You are on page 1of 20

„Creştinismul este o mişcare continuă a omului către Dumnezeu” PREOT PETRE POPESCU

Revi s t ă de i nf ormaţ i i cul t ural e – Şt i ri di n comuni t at ea română
Revue d’ i nf ormat i ons cul t urel l es – Nouvel l es de l a communaut é roumai ne
Anul IX, Nr. 1 – Ianuarie – Februarie 2005 – 20 pagini

Sumarul numărului
IDENTITATEA NOASTRĂ
SPIRITUALĂ de Pr . Pet r e Popescu 1
Di n i stori a Epi scopi ei Ortodoxe
Române a Ameri ci i de Vi ct or Roşca
..................................................................... 1
Anunţ uri l e comuni t ăţ i i ....................... 2
220 DE ANI DE LA MARTI RI UL LUI
HORI A CLOSCA SI CRI SAN de Dr. Paul
Dàncescu ..................................................... 5
I oan Vi ctor Pi ca de Victor Roşca ........ 6
Ţepuşa di n carne - I - de Victor Ioan
Pica .............................................................. 6
LE SUAI RE DE TURI N - I I - de Dr.
Emil Vicas ................................................... 8
Tristeţea lui Spinoza… de Mircea Gheorghe
..................................................................... 9
VI NTI LA HORI A - OMUL. OPERA.
VICTIMA… - I - de Wladimir Paskievici 11
FUMĂM de George Filip ........................ 12
Grădina de Doina Hanganu-Bumbăcescu
................................................................... 12
Bi necuvi nteaza-i Doamne pe
cresti ni !!! de George FILIP ................ 13
Mariana Berechet .................................. 13
Pictoriţa Amelia Irina Manolescu a luat
un start bun ........................................... 13
INTERNET ŞI EMIGRARE de Florin
Oncescu ................................................... 14
Locas pentru suflet si inima, Biserica Popa
Tatu de Ion Banu ..................................... 15
VIOREL BUGNAR, PRIETENUL
NOSTRU AL TUTURORA de Ion Banu 15
Reflectii de Ion Banu ............................... 15
Jurnal de căl ăt ori e ( XII) ing. Sandu
Alexandru .................................................. 16
Scri soare deschi să di n Mont real de
Valentina MIHAI, Profesor-Inginer ......... 20
SA ZBURAM George Filip .................... 20

IDENTITATEA NOASTRĂ
SPIRITUALĂ
de Pr. Petre Popescu
(decembrie 1977)
Sfânta Teologie este mult frecventata astăzi
de fel şi chip de lume. În spaţiul de după
Cortina de Fier, Sfânta Teologie este înăbuşită
cu influenţe marxiste, iar oficialitatea, marii
comandanţi ai oştirei creştine, a cedat pentru o
viaţă mai bună şi mai comodă, să coexiste şi să
colaboreze cu regimul ateu. Bisericile au fost
închise în zidurile lor, „nefiind prezente în
şcoală, în operele de binefacere, iar arta, cultura,
educaţia şi asistenţa socială sunt monopolul
statului ateu”, aşa cum scria Părintele Arhim.
Roman Blaga, în „Cuvântul Românesc”,
„Saducheism Teologic”, August, 1977.
În spaţiul nostru liber, avem aşa zişii teologi
marxişti de salon, un fel de încuscrire suspectă,
bizară şi nefirească cu ateismul şi cei ce se
plimbă prin grădina sfintei teologii cu mâna în
şolduri şi cu emfază proclamă în litere mari,
„Necesitatea colaborării cu Dumnezeu”,
aşternând pe hârtie, „slove despre cele
spirituale”. Aşa zisul teolog modern
întrebuinţează cuvânt de mare circulaţie
internaţională. Lumea colaborează, până şi cei
de la periferia vieţii de azi, dece să nu
colaboram şi noi cu Dumnezeu... cu Cel care
ne-a răscumpărat prin divina-I suferinţă,
zdrobind puterea diavolului şi a iadului?
Îndrăzneala a pierdut struna bunei cuviinţe.
Iată cum gândea Nae Ionescu despre
necolaborare, despre absorbirea omului în
Dumnezeu: „Nimic din ceea ce simţi şi din ceea
ce gândeşti, să nu fie îndreptat în altă parte
decât înspre Dumnezeu... Tot ce eşti „tu” să fie
absorbit de Dumnezeu; nimic din ceea ce mişca
în tine să nu cadă alături de Dumnezeu, ţinta
întregii tale activatăţi, încrederea ta de fiecare
clipă să tindă numai spre Dumnezeu, înspre
acest centru de orientare a tuturor puterilor tale
spirituale”. Iar Părintele Gala Galaction, în
notările sale zilnice, scria aşa despre Dumnezeu
cel necunoscut: „Slavă Ţie celui ce îmi eşti
necunoscut! Slava misterului Tău! Pentru toata
această simfonie de simţire şi cugetare, pe care
continuare în pag. 3

F i l e de i stori e
Din istoria Episcopiei
Ortodoxe Române a
Americii
de Vi ctor Roşca
- XII -
Hotărârea Congresului din 4 iulie 1947 de
la Vatra, de a numi o Comisie interimară în
locul Consiliului Episcopesc, avea ca
motivare, pentru grupul de la Cleveland,
dizolvarea vechiului Consiliu şi un nou efort
de a-l readuce pe Episcopul Policarp în
America, iar pentru pretendenţii scaunului
episcopal, pregătirea formalităţilor de alegere
a unui nou episcop. În realitate, numirea
Comisiei interimare a fost un compromis
pentru amânarea cu încă un an a luării unei
decizii. Ca rezultat imediat, a fost înlocuirea
celor doi detractori ai episcopului, pr.
Călugăr Gligherie Moraru şi juristului (cu
şase clase primare) Nicolae Nemţeanu-
Martin, din Consiliu şi a preotului Simon
Mihălţan de la preşidenţia Consiliului.
Tot cu ocazia acestui Congres, s-au
dezvăluit discreditările aduse împotriva
Episcopului Policarp, din cauza cărora fusese
reţinut în România, în 1939.
Una din primele acţiuni întreprinse de
Comisia interimară a fost trimiterea unei
delagaţii la Washington pentru a solicita
sprijinul guvernului american în vederea
readucerii ierarhului titular.
Episcopul Policarp, aflând din ziarul
„America” despre hotărârile luate la
Congresul din iunie 1947, printr-o scrisoare
pastorală adresată bisericilor din America la
30 iunie 1947, binecuvântează Comisia
interimară: „Împărtăşesc acum, în calitatea
mea de Episcop titular, arhierească
binecuvântare Comisiei ce a fost aleasă de
Congres, ca să poată funcţiona şi lucra cu
autoritate canonică, spre binele Bisericii...
până când Episcopului îi vor îngădui stările
politice şi împrejurările să-şi reocupe scaunul
şi se va putea reconstitui legal Consiliul
episcopesc.” Şi, mai departe, precizează:
continuare în pag. 4
La Chandelle de Montréal
de Montreal
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 2

Anunţurile comunităţii
pagină realizată de Victor Rosca
NOTĂ: Toate activităţile care se desfăşoară la Casa Română „Pr. Petre Popescu” sunt suportate
financiar de Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire” din Montreal, proprietara Casei Române
Biblioteca „Mihai Eminescu” a
Casei Române „Pr. Petre Popescu”
Este deschisa în fiecare marti si joi între
orele 11:00 - 13:00 si duminica între orele
12:30- 13:30.
NOTA: Biblioteca dispune de 20.000 de
volume dintre care 4000 în limba româna si
16000 în limbile engleza si franceza.
Vă rugam să donaţi bibliotecii cărţi în limba
română. Donatorii le pot aduce duminica la
Biserică, când biblioteca
este deschisă. Mulţumim donatorilor.
Bibliotecari: d-na Maria Oana si
dl Alexandru Nitescu.
Activităţi organizate de biserică
împreună cu M.S.Q.R.
Întâlniri ale persoanelor în vârsta la
Casa Română
Întâlnirile persoanelor în vârstă au loc în
fiecare joi, între orele 13:30 şi 15:30.
Întâlnirile se desfasoară într-o ambianţă
reconfortantă, se ţin conferinţe, se prezintă
filme sau diapozitive. Se servesc ceai şi
cafea.
Participarea este gratuită.
Anunţ pentru noii veniţi
DONAŢII
Biserica Buna Vestire are rezervată o
încăpere la Casa Română unde sunt
depozitate donaţiile dumneavoastră în
haine, mobilă şi orice alte bunuri
gospodăreşti în folosul noilor emigranţi.
Aceştia le pot ridica gratuit, duminica,
imediat după slujba religioasă sau în zilele
când biblioteca este deschisă.
Vă rugăm să oferiţi cu dărnicie din
prisosul dumneavoastră.
Toate lucrurile trebuie să fie curate şi în
bună folosinţă.
Vă mulţumim.

Abonamente la „Candela”
Vă rugăm să vă abonaţi sau să reînoiţi
abonamentul dumneavoastră la
Revista de Informaţii Culturale
“Candela de Montreal”.
Costul unui abonament anual
este de 20 $;
Lăsaţi mesaj cu numărul dumnea-
voastră de telefon la (514) 736-0950

BALUL MĂRŢIŞORULUI
2005
Organizat
la „Casa Română”
(8080 Christophe Colomb, colţ cu Jarry)
Sâmbătă 5 martie orele 20:00
Doritorii de o petrecere românească
se pot adresa pentru informaţii la
Simon Ioan (Nuţu), tel. (514) 331 - 1716
COMUNICAT
Biserica Ortodoxă Română “Buna
Vestire” din Montreal mulţumeşte pe
această cale tuturor enoriaşilor care, în
perioda de grea încercare prin care a trecut
biserica în anul 2004, i-au adus importantul
lor sprijin şi au apărat valorile sale morale.
Datorită rugăciunilor dumneavoastră
astăzi putem să ne bucurăm împreună la
sfintele slujbe oficiate în biserică de
părintele Constantin Tofan, Preşedintele
Departamentului Misiunilor, şi de părintele
Ieromonah Nicolae Peicu, de la Mănăstirea
“Înălţarea Domnului” din Detroit.
Comitetul Parohial şi
Comitetul Doamnelor
Fête interculturelle
Communiqué de presse de Comité social
Centre-Sud
Fête interculturelle (SANS FUMÉE)
Vendredi, 18 mars 2005 à 20h
Entrée: 6.00.$ Gratuit pour les moins de
14 ans
Mets pakistanais à prix modique servis à
partir de 18h
1710, rue Beaudry (près du métro
Beaudry) Stationnement gratuit
Billets en pré-vente à compter du 21
février 2005 Du lundi au vendredi de 9 h à
17 h. Billets à la porte à 18h (s'il en reste!)
Information : (514) 596-7092
18h- Madame Mariam Karmali,
traiteuse, nous fera goûter à prix modique
des mets pakistanais.
MENU PAKISTANAIS
ENTRÉE : SOMOSA (2,00 S)
Pâte farcie d'oignons, au.cumin, à l'ail
et avec de Ja viande hachée-
PL AT PRINCIPAL
Poulet légèrement épicé
accompagné de riz. (5,00 S)
DESSERT : MADAZI :(1,00$)
Beignet au sucre.
20h - Luis Duarte nous fera connaître le
fado du Portugal.
- Le Pakistan nous enchantera avec ses
danses exotiques.
- Katie Ewald exécutera des danses
contemporaines.
- Le Çallet folklorique del Ecuador nous
émerveillera avec ses danses
traditionnelles.
- Enfin, les musiciens de SALAAM nous
feront, danser sur des rythmes « gnawas
», arabes et berbères du Maroc et de
l'Algérie.
Source: Daniel Noël
Information : (514) 596-7092
Alegeri
În urma adunării generale a Organizaţiei
Doamnelor din 20 februarie 2005 a fost
ales următorul Comitet:
1) Lidia Constantinescu, Preşedintă
2) Florica Danci-Simon, Vicepreşedintă
3) Violeta Auran, secretară
4) Anne Navin, trezorieră
5) Nathalie Kreissl, controlor
6) Alexandrina Mureşean, controlor
7) Elena Paligora, membră
8) Ştefania Polizu-Dumitra, membră
9) Elena Roşca, membră
10) Margareta Saserman, membră
Programul săptămânal de slujire
- Vinerea, când se anunţă în biserică,
începând cu orele 18.00, slujba Sfântului
Acatist al Bunei Vestiri;
- Sâmbătă, când se anunţă în biserică,
începând cu orele 18:00, Vecernia;
- În fiecare duminică, Slujba Utreniei,
începând cu orele 9:00 şi Sfânta
liturghie, în continuare, de la orele 10:30;
- În fiecare sărbătoare marcată
corespunzător în Calendar şi anunţată în
biserică, Slujba Utreniei, începând cu
orele 9:00 şi Sfânta liturghie, în
continuare, de la orele 10:30.
Calendarul sărbătorilor religioase
- Marţi, 2 februarie, Întâmpinarea
Domnului nostru Isus Hristos;
- Joi, 24 februarie, Aflarea Capului
Sfântului Ioan Botezătorul;
- Vineri, 25 martie, Buna Vestire.
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 3


O tradiţie românească la Montreal
Pentru al doilea an, o ceată de tineri
români montrealezi, reînviind o tradiţie din
Ţara Făgăraşului, au colindat în ajunul
Crăciunului la casele familiilor care au dorit
să petreacă acea zi sfântă în atmosfera
trăită de străbunii lor pe meleaguri
româneşti.
Organizarea: Samoilă Pirău cu sprijinul
Comitetului Parohial al Bisericii Buna
Vestire.
Redacţia





I DENTITATEA NOASTRĂ
SPIRITUALĂ
urmare din pag. 1
o legeni pe întinsul cugetului meu, Slavă Ţie
Doamne! Pentru conştiinţa mea... despre acest
suflet, care constituie Existenţei, Splendoarei şi
Sublimităţii atributelor Tale — cu toată dezolata
negativitate a rezulta¬telor investigatiunii
filosofice — cea mai suava probă: mărire Ţie
Doamne. Pentru frăgezimea, pentru puritatea
prieteniei ce-mi dăruieşti, cunună de
binecuvântări Numelui Tău, Doamne!”
În gândirea acestor doi trăitori şi scriitori
creştini, Nae Ionescu, mort în floarea puterii de
creaţie, şi Părintele Gala Galaction, mort în
amara dezamăgire, se reflectă concepţia şi
trăirea creştină a poporului nostru.
Chiar şi astăzi el umple bisericile noastre cu
făclii, cu rugă¬ciuni, cu îngenuncheri şi are o
putere rară de percepţiune şi receptivi¬tate.
Cugetul lui neveştejit de citire şi gânduri, îl
aduce în faţa altarului să asculte extaziat Sfânta
Liturghie. Acest popor creştin n a făcut
niciodată teologie, nici savantă, nici speculativă
şi nici marxistă. El este aproape de divina
simplitate a Evangheliei, cu făptura, cu mersul,
cu vorba, cu fapta şi cugetul. Această
cunoaştere prin inimă ascultătoare este călătoria
lui spre Domnul, este calea sigură spre fericirea
sufletea¬scă proprie. El nu-şi mişcă sufletul ca
să ridice judecată sau să se revolte contra lui
Dumnezeu, ci să se închine lui pur şi simplu, să
i se supună, să-l asculte, pentru a se transforma,
transfigura şi îndumnezei. În vremea
inundaţiilor şi cutremurului, el nu s a revoltat
contra lui Dumnezeu. Pe ruinile capitalei el a
aprins lumânări atât de multe că s au
înspăimântat potentaţii de azi. Duhul lui, „unde
plânge mama pe ceaslov cu rugi la Prea Curata”
este duhul lui de omenie, care nu-şi reneagă
legea şi nici neamul. El trăieşte după rânduiala
firii, după rânduiala bisericii, după rânduiala ce
vine din altar. Această înţelep¬ciune a firii este
înţelepciunea lui Dumnezeu şi prin ea, el este
integrat în marea şi unica sa tradiţie de viaţă.
În aceasta vreme, cei care fac teologie de tip
marxist şi cei care se plimbă prin grădina sfintei
teologii cu mâna în şolduri, ar trebui să se simtă
ruşinaţi şi dojeniţi usturător de poporul nostru
drept credincios, care-şi duce viaţa creştină
contra torentelor, cu justeţe, claritate, umilinţă şi
simplitate evanghelică.
Ar trebui să se contopească spiritual cu
Neamul şi să zică: „Dă-ne Doamne vigoarea
rugăciunii; fă-ne tari întru numele Tău, fă-ne
puri, fă-ne copii; lasă-ne să îngenunchem în faţa
înduioşării Tale; lasă-ne să plângem; miluleşte-
ne pre noi Doamne.”
Ceata Bisericii Buna Vestire, 2004

De la stânga la dreapta:
George-Hani Auran, Victor-Sami
Auran, Samuel Octavian Pirău,
Sebastien-Nicolas Pirău şi Mihai
Bandaş (vătaf)
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 4


Din istoria Episcopiei...
urmare din pag. 1
„N-am ştiut de lista „candidaţilor” la
scaunul Episcopiei din America, trimisă
acolo de I.P.S.Patriarh cu tot votul de
încredere dat (mie) de Congresul
Bisericesc din 28 martie a.c., ca şi cum eu
n-aş mai fi viu.” La sfârşitul scrisorii,
episcopul îşi afirmă clar dreptul său de
ierarh canonic: „Cu toată depărtarea şi cu
toate piedicile ce stau în calea revenirii
mele, până la pronunţarea hotărâtă a
Congresului Bisericesc, eu mă socotesc
Episcopul Românilor Ortodocşi din
America şi poftesc onor Consiliul
interimar să ia legătura cu Episcopul, să
mă informeze de lucrările lor,
să dau aprobare arhierească să
nu se întâmple nimic nelegal şi
anticanonic, în detrimentul
prestigiului şi bunului mers al
Bisericii.”
În acest timp, situaţia
episcopului în România se
înrăutăţea din zi în zi. Umilit
de decizia Patriarhiei, el
explica într-o scrisoare adresată
Mitropolitului Bălan de la
Sibiu necazurile sale: „să
înceteze batjocura ce s-a făcut
cu mine, de a fi ţinut din aprilie
1947 (de la promulgarea Legii
nr. 166/1947) şi fără salariu şi
fără pensie... expres să umilesc
demnitatea de Episcop, spre a
avea pâinea zilnică.” Cu toate
că în decembrie 1946 fusese
eliberat din funcţia de locţiitor
de Episcop de Sighet, el nu
primise nici o comunicare
oficială, nici atunci şi nici mai
târziu, prin care să fie demis
din scaunul episcopal al
Americii, motiv pentru care, el
a continuat întreaga sa viaţă să se
considere episcopul titular al românilor
din America. În această calitate, el trimitea
pastorale, primea rapoarte de la congrese,
primea şi trimitea scrisori ori de câte ori
găsea o cale de comunicare. Pentru
aceasta, s-a folosit de poştă, Crucea Roşie
şi chiar de persoane ce ieşeau din ţară.
Odată cu înfiinţarea Comisiei
interimare, ziarul Solia a fost încredinţat
unei noi echipe – George Zamfir devine
redactor şi Iosif Drugoci, administrator.
Din acel moment, au dispărut articolele
polemice, locul lor fiind luat de o atitudine
anticomunistă. Soviatizarea ţării şi, mai
ales, implicarea Partidului Comunist în
desfăşurarea vieţii religioase era întâpinată
aici cu multă preocupare. Prin hotărârile
luate la congresul din 4-5 iunie 1947, între
autorităţile comuniste ce controlau
Biserica română şi Episcopia Americană,
aflată în lumea liberă, izbucnea o luptă
surdă. Comisia interimară l-a însărcinat pe
George Zamfir să consulte un avocat
pentru a se asigura că statutele Episcopiei
şi actele de propietate asigură membrilor
bisericilor ce aparţineau episcopiei
posesiunea exclusivă asupra bunurilor de
la Vatra.
La 1 septembrie 1947, Episcopia
Americii a fost scoasă din bugetul statului
român. Au fost anulate toate plăţile pentru
clerul acestei episcopii. Pe de altă parte,
Legaţia Română din Washington oferea
unui preot din Detroit o importantă
subvenţie lunară pentru colaborarea sa.
Autorităţile române nu doreau suprimarea
Bisericii ci controlarea populaţiei prin
intermediul ei.
La 24 mai 1948, a fost ridicat în scaunul
patriarhal Istinian Marina, fost preot al
Bisericii Sf. Gheorghe din Râmnicu
Vâlcea (1945) şi Mitropolit al Moldovei
(1947). Una din primele sale acţiuni a fost
pensionarea forţată, la 15 iunie 1948, a
episcopilor ce nu puteau fi îndoctrinaţi de
guvernul comunist. Între aceştia era şi
Episcopul Policarp. Ca semn de protest,
începând de la acea dată, pe toate
documentele ce le semna, Episcopul
adăugă „pus în retragere”.
Arhimandritul Teofil Ionescu a rămas
doar câteva luni la conducerea Comisiei
interimare. Dezvăluindu-se existenţa unei
vechi înţelegeri dintre el şi fostul Consiliu
Episcopesc, acesta şi-a dat demisia din
funcţia de Preşedinte, invocând motive de
sănătate. El s-a stabilit pentru un timp la
Detroit unde a slujit ca preot la Biserica
Sf. Simion. În locul său, a fost numit
Preşedinte al Consiliului Interimar în
unanimitate preotul Jhon Truţă.
Comisia interimară a terminat
revizuirea statutelor înaintea
Congresului din 4 iulie 1948.
Acest congres avea sarcina de a
rezolva două probleme importante:
elaborarea unui statut pe baza
căruia Episcopia să reziste
oricărui asediu al regimului
comunist român şi alegerea unui
nou consiliu.
După ce comitetul de validare
condus de părintele Bărbulescu a
trecut prin sită acreditarea
delegaţilor, invalidându-i pe cei cu
atitudine ostilă, Comisia
interimară şi-a prezentat raportul
şi statutul a fost supus la vot
articol cu articol. Principalul
conţinut al statutului afirma
autonomia ecleziastică, unitatea
canonică cu Biserica Română,
controlul total al Episcopiei în
treburile administrative, culturale
şi financiare ale bisericilor,
mănăstirilor şi a celorlalte
instituţii din dioceză; propietatea
credincioşilor asupra bunurilor
mobile şi imobile ale episcopiei şi
alegerea prin vot secret de către Congresul
bisericesc a episcopului, conducătorul
spiritual şi canonic al episcopiei. În
acelaşi timp, pentru a exclude orice
interpretare ce ar prejudicia interesele
episcopiei, Congresul a declarat anulate şi
fără forţă legală articolele statutului prin
care episcopia fusese condusă până în
martie 1947.
(va urma)


Mitropolitul Athenagora, viitorul Patriarh al
Constatinopolului şi Episcopul Policarp
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 5


220 DE ANI DE LA
MARTI RI UL LUI
HORI A CLOSCA SI CRI SAN
de Dr. Paul Dàncescu
Cum au vazut intelectualii francezi ràscoala
românilor din 1784
si cum au vazut-o nobilii din Transilvania.
In ziua de 28 Februarie 2005 se împlinesc
220 de ani de la martiriul eroilor români,
Horia, Closca si Crisan, cei care au condus
ràscoala tàranilor pentru dreptate si libertate
în anul 1784. Ràscoala românilor a fost
reprimatà cu o cruzime nemaipomenità.
Crisan, cunoscând amenintarea de moarte
prin supliciu crunt, s’a sinucis în închisoarea
de la Alba-Iulia, strangulându-se cu nojitele
de la opinci. Executarea lui Horia si Closca
s’a facut însà în mod public cu mare pompà,
obligând mii se tarani români sà vinà câte 6
din fiecare sat, ca sà asiste si sà se
îngrozeascà de cruzimea celor vàzute.
Supliciul lui Horia a fost lent cu dinadinsul,
spàrgându-ise oasele picioarelor cu zeci de
lovituri.
Revolutia Românilor din Transilvania a
avut un mare ràsunet în Europa. Curtile
regale si princiare ale întregului continent
s’au interesat îndeaproape, unii cu spaimà
altii din dorinta de a fi informati de
evenimentele ce se petreceau în Muntii
Apuseni. Dovezi importante ale acestui
interes s-au gàsit în documentele descoperite
în bibliotecile regale si nationale ràmase din
acele vrenuri, în tàri ca Suedia, Olanda si din
alte tàri.
Cei mai mari apàràtori ai ràscoalei
Românilor au fost intelectualii francezi, acei
care câtiva ani mai târziu, au fost pe
baricadele revolutiei franceze. Chiar în acei
ani, a apàrut în Anglia o publicatie în limba
francezà, foarte importantà pentru istoria
noastrà si în care ràscoala românilor din
Transilvania era apàratà cu cele mai
convingàtoare cuvinte :
« Eu sunt cel dintâi care apàr cauza
Românilor victime ale reprimàrii si repet cà
Românii au dreptul sà se revolte atâta timp
cât vor fi sclavi si nefericiti. Ai pedepsi
pentru cà îsi exercità acest drept înseamnà
a-i pedepsi pentru cà sunt oameni. Nu din
nestiintà s’a ràsculat acest popor ci din
contrà, nestiinta a fost cauza cà atâta vreme
acest popor a îndurat cu ràbdare toate
asupririle. Poporul Român credea cà
Dumnezeu însusi i-a impus aceastà soartà.
Dacà un popor stàpânit de astfel de
prejudecàti ajunge totusi sà se ràscoale, ca
sà-si rupà lanturile, a trebuit sà aibà
motivele cele mai legitime. Eu vin cel dintâi
sà revendic cenusa lor si chiar este de
datoria mea sà o fac, fiindcà atunci când
poporul nu mai are niciun apàràtor, este de
datoria filosofului sà vegheze asupra
poporului, sà analizeze sentintele
judecàtorilor si sà cerceteze dacà cei
judecati merità sà fie pedepsiti sau trebue sà
fie ràzbunati. »
Deoarece lucrarea a apàrut fàrà numele
autorului, s’a crezut multà vreme cà a fost
scrisà chiar de càtre Mirabeau. Ulterior s’a
dovedit cà autorul este Pierre Brissot de
Warville, scriitor si filosof francez, care a
fost unul dintre sefii girondinilor, si care a
murit el însusi ghilotinat.
Fatà de cuvintele lui Brissot de Warville,
întelegem de ce nobilimea francezà avea
dreptate sà se teamà, la fel cum aveau teamà
si nobilii din Transilvania, printre care
primul era baronul Bornemiza, presedintele
Dietei si care preconizeazà màsurile cele
mai draconice împotriva tàranilor români.
Ïntr’un raport al sàu, baronul Barnemiza
scrie :
“ Cu cât se vor aplica mai aspru legile
criminale împotriva acestor tàrani, cu atât
va fi mai usor sà-i îmblânzim. Obstea
românà este prin natura sa vicleanà si
lacomà de turburàri si nu se poate înfrâna
de la ràscoale, ucideri, sacrilegii. De aceea
trebuesc execuitate pedepse publice si
solemne care sà fie înspàimântàtoare.
Trebue sà se pedepseascà în mod exemplar
si preotii români, care sub pretextul de
religie, învatà pe tarani sà se ràscoale. De
nu se vor aplica pedepse exemplare în
împrejuràrile de fatà, e foarte de temut cà
taranii români, care sunt foarte viceleni si
îsi ascund patimile, sà fie ca focul ascuns
sub cenuse, care sà erupà iarasi în flàcàri,
la cea dintâi ocazie”.
Astàzi, când se împlinesc 220 de ani de la
spliciul eroilor români, gândul nostru se
reîntoarce cu pietate si profund respect, càtre
sacrificiul celor trei martiri ai ràscoalei, si
càtre toti acei necunoscuti, care au fost
sacrificati atunci dar peste care s’a asternut
colbul uitàrii.
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 6


I oan Victor Pica
de Victor Roşca

Ioan Victor Pică a fost arestat în toamna
anului 1950 din clasa a V-a (primul an de
curs superior), la vârsta de 16 ani, pentru
legături cu partizanii din Munţii Făgăraşului
– găzduirea acestora şi înfiinţarea unei
organizaţii afiliată lor în cadrul Liceului
Radu Negru din Făgăraş. În 1951 a fost
condamnat la şapte ani de închisoare
corecţională. La terminarea pedepsei, în anul
1957, i s-a impus domiciliu în Bărăgan, în
comuna Lăteşti. În 1958, cu ocazia celui de
al treilea mare val de arestări, este din nou
ridicat şi trimis de Securitate în puşcărie cu o
pedeapsă administrativă de şapte ani. Iese
din închisoare în anul 1964, când au fost
deschise larg uşile puşcăriilor politice din
România.
Prima pedeapsă a executat-o la Gherla,
Canal şi Minele de Plumb de la Cavnic, iar în
a doua perioadă la tăiat stuf şi la muncile de
îndiguire a Bălţii Brăila.
În anul 1996 a candidat şi a fost ales
deputat pentru o legislatură de patru ani pe
listele Partidului Naţional Ţărănesc.
A scris cărţi de proză şi poezii ca i-au adus
mari greutăţi în viaţa de toate zilele, trăind
permanent sub supravegherea Securităţii.
După Revoluţie a publicat o bună parte a
cărţilor scrise în ilegalitate.
(va urma)

Ţepuşa din carne
- I -
de Victor Ioan Pica
Numeroasele discuţii pe care le-am auzit,
despre ceea ce la noi s-a numit cu un termen
prea evaziv, „turnătorie", m-au dus la
concluzia că în această chestiune, totul a
rămas încă destul de ambiguu şi în afara unei
atenţii serioase, precum merită. Şi când te
gândeşti că aceasta se petrece în ciuda unor
nesfârşite tragedii de proporţii naţionale ca
urmare a fenomenului împricinat. Se
vorbeşte superfluu, se vorbeşte fără
responsabilitate. Se zice că a face haz de
necaz e o calitate a românului. Nu cred că e
numai a românului, după cum nu cred că e
neapărat o calitate. E poate un mod de a-ţi
facilita petrecerea unei etape incerte de timp,
chiar de a te eschiva de o responsabilitate
firească.
Pe seama „turnătorilor” am auzit o
sumedenie de glume, mai mult sau mai puţin
reuşite, care se zice, fac parte din acel „umor
negru” atât de răspândit aici la noi, unde
cuvântul adevărat nu-i posibil fără riscurile
de rigoare.
Pe de altă parte, în cazuri extrem de
izolate, am auzit câte o replică lipsită de
orice circumstanţă atenuantă la adresa
„turnătorilor”. Pentru aceştia, omul „vândut
securităţii” e o fiinţă irecuperabilă. „N-a spus
Montesquieu”, rni-a argumentat într-o zi unul
din aceştia: „Cine a trădat, va mai trăda şi
cine a riscat, va mai risca?”
Din capul locului vreau să mă declar de
partea lucidităţii. Scriu aceste rânduri la
peste 20 de ani de la ieşirea din închisoare,
deci la peste 34 de ani de când am luat la
cunoştinţă despre existenţa „turnătorilor”. Cu
toate acestea simt că îmi repugnă orice
„vorbă de spirit” în această materie, cât şi
pornirile necontrolate, care exclud o
nenorocită fiinţă umană, de la o şansă, oricât
de minimă, de salvare.
Prin anii 1950, când eu am intrat în
închisoare, nu ştiam nimic despre ceea ce s-a
numit mai târziu de către unii „cancerul
societăţii româneşti”, de sub regim comunist.
Evident, noţiunea de trădător era foarte des
folosită pe atunci, întrucât prin aceasta
cădeau în mâinile securităţii atâtea grupuri de
rezistenţă şi organizaţii anticomuniste. Dar,
după cum aveam să înţeleg mai târziu, între
cei doi termeni, trădare şi turnătorie, există
mari deosebiri, deşi au similitudini şi pleacă
din acelaşi punct nevralgic, esenţial.
Astfel am luat drumul marilor confruntări,
la confluenţa dintre viaţă şi moarte, complet
neavizat asupra metodelor de lucru a acestei
specii de om, care se numeşte informatorul
securităţii. A fost poate un noroc faptul că în
primele luni petrecute în beciurile securităţii,
aceasta era interesată exclusiv în culegerea
de date pentru prinderea partizanilor din
Munţii Făgăraşului, ca şi pentru toaleta
dosarului, în vederea procesului. Securitatea
nu avea atunci timp să mă lămurească pe
mine, cum şi ce să torn. Mă torturau şi mă
timorau pentru a spune totul despre mine. Şi
apoi totul a fost marcat de un eveniment care
m-a pus în gardă dintru început. În prima
celulă în care am stat la securitatea din
Braşov, se afla un turnător. Poate aşa era
peste tot, un informator, dar cert lucru e
faptul că noi, cei doi veniţi de la Făgăraş l am
depistat foarte repede. Era poliţist şi „locuia”
în această celulă de circa un an şi jumătate.
Nu mai suferea anchete de mult şi totuşi era
ţinut aici. Dar nu asta ne-a dat de bănuit, ci
altceva. Acum că venisem noi, era din nou
chemat la anchetă, şi anchetatorul ştia
absolut tot ce discutam noi jos în beci cu
poliţistul.
Al doilea turnător pe care l-am cunoscut a
fost tot acolo, în beciul securităţii, un avocat.
Altă cultură, alt stil, alt tact. Apoi, în cursul a
14 ani de închisoare, am cunoscut zeci şi zeci
de turnători de diferite nivele de instruire şi
provenind din toate mediile sociale. Prin
aceasta nu trebuie să ne închipuim că
închisorile româneşti din acea perioadă
mişunau de turnători. Raportat la numărul
mare de deţinuţi politici, sute de mii, şi la
zelul depus de politruci spre a-i coopta,
deopotrivă cu tratamentul inuman al
închisorilor, procentul lor era destul de
scăzut.
Abia ieşit afară, am descoperit cu uimire
că „turnătorii” s-au înmulţit ca ciupercile
după ploaie. Lucru dureros, dacă avem în
vedere că aici nu au ce căuta circumstanţele
atenuante din închisoare. Acest complex de
împrejurări, m-a făcut încă odată să mă
întreb, azi, după 20 de ani de viaţă în afara
gratiilor, ce se întâmplă cu această societate?
Ce o mai poate salva de ravagiile acestei
racile?
În ciuda expresiei atât de populare, şi în
acelaşi timp agasante, ar trebui să ne punem
încă odată, cu toată seriozitatea, întrebarea:
ce-i turnătoria? Unii, mai în glumă, mai în
serios, au afirmat că printre altele e o meserie
foarte rentabilă. Pentru mine acest termen e
mult mai complex şi îmi apare încărcat de un
tragism fără egal.
continuare în pag. 7
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 7


Ţepuşa din carne
urmare din pag. 6
Cu ani în urmă am cunoscut un bătrânel,
cu care m-am împrietenit. Chiar dintru
început mi-a mărturisit că nu ştie de ce, dar
mă simpatizează foarte mult. Pe parcurs mi-a
făcut fel de fel de destăinuiri, ca într-o bună
zi să-l aud abia şoptit, cu ochii în pământ:
„Sunt informator al securităţii. Te rog să nu
mă divulgi, a continuat el, căci sunt pierdut.
Eşti primul om care află acest lucru”.
„Dacă vă e frică, am zis eu, de ce aţi
facut-o?”
„Pentru că nu mai pot. De ani de zile sunt
obligat să mă întâlnesc săptămânal cu un
securist, pentru a-i preda informaţiile culese
în răstimpul dintre două întâlniri. Dumneata
nu poţi înţelege ce se întâmplă cu mine.
Pentru a-l mulţumi pe ofiţer, o săptămână
încheiată trebuie să trag cu urechea, în
dreapta şi în stânga. După o conversaţie de
circa o oră, în parcul din jurul cetăţii sau
aiurea, eu încep o nouă săptămână de
suspiciuni, de provocări, de culegere de date.
Câteodată securistul e foarte amabil, îmi
mulţumeşte, îmi dă sfaturi cum să procedez.
De multe ori însă mă ceartă, mă ameninţă că
misiunea pe care mi-au încredinţar-o e de cea
mai mare importanţă".
„Mă întreb ce v-a făcut să acceptaţi această
misiune?"
„Frica, domnule! Vezi, eu am făcut
seminarul teologic, si credeam că pentru asta
vor să se răzbune pe mine. Pe de altă parte,
acest seminar nu m-a învăţat lucrul cel mai
esenţial: să cred în Dumnezeu! Nu ştiu, poate
având credinţă, cum au unii, poate eram mai
tare. Era în perioada când se ardeau cărţile
din biblioteci şi intelectualii erau culeşi cu
duba de pe stradă. Probabil, eu, om cu niţică
cultură (am cunoscut şi câţiva scriitori; cu
unii chiar am întreţinut relaţii), eram indicat
pentru această acţiune de masacrare a
bibliotecilor, după lista neagră. N-au avut
mult de lucru cu mine. După câteva
ameninţări şi încruntări am fost gata. Aveam
trei copii de crescut. Apoi a început
înfiorătoarea poveste. Ziua ardeam cărţi,
seara plângeam acasă. Uneori, în nopţile de
insomnie, luam hotărârea cumplită să mă
dezic de iscălitura dată la securitate. Când
dădeam însă ochi cu ofiţerul, îmi pierea orice
fărâmă de curaj. Fantoma lui m-a urmărit
peste tot. M-a avertizat că dacă divulg ceva,
cu mine s-a terminat. Că e vorba de secret de
stat, şi câte şi mai câte”.
„Fugi de aici domnule, am sărit eu ca ars.
Ce secret de stat? Unde scrie în constituţie că
eşti obligat să te faci informator? Ştiţi ce-i
asta? Curată găinărie!”
„Matale îţi convine să vorbeşti, se apără el.
Eşti tare, altfel construit”.
„Desigur, am şi motive să fiu tare, i-am
replicat eu, după 14 ani de închisoare, plin de
boli şi dezamăgiri”.
Bătrânul mă privi, de parcă atunci mă
vedea pentru prima oară. Apoi după un
răstimp de tăcere: „Acum ce să fac? Mi-am
ratat viaţa. Vreau să vă spun un secret, zise el
iar şoptit. Ani de zile am scris, zeci şi zeci de
pagini, tot ce am trăit eu, uneori frica, alteori
revolta, ca un fel de confesiune făcută cuiva.
Dar ştiţi, n-am avut tăria să păstrez nimic.
Am ars totul pe măsură ce scriam”.
„Aţi făcut o mare greşeală, i-am zis. Era o
experienţă de viaţă care merita să fie
cunoscută şi de alţii.”
Mă privi uimit: „Dumneata vorbeşti ca din
altă lume. Cum să mă cunoască şi alţii?
Dumneata nu ţi-e frică?"
„Ba da, şi uneori foarte frică, Dar lupt cu
această frică din răsputeri. Caut să-mi justific
întotdeauna viaţa cu ceva mai presus de
frică”.
„Acum, reluă bătrânul, aproape umilit, am
să-ţi spun ceva care te va dezgusta complet
de mine. Data trecută am vorbit cu securistul
de dumneata”.
„M-aţi turnat!”
„Intr-un fel, da, zise el. Când sunt cu el, nu
pot rezista. Când sunt cu dumneata e
altceva”.
Alt turnător pe care l-am cunoscut afară
era un om cu o licenţă universitară. Om
instruit, cu bibliotecă mare. Aparent era
foarte sensibil şi credincios. I-am frecventat
casa ani în şir, dar nu l-am depistat decât
după vreo cinci ani. Abia la o anchetă la
securitate, când i-am văzut nota informativă,
arătată expres de un securist, am putut să
cred despre el aşa ceva.
Există şi alt tip de turnători, mult mai
grosolani în maniere. „Eu mă port în stil
muncitoresc, mi-a declarat unul dintre aceştia
într-o zi. Mie nu-mi e ruşine când fac un
serviciu statului. Eram în oraşul Agnita cu
munci de răspundere şi mi s-a dat sarcină să
suspectez un „fost” ca dumneata. Ce te uiţi
aşa la mine? E foarte firesc să fie aşa!”
Pentru un astfel de turnător, totul era
„firesc”, când era vorba de „sarcină”. Lucra
la aceeaşi întreprindere cu mine şi mai târziu
am aflat că mă cotrobăia chiar şi în
buzunarele paltonului, în lipsă, să vadă ce
port acolo.
Există cazuri de turnători mult mai dificile.
O rudă mi-a povestit o întâmplare, aproape
de necrezut, în postul Paştelui, după arestarea
mea, a mers, cum era obiceiul, să se
spovedească. Ei bine, acolo sub patrafir,
preotul a început să o descoasă despre
partizanii din Munţii Făgăraşului. Ruda mea
arătându-se intrigată, acesta i-a răspuns că
aceştia sunt nişte răufăcători şi că trebuie daţi
pe mâna securităţii. Altfel se comite un mare
păcat.










Deputatul Ioan Victor Pica
(1992 – 1996)
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 8


LE SUAI RE DE TURI N
- I I -
de Dr. Emil Vicas
L’instant de la mort de Jésus a été
accompagné par des événements
environnementaux : tremblement de terre,
éclipse de soleil touchant tout le Moyen-
Orient et non prévu par les astronomes
d’Alexandrie ainsi que la résurrection des
morts et la rupture complète du rideau du
temple de Jérusalem.
Près de l’endroit de la crucifixion de Jésus
se tenait aussi Joseph d’Arymathé. Il était
âgé, en secret disciple de Jésus et membre du
Sanhédrin. Il avait pour lui un endroit de
sépulture excavé dans la roche
approximativement à 300 mètre de l’endroit
de la crucifixion. Il est allé chez Pilate pour
lui demander la permission d’enlever le
cadavre de Jésus pour le déposer dans la
sépulture parce que le commencement du
Sabath, avec l’apparition des trois étoiles
après le coucher du soleil, était près.
Entre temps, un des soldats romains bien
instruit dans la manipulation de la lance a
percé le thorax du côté antérolatérale droit
pour atteindre le côté droit du cœur de Jésus
avec écoulement du sang et sérosité.
La distance de l’endroit de la crucifixion à
Pilate et le retour était approximativement de
1500 mètres. Ensuite le transport du corps de
Jésus avec Nicodème a été fait assez
rapidement pour l’envelopper dans un linceul
de lin sans lavage du corps de Jésus-Christ.
Nicodème est venu avec de l’aloès et de la
myrrhe placé autour du corps de Jésus.
Fermeture de la sépulture avec la pierre
roulante.
Jésus est décédé à la suite d’un choc par
hypovolémie du liquide extracellulaire,
hypo-oxygénation des cellules de
l’organisme et exposition à une température
ambiante plus froide durant la nuit précédant
et durant la crucifixion – facteur favorisant - .
En ce qui concerne l’histoire de l’itinéraire
du Suaire, il faut considérer que les faits et
les événements au Moyen-Orient se
transmettaient surtout oralement d’une
génération à la suivante, tandis que dans le
monde occidental, ils se réalisaient par des
publications, des ouvrages écrits par des
personnes possédant des diplômes de BAC,
de Maîtrise ou de Professeur.
Le Suaire a passé à travers plusieurs pays.
Après la Résurrection de Jésus, le Suaire a
été vu à l’intérieur du sépulcre par St-Jean,
mais lui n’est pas entré à l’intérieur, il était
membre d’un groupe « Cohen », lequel leur
défendait d’entrer dans un sépulcre.
Arrivant de la lumière du jour, il n’a pas
été capable de distinguer les détails des
objets à l’intérieur parce que ses yeux
n’étaient pas encore adaptés (accommodés) à
l’obscurité.
Le premier à entrer dans le sépulcre a été
St-Pierre. Il a pris le linceul, lequel était plié.

Du livre de Jan Wilson : au cours du 1
er

siècle après Jésus-Christ, un roi Abgar V
d’Édesse régnant de 13 à 50 ans après Jésus-
Christ sous la suzeraineté des Parthes dans
l’est de l’Asie mineure près de la Syrie,
malade de la lèpre, par une lettre a demandé
à Jésus de venir pour le guérir. Jésus a
répondu qu’il lui enverrait un disciple.
Après la résurrection de Jésus, un des
disciples de 72, Jude Thaddée a porté le tissu
avec l’image de Jésus et à la vue d’une
lumière intense émise de l’image, Abgar a
été guéri. Il a accepté l’établissement de la
religion chrétienne dans son pays après les
explications par Thaddée que l’image n’est
pas due à des pigments.
L’étoffe fut ensuite couverte par un
treillage en or comme l’ornement typique des
coiffures des monarques parthes, par le
fabricant des coiffures royales Agai, un
artisan qualifié dans les ouvrages en soie et
or.
Abgar a ordonné ensuite qu’on place
l’étoffe avec l’image connue sous le nom de
Mandylion, un nom dérivé d’un mot arabe
dénotant : voile ou mouchoir, au-dessus et au
milieu d’une des portes de sa ville : inséré au
milieu de l’arche de la porte Kappé.
Au décès d’Abgar V, son deuxième fils,
après un court règne de son premier fils, est
devenu païen et il a été hostile aux chrétiens
et le Mandylion a disparu, il se trouvait
quelque part à Édesse.
Le Manylion fut découvert en 525 après
Jésus-Christ dans une niche à la porte de
l’ouest de l’Édesse à l’occasion des
réparations.
Pendant le VIe siècle, l’iconographie du
Christ sur les icônes byzantines a subi un
changement. Les représentations présentaient
des détails particuliers visibles aussi sur le
Suaire du Turin, surtout au visage et au front,
observations faites par un biologiste français
et peintre Paul Vignon et ensuite par d’autres
chercheurs, Edward Wuenschel, Maurus
Green et l’historien Jan Wilson.
L’empereur byzantin Justinien I a construit
un sanctuaire et une cathédrale pour le
linceul, lequel a survécu aux fréquentes
persécutions d’iconoclasmistes des VIIIe et
IXe siècles après Jésus-Christ.
L’empereur Romanus I Lecapenus, au 10
e

siècle après Jésus-Christ (919-944), un
superstitieux qui a décidé d’apporter le
Mandylion à Constantinople. Il envoya son
meilleur général en campagne, lequel après
des négociations avec l’émir, en échange
pour l’image, la ville sera épargnée, il
relâcherait 200 prisonniers musulmans,
paierait une rançon et garantirait l’immunité
perpétuelle de la ville contre toute attaque.
En dépit de la résistance des chrétiens
restants, les soldats de l’empereur Romanus
rapportèrent le Mandylion en grande pompe
à Constantinople.
À Constantinople, le linceul se trouvait au
Monastère Madame Sainte-Marie des
Blanchernes et était vénéré chaque vendredi.
En 1147, le roi de France Louis VII a
vénéré le linceul aux Blanchernes.
À Budapest, dans la bibliothèque nationale
se trouvent trois illustrations dont l’onction
du corps de Jésus sur un tissu à chevron
appelé le Codex de Pray daté de 1192 après
Jésus-Christ et présentant Jésus couché nu
avec un linceul en dessous en couleur et
Jésus couvert par le linceul, lequel sur la face
antérieure a quatre trous disposés en équerre
et trois sur l’autre, possiblement dus aux
brûlures pendant les vénérations visibles
pareillement sur le Suaire de Turin.
En 1204 avant la prise de Constantinople
par les croisés le 13avril, Robert de Clary
écrit un manuscrit conservé à la bibliothèque
royale de Copenhague # 487 : « Il y eut un
monastère qu’on appelait Madame Ste-Marie
de Blanchernes où le syndoïne où Notre Sire
fut enveloppé ».
En 1204-1205, d’Athènes, Théodore
Ange, le neveu d’Isaac II Ange, l’empereur
de Constantinople détrôné par les croisés a
écrit au pape Innocent III de la restitution
surtout du Suaire dans lequel, après sa mort
et avant sa résurrection, Notre-Seigneur
Jésus fut enveloppé et qui présentement est à
Athènes.
Entre 1206-1208, Othon de la Roche, l’un
des quatre principaux chefs de la croisade et
qui régna sur Athènes, a envoyé le tissu au
château de son père Ponce.
Jeanne de Vergy, arrière petite fille de
Othon de la Roche, dame de Lirey, se marie
avec Geoffroy I de Charny, lequel est mort
en 1356 à la bataille de Poitiers.
Madame Jeanne expose le Suaire dans une
continuare în pag. 10
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 9


Tristeţea lui Spinoza…
de Mircea Gheorghe
La 21 februarie se împlinesc 328 de ani de
la moartea lui Baruch Spinoza, "cel mai
anticartezian dintre cartezieni", cum îl
numeşte un comentator recent, François
Dagognet. Viaţa şi opera filozoficǎ a lui
Spinoza ne furnizeazǎ unul din acele
exemple de armonie care devin tot mai rare
pe mǎsurǎ ce ne apropiem de vremea noastrǎ.
Cel puţin aşa ni se poare cînd îi examinǎm
sumar biografia. Omul a trǎit conform
gîndirii sale şi înaintea apariţiei ideologiilor
şi statelor totalitare, el a fost un dizident faţǎ
de curentele de gîndire şi de religiile
oficiale.
Nǎscut în 1632 la Amsterdam dintr-o
familie de evrei bogaţi expulzaţi din Spania
în Portugalia şi apoi refugiaţi de aici în
Tǎrile-de-Jos, Spinoza întrerupe relaţiile cu
comunitatea evreiascǎ din cauza
convingerilor sale religioase prea puţin
respectuoase faţǎ de tradiţie. Cedeazǎ
întreprinderea familialǎ fratelui sǎu, este pe
cale sǎ fie asasinat de un fanatic şi pǎrǎseşte
Amsterdamul. Se stabilşte la Rhynsburg,
lîngǎ Leyda în familia unor prieteni creştini
anabaptişti (menoniţi). Dar lucrurile nu se
opresc aici. Urmeazǎ excomunicarea oficalǎ
din partea foştilor sǎi coreligionari,
excomunicare în urma cǎreia Spinoza se vede
respins şi de familie. Surorile îi contestǎ
drepturile de moştenire şi el le intenteazǎ
proces, prevalîndu-se de situaţia sa de
cetǎţean olandez. Cîştiga procesul, dar
brusc, renunţǎ de bunǎ voie la tot în favoarea
rudelor hrǎpǎreţe nepǎstrîndu-şi decît un pat
pe care sǎ doarmǎ. Ca sǎ fie economiceşte
independent învaţǎ meseria de şlefuitor de
lentile.
Spinoza avea însǎ destui prieteni şi mulţi
au vrut sǎ-l ajute cu bani . El a refuzat sǎ
primeascǎ.. La moartea unuia dintre ei,
Simon de Vries, fratele acestuia i-a oferit o
pensie de 500 de florini pe an. De data asta el
a acceptat-o cu condiţia ca pensia sǎ fie
redusǎ la 300. Mai tîrziu a mai primit o
pensie din partea lui Jean de Witt, şeful
partidului republican, aflat atunci la putere.
Cînd Jean de Witt a fost asasinat şi cînd
urmaşii lui au început sǎ-i facǎ dificultǎţi,
Spinoza le-a dat înapoi actul de donaţie,
renunţînd definitiv la pensie. Mai trebuie
spus cǎ Universitatea din Heidelberg l-a
chemat sǎ predea filozofia dar Spinoza a
refuzat, preocupat cum era sǎ-şi pǎstreze o
totalǎ libertate de gîndire.
Trǎia foarte sobru cu ce cîştiga din
meseria pe care o învǎţase şi pe care o
practica, se pare, cu destulǎ abilitate
A murit de ftizie la vîrsta de 45 de ani în
1677. A fost plîns de multǎ lume pentru
caracterul sǎu amabil şi plin de înţelepciune
iar la mormîntul lui s-au perindat oameni de
cele mai diverse credinţe.
Cea mai importantǎ scriere a sa Etica, la
care a lucrat din 1661 a fost publicatǎ
postum. Este o lucrare dificil de abordat,
construitǎ dupǎ modelul scolastic, cu textul
divizat în definiţii, propoziţii, axiome,
demonstraţii, corolare, postulate, scolii etc.
care trimit de la unele la altele, se sprijinǎ
reciproc şi servesc aidoma unor cǎrǎmizi la
ridicarea edificiului. Iatǎ un exemplu :
"Propoziţia 3. Acţiunile spiritului se nasc
din ideile adecvate şi pasiunile sunt
determinate doar de ideile inadecvate.
Demonstraţie: Mai întîi, ceea ce constituie
esenţa spiritului nu este nimic altceva decît
ideea corpului existînd în act (potrivit
propoziţiilor 11 şi 13 din partea a doua) şi
aceastǎ idee (potrivit propoziţiei 15, partea a
doua) este compusǎ din multe altele, unele
adecvate (conform corolarului propoziţiei
38, partea a doua,) altele inadecvate (potrivit
corolarului propoziţiei 38, partea a doua)".
Spinoza a fost considerat panteist cînd nu
a fost acuzat cǎ ar fi fost de-a dreptul ateu.
Amîndouǎ etichetele se datoreazǎ viziunii
sale specifice despre Dumnezeu şi despre
viaţa dupǎ moarte. Pentru Spinoza,
Dumnezeu existǎ în mod necesar, nu are
corporalitate este infinit, indivizibil, increat
şi veşnic acelaşi. Infinitatea lui Dumnezeu
înseamnǎ cǎ nimic altceva nu existǎ în afara
lui. "Prin Dumnezeu înţeleg o fiinţǎ absolut
infinitǎ, aşadar o substanţǎ consistînd într-o
infinitate de atribute care exprimǎ, fiecare
dintre ele, o esenţǎ eternǎ şi infintǎ".
Dumnezeu este atotputernic dar în sensul
necesitǎţii care decurge din însǎşi natura sa.
Cu alte cuvinte a cere ca Dumnezeu sǎ facǎ
lucruri împotriva acestei naturi este absurd,
este ca şi cum i s-ar cere sǎ facǎ un triunghi
în care suma unghiurilor sǎ fie diferitǎ de
douǎ unghiuri drepte.
Din infinitatea de atribute ale substanţei
unice adicǎ ale lui Dumnezeu, omul nu poate
înţelege decît douǎ. Acestea sunt unicele lui
instrumente de cunoaştere: întinderea şi
gîndirea. Ïntinderea caracterizeazǎ materia
adicǎ lumea corpurilor limitate prin alte
corpuri, iar gîndirea, lumea ideilor.
Omul este o unitate dintre un corp complex
format din numeroase alte corpuri şi dintr-un
spirit complex format dintr-o mare varietate
de idei. Corpul omenesc, aidoma oricǎrui
corp, aidoma oricǎrui lucru, se strǎduieşte sǎ
dureze un timp indefinit. Acelaşi lucru se
întîmplǎ şi cu spiritul care altminteri este
populat de idei adecvate (clare şi distincte)
ori de idei inadecvate (confuze). Ceea ce
afecteazǎ corpul în mod negativ afecteazǎ în
acelaşi fel şi capacitatea spiritului de a gîndi.
Si invers, spiritul se strǎduieşte pe cît poate
sǎ imagineze ceea ce mǎreşte capacitatea de
acţiune a corpului şi deci sǎ prelungeascǎ
durata lui. Spinoza nu afirmǎ cu tǎrie
imortalitatea spiritului. El este mai curînd
prudent, spune doar cǎ durata spiritului este
indefinitǎ. Cînd trupul dispare, totuşi "ceva
care aparţine esenţei spiritului va fi în mod
necesar etern".
Sporirea capacitǎţii de acţiune a corpului şi
corelativ a puterii de gîndire, produce
bucurie, diminuarea produce tristeţe. Din
aceste douǎ dispoziţii afective provin toate
celelalte sentimente, ca de exemplu
dragostea, ura, speranţa, teama, disperarea,
sentimentul de securitate etc. Tristeţea este
destructivǎ, duce la degradare: "Tristeţea este
trecerea omului de la o mai mare la o mai
micǎ desǎvîrşire" spre deosebire de bucurie
care contureazǎ drumul invers, spre
perfecţionare..
Se înţelege cu uşurinţǎ cǎ viaţa este o
înlǎnţuire de bucurii şi tristeţi produse de
relaţiile corpului şi spiritul uman cu alte
corpuri. Omul aşadar nu este liber nici în
actele nici în sentimente sale fiindcǎ acestea
sunt determinate de existenţa altor corpuri şi
de raporturile cu ele. Si totuşi existǎ o
libertate adevǎratǎ care este singura în
mǎsurǎ sǎ aducǎ fericire. Ea apare atunci
continuare în pag. 10
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 10

Tristeţea lui Spinoza…
urmare din pag. 9
cînd omul trǎieşte dupǎ preceptele Raţiunii şi
ale înţelepciunii. Libertatea aceasta este
binefǎcǎtoare şi pentru individ şi pentru
societate. Numai oamenii liberi pot fi cu
adevǎrat utili şi numai ei sunt capabili sǎ
manifeste mutual o recunoştinţǎ adevǎratǎ şi
nu doar o aparenţǎ înşelatoare ca în cazul
celorlalţi, pentru care gratitudinea este
înlocuitǎ cu tîrguiala sau înşelǎtoria. Si iatǎ
un aforism care ne îngǎduie sǎ privim într-o
altǎ luminǎ dezinteresarea filozofului; ea ne
apare mai curînd un fel de prudenţǎ: : "Omul
liber care trǎieşte printre ignoranţi - spune
Spinoza - se strǎduieşte pe cît poate sǎ evite
binefacerile lor". De ce oare? "…ignorantul
care a fǎcut un bine cuiva va preţui aceste
bine potrivit firii sale şi dacǎ-l va vedea mai
puţin preţuit de beneficiar, se va întrista /…/..
Or omul liber se preocupǎ sǎ se lege de
ceilalţi oameni prin prietenie /…/ şi nu sǎ
întoarcǎ înapoi oamenilor binefaceri care sǎ
fie echivalente în ochii lor…"
Raţiunea conduce omul cǎtre dobîndirea
adevǎratei libertǎţi printr-un al treilea fel de
cunoaştere. Ea porneşte de la cunoaşterea
unor atribute ale lui Dumnezeu la
cunoaşterea adecvatǎ a esenţei lucrurilor şi
de aici la cunoaşterea lui Dumnezeu. Omul
trebuie sǎ-şi priveasǎ trupul, viaţa, tot ce e în
jurul sǎu sub specia eternitaţii (sub
aeternitatis specie). Din acest al treilea fel de
cunoaştere se naşte cu necesitate "dragostea
intelectualǎ de Dumnezeu". Dragostea
aceasta este constantǎ şi eternǎ, ea este
expresia dragostei pe care însuşi Dumnezeu
o nutreşte faţǎ de sine. Si de aici rezultǎ
unitatea: dragostea oamenilor pentru
Dumenzeu este propria lui dragoste pentru
sine şi dragostea lui pentru sine este
dragostea pentru oameni. Sentimentul care
rezultǎ în urma acestei iubiri mistice,
universale, este Beatitudinea, fericirea
supremǎ, sentimentul de a iubi şi de a fi iubit
de Dumnezeu.
Spinoza încheie Etica sa cu satisfacţia
celui care a gǎsit în labirintul inextricabil al
gîndirii omeneşti adevǎratul fir cǎlǎuzitor ce
îl duce la ieşirea şi la depǎşirea tuturor
angoaselor existenţiale: "…calea pe care
tocmai am indicat-o pare foarte anevoioasǎ,
dar totuşi poate fi gǎsitǎ. Desigur, ceea ce
poţi gǎsi atît de rar trebuie sǎ fie anevoios.
Cǎci altminteri cum a fost posibil, dacǎ
mîntuirea ar fi aici, la îndemîna noastrǎ, şi
am putea-o afla fǎrǎ multǎ trudǎ, sǎ fie
ignoratǎ de aproape toatǎ lumea? Tot ce are
mare preţ este pe cît de dificil tot pe atît de
rar".
Mult mai tîrziu, însǎ, peste aproape douǎ
secole şi jumǎtate un alt gînditor, preocupat
şi el de aceste angoase existenţiale cǎrora
Spinoza le gǎseşte un rǎspuns dacǎ nu
pozitiv, în orice caz producǎtor de speranţǎ,
Miguel de Unamuno în Sentimentul tragic al
vieţii (1912) îl numeşte pe Spinoza "cel mai
logic, cel mai consecvent dintre atei/…/ şi în
acelaşi timp cel mai pios intre ei": "Nimic
mai trist, mai dezolant, nimic mai antivital
decît aceasta beatitudo spinozianǎ care
consistǎ în dragostea intelectualǎ de
Dumnezeu". "Si împotriva lui Spinoza şi a
doctrinei sale de fericire - continuǎ Unamuno
- nu existǎ decît un argument irefutabil:
argumentul ad hominem. Era oare fericit
Baruch Spinoza în timp ce pentru a-şi potoli
nefericirea intimǎ, dizerta despre fericire? Va
fi fost el liber?" Propoziţii din Eticǎ, cum ar
fi cea despre îndoielnica suprtavieţuire a
spiritului dupǎ ce trupul nu mai existǎ îl
îndreptǎţesc pe Unamuno sǎ conchidǎ cǎ nu,
Spinoza nu a fost un om fericit potrivit
doctrinei sale. Si atunci armonia dintre viaţa
şi opera sa devine o aparenţǎ falsǎ. La drept
vorbind, Spinoza, bolnav şi nefericit, ne-ar
apare ca un personaj care a încercat cu
disperare sǎ gǎseascǎ o soluţie raţionalǎ la o
problemǎ insolubilǎ pe plan raţional. El
avea nevoie sǎ creadǎ şi a cǎutat cu
perseverenţǎ motive sǎ creadǎ. "Ajutǎ
necredinţei mele!" ar fi putut striga Spinoza,
aidoma tatǎlui din Evanghelii care îl ruga pe
Isus sǎ-i vindece fiul.


LE SUAI RE DE TURI N
urmare din pag. 8
petite église de bois de Lirey, village à 160
km au sud-est de Paris en 1357, c’est
l’apparition historique du Suaire dans
l’occident. La foule afflua pour vénération et
éclata une controverse entre les ecclésiastes
catholiques sur l’authenticité du Suaire,
problème présenté jusqu’au Pape Clément
VII et le roi de France et cessation de
l’exposition du Suaire.
Plus tard, la famille de Charny connut des
temps difficiles. Geofroy II de Charny est
décédé en 1398 et sa fille Marguerite, mariée
au compte Hubert de La Roche et sans
héritier. Vers la fin de sa vie, dans la petite
église de bois de Leiry tombant en ruine où
se trouvait le Suaire, elle légua le Suaire à
une famille puissante et pieuse, Louis de
Savoie en 1453, et elle a reçu, pour des
services de valeur, le château de Varambon
et les revenus d’une propriété Miribel près de
Lyon.
Le Suaire fut ensuite de plus en plus
reconnu comme le véritable linceul de Jésus.
Vers 1464, le pape Sixte VI considérait le
Suaire comme une relique authentique.
Le pape Jules II, en 1506, accorde la
vénération publique du Suaire.
Les ducs de Savoie, dans leur capitale de
Chambéry, ont fait construire une chapelle
pour le Suaire.
Le 4 décembre 1532, un incendie éclata
dans la chapelle. Le Suaire se trouvait dans
un reliquaire d’argent et le feu fit fondre un
côté du métal. Deux moines franciscains et
un employé du duc de Savoie ont sauvé le
reliquaire chauffé, peut-être jusqu’à 200
o
C.
Ils jetèrent dessus de l’eau pour éteindre le
feu. Du métal fondu est tombé à l’intérieur et
a endommagé le Suaire plié.
Deux ans plus tard, en 1534, les sœurs
Clarisses de Chambéry ont rapiécé les parties
détruites par le feu et elles ont cousu, sur le
dos du Suaire, un linge de Hollande.
En 1613, exposition du Suaire à Turin et
St-François de Sales est un des assistants de
l’évêque pour tenir le Suaire.
Le 1
er
juin 1674, le Suaire est transféré à
Turin à la chapelle royale de la cathédrale de
Turin. Réparation du Suaire sur les côtés et
réparation des endroits restants encore non
cousus.
En 1868, exposition du Suaire à Torino et
la princesse Clotilde de Savoie fait coudre un
tissu de soie sur les côtés du Suaire.
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 11


VI NTI LA HORI A
- OMUL. OPERA. VICTIMA…
- I -
de Wladimir Paskievici
Spre o reabilitare a celebrului
scriitor român
1. Omul pe care l-am cunoscut
Pe Vintilà Horia, l-am cunoscut personal,
la Buenos Aires, în anul 1948, atunci când nu
era încà celebru. Aveam 18 ani si el 33.
Dela început mi-am dat seama cà era un om
cu totul deosebit si superior celor din jur.
Tràia greu acolo, ca atâtia altii atunci. El, si
cu nevasta lui, Olguta, erau prieteni ai
familiei noastre si ne vedeam regulat. Se
interesa asupra fizicii atomice, domeniul meu
de studiu, si eu mà interesam asupra
filozofiei pe care el o studiase. Nu discutam
politicà decât pentru a plânge pe cei ràmasi
în tarà. În 1953, a plecat în Franta pentru cà
viata intelectualà din Argentina era prea
redusà pentru dimensiunile lui si pentru cà
nevasta lui suferea de o astmà provocatà de
umiditatea climei. Eu am plecat în 1954 în
Franta, pentru a termina stiudiile mele
universitare. Ne-am frecventat deci 5 ani.
Eram suficient de intimi pentru a petrece
împreunà aniversàrile familiale si sàrbàtorile
de Cràciun si de Paste.
Ce impresia mi-a làsàt? Iatà ce-am scris în
« Amintirile » mele, în cadrul descrierii
cunostiintelor noastre din Buenos Aires :
J’ai laissé pour la bonne bouche les
Horia. Lui, Vintilà, poète et philosophe,
elle, Olgutza, diplômée ès-lettres. Jeunes
mariés au moment de la débâcle du front
roumain en 1944 qui les a surpris à Vienne,
ils furent internés par les Allemands. Après
la fin de la guerre, les Horia descendirent en
Italie que les deux, mordus de civilisation
classique et amoureux de la période de la
Renaissance, adoraient sans bornes.
Comme il n’y avait pas assez de travail là-
bas, ils prirent, comme beaucoup d’autres, le
chemin de l’Argentine.
Lorsque nous nous sommes rencontrés
pour la première fois, nous avons tout de
suite sympathisé. Vintilà était un être fin,
extrêmement cultivé – il parlait le français,
l’allemand et l’italien sans accent, d’une
douceur exquise et extrêmement distrait, ce
qui le rendait encore plus sympathique.
Olgutza […] aidait beaucoup son mari dans
ses traductions, faisait de la couture à la
maison et contribuait aux revenus de la
famille en travaillant à mi-temps dans un
bureau. Les deux étaient profondément
chrétiens. Ils lisaient beaucoup de romans,
d’essais philosophiques et de poésies, en
langue originale.
Leurs revenus étant modestes, les Horia
vivaient à l’étroit. Comme le jeune docteur
Jivago, quand Olgutza s’endormait épuisée,
Vintilà écrivait des poèmes et des
méditations. Tout le monde les aimait et on
ne pouvait pas se lasser de les écouter.
Vintilà décrivait le lieu de son enfance, les
rencontres à l’université, les aventures en
Allemagne, ses engagements de jeunesse qui
l’ont vite déçus, la spiritualité des moines
avec lesquels il avait partagé des jours
entiers de méditation et de prières…
Olgutza racontait ses souvenirs d’enfance.
Nous étions fiers d’avoir des connaissances
comme les Horia. Nous savions bien qu’un
jour Vintilà allait se faire reconnaître
autrement que par des travaux de bureau
mais nous étions loin de douter qu’il allait
bientôt obtenir le prix Goncourt pour sa
magistrale œuvre « Dieu est né en exil ».

2. Repere bibliografice
Materialul care urmeazà a fost extras dun
cartea Dnei Marilena Rotaru « Întoarcerea
lui Vintilà Horia », (386 pagini, Editura
Ideea, Bucuresti, 2002)
Vintilà Horia s-a nàscut la Segurcea, în
Moldova, la sfârsitul lunii Decembrie 1915.
Cum tatàl sàu era inginer agronom, familia
Horia s-a deplasat mult în primii ani ai
tânàrului Vintilà - la Cahul, în Basarabia, la
Chisinàu, într’un sat în judetul Roman –
înainte de a se stabili la Bucuresti. Acolo, V.
Horia si-a terminat scoala primarà si a fàcut
liceul la Colegiul Sfântul Sava.
Dotat de o memorie extraordinarà – îsi
aducea aminte de evenimente importane
petrecute la vârsta de 2-3 ani, ca de exemplu
haosul adus de Revolutia bolsevicà – Vintilà
Horia aratà foarte curând talentul lui de om
de litere. Citeste mult si retine tot ce citeste.
Începe sà scrie la vârsta de 10 -11 ani –
primul sàu roman se intituleazà « Aventurile
càpitanului Remy » -, publicà prima lui
poezie la 16 ani în revista Colegiului si este
astfel descoperit de scriitorul Nichifor
Crainic care a jucat un rol important în viata
lui.
Dupà bacalaureat, se înscrie la facultàtile
de drept – ca sà-i facà plàcere mamei sale
care-l vedea devenind întâi profesor apoi
ministru – si de filozofie – fusese marcat de
Shopenhauer. Cum dreptul nu-l interesa
prea mult si cum filozofia nu-l multumea în
întregime, s-a înscris si la litere! Astfel, s-a
apropiat de un grup literar care colabora la
revista Gàndirea, condusà de N. Crainic, si a
putut face cunostiintà cu crema scriitorilor
din acea epocà.
Dupà câtiva ani de colaborare, împreunà
cu alti tineri valorosi, creazà o nouà revistà
literarà, Mesterul Manole, în care nu se mai
multumeste de orizontul national al Gândirii
ci vizeazà orizontul mondial. Era deja
convins, cà România are un destin universal
si cà el va detine un loc în acest univers!
În anul 1940, Nichifor Crainic devine
Ministru al Propagandei si-l numeste pe
Vintilà Horia întâi sef de cabinet si apoi, la
cererea acestuia, atasat de presà la Roma.
Acolo face multe relatii interesante dar stà
putin. Situatia politicà se deterioreazà
repede : Transilvania este cedatà Ungariei,
regele Carol abdicà, maresalul Antonescu ia
puterea si se înfiinteazà un regim legionar.
Vintilà Horia, nefiind legionar, este scos din
post si se întoarce în tarà unde-si dà demisia
din minister. Putin timp dupà, guvernul
legionar cade dar Vintilà se îndepàrteazà de
puterea politicà si se pasioneazà de poetul
german Rilke. Cum vrea sà învete germana
ca sà-l citeascà în limba originalà, cere si
obtine o bursà la Universitatea din Viena
unde îl apucà intrarea României în ràzboi, în
1941.
Un an mai târziu, Nichifor Crainic este
înlocuit de Alexandru Marcu (tot din grupul
Gândirea) care-l numeste pe V. Horia atasat
de presà. Ràmâne astfel la Viena pânà la
armistitiu (23 August 1944) când este
internat într’un lagàr, ca toti inamicii
Germaniei. Acolo, lângà Breslau, stà câteva
continuare în pag. 12
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 12


VI NTI LA HORI A
- OMUL. OPERA. VICTIMA…
urmare din pag. 11
luni înainte de a fi transferat într-alt lagàr, în
Austria, unde este liberat de armata englezà
si transferat din nou într’un lagàr în Italia,
lângà Bolonia. Viata în lagàre este grea dar
nu insuportabilà. Vintilà Horia citeste si
scrie. Scrie un roman : « Omul din neguri »
pe care nici un editor nu vrea sà-l publice.
Foarte dezamàgit, pierde pentru multi ani
încrederea în capacitàtile sale de
romancier…
În 1945, fuge din lagàr si se duce, cu sotia
lui, Olguta, la Roma. La sfârsitul ràzboiului
decide – cu o deosebità strângere de inimà
pentrucà îsi dà seama cà intrà în exil - sà nu
se întoarcà în România. (Toti prietenii lui
care s-au întors, au fost expediati, putin timp
dupà, în închisori!).
Începe atunci, pentru sotii Horia, o
perioadà extrem de grea pentru cà nu mai
aveau nici o sursà de venit din tarà. Se
refugiazà întâi la o pensiune tinutà de
càlugàrite franceze la Assisi unde gàsesc o
deosebità liniste sufleteascà. Se duc apoi la
Florenta unde Vintilà Horia întâlneste pe
faimosul scriitor Giuseppe Papini care îi
spune, fàrà sà-i fi citit nimic din scrisurile lui,
« Dumneata vei scrie niste romane
extraordinare! » si însfârsit la Sressa, lângà
Lacul Maggiore.
Vintilà Horia scrie, publicà în reviste
italiene, dar o duce greu. Vrea sà se ducà în
Franta dar nu primeste viza francezà. Ca
multi alti Români în acea epocà, decide sà
emigreze în Argentina (1948). Acolo i se
deschid anumite porti dar continuà s-o ducà
greu. Nu poate trài la început ca scriitor; dà
cursuri, lucreazà la o bancà, face recenzii
literare, etc., în timp ce Olguta lucreazà
într’o fabricà de bomboane…
Cu timpul, situatia lor se amelioreazà.
Vintilà Horia colaboreazà la o revistà românà
(La Rumania) cu, între altii, compozitorul
Nelu Mânzatu (autorului celebrului cântec
« Frumoasa mea cu ochii verzi, ca douà
mistice smeralde ». Începe sà se gândeascà
din ce în ce mai serios sà se întoarcà în
Europa. Cum Olguta suferea de astmà – si
cum si el suferea de umezeala din Argentina
– se decid sà urmeze sfatul unor prieteni
doctori si pleacà, în 1953, în Spania, la
Madrid ca sà consulte un specialist.
În Spania lucreazà, scrie, colaboreazà la
reviste, creazà o agentie literarà, etc. si se
face cunoscut. Acolo i-a venit ideea
definitivà a romanului care î-a adus
celebritatea, « Dieu est né en exil ».
Cu ocazia lansàrii càrtii, se mutà la Paris
unde stà pânà în 1965 când, complect
desgustat de ambianta comunizantà din
Franta, se întoarce în Spania. Acolo a
continuat sà scrie, în spaniolà si în francezà.
Principalele lui càrti sunt - în afarà de Dieu
est né en exil - : La Septième lettre – Le
roman de Platon, Le Paysan du Danube,
Une femme pour l’apocalyse, Persécutez
Boèce, Les clés du crépuscules, Un voyage
aux centres de la terre, Journal à la fin du
siècle, Le roman du XXe siècle, Introduction
à la littérature du Xxxe siècle, Cavalerul
resemnàrii, etc.
Se stinge, fàrà sà se fi întors în tarà, în
1992.



FUMĂM
de George Filip

E fum prin cer - de agresivitate
Dar noi fumăm şi nouă nu ne pasă.
Savanţii spun - după longevitate
C-o să tuşim curând, în altă rasă.
Rămâne-va nicot fără pastile
Cerberii fumă şi ei, categoric
Iar printre-aceste fumuri infantile
Fumează Koch în carul alegoric.

Fumăm mereu! strigă în cor studenţii.
Fumăm mereu! pe străzi plebeii strigă.
Fumează pruncii, fete... inocenţii
Şi nu mai e pe Terra mămăligă.

Atunci fumează regii în balcoane.
Fumează straşnic şi câte-o regină.
Tabagici suntem mulţi - batalioane
Dar tragem câte-o pipă după cină.

Poeţii spelbi fumeză spelb prin ţarcuri.
Ei au sub frunte fumuri mari de gânduri.
Şi dac-am să fumez aşa... în salturi
Eu n-am să vă mai scriu aceste rânduri.

Grădina
de Doina Hanganu-Bumbăcescu
La capătul drumului
E un gard de mărăcini.
Dar dincolo,
Dincolo e o grădină
Cu ape de lumină,
Cu adieri foşnitoare
În arbori multicolori,
Cu miresme ciudate
Şi flori cu petale de aripi.
Acolo, dincolo,
Fluturii nu zboară,
Şopârle de smarald
Nu lunecă prin iarbă,
Iar oamenii au chipul de fum.

O, viaţă,
Păstreaze-mă în partea ta
Binecuvântată.
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 13


Binecuvinteaza-i Doamne pe crestini !!!
de George FILIP
Mariana Berechet
”Oamenii sunt nişte meteoriţi care
vin din legendă, poposesc o clipă pe-
aici apoi pleacă din nou spre alte
legende...”
Pe Mariana Berechet am cunoscut-o la
Bucureşti.Voi folosi fraze scurte, ca să-i
întru în ritm. Pentru pictoriţa în discuţie,
dialogul înseamnă: un duel de întrebări
scurte. La obiect! În care tu, reporterul,
devii cel investigat. Asta e...
- Ce doreşti, de fapt, domnule?
- Să scriu despre pictoriţa Mariana
Berechet.
- Păi ce mai aştepţi? Dă-i drumul!
- De când pictezi? Pentru ce te atrage
portretistica?
Este cert că din acest război al nervilor,
duel cu fraze scurte, am ieşit învingător.
Interlocutoarea mea îşi dezleagă limba, dar
se destăinuie tot concis:
- De foarte tînără, am pictat şi peisaje. Dar
cel mai mult desenez figuri umane încercînd
tot timpul să văd ce este dincolo de aparenţe,
de trăsături. Sunt, poate, prea curioasă. Mă
incită, mă pasionează figurile umane.
Expresiile trăsăturilor feţei acoperă expresia
sufletului, chiar dacă omul încearcă să o
ascundă. Poate că sunt un artist-detectiv...
Această expresie, interioară, se dezvăluie în
anumite momente fugitive, când omul se ştie
neobservat. Ea spune esenţa despre
trăsăturile... sufletului. Este o provocare
pentru model dar şi pentru mine. Dacă în
pictură, acuarelă, ulei sau desene se vede
măiestria autorului, în portrete se dezvaluie
mult mai mulţi parametri ai subiectului uman.
...Deşi mică la stat, pictoriţa cunoaşte ca-n
palmă Bucureştiul şi toată ţara.Vara lucrează
pe litoral: peisaje şi portrete. Admiratorii,
destui, îi cumpără lucrările. Dar nu banii o
interesează. Este modestă prin excelenţă. Nu-
şi dezvăluie biografia, trecutul. Abia am aflat
că la revoluţia furată din ‘89 a fost printre cei
din frunte. Găliganii în turbare au dus-o după
gratii. O copită a unui monstru a înzestrat-o
cu o surditate parţială, permanentă. Nu este
căsătorită. N-are timp pentru o aşa
trebuşoară... Deşi cam tomnatică, în prezent
este studentă la Regie de film. Dar tot
oamenii, portretele sufleteşti o preocupă.
Este foarte harnică, lucrează mult şi lasă
urme certe pe plăjile lumii şi pe şevaletul
care o obsedează. Micul meteorit mai are
multe de făcut în popasul ei pe Terra. Îţi
doresc muze bune, domniţă a culorilor şi
berechet în viaţă - MARIANA
BERECHET!
Pictoriţa
Amelia I rina Manolescu
a luat un start bun
Am mai scris despre pictoriţa din titlu şi
voi scrie pănă ce steaua izbînzii totale îi va
zîmbi la fereastra atelierului. O fac cu
convingerea că noi, mai versaţii, suntem
chiar obligaţi să le punem aripi vlăstarelor
noastre tinere. Mai ales în exilul acesta laş şi
orb, unde melasa sfidării valorilor este mereu
gata să ne înghită. Pentru cine nu a citit
scrisele mele anterioare, am plăcerea să v-o
prezint din nou.
Pictoriţa Amelia Irina are în buchetul
vîrstei doar 16 primăveri. S-a născut în
Romania, în oraşul dunărean Hărşova,
judeţul Constanţa. Numele oraşului ei natal
derivă din Carsium, o fostă garnizoană la
Dunăre a împăratului Traian. Este unica
floare din grădina dobrogeanului Daniel şi a
oltencei Aurelia. Zdravene rădăcini! Micul
trib respiră la Montreal din anul 1994.
Amelia şi-a însuşit temeinic limba franceză
în luminosul Paris, unde au făcut un scurt
popas de 3 ani, în drumul spre Canada.
Pasionată de magia culorilor din fragedă
copilărie, a fost încurajată să urmeze cursuri
de artă plastică de la vîrsta de 9 ani. La doar
10 ani produce creaţii originale şi deja la 13
ani expune, printre cei mai tineri pictori din
Canada. Ulterior este captivată de diferitele
tehnici de desen în creion şi pictură, de
elemente de restaurarea tablourilor vechi,
design şi decoraţiuni muzeologice, precum şi
organizarea de expoziţii. O are ca mentor pe
doamna Nailia Amirbekova, sculptor şi
cunoscută profesoară de arte plastice.
Pictoriţa noastră are în palmares 4 expoziţii
personale la numai 14 ani. Lucrările ei sunt
predominate de acuarele fine, urmate de
studii in creion si uleiuri, cu subiectele
inspirate din naturi statice cu flori şi fructe,
interioare si peisaje. Artista plastică gîndeşte
matur şi lucrează intens, culoarea, lumina şi
elementele folclorice ce punctează unele din
lucrările sale, amintesc de Ţara Mamă.
Printre proiectele apropiate, figurează
editarea unor ilustrate poştale, a unui
calendar şi realizarea unei Galerii Internet.
Multe din lucrările ei ar putea ilustra în mod
fericit operele unor scriitori romăni. În
prezent, împreună cu artistul fotograf
Treboniu Laurian Ionită, definitivează
planşele foto pentru prezentarea pe suport
electronic, DVD, a majoritaţii picturilor ei
pînă în prezent.
Ce-ţi putem dori dragă Amelia ? Fii
convinsă că printre admiratorii operelor tale
ai şi mulţi prieteni necunoscuţi, unii dintre ei
mai deprinşi cu marile confruntări, care îţi
urmăresc ascensiunea şi prin experienţa lor
doresc să te ajute să deschizi porţile
destinului. Sunt sigur că sensibilitatea şi
puritatea artei tale va mări numărul nostru, al
tuturor celor care îţi apreciem talentul, şi-ţi
urăm cu inima deschisă : “Succes! Zboară
spre Infinit romăncuţă frumoasă! Ai luat un
start bun!“

Autoportret,
pictor Mariana Berechet
Fotografiile din
pagina de I T
Laurian
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 14


I NTERNET ŞI
EMI GRARE
de Florin Oncescu
Relaţia mea cu internetul nu diferă, în
principiu, de relaţia similară a cuiva de la
Bucureşti. Folosesc internetul pentru
corespondenţa prin e-mail, pentru citit ziare şi
reviste, pentru obţinerea rapidă de ştiri şi
informaţii diverse, pentru căutat, uneori, o nouă
slujbă. Ceea ce diferă este beneficiul pe care-l
am eu, ca emigrant, de pe urma acestei relaţii.
Îmi vorbea un algerian - inginer, coleg de
serviciu -, unul care face benevolat la casa de
cultură a comunităţii algeriene de-aici, din
Montreal: „Eu le zic mereu noilor-veniţi...
Ardeţi barca cu care aţi venit! Uitaţi de
posibilitatea de a vă întoarce! Altfel, veţi fi tot
timpul suspendaţi între două lumi, una în gând,
alta în jurul vostru, adică veţi fi nefericiţi şi
incapabili să reuşiţi în noua viaţă!”
I-am spus că teoria lui era perfect valabilă
acum o sută de ani, acum 50 de ani, ori chiar
acum zece ani, dar că ea nu mai e aplicabilă
astăzi, iar cauza acestei schimbări este acţiunea
combinată a doi factori: uşurinţa transportului şi
uşurinţa comunicării... între aici şi acolo. Mi-a
dat dreptate cu jumătate de gură.
O vizită a emigrantului în ţara lui de origine,
în special când e vorba de trecerea unui ocean,
necesită bani şi timp, cât pentru un concediu. La
acest capitol, lucrurile nu s-au schimbat în
ultimii zece ani, chiar dacă s-au îmbunătăţit
imens faţă de acum o sută. Dar acum zece ani şi
capacitatea de comunicare avea limite bine
simţite de emigranţi. Scrisoarea era prea lentă.
O săptămână sau două la dus, tot atât la întors...
Ritmul ăsta mai mult accentua sentimentul de
depărtare al corespondenţilor. În plus, telefonul
era prea scump. Renunţai o dată să-ţi numeri
minutele vorbite, pentru că maică-ta n-o ducea
prea bine cu sănătatea şi voiai s-o încurajezi, iar
luna următoare plăteai o factură de telefon cât
jumătate din chiria apartamentului în care
locuiai.
Cât priveşte ştirile “din ţară”, acestea veneau
prin revistele de emigraţie, sau prin cele câteva
ziare sosite de-acasă, cu întârziere de vreo
lună... O dată la câteva luni, câte-o ştire
senzaţionalistă îşi făcea loc în ziarele sau în
jurnalele TV locale.
Pentru un român care, în ‘94, urmărea la
Bucureşti patru-cinci reviste literare, unul care,
să zicem, făcea în fiecare seară de joi un drum
din Militari la Gara de Nord numai pentru a-şi
cumpăra România literară, pentru el, sosirea ca
emigrant la Montreal, în primăvara lui ‘95,
însemna plonjarea într-o altă realitate. Una a
cărei confruntare eficientă necesita, poate,
adoptarea strategiei promovate de colegul meu
algerian, aceea cu arderea bărcii.
Astăzi, telefonul s-a ieftin până acolo încât,
pentru mulţi, limita utilizării lui a devenit
timpul. Al tău, al celui pe care l-ai sunat. Sau
sentimentul că ai spus tot ce-ţi trece prin cap,
sau băgarea în seamă a tăcerii apăsate a
interlocutorului tău. Iar scrisoarea a fost
literalmente măturată de e-mail. Cât priveşte
ştirile, pentru cititorul de reviste literare emigrat
la Montreal de care am amintit, un prim
simptom al schimbării a venit în vara lui ‘95,
când România literară a început să apară pe
internet. De atunci, într-un mod foarte vizibil,
apariţia internetului a modificat înţelesul
noţiunii de emigrare.
***
Urmăresc presa literară din ţară prin fereastra
numită internet. Dacă o revistă nu are varianta ei
on-line, ea e inexistentă pentru mine. E drept că
o redescopăr o dată pe an, sau mai rar, cu ocazia
unui drum în ţară, dar impactul ei asupra mea e
practic nul. Dilema, România literară, Ziua
literară, Ziarul de duminică, Convorbiri literare
apar integral pe internet, deci ele există pentru
mine. Suplimentul L.A.&I. al Cotidianului,
Adevărul literar şi artistic au, în prezent, o mare
rămânere în urmă la afişarea pe internet. Poate
că nu mai apar deloc, îmi spun, alarmat.
Observatorul cultural nu publică articolele în
întregime, revista 22 nu publică toate articolele.
Site-ul României libere a avut, mulţi ani, o
arhivă inteligent construită, care facilita mult
urmărirea ştirilor culturale din ziar, dar noua
aranjare a site-ului a distrus această posibilitate.
Luceafărul, Ramuri, Steaua şi multe altele sunt
absente de pe internet...
Mai sunt, apoi, articolele care circulă prin e-
mail, printre români. Acum un an primeam, cam
o dată pe săptămână, câte un articol, deseori
semnat de Cristian Tudor Popescu. Expeditorul
era un prieten, eu eram unul dintr-o listă imensă
de destinatari. De curând, altcineva mi-a trimis,
pe adresa de la slujbă, un articol semnat de
Andrei Pleşu, despre Japonia. Textul nu era
însoţit de vreo lămurire asupra locului şi datei
publicării, de parcă ar fi fost vorba de o
scrisoare adresată de autor fiecăruia dintre
destinatari, ingineri români lucrând în industria
de aviaţie, la Montreal.
Pentru orice emigrant, ştirile din ţară sunt,
acum, la un „clic” de „mouse” distanţă.
***
Am avut prima “căsuţă” e-mail în iarna ‘92-
‘93, pe când eram bursier în Franţa, la Lyon. O
experienţă lipsită de urmări, odată întors la
Bucureşti. Am plecat în Canada în februarie
‘95, iar în toamna care a urmat am avut un nou
e-mail, la Ecole Polytechnique din Montreal.
Mi-am cumpărat primul PC, pe datorie, în
primăvara lui ‘96. La început îmi consultam de-
acasă e-mailul de la facultate, apoi mi-am făcut
primul abonament la un furnizor de internet.
Apoi, e-mailul de la facultate a fost înlocuit de
cel de la prima mea slujbă inginerească în
Canada.
Din ‘96 până în 2000, toţi prietenii din ţară cu
care ţineam legătura prin scrisori au ajuns să
aibă acces la internet. Mai întâi cei lucrând în
învăţământul universitar sau în cercetare, apoi
toţi ceilalţi. În loc să ne scriem scrisori, am
început să schimbăm mesaje e-mail. Şi, printre
amici, nu eu am fost promotorul noului miloc de
comunicare. Chiar obişnuiam să strecor în
mesaje fraze de regret după clasica scrisoare. Să
mă plâng de utilitarismul vulgar al e-mailului.
În decembrie ‘98, ca pregătire pentru primul
meu drum în ţară, mi-am făcut un cont de e-mail
gratuit pe internet. Îl am şi astăzi, dar i-am mai
adăugat alte vreo trei. În cele 3 săptămâni
petrecute atunci în România, am ţinut legătura
cu nevastă-mea, rămasă la Montreal, prin e-
mail. Am descoperit cafenelele internet din
Bucureşti, Craiova şi Constanţa. Am învăţat-o şi
pe maică-mea să folosească poşta pe internet.
De atunci, când are ceva urgent să-mi
comunice, se duce într-o cafenea internet şi-mi
scrie un e-mail. Eu o sun într-una din zilele care
urmează.
Corespondenţa prin e-mail a devenit forma
mea favorită de comunicare la distanţă. Nu
telefonul, nu scrisoarea. Astăzi, practic nu mai
scriu scrisori. Dacă o fac, e pentru că vreau să
trimit şi altceva alături de scrisoarea propriu-
zisă. O ilustrată, o carte…
E-mailul e o formă de comunicare
acaparatoare, trebuie să spun. Mă gândesc, de
pildă, la dezamăgirea încercată când, în primele
zile la noua slujbă, am constat că n-am şi că nu
se preconizează să am acces la internet, la lipsa
de încredere cu care am completat un formular
prin care solicitam acest acces, marcând la
rubrica motive (1) “obţinerea de informaţii
tehnice” şi (2) “pentru uz personal, în pauza de
prânz”, la bucuria de peste câteva săptămâni,
când mi s-a aprobat respectiva cerere, la noua
dezamăgire, când am constatat că nu-mi pot
consulta e-mailul, datorită filtrelor de protecţie
care blocau accesul la site-urile cu e-mailuri.
Mă gândesc şi la graba cu care, întors seara
acasă, mă reped să-mi consult e-mailul,
devenind “om cu care se poate vorbi” numai
după ce îmi citesc mesajele primite sau… după
ce mă lămuresc că n-am primit nici unul.
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 15


Locas pentru suflet si
inima,
Biserica Popa Tatu
de Ion Banu
Desi nu este ridicata inca la rangul de
monument istoric, BISERICA POPA TATU,
cu hramurile Adormirea Maicii Domnului,
Sfantul Ierarh Nicolae si Sfantul Ioan
Botezatorul, aflata pe strada General Berthelot
Nr.51, poate fi numita monument istoric, si
aceasta in primul rând, prin vechimea ei (a fost
ridicata acum 229 de ani) si in al doilea rând,
prin istoricul sau deosebit.
Aceasta biserica a fost zidita intre anii 1700 si
1774, pe un loc in apropierea caruia se afla
"izvorul vitelor" si o fantana denumita "Fantana
boului". De pe acest teren izvorau apele ce
alimentau lacul Cismigiu, Mahalaua se numea si
ea "Fantana boului" fiind pomenita in anul
1753. Profesorul Constantin Giurascu crede
insa ca mahalaua si fantana isi trag numele de la
un localnic care se numea Bou, dar
documentele nu amintesc nimic in acest sens.
Astfel ca biserica a primit in vremea aceea doua
denumiri, Biserica "Fantana Boului" si Biserica
Luminata. In schimb, in pomelnicul ctitorilor
apare numele Constantin Voevod. Dar despre
care voievod, oare, era vorba? Sa fi fost
Constantin Mavrocordat, in a doua sa domnie,
de la 1761-1763? Sau Constantin Racovita
"alcoolicul" in timpul caruia s-a si pus temelia
bisericii? In timpul acestui domnitor a fost o
rascoala motivata de sporirea haraciului la l000
de pungi si extinderea fumaritului in toata tara.
Aceste imprejurari au impedicat continuarea
construirii bisericii. Mai tarziu, Constantin
Vacarescu Vel Logofat continua ridicarea
constructiei legata de biserica Schitu
Magureanu pe care o terminase la 5 octombrie
1756. Dar nici acesta nu termina constructia, iar
in 1774, biserica a fost in sfarsit terminata de
Mihai Cantacuzino, prietenul rusilor de la care a
primit si titlul, el retragandu-se acolo in 1774,
dupa pacea de la Kuciuk Kalnagi. 35 de ani mai
tarziu, prin 1810, lacasul isi capata denumire pe
care o cunoastem si azi, biserica Popa Tatu,
dupa numele unui preot vrednic, cu dragoste de
oameni, care a ridicat langa biserica o baie si o
casa pentru ingrijirea bolnavilor si gazduirea
temporara a saracilor. Ulita bisericii s-a numit
succesiv, ulita Fantani, Alexandru Popov si
Nuferilor. Deabia in 1944, s-a dat acestei
biserici o infatisare de o frumusete deosebita.
De atunci si pana acum, Sfantul locas nu prea a
mai avut de suferit si in prezent este considerata
printre cele mai frumoase locasuri de rugaciune
urmand, cred, ca in curand sa fie considerata
monument istoric.
VI OREL BUGNAR,
PRI ETENUL NOSTRU AL
TUTURORA
de Ion Banu
La data de 21 ianuaruarie 2005
inima lui a incetat sa mai bata.

Viorel Bugnar s-a nascut la data de 24
noiembrie l954 in Orasul Bucuresti din
Romania, unde a absolvit Liceul Teoretic
"Aurel Vlaicu". La terminarea liceului, din
toata promotia lui, cand au fost intrebati de
profesori ce au de gand sa urmeze in
continuare, singurul care a raspuns foarte
hotarat a fost Viorel ca el vrea sa se faca
marinar; intrebat de ce, el a spus ca vrea sa
calatoreasca si sa cunoasca lumea... si asa a
si facut.
S-a dus si a dat examen la Institutul de
Marina din Constanta, reusind cu media
maxima, impotriva dorintei parintilor sai,
care ar fi dorit sa urmeze cu totul alta
facultate.
Dupa absolvirea acestui Institut,
deasemeni printre primii, a devenit in foarte
scurt timp comandant de nava, destinat sa
se confrunte cu o serie intreaga de greutati
pe mare .
Viorel era un OM cu totul deosebit, cand
sedeai de vorba cu el, era o mare placere sa-l
asculti, povestind despre intamplarile lui de
pe mari si iti inchipuiai ca el stie totul si
intr-adevar stia. Cine l-a avut prieten pe acest
Om, sigur nu-l va uita niciodata.
Surasul lui era subtil si lin, intr-o figura ca
bronzul,de o vechime primitiva.Era numai
neastampar, nerabdare si dogoare de rug. El
trebuie sa fi trait zile de zeci de ori mai lungi
decat realitatea, trecand cu usurinta peste
unele suferinte obstesti. Viorel putea sa
discute totul linistit, suporta contradictia cu
o minte pregatita de reflectii si lectura. Avea
o foarte buna cultura muzicala. Viorel era
un OM tonic si la orice intalnire cu prietenii,
el era cel care creea armonizare, destindere si
mai ales multa buna dispozitie cu harul sau
umoristic plin de rafinament. Nu lasa
niciodata ca trecutul sa vina peste el si avea
cateodata momente cand era impartit intre
sperante si deznadejde. Fiecare zi venea la el
cu o dorinta noua si cu o incordare noua. Am
pretuit la el nobletea unei inalte sensibilitati,
incapabil de infumurare si pizma. Nu a parat
niciodata, nu a intrigat, ba din contra era
permanent pregatit sa ajute pe orice prieten,
era generos si fierbinte. S-a daruit prietenilor
si tuturora intreg.
Nu trebuie trecut cu vederea ca Viorel,
prietenul nostru, a fost permanent alaturi de
Biserica Romana din Montreal - Buna
Vestire - de la care era nelipsit. In locuinta sa
permanent se aflau carti de rugaciune si
icoane.
Saruta Soare in fiecare zi mormântul lui
Viorel, ostean al splendorilor tale.




Reflectii
de Ion Banu


Dezradacinarea de locul natal echivaleaza
cu pribegia pe taramul insingurari. Dincolo
de valorile materiale, omul tanjeste dupa
anumite necesitati ce apar atunci.

Cand sufletul este surghinuit, departe de
izvorul unor valori esentiale, este si mai greu
de suportat dezradacinarea de locul natal.

Aceasta traire este propie emigrantului:
fara patrie, departe de locurile de bastina, de
parinti si prieteni.

Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 16

Jurnal de călătorie (XI I )
ing. Sandu Alexandru
Profesi onal i sm şi avent uri pe Ecuat or - I nvazi e de furni ci l a Basankusu
Programul a fost executat „ca la carte”.
La orele nouă, cu maşina lui Sylvie, am ajuns
la portul de pescari. Ancorată la mal, se
legăna uşor o splendidă barcă cu motor de
şase locuri. După câteva minute a apărut şi
Lorenzo în ţinută de mare vânător. Purta pe
umăr o carabină uriaşă, iar la brâu, pe lângă
cuţitul de vânătoare, avea un revolver de
mare calibru. Am salutat-o pe Sylvie, ne-am
suit în barcă şi am pornit pe ape la întâlnirea
cu flotila băştinaşilor. În scurt timp ajungem
la locul de întâlnire. Şase tineri vânjoşi ne
aşteptau cu pirogile lor înarmaţi cu suliţe
lungi şi grele, maşete, topoare şi colaci de
frânghie. După câteva minute de aşteptare, a
apărut şi o barcă mare cu patru vâslaşi, care
aveau suliţe, căngi, harpoane şi un odgon
gros pentru remorcaj. Văzându-mă cum
privesc uimit spre barcă, Lorenzo mi-a spus
zâmbind:
- Alex, vom încerca să prindem de viu pe
bătrânul şi uriaşul crocodil care a băgat
spaima în toţi riveranii din împrejurimi.
Kapita îşi alătură piroga de a noastră, ne
salută şi-mi spuse:
- Mondele, ajutaţine să scăpăm de
„monstrul apelor”. Săptămâna trecută ne-a
ucis trei vaci care veniseră la adăpat şi a
atacat un băieţel de zece ani căruia i-a retezat
piciorul de la genunchi. Peştele s-a împuţinat
foarte mult iar vânatul, înfricoşat, s-a dus
departe de noi. Sunt mulţi crocodili pe aici,
dar nu sunt agresivi şi se mulţumesc cu peşte,
broaşte ţestoase şi păsări. Indolenţi şi siguri
de ei, se prăjesc pe mal, la soare. Noi reuşim
să-i vânăm cu suliţele şi harpoanele noastre.
Când femelele lor îşi depun ouăle în gropile
de pe mal, le adunăm noaptea pentru a le
mânca şi a reduce numărul lor, căci sunt o
calamitate.
L-am asigurat pe Kapita de sprijinul
nostru. Lorenzo a hotărât ca expediţia
noastră să fie împărţită în trei echipe:
1) El cu barca cu motor a rămas pe loc.
După o jumătate de oră, urma să înceapă să
patruleze la confluenţa celor două râuri.
Zgomotele şi valurile vor alunga crocodilii în
amonte, unde se află o insulă cu o plajă
nisipoasă, frecventată de crocodili;
2) Eu cu cei patru vânători, am pornit
imediat cu barca cea mare în amonte, pe
lângă malul drept;
3) Ceilalţi şase cu pirogile lor, aveau rolul
să depăşească insula pe partea stângă, vâslind
în şir indian cale de peste un kilometru în
amonte. Urmau apoi, să se desfăşoare de-a
latul şi să se întoarcă înspre insulă făcând
mare tapaj, lovind apa cu lopeţile şi strigând
cât îi ţineau plămânii.
La apariţia celorlalte pirogi, am debarcat
pe insulă în partea unde erau câteva
boschete. Am zărit o duzină de crocodili care
dormitau nepăsători cu gurile deschise. M-
am apropiat la circa zece metri mergând
aplecat şi fără să fac zgomot, m-am lăsat pe
burtă, am dus puşca la ochi şi am vizat pe
primul. Am tras de două ori la rând în gura
hidoasă şi gloanţele „dum-dum” i-au
sfărâmat capul. Cei patru vânători ce mă
însoţeau, au năvălit dinspre stânga mea şi
au ucis cu căngile alţi doi crocodili. Restul
bestiilor s-au aruncat rapid în apă. Indigenii
au târât crocodilii cu frânghiile până la
barca ancorată în spatele boscheţilor. M-am
repliat şi eu acolo şi ne-am pus la pândă.
După vreo jumătate de oră, au apărut
celelalte pirogi, au ocolit insula şi au venit
alături de noi. Fără să facem zgomot, ne
uitam mereu către plajă printre crengi. Am
auzit zgomotul bărcii lui Lorenzo. Acesta a
oprit motorul la vreo 50 de metri de insulă
şi a lunecat înspre noi, ancorând în
apropiere. Am continuat pânda încă vreo
jumătate de oră. Deodată, un crocodil
monstruos, cum nu mai văzusem până
atunci, a ieşit din apă. Avea un bot
înfricosător de mare şi colţi uriaşi îi apărea
din falca de jos. Cred că măsura peste nouă
metri lungime şi avea mult peste un metru şi
jumătate diametrul la pântece. Băştinaşii au
exclamat cu glasuri pline de spaimă:
- TALA MONDELE! NGANDU EZALI!
(Omule alb, priveşte crocodilul e acolo!)
Electrizat, Lorenzo a spus ceva în lingala
indigenilor, a luat o frânghie şi mi-a făcut
semn să-l urmez. Pe burtă, ne-am apropiat de
fiară prin dreapta în timp ce ceilalţi, cu căngi
şi frânghii, veneau prin stânga. Din gura larg
deschisă a crocodilului se răspândea un
miros groaznic. Lorenzo mi-a făcut semn să
ne ridicăm cu armele pregătite. Când am
zvâcnit în picioare, monstrul s-a întors către
noi vrând să ne atace. Ceilalţi vânători s-au
apropiat repede. Unul dintre ei i-a aruncat un
bolovan mare în gură şi a sărit repede într-o
parte. Alţii şi-au aruncat frânghiile prevăzute
cu laţuri la capete. Una dintre ele s-a prins de
falca de jos. Imediat doi dintre băştinaşi au
tras de ea cu putere, către spate. Monstrul a
deschis larg gura şi s-a întors către cel mai
apropiat dintre ei încercând să-l înhaţe. Cu
multă dibăcie, Lorenzo a aruncat un laţ peste
falca de sus a animalului şi a smucit cu
putere. Crocodilul se zbătea, dădea din
coada-i enormă pentru a-şi lovi atacatorii,
dar doi vânători au reuşit să i-o prindă. Timp
de mai multe minute dihania s-a zbătut cu
violenţă deşi alte frânghii aruncate cu dibăcie
de Kapita i-au prins labele. Toţi cei zece
indigeni trăgeau de frânghii în toate
direcţiile, pentru a-l imobiliza. La un moment
dat, Lorenzo a scos revolverul uriaş şi, cu o
agilitate de necrezut, s-a apropiat de gura
monstrului şi a tras un foc.
continuare în pag. 17
Înfricoşătoarea gură a “monstrului
apelor”: 20 de colţi de 6-8 cm
lungime şi alţi 30 de 2-4 cm
Capturat!
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 17


Jurnal de călătorie
urmare din pag. 16
S-a retras apoi câţiva paşi şi mi-a
spus râzând:
- Alex, i-am tras un glonte
narcotizant; îl vom remorca cu
barca cu motor şi-l vom duce la
Misiune. Am făcut o captură
excepţională pe care voi încasa
1000$ dela Grăduina zoologică din
Bruxelles!
Curând, crocodilul a încetat să
se zbată. A fost legat fedeleş după
care a fost târât la mal cu odgonul
pentru a fi remorcat. Crocodilul
împuşcat de mine a fost suit în
barca cu motor. Băştinaşii ne-au
mulţumit că „monstrul apelor” a
dispărul din fluviu şi s-au îndreptat
către satele lor. Vor face un festin
grandios cu cei doi crocodili ucişi de ei. Noi
am remorcat dihania până la portul pescarilor
unde, cu ajutorul câtorva voinici, l-am scos la
mal. Privind în stânga mea, văd la vreo 50 de
metri de noi, aşezat în vârful unui manglier,
un vultur pescar. Fac un ocol şi, venind din
spate, ochesc şi trag; pasărea, lovită în plin,
cade imediat. Vulturul îl voi duce Sylviei, ca
să-l fezandeze pentru a doua zi. Am aşteptat
apoi lângă animalul anesteziat până când
Lorenzo s-a reîntors cu Jeepul său şi cu o
camionetă cu o cuşcă de metal, pentru
transportul monstrului.
Seara, Lorenzo a venit la mine cu dosarul
de lucrări de construcţii pentru Misiune. Era
vorba de o anexă cu o instalaţie de uscat,
spălat şi prăjit cafeaua. Pe schiţa concepută
de el, i-am adăugat dimensiunile necesare în
funcţie de recolta lor. Astfel, i-am pus cotele
în plan orizontal şi am făcut secţiuni
verticale, am dimensionat instalaţia de apă
necesară şi fundaţia pentru cuptor. Am făcut
apoi, devizul şi lista de materiale, având la
îndemână Normele de deviz. Lorenzo mă
privea uimit de viteza cu care cotam
desenele, evaluam conductele şi făceam
anexele. Am terminat totul în circa o oră şi
jumătate.
- Alex, cum să-ţi mulţumesc pentru
ajutorul dat? A spus Lorenzo
- Bucuria şi plăcerea au fost de partea
mea şi am satisfacţia că am fost util Misiunii
Catolice!
I-am urat noapte bună şi m-am băgat în
pat ca să mă odihnesc.
* * *
A doua zi, duminică dimineaţa, am mers
la biserică să asist la slujbă. Înăuntru
domnea o semi-obscuritate, era răcoare şi
eram învăluit de o melopee africană ritmată.
Enoriaşii, în majoritate fete tinere cu bluziţe
albe şi fustiţe bleumarin, purtau cu mândrie
coafuri, care mai de care mai frumoase.
Toată lumea cânta, bătea din palmele ţinute
deasupra capului şi se legăna în ritmul
muzicii. Feţele lor surâzătoare exprimau
bucuria provocată de muzică şi privirile le
erau îndreptate către misionarul tânăr şi
blond, în sutană albă bine scrobită; acesta
dirija corala cu multă graţie. O suită de
clopoţei cu clinchete armonioase şi bătăile
ritmate ale unui tam-tam acompaniau vocile
tinere. Slujba se derula în lingala - nu
înţelegeam prea mult, dar armonia
melodiilor, mişcările de dans şi atmosfera de
pace şi serenitate din privirile celor prezenţi
m-au cucerit. M-am trezit că bat şi eu din
palme; mă legănam şi cântam în surdină cea
ce învăţăsem în copilărie, la orele de religie:
„CU NOI ESTE DUMNEZEU, VENIŢI
FRAŢILOR ŞI VĂ ÎNCHINAŢI”. Dintr-o
dată, zeci de priviri s-au aţintit asupra mea şi
am avut revelaţia şi emoţia bucuriei de a trăi
şi a fi util celor din jurul meu. A fost o
experienţă pe care nu o voi uita niciodată!
* * *
Pe plan moral şi spiritual, religia creştină
a reînnoit tradiţiile congoleze respectabile şi
viaţa religioasă a înregistrat o creştere
spectaculoasă datorită activităţii misionarilor.
Religia creştină a fost adaptată mediului
african de viaţă şi arta congoleză a găsit,
astfel, noi ocazii de a-şi afirma personalitatea
şi geniul artistic. Este incontestabil că,
învăţându-i să citească şi să scrie
pe tinerii africani, misionarii
vroiau în primul rând, să-i pună în
contact cu învăţătura lui
Dumnezeu. În prezent, majoritatea
şcolile africane derivă din
instituţiile misionarilor. Biserica
creştină, pe lângă scriere şi calcul,
le-a făcut o instruire civică,
artistică, agricolă şi tehnologică.
* * *
După slujbă, am mers în capela
mică pentru a mă reculege. M-am
dus apoi în sala de mese şi am
prânzit împreună cu Lorenzo şi cei
doisprezece misionari. Cu pace în
suflet, m-am retras în chilia mea
pentru o scurtă siestă. La orele 17,
Leisse ne-a luat pe mine şi pe Pool spre a
merge la familia Alvez pentru „masa de
adio”. Pe terasă, masă mare, festivă, la care
erau prezenţi: Înaltul Prelat, divizionerul
local cu soţia, frumoasa Sylvie şi... Lorenzo!
Între Înaltul Prelat şi Sylvie era un scaun
rezervat şi, cu un zâmbet semnificativ, gazda
mi-a făcut semn să mă aşez acolo. M-am
convins din nou că femeile au un sistem
special de a comunica din priviri lucruri pe
care bărbaţii nu le sesizează.
continuare în pag. 18
Peisaj african de neuitat
Indigeni în pirogile lor
Christos Mântuitorul în viziune africană
Tablou în ulei de N’Danvu Tsiku Pezo
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 18


Jurnal de călătorie
urmare din pag. 17
M-am aşezat şi, dintr-o dată, m-am înroşit
la faţă - Angelina avea privirea aţintită
asupra mea; mi-a adresat un surâs cochet,
plin de subînţelesuri. Pentru a mă scoate din
impas, Leisse a început să-mi pună întrebări
despre „monstrul apelor” şi lupta cu
crocodilii. Învăluiţi de muzica europeană în
surdină, ne-am regalat cu bucate alese, care
au culminat cu vulturul pescar împănat cu
stafide şi alune, ornat cu felii de mere şi
portocale. Vinurile portugheze de mare fineţe
şi cu arome divine precum şi prăjiturile de
casă au completat meniul bogat. Pe rând, am
invitat doamnele la dans. Am petrecut de
minune până la miezul nopţii, când Leisse s-a
ridicat şi, în numele tuturor, a mulţumit
gazdelor pentru amabilitate. Sylvie, care a
fost foarte distinsă şi rezervată tot
timpul, m-a întrebat din priviri şi
apoi i-a spus Inspectorului Şef că
mă invită la ea, la o cafea şi că o să
mă conducă ea la Misiune. Într-
adevăr, am băut o cafea delicioasă,
parfumată şi suavă pe care nu o voi
uita niciodată.
Luni dimineaţă, după micul
dejun, am început să-mi fac valiza
pentru plecare. Lorenzo, cu un
zâmbet până la urechi, mă salută şi-
mi spune, intrând în chilia mea:
- Pentru ai tăi de la Mbandaka,
Alex, îţi dau câteva specialităţi
africane preparate de mine: o
bucată de batog din coadă de
crocodil, un rulou mic de ghiudem din
trompă de elefant, o pulpă de antilopă sarată
şi afumată şi şase ouă de broscă ţestoasă!
Cred că fetiţele tale se vor încumeta să le
guste şi sper să le placă! M-ai ajutat pentru
proiectul Misiunii şi trebuie să mă revanşez
şi eu. Voi veni cu ele la prânz la aeroport şi
voi aranja ca să fie puse în camera rece a
avionului până la Mbandaka.
Am fost plăcut surprins de gestul său şi i-
am spus că, ori de câte ori va avea nevoie de
o consultaţie tehnică, să-mi scrie la
Mbandaka şi-i voi răspunde cu plăcere.
Dintr-o dată, pe la orele 11, Inspectorul
Şef şi Pool au dat buzna în chilia mea,
zicându-mi pe un ton excitat:
- Alex, lovitură de teatru! Stai jos, să nu
cazi pe spate! Acum un sfert de oră am
primit această radiogramă, pe care mi-o
înmânează.

Biroul Comisarului Regional
Către Dl. Ing. Sandu Alexandru la
Basankusu:
Plecaţi imediat cu avionul la Gemena
pentru releveu şi expertiză la Institutul
Tehnic „General Bobozo” de la Businga. La
întoarcerea la Mbandaka, ve-ţi prezenta
Divizionerului General:
1. releveul clădirilor şi instalaţiilor
existente;
2. studiu de oportunitate şi fezabilitate
pentru extinderea cu încă două săli de clasă,
un atelier mecanic şi sală de gimnastică;
3. analiza tehnico-economică privind
resursele materiale din zonă şi mâna de lucru
calificată.
P.S. Aveţi la dispoziţie, pentru o
săptămână, Jeep-ul Comisarului de la
Gemena şi « caseta specială ».
Am rămas perplex. Nu mă aşteptam la un
asemenea „cadou”.
Mai citesc mesajul încă o dată şi,
resemnat, îi arunc lui Leisse o privire care
spunea multe. Acesta, pe un ton prietenesc,
îmi spune:
- Alex, mi-ar fi făcut plăcere să mai
lucrăm împreună dar, crede-mă, 20 de ani de
muncă în jungla congoleză m-au stresat
destul! De la o vreme presimt că în Zair
starea de lucruri se va deteriora din ce în ce
mai mult. În curând, belgienii vor pierde şi
ultimele priorităţi şi avantaje pe care le-au
avut în „COLONIE” timp de aproape o sută
de ani. La vară mă voi pensiona şi voi merge
în Belgia, la ai mei.
O spunea cu tristeţe în glas şi în priviri.
Ascultându-l, dintr-o dată, mi-am amintit de
o carte pe care o cumpărasem şi o citisem
vara trecută la Bruxelles. Era vorba de
„BATALIONUL LEOPARD” scrisă de
colonelul Jean Schramme şi editată de
Robert Laffont în 1969, la Paris. Este
jurnalul vieţii lui începând cu 1953, când se
instalează ca fermier şi plantator în Congo
Belgian pe care-l părăseşte definitiv în 1967.
Cu durere în suflet, acesta mărturiseşte că în
octombrie 1966, din ordinul lui Mobutu –
criminal josnic şi jefuitor al poporului său,
colonelul Bobozo a asasinat mişeleşte mii de
soldaţi congolezi originari din Katanga.
Începând cu 1960, aceştia luptaseră pentru
secesiune şi, apoi, împotriva bandelor de
tineri fanatici adepţi ai lui Patrice Lumumba.
Aceştia din urmă, organizaţi în detaşamente
şi înarmaţi de „camarazii” ce veneau de la
nord, bântuiau ţara în lung şi în
lat, incitând şi provocând
războaie tribale, aţâţând etniile
congoleze între ele şi
proliferând ura împotriva
belgienilor. În acest context,
văzând că pierde controlul
asupra maselor, care nu mai
aveau încredere în promisiunile
„marxiştilor”, Lumumba a
făcut de nenumărate ori apel la
sovietici şi la chinezi să vină cu
trupe în Zair şi să-l sprijine în
lupta împotriva coloniştilor
belgieni. După asasinarea lui
Lumumba, regizată de
„părintele naţiunii” care se
autoavansase general şi
Preşedinte, în Zair s-a instalat haosul,
foametea, răzbunările şi revoltele.
Hemoragia comunistă devastatoare care se
deversa de-a lungul axei Cairo – Khartum –
Zair formată din mii de fanatici ademeniţi de
promisiunile agitatorilor marxişti, veniţi din
Egipt, Sudan, Etiopia, Gana, Guineia,
Angola şi Cuba, ce se autointitulau SIMBA
(lei, în lingala). Aceştia au devastat ţara,
mulţi dintre ei dedându-se şi la acte de
canibalism. Toate acestea se petreceau sub
privirile indiferente ale trupelor afro-asiatice
ale ONU conduse la început de un de un
general indian şi, apoi, de unul etiopian.
După ce s-a înscăunat bine şi s-a
autoproclamat MAREŞAL, Mobutu a dat
ordin ca toţi demnitarii din opoziţie să fie
ucişi şi, odată cu aceştia, l-a lichidat şi pe
generalul Bobozo – pe care l-a proclamat
post-mortem „erou naţional”.
Dansând cu simpatica Angelina Alvez
Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 19


Scrisoare deschisă din
Montreal
urmare din pag. 20
Pentru o bună desfăsurare a activităţii,
curăţirea aparatului de stat de elemente
compromise dăunătoare, cu trecut dubios,
contaminate de ideologia comunistă, se
impune de urgenţă.
Lucrul acesta este posibil ...
Dumneavostră aveţi obligaţia şi datoria morală
precum şi puterea pe care v-o dă noua poziţie
să vă apropiaţi, din mijlocul poporului, noi
colaboratori, capabili, de bună credinţă, care
să asume funcţii de răspundere spre binele
poporului nostru.
În ROMÂNIA exista încă oameni de
mare valoare, care până acuma nu au avut
curajul sau, mai bine zis, nu au fost motivaţi să
se implice în treburile statului.
Acele persoane care ar putea face într-
adevăr cinste poporului român trebuiesc
descoperite, atrase si încurajate pentru a ocupa
functi de răspundere în aparatul de coducere.
România este una dintre ţările din Est care nu
a apelat la ajutorul oamenilor de valoare
consacraţi în străinătate şi care a ignorat total
foştii deţinuţi politici din timpul dictaturii
comuniste; singura ţară din Est care s-a folosit
în străinătate de aceeaşi colaboratori pe care i-
au utilizat zeci de ani vechile guvernări
comuniste, ocolind cu „grijă” comunităţile
care au avut o atitudine anticomunistă.
De fapt, în această ordine de idei am cerut
în 25 August 2002, revistei "Formula AS" din
care citez:
„Ar fi bine să vă îndreptaţi atenţia, în mod
deosebit, prin editorialul dumneavoastră
asupra persoanelor sau grupărilor politice noi,
bine motivate şi care se gândesc în primul rând
la binele ţării. Un astfel de editorial cu o
orientare nouă, mobilizatoare, constructivă,
pozitivă ar putea da rezultate neaşteptat de
bune. Sunt convinsă că mulţi dintre
compatrioţii noştri ar putea fi, astfel, motivaţi
să devină activi şi să se alăture Domnului
Lucian ORĂSEL, cel care deja a început o
astfel de activitate pentru redresarea
României".
Pornind de la acestă relatare şi mai ales de
la posibila prezenţă a doi consileri britanici
promişi de premierul Angliei, Domnul Tony
BLAIR, îmi permit să vă sugerez să vă opriţi
atenţia şi asupra Domnului Lucian ORĂSEL;
persoană de încredere, integru, bine pregătit şi
de înaltă ţinută morală şi de care desigur aţi
auzit.
În prezent, este de remarcat faptul că din
aşa zisa diasporă Dr. Lucian ORĂSEL este
singurul care, după un exil forţat, timp în care
a muncit şi studiat la prestigioase universităţi
americane ca Harvard şi Columbia se
reîntoarce în ţară, bine pregătit - cunoscător al
socetăţii americane, cu scopul şi dorinţa
fierbinte de a contribui la trezirea populaţiei
din indiferenţa şi pasivitatea sa social-politică.
Şi într-adevăr Dr. Lucian ORĂSEL, fidel
angajamentului luat, rezistă şi îşi continuă
activitatea politică cu tenacitate şi dragoste de
ţară în ciuda tuturor obstacolelor intervenite:
calomnii nejustificate, furturi, atentate morale
şi fizice...
Alegerea Domniei voastre ca Preşedinte
al ROMÂNIEI trebuie să constituie începutul
renaşterii ţării pe plan moral, economic, politic
şi social.
În codiţiile actuale, consider că sarcina pe
care v-aţi asumat-o este enormă şi contribuţia
activă a oricărui om cinstit, fie simplu
cetăţean, este imperioasă şi de o absolută
necesitate. Folosirea aceloraşi oameni
compromişi nu va schimba nimic.
... Şi aceasta pentru că România este
departe de a avea două sau trei partide politice
stabile, care să se deosebească prin ideologie
şi program. Pentru moment cei ce se
înghesuiesc la conducere sunt mai tot timpul
aceiaşi, învăţaţi să conducă pentru a avea
profituri personale şi de trib.
Fără îndoială, Dumneavoastră, Domnule
PRESEDINTE, aveţi nevoie de sprijinul şi
ajutorul unor persoane bine pregătite şi mai
ales devotate ţării ca Dr. Lucian ORASEL.
În plus, cu ani în urmă, în perioada de exil
în SUA, Dr. Lucian ORASEL a fost unul
dintre candidaţii de succes la alegerile
Partidului Republican pentru Congresul
Statelor Unite. Domnia sa a fost respectat şi
susţinut de preşedintele Congresului
American, Domnul Newt Gingrich, cu care a
lucrat o bună perioadă de timp.
În numele românilor de bună credinţă din
CANADA şi Statele Unite, îmi exprim
speranţa că sub preşedenţia Dumneavoastră
ROMÂNIA va face un real progres spre
societatea comunităţii libere, prin dezvoltarea
economiei şi prin instaurarea adevăratei
democraţii din punct de vedere social - politic.
A venit timpul ca poporul român să se
elibereze de frica represiunilor şi de teama
zilei de mâine şi să acţioneze prin muncă şi
devotament ca oameni liberi de prejudecăţi.
Cu speranţa că cele relatate de mine vor
găsi un ecou favorabil, vă rog Domnule
Preşedinte să fiţi încredinţat de stima şi
deosebita mea consideraţie.
ROMÂNIA, ţara noastră, trebuie salvată!
Este ceasul al doisprezecelea!


Ianuarie – Februarie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 20


Scrisoare deschisă din
Montreal
de Valentina MIHAI,
Profesor-Inginer
Mult stimate Domnule PRESEDINTE,
Preluarea conducerii ROMÂNIEI de
către Domnia voastră este singurul eveniment
remarcabil din politica românească. Această
victorie poate fi considerată de noi toţi, cei cu
dragoste de neam, ca o minune, ca un cadou
venit de Sus, în preajma Crăciunului. Tot în
această ideie am intitulat şi articolul meu
"Spranţe noi pentru ROMÂNIA" cu dorinţa de
a vă face cunoscut românilor de la Montreal şi
Canada.
De fapt nu este prima mea acţiune de
acest gen. Deşi sunt în Canada din 1971 şi sunt
profund fidelă acestei ţări, situatia din
ROMÂNIA nu mă lasă indiferentă, ba chiar
mă preocupă foarte mult.

În dorinţa mea de a face ceva pentru
poporul român am scris adesea, semnalând
situaţia grea în care se zbate ROMÂNIA.
În acest sens am trimis numeroase scrisori
printre care: Presedintelui BUSH, Dnei.
Hillary CLINTON-Senator of New York
State, Ambasadorului GUEST, ziarelor ca:
Formula As, Observatorul, Cuvântul
Românesc, Candela, Luceafărul, Pagini
Românesti...
Am salutat cu entuziasm cele invocate de
domnia voastră că nu veţi accepta "nici o clipă
guvernarea de dragul puterii" şi că nu veţi
permite nici unei instituţii a statului să
guverneze altfel "decât pentru poporul
român".
continuare în pag. 19

SA ZBURAM
George Filip


S-a brodit sa fie an bisect
nimeni nu privea spre îndărăt.
timpul lacom, putred si abject
se împotmolise prin omăt


Vii, poeţii ning poeme iar
versul ne e frate si străbun
se va scrie-n fiece ziar
c-a mijit la noi un veac mai bun.


galopează vremea ca o rîmă
pe acasă e democraţie
pravilele roşii se dărîmă
vin romănii demni de veşnicie


iar vom scrie imnuri pentru Ţară?
iarăşi vom surîde cu toţi dinţii ?
iar democraţia va da sfară ?
iarăşi vom ucide preşedinţii ?

măscăricii urlă în tribune,
poate-am învăţat să cugetăm,
verticala Ţării urcă-n Soare
Sus TRAIANE - haideţi să zburăm!





CANDELA DE MONTREAL
Redacţia şi administraţia: 8060 Christophe Colomb, Montréal, Québec, Canada H2R 2S9; Telefon:(514) 736-0950
Redactor Şef : Victor Roşca. Resp. financiar: Constantin Sandalovschi. Resp. corectură : Ştefania Polizu
Ilustraţiile : Radu Deca - www.geocities.com/rumposhi Tehnoredactare: Marius Neaga - neagamova@videotron.ca
ISSN 1495 – 8929, Dépôt légal - Bibliothèque nationale du Canada, Dépôt légal - Bibliothèque nationale du Québec, 1997
Vizita Primarului Bucureştiului, actualul Preşedinte al României, la
Biserica Ortodoxă Română din Montreal, noiembrie 2002
Foto: De la stânga la dreapta: Pr. Dr. Petre Popescu, Preot Paroh al
Bisericii Buna Vestire, ing. Victor Roşca, Preşedintele Comitetului
parohial, Prof. Univ. Dr. Sorin Sonea, Traian Basescu, actualul Preşedinte
al României