You are on page 1of 22

„Creştinismul este o mişcare continuă a omului către Dumnezeu” PREOT PETRE POPESCU

Revi s t ă de i nf ormaţ i i cul t ural e – Şt i ri di n comuni t at ea română
Revue d’ i nf ormat i ons cul t urel l es – Nouvel l es de l a communaut é roumai ne
Anul IX, Nr. 5 – Octombrie – Decembrie 2005 – 22 pagini

Sumarul numărului
Medi t aţ i e de Naşt erea Domnul ui de
Pr eot Dr . Pet r e Popescu ............................. 1
O vi aţ ă î nchi nat ă şt i i nţ ei – dl prof.
uni v. emeri t dr. Wl adi mi r Paski evi ci –
de Vi ct or Roşca ............................................. 1
Anunţ uri l e comuni t ăţ i i .............................. 2
Şcoala duminicală a Bisericii « Buna Vestire
» de Corinne Salamis........................................... 5
une grande exposi ti on du Cercl e des
Arti stes Pei ntres et Scul pteurs du
Québec par Catinca M.-Lapierre ...................... 6
ROMANI AN ORTHODOX DEANERY
OF CANADA ANNUAL ASSEMBLY
V.R. Fr. Daniel Nenson, Dean of Canada ......... 7
A.R.C.O.L.A. ANNUAL MEETI NG -
2005 V.R. Fr. Daniel Nenson, Dean of Canada
............................................................................. 7
Condiţia şi drumul scriitorului emigrant:
Felicia Mihali, La Reine et le soldat de Mircea
Gheorghe ............................................................. 8
NOAPTEA SFÂNTĂ de Banu Ion ..................... 8
ÎNVINGĂTORUL IA TOTUL? de Florin
Oncescu ............................................................... 9
REFLECTII de Ion Banu ................................. 10
INTELEPCIUNEA VIETII de Ion Banu ......... 10
Civilizatia iubirii de Ion Banu ......................... 10
Remembrance de Bogdan Alexandru Matache
........................................................................... 10
Reîntălnire cu Romănia de acasă de George
Filip ................................................................... 11
DECEMBRIE de George Filip ........................ 11
Informaţii culturale de Doina Hanganu
Bumbăcescu .................................................... 12
Moartea vie - Întâmplări din Ţara Uţ de Victor
Ioan Pica .......................................................... 13
La curtea lui Ceauşescu prezentare de Doina
Hanganu-Bumbăcescu .................................. 15
Cu vaporul pe Congo: De la Lisala la
Mbandaka (XVI ) ing. Sandu Alexandru ........... 17
Gândirea pe plan moral-spiritual este oare în
regres? de Nicolae Teişanu .............................. 20
Bi seri ca Ort odoxă Română „Sf i nţ i i
Mart i ri Brâncoveni şi Adormi rea
Mai ci i Domnul ui ” prezentare pr. Codruţ Ion
........................................................................... 22
Expozi t i e de desene „CERNEALA”......... 22

