sang / Adossés aux
margelles / . Singură această imagine
trezește amintirea poeziei lui Baudelaire
Invitation au voyage.
Sperăm că aceste poezii trimise spre
publicare sunt doar începutul unei
colaborări fructuoase pentru cititorii
revistei.




PASO DOBLE

Ursitoarea părăsită
Sieși își citea-n ursită,
Unde,-ntr-a noua oglindă,
Soarta sorții se perindă.

Cântarea cântărilor
Pâna-n zarea zărilor
O relua pe-o țiteră
Literă cu literă.

Singurică și multiplă
Intr-o hăinuță de țiplă,
Învârtea din vale-n vale,
Cercurile infernale.

Avea păpuși în păpușă,
Și uși multe dup-o ușă,
Din ce-i vechi tot scotea nou,
Din val val și din ou ou.

Cu ea zmeul zmeilor
Plâns de zeul zeilor
Îndura un chin cumplit
Că-și era sieși chip cioplit.
DANS CU ȚIGANUL
(Omagiu lui Miron Radu
Paraschivescu)

Păi atuncea stai că
Să-ți dansez eu, taică,
Cu-o floare la gaică,
Dup-o balalaică,
Pe o masa scundă,
O sârbă rotundă,
(Iute si măruntă)
Cu-ocoluri de undă
Și suciri de fundă,
În genunchi cu trestii
Și șoldul ca peștii,
Pân-ai să vezi chestii
Ca în fundul ceștii,
Cu-n clocot călâi
Tras de la călcâi
Pân-la căpătâi,
Doar să-mi dai cât îi.


CIOCÂRLIA

Susul susului l-ajung,
Podul dintr-a noua vamă
Cu lumină îl străpung,
Cerul cer când se proclama.


NUCA

Mă-întreb ce degete ghidușe
Pot în lăuntricul meu rod
Să sape patru urechiușe
De marmură cu iz de iod.
MON RÊVE FAMILIER
(que Verlaine me pardonne.)

Visez până-mi pierd firea la când vor fi și unde
Viața cât nu pot zeii cei mai darnici așterne,
Planete fără număr albăstrite în unde
Și veri de ani lumină sub zenituri eterne,

Vin mereu nou și gata, în stelare cisterne,
Banchetului galactic setea să i-o inunde,
Îngeri din cer in cer bătându-se cu perne,
Tinereți peste moarte legate-n șir cu funde,

Nuferi de nemurire pe lacuri mari, rotunde
Palate unde timpul prin geamuri nu pătrunde,
Visez, și mâine visul de rest îl voi discerne,

Dar azi e viu și-aievea și mintea mi-o pătrunde
De-un gând că el va-nvinge blestemele externe,
Că-i paradis dincolo de umbra din caverne.

VIAȚA DE DINAINTE
(după La Vie antérieure de Baudelaire)

Am sălășluit mult sub bolți de-mpărăție
Înscânteiate zilnic de soarele din mare,
Și-ale căror coloane de-augustă măreție
Le asemănau seara cavernelor primare.

Nălucilor din cer hula era soție,
Și-acorduri le-nălța, atotbiruitoare,
Ce-ntrețeseau solemn bogata lor beție
Cu-amurgu-n ochi-mi dus ca-ntr-o a doua zare.

Acolo-am stat mult timp între mare și cer,
În splendori fără număr și voluptăți domoale,
Printre robi parfumați, cu trupurile goale,

Care-mi răcoreau fruntea cu frunze de palmier,
Gând neavând decât cât de cât să-nțeleagă
Taina chinuitoare ce mă sleia de vlagă.

septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 26



Mademoiselle Amélie
Miruna Tarcău

Cet extrait figurera peut-être au début
d’un roman sur la fuite du temps, mettant
en scène un couple qui traverse les âges
depuis la modernité jusqu’aux temps les
plus reculés de l’Histoire. Nous sommes
présentement à Paris, en mars 1848.
Quatre étrangers qui discutent de femmes
dans une maison close en viennent à
parler d’une certaine Mademoiselle
Amélie, créature étrangement émancipée,
femme fatale. Comment les contemporains
de Hugo auraient-ils réagi en présence
d’une Lady Gaga?

Les périodes révolutionnaires peuvent
parfois avoir de curieuses conséquences. Il
est de notoriété publique que l’année 1848
fit déchoir plusieurs gouvernements, ce
dont les diverses bourgeoisies européennes
eurent beaucoup à se plaindre. L’on songe
pourtant moins souvent que ce furent les
réactionnaires qui provoquèrent les
désagréments les plus incommodes pour
cette même bourgeoisie, en cette année où
l’appareil de surveillance policière parisien
se vit tripler de taille ; où l’on ne pouvait
plus rédiger une lettre ni envoyer un
cadeau par la poste sans songer que la
lettre serait lue et le cadeau déballé, et où
les jeunes hommes de bonnes familles se
virent somme toute contraints à chercher
refuge dans les lupanars, espérant y
trouver un havre où l’on pouvait encore
tenir une conversation libre entre
personnes éclairées.
C’est donc dans un bordel que nous
retrouvons d’abord nos quatre gentlemen,
modestement occupés à siroter du
champagne en fumant des cigares aux frais
de leur nouvel ami. Le plus jeune d’entre
eux, du nom de Louis Hutin, y avait en
effet rencontré quelques jours plus tôt un
Anglais fort sérieux qui avait eu le malheur
de voir son Grand Tour abrégé par une
chute de cheval qui lui avait sérieusement
endommagé la cheville. Depuis lors, ce bon
vivant l’avait gaiment adopté, car il s’était
surtout promis de lui faire oublier son
malheur en le rendant éperdument
amoureux de Paris.
Or, en dépit des efforts sincères de son
jeune compagnon, notre Britannique
trouvait pourtant encore les Parisiennes –
comment dit-il, déjà? Ah oui, un peu
coincées.
–By Jove! Et dire qu’ici c’est les Rosbifs
qui ont la réputation d’avoir un bâton dans
le cul, lâcha l’ami de Hutin, déjà grisé.
Certes. Il est vrai que Sa Majesté la reine
d’Angleterre avait les mœurs un peu
rigides. Mais d’un autre côté, des rapports
de police avaient récemment révélé qu’à
Londres, l’on estimait à un incroyable dix
pour cents le pourcentage de prostituées
par nombre d’habitants, faisant ainsi de ce
métier la principale source de revenu
féminin des petites Victoriennes. Ce qui
faisait naturellement songer que, s’il y avait
« numériquement » davantage de
Parisiennes coincées, celles qui ne l’étaient
pas se lâchaient sans doute beaucoup plus
que leurs voisines des îles, à en croire la
réputation respective des unes comme des
autres.
–Pour vous en convaincre, il y a qu’à voir
le genre d’oiseaux rares qui pousse dans
ces eaux-là et à les comparer aux petites
poupées de chez vous. Si je peux vous
garantir une chose, c’est que c’est
certainement pas Londres qui aurait pu
produire une dame aux camélias ou une
Mademoiselle Amélie.
Celui qui venait de prendre la parole en
profita pour se commander un Bourbon à
une jolie blonde grassouillette, toujours
aux frais de leur nouvel ami qui voyait ses
dépenses de la soirée grimper
dangereusement. Et pourtant, la mine de
ce dernier s’égaya aussitôt : il avait déjà
entendu ce nom-là quelque part. C’était
vrai ce qu’on racontait à son compte,
comme quoi son cabaret réunissait tous les
soirs des artistes comme Hugo, Dumas,
Daumier, Philipon? Et que ces derniers
venaient régulièrement se saouler et
discuter de philosophie aux côtés
d’éminents politiciens comme Messieurs
Lamartine et Goudchaux, lequel avait
récemment quitté son poste de Ministre
des Finances?
Son jeune guide s’enthousiasma.
Évidemment que c’était vrai, aussi vrai que
Napoléon III reconquerra l’empire de son
oncle! Comment pouvait-il ne l’avoir
jamais amené encore amené au cabaret de
mademoiselle Amélie? Des comme elles,
Paris n’en produisait qu’une fois par siècle,
et encore.
–Peut-être bien Hutin, mais encore faut-
il qu’elle soit à portée de main. Qui diable
prendrait la peine d’aller jusqu’à
Montmartre rien que pour prendre un
verre?
Pas mal de gens apparemment, y
compris des banquiers. Parce qu’elle faisait
pas que snober la mode des comtesses et
chanter des chansons grivoises, l’Amélie : il
paraissait qu’elle s’y connaissait assez en
affaires pour entretenir une
correspondance régulière avec des types
comme le baron de Rothschild et la famille
Astor. Qui plus est, le chef de la police de
Paris était personnellement chargé
d’assurer sa protection particulière. On
disait même qu’elle collaborait étroitement
avec le service de renseignement français à
propos des affaires étrangères. Elle y était
sûrement pour quelque chose dans la
bonne gestion des colonies d’outre-mer ;
elle parlait une bonne vingtaine de langues.
–Et vous voulez bien m’expliquer
comment une femme comme elle s’est
retrouvée à gérer un cabaret à Montmartre
au lieu de devenir princesse de quelque
chose? s’enquit naturellement l’Anglais
dans un français curieusement dépourvu
de maladresses ou d’un accent cocasse.
Le Parisien au Bourbon acquiesça en
riant : c’était bien là le problème de la
noblesse de sang. Si on n’avait pas la
chance de l’intégrer dès la naissance, il
fallait réussir à ouvrir ses portes à travers
le mariage.
–Et pour une patronne de cabaret qui
verse dans les affaires douteuses, vous vous
imaginez bien que la chose n’est pas
évidente.
Mais justement. Comment une patronne
de cabaret pouvait-elle avoir appris une
bonne vingtaine de langues sans être issue
d’une famille qui pouvait se le permettre?
La question était d’autant plus mystérieuse
que l’histoire de ses origines se perdait une
mer de spéculations plus ou moins
farfelues. On la disait le plus souvent née à
l’étranger dans un empire d’Orient ou
d’Amérique du Sud. Et pourquoi pas en
France?, s’étonna l’Anglais. Mais voyons,
c’était évident : elle avait beau pouvoir citer
Platon en grec et connaître et connaître
Kant sur le bout de ses doigts, ses idées
n’étaient pas du tout celles de l’Europe, et
quelques-unes d’entre elles étaient presque
barbares.
–Comment, barbares? interrompit de
nouveau le Milord.
Comme s’ils n’étaient pas déjà dans un
bordel, Hutin crut devoir baisser la voix
pour discuter d’opinions scandaleuses. Il
répondit alors que cette Madone de la
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 27

finance se plaisait à soutenir des idées qui
dépassaient de loin les espérances de tous
les pauvres diables qui souhaitaient voir
advenir l’abolition de tous les privilèges –
le type d’idées qu’on n’osait plus soutenir
depuis la chute de la première république
et la révolution américaine. Mais, oh! Il ne
fallait pas non plus aller jusqu’à croire que
c’étaient les quelques anarchistes qui
fréquentaient son établissement qui
chicotaient le plus la bourgeoisie bien-
pensante. Non, ce n’était certainement pas
pour ses opinions politiques que l’on
réclamait à grands cris de l’enfermer pour
outrage à la morale publique ; l’ironie de la
chose, c’était que son attitude à l’égard du
sexe lui avait certainement valu plus de
haine populaire que tous les discours de
Robespierre n’en avaient attirée sur ce
coupeur de têtes.
Et tout le monde savait qu’elle
entretenait une correspondance avec
Rothschild? L’Anglais avait du mal à
comprendre comment elle conservait
encore une crédibilité quelconque en
prétendant adhérer à des idéaux aussi
nuisibles à ses intérêts personnels.
Apparemment, il n’était pas le seul.
–J’imagine qu’il faut l’avoir connue en
personne pour comprendre l’attrait que
toutes ces personnes lui trouvent, répondit
Hutin. En tout cas, moi qui ai déjà aperçu
un portrait d’elle dans le salon d’un ami, je
peux déjà vous dire que je ne la trouve pas
jolie.
Mais, oh!, face à une affaire aussi
importante, ils ne pouvaient certainement
pas se contenter de juger la personne en
question à partir d’un portrait ou de récits
de seconde main. L’Anglais insista, et eut le
bonheur d’offrir une nouvelle tournée, ce
qui constituait sans doute là son argument
le plus convainquant. Dès demain, ils
devaient lui promettre de passer la soirée
tous ensemble au cabaret de mademoiselle
Amélie.
–On la dit en voyage, répondit alors
nonchalamment le Parisien au Bourbon
qui avait été le premier à mentionner son
nom.
Il s’agissait d’une rencontre de fortune,
auquel l’ami de Hutin avait proposé de
joindre leur petite compagnie alors que la
soirée était déjà avancée et que ce dernier
se préparait à rentrer. Curieusement, il
semblait plutôt bien renseigné sur la
question. Avait-il déjà eu l’occasion de
fréquenter ce fameux cabaret?
–Fréquenter? Pas vraiment… j’y ai
surtout travaillé.
Lorsqu’il entendit cela, le jeune Hutin
faillit en avaler la cuillère dans laquelle il se
préparait à faire brûler de l’absinthe.
Monsieur, mon bon monsieur – comment
diable s’appelait-il donc, déjà? –, ce n’était
pas juste, les laisser parler dans l’ignorance
comme ça. Il la connaissait donc
personnellement, l’avait déjà rencontrée?
Mais quel travail effectuait-il donc à son
compte?
Oh, ce n’était rien voyons, protestait-il ;
il n’était que portier. Ce à quoi l’ami de
Hutin lui jeta violemment sa modestie au
nez. Tout de même! N’avait-il pas la chance
de la voir tous les jours, de l’entendre
discuter avec Hugo et Lamartine?
–Bah, si ça vous chante, vous aussi vous
pourriez vous faire votre propre opinion
sur la question. Elle ne se refuse jamais à
rencontrer personne, l’Amélie. Je peux
vous arranger ça quand vous voudrez.
Estomaqué, l’Anglais manqua de mots
pour exprimer sa gratitude, tandis que
Hutin balbutia maladroitement qu’il
n’avait encore jamais fréquenté
d’établissements de ce genre. Après avoir
convenu à grand-peine d’un lieu de rendez-
vous, ils remirent la rencontre à lundi
prochain, date à laquelle était prévu le
retour de mademoiselle Amélie. Puis, le
départ de leur nouvelle connaissance fut
salué d’une vieille chanson vaudoise que
l’ami de Hutin se mit à gueuler à tue-tête,
bientôt suivi d’une bonne partie des clients
qui finiraient probablement par se faire
mettre à la porte. De son côté, après avoir
conclu l’affaire qui l’avait amené au bordel,
le Parisien au Bourbon – du nom de
Jacques Constant – ne prit pas même la
peine de les saluer en sortant, car il
s’empressa en effet de recouvrir son allure
habituelle d’homme pressé.
Non loin de la maison close, un homme
lui fit bientôt signe de le rejoindre. Aussitôt
monté dans sa calèche, celle-ci se mit en
route malgré la nuit sans lune qui ne
permettait guère au conducteur de voir à
plus de trois ou quatre mètres devant lui.
De part et d’autre de la rue, des patrouilles
de la garde municipale de Paris
apparaissaient ici et là. Autrement, il n’y
avait pas un chat.
–Alors?
Le sergent Larras semblait à bout de
patience. Son officier quant à lui avait de
plus en plus de mal à s’expliquer pourquoi
toute cette affaire l’irritait à ce point. Les
mauvaises langues le disaient amoureux de
la fée de Montmartre, ce que Jacques
Constant ne croyait qu’à moitié.
–Un point de rendez-vous est déjà établi.
L’homme en question est accompagné de
deux individus dans la vingtaine, de
condition modeste : Louis Hutin, fils de
bibliothécaire, appréhendé deux fois
l’année dernière pour cause d’ivresse
publique, et Jean-Marie Berthier, de père
inconnu et sans occupation
professionnelle. À leurs dires, ils ne se
connaissent que depuis trois jours.
–Et que savent-ils sur Amélie Simon?
–À peu près rien, sinon ce qu’en dit déjà
l’opinion publique. Notre homme a
simplement mentionné qu’il en avait déjà
entendu parler en raison de ses
fréquentations avec Messieurs Hugo,
Lamartine, Goudchaux et quelques autres.
–En raison de ses fréquentations… tu
parles! Ça fait au moins sept mois qu’on
sait qu’il est sur ses traces.
Constant connaissait déjà l’histoire, mais
après avoir enfin rencontré le suspect, il
était bien forcé d’admettre que ce dernier
était loin de correspondre au profil de
l’homme qu’ils recherchaient. Il va sans
dire que l’individu pouvait assez aisément
modifier sa physionomie en fonction des
diverses identités qu’il souhaitait assumer.
Mais la bêtise? L’incompétence? Le jeune
officier se figurait mal un tueur à gages
revêtir le rôle d’un parfait imbécile. Or, cet
Anglais dépensier à la cheville rompue
n’avait pas même cherché à s’approcher de
sa cible depuis qu’il lui avait présenté
Mademoiselle Amélie comme on suspend
une sardine sur le nez d’un chat.
Il hésitait quelque peu à faire part de ses
doutes à son sergent lorsque la calèche
s’arrêta brusquement devant une auberge
qu’il ne connaissait pas. C’est alors que le
sergent lui fit signe de descendre, et lui fit
la surprise de l’escorter jusqu’à un grand
foyer où il comptait attendre la fin de
l’entrevue de son officier avec Mlle Amélie.
Entretemps, une bonne dizaine d’agents en
uniformes patrouillaient l’édifice, qui
semblait avoir été évacué de ses autres
locataires pour l’occasion.
Jacques Constant sentit un nœud se
nouer au fond de son estomac en
comparant ces agents aux chiens de garde
qui patrouillaient les champs de son grand-
père à la campagne, lorsqu’il était petit.
Comme tout le monde, il connaissait les
enjeux que représentait cette femme – et
ne les connaissait pas. Il eut alors le
sentiment d’en savoir aussi peu à son
propos que ce pauvre Hutin qui se vantait
de pouvoir juger de son caractère par le
seul fait d’avoir aperçu un jour son portrait
dans le salon d’un ami. Du moins avait-il
l’avantage de savoir qu’Amélie Simon
n’était qu’un pseudonyme que sa cliente
avait adopté lors de son départ de Rome,
où elle avait autrefois professé le double
métier de courtisane et de chanteuse
d’opéra.
En privé, paraissait-il, elle préférait
qu’on l’appelle Betty.


septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 28



Redundanț ă perpet uă
Sărbătoririi limbii române
Melania Rusu Caragioiu
3


DOR DE PLAI ȘI DOR DE GRAI

Dor de țară cin’ te știe…
Cine plânge cătinel,
Asfințitul din câmpie ?

Domolit vorbești cu fală,
Graiul tău, să nu îl pierzi;
Când pronunți te înfioară
Vise stinse, pajiști verzi .

Răsfoiesc slovele clare
Căutând să văd anume
Ce se-ntâmplă-n depărtare
Locului meu sfânt, pe lume.

Dor de țară, cin’te știe,
Cântă-n graiu-i, cătinel
Doina ta, de-o veșnicie …

Dor de țară, cin-te știe…


ÎNFIORĂRI
Motto:
Din oseminte plânse sub țărână
Și lui Zamolxis, ca ofrandă, arse,
Se întrupează doina cea bătrână
Din inimi mari și mari istorii toarse...
Grai dulce alcătuit din roua dimineții,
De latinească gintă,
cum ți-au cântat poeții...

În vorba străbună a neamului dac
Romani din columnă-au rămas,
Când daci și romani,
dârz, popor nou prefac
Și limbii române dau glas...

Limbajul cărunt, îndrăgit, din bătrâni
Născut-a-n durere valențe sublime:
Idealuri târzii, foc lăuntric mocnit
Și slove spre timpul ce vine...


POEM LIMBII ROMÂNE

Aș scrie un poem limbii române
În care dragostea nu e o farsă
Și sentimental nu-i o pâlpâire,
Nici frunza cea-ieșit din vară, arsă…

Aș scrie un poem limbii române,
Mistuitor, pătruns de nostalgie
Și printr-o diafană melodie
De sentimentul meu aș da de știre…

Aș scrie un poem limbii române,
Să plăsmuiesc în el doar flori și fluturi,
Dansând sub soare-n raze de săruturi.

Aș scrie un poem limbii române
Cum n-a mai scris decât un Eminescu.
O limbă care vine dinspre doine
Și-n infinit va înflori și …mâine !


LIMBA ROMÂNĂ – O FLOARE

Pe-acest pământ trăiește o floare:
O limbă rostită prin văi și ponoare,
Prin munte, castel și …răzoare.

Cuvintele ei – stele rupte din soare,
Pregătite-s peste lume să zboare,
Spre albastrul ușor, de cicoare.

Frumusețea ei nu se stinge, nu moare
Ea vine de foarte departe:
Din văi scăldate în latinitate, și
Din balade cu mioare vorbitoare…



PLAI ȘI GRAI
CÂNTAT DIN LEAGĂN

Când doinește mama puiul,
Zboară-n văile albastre,
Cerne-n creste înzăpezite
Gândul tău de înălțare
Către culmi ce n-au mai fost...

Te cinstesc cu prețul vieții
Și nețărmurit te apăr,
TU, grai al ființei noastre
Până-n vremuri legendare !

Scris-ai pe azur imagini
De titani căliți, din stâncă
Și-ai durat din caldul sânge
Rădăcini de magmă-adâncă.

Peste secole te-nalță
Vechi milenii ce-au trecut;
Limbă dulce, plai de glorii,
Calm, prin vifor renăscut !


LUMINI DE PESTE„SECOLI”
Poeziei românești de începuturi I
Poeților Văcărești

Pe strada mea cresc umbre mari de tei
Și păsări prinse-n trilul muzical,
Grădinile smălțate – un pocal...
Pe strada cu inscripția de Trei.

Duioase, se răsfrâng din Văcărești
Imaginile pure de tulpini,
Din care floarea prinde rădăcini
Și dulcea limbă, caldă, ca-n povești.

Dintr-un clavir cu clape de sidef
Și muzicale ritmuri de caval
Se țes cuvinte noi, în relief.

Învie lauri din pământ mănos
Peste lințoliul timpului trecut,
Cântând în noi un vers de început.


LUMINI DE PESTE „SECOLI” II
Poeziei românești de începuturi

Spre cronici din adânc privești
În hermeline moi drapat,
Un vers în bronzul lui turnat:
Vitralii mari din Văcărești.

Istoric, timpul strecurat
Sub vechi cetăți – un pas pierdut,
Balanța vremilor sub scut
Mereu spre pace a înclinat.

Ferbinte suflet patriot
Iubind și flori, iubind și ploi,
Cântând străbun pământul, tot,

Mai semănând pentru popor
În straiul strâmt, pentru-nceput,
Un vers, o carte, un răzor...


TESTAMENTUL MEU
Vouă, urmașilor mei

Cu limbă de moarte
vă las puțina-mi avere;
Și cântecul mult - al meu glas,
Ce moartea îl curmă-n durere !
Cinstiți-vă țara !
În inimi purtați-o !
Și-a ei limbă sfântă să-o creșteți !
Stindardul culturii să freamăte falnic,
Din flacăra vie !
Din lespezi !


septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 29



Cei care mă enervează II
Florin Oncescu

Cel care îţi cere să repeţi fiecare
vorbă pe care o spui
„Ce ai azi?” - spune el, privindu-mi
mâncarea. „Am o specialitate indiană, a
luat-o nevastă-mea de la Costco.” „De
unde?” „De la Costco”. „Indiană?”
„Indiană, da.”
„Aveţi un nou coleg”, spune el, cu
referire la un nou venit în grupul meu. „E
un tip ok” - spun eu. „Cum spui?” „Spun
că e ok, am mai lucrat împreună”. „Aţi
mai lucrat împreună?”
Îl întreb dacă are o problemă cu auzul.
Tresare şi mă întreabă: „Cum spui?”
Repet: „Ai o problemă cu auzul?” Se
gândeşte două clipe şi spune: „Nu. Dar
de ce mă-ntrebi?” „Păi, pentru că mă pui
să repet fiecare vorbă.” „Aaa, asta-i ca să
câştig timp, înainte de-a răspunde.”
„Poate fi enervant.” „Cum spui?”

Cel care se prezintă „doamna /
domnul” Cutărescu
Cutărescu e nume românesc, desigur,
dar meteahna, am constatat, există şi în
Quebec.
Eram la un service auto păduchios, de
pe lângă autostrada 40, unul perfect
adecvat maşinii mele. Omul de la birou
era un quebechez încă tânăr. Maşina
mea avea o problemă care se manifesta
intermitent. De cele mai multe ori
pornea, uneori nu. După o discuţie
lungă, tânărul mi-a spus să vin altădată
cu maşina, pentru că în acea zi lipsea un
mecanic priceput, capabil de o inspecţie
detaliată. M-a sfătuit să dau un telefon
înainte. „Şi de cine să întreb?” – l-am
întrebat. „De mine. Spuneţi oricui
răspunde că vreţi să vorbiţi cu Monsieur
Jerry, doar atât”.

Cel care-şi ţine ochelarii de soare
înfipţi în păr, seara
Mi-am amintit de această veche fobie
în urmă cu câteva seri, pe când ascultam
muzică din Balcani, la Café Sarajevo
(reinventat la o nouă locaţie). Solistul
sârb, cu buzele lipite de microfon, cânta
un amestec antrenant de Oci Ciornie şi
Geamparale. Din grupul de tineri
îngrămădiţi pe canapeaua circulară de
lângă formaţie, o fată înaltă şi zveltă se
săltase în picioare şi începuse să-şi
unduiască tot ce putea ea. Când am
reuşit să-mi dezlipesc privirea, ce-am
văzut pe capul solistului, chiar deasupra
frunţii transpirate? Nişte ochelari de
soare! Am pornit o anchetă printre
comeseni, Cristina şi doi prieteni mai
tineri ca noi. De ce îşi ţine acel om, un
solist talentat, de altfel, ochelarii pe cap?
Bate soarele, pe undeva? Există vreun
risc să bată, în orele care urmează? Cea
mai interesantă presupunere a aparţinut
doamnei mai tinere: „Poate ca să-şi
ascundă chelia?” Asta era! Omul avea o
frunte care se întindea pînă în moalele
capului. Ochelarii negri îi restituiau
bretonul pierdut.

Cel care crede că World Trade
Center a fost pus jos de CIA şi de
evrei
Inginer şcolit la Timişoara, ajuns şofer
şi proprietar de camion cu baza la
Montreal şi cu câmpul de operaţiuni
Canada şi Statele Unite reunite.
Încasează întruna penalizări pentru
nereguli la livrare (întîrzieri, pisici
strecurate printre pepeni, etc) şi amenzi
de circulaţie pentru lipsă de talent la
şoferie. Profitul diminuat îi induce
puseuri de sfântă mânie proletară
orientată către puternicii acestei lumi,
neapărat americanii şi evreii, care,
speculează el, îşi trag singuri în picior,
pentru a avea motive să-i acuze, să-i
tăbăcească şi să-i jefuiască pe toţi ceilalţi.
Variaţie: Cel care crede că aselenizarea
lui Apollo 11 a fost filmată într-un deşert
australian.

Cel care nu-mi dă dreptul să fiu
altfel decât el
Portughezul Jorge e amărât că, acolo
unde lucrează el acum, nu este lăsat să
treacă peste norma de 40 de ore pe
săptămână. Pe când eram colegi, nu
pleca în week end cu mai puţin de 60 de
ore lucrate. Nu mi se plânge de pierderea
semnificativă de bani, oprit, bănuiesc, de
ideea lui despre ceea ce înseamnă buna
creştere. Mi se plânge de excesul de timp
liber, înainte de culcare. „Nu te poţi uita
întruna la televizor!” – îmi spune el, cu
demnitate.
Fac imprudenţa să-i spun că, unde
lucrez eu, mi se permite să fac vreo zece
ore peste normă, dar că eu mă
mulţumesc cu puţin, maximum cinci.
„De ce?” – mă întreabă el. „Prefer să-mi
petrec timpul altfel”, îi spun. „Cum?” –
insistă Jorge.
Mi-e greu să-i spun că-mi place să mai
citesc câte-o carte. Casă de suburbie n-
am, ca să pretind că-mi construiesc un
patio, ori că-mi pun parchet în subsol.
Aşa că bolborosesc o explicaţie
neconvingătoare, despre viaţa socială
bogată la care mă obligă nevasta. Mă
priveşte ca pe-un mincinos.

Cel care apără cu înverşunare
idei necontestate de nimeni
Cunoaşteţi genul? Cel care, într-o
discuţie, te sileşte să adopţi rolul de avocat
al diavolului, numai ca să-i mai tai din
elanul de a spune lucruri acceptate de
aproape toată lumea cu aerul că-ţi livrează
fructul ultimelor lui meditaţii.
O discuţie despre Obama şi McCain, de
exemplu, cu un tânăr coleg. Barack Obama
e plăcut de mai mult de jumătate dintre
americani şi de aproapte tot restul
locuitorilor planetei, dar el îl laudă de
parcă ar fi singurul lui apărător. Iar pe
McCain îl declară un bătrân odios, care
repetă întruna acele vorbe ridicole: „my
friends…”
Instinctiv, sar în apărarea odiosului. Îi
amintesc de problemele fiecăruia dintre cei
doi candidaţi la preşedinţie cu pastorul lui
personal. „Câtă încredere pot să am – îi
spun - într-unul care-l declară mentorul lui
spiritual din ultimii 20 de ani pe un pastor
care, vorbind la televizor, are aparenţa
unui clown? Şi nu-i oare de admirat
celălalt, care se desparte de pastorul lui, tot
un clown, cu vorbele: Eu oricum n-am mai
călcat prin biserică de 20 de ani”?
„Nu-ţi place pentru că-i tânăr ?” - mă
întreabă tânărul meu interlocutor.
Iată-mă plasat în generaţia lui McCain,
prin opoziţie cu el, care ar fi din generaţia
lui Obama. Îi spun: „Obama nu-i tânăr, are
47 de ani! Adică mai mult cu 4 ani decât
Kennedy, când a fost ales, ori mai mult cu
un an decât Clinton, tot când a fost ales.
Doar pare tânăr, pentru că are acea
tendinţă tinerească de a lăsa să se înţeleagă
că ştie ceea ce, de fapt, nu ştie!”
Tânărul meu interlocutor a tăcut. Îl
bănuiesc că, întors la biroul lui, va da
năvală în Wikipedia, să verifice acurateţea
datelor livrate de mine.


septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 30



Cenaclul Eminescu
Livia Nemțeanu - Chiriacescu


La întrunirea de joi 19 septembrie 2013,
au citit din creaţia lor : d-na Doina
Hanganu şi părintele Radu Roşcanu. Poeta
Melania Rusu Caragioiu a încheiat seara cu
prezentarea cărţii sale „Năluci cu pinteni”.
Autoarea de proză scurtă, mai precis de
schiţe umoristice, Doina Hanganu a citit o
scriere intitulată « Examene la fără
frecvenţă », în care e vorba despre cum se
prezentau şi cum se luau examenele de
către elevii adulţi în perioada comunistă în
România. Adică, mai cu o intervenție ici-
colo, mai cu damigeana de zaibăr, elevul
care trebuia să treacă era supus
întrebărilor repetate ale profesoarei care
încerca să smulgă măcar un răspuns
pozitiv de la el, pentru a-l face trecut. Şi în
disperare de cauză, de exemplu, după ce-i
spunea : bine, spune ce ştii tu despre
autorul respectiv sau despre fabulele
scrise de el, la care elevul rămânea mai
departe mut, profesoara încearcă să-i
învioreze memoria cu un citat : de unde vii
tu, mielule? La care elevul, străluminat,
răspunde în fine : săru-mâna, de la Valea
Mare . (Îl chema Ion Mielu).
Dar schiţa aceasta mi-a amintit o
întâmplare din timpul tinereţii mele (că
nepotismul nu s-a născut ieri, ci din
totdeauna), când la examenul de
bacalaureat un vlăstar frumos de familie
bună care avea ca subiect de examen
„poetul Eminescu”, la întrebarea-citat a
comisiei de bacalaureat : - Ei, hai, Tu eşti
Mircea ? el a răspuns prompt : - Nu,
dom’le profesor, eu sunt Şerban, Mircea e
frate-meu. (Erau trei fraţi de viţă
boierească, superbi, dar bine cunoscuţi
pentru suficienţa lor). Alte măşti, aceeaşi
piesă …Cu excepţia că în zodia
comunismului aceasta era regula, iar în
celelalte EXCEPŢIA.

Părintele Radu Roşcanu a vorbit despre
cultura ca istorie, identitatea noastră ca
români şi creştini, importanţa tradiţiei în
viaţa neamului, despre cunoaşterea lui
Dumnezeu, care este incognoscibil,
prezentând şi cartea sa « Dumnezeu acest
necunoscut ». Legătura sa de suflet cu
poezia se lămureşte de la sine din citatul
următor :
În biserica noastră de tradiţie bizantină
răspunsul la întrebările credinţei ţine de
ordinul poeziei. Înălţimile ameţitoare ale
unei catedrale numai păsărelele pot să le
înfrunte, dacă s-ar aventura să zboare sub
bolţile lor înalte sau să o ia razna prin
pădurea tuburilor prelungi ale orgilor.
Dar atunci, ele înfruntă un risc –anume,
ispitirea de a crede că orbitoarea lumină a
vitraliilor colorate este însăşi lumina
cerului liber. Dacă păsăruica se va
aventura în elanul său către libertatea
totală ce se află dincolo de aceste vitralii,
ea va risca să-şi frângă trupşorul şi să
cadă moartă pe lespezile reci ale podelei
catedralei.

D-na Melania Rusu-Caragioiu a închis
orizontul acestei târzii după-amieze citind
câteva poezii din cele şapte cicluri ale
ultimei sale cărţi intitulată abscons :
„Năluci cu pinteni”.
*
Joi 17 octombrie, a avut loc o nouă
întrunire la cenaclul nostru, Cenaclul
Peniţei.
Au citit poezii doamnele Eva Halus –
gânduri şi peisaje din vacanţa sa la Lille
(Franţa) – şi Melania Caragioiu din
ultimele sale creaţii publicate şi
nepublicate.
Cenaclul s-a încheiat cu lansarea celei de
a doua cărţi de poezii Într-un vechi
tramvai cu cai a doamnei Carmen Ileana
Ionescu, din care auditorii au luat
cunoştinţă despre mahalalele vechiului
Bucureşti cu obiceiurile şi ocupaţiile
locuitorilor acelor timpuri, scrise cu
umorul care o caracterizează pe autoare.
Cenaclul a avut o mare audienţă de
public, deosebit de entuziast şi receptiv.
Multe buchete de flori au onorat-o pe
poetă, care şi-a onorat oaspeţii cu alese
gustări preparate de ea-însăşi.

Va invităm să vă ascuţiţi curiozitatea şi
să vizitaţi acest cenaclu lunar, care
răspunde aşteptărilor auditorilor săi.


Poezii din volumul Rondeluri şi alte clipe de lumină
Lia Ruse

Cu rondelul în brațe
Mi hai GOLESCU
Ce aventură! Fiică de dascăli ofensați din
Teiu Argeșului, Lia Ruse a luat târziu în
brațe versul, dar acesta a izbucnit cu o forță
pe care probabil nici ea n-a bănuit-o.
Aidoma lui Mihai Tican Rumano din
Berevoești, care, ofensat şi el de palma
unui băcan, a plecat în lume să-şi
împlinească destinul, devenind unul dintre
remarcabilii ambasadori ai culturii
române. Au trecut 22 de ani de când Liei
Ruse i-am publicat, în cotidianul „Argeșul",
prima poezie, „Biserica cu ceas", şi iat-o
astăzi tu - dacă socot eu bine - 15 cărți de
poezie la activ. Impresionant pentru o
femeie care, la deplina maturitate, s-a lăsat
sedusă de o plăcere lirică devenită aproape
o stare cotidiană, capabilă s-o trimită în
sferele înalte ale spiritului. Mă întreb dacă
va fi existând o altă preocupare mai
profitabilă pentru sufletul fiecăruia dintre
noi.
Asta-i prima performanță, dar
ambițioasă, Lia Ruse nu s-a oprit aici. În
volumul de față, cum o să vedeți, atacă
rondelul, o poezie cu formă fixă, de o mai
mare virtuozitate şi dificultate, cu care şi-
au permis să „cocheteze" numai preferații
muzelor care stăpânesc bine tehnica
versificării. Dar nu doar pe aceasta, fiindcă
rondelul presupune structurarea poeziei în
trei catrene, cu reluarea versului de
început, la mijloc şi la final - că rondel
înseamnă, ce altceva, decât o formă
rotundă, care trebuie să închidă buclele tot
așa cum s-au deschis - dincolo de rima
îmbrățișată, utilizarea ingenioasă a
simbolurilor, muzicalitatea versurilor,
aflarea corespondențelor care să genereze
o tensiune spirituală cum nu afli
întotdeauna în poezia obișnuită.
Dacă se întâmplă să vă cadă în mână
placheta aceasta de versuri, intitulată
„Rondeluri şi alte clipe de lumină”, nu
pregetați să vă bucurați de progresul
realizat de poezia care, cu fiecare volum, a
mai urcat o treaptă spre perfecțiune. Care
va fi ultima nu știu, dar știu că
performanța este evidentă. Şi, ca să vă dați
seama de acest lucru, vă recomand să citiți,
de pildă, rondelul de început al cărții.
„Cuvintele" care „mereu născând" au trecut
în poeme „prinse-n cercul unui gând”. Este
o profesiune de credință care trimite la
„Jocul secund” al lui Ion Barbu,
semnificând rostul de catharsis al
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 31

demersului artistic. Ceea ce se întâmplă şi
la Lia Ruse nu doar în rondelul
„Cuvintele”, ci şi-n cele ce urmează, pagină
cu pagină, unele mai elaborate și mai
inspirate decât altele, cu imagini şi
metafore subtile, cu „clipe” oprite ce
„izbucnesc în flori aprinse” ca-n pasteluri
iconografice. Depășind riscul artificialității,
rondelurile „Semnul e sus”, „Rondelul
tăcerii”, „Rondelul crinului”, în fine,
„Rondelul rondelurilor” ne transportă
„halucinant” şi „peste vreme” prin teme și
stări de spirit în egală măsură tonice ori
respirând „spleen"-ul englezesc, menite să
împlinească rostul liricii în concertul
celorlalte arte, atunci când talentul este
evident.
Cine va dori să realizeze o monografie a
rondelului n-are cum s-o omită pe Lia
Filoteia Ruse, cum semnează prezentul
florilegiu liric, din seria lui Villon, Clement
Marot, Maurice Rolinat, Alfred de Musset,
la francezii care i-au fost model, iar la noi,
din seria deschisă strălucitor de
Macedonski, căruia poeta îi recunoaște nu
doar exemplul molipsitor, ci şi
virtuozitatea invadatoare pentru emuli. Un
emul, cu brio, printre cei care comit
rondeluri este şi Lia Filoteia Ruse, poetă de
limbă română trăind acum în Canada şi
reîntorcându-se vara la Pitești, ca să scrie
şi să tipărească poezie la cote înalte de
temperatură lirică.
Să sperăm că aventura sa lirică nu se va
opri odată cu tipărirea acestui al 15-lea
volum de „Rondeluri şi alte clipe de
lumină”, fiindcă poemele sale generează
într-adevăr lumină. Excelsior!







CUVINTELE

Cuvintele mereu născând
Au trecut în poeme,
Prinse-n cercul unui gând
Ca un joc cuprins în scheme.

Cum mă risipește, blând,
Amintirea peste vreme!
Cuvintele mereu născând
Au trecut în poeme.

Clipele trec tremurând.
O, le-aș împietri în vreme,
Primăvara să mă cheme
În al visărilor crâng...
Cuvintele mereu născând.



JOCU-ALUNECA

Jocu-aluneca în noapte,
Nenăscut și-nfloritor.
Și tânjea în gesturi coapte.
Bolțile vibrau sonor.

Parcă răscoleau cu șoapte
Culorile zorilor.
Jocu-aluneca în noapte,
Nenăscut şi-nfloritor.

Se zbătea ceasul să-mparte
Bucăți de timp căutător
(Clipe-n lăcomia lor)
Ce-ncercau dorul să-l poarte.
Jocu-aluneca în noapte...


IZBUCNEȘTE CLIPA

Izbucnește clipa-n flori-aprinse
Şi-n această lumină rostesc:
Despre umbrele cu flăcări stinse.
O,. ..atâtea întâmplări încremenesc!

Iar strălucesc vorbe desprinse
Din emoții ce pe liniște cresc,
Izbucnește clipa-n flori-aprinse
Și-n această lumină rostesc.

Plutesc imaginile prinse
În privire şi-ntinerite uimesc
Pe un ecran în verdele lumesc
Și doar de ochii mei închiși atinse.
Izbucnește clipa-n flori-aprinse...


ABSURDĂ PRECIZARE

O pală de-aer matură pământul.
Vremea spală natura cu umbră.
Parcă strălucește-n mers cuvântul
Dincoace de singurătatea sumbră.

Frenetic şi prelung îşi plimbă cântul
Noiembrie înotând în penumbră,
O pală de-aer mătură pământul,
Vremea spală natura cu umbră.

Orologiul îşi scandează avântul,
Îşi numără secundele-n umbră,
Absurdă precizare-n penumbră,
Spectacolul îl antrenează vântul…
O pală de-aer mătură pământul!



IUBIRE

Iubirea iar te fură-ncet
Cu ale ei plăcute vise...
Dulci emoții prinse-n suflet
În cartea vieții sunt înscrise.

Şi nici nu știi să ții secret!
În clipele zodiei scrise,
Iubirea iar te fură-ncet
Cu ale ei plăcute vise...

Prin vraja timpului cochet
În inimi sunt lumini închise,
Cu sentimente nedescrise!
Parcă viori cântă discret...
Iubirea iar te fură-ncet!



PLOUĂ CU FRUNZE

Plouă cu frunze ruginite!
Clipe dulci flutură, cu emfază,
Umbrele toamnei ciugulite…
La porți de frig vântul veghează!

Prin ochiuri de aur ivite
O mână, bizar, iarăși pictează.
Plouă cu frunze ruginite!
Clipe dulci flutură, cu emfază.

Contururi lungi de fum tivite!
Pe aripa zilei în amiază
Nălucile ușor înviază
În duioșii sărbătorite!
Plouă cu frunze ruginite...


septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 32



O întâlnire la...nivel înalt!
Cătălina Stroe


În timp ce mai marii Lumii par prinși,
de ceva vreme, în hățișurile unei dileme
de tip hamletian: a fi sau a nu fi război?
- viața merge înainte!
În consecință, în ziua de 31 august
2013 – zi internațională a vorbitorilor de
Limbă Română, la bicentenara
Bibliotecă Atwater, din Montreal, a avut
loc o întâlnire cu domnul Herman
Victorov, român canadian din Windsor –
Ontario și cu cartea sa – Din viața unui
om oarecare.
Titlul cărții este o adevărată capcană
literară, un fel de oglindă răsturnată,
pentru că absolut toți cei care se apleacă
asupra ei, au tentația să dovedească
exact contrariul, adică faptul că autorul
nu este de loc un om oarecare și nici
cartea care îl reprezintă nu are acest
statut.
După ce am citit-o pe nerăsuflate, în
aceeași seară (400 de pagini), am
constatat că, pentru a prezenta omul sau
cartea sa, se poate utiliza același discurs!
Între carte și autorul ei nu există nicio
contradicție, totul este natural, firesc,
autentic.
Talentul narativ al lui Herman
Victorov te ține în permanență prizonier,
ca într-o vrajă. În zonele spațiale sau
temporale pe care le străbate autorul, de
la prima până la ultima pagină,el nu te
lasă singur nicio clipă și nici nu îți vine
să îl lași singur în parcurgerea
amintirilor sale.
La final te simți bine dispus ca după un
vin bun de Cotnari, făcut din viile,
păstrătoare de butași originali, ale
anumitor mănăstiri moldovenești.
A visat să devină pilot de încercare,
dar n-a fost să fie...Viața i-a oferit însă
multe încercări din care a ieșit în
extremis, atât pe șantierele
hidroenergetice, pe unde a lucrat, cât și
pe drumuri de munte pline de riscuri.
A visat să devină actor, fiind dotat de
la natură cu o extraordinară memorie a
versurilor, cu o voce profundă, cu o
statură impresionantă, de voievod
medieval și cu iubire de oameni, dar n-a
fost să fie...
Viața i-a oferit roluri nesperate sau
neașteptate și în rău, dar și în bine, încât
deseori s-a trezit întrebându-se: Ce
naiba caut eu aici?
Ca emigrant, după executarea unei
reparații tehnice, a acceptat să spele pe
jos, cu terebentină, un planșeu murdar
de mâzgă, pentru câțiva dolari în plus,
atât de necesari familiei în acele
momente.
Mai târziu, peste timp, ca om de
afaceri, a fost invitat de onoare la un Șeic
din Arabia Saudită, apoi în alte locuri din
lume, uneori alături de primul ministru
al Canadei sau alături de alți demnitari ai
altor țări.
Făcând un bilanț, visurile autorului s-au
îndeplinit în privința intensității și a lipsei
de rutină, cu care și-a trăit viața, numai că
sensul a fost stabilit de DESTIN.
Tatăl său i-a dat un sfat de viață:
procedează așa cum îți spune conștiința
și nu ține cont de părerea nimănui. (pag
337).
Nu a acceptat compromisuri, chiar dacă,
păstrarea demnității, l-a afectat deseori
financiar. S-a bazat pe averea invizibilă,
purtată de-a lungul lumii – pe ceea ce este
și pe ceea ce știe să facă cu forța mâinilor și
a minții sale.
Ajuns în posturi de decizie sau ca om de
afaceri, a păstrat aceeași camaraderie de
șantier, aceeași grijă față de oamenii lui.
Generos și fără prejudecăți față de cei
cinstiți și corecți, le acordă șanse să-ți
câștige existența, fie că sunt țigani, asiatici,
arabi, emigranți din Europa de Est sau mai
ales români (95% din angajații săi).
Atent și sensibil la tot ceea ce îl
înconjoară, oriunde s-ar afla, autorul
face o mărturisire: ...mă impresionează
omenia. Am călătorit în multe țări
împrejurul lumii și am întâlnit oameni
simpli care au dat dovadă de omenie la
nivelul cel mai înalt. Am înțeles că nu
contează țara din care fac parte, limba
pe care o vorbesc. Oamenii de
pretutindeni au un cod moral nescris, în
care politețea, respectul, dorința de a
sări în ajutorul celui aflat la nevoie sunt
norme care nu pot fi încălcate. Și nici
măcar dictatura sau viciile unui sistem
politic nu le pot distruge (p. 198).
Cu toată modestia înnăscută și
cultivată prin educație, autorul își
cunoaște bine valoarea, nu se amestecă
cu non valorile și, prin rezonanță, are
întâlniri neașteptate cu oameni de elită
din domeniul artei, politicii, etc.
Cartea are valoare de document pentru
că domnul Herman Victorov face
comentarii foarte precise și de bun simț
asupra situației sociale și politice din
locurile unde l-a purtat munca sa –
Vietnam, China, Rusia, Bangladesh,
Arabia Saudită, Statele Unite ale
Americii, Jamaica, Europa de Est, etc.
Paralela făcută între ședințele de
sindicat de pe șantierul James Bay din
nordul Quebecului și ședințele de partid
din România comunistă este
edificatoare.
Întâlnirea din 31 august a fost la
un...înalt nivel pentru că s-a desfășurat la
etajul superior al Bibliotecii Atwater,
pentru că invitații au fost de elită și pentru
că domnul Victorov a dominat întreaga
asistență cu personalitatea sa de talie, dar
și cu înălțimea fizică de 1.96m.
Dacă cuvântul talie reprezintă, în
anagramă, elita, domnul Herman Victorov
a impresionat și prin eleganța sa – costum
alb spre ivoriu, cămașă de culoarea
liliacului, pantofi tip antilopă, șosete de
culoarea costumului și o tunsoare lejeră a
părului său alb și ușor ondulat.
Această prezentare are o legătură directă
cu cartea în care autorul vorbește despre
exigențele impuse de tatăl său, încă din
adolescență, în privința vestimentației care
trebuia să fie simplă, dar de foarte bună
calitate. Se pare că era un aspect legat de
noțiunea de respect față de propria
persoană și față de mediul în care evoluezi.
Principii morale sănătoase au
reprezentat vestimentația și în relațiile
profesionale. Autorul se destăinuie:
Decizia mea de a părăsi compania a
fost, atunci, definitiv luată. Nu voiam să
mă identific cu acea gașcă de indivizi
lipsiți de scrupule, care-și bazau
afacerile pe jonglerii și escrocherii
financiare. Eram hotărât să îmi deschid
propria companie de construire a
mașinilor de capsule.
...Respectul față de clienți, cinstea,
corectitudinea, profesionalismul au
contribuit la succesul și prestigiul
companiei înființate de mine, care este, și
astăzi, după aproape treizeci de ani, unică
în lume prin produsele și serviciile pe care
le oferă (p.172).
Printre invitați s-au numărat mulți
prieteni din Montreal ai domnului
Victorov, oficialități române la Montreal –
reprezentanții consulari Letiția Belivacă și
Florian Pârvănescu, membrii ai A.C.S.R.,
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 33

personalități culturale din domeniul
muzical și teatral, invitați români și
francezi – vorbitori de limbă română.
Greu de stabilit limite între activitățile
invitaților și originea lor națională, pentru
că profesor dr. Antoine Soare, român,
predă la catedra de limbă și literatură
franceză de la Universitatea de Montreal,
Richard Letendre este autor al piesei Cine
este acest Ionesco? pe care a interpretat-o
în limba română, ca actor, împreună cu
actrița Lori Hazin Poisson, iar Marc
Constantin Marinescu, grafician de
excepție, a fost decorat cu medalia Jubileul
de diamant al Reginei Elisabeta a II-a
pentru contribuția sa deosebită la
propășirea culturii...canadiene! O mare
onoare pentru un român.
După o prezentare încărcată de emoții
făcută de doamna Mihaela Victoria Ignat,
responsabilă cu editarea cărții, au luat
cuvântul domnul Alexandru Cetățeanu,
președintele Asociației Canadiene a
Scriitorilor Români (A.C.S.R.), organizator
al lansării de carte, poetul George Filip și
profesor dr. Antoine Soare.
Invitat la microfon, scriitorul Herman
Victorov a recitat câteva versuri, a răspuns
cu amabilitate întrebărilor care i-au fost
adresate și a primit, din partea A.C.S.R. o
Diplomă de Excelență înmânată de dl. Alex
Cetățeanu.
Concepută grafic într-o manieră
originală și personalizată, diploma a fost
realizată de talentatul designer montrealez
Valentin Luca și a fost primită cu deosebită
plăcere și vizibil interes de către domnul
Herman Victorov care este membru de
onoare al Asociației Canadiene a
Scriitorilor Români din Montreal, încă din
anul 2004.
În continuare, domnia sa a oferit cu
generozitate, celor prezenți, câte un volum
Din viața unui om oarecare cu autograf și
s-a întreținut cu cei din sală.
Din partea A.C.S.R. au mai fost prezenți
domnul Victor Roșca, redactor șef al
revistei Candela de Montreal, Corina
Haiduc Luca, secretară a asociației de
scriitori și Cătălina Stroe, vicepreședintă.
După ședința de fotografii de grup,
invitații și-au îndreptat pașii către
platourile cu gustări diversificate și au
degustat vinurile românești aduse în
cinstea acestui eveniment.
***
Gândind la cele care s-au petrecut la
această întâlnire și citind cartea vedetă
Din viața unui om oarecare, mi-au
trecut prin minte câteva comentarii
legate de noi toți, cei care, dintr-un
motiv sau altul, ne-am părăsit țara și ne-
am adaptat în alte locuri din lume,
încercând cu toate forțele să nu ne
asimilăm, adică să ne păstrăm limba
română, în familie și în scrieri și să
păstrăm pentru noi, copiii și nepoții
noștri – născuți departe de țară – tot
ceea ce înseamnă tradiție națională.
Locul nașterii și părinții sunt niște
repere care nu depind de voința noastră,
dar care ne impregnează ființa pe vecie,
cu o vibrație anume, a zonei unde am
apărut pe lume și a limbii vorbite în
copilărie.
Această vibrație specifică reprezintă de
fapt suportul științific al cuvântului
DOR.

Herman Victorov
Mâncarea de la mama de acasă este
unică pentru că are în ea, pe lângă
elementele materiale, vizibile, impregnate
de vibrația pământului țării și energia
invizibilă a mâinilor mamei, acele mâini
care ne-au legănat și ne-au alinat durerile
copilăriei.
Emigrarea, părăsirea locurilor natale, nu
este un fenomen nou, datează de secole.
Este evidențiat statistic că femeile au avut
și au încă o putere foarte mare de adaptare
în alte locuri, pentru că, în istoria
ancestrală, femeia își urma bărbatul prin
căsătorie, la distanțe mai mici sau mai
mari, dar avea dreptul să-și ia cu ea lada de
zestre, tradiția.
Triburile, ajunse prea numeroase, se
separau în mod pașnic și plecau în
căutarea unor noi pământuri. Legea
primului născut dădea dreptul acestuia să
rămână pe loc, să păstreze pământul
moșilor, venit de la strămoși, pe linia
primului născut. Unde-i lege, nu-i
tocmeală!
Între marile case domnitoare se aranjau
căsătorii diplomatice, femeia fiind o verigă,
un zălog de menținere al păcii. Astfel,
familiile regale erau aproape toate
înrudite. Apariția unui moștenitor întărea
legăturile de pace.
Când părăsești locurile unde te-ai
născut, trebuie să te obișnuiești să te simți
în două feluri!
Șocul cultural și emoțional este de obicei
accentuat sau atenuat și de situația
materială, dobândită într-un timp mai lung
sau mai scurt.
Pentru atenuarea acestui șoc, se fac
excursii la rădăcini, în țara de origine,
pentru reîncărcarea energetică, la fel ca în
pelerinajele la locuri sfinte, energizante.
În actualele condiții mondiale a apărut
un nou fenomen social –
internaționalizarea exilului, a exodului.
Exilul – ex-île – părăsirea insulei, se
poate transforma, în extremis, în
părăsirea planetei, în ex-terra -, dacă
gândurile de război vor întuneca mințile
marilor jucători.
Viața, ca să-și continue cursul, are
nevoie de pace! Toleranța reciprocă,
respectul, umorul, reprezintă liantul
sufletelor.
Se spune că dreptatea este de la
Dumnezeu! Bine faci, bine găsești este o
lege a reacției Universale!
Bunătatea unui om puternic și
inteligent nu poate fi considerată un
semn de slăbiciune, ci de toleranță și
omenie.
Omenia este soclul pe care se așează
pacea!
Să ne rugăm ca, în aceste timpuri, pe
mai marii lumii să-i călăuzească
Dumnezeu să ia decizii cu dreptate, dar
și cu iubire de oameni și la toate
întâlnirile la nivel înalt, gândurile
tuturor să fie străbătute de vibrația
cuvântului pace!
În ceea ce privește nivelul național,
numai un exercițiu prelungit în
respectarea valorilor morale și
verificarea competentă a acestui
exercițiu poate duce la eradicarea
corupției care este o sursă de
dezechilibru social și politic.
Corupția apare ca rezultat al unui
dezechilibru moral între dorințe și
mijloacele de realizare a lor.
Când la nivel național s-a ajuns să se
vehiculeze ideea că prin muncă cinstită
nu-ți mai poți câștiga existența,când la
nivel înalt se experimentează acest
concept, dovadă fiind frecventele cazuri,
dezvăluite, de fraudă, speculă,
înșelăciune, furt și câte cazuri or mai fi
nedezvăluite, o reabilitare a valorilor
morale pare apropiată de lupta lui Don
Quijote cu morile de vânt. Și totuși...
Cartea Din viața unui om oarecare
este o dovadă că se poate și altfel...
Trebuie doar citită!
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 34



Examenele
Doina Hanganu-Bumbăcescu

A venit vremea vacanțelor, sau, în
orice caz, se apropie. Cum s-ar spune,
c`est le temps de cerises.
Pentru unii. Dar pentru alții e vremea
examenelor. Și nu orișicare. Examenele
de la cursurile fără frecvență. La acestea,
nu se prezintă elevi obișnuiți, ci oameni
în toată firea, mame și tați de familie,
având copii care, elevi fiind, știu mai
multă carte decât părinții lor. Aceștia,
nefăcând școala la vremea ei, se
străduiesc mai mult sau (de obicei) mai
puțin – să obțină o diplomă, ca să le
crească salariul, să ocupe un post mai
cald, să capete niște trese în plus pe
umăr. Ei da, dar pentru asta ar trebui să
învețe, să pună osul la bătaie, cum s-ar
spune mai pe golănește.
La catedră tronează el, Profesorul, ca
un zeu atotputernic împărțind notele
precum Jupiter trăsnetele. Jupiter
tonares. Alături, colega lui care-l
secondează.
Au hotărât să înceapă el examinarea,
deși n-are nici o tragere de inimă. Și e
deja obosit după o oră de ascultat. Păi
cum să ai tragere de inimă când primul
candidat i-a spus plin de elan , că
autoarea romanului Concert din muzică
de Bach se numește HORTENSIA
BABADAG PENCESCU. A crezut că n-
aude bine și l-a pus să repete. Alta, pe
care a și trântit-o, i-a spus ca Vasile
Alecsandri a scris o poezie despre
Războiul de Independență intitulată
PENE ȘI CURCANUL.
Dar la această sesiune lucrurile vor
merge mai altfel, pentru că directorul în
persoană le-a recomandat să fie mai
indulgenți, examenul să fie mai mult de
formă, să verificați candidații doar dacă nu
sunt muți și surzi.

Acum au schimbat rolurile și
examinează colega. Ce bine e când
ascultă altul și tu stai pe tușă, își spuse
el. Te poți gândi la ce poftești. De
exemplu de ce musca aia umblă pe
tavan și n-are probleme cu forța
gravitației, pe când tu, ființă
superioară...ia încearcă să faci ca ea.
Poți?
Își aruncă ochii pe geam și oftă. Ce bine-
ar fi acum în fânul de curând cosit...da, să
mă mănânce furnicile...
Hai mai bine...mai bine sub un tei.
„Teiul sfânt să-ți scuture creanga”....sigur,
hmm, să-și scuture creanga cu albine cu
tot, care să te înțepe...Poetul nostru
național nu s-a gândit la treaba asta.
Dar el, care are belșug de timp la
îndemână, se poate gândi și poate tăia firul
de păr în patru.
În sală pătrunde pe fereastra larg
deschisă, o altă muscă mare, de data asta,
și neagră. Bâzâi zăpăcită și se izbi de geam
cu zgomot, dar nu muri, nici măcar nu
căzu, ci zbură mai departe și apoi ieși
victorioasă făcând „oaa”! - Ia să fi dat și eu
cu capul, ca ea! Cădeam grămada! Ea, nu!
Dar, îți spuse, hai să lăsăm muștele –
ființe inferioare - și să ne ocupăm de
candidați – ființe superioare, care învață
carte! Îi venise rândul să examineze.
- Dumneata, ce subiect ai?
- Scrisoarea III, de Mihai Eminescu.
Poetul ne prezintă lupta lui Ștefan cel Mare
de la Vas...ă,ă, de la Rovine.
- Stai puțin, interveni profesorul,
amesteci niște date, confunzi niște
personaje...În celebrul dialog, cui i se
adresează Baiazid?
- Baiazid zice: Tu ești Ștefan, Măria Ta...
- Ei, lasă, lasă, Ștefane, Măria Ta, Tu la
Putna nu mai sta...e din altă poezie. Treci
la subiectul doi.
E clar că nu e nici mut, nici surd.
Îndeplinește condițiile. Mai ales că a
venit și cu niște pălincă. Nu, nu la el, la
profesor, ci la director. Și directorul a
venit la profesor pună o vorbă bună.
Cunoaștem noi lanțul slăbiciunilor de pe
vremea lui nea Iancu. Îl va trece pe
nefericitul ăsta deși știe că săptămâna
viitoare când va sta în drum să prindă o
ocazie iar împricinatul va trece cu
mașina proprie – că el, care nu-l știe pe
Eminescu, nici pe Bolintineanu, nici pe
niciunul, are mașină. Tu, care-i ști pe toți
și posezi toate diplomele, n-ai. Deci, el
trece, tu îi faci cu mâna să oprească, el te
vede, dar nu oprește, face cu degetul în
jos, adică nu merg nicăieri, rămân în
oraș. Aiurea, numai ca să nu te ia, să fie
și el al dracu', dacă are prilejul. Ei, da
lasă, că mai vine o sesiune, își spuse
profesorul...mai bine să mă gândesc la
ce mi-ar place mie să fac acum.
Și după ce își zâmbește, s-ar părea că-i
trec prin minte numai gânduri
trandafirii. Decât în clasa asta potopită
de căldură, prăfuită și fără aer, mai bine
ar sta afară, la umbra nucului
bătrân...na,că tot versuri din cântece îi
vin în minte...
Deci sub nuc, bătrân sau nu, cu o
țigară și o cafea fierbinte. Dar îți luă
repede seama: cafea fierbinte pe căldura
asta? Ce-s copil? Changeons: o bere
rrece, da rece de să-ți sară ochii și să-ți
clănțăne dinții...
Cum însă toate trec pe lumea asta, lăsă
berea pe mai târziu și se întoarse la
ascultat căci i-a venit din nou rândul:
- Dumneata, ce subiect ai?
- Ion, de Liviu Rebreanu.
- Bun! Câteva personaje știi?
- ...
- Tema romanului?
- ...
- Unde se petrece acțiunea?
- ...
- Obiceiuri populare, tradiții?
- ...
- Bine, dar dacă asta nu știi, aia nu știi...
ce știi din această operă celebră?
O voce șoptită din fundul clasei unde
așteaptă sfârșitul examenului câțiva
seraliști - trecuți deja prin furcile caudine:
- Știe s-o cânte, tovarășe profesor.
Toată gravitatea momentului s-a făcut
țăndări și toată lumea a început să râdă.

Din fericire, timpul se apropie de
sfârșit. Mai sunt doar câțiva de ascultat.
Cel care tocmai a tras biletul, transpiră
laborios și gândește intens, cu fruntea
încrețită, încercând să-și aducă aminte
ceea ce, de fapt, n-a știut niciodată.
Profesoara, colega lui, plină de bună
voință, încearcă să-l ajute punându-i
întrebări suplimentare. Împricinatul,
candidatul, trebuie să vorbească
despre FABULĂ, cu referire la fabula
Lupul și Mielul. Văzând că nimic nu-i
trezește nici o amintire, profesoara
citează un vers, doar doar: De unde vii
tu, mielule?
Auzind aceste cuvinte miraculoase,
fața candidatului se lumină și un zâmbet
i se întinse de la o ureche la alta. Sări
brusc în picioare, făcu o ușoară
plecăciune și răspunse cu o voce sigură:
- De la Valea Mare, sărut mâinile
tovarășa profesoară!
Numele sărmanului candidat era
Mielu Ion.
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 35



SERIA ȘTIINȚE
13. Despre structura materiei – Partea 1
Wladimir Paskievici


Notă introductivă : după ce am scris
un articol despre timp (apărut în numărul
1 - Anul XVI - din Candela), nu puteam să
nu scriu şi un articol despre materie.
Aş fi putut scrie un scurt articol
începând cu fraza « Materia este compusă
din quarci şi din leptoni » şi continuând cu
o descriere ale acestor particule. Am
preferat însă metoda istorică care arată
cum au evoluat cunoștințele științifice în
ultimii 80 de ani şi care deschide noi
perspective.

*
În 1930, anul în care m-am născut, se
ştia că materia este compusă din
molecule şi că fiecare moleculă era
formată din unul sau mai mulţi atomi.
Dacă numărul de molecule diferite
putea fi extrem de ridicat – de ordinul
milioanelor – numărul de atomi diferiţi
este limitat la circa 100.
Se ştia de-asemeni că un atom – care
are un diametru în jurul unei zecimi de
milionime de milimetru – era constituit
dintr-un nucleu şi din unul sau mai
mulţi electroni.
Nucleul este masiv – el conţine 99,9%
din masa atomului – dar este de 10 000
ori mai mic decât atomul. În nucleu se
găsesc protonii care compun esenţialul
dintr-un nucleu – de fapt, protonul nu
este decât nucleul unui atom de hidrogen
- şi care au o sarcină electrică
elementară, pozitivă.
Un electron este atât de mic încât este
considerat ca un punct fără dimensiuni
şi are o sarcină elementară negativă.
Sarcină « elementară » însemnează că în
natură nu există sarcini electrice mai
mici. De fapt, electricitatea este
« cuantificată ». Sarcina electrică a unui
electron (sau a unui proton) este
desemnată prin litera q.
Valoarea numerică a lui q n-are nici o
importanţă pentru cele ce urmează dar
pentru cititorii curioşi pot spune că :
1 q = 1,602 x 10
-19
Coulomb.
În fine, se ştia că protonii şi electronii
au, fiecare, un « spin ». Spinul, notat σ
(sigma) este o mărime fizică cuantică ce
caracterizează o stare de rotaţie internă.
În unităţi atomice, spinul electronului
este egal cu spinul protonului : σ = ½.
*
După 1930, totul se accelerează şi
imaginea simplă a structurii materiei – ca
fiind compusă din protoni şi din electroni
– se destramă.
Întâi Dirac propune, în 1931, existenţa
unui electron pozitiv – numit după aceea
pozitron sau antielectron – particulă
observată în anul viitor, de Anderson. În
vid, pozitronul este o particulă stabilă dar
care, în prezenţă de materie, se combină cu
un electron negativ pentru a da două raze
gamma.
[De fapt, pentru fiecare particulă există o
« antiparticulă », o geamănă « vitregă »,
mult asemănătoare dar având o proprietate
cuantică contrară şi care, dacă se întâlnesc
una cu alta, se anihilează reciproc, dând
naştere la raze sau la diverse particule.]
Tot în 1932, Chadwick demonstrează
existenţa unei noi particule, practic tot atât
de masivă ca protonul dar neutră. Această
particulă, numită neutron, se găseşte în
nucleul tuturor atomilor cu excepţia
hidrogenului.
Neutronul « liber » nu se găseşte în
natură. Dacă este produs printr-o reacţiune
nucleară, el « dispare » (este radioactiv)
după un timp mijlociu θ (teta) egal cu 886
secunde, transformându-se într-un proton
şi emiţând un electron. Spinul lui este de-
asemeni egal cu ½.
De fapt, neutronul este un pic mai masiv
decât protonul şi are o rază un pic mai
mare decât cea a protonului.
Pentru a completa tabloul « particulelor
elementare » cunoscute sau postulate în
1932, trebuie să adaug neutrinoul.
Această particulă, neutră, postulată în 1930
de Pauli, botezată în 1933 de Fermi care a
descris mecanismul formării ei, a fost
observată doar în 1956 de Reines şi Cowan.
Neutrinoul este o particulă stabilă, are o
masă practic nulă, o rază nulă şi un spin
egal cu ½.
[Azi ştim că de fapt există trei feluri de
neutrino pe care-i voi caracteriza mai jos.]
Pentru a trece de la o descriere generală
la o descriere cantitativă trebuie să precizez
că unităţile în care voi exprima
proprietăţile particulelor care apar în acest
articol sunt cele atomice. În aceste unităţi,
masa (m) se exprimă în MeV
(megaelectroni-volţi) pe când raza este
dată în fm (fentometri). Încă odată, pentru
cele ce urmează, trecerea de la unități
atomice la unităţi obişnuite nu importă
dar, pentru cititorii curioşi :

1 MeV = 1,783 x 10
-30
kg
1 fm = 10
-12
m
În rezumat, în 1932, se cunoşteau 5
particule « elementare » având
proprietăţile următoare :

Particulă q m r σ θ
Electron : - 0,511 0 ½ ∞
Pozitron : + 0,511 0 ½ ∞
Proton : + 911,38 0,84 ½ ∞
Neutron: 0 935,50 1,32 ½ 886
Neutrino : 0 0 0 ½ ∞
unde semnul ∞ înseamnă că particula este
stabilă (are o durată infinită).

*
În anii următori (1937-1950), fizicienii au
descoperit că razele cosmice – raze
provenind din cosmos şi compuse din
protoni de foarte mare energie –
produceau două serii de noi particule,
primele de masă intermediară între masa
protonului şi cea a electronului, celelalte
mai masive decât protonul.
Din prima categorie fac parte :
- două feluri de miuoni μ (miu),
- trei feluri de pioni π (pi),
- patru feluri de kaoni K (ka)
Din a doua categoria fac parte :
- - patru feluri de particule Δ (delta),
- - patru feluri de particule Σ (sigma)
- etc., etc.
Nenumărate alte particule au fost
descoperite cu ajutorul acceleratoarelor de
particule. Acestea au devenit din ce în ce
mai puternice – 2 milioane de electron-
volţi (MeV) în 1960, 1000 MeV în 1950, 1
000 000 MeV în 1980, etc.
Noile particule observate proveneau fie
transformarea în masă a unei părţi din
energia particulelor accelerate (în general
protoni), conform relaţiei bine cunoscute
lui Einstein E = mc
2
, fie din
descompunerea particulelor produse.
În 1964 se descoperiseră astfel peste 200
de particule noi (azi se cunosc cca 300!).
Nu se mai putea deci vorbi de « particule
elementare ». Era mare nevoie de o teorie
simplificatoare, de o teorie sau de o
descoperire de « particule fundamentale »
din care toate celelalte particule
(elementare) puteau origina.

septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 36

*
În 1964 – eram de cinci ani profesor de
fizică modernă la Şcoala politehnică – Gell-
Man a propus că toate particulele
subatomice (cu excepţia electronilor) sunt
compuse din quarci (quark în engleză).
Pentru aceasta trebuia ca quarcii să aibă o
caracteristică revoluţionară: o sarcină
electrică egală cu 1/3 sau cu 2/3 dintr-o
sarcină elementară q!
Conform modelului teoretic dezvoltat cu
această ocazie, model acceptat azi de
majoritatea fizicienilor, materia este
compusă din 6 feluri de quarci (şi 6
feluri de antiquarci), regrupaţi în 3
„generaţii”, fiecare având o „aromă”
particulară, fiecare aromă purtând un
nume particular.
Iată principalele proprietăţi al acestor
quarci, redate sub forma unui tablou
asemănător cu cel de mai sus, redus la
sarcină şi masă:

Quarc (nume) sarcină masă
Prima generaţie
d (Down/Jos) -1/3 4,8
u (Up/Sus) +2/3 2,3
A doua generaţie
s (Strange/Straniu) -1/3 95,0
c (Charm/Farmec) +1/3 1 275
A treia generaţie
b (Bottom/Bază) -1/3 4 180
t (Top/Top) +2/3 173 500

Toţi quarcii au un spin σ = ½.
Prima generaţie de quarci este stabilă. A
doua, mai masivă, se descompune repede,
conform sd şi cu. A treia, mult mai
masivă, se descompune mult mai repede.
Quarcii au o dimensiune probabil nulă, în
orice caz, sunt de cel puţin un miliard de
ori mai mici decât un proton.
Quarcii posedă multe alte proprietăţi dar
acestea sunt prea complexe pentru a fi
menţionate aici. Pentru ceea ce ne
interesează, este suficient de arătat
compoziţia câtorva particule deja
menţionate. Astfel :
- Un proton este compus din doi quarci up
şi dintr-un quarc down; sarcina electrică
va fi 2/3+2/3-1/3 = 3/3=1.
- Un neutron este compus dintr-un quarc
up şi din doi quarci down; sarcina va fi
1/3+1/3-2/3 = 0.
- O particulă Δ este compusă din trei quarci
de primă generaţie; patru şi numai patru
combinaţii sunt posibile.
- O particulă Σ este compusă din doi
quarci din prima generaţie şi un quarc din
a doua generaţie; din nou, patru
combinaţii diferite sunt posibile
- Etc. etc.




Ziua Limbii Române
Corina Luca


Sărbătorirea Zilei Limbii Române la
Montreal a avut loc in diverse locații și
sub egida mai multor asociații culturale.
Cel mai original mi s-a părut
evenimentul din Piața României,
organizat de Asociația Canadiană a
scriitorilor români pe data de 31 august.
De ce? Pentru că a avut loc în aer liber,
într-un loc de referință a comunității
românești din Montreal, avându-l ca
martor, nici mai mult nici mai puțin pe
Mihai Eminescu. Ce alt ambasador ar fi
putut reprezenta mai bine limba
română? Statuia ce împlinește nouă ani
de la dezvelirea ei, ridicată de maestrul
Vasile Gorduz, era împodobită cu flori,
bandă tricoloră și colaci.
Ziua începuse sub auspicii sumbre:
nori și vânt. Organizatorii precauți
pregătiseră chiar și un cort. Dar nu a fost
să fie așa. Soarele și-a arătat fața lui
prietenoasă, încălzind atmosfera. Unul
câte unul, membri și invitați ai Asociației
ACSR au început să sosească. Au fost
prezenți, din partea Consulatului
României la Montreal, d-nul consul
general economic Florian Pârvănescu cu
soția, d-nul consul Mugurel Stănescu, d-
na consul Letiția Ileana Belivaca și alte
persoane dornice de România,
românism și limba româna. Ne-a onorat
cu prezența d-nul John Carpenter, şeful
de cabinet al d-lui Thomas Muclair, şeful
partidului NDP.
Curioșii n-au întârziat nici ei să apară:
turiști sau simpli pietoni atrași de
steagul imens tricolor ce flutura ca o
invitație în parcul aranjat cu bănci,
microfoane, flori și muzică (pian,
maestra Ruxandra Oancea și harpă,
maestra Stana Bunea).
Deschiderea a fost făcută de către
președintele ACSR, d-nul Alex
Cetățeanu, care a mulțumit celor
prezenți și a subliniat importanța și
unicitatea acestei sărbători, ce se alătură
celei deja obișnuită a românilor
basarabeni. În continuare, d-nul Marc
Marinescu, unul dintre organizatori, a
invitat la microfon persoane ce iubesc și
vorbesc limba română, dar având altă
origine decât română, idee inedită ce a
aparținut artistului. Astfel, au luat
cuvântul: prof. univ. Pierre Morrel,
președintele Fundației Nelligan și Michel
Dallaire. Apoi, actorii de limbă franceză
Lori Hazine Poisson și Richard Legendre
au interpretat în română un fragment
din piesa „Cine este acest Ionesco?”.
Domnul profesor Martin Segal ne-a
surprins plăcut venind cu propriul său
ARO, achiziționat din România în 1973.
În continuare, vicepreşedinta ACSR,
Cristina Mihai, venită de la Ottawa, a
prezentat un interesant material despre
limba română și a recitat cu mult talent,
poezia „Mie dor de tine mamă”, un imn
închinat limbii române, scrisă de Grigore
Vieru.
D-nul Alex Cetățeanu a citit poemul
„Odă limbii române”, scris de poetul
Dumitru Ichim. Și-au mai adus
contribuția apărând la microfon: d-na
Carmen Doreal, care a recitat două
poeme, dintre care unul în franceză,
d-nul Marc Marinescu ce-a recitat
poemul scris de d-na Ionela Manolescu
intitulat, de asemenea, ,,Odă limbii
române”, prinţul Eugen Enea Caraghiaur
a recitat un poem în limba franceză.
Poetul George Filip ne-a citit două
poeme, unul dedicat limbii române şi
celălalt dedicat poetului național Mihai
Eminescu.
Menționăm de asemenea prezența
d-lui Victor Roșca, colaborator la
organizare, redactor șef al revistei
Candela de Montreal și membru ACSR,
dl Florin Calinic Toropu, preşedintele
Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din
Quebec, d-na Simona Pogonat de la
ziarul „Accent Montréal” și membru
ACSR, dl George Rusu, de la postul de
radio și dl Cristian Bucur (ziarist la
postul de radio – ”marca-ro”), ce a
contribuit și la organizarea acestui
eveniment deosebit.
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 37



Gânduri despre senectute
Elena Buică

Motto:
Nu suntem toți egali în fața bătrâneții.
Despre bătrânețe credeam altceva
înainte de a o trăi. Trăind-o, mi se pare
foarte departe de părerile pe care le aveam
în tinerețe, păreri pe care le reîntâlnesc
acum la cei mai tineri decât mine. Este
foarte ciudat să te simți tânăr în timp ce
societatea te crede bătrân. N-ai cum să
cunoști aceste “trăiri” fără să le trăiești.
Ioana, prietena mea din copilărie, fără
nicio clasă primară, dar cu înțelepciunea
omului din popor, îmi spunea: “Știi ce simt
eu acu` la bătrânețe? Că asta o să-mi
treacă, așa cum trece o boală şi o să fiu iar
cum am fost, să iau sapa la spinare şi să mă
duc la treabă, că fără mine parcă stă lumea
în loc”.
Preocuparea mea de acum, cea a
scrierilor, de multe ori îmi împinge
gândurile spre rosturile scrisului la vârsta
senectuții. Ce gândesc şi ce simt acum? Mi
se pare că bătrânețea poate fi considerată
un suflet tânăr într-o carcasă veche şi că în
scrieri nu vezi carcasa. Şi mai este ceva de
luat în seamă: orarul îmbătrânirii acum
este altul, durata vieții a crescut cu 10-20
de ani față de anii `80. Eu m-am pensionat
“de bătrânețe” la 55 de ani, iar fiica mea,
aproape de acestă vârstă, este în culmea
aptitudinilor de muncă.
Scurgerea anilor poate să rideze pielea,
dar sufletul nu, iar în domeniul scrisului,
poate fi un câștig în plus. Atins de aripa
timpului, vigoarea trupului seniorilor a
trecut de partea cealaltă, a sufletului şi
flacăra vie a tinereții a devenit lumina de
mai târziu, iar experiența lor poate să
valoreze cât inițiativa tinerilor. Mulți
tinerii care dau târcoale scrisului, chiar
dacă sunt înzestrați cu har, nu rămân pe
acest tărâm, mai ales dacă acesta se face
prin voluntariat, așa cum sunt multe
publicății. Ei se orientează mai mult pe
planul împlinirilor existenței practice.
Scrisul cere o relaxare pe care tensiunea
problemelor zilnice nu le-o îngăduie prea
mult.
Portret în anii senectuții

Senectutea își are incontestabil valorile
ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorința
aurului şi a averii pe care să le înlocuiască
cu mireasma fânului cosit, cu frumusețea
macilor înfloriți, cu doine ascultate în fapt
de seară pe pragul casei bătrânești, cu
seninul cerului, şi oceanul de stele, cu
puritatea albului zăpezilor şi treptat cu
toate minunile simple care dau sensul cel
mai profund al vieții. Senectutea te
eliberează de gânduri ascunse, de calcule
impure, lăsându-ţi loc pentru armonie,
echilibru, măsură în tot ce faci, te întoarce
spre nevinovăția din timpul prunciei.
Porțile sufletului sunt mai larg deschise
încât, scânteile de lumina şi căldură își
găsesc calea mai ușor spre semenii lor.
Trăirile sufletești rămân vii, nu
îmbătrânesc în ritmul trupului. Strunele
viorii inimii mai pot spune taine în șoapte,
gura mai poate gusta nectarul florilor de
suflet, mai poate să soarbă roua de pe flori,
urechea mai poate să asculte un cântec lin,
uitând de tot şi toate, ochiul mai poate să
se înveselească la culorile vieții, să
privească seninul cerului cu oceanul de
stele, obrajii pot să se bucure de adierea
unui vânticel cu miresme de primăvară, să
se lase mângâiați de seninul dimineților
însorite şi nu de puține ori se poate
întâmpla să-și piardă firea trăind la
temperaturi înalte ca în anii tinereții.
Primesc pe internet nenumărate reviste
on-line şi nu am putut remarca pe nicăieri
diferența de vârstă între semnături. Dacă ai
ceva de spus, o spui cu harul, atât cât l-ai
primit de la bunul Dumnezeu. E citit sau
nu, un autor, indiferent de vârstă, contează
doar ce spune şi cum spune.
Scrierile seniorilor nu sunt invitații la
trăiri într-o lume depășită. Chiar dacă
vorbesc de alte timpuri, ei extrag esențe
care au caracter de permanență. Sunt
sondaje care pătrund în receptorul
senzațiilor şi ale trăirilor, scrieri izvorâte
dintr-o mare altitudine sufletească, de o
mare înălțime creștină şi profund
romanească. În scrierile seniorilor se
oglindește bogata experiență de viață
filtrată prin sita vremii. Faptele de viață
revin la suprafață ca dintr-o lume a
misterelor, ca niște tablouri dintr-un
muzeu privite de la distanță şi în liniște,
acum cu alte fațete, formând un nou izvor
de viață şi de înțelegere.
Şi mai este ceva de care trebuie să se țină
seama - nu suntem toți egali în fața
bătrâneții, nu întotdeauna vârsta înaintată
înseamnă şi declin. Există o artă de a
îmbătrâni frumos, să rămâi în interior
tânăr, activ, prezent. Mulți oameni se
păstrează tineri la 70 de ani pentru că știu
să fie optimiști şi să râdă de cei care au
îmbătrânit la 20 de ani. Dacă anii zbârcesc
pielea, lipsa de entuziasm zbârcește
sufletul.
Pentru anumite forme ale inteligenței,
cum este cea verbală, la bătrâni pot pune în
evidență performanțe maxime care se
mențin în bună măsură mulți ani.
Sociologii o numesc inteligență cristalizată
ce are la bază interacțiunea aptitudinilor
rezultate prin socializare şi educație, e
vorba de o inteligență fluidă.
Bătrânețea este o vârstă interesantă
despre care nu s-au făcut destule studii şi
cercetări, se cere o abordare mai realistă a
vârstnicilor. În studiile care au apărut,
specialiștii au ajuns la concluzii luminoase,
că vârstnicii știu mai bine să valorifice
timpul şi să evite situațiile de stres, să iasă
din situații grele, să-și valorifice
creativitatea, că pot fi înțelepți, dar nu acri,
săritori, dar nu dominanți, demni, dar nu
aroganți. Am fost surprinsă când am citit
că specialiștii, având asemenea argumente,
consideră bătrânețea ca cea mai fericită
perioadă a vieții şi m-a străbătut un fior:
nu e chiar rău dacă îmbătrânești, dar să nu
uiți să fii tânăr.
Acesta este un punct de vedere diametral
opus cu ceea ce ne obișnuise comunismul.
Astăzi, mulți români au o adevărată oroare
pentru bătrânețe, pe care nu am remarcat-
o şi la alte popoare pe unde m-au dus pașii,
iar Canada, țara în care trăiesc acum, poate
fi un bun exemplu. În România întâlnești
adesea tendința de excludere a bătrânilor
din viața socială,
Când se vor așeza lucrurile în rostul lor
şi în România, oamenii mai tineri vor
înțelege că bătrânețea e un fenomen
complex şi poate fi toamna rodului bogat şi
un adevărat tezaur de înțelepciune, așa
cum am pomenit din moși-strămoși.
Şi dacă atributul bătrâneții este
înțelepciunea, de ce să fie lipsită literatura
de acest tezaur? Şi dacă senectutea este
perioada când ai urcat pe cele mai înalte
culmi ale vârstei, nu-ți vine în gând
întrebarea: dacă tot sunt pe vârful dealului,
de ce să nu admir panorama vieții şi să mă
bucur de ce văd? Știm cu toții că e mai bine
să fii pe deal, decât sub el.


septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 38



Leonard Ionuț Voicu – Drumul (nuvele)
Livia Nemțeanu-Chiriacescu

Ați auzit de Leonard I. Voicu ? E un
nume frumos ca un pseudonim. Şi nu e.
E un nume adevărat, un debutant, un
medic veterinar care iubește animalele şi
oamenii deopotrivă, generos şi dăruitor
de sine, în ideea de a se dărui oamenilor
care sunt în nevoie.
Întrebat de unde vine, el ne spune că-i
oltean şi moldovean, dobrogean,
transilvănean şi vrâncean şi oșean, şi mă
opresc aici ca să nu desfășor harta țării,
cântând „Doina” lui Eminescu cu tot
patosul lui. Căci Leonard I. Voicu pune
sufletul pe masă, sau poate mai discret
sub masă, nu la vedere, dar în rărunchi.
Numele lui amintește de tenorul
român Leonard, prințul operetei
românești de la începutul secolului
trecut, pe care părinții mei l-au văzut în
„Liliacul” şi „Văduva veselă”. Ce nume de
vază pentru un scriitor debutant!
Crescut atât la țară cât şi la oraș, acum
vreo jumătate de secol, Leonard I. Voicu
a trăit fericit ca un copil care nu se
împiedica de politică sau economie
politică, până când a crescut şi a aflat
cam ce se petrecea împrejurul lui. A
trecut senin pe lângă drame, tragedii,
inconștient ca inocența. Şi când i-a venit
vremea, a înțeles şi a început să scrie.
Pentru sertar la început, şi acum pentru
noi. În cartea de față publică două
nuvele: „Funia roșie”, pe care la prima
redactare a numit-o „Satul” şi „Trenul”, o
povestire ce se derulează de-a lungul
unei călătorii în vagoanele unui tren.
Prima nuvelă („Funia roșie”) începe
brusc cu un dialog alarmant între femeie
şi bărbat despre dispariția cuiva. Se
presupune a fi copilul, băiatul care
trebuia să plece la școală.
Apoi se trece abrupt peste timp, dar nu
înainte, ci înapoi, intrând într-o lume
pașnică, lumea satului de odinioară.
Descrierea satului e caldă, fidelă, a unuia
care a trăit acolo şi s-a impregnat de
atmosfera existenței oamenilor şi a
locurilor.
De la etapa copilăriei ajunge repede la
cea a primei adolescente, când îl
preocupă motorul motocicletei preotului,
şi apoi la timpul internatului, când
începe să judece şi să cântărească
lucrurile.
Personajele sunt abil zugrăvite, fizic şi
psihic.
Eroul principal se conturează treptat,
de la joacă la reflecție, din întrebări, din
răspunsuri absconse, derutante şi
neliniștitoare; din bănuieli și
presupuneri, din căutări şi așteptări.
Comparații fruste dau savoare textului
: „era așa de cald că-ți era şi milă să lași
cățeaua la soare”.
Obiceiurile animalelor sunt bine
redate de un cunoscător al vieții lor. Ba
mai mult, se simte afecțiunea omului
pentru animal.
Autorul străbate epocile vârstelor, de
la copilărie la maturitate, de la aceasta la
bătrânețe (când e vorba de bunici), în
mod firesc, venind ca de la sine, fără
efort, fără piedici, ca în realitatea pe care
o trăim.
Obiceiurile vieții la țară de odinioară
sunt înșirate amplu, simplu, patriarhal,
încântându-ne şi îmbătându-ne de
parfumul trecutului, ca la Slavici.
Leonard I. Voicu are o manieră
originală de a trece de la un capitol la
altul, fără să-l termine pe primul şi
intrând în cu totul altă zonă, episod, în
celălalt. Ceea ce face intrigantă
povestirea, această suspensie ocazionând
curiozitatea cititorului.
Iar „Funia roșie” (?) stă încă agățată de
perete în fostul grajd al boilor.
Şi, ca un debutant presupus
neexperimentat, dar citit ( o fi învățat
ceva de la Maupassant şi Cehov ?), el
pune deznodământului un final de
allegro forte.
Nuvela „Trenul” e o altă lume. E lumea
orașului, cu elevi şi părinți, cupluri,
sportivi, jucători de cărți şi chiar cu un
personaj misterios care apare şi dispare
ca o fantomă, ca un spiriduș, ca o
închipuire.
Leonard I. Voicu îşi plimbă
personajele de mai sus din stație în
stație, din gară în gară, îi găzduiește pe
rând în anturajul eroului principal care îi
suportă cu greu sau cu plăcere, el însuși
luat cu apa de neprevăzutul care i se
impune.
Cititorul asistă la trecerea lor prin
spațiul şi viața autorului ca la o piesă de
Teatru, în care pe o ușă intră şi pe alta
ies actorii, după ce-şi spun tiradele
respective.
Trenul vine, pleacă, are şi o „pană” din
cauza unui marfar căruia i s-a răsturnat
la o curbă un vagon cu saci dc făină şi
care impune o staționare nelimitată până
la venirea unor macarale care să rezolve
situația. Aici apare misteriosul personaj
despre care am pomenit mai sus. Autorul
stăpânește arta unui crescendo bine
calculat în înșiruirea momentelor
povestirii.
„Trenul” reprezintă însă altceva. Alt
mister. Este călătoria autorului în eul său
profund, este un voiaj prin viața sa
anterioară, cu succesele şi eșecurile ei, cu
dubiile şi erorile lui, cu necunoscutele pe
care credea că le-a rezolvat, dar pe care
vede limpede în timpul acestei călătorii
că nu le-a rezolvat şi atârnă deasupra
capului său ca sabia lui Damocles.
Şi confruntat cu aceste necunoscute,
cu tentația care i se prezintă ca o mână a
Diavolului şi în care era cât pe ce să cadă,
cu teama de a nu-şi mai recupera
dragostea şi tihna casei dinaintea acestei
lungi şi periculoase călătorii, autorul
parcurge spațiul şi timpul ființei lui
abstracte, a idealurilor, viselor şi luptelor
lui cu el şi cu ceilalți.
E drept că „drumul cel mai scurt spre
noi-înșine e ocolul pământului”, cum
spune Keyserling. Dar ocolul acesta îl
puteți face cu mintea şi cu sufletul, dacă
vă acordați timpul necesar.
Cu aceste idei ne cutremură „Trenul”,
când din gară în gară apar frânturi din
viața povestitorului, ca niște icoane
aruncate de hazard în drumul lui, spre a-
l confrunta cu sine-însuși şi a-1 obliga să
rezolve problemele deschise şi rămase
fără răspuns, fără soluție.
Personajele care apar în această nuvelă
sunt ca soldații de plumb pe care-i
manipulează Destinul, spre a-i trezi
memoria şi conștiința şi a-l obliga săi
așeze în linie de bătaie pentru a câștiga
lupta.
Vă las surpriza de a descoperi sorții
bătăliei, cu gustul ei dulce-amar, gustul
vieții.
Scrisul, arta în general, e supapa prin
care te eliberezi de ce e tulbure în
străfunduri. Este modul de a-ți găsi
identitatea care se caută, se exprimă şi te
descătușează. Toate artele laolaltă sunt
scobirea în tine-însuți pentru a te găsi, a
te înțelege şi a te dărui altora. Fiecare om
are ambiția de a lăsa ceva în urma lui,
înspăimântat să nu trudească degeaba,
ca Sisif în Infern, şi totul să se năruie, şi
ar fi vrut s-o găsească pe Ana Meșterului
Manole pentru a o zidi în opera sa, dar
nu se poate zidi decât pe sine-însuși spre
a lăsa o urmă de strălucire, o amprentă.
Leonard I. Voicu a săpat pagină de
pagină la temelia lui până ce a ajuns la
liman. Cartea aceasta este amprenta sa.

septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 39



Ispita
Elena Olariu

„O voce lăuntrică-i spunea să nu se
abată din drum, dar bietul om văzuse
pare de foc ieșind din adânc şi nu știa ce
mistuie pământul.”
De la o vreme ielele îi jucau feste lui
badea Andrei şi se scula cu noaptea în cap
să meargă la muncă, mereu, de unul
singur… Erau unsprezece guri de hrănit şi
muierea era pe cale să mai plodească unul.
Un bou i se spânzurase de hloaba carului,
iar pe cel de-al doilea îl dase cu chirie la un
vecin. Şi cum până la ogor, pe dealul de la
pădurea Rădi, dincolo de culmea Roşului,
era o bună cale de mers, îşi luă traista cu
merinde - brânză, slănină, ceapă şi turtă
făcută pe plită de nevastă-sa, Maria şi
plecă, însoțit de binefăcătoarea sapă, la
drum.
Gândurile îi fugeau alandala şi el, bietul
om, nu știa cui să dea dreptate: lui
Dumnezeu sau diavolului? Căci dreptatea
ți-o faci după cum ți-aşezi. Şi el, slavă
domnului, se pricopsise cu o grămadă de
guri care, nici de muncă nu erau bune, dar
nici spor la casă nu aduceau. Iar porumbul
trebuia musai prășit prima dată; să poată
pune bostanii şi fasolea. Şi-şi scărpina
scăfârlia badea Andrei, neștiind încotro s-
apuce.
Aşa mergea omul nostru pe cărarea bine
știută de ani de zile, să-l prindă soarele
acolo, pe ogor. Dar la răscruce de drumuri,
se întretaie țarina cu ieșirea către Cozia la
apus, Marmura, la răsărit, Roşul şi pădurea
Rădi în față şi binecunoscutul târg în spate,
acolo unde se născuse el, i se păru că vede
o lumină. O lumină puternică, ca un soare
ce se zbate din răsputeri să iasă din zăbrele
şi parcă un fior îi cuprinse tot trupul…
O voce lăuntrică-i spunea să nu se abată
din drum, dar bietul om văzuse para de foc
ieșind din adânc şi nu știa ce mistuie
pământul…şi se îndreaptă într-acolo.
Ori ochii îi jucau nebuni în țeastă, ori
ielele puseseră stăpânire pe el, căci, odată
ajuns acolo, un pic mai la stânga, flacăra
aceia puternică se mistui iar în locul ei îi
răsări o groapă mare plină, plină cu cocoşei
de aur.
Căzuse norocul pe el, îşi zise şi dădu să
pună mâna să scoată câțiva. Dar atunci, în
loc de bani, o voce din pământ îi vorbi:
- Omule, ce-mi dai în schimb, ca să ai
toată comoara aceasta, să scapi toată viața
de griji?
- Cere-mi orice, spuse românul, neștiind
cu cine are a face, dar văzându-se pe dată
căpătuind şi scăpat din nevoi.
- …dacă-mi dai cloșca cu pui, totul va fi
al tău, totul, totul… Bădiei Andrei i se păru
o nimic toată cloșca cu pui, şi se prinse pe
dată. Ce afacere mai făcuse! Şi vocea
dinlăuntrul trupului său tremura, iar el nu-
și dădea seama dacă este teamă sau
bucurie…
- Dacă dai cloșca cu pui cu toată inima,
vino peste nouă nopți aici, singur; ia un car
cu tine şi saci mulți, iar eu te voi scuti de
orice muncă deșartă.
Şi plecă omul la muncă. Dar numai om
nu era. Lucra la pământ şi pământul îi
fugea de sub picioare. Da cu sapa mai
degrabă în porumb decât în buruieni şi
gândurile-i fugeau anapoda…iar glasul
dinăuntru-l muncea şi-l frământa
nedându-i ghes nici să mănânce.
… se va căpătui, se va căpătui…Şi sus, în
locul gropii va ridica o crâșmă. Să treacă
tot nevoiașul să-şi astâmpere setea.
Alături, lângă pădurea Poştei, pe unde
trece pârâul Cozia, spre Jijia, va împăca
oameni cu ziua, să sape şi să facă un iaz de
pește. De jur împrejurul iazului va face
grădină de zarzavat şi cu o pompă va uda
legumele. Apoi va trage lumină electrică.
Feciorii lui, toţi vor fi îmbrăcați ca boierii,
iar pe muiere o va înţoli ca pe nevasta
popii… Ce mai, numai să pună mâna pe
galbenii aceia… Şi ce plată îi cerea: cloșca
cu pui. Nimica toată.
Clopotul bisericii din sat bătu de
vecernie şi atunci bădia Andrei îşi îndreptă
spatele socotind că e vremea să încheie
munca pe ziua aceia şi se îndreptă spre
casă. Muncit de gândurile lui, nici nu
observă că intrase pe poartă odată cu vaca
ce venea de la cireadă. Plodurile nu-l
întâmpinau, căci fiind mereu morocănos,
nu-i mângâia niciodată.
Maria, femeia lui, punea pe foc scoarță
uscată, să fiarbă mămăliguța mai iute, iar
fata cea mare, Florica, plecă cu donița să
mulgă vaca. Se așeză pe un scăunel cu trei
picioare meșterit de el, şi-şi pregăti din
hârtie de ziar o țigară.
Pălăria îi era udă la boruri, de parcă-l
prinse ploaia pe drum, iar el se foia pe
scaun, parcă l-ar fi pișcat purecii. Tare mai
era muncit de gânduri. Femeia îl urmări cu
coada ochilor şi nu zise nimic. Îi tăiase o
pasăre şi făcuse o „zămă” mai lungă, să
ajungă la toată hărmălaia. Iar mațele celor
mici se auzeau de hăt-departe că sunt
goale.
Florica, fata cea mare veni cu donița
plină şi strecură laptele într-o oală.
- Mamă. Să faci mămăliga vârtoasă, s-
ajungă!
- 'om mai face una, să rămâie şi la câine,
spuse mama mestecând. După ce o
răsturnă pe un fund de lemn, Maria puse
iarăși ceaunul pe foc şi turnă laptele să
fiarbă. Gospodarul luă o ață albă şi tăie
mămăliga în două, apoi în patru şi iarăși
fiecare sfert în două; să ajungă la toți.
Nevastă-sa îi întinse un castron mare de
tablă şi o lingură de lemn - numai lingură
de lemn, iar el începu să facă părticele. Nu
mai avea omul măsele cu ce mesteca şi așa
înghițea mai repede. Într-o tăcere deplină,
ceilalți ai casei mâncau în castronașe de lut
cu linguri de aluminiu. Erau mai ieftine.
Iar mama, de cele mai multe ori, se sătura
din gustat.
- Ce te frământă, măi române! Că nu-ți
afli locul de când ai venit! El oftă,
trecându-și mâna prin păr și-și dădu
seama că s-au așezat la masă cu toții, fără
să se închine. Dar cum greșeala era a lui,
tăcu mâlc.
- Ce știi tu muiere, de cât să plodești şi să
fierbi la oale… Eu am treburi mari de
făcut…
- Ai fi având dumneata, dar nici eu nu
stau cu mâinile-n sân. Şi-apoi „lăcustimea”
asta nu am plămădit-o singură. De ce-ţi
ceri osândă, îl superi pe Dumnezeu.
- Mai taci tu, femeie cu Dumnezeul tău,
că numai cu copii ne-am pricopsit. Anul,
copilul şi cârlanul.
- Vorbești cu păcat omule. Sunt lăsați de
Dumnezeu, să ne ajute când om fi betegi.
Nu vezi, frate-tu Teodor, nu-i plodește
femeia nicicum. Că-i stearpă. Şi el tânjește
că nu-i are, iar tu, mai că vrei să-i vezi
prăpădiți.
- Lasă femeie, că numai de păduchi şi
copii n-am scăpat; în rest avem de toate.
Ce, tu nu vezi femeia lui Teodor cât îi de
mândră, nu fleșcăită ca tine!
Femeia izbucni în lacrimi şi, fără să mai
răspundă se apucă de spălat vasele
murdare. Iar el, bădia Andrei, se duse în
paravan să se odihnească. Era răcoare
acolo.
La o bucată de noapte veni şi Maria lui,
dar fiind grea şi apropiindu-se sorocul n-o
putea îmbrățișa. Așa că se mistuia încet,
încet, oropsit de gândurile ce-l
cuprinseseră de la întâlnirea cu flacăra
aceia ce se urca spre cer şi vocea care-i
promitea ușurătatea de-i va da cloșca cu
pui. Cei cu cloșca cu pui, acolo, dacă el se
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 40

va îmbogăți! Așa trecură cele opt zile.
Bădia Andrei se trase la față şi părul i se
albise pe la urechi şi ceafă. Femeia nu-l
pricepea de fel şi copiii știau că vor rămâne
o vreme singuri, căci trimise în sat după
moșică; o tăiase în șale. Maria, fata de
doişpe şi Costică de zece ani jumătate nu-şi
mai vedeau capul de treabă şi tata se
dusese în sat la morar, unul Bialus, să
împrumute carul cu boi… şi femeia lui care
nu mai putea de şale… iar copiii ăștia care
aduc numai pagubă… Dar îi va face pe toți
boieri!
Plecă omul. Pe la două ceasuri după
miezul nopții. Cu inima îndoită căci îi
spuse moașa: „Copilul ăsta din burta femeii
vine în două şi nu poate lepăda, beata de
ea”, iar ceilalți se zgâiau la geamuri să vadă
de ce țipă mămuca ca din gură da șarpe!?”
Îi spuse să-şi ducă nevasta cu carul la felcer
în sat, să nu moară, dar el nu mai putea da
îndărăt, căci nu trebuie să cânte de trei
cocosul de va vrea comoara din pădurea
Poștei.
Veni odată cu ziua. Carul scârțâia de
povara dusă iar boii mergeau greoi, obosiți.
Ograda era pustie.
- Cum de s-au sculat la ora asta, se
întrebă bădia Andrei, să hrănească
animalele din bătătură. Iar liniștea aceea îl
înfiora…Intră în paravan. Lividă, Maria lui
sta întinsă pe pat, înfășurată până la gât cu
o pătură. Părul, despletit şi ud de
transpirație îi cădea alandala pe obraji, iar
copiii, toți, tăcuți, o priveau…

Dincolo, moașa, primea copilul, un
băiețel dolofan, ce scâncea cerând lapte.
Lapte de mamă. Şi Mariei lui i se răcise
laptele. Pentru totdeauna. Atunci îi
străfulgeră o idee: „cloșca cu pui” cerută de
vocea aceea din noapte în schimbul
comorii. Blestemată comoară, căci îi
plecase nevasta pe drumul fără întoarcere.
Şi-i rămaseră puii. El cu puii şi comoara…
Se frânse omul de durere, dar viața
trebuia dusă înainte. Îl compătimi întreg
satul şi-i dădu o mână de ajutor să-şi
dureze casa de la pădurea Poştei. Cumpără
pământ mult de la boierul Rosetti; acestuia
îi trebuiau bani căci avea doua fiice la Paris
la învățătură. Se mira el, boierul de unde
atâta bănet pe capul țăranului ăstuia şi se
mira preotul din sat cum de înflorise așa o
gospodărie, iar la biserica din sat, anevoie
scăpase câteva sute acolo şi acele cu mâna
tremurândă. Şi-şi spunea mereu preotul că
acolo, la bădița Andrei, nu-i lucru curat,
dar numai Dumnezeu va hotărî.
Puse vie altoită în spatele casei; făcu o
cramă cu beci de doişpe metri lungime. Își
cumpără oi multe; plantă livadă de pruni şi
meri. În curte, că era meșter, construi o
frumusețe de cuptor pentru pâine şi
plăcinte. La muncă folosea copiii, care
acum se zburătăciseră, şi oamenii nevoiași
din sat. Aceștia se mulțumeau de multe ori,
cu te miri ce. Aveau zilnic mâncarea
asigurată.
Venise vremea şi-i plecară doi feciori la
armată. Maria, fata cea de-a doua trăgea să
se mărite. Cea mare, Florica nu o mai lua
nici „dracul” căci într-o noapte a dat cu
capul într-o sârmă ghimpată din gard şi şi-
a înfipt ochiul acolo. Acum era „chioara
satului”. La biserică nu mergea, căci nu
avea vreme de „caterinca popii”. Iazul de
pește, de ajuns pentru tot târgul, îi aducea
un venit considerabil. Dar, tot aici i se
înecaseră şi două fete: Rodica, de
unsprezece ani şi Găbiţa, de nouă ani.
Fusese o furtună groaznică şi le prinsese cu
cârlanii pe miriște. În urgia aceea ele au
mânat cârlanii spre casă. Aceștia, ca oile, s-
au dus în gârlă. S-au înecat, bietele fete,
vrând să salveze oile… Şi badea Andrei știa
de ce se întâmplă toate acestea şi tăcea
mâlc. Acum își dădea puii. Pe rând. Şi ofta
omul şi tăcea mâlc.
Să poată face față nevoilor, care erau
multe, își cătă o vădană în sat. Dar aceasta
venea din când în când şi mereu pleca cu
desaga plină. Preotul auzise de isprava lui
şi-l cercetă spunându-i să se întoarcă
acasă, la Dumnezeu, că-i lucru cu păcat să
trăiești făr-de-cununie.
- Vezi-ți de treabă, părinte! Ce femei e
încurcă sus la han, cu mine. Şi apoi mai am
ploduri de dat la casa lor şi mai este ăla
mic, Ion, firav la trup şi „eliptic”(epileptic).
Trebuie să-l primenești mereu. Ehhh, e
greu părinte, de n-aş avea chioara acasă.
Părintele clătină din cap, împreunându-
și mâinile a neputință…
Mai trecură câțiva ani. Maria, fiică-sa de-
a doua, născu un băiat, căruia îi puse
numele tot Andrei. Dar fiind bicisnică, se
îmbolnăvi de plămâni şi, nu după multă
vreme muri. Şi tare mai semăna cu femeia
lui…
Cei doi băieți din armată, nu s-au mai
întors. Cică, i-au împușcat la graniță, vrând
să-i dezerteze. Nu a primit decât buletinele
de la siguranță. Ionuț, cel de-al optulea
copil era năuc de cap de la o încăierare
între flăcăi, la un bal în Bazga. Îl lovise
unul Stan, cu o rangă în creștet. După ce
stătu o noapte acolo, afară într-o băltoacă
de sânge, îl aduseră niște oameni din sat.
Cu pătura l-au luat şi i l-au adus. Două luni
a stat în spital la Huși. Doctorii de acolo îi
„plantaseră” placă şi venise acasă tălâmb.
Râdea mereu de unul singur şi alerga
hăbăuc cerând mămăligă. Cât mai multă
mămăligă.
Pe Iosif şi Ștefan i-a găsit într-o zi în
spatele crămii, dormind sau aşa credea el.
Dar ei de fapt băuseră rachiu de prune
până se săturaseră. De toate. Şi badea
Andrei, se cutremura de spaimă că se
duceau puii după cloșcă. Se duceau pe
rând… Mai avea în bătătură două fete. Ele
erau nepoate de soră şi aveau grijă de casă
şi de „eliptic”.
Fata cea mare, aşa chioară cum era,
plecă la Cozia după unul fără barbă. Îi
zburase barba de la un proiectil, în pădurea
Coziei. Oameni mari, tăietori de lemne, s-
au jucat cu o bombă precum copiii. Mai
mulți au murit atunci. Unul rămase fără
picioare şi ginerele acesta fără barbă. Şi-l
munceau gândurile pe badea Andrei,
neputând nici măcar lăcrima. Îşi vânduse
sufletul şi toată casa pentru „ochiul
diavolului”. Căci, mereu îi apărea în gând
vocea aceea din adânc şi promisiunea de a-
i da cloșca cu pui: nevasta şi copiii. Şi
chemarea preotului la întoarcere. La
Dumnezeu. Dar nu poți fi slugă la doi
stăpâni. Iar el era sluga satanei. Cine mai
putea acum să îndrepte greșeala făcută? Ce
să facă cu atâta bănet, căci avea tot ce şi-a
dorit, numai fericire nu. Şi era bătrân si
singur…
Nepotul, Andrei, crescu mare. Îşi făcu şi
armata iar acum vroia numaidecât să se
însoare. După ce a murit maică-sa, Maria,
pe Andrei l-a crescut taică-su; dar nu la
deal la crâșmă, ci în sat, la părinții lui.
Aceștia l-au crescut în credință creștină,
fiind ortodocși. Şi tare mai semăna cu mă-
sa!
Era înalt, cu ochii negri, pătrunzători, iar
părul scurt tăiat, făceau numai cârlionți pe
creștet. De cum îl întâlni, îl salută
respectuos şi întrebă de sănătate.
- Bine măi „fecior”. Tu ce faci?
- Ce să fac bunule, vreau să-mi iau rămas
bun de la flăcăii din sat: mă însor şi, un
zâmbet uşor perceptibil îi miji în colțul
gurii.
Moșul văzu cu ochii minții, zilele anilor
când flăcăise. Cum o cunoscuse pe Maria,
nevastă-sa…primele nopți de dragoste
furate. Fugise Maria lui. Şi tare mai era
mândră. Şi el mândru. Şi hâtru. Ce nuntă
mai făcură, cu fanfară…fraților Burcă. Apoi
copiii. Unul după altul; şi nevoile. Şi femeia
lui care nu mai prididea cu munca…şi boul
ce se spânzurase de hloaba de la car, şi el,
se zbătea ca peștele pe uscat că nu
ajungeau banii, iar Maria lui care voia iar
să plodească…
Şi-i spusese atunci moașa s-o ducă la
felcer, că pruncul acesta vine în două şi nu
poate naște biata femeie! Dar el nu-şi
putea rupe gândul de la îmbogățire şi nu
trebuia să apuce să cânte cocoșul a treia
oară. Şi ce puțin ceruse vocea aceea din
pământ – cloșca cu pui- şi cât de mult
dăduse vânzându-și sufletul diavolului. Iar
femeia lui plecase prima, de cum atinsese
aurul acela blestemat…blestemat…
- Dar , cu a cui fată?
- Păi cu Maria, fata Anei lui Roca. Fata
aceea care a terminat sanitara şi lucrează la
noi la spital. Cu doctorul Tănase. Cum, nu
o cunoști?
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 41

- Ba o cunosc, cum de nu, recunoscu
bătrânul, şi iar gândurile îi zburară în
trecut…
- Măi băiete, să-ţi dau ceva bani să ridici
casă frumoasă…
- Nu, bunule. Fata are casă de la bunici şi
vom locui în sat. La deal de biserică.
Bătrânului i se făcu frig. Pe dinăuntru. O
ceață din suflet începu să i se șteargă,
lăsând deschisă vederii rana nicicând
cicatrizată a amintirilor… Şi vocea aceea
dinăuntru se zvârcolea scormonind
ultimele cotloane ale conștiinței…
- Deci te așezi în sat…şi eu, crâșma cui o
las? Şi iazul şi tot ce am agonisit acolo…că
doar tu ai mai rămas. Iar oasele-mi sunt
putrede de neputință.
- Bunule, acolo-i loc blestemat. Așa
spune tata. Pe tine te vom lua la noi; să ai
grijă de casă când mergem la muncă!
- Şi eu cu toată averea mea, ce fac?
- O dai înapoi. În pustie. Nouă ne ajunge
ogorul de la Rădi. Acolo am semănat grâu.
E o frumusețe de lan, nu alta. După ce-om
recolta, mai întâi facem o pomenire pentru
toate neamurile dispărute. Asta de Sfântul
Ilie. Apoi vom merge la cununie. Să avem
cugetul curat făta de Dumnezeu!
Hm! Cuget… Ce știi tu băiete… sau ai
dreptate, averea de la Crâşma Roşului
trebuie dată la pustie. Offf …trebuie să-mi
rămâi tu! Căci tu ai mai rămas!...
Da…să strângem grâul şi să facem
pomenire cum spui. La toți.
Plecară fiecare la treburile lui. Moş
Andrei se îndreptă spre bufetul din sat. Să
bea un rom. Nu de alta, dar chiar îi
trebuiau puteri să se întoarcă acasă: la
deal, la crâșmă. Şi tare mai era singur.
Intră. Puzderie de oameni. Şi săraci şi
bogați. Şi fumul, să-l tai cu cuțitul. Iarba
diavolului. Câţiva-şi întoarseră privirea
spre „betejitul” moș Andrei, apoi își văzură
de ale lor. O muzică undeva într-un colț
ținea cumva lumea trează, dar amorțită, iar
chelnerul avea halatul negru din alb. Niște
bâzoaie mari își făceau veacul prin halbele
de bere şi femeile, cherchelite le alungau cu
mâna, presărând apoi sare pe marginea
halbei, să alunece mai ușor pe gât.
- Hm . Ce fericiți pot fi oamenii aceștia!
Sunt la doi pași de biserică şi trei de cimitir
iar ei, nici nu știu când le vine
„mandatul”… Ce petrecere dezmățată
înecată în băutură! Iar el, o viață a muncit.
A adunat averi, ridicând comori deasupra,
să vadă tot omul cât îi de mândru şi
gospodar. Şi a pierdut tot. Şi mândria şi
respectul oamenilor dar şi pe Dumnezeu. I-
a rămas doar păcatul că s-a vândut pe sine,
dându-și cloșca cu pui. Şi vocea aceea
lăuntrică-i spunea să se abată din drum, să
meargă la nepot, acolo la deal de biserică,
dar bietul om văzuse para aceea de foc
ieșind din adânc şi nu știa ce-l mistuie cu
pământ cu tot…
Ajunse acasă. Anevoie. Se culcă flămând
şi cu sete de necunoscut. Voia să dea seamă
pentru greșeală. Trebuia! Dar nu știa cum!
Dis-de-dimineață, oameni-l salutară,
mergând cu căruțele cu saci goi la deal, la
Rădi. Venea combina la treier când soarele
s-o urca sus.
- Noroc, moş Andre! Hai cu noi la
treieriș!
- Ar vrea el, zise un flăcău, dar i-au
ruginit încheieturile. Moșule, îţi mai
amintești de când nu te-a mai înfierbântat
o puicuță? Că aici, la crâșmă, multe se pot
întâmpla…
Şi moș Andrei înghiți în sec. Şi tăcu. Da.
Aici, la crâșmă multe se pot întâmpla…
Plecară flăcăii. Plecă şi căruța cu nepotul
său, Andrei la treier. Așa cum plecaseră şi
plozii lui pe rând după cloșcă, iar el
rămăsese să dea seamă! Gândurile negre îi
tulburau amintirile şi moș Andrei se
gândea: cum oare să dea seamă?
Soarele se urcă pe cer mai repede decât
te-ai fi așteptat. Satul era pustiu şi o liniște
de mormânt puse stăpânire pe gospodarii
cireșii, califormi, stau gata să rupă de
roadă, iar zarzării şi caișii dau în pârg.
Viața merge înainte liniștită, liniștită. Din
când în când, mai trage clopotul de nuntă,
sau de mort. Ori de slujbă. Dar acum
clopotul trăgea, trăgea, trăgea. Şi satul era
pustiu. Şi lumea era la treier. Femeile
adunau pleava iar copiii, cu greblele,
adunau paiele din urma combinei. Ici, colo,
câte un moșneag neputincios îşi scotea
reumatismul la soare. Şi soarele ardea
puternic. Iar clopotele nu mai încetau.
- Oameni buni, de ce trag clopotele, că a
mort nu e?!
- De vreme rea, spuse unul.
Şi clopotele nu mai încetau…
- Oameni buni, priviți sus, la crâșma
Roşului. Parcă a coborât soarele acolo. Așa
strălucește.
Lui Andrei, nepotul moșului Andrei, îi
trecu un fior prin trup.
- ….arde. Arde la bunu. Arde crâșma la
bunu…! Oameni buni, fraților, să mergem
sus! Arde crâșma la bunu!!!
Târziu. Până să ajungă acolo era ceva de
mers şi să care apă de jos de la iaz, era
peste puteri. Prea târziu!
Bunul moș Andrei își scoase tot aurul din
casă de sub o lespede de la dușumea, unde
era ascuns; îl scoase și-l înșiră pe prispă. Să
se usuce la soare. Şi era tare greu aurul
acela… Iar soarele îl orbea. O durere
ascuțită îi străpunse pieptul şi amintirile
acelea, iarăși reînviau şi-l măcinau… Şi
vocea aceea care cerea mereu hrană… Şi el
își dăduse toți piuii…şi cloșca…
Nu! Trebuia să dea seama!
Iar aurul de pe prispă îi întuneca
mințile… Se duse în tindă după o frânghie
şi plecă în spatele casei la umbră. Să scape
de vocea aceea flămândă, flămândă,
flămândă.




Pense comme le vent! – II –
Christina Callimachi
Traduction du roumain par Wladimir Paskievici
Châteaux de sable
Nous continuons à travailler avec
fébrilité sur le château de sable, nous nous
impliquons tous, la petite Française, non
fardée, s’agite auprès d’une tourelle. Sunita
et moi, nous travaillons sur les murs
extérieurs. Nous avons tous des chapeaux
de soleil, sur mesure. Nous devons
terminer le « travail sur le château » car
nous allons bientôt partir vers le campus
d’en bas, avec des tentes et sans accès à un
ordinateur.
On ne sait pas trop quand nous allons
partir – lorsque le château sera complété.
Tout le monde me taquine à cause de mon
échec avec les chiens. Cela me fâche et cela
leur apporte de l’eau au moulin.
- J’aurais bien aimé vous voir, vous-
autres, au milieu de la montagne, avec des
brebis et des chèvres et deux fauves avec
les yeux injectés de sang…, dis-je avec
animosité.
On fait une pause, mais les autres ne
parlent que de mes chiens et n’arrêtent pas
de rigoler. En fin de compte, je ris
également, pas à cause des chiens, mais de
la façon dont je suis sortie de sous l’arbre
rabougri, avec ma dignité écorchée.
On recommence le travail, arrive
l’heure du repas et on retourne de nouveau
au château. On commence à entrevoir son
aspect définitif. Nous sommes bien
encadrés, on ne nous laisse pas seuls –
comme on m’a laissée avec les chiens… La
journée s’achève, le château est prêt, nous
sommes invités à l’admirer, comme aussi
tous les moines et les quelques invités
habitant les appartements confortables.
Ceux-ci se placent sous une tonnelle
spécialement créée pour eux – nous,
moines-apprentis, restons au soleil.
Quelque chose d’important va se passer,
car le moine-chef vient d’arriver. On nous
réunit par groupes et on nous donne des
instructions précises. Nous nous plaçons,
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 42

stratégiquement, aux quatre points
cardinaux et, lorsque les cloches
commencent à sonner, nous exécutons ce
que l’on nous a demandé de faire. On nous
a demandé de détruire tout ce que nous
avons tant travaillé à réaliser!
Le moine-chef nous dit simplement «
La leçon d’aujourd’hui est finie » et nous
nous dirigeons vers le repas du soir. Nous
descendons en silence, personne ne
mentionne plus mes chiens… La petite
Française est révoltée, elle est tellement
fâchée qu’elle ne peut plus rien dire en
anglais, elle s’est assise à côté de moi et
jacasse en français, son discours est long :
- C’est tout à fait absurde, quand tu
penses que par-dessus le marché j’ai payé
pour venir ici laver les toilettes et jouer
dans le sable, c’est un scandale, ou bien
nous sommes des idiots ou bien ces gens se
moquent de nous… et comment donc!
J’essaie de traduire mais elle parle trop
vite et elle a des larmes aux yeux. Sunita la
touche sur l’épaule. Elle lui dit à peu près
ceci:
- Peut-être que c’est ainsi que
ressemble notre vie, nous commençons à
construire quelque chose, nous nous
attachons à cela – quoi que cela puisse
être, une personne ou bien une belle
maison, n’importe quoi – et l’attachement
nous mène à un contrat d’exclusivité.
- Un quoi? je demande, en essayant de
suivre les deux.
- Quand tu te concentres sur quelque
chose, tu élimines tout ce qui est autour,
n’est-ce pas?
- Oui, dis-je.
- Et qu’est-ce qu’il y a de mauvais dans
ça? demande la petite Française. Je ne
comprends rien et, en plus, je viens de me
casser un ongle, nous annonce-t-elle
brusquement.

« Si tu rencontres Bouddha sur ton
chemin, tue-le! »
L’action se passe dans le campus
inférieur – près de la forêt Muir – où les
arbres atteignent des proportions
gigantesques et où la forêt est désignée par
Forêt Rouge. Nous nous assoyons
sagement et le moine-chef s’adresse à
nous:
- Nous avons parmi nous deux genres
d’apprentis moine, quelques-uns peuvent
aller plus loin et, s’ils le désirent, peuvent
intégrer la vie de notre Monastère; les
autres… ont encore à apprendre.
Il désigne ensuite les trois étudiants «
admis ». Sunita, un homme et moi-même.
Sunita me regarde avec joie, moi je suis
prise par une grande inquiétude, je ne peux
pas ramasser mes affaires et quitter si vite
l’autre monde, mais je suis extrêmement
heureuse que je sois reçue. Le moine-chef
m’avertit cependant que je dois rester « sur
place » jusqu’à ce que je réussis
l’expérience avec les chiens.
Je pense aux chiens et à l’arbre
rabougri, avec grande tristesse. Le moine-
chef continue avec beaucoup de sérieux:
- Avez-vous entendu le dicton « Si tu
rencontres Bouddha sur ton chemin, tue-
le! »?
Un grand silence s’installe, Sunita lève
le bras. On entend la Française qui parle
vite, comme une mitrailleuse:
- D’abord, Bouddha est mort depuis
longtemps, mort et enterré.
- Brûlé! s’écrient en cœur tous les
autres membres du groupe.
- Brûlé, enterré, ça revient au même,
dit-elle. Et même en supposant que je
rencontre Bouddha, dans la situation
hypothétique que je puisse le rencontrer, le
tuer reviendrait à tuer le Pape ou Jésus-
Christ. Ça c'est la plus grande imbécillité
que j’aie entendue depuis que je suis ici!
- Y a-t-il quelqu’un qui puisse expliquer
ce que je viens de dire, demande le moine-
chef.
Sunita lève à nouveau le bras,
timidement. Le moine-chef approuve de la
tête. Sunita commence à parler, sans se
retourner vers la Française, comme si elle
cherchait les mots avec soin.
- Une interprétation possible serait
d’aller jusqu’au bout de son propre chemin,
pour trouver soi-même si ce que le
Bouddha a dit est correct, vrai. La majorité
des gens sont médiocres et attendent des
directives d’un Gourou, d’un Bouddha.
Sunita trouve difficilement ses paroles.
Elle se tait maintenant et nous attendons la
suite. On entend alors la Française qui crie
presque. Je m’approche d’elle pour mieux
pouvoir traduire car personne ne
comprend mot quand elle parle en
anglais…
- Moi, j’ai été Miss Pyrénées-
Atlantiques et, à l’école, j’étais parmi les
premiers de classe, de sorte que cette
histoire de gens médiocres ne s’applique
pas dans mon cas. Mais tout ce qu’on fait
ici c’est du délire, « à coté de la track »,
comme si nous étions dirigés par des fous,
des fous à lier, dit-elle.
Sunita continue:
- Probablement que nous devons douter
de tout et essayer de trouver sans
compromis ce qui est. Le moine-chef
approuve par un léger mouvement de tête.
- Bon, alors, dit la Française, explique-
moi aussi.
Sunita fait un grand effort,
recommence à parler et nous nous
étonnons de l'entendre parler d’elle-même.
- Je suis née au Gujarat, ensuite, ma
famille, une grande famille, a déménagé à
Bombay. Depuis, le nom de la plus grande
ville au monde a été changé en Mombay.
Ma famille est éparpillée dans le monde
entier mais nous nous retrouvons lors des
mariages. Le mariage est un grand
événement en Inde. L’année dernière,
c’était ma fille ainée qui s’est mariée, j’ai
cinq enfants et une seule fille, professeur
dans une université d’Angleterre, c’est là
qu’elle a rencontré son futur mari, un
hindou lui aussi, de la région du Nord de
l’Inde.
Il existe plusieurs sortes de noces: des
noces pour gens riches – le marié vient à
dos d’éléphant –, des noces pour gens
moins riches mais aisés – le marié vient à
cheval –, des noces pour gens plus pauvres
– le marié vient en voiture – et, ensuite, les
noces pour les gens les plus pauvres – le
marié vient en moto, est amené en
rickshaw ou vient simplement à pied.
- J’ai trop parlé de moi, dit
brusquement Sunita, mais le moine-chef
lui fait signe de continuer.
Après une courte pause, elle reprend:
- Ma fille s’est mariée avec un homme
riche qui est venu à dos d’éléphant.
- Et qu’est-ce que ça a avoir avec moi ou
avec Bouddha qu’on doit tuer? demande la
petite Française.
- On peut tuer Bouddha partout, même
à un mariage, répond Sunita et tout le
monde éclate de rire.
Le moine-chef rit lui aussi aux éclats.
- Je ne comprends absolument rien et
vous vous moquez tous de moi, proteste la
Française.
Sunita se tourne vers elle, lui met la
main sur l’épaule comme d’habitude et
commence à lui parler:
- Tu vois, dit-elle, moi je ne connais
rien à la mode.
- Ça se voit, tu es mal fagotée et tu n’as
aucun goût.
- D’accord, dit Sunita, disons le goût de
l’Ouest.
- Ensuite, tu es vieille, de sorte que ça
ne compte d’ailleurs pas, continua la petite
Française.
- C’est ainsi, dit Sunita de bonne
humeur et ajoute : je crois que je devrais
m’occuper davantage de la façon dont je
me présente dans ce corps. C’est un bon
corps qui ne m’a jamais apporté de
problèmes, comme un animal fidèle qui
m’aurait porté sur son dos.
- Je ne comprends rien, répéta la
Française.
- Attends un peu, tu va bientôt
comprendre. Tu es la plus belle jeune fille
de France.
- Oh!… pas vraiment de la France,
seulement d’une région, dit modestement
la jeune femme.
- Tu portes soin à la façon dont tu
t’habilles, te coiffes et tu sais le faire, c’est
tout un art.
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 43

- Oui, je sais, acquiesça avec fierté la
jeune femme, et cela se voit d’après la
façon dont je suis désirée et courtisée.
J’essaie de traduire correctement mais
le sens en anglais est légèrement déformé.
- Ensuite, si j’ai bien compris, continua
Sunita, tu es catholique.
- Oui, répondit Sunita, et qu’est-ce qu’il
y a de mal à cela?
- Rien, dit Sunita, absolument rien.
Le moine-chef fit un bref geste. Il dit
ensuite: « Ça suffit, emmenez maintenant
les tentes avec vous et partez, sauf ceux qui
doivent rester sur place (comme moi) ».
(À suivre)

Poezii
Ana Maria Gîbu
3

propun o altă ordine mondială

plec separată de visele tale
precum arinii aplecaţi
pe maluri de ape care plâng

cu tupeul fixat la nivel maxim
deranjez nepăsarea
cerând ridicarea imunităţii
în parlamentul dimineţilor albastre

trag obloane peste reclame
aduse de oriunde
scriu afişe cu “â” din „a”
schimb programul
muncă numai pe teren

îmbrac haine însăilate
din cuvinte uitate
de bună voie de mai marii…
duc jucării
gutui şi turtă dulce
în trăistuţe cu dungi colorate
la case de departe

tu
dărâmă-ţi zidurile din jur
construieşte cuptoare în ogrăzi
chiar şi în cele pustii
la lumina lămpilor
să coci pe vatră pâine şi colaci
în fiecare seară
la trezirea zorilor împarte acolo
unde foamea este regină

apoi fii măcar pentru o zi “ei”

când omenia te va acoperi
aprinde felinare în noapte
vei afla cum arată fericirea
şi cum o cheamă

simplu... dăruire

taci şi mergi


poem neterminat

dau năvală flămânzii dinspre dincolo
nu că n-ar avea ce mânca
vor şi de la alţii

de la mine... cuvintele care joacă şotron
între răsărit şi miazăzi
le-am ascuns într-un pumn de făină albă
din grâu rodit în ger
am frământat un aluat
cu roua de pe umărul dimineţii
când a crescut cât nebunia lor
am modelat o carte
o carte de onoare
trebuie să scrie impresii fără creion
doar cu mintea descuiată

i-am primit în prag de poem neterminat
cu zâmbet larg de metafore
pe margini de răbdare
versuri amestecate aşteaptă startul
intră doar cei care
transformă urletul în şoaptă
ura în flori de albăstrele
şi nepăsarea în cărări tatuate cu iubire

- trece-ne pe lista de aşteptare
venim mâine
tu – deschide silaba cu fonemul iubirii

caut alb printre ramuri

amurgul făcut ghem
de cuvinte aruncate la întâmplare
mă strigă
iau acasă visul salvat
din tăceri rănite
îl ascund sub prag de lumină
când să adorm
l-am văzut plimbându-se de colo-colo
aduna litere rătăcite
din nopţi fără întuneric...
le împerechea câte două
chiar câte trei
zidea poduri peste deşertăciune
acum vrea liber
negociez în zori cu răchita
cu guguştiucii
reveniţi pe margine de pervaz
îmi fac din aripă
semnez aşteptarea
pe cuibul unde se va roti
iar viaţă

ninge verde

se desface poemul
de bună voie
în cuvinte
ţinându-se de mâini
îngenunchează
cu începutul spre răsărit
în ruga lor cheamă literele
aruncate
uitate
nerostite
copacii şi-au lăsat inimile deschise
gata să le adopte
hrănite cu dulceaţă trimisă
de pământ
adorm legănate
de frunza nenăscută încă

în vis îmi cer
să închei rugăciunea

peste tăceri şi umbre
cade în miez de primăvară
ultima zăpadă

este verde

are timpul chei pentru orice lacăt

după poarta dintre mine și restul
se plimbau niște umbre…

zgomotul pașilor
deviați de adieri
care străbat privirea
mă fac să tresar
amintindu-mi de nopțile
când nu puteam să dorm

știau că pot
să revăd de la început
pornirea
regăsindu-mă la startul
jocului de a fi
admiram acel răsărit de-atunci
printre stropii unei ploi grăbite

valuri albăstrii
mută inima din loc
sugrumă fiecare suspin
al izvorului cald
de sub genele mirate

vor să intre
cu un zâmbet lacătul cade
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 44



Agaguk ( XIV )
Roman de Yves Thériault. Traducere din limba franceza de Ortansa Tudor
Ilustraţiile după Siasi Irgumia, adaptate de Raluca Pilat


idlu – igluul
Veni zăpada, acumulându-se rapid pe
pământ şi iarna puse stăpânire pe
tundră. Deşi ningea în rafale scurte,
spulberate pe permafrost, toată
suprafaţa câmpiei era acoperită.
Dimineaţa fu urmată de o zi întunecată,
ca o noapte de iarnă, care aducea din
nord puzderie de fulgi învolburaţi, din ce
în ce mai denşi. Spre mijlocul zilei se
stârni blizzardul.
Vântul urla peste întindere, pe coasta
celor mai mici ridicături se îngrămădea
zăpada. Începând chiar din această
seară, tundra va deveni o adevărată
câmpie arctică, complet albă şi imobilă.
În iurtă, Iriook înlocuise grăsimea din
sobiţă cu petrol, pentru ca focul să
devină mai viu. Ea astupase toate
orificiile, întinse şi fixă bine pieile cu
pietre grele alese din râu. Aștepta cu
resemnare sfârşitul furtunii. Aşezată
lângă banca pe care zăcea Agaguk, ea îşi
redusese toată activitatea la alăptatul
copilului îmblănit sub parka ei şi la
eventualul reglaj al flăcării din sobiţă.
În locuinţă, domnea o căldură plăcută.
O dulce somnolenţă puse stăpânire pe ei,
făcându-i insensibili la furia naturii
dezlănţuite, la vuietul vântului şi al
rafalelor de zăpadă ce se loveau de stâlpii
iurtei.
A doua zi dimineaţă, tundra nu mai
exista. Iriook se apucase singură să
construiască un iglu care va înlocui iurta.
La un moment dat, ea îl văzu pe
Agaguk în ambrazura intrării de la iurta.
Repede, îl luă şi îl duse înăuntru.
– Voi construi eu un iglu pentru tine,
zise ea. Şi pentru mine. Şi pentru micuţul
nostru. Hai, vino, nu ne va lipsi nimic. Ai
grijă de durerea ta, nu cer nimic de la
tine.
Prea slab pentru a se opune, Agaguk se
lăsă condus. Iriook îi întinse o bucată
mare de carne.
– Ţine, zise ea, mănâncă. Ai nevoie să-
ţi refaci sângele pierdut.
Apoi se întoarse la treburile sale.
Seara edificiul era gata.
Iriook îl construise mai înalt şi mai
larg ca de obicei. „Un iglu de şef, un iglu
al Spiritului Bun. Pentru Agaguk...“ -
murmură ea veselă.
Înăuntru ar fi putut trăi mai mult de
şase persoane, deci va fi spaţiu destul
pentru a te mişca în voie. Banca de
gheaţă pentru dormit era tare. făcută cu
grijă. Era lată şi de o înălţime potrivită.
Îi luă o oră să niveleze pereţii, să-i
lustruiască, încât arătau ca oglinda. Apoi
fasonă un coş de aerisire dându-i, aşa
cum trebuie, o formă conică foarte
regulată. În apropierea tunelului de
acces, făcu în perete o nişă destul de
lungă, adâncă de două palme şi înaltă de
vreo patru. Fixase în gheaţă, atunci când
ridicase igluul, două oase lungi şi subţiri
dar rezistente, care acum, în partea
superioară a nişei, erau ca nişte piroane.
Întinse pe aceste oase o piele de lup
tăiată în dreptunghi, bine curăţată de păr
şi răzuită cu migală pe suprafaţa
interioară. Astfel, ea îşi amenajase un fel
de dulap, unde va pune carnea
proaspătă. Pemmicanul, va fi suspendat
în vârful igluului, acolo, unde fixase cu
răbdare în gheaţă numeroase cârlige de
ivoriu şi coaste de focă.
În centrul igluului, amenajă un fel de
bazin nu prea înalt, tare, bine sudat.
Puse pe el una din piesele rare pe care le
poseda Agaguk – un disc de fier frumos
finisat, obţinut şi acesta prin troc la un
post de schimb. Deasupra acestuia va
pune sobiţa şi obiectele de uz casnic.
Grăsimea pentru sobă, uleiul animal şi
petrolul vor fi de asemenea suspendate
pentru o mai bună siguranţă alături de
pemmican, în recipienţi de piele sau din
metal. Chiar de dimineaţă când începuse
să lucreze la iglu, ea adusese zăpadă în
iurtă şi o pusese în două cutii de lemn,
unde îşi păstrau de obicei gloanţele. A
presat-o cu propriile mâini până ce s-a
topit pe jumătate, apoi duse formele
afară la ger. Blocurile de gheaţă, obţinute
astfel, erau spre sfârşitul zilei solide, cu o
formă regulată şi potrivite ca mărime.
Ele fură plasate pe o latură a băncii de
gheaţă, formând un fel de braţ de fotoliu.
De acesta se va sprijini cu spatele în
timpul lungilor activităţi de iarnă:
mestecatul pieilor, cusutul migălos, rasul
părului de pe piei. Tot aici va pregăti
blănurile. Curăţatul, pieptănatul,
periatul lor, aranjarea onduleurilor,
afânarea firelor...
Puse două piei de ren pe banca de
gheaţă, pe latura opusă celeia unde va
lucra ea. Acolo va fi patul lui Agaguk.
Apoi se duse în iurtă după bărbatul său
şi-l aduse mai mult târându-l prin
tunelul de acces, cu mişcări rapide
cerând multă putere, mişcări însoţite de
plânsul înăbuşit al omului. Sub parka,
Tayaout ţipa deranjat şi el de eforturile
mamei care îl zgâlţâia de colo-colo.
Când Agaguk fu în iglu, Iriook îl
întinse pe pieile de ren. Apoi aprinse
sobiţa din centru şi foarte repede căldura
se răspândi în locuinţă. În timpul
transportării lui Agaguk, ea murmurase
ceva anume, încurajându-şi soţul,
consolându-l şi scuzându-se că îi
provoacă dureri. Acum însă se aplecă
asupra lui cu gingăşie.
– Vei rămâne aici singur încă puţin. Eu
mă duc să demontez iurta.
Această treabă îi luă două ore. Când a
terminat-o, strictul necesar fusese
introdus în iglu. Pieile de învelit se
adăugară celor deja existente pe banca
de gheaţă care deveni un colţ cald şi
plăcut, chiar confortabil, iar fiecare piele
a iurtei era întinsă şi agăţată pe perete,
constituind un fel de covor protector în
cazul când vor dori să se rezeme de el.
Apa începu să se prelingă uşor pe
pereţi şi căldura râncedă, puternic
mirositoare – semn al unei vieţi bune –
se răspândi în iglu.
Iriook legă stâlpii iurtei la cele două
capete şi îi puse pe zăpadă. La
primavară, o dată cu dezgheţul, îi va
regăsi. În iglu, ea agăţă armele şi acolo,
unde cea de a doua bancă de gheaţă, de
la intrare, întâlnea tunelul, puse cutiile
cu gloanţe. Nişa era destinată rezervelor
de carne proaspătă, iar în vârful igluului
atârnau fâşii mari de pemmican. În mod
sigur, nu vor avea destule provizii pentru
iarnă, le-ar putea lipsi atât carnea cât şi
grăsimea, dar Iriook îşi zise că va şti ea
să preîntâmpine această lipsă. Cert,
vânătoarea de focă fusese fructuoasă,
dar, îşi făcu ea socoteala, grăsimea şi
pemmicanul de la aceste animale nu
constituiau provizii suficiente pentru o
iarnă lungă. Pe de altă parte, sezonul
cald fusese extraordinar de scurt.
Călătoria la Apa cea Mare, timpul
consumat de Agaguk pentru vânarea
lupului alb şi, ceva mai înainte, orele
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 45

pierdute în contemplarea fiului său, ore
dulci şi frumoase, dar care nu puteau
umple „dulapul de alimente“ – toate
acestea contribuiseră la ameninţarea cu
lipsa proviziilor. În plus, această iarnă se
anunţa tot aşa de aspră ca precedenta şi
va împiedica, probabil, vânătoarea. Deci
speranţa în carnea proaspătă devenea
mică.
De mâine, decise Iriook, va merge ea la
vânătoare. Pe zăpada proaspătă, vor mai
fi colindând animale înfometate.
Migratoarele plecaseră aproape toate,
dar au rămas cele mai puţin dotate cu
instinctul supravieţuirii, pe care va fi
uşor să le vâneze. Va profita de
dezorientarea lor. Ieri, de pildă, văzuse
un ren alergând de colo-colo în furtună.
Dacă ar vâna doi-trei, li s-ar mări
proviziile. Seul de ren nu se compară cu
grăsimea de focă, şi... Iriook visa acum la
balene, care le-ar fi asigurat căldura şi
lumina o iarnă lungă. Dar, în lipsa unei
grăsimi de calitate sau a uleiului, în
ultimele luni ale iernii, n-ar fi de
dispreţuit nici seul de ren.
În seara aceea, când se culcă, era foarte
obosită. Dar ochii-i străluceau şi simţea
o căldură în pântece cum nu avusese de
mult timp. În pântece şi-n obraji... o
bucurie impulsivă. Căci Agaguk, înainte
de a adormi, sprijinit într-un cot, privise
în jur îndelung. Examinase igluul
construit de ea. Apoi se lăsă să cadă pe
aşternut şi zise cu o voce plină de
căldură:
– Eşti o femeie bună, Iriook!

tut.u – renul
În răstimpul celor trei zile ce urmară
după construirea noului iglu, femeia nu
se complăcuse în trândăvie. Împotriva
tradiţiei, dar şi că necesitatea o impunea
– căci altfel cum să-i reuşească planul pe
care şi-l propusese? – îl încredinţă pe
Tayaout tatălui său şi îi lăsă singuri în
iglu.
Cu puşca în mână, Iriook alerga după
carne proaspătă – ultima şansă a
supravieţuirii în timpul acestei lungi
ierni. În curând, nu vor mai rămâne
decât animale răzleţe pe câmpia
înzăpezită: vreun ren rătăcit, aproape
îngheţat, poate câţiva lupi, vreun vizon
căutând o copcă în gheaţa râului, poate o
nevăstuică... Dar nu va mai fi nimic din
vânătorile abundente de vară, nimic din
fauna care să îţi pice uşor în bătaia
puştii.
Mizeria lungilor luni bântuite de
vânturi crude, o întindere nemărginită şi
pustie.
Femeia a descoperit pista unui ren
chiar din primele ore.
Frigul era o masă ce apăsa suprafaţa
pământului strivind tot ce era viu, în
afară de fiinţe. O lumină alburie venea
din sud, dar la nord era întuneric. Acolo
se instalase noaptea de şase luni, teribila
noapte fără sfârşit a Arcticii. Nici un
vânt, numai frigul – prezenţă
atotputernică, un frig de culoare
albăstruie, care paraliza toată energia,
invitând la somnul fatal.
Cu capul plin de miraje, de culori
fermecătoare şi de cântece a căror
frumuseţe o ignorase până atunci, Iriook
colinda pe câmpia albă. Se lupta cu frigul
şi o voce de alarmă din subconştient o
avertiza că trebuie să alerge, să se
lovească pe braţe, să fugă spre iglu
pentru a-şi găsi salvarea în locuinţa
caldă.
Dar carnea?
Să plece ea, ea care tocmai înfruntase
moartea ce-l ameninţa pe Agaguk, care
tocmai construise un iglu cum puţini
bărbaţi ar fi încercat să o facă, să cedeze
ea în faţa frigului?
Iriook vâna miraje.
Mergând, ea se lovea pe braţe de frig,
dar perfect lucidă, îşi arunca privirea în
jur pe câmpia unde în mod sigur mai
rătăcea vreun animal. În acel moment,
zări nu departe pista unui ren.
Aşezându-se pe vine, examină urmele
şi încercă să îşi amintească ceea ce auzise
de la bărbaţi despre ştiinţa unei vânători
abile şi despre obiceiurile animalelor.
Iată o pistă în zig-zag, urme ale labelor
din faţă care se încrucişau. La un
moment dat, părea că animalul căzuse în
genunchi, apoi se ridicase. Imaginea
clară a unei vieţuitoare aproape moarte,
paralizate de frigul ce domnea în jur,
gata să cedeze înaintea puterii lui
supreme. Iriook nu se înşelase. Ca la o
bătaie de puşcă, văzu un mamelon de
zăpadă spulberată de vânt. Pista ducea
până la ridicătură.
Acum ştia că în spatele acesteia va găsi
renul.
Alergă într-acolo cu muklukşii mari,
bine înfipţi în zăpadă. Când dădu să
înconjoare duna, văzu în spatele ei nu un
singur ren, ci o femelă doborâtă de frig
şi, învârtindu-se în jurul ei fornăind
neliniştit, masculul.
Imobilă, privi un moment scena.
Ridică puşca în poziţie de tragere şi
dintr-un foc nimeri masculul între cei
doi ochi. Apoi isprăvi şi cu femela semi-
îngheţată. Fericită cum nu mai fusese
niciodată în viaţă, reveni în grabă la iglu
să-şi caute câinii şi hamurile de piele
pentru a aduce vânatul.
Îl salvase pe Agaguk. În mai puţin de
două ore, va asigura prin propria forţă,
prin abilitatea sa carnea pentru iarnă. La
un loc cu ceea ce atârna în iglu, cei doi
reni vor furniza din belşug provizii
pentru iarnă. Dar trebuia să se
grăbească.
Lupii ar fi putut veni şi ar fi devorat
imediat cadavrele calde încă. Acum ea
alerga dând bice câinilor, împingându-i
până la limita puterilor. Lupii nu
veniseră. Legă de nădejde renii
împuşcaţi unul lângă altul, apoi înhămă
câinii. Aranjase mamuleţii* în evantai,
pentru a distribui în mod egal efortul şi
se înhămă ea însăşi la vârf cu un ham
lung pe care şi-l petrecu pe sub braţe. Şi
astfel, trăgând şi suflând greu de efort,
femeia şi câinii trăgeau vânatul
voluminos spre iglu.
Din cauza oboselii, Iriook se simţea
istovită şi totuşi treaba nu era terminată.
Tunelul de acces fiind strâmt, nici nu se
putea gândi să târască animalele spre
căldura din interior pentru a lucra în
linişte la tranşare. Dar nici nu putea
aştepta, căci frigul îngheţa vânatul şi
atunci ar fi fost imposibil de despicat şi
de tranşat. Nu-i rămânea decât să îşi
adune toată energia. Nu putea conta pe
ajutorul lui Agaguk, trebuia să se ocupe
ea singură de această treabă foarte
dificilă.
Intră în iglu. Agaguk dormea cu
micuţul lor alături. Soba ardea bine,
căldura era plăcută. Iriook mestecă
deîndată câteva bucăţi de grăsime luată
din rezervă, bău o înghiţitură din apa
fierbinte de pe sobiţă. Puţin reconfortată,
luă cuţitele de ivoriu şi unul dintre
cuţitele de metal.
Afară, începu să jupoaie animalele.
Pieile erau de calitate. Nu mai aveau piei
de ren în rezervă. Cea a femelei mai ales,
cu părul foarte fin, îi plăcea nespus.
Încet, frigul îngheţa carcasele şi Iriook
îşi dublă efortul. Nu se gândea la nimic
altceva, decât la această muncă. Despica,
jupuia, trăgând pielea într-un ritm de
care ea însăşi nu s-ar fi crezut în stare.
O jumătate de oră mai târziu, femela
era jupuită complet, iar masculul pe
jumătate. Când Iriook ajunse în dreptul
gâtului animalului, pentru a elibera
ultima suprafaţă de piele utilă, vânatul
era aproape îngheţat. Nu avea un
moment de pierdut.
Cu un topor, de data aceasta ajutată şi
de un cuţit mare de metal, ea despică
cele două carcase în patru bucăţi, apoi
fiecare parte pe jumătate, în lungime,
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 46

începând de la ultima coastă. Cu mişcări
circulare de cuţit, scoase măruntaiele pe
care le aruncă la câini după ce pusese
deoparte ficatul, rinichii şi inima. La fel
procedă şi cu a doua carcasă. Apoi
împărţi bucăţile din spate în două.
Spintecă pe lângă coloana vertebrală şi
osul bazinului cu lovituri puternice de
topor. Obţinu astfel patru bucăţi mari de
carne, din care şiroia sângele, pe care le
puse peste pieile jupuite. Folosind mereu
toporul, ea separă cele două capete de
trunchi, apoi despică în lungime
cavitatea toracică pentru a mai obţine
câte două bucăţi separate şi de la partea
din faţă a fiecărui animal.
Acum Iriook putea să târască uşor,
prin alunecare, resturile de ren îngheţate
în interiorul tunelului. În iglu ea îşi va
termina treaba.
Era şi timpul, căci carnea aproape se
congelase şi pieile îngheţate deveniseră o
grămadă informă deja tare pe alocuri.
Calmă, femeia introduse în iglu fiecare
bucată de carne, stivuind-o pe banca de
gheaţă de la intrare din apropierea
tunelului.
O aştepta o muncă de câteva zile pe
care o şi începu în momentul când totul
fu în interior. Afară, câinii îşi disputau,
mârâind, măruntaiele încă aburinde.
Agaguk se trezi. Încremenit, privea la
vânătoarea miraculoasă. Iriook văzu
ochii omului său măriţi de admiraţie.
– Indiferent cum va fi iarna, vom
supravieţui, zise ea. Acum avem carne şi
grăsime.
Apoi se puse pe treabă.
Ceea ce realizase până atunci nu era
decât o muncă de început pe care în mod
obişnuit o îndeplinea bărbatul. Acum
urma munca femeii, aceea pe care o
cunoştea bine şi o practicase din
copilărie.
Ea luă fiecare bucată şi, cu un cuţit
bine ascuţit, tăie carnea în bucăţi,
punând deoparte seul. Oasele late şi
solide au fost puse în rezervă pentru a fi
mai târziu fasonate în obiecte de uz
gospodăresc.
Nu s-a oprit din treabă decât în
momentul când a trebuit să dejuneze,
către seară. Atunci, fripse o bucată
proaspătă la flacăra sobei pentru a o da
copilului. În timpul dezosării, ea şi
Agaguk mâncară carne crudă,
extraordinar de tonică, ce înlătura
oboseala şi refăcea sângele lui Agaguk,
odihnind în acelaşi timp stomacul după
consumul de carne afumată.
Iriook a muncit până noaptea târziu.
Agaguk dormea de mult, în timp ce ea,
cu mâinile îndemânatice, tăia bucăţi de
carne şi le stivuia pe banca de gheaţă.
Igluul, deşi mare, era plin. De carne
încă netranşată, de oase îngrămădite în
două mormane din care unul va fi dat
câinilor, iar altul va fi păstrat, de
bucăţele de carne, de pieile ce se
dezgheţau repede şi al căror miros
invada locuinţa.
Când îşi simţi degetele prea amorţite
pentru a putea continua treaba, când în
muşchii umerilor se accentuase durerea,
ea se ridică, îşi zvântă mâinile,
ştergându-le de parka şi se duse să se
culce, punându-l pe Tayaout alături
pentru a dormi la căldura corpului său.

umayok – revenirea la viata
Se scurse o lună de zile de la accident,
dar viaţa normală în iglu nu se instalase
decât la vreo zece zile după vânâtoarea
norocoasă a femeii.
Acum Agaguk se ridica, mergea cu paşi
şovăielnici în jurul focului, însă se
întorcea imediat ca să se culce din nou.
În tot acest timp, Iriook îi acordase o
îngrijire plină de răbdare. Încet, încet, ea
se obişnuise cu noua faţă a lui Agaguk,
iar acum, că se vindecase, îi dispăruse
teama de a-l pierde.
Trăia şi va fi din nou stăpânul ei.
Dar o îndoială îşi făcu loc în inima
femeii. Omul atât de mândru care o
bătuse cândva pentru că ea plânsese şi
care nu se pricepuse să o consoleze, acest
om se va acomoda cu infirmitatea sa? Ce
putea ea face pentru a-i reda bărbatului,
pe care îl iubea, voinţa de a trăi ca stăpân
absolut al iurtei, iglului şi al tundrei? Un
instinct se trezea în ea dictându-i
anumite gesturi pe care să le facă,
cuvinte pe care să i le spună, pentru a-l
convinge pe Agaguk de puterea sa
perpetuă.
Într-o seară veni alături de el.
– Tu eşti mai puternic, zise ea cu o
sclipire anume în ochi şi un surâs pe faţă.
Agaguk ghici dorinţa ei.
– Aş fi vrut... zise el, dar...
Făcu un gest de neputinţă. Suferea
chiar, ea îl simţea. Cum trebuia să
procedeze de acum înainte? Iriook
cunoştea mai bine decât alte femei
gesturile de supuşenie.
Agaguk întinse mâna pe sub parka
femeii şi o făcu să alunece în jos pe
pântece. Ei îi veni să plângă pentru că,
fără a zice ceva, amândoi se înţelegeau
atât de bine unul pe altul.
– Nu ai nimica acolo? – întrebă el.
– Nu, atât timp cât îl alăptez pe
micuţ... Aşa este.
Agaguk suspină şi îşi întoarse capul.
– Tu ai putea... murmură ea cu un ton
timid.
Tayaout gângurea şi soba susura încet.
Afară noaptea era încremenită, fără vânt.
Chiar şi câinii tăceau. Adormiţi, desigur,
în gropile lor de zăpadă.
– Tu ai putea... murmură din nou
Iriook cu timiditate.
Agaguk părea a nu înţelege nimic.
Atunci, cu gesturi tandre, Iriook dădu
la o parte pielea de ren care îl învăluia.
Văzu cât era de slab soţul său. Complet
goală deasupra lui, cu mişcări lente,
pioase, Iriook îl cuprinse între coapsele
sale. Cu gemete şi suspine îngemănate
într-un plânset prelung, trăgea din omul
său dorinţa, apoi împlinirea. Se mişca cu
gingăşie şi pricepere într-un ritm liniştit
şi dulce, cufundată ea însăşi într-o lume
plină de amintiri, unde dorinţele şi
privaţiunile de dată recentă se busculau
atât de bine, că fu uimită să constate cum
paroxismul plăcerii ei fu concomitent cu
cel al bărbatului.
Căzu fremătând alături de el şi-i
ascultă respiraţia şuierătoare, epuizarea
cvasi-totală, apoi gâfâitul.
– De mâine voi fi pe picioare. O să ies.
Voi merge să vânez. Avem nevoie de piei
pentru troc.
Era prima dată după accident că el îşi
exprima o speranţă.
Deşi profund liniştită, lui Iriook îi veni
din nou să plângă. Nu ştia spune pentru
ce, căci faţa de nerecunoscut a lui
Agaguk cu această gaură deschisă în loc
de nas, pe care pielea începuse să se
regenereze încreţită şi roşiatică, nu i se
părea deloc respingătoare. În
resemnarea sa, în teama pe care o
combătuse de-a lungul zilelor, fără să şi-
o mărturisească, se strecura de acum
înainte o bucurie liniştită, o nevoie de a
dărui – ceea ce de fapt mereu o
însufleţise –, însă fără a găsi prilejul de a
o oferi. Acum privea la Agaguk dormind
şi putea fără ezitare să conceapă a-şi
continua zilele alături de el.
Nimic nu mai conta – nici dinţii
dezveliţi, nici urechea stângă mutilată,
nici gaura din locul nasului. Această
oroare, care va fi o continuă prezenţă
până când moartea o va elibera, va fi
suportabilă pentru că ea, în sfârşit,
găsise omul cel mai tandru.
El rămânea bunul ei cel mai preţios.
Mai preţios chiar decât Tayaout pe care i
l-a dăruit lui. Acesta, totuşi, va rămâne
secretul său căci, pentru Agaguk, copilul
era mai preţios decât femeia. Ea nu
trebuia să uite asta niciodată.
(va urma)
* mamuleti - hamuri lungi
septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 47



Anunțurile comunității
grupaj realizat de Victor Roșca
NOTĂ: Toate activităţile care se desfăşoară la Sala Parohială „Pr. Petre Popescu” sunt suportate
financiar de Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire” din Montreal, proprietara imobilului

Bi bl i oteca „Mi hai Emi nescu”
a Biserici i „Buna Vest ire”
Biblioteca este deschisă:
 marțea și joia între orele 11:00 – 13:00,
de pr. Liviu Alexandrescu, și
 duminica între orele 11:30- 13:00.
Bibliotecară, d-na Iuliana Vegheș.
Biblioteca dispune de 20.000 de
volume dintre care circa 5.000 în limba
româna si circa 15.000 în limbile fran-
ceză şi engleză.
Vă rugăm să donaţi bibliotecii cărţi în
limba română. Donatorii le pot aduce du-
minica la Biserică sau la bibliotecă, când
biblioteca este deschisă. Vă mulţumim.

Şcoala duminical ă
pentru copi i
a Biserici i Buna Vest ire
Școala funcționează în fiecare duminică
între orele 11:00-12:00 Vă rugăm să aduceți
copiii cu dumneavoastră când veniți la
biserică.
În prezent, copiii pregătesc serbare
pentru Banchetul de Sfântul Nicolae ce se
va ține pe 8 decembrie.
Scopul şcolii duminicale este formarea
micului creştin. Se transmit copiilor iubirea de
semeni, generozitatea, respectul faţă de
părinţi. Copiii sunt pregătiţi să devină oameni
de caracter, integri, harnici spre bucuria
părinţilor.
Pe lângă religie, copiii învaţă obiceiurile
creştine ale sărbătorilor româneşti.
Lecţiile se predau în limbile română,
franceză şi engleză
Abonamente
Vă rugăm să vă abonaţi la revistă.
Costul anual este de 25$.
Donaț ii pentru revista
Candela de Montreal în 2013
Prof. Univ. Dr. Wladimir Paskievici 200 $
Constantin Boboc 65 $
Prof. Univ. Dr. Anton Soare 300
Total 565 $

Programul
Sluj bel or rel igioase
În fiecare duminică şi în zilele de
sărbătoare marcate cu roşu în
calendarul creştin:
o Orele 9:30 – Utrenia
o Orele 10:30 – Sfânta Liturghie
În fiecare vineri la orele 18:00 se
oficiază Slujba Acatistului şi Taina
Spovedaniei


Sărbători rel igioase
Luni 14 octombrie – Sf. Cuv. Paraschiva;
Sâmbătă 26 octombrie – Sf. Matre
Mucenic Dumitru, Izvorul de mir;
Vineri 8 noiembrie – Sf Arhangheli Mihail
și Gavril;
Joi 21 noiembrie – Intrarea în biserică a
Maicii Domnului;
Sâmbătă 30 noiembrie – Sf. Andei.


Gala Personalităţilor Române
– Montreal 2013 –
l ista nominal izări lor
Nu a rămas decât o lună până la
desfăşurarea celei de-a doua ediţii a Galei
Personalităţilor Române, eveniment ce
doreşte a marca într-un mod aparte Ziua
Naţională a României.
Publicăm acum lista nominalizărilor
comitetului de organizare, transformat ad-hoc
în juriu de selecţie.

(extrase din comunicatul apărut în „Pagini
românești”, 25-10-2013)

Să ne cunoaștem
profesioniștii din comunitate
Me CEZAR CATALIN MIHAI
Avocat
5022, chemin de la Côte-des-Neiges,
Bureau 3, Montréal
(Québec) H3V 1G6
Tel. : 514-341-5330
–Imigrație
–Drept matrimonial (separări, divorțuri, garda
copiilor, pensii alimentare, litigii testamentare,
omologări testamentare etc.)
–Drept imobiliar (defecte ascunse de
construcție ori vicii de sol; recuperarea comi-
sioanelor datorate agenților imobiliari)
– Régie du logement

VIOLETA PÎRVU
Courtière immobilier agréé
333 Champagne, St-Eustache J7P 2H4
Cell: (514) 567-4619
Courriel: info@violeta.ca
Cele mai bune condiții pentru clienții
români la www.violeta.ca


CASEY AURAN /
AUTO EURO CHOIX
Mașini de ocazie
la prețuri convenabile.

16625 Boul. Pierrefond,
Montreal, H9H-4L2
Zona: L’ile Bizard-Sainte Genevieve
Cell: (514) 999-8160



1. Dreptul de a reproduce și de a di-
fuza din revista „Candela de Montre-
al” este rezervat numai redacției.
2. De conținutul articolelor din revistă
este răspunzător autorul.
* Candela de Montreal pe internet:
pages.infinit.net/romanblt/ sau
http://pages.videotron.com/romanblt/

Oameni de afaceri: Pavel Ardelean
(“Astra Fenestration”), George Hoffmann
(“Transilvania”), Gyula Karandi (“World
Line Cargo”), Angelica şi Dragoş Lazăr
(cofetaria “Angelica”), Iulia şi Aurelian
Mantu (“Maxim Impex”), Mihai Roman
(restaurant “Roman Cuisine”)

Profesionişti de marcă: Dr. Igor Bîrca
(medic dentist), Tiberius Brastaviceanu
(specialist P2P economy), arh. Dan
Hanganu (arhitectură), drd. Daniel
Constantin Manolescu (bionutriţie), Marc
Marinescu (design), Ioan Opruţ (arte
marţiale)


Dezvoltare comunitară: Andrei
Carandiuc (organizaţii comunitare),
Ioana Costache (biblioteca românească),
Basile Gliga (organizaţii comunitare),
Claudia Mandl (artă plastică), Aliona
Munteanu (actriţă de teatru şi film), Otilia
Tunaru (Şcoala Junimea Română)

Promovarea culturii româneşti: Sonia
Dion şi Cristian Florescu (dansuri
populare), Ioana Gherman (muzică),
Doina Hanganu (literatură), Simona
Hodoş (organizare spectacole artistice),
Alexandru Şuteu (media), Cristache
Zorzor (muzică)

Premii de excelenţă: Mihaela Fârşirotu
(prof. universitar), Octavian Olariu
(sculptor), Victor Roşca (scriitor),
George Sarry (scriitor), Septimiu Sever
(actor), Pr. Cezar Vasiliu (preot)

septembrie - octombrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 48


Apariții editoriale (scriitori canadieni):
Rondeluri și
alte clipe de lumină –
Lia Ruse
Au trecut 22 de ani de când Liei
Ruse i-am publicat, în cotidianul
„Argeșul”, prima poezie, „Biserica cu
ceas”, şi iat-o astăzi cu - dacă socot eu
cu bine - 15 cărți de poezie la activ.
Impresionant pentru o femeie care, la
deplina maturitate, s-a lăsat sedusă de
o plăcere lirică devenită aproape o
stare cotidiană, capabilă s-o trimită în
sferele înalte ale spiritului.
Dacă se întâmplă să vă cadă în mână
placheta aceasta de versuri, intitulată
„Rondeluri şi alte clipe de lumină”, nu
pregetați să vă bucurați de progresul
realizat de poeta care, cu fiecare
volum, a mai urcat o treaptă spre
perfecțiune. Care va fi ultima nu știu,
dar știu că performanța este evidentă.
Şi, ca să vă dați seama de acest lucru,
vă recomand să citiți, de pildă,
rondelul de început al cărții.
„Cuvintele" care „mereu născând" au
trecut în poeme „prinse-n cercul unui
gând”.

Mihai Golescu



Din viața unui om oarecare

Herman Victor
Din viaţa unui om oarecare, Pagini de
jurnal, este o apariţie prevăzută şi
aşteptata de publicul care-l cunoaşte pe
domnul Herman Victorov. Pentru că
Domnia-sa este un bun povestitor. Un
om care povesteşte cu vervă, neobosit, ca
un actor în faţa spectatorilor, care-l
ascultă, aşteptând cu sufletul la gură
desfăşurarea acţiunii. De multe ori, am
auzit oameni, care-l cunoşteau,
spunându-i: „Aveţi talent de povestitor.
Ar trebui să scrieţi". Şi domnul Victorov
nu-i dezamăgeşte pe cei care i-au intuit
această latură, prezentându-ni-se, astăzi,
ca scriitor, ipostază nouă, cu nimic mai
prejos decât cele anterioare — de
inventator şi om de afaceri cu realizări
deosebite.
Cartea este intitulată cu modestie, Din
viaţa unui om oarecare, Pagini de
jurnal. Spun, cu modestie, pentru că
domnul Victorov nu este un om oarecare,
acest lucru îl ştim cu toţi cei care îl
cunoaştem şi îl aflăm şi din povestirile în
care, ne dezvăluie, cu sinceritate, aspecte
din viaţă.
Autorul dedică acest volum memoriei
mamei sale: „Persoana pe care am
iubit-o cel mai mult în viaţă şi la care
sufletul meu se în - toarce întotdeauna
pentru suport şi mângâiere.” (Ludmila).
(Fragment din prefață)
Mihaela Victoria Ignat



Dintr-un vechi tramvai cu cai

Carmen Ileana Ionescu
Carmen Ileana Ionescu este la a doua
carte –al doilea succes – de poezii.
Volumul este decorat cu câteva zeci de
grafice inspirate. După dramatica sa
carte de debut Celui ce n-a cunoscut
iubirea, apare acum „pe piaţă” cu o carte
umoristică : Dintr-un vechi tramvai cu
cai, Ed. Lira, Montreal, 2013.
Într-o culegere de 37 poeme, de
lungimea unor povestiri în proză,
autoarea coboară în timp, în timpul
începutului secolului trecut în care
Bucureştiul era circulat de tramvaie cu
cai. Ea pictează în culori vii mahalalele
Bucureştiului, obiceiurile şi ocupaţiile
oamenilor din acea perioadă, care sunt
aceleaşi ca şi astăzi, dar în haina unui
timp revolut. Savoarea ce o resimte
cititorul parcurgând aceste texte
izvorăşte din talentul multilateral al
poetei, deschisă atât plânsului, cât şi
râsului.
În poezia Niţu Vasile 54, cu tentă
autobiografică, ea ne spune :
„Spitalul 9, de nebuni, avea maternitate
E locul unde m-am născut pe înserate !
În bloc la noi, mama avea-n balcon găini,
Iar la etajul trei era un cal la alţi vecini”.

Pe cât de dramatic primul volum, pe
atât de amuzantă este această a doua
carte a poetei Carmen Ileana Ionescu.
Oare a treia în ce gen se va situa ?

Livia Nemţeanu