Meditaţie de Naşterea
Domnului
de Preot Dr. Petre Popescu
(1979)
Dumnezeu, din marea Sa dragoste faţă de
făptura creată de El, a venit spre lume şi a
trimis un om, contemporan cu împăratul
August şi Ponţiu Pilat, pe Iisus Hristos. El a
fost om determinat, unul în sensul absolut al
cuvântului, cu conştiinţă umană, cu libertate
şi condiţie istorică. El reprezintă darul cel
mai mare pe care Dumnezeu l-a făcut
omenirii. Prin El, omul se uneşte cu
Dumnezeu şi prin El omul se îndumnezeeşte.
Prin El, Dumnezeu vorbeşte omenirii şi se
face accesibil. În istorie, Îisus Hristos
reprezintă un eveniment unic, incomparabil
şi definitiv. Dela El lumea şi istoria pot
înţelege ceea ce sunt. Iisus Hristos asigură
această consistenţă şi El ţine în mâinile Sale,
destinul oamenilor şi al popoarelor.
Neamul românesc a crescut şi a fost ţinut
împreună de credinţă, de limbă şi de aspiraţii
comune, creştineşti şi româneşti. Din
impulsul credinţei a zidit biserici lui
Dumnezeu, mărturie despre dreapta lui
credinţă. Limba a exprimat în versuri, în
scrieri pentru "toată seminţia românească" şi
în cântec, geniul, dar şi suferinţele şi calvarul
lui. Aspiraţiile, fie româneşti, fie creştineşti,
sfârşesc în cuvântul frumos, MÂNTUIRE,
atât pentru sufletul lui, cât şi pentru neamul
întreg. Tot ce s-a făcut la noi durabil, felul
cum s-a croit spiritual şi intelectual, omenia,
bunătatea şi atitudinile lui multiple, s-au
făcut din impuls dumnezeiesc.
Pruncul născut în Betleem a dat neamului
cunoaşterea demnităţii, iar ca act al Harului,
înnoirea chipului său duhovnicesc. În acest
fel a crescut în istorie cu rod, în perspectiva
mântuirii.
Evenimentul naşterii şi l-a însuşit şi a
prefăcut viaţa lui Iisus Hristos "într-un mit
crescut din vlaga pământului, l-a culcat pe
florile fânului şi l-a înfăşat în pânza de caier
de mătasă, iar pentru odihna pribeagă a
Sfintei Familii, a ales umbra rotată a mărului,
continuare în pag. 3

F i l e de i stori e
O viaţă închinată ştiinţei
– dl prof. univ. emerit dr.
Wladimir Paskievici –
de Vi ctor Roşca
Societatea Canadiană de Energie Atomică
(CNS/SNC) şi Asociaţia Canadiană de
Energie Atomică (CNA/ANC) au oferit
profesorului universitar emerit dr. Wladimir
Paskievici, la 14 iunie 2005, un PREMIU
pentru contribuţia remarcabilă ca educator şi
consultant la nivel internaţional în siguranţa
centralelor nucleare.
Profesorul Paskievici este consacrat,
astfel, pionier al învăţământului universitar
canadian în domeniul energiei nucleare şi
specialist cu contribuţie internaţională în
sistemele de siguranţă ale centralelor
electrice nucleare.
Această apreciere din partea celor mai
înalte foruri ştiinţifice canadiene vine ca o
încununare a unei cariere excepţionale, a
unei activităţi de o viaţă, pe care a
desfăşurat-o în mai multe sectoare ale
producerii, exploatării şi punerii sub control
a energiei nuncleare.

Domnul Paskievici s-a născut la 7 martie
1930 în Bucureşti. Tatăl era magistrat, mama
moştenitoarea unei mari moşii în Oltenia.
Ambii părinţi studiaseră la Paris. Preocupaţi
de viitorul unicului lor copil, îi asigură o
excelentă pregătire şcolară, inclusiv
cunoşterea principalelor limbi străine,
germana, franceza şi engleza. Copilul rămâne
marea lor grijă.
După câştigarea de către comunişti, prin
fraudă, a alegerilor din noiembrie 1946,
atmosfera politică din România se deteriora
cu fiecare zi. Unii, foarte puţini, au intuit
direcţia în care se îndreptau evenimentele,
alţii, cei mulţi, s-au lăsat duşi de val, pentru
că orice cale necunoscută împlica un risc.
Destinul oamenilor este determinat, în afara
calităţilor înnăscute, de loc, de timp şi de
şansa ce li se oferă în timpul vieţii, dacă ştiu
să o descopere.
continuare în pag. 3
La Chandelle de Montréal
de Montreal
Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 2

Anunţurile comunităţii
pagină realizată de Victor Rosca
NOTĂ: Toate activităţile care se desfăşoară la Complexul Parohial „Pr. Petre Popescu” sunt suportate
financiar de Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire” din Montreal, proprietara imobilului
Biblioteca „Mihai Eminescu” a
Bisericii „Buna Vestire”
Este deschisa în fiecare marti si joi între
orele 11:00 - 13:00 si duminica între orele
12:30- 13:30.
NOTA: Biblioteca dispune de 20.000 de
volume dintre care circa 5000 în limba
româna si circa 15000 în limbile franceză şi
engleza.
Vă rugam să donaţi bibliotecii cărţi în limba
română. Donatorii le pot aduce duminica la
Biserică, când biblioteca este deschisă.
Mulţumim donatorilor.
Bibliotecari: d-na Maria Oana si dl
Alexandru Nitescu.
Şcoala duminicală, pentru copii
Vă informăm că „Şcoala duminicală”
funcţionează cu patru grupe, cu programul
cursurilor între orele 11:30 şi 12:30.
a) grupa I-a, cu copiii de 3 şi 4 ani.
b) grupa a II-a, cu copiii de 5 şi 6 ani.
c) grupa a II-a, cu copiii de 7 – 8 ani.
d) grupa a IV-a, cu copiii de 9 – 12 ani.
Profesoare: D-na Mariana Usatii, D-na
Adriana Bata, D-na Carmen Constan-
tinescu, D-na Preoteasa Elisabeta Manea,
D-na Lavinia Tudorica şi D-na Marie-
Christine Florea
Lecţiile de religie, istorie şi geografie se
predau la nivelul de înţelegere al copiilor.
Unele lecţii se predau în limbile franceză şi
engleză.
Pentru elevii noi, părinţii sunt rugaţi să
completeze formularul ce se găseşte în
„Buletinul săptămânal” al Bisericii şi să-l
predea membrilor comitetului sau să-l lase
la standul de lumânări.
Pentru şcoală, părinţii sunt rugaţi să vină
cu copiii la biserică, de unde vor fi preluaţi
de profesoare.
Activităţi organizate de biserică
împreună cu M.S.Q.R.

Şcoala de limba engleză
Programul cursurilor:
Grupa I-a, marţi, între orele 18:00 şi 19:30
şi joi, între orele 18:00 şi 19:30. Profesor
Traian Gărduş.
Grupa a II-a, sâmbătă, între orele 10:30 –
12:00. Profesor Marius Cucu.
Şcoala de limba franceză
Programul cursurilor:
sâmbăta între orele 10:30 – 12:00.
Profesoră Georgeta Moldura.
Întâlniri ale persoanelor în vârsta la
bibliotecă
Întâlnirile persoanelor în vârstă au loc în
fiecare joi, între orele 13:00 şi 14:30.
Întâlnirile se desfasoară într-o ambianţă
reconfortantă, se ţin conferinţe, se prezintă
filme sau diapozitive. Se servesc ceai şi
cafea.
Participarea este gratuită.
Anunţ pentru noii veniţi
DONAŢII
Biserica Buna Vestire are rezervată o
încăpere la Casa Română unde sunt
depozitate donaţiile dumneavoastră în
haine, mobilă şi orice alte bunuri
gospodăreşti în folosul noilor emigranţi.
Aceştia le pot ridica gratuit, duminica,
imediat după slujba religioasă sau în zilele
când biblioteca este deschisă.
Vă rugăm să oferiţi cu dărnicie din
prisosul dumneavoastră.
Toate lucrurile trebuie să fie curate şi în
bună folosinţă.
Vă mulţumim.
TURNEU
Zamfir
inegalabilul artist român al naiului
împreună cu
Cvintetul de coarde Athenaeum
vor întreprinde un turneu în Canada
în luna ianuarie 2006

Biletele vor fi puse în vânzare la
1 decembrie 2005.
Pentru informaţii suplimentare vă invităm
să vizitaţi www.keystonemusic.ca
sau telefonaţi la: 403.670.0460.
Pentru informaţii, fotografii şi interviuri,
persoana de contact este: Corrina
Ligertwood, Publicist, Keystone Music,
403.244.8343 Corrina@KeystoneMusic.ca

Program săptămânal de slujire
Vinerea,
- spovedanie, orele 17:00;
- Acatistul Bunei Vestiri, orele 18:00.
Sâmbăta,
- Vecernia, orele 18:00.
Duminica,
- Utrenia, orele 9:00;
- Sfânta Liturghie, orele 10:30
(cafea după Sfânta Liturghie în capela
bisericii).
Program pentru
Decembrie 2005

Bazar
Sâmbătă-Duminică, 26-27 Noiembrie
Asociaţia Doamnelor organizează un Bazar,
sâmbătă 26 noiembrie 2005 între orele 10:00
şi 17:00 si duminica imediat după Sfânta
Liturghie, la Complexul Parohial „Preot
Doctor Petre Popescu”.

Serbarea Sfântului Nicolae
Duminică 11 Decembrie
Sunteţi cu toţii invitaţi la o masă care se va
ţine în Complexul Parohial "Preot Doctor
Petre Popescu", comemorând ziua Sfântului
Nicolae, imediat după Sfânta Liturghie.

Serbarea Pomului de Crăciun
Duminică 18 Decembrie
Copiii şi familiile lor sunt invitaţi la această
serbare imediat după Sfânta Liturghie, unde
se va servi o gustare, urmată de un program
pregătit de Şcoala Duminicală, după care
Moş Crăciun va împărţi daruri copiilor
prezenţi în Complexul Parohial "Preot
Doctor Petre Popescu".

Concert de Colinde
Joi 22 Decembrie
Corul Bisericii „Buna Vestire” va prezenta
tradiţionalul Concert de Colinde, în Biserică,
la ora 19:30.

Crăciunul
Duminică 25 Decembrie
Utrenia se ţine între 9:30 şi 10:30, urmată de
Sfânta Liturghie între 10:30 şi 12:00, după
care corul Bisericii va cânta o selecţie de
Colinde.

Revelionul
Sâmbătă 31 Decembrie
Biserica noastră va tine Revelionul cu
începere de la ora 21:00 până la ora 3:00, în
Complexul Parohial "Preot Doctor Petre
Popescu".

Anul Nou
Duminică l Ianuarie
Utrenia se ţine între 9:30 şi 10:30 urmată de
Sfânta Liturghie între 10:30 şi 12:00 după
care Corul Bisericii va cânta o selecţie de
Colinde.
Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 3


Expoziţie de pictură
Sâmbătă 12 noiembrie a avut loc la
Complexul Parohial “Pr. Petre Popescu”, în
sala mare, vernisajul expoziţiei de pictură şi
sculptură al
Cercului artiştilor pictori şi sculptori din
Quebec (CAPSQ) fondat în 1984.
Expoziţia a fost deschisă între 12 şi 18
noiembrie, în fiecare zi între orele 13:00 şi
20:00. Intrarea 7 $.
Informaţii suplimentare pe Internet:
http://www.capsq.qc.ca/historique.html
Notă: Expoziţia se ţine în luna noiembrie în
fiecare an.

Calendarul sărbătorilor religioase
- Marţi 8 noiembrie: Soborul Marilor
Voievozi Mihail şi Gavril;
- Marţi 15 noiembrie: începe Postul
Crăciunului;
- Luni 21 noiembrie: Intrarea în Biserică
a Născătoarei de Dumnezeu;
- Miercuri 30 noiembrie: Sf. Apostol
Andrei Cel Întâi Chemat;
- Marţi 6 decembrie: Sf. Ierarh Nicolae;
- Miercuri 7 decembrie: Sf. Mc. Filofteia
de la Argeş;
- Marţi 13 decembrie: Sf. Mc. Eustratie
şi Auxenţie, Sf. Herman din Alasca;
- Duminică 25 decembrie: Naşterea
Domnului nostru Isus Christos;
- Luni 26 decembrie: Soborul Maicii
Domnului;
Marţi 27 decembrie: Sf. Ap. Întâi Muce-
nic şi Arhidiacon Ştefan.
NOTA
În anul 2005, până la data editării,
la Biserica Ortodoxă Română "Buna
Vestire" din Montreal, au avut loc:
* 41 botezuri
* 11 cununii
* 3 înmormântări.

Abonamente la „Candela”
Vă rugăm să vă abonaţi sau să reînoiţi
abonamentul dumneavoastră la

Revista de Informaţii Culturale
“Candela de Montreal”.

Costul unui abonament anual este de
20 $;
Lăsaţi mesaj cu numărul dumnea-
voastră de telefon la (514) 736-0950

Meditaţie
urmare din pag. 1
fruntea pomilor în frumuseţea fructelor".
La sosirea acestui Sfânt Eveniment totul se
transformă în imn de mărire. Lumină era în
biserici, în inimi, pe feţe, în case, în ochi, în
vorbă şi în cântec.
Dorinţa de a atinge şi trăi în lumină, au
avut-o totdeauna ai noştri. Să privim la gâtul
întins al unei păsări din opera lui Brâncuşi;
atrasă de înălţime şi de soare; Să ne amintim
de Colinde: "Voi zori de ziuă", "Ziorel de
ziuă", "Raza soarelui, Floarea Soarelui",
"Sus în Slava Cerului", "Colo sus şi mai în
sus" şi altele.
Dorinţa de a ajunge şi trăi pe plaiuri de
lumină şi viaţă curată este podoaba aleasă a
sufletului nostru românesc.
Noi, românii, chiar dacă suntem în
împrăştiere, sau chiar dacă ne-am născut aici,
avem în noi această moştenire spirituală. În
ea să trăim şi să ne creştem copiii. Este vorba
de angajarea noastră în lumea cu realităţi
superioare şi cu perspective infinite.
La Naşterea Domnului să venim toţi şi să
umplem biserica noastră cu lumină, cu
credinţă, cu dragoste şi cu speranţă; cu
lumina din inima fiecăruia, cu credinţa cu
care se ţine legat de Dumnezeu, cu dragostea
care întăreşte legăturile între fraţi şi cu
nădejdea într-o lume mai simplă, mai bună şi
mai dreaptă.
Naşterea Domnului să vă aducă sănătate,
fericire şi la mulţi ani!





O viaţă închinată ştiinţei
urmare din pag. 1
Tatăl domnului Paskievici a fost unul
dintre acei puţini care a prevăzut dezastrul
spre care se îndrepta România, iar tânărul
absolvent de liceu, la 17 ani, nu s-a temut de
risc. Tânărul Paskievici a avut voinţa de a
răzbate printre colegii mai norocoşi, născuţi
în lumea boom-ului occidental, şi a reuşit.
Elev studios, îndrumat de profesori
excepţionali, trece ultimele două clase de
liceu într-un an, în 1947. Părinţii elevului
Paskievici, prevăzători, după ce îl sfătuiesc
să-şi termine studiile cât mai repede, îl
înscriu la un liceu preparator în Franţa,
pentru anul şcolar 1948/1949. Era un pretext
pentru a-l scoate din lumea orwelliană în care
intraserăm după ocuparea ţării de către
armata sovietică. Părinţii săi fiind divorţaţi,
tatăl şi tatăl vitreg îşi unesc eforturile şi
reusesc să obţină paşapoartele cu viza pentru
Italia, pentru mamă şi copil.
La o săptămână de la sosirea în Brescia,
lângă Milano, unde erau aşteptaţi de o
familie de prieteni, au aflat de abdicarea
forţată a Regelui Mihai. Din acel moment,
toate scrisorile primite de acasă purtau
mesajul: „Nu vă mai întoarceţi în ţară”.
Drumul său pentru studii devenise astfel
calea fără întoarcere, exilul. Destinul îl avea
acum în mâinile sale.
În Italia, după numai trei luni, vorbea
curent limba acestei ţări. În scurt timp, obţine
o diplomă de dactilograf şi învaţă
stenografia. Vizitează biserici, muzee şi alte
comori ale artei şi arhitecturii italiene.
Curând, feeria italiană începe să fie umbrită
de acţiunile mişcărilor comuniste – fularele
roşii purtate de manifestanţi insuflau spaimă
celor ce cunoşteau adevărata faţă a
comunismului.
Într-o seară, când se aştepta mai puţin, s-au
trezit cu tatăl vitreg la uşă. Acesta părăsise
România clandestin. Întrucât viza franceză se
lăsa aşteptată, iar banii familiei se reduceau
rapid, în 1948 ei hotărăsc să emigreze în
Argentina, unde regimul lui Juan şi Evita
Peron le asigurau unele facilităţi de instalare.
În primii doi ani petrecuţi aici, susţine cele
37 de examene pentru echivalarea studiilor
liceale şi, în acelaşi timp, lucrează într-o
fabrică de mozaicuri. Viaţa era scumpă iar
salariul tatălui, deşi inginer, era insuficient.
În 1950 se înscrie la Universitate, la
Facultatea de Inginerie şi la Facultatea de
Ştiinţe. Se îndrăgosteşte de mecanica
cuantică şi de teoria relativităţii a lui
Einstein. După patru ani de studiu, în 1954,
obţine o bursă de studii la Strasburg,
continuare în pag. 4
Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 4


O viaţă închinată ştiinţei
urmare din pag. 3
de la „Universitatea în exil a „Europei
Libere”. Îşi lasă părinţii în Argentina şi
pleacă în Franţa. Aici, pasiunea lui pentru
fizica nucleară prinde contur. În numai un
an, luându-şi toate examenele cerute, îşi ia
licenţa în ştiinţe. Următorii doi ani îi dedică
obţinerii doctoratului în fizică nucleară. La o
săptămână după susţinerea tezei, se
căsătoreşte. În faţa tânărului absolvent se
deschid mai multe oportunităţi: cercetător la
laboratorul de energie atomica de la Saclay,
Franţa; cercetător la un institut de cercetări
din New York sau viitor profesor universitar
la Montreal. Tânărul Paskiewici dorea un
loc de lucru unde să aprofundeze studiul
energiei nucleare şi unde să aibă
independenţa cercetării. Desigur, locul acesta
nu putea fi decât în învăţământul universitar.
La alegere a atârnat în balanţă şi faptul că, în
timp ce studia în Franţa, părinţii emigraseră
în Canada.
Înainte de plecarea spre Montreal, acceptă
pentru o perioadă scurtă un post de profesor
la un liceu din St. Julien en Genevois, o
localitate în Franţa lângă Geneva, Elveţia.
În 1958 obţine o bursă post-doctorală la
Facultatea de Ştiinţe de la Universitatea din
Montreal. Ajuns aici, i se propune să predea
în premieră un curs de fizică atomică în
Departamentul de inginerie fizică recent
creat la Şcoala Politehnică din Montreal.
Ceea ce i s-a părut deosebit de pozitiv în
cadrul Politehnicii, a fost faptul că orice
noutate de dezvoltare propusă se aproba şi
era imediat pusă în aplicare. La Montreal a
găsit un pământ nedesţelenit. Era exact ce şi
a dorit, un loc unde, profesional, să aibă
iniţiativa.
În anul 1967, înfiinţează în cadrul
Departamentului de inginerie fizică o secţie
de energie nucleară unde va preda pe rând,
fizică nucleară, mecanică cuantică, teoria
radiaţiilor, teoria relativităţii şi rezonanţă
nucleară. Profesorul Paskievici se
specializează încetul cu încetul în
producerea, fizica, controlul şi siguranţa
energiei atomice.
În anul 1970, o altă propunere a sa duce la
crearea Institutului de inginerie nucleară. În
cadrul departamentului se obţinea diploma de
inginer, iar în cadrul institutului, inginerii
absolvenţi puteau obţine o metriză şi un
doctorat într-un domeniu specializat.
Acest institut a fost pentru profesorul
Paskievici terenul unde a putut da contur
celor mai îndrăzneţe gânduri. Fiecare teză
urmărea clarificarea unui fenomen, a unei
incertitudini de până atunci. A urmărit mai
ales exploatarea unor noi metode de a calcula
şi de a controla evoluţia fenomenelor în
sânul unui reactor nuclear precum şi
modificarea normelor de securitate. În 1982,
a obţinut prestigiosul post de director de
cercetare şi apoi director de cercetare şi
cursuri avansate în cadrul institutului (Dean
of Graduate Studies of Reaserch) la Şcoala
Politehnică. În această calitate a contribuit la
dezvoltarea grupurilor de cercetare ale
întregii comunitati politehniciene.
Activitatea sa profesională nu s-a limitat
doar la predarea de cursuri universitare de
înalt nivel, el a fost permanent preocupat de
înţelegerea şi aplicarea în practică a energiei
nucleare. Între 1970 şi 1990 a fost membru,
vice-preşedinte şi preşedinte în diferite
comitete şi consilii universitare şi academice.
A organizat primul congres internaţional al
Societăţii de energie atomică canadiene
(1980) ţinut la Montreal. Între 1981 – 1995 a
făcut parte din diferite comitete şi consilii de
cercetare şi din delegaţii universitare şi
ştiinţifice. A fost consultant pentru mai multe
mari intreprinderi şi societăţi canadiene
(1975 – 1992). S-a implicat în mai multe
asociaţii profesionale naţionale şi
internaţionale. A participat la organizarea
expoziţiilor ştiinţifice din Montreal între
1966 şi 1970. A fost autor sau coautor la 10
cursuri universitatre pentru Politehnică şi alte
instituţii. A publicat 12 articole ştiinţifice. A
întocmit 71 de rapoarte, multe la solicitarea a
diferite instituţii şi ministere.
Dacă în prima parte a activităţii
profesionale s-a dedicat dezvoltării
învăţământului de înalt nivel, în a doua parte,
domeniul explorat a fost siguranţa,
organizarea şi controlul în utilizarea energiei
atomice. Pentru a reuşi, a împins studiul şi
cercetarea dincolo de graniţele cunoştinţelor
existente. În acest mod, el a devenit unul
dintre specialiştii internaţionali în domeniu.
În calitate de Preşedinte al Comitetului de
securitate atomică din Quebec al Comisiunei
de Control al Energiei Atomice (CCEA),
organismul federal de control, a controlat
bilanţurile periodice de activitate a
centralelor atomice din Quebec şi a transmis
recomandările comitetului la organismul de
control (CCEA). În plus, a efectuat
numeroase expertize în Canada privind
securitatea acestor centrale.
Utilizarea energiei atomice este, după
părerea domniei-sale, una dintre sursele cele
mai curate de producere a electricităţii, cu
excepţia hidrocentralelor electrice.
Comparând numărul victimelor şi al efectelor
distructive, începând de la exploatarea
minieră până la efectele deşeurilor asupra
mediului, a constatat că parametrii energiei
nucleare sunt cu mult mai acceptabili decât
cei ai formelor tradiţionale de producere a
energiei electrice (cărbune şi petrol). Frica de
această formă de producere a energiei
electrice este o problemă mai ales
psihologică, de percepţie,
continuare în pag. 16
CANADIAN NUCLEAR
ACHIEVEMENT
AWARD

Outstanding Contribution
Award
presented to

Dr. Wladimir Paskievici

For outstanding
contributions as an
educator and an
internationally recognized
nuclear safety consultant,
and a pioneer of the CNS.

Presented in Toronto, Ontario
2005 June 14

Canadian Nuclear Society,
Canadian Nuclear
Association
Société Nucléaire
Canadienne, Association
Nucléaire Canadienne
Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 5


Şcoala duminicală a
Bisericii « Buna Vestire »
de Corinne Salamis
« Lăsaţi copii să vină la mine. » Aceasta a
fost chemarea lui Iisus din totdeauna.
Auzind glasul copiilor noştri cântând
colindele strămoşeşti, vom auzi mesajul
Pruncului din iesle, vom simţi lumina stelei
Betleemului şi vom regăsi sufletul
înaintaşilor noştri. Ne facem o dătorie
păstrând credinţa şi tradiţiile strămoşilor
noştri. Această comoară este darul cel mai
preţios pe care îl putem oferi copiilor. Este
un dar care îi va ajuta, dându-le îndrumarea
pe calea arătată de Pruncul Iisus, pentru a
putea trece prin încercările vieţii şi spre
mântuirea lor.

Ajutaţi-ne în această operă sfântă care cere
o colaborare între părinţi şi biserica. Aduceţi
copiii la biserică şi la şcoala duminicală
pentru o parte din educaţia lor religioasă.
Acasă, învăţaţi-i să trăiască mai aproape de
Dumnezeu prin rugăciunea zilnică şi
păstrând posturile şi sărbătorile bisericeşti.
Aşa să ne ajute Dumnezeu.
Urmărind tradiţia comunităţii noastre de
peste 50 de ani şi sub îndrumarea Părintelui
Constantin Tofan, am reînceput şcoala
duminicală pentru educaţia religioasă a
copiilor din parohie şi menţinerea tradiţiilor
româneşti. De la sfârşitul lunii septembrie
până la începutul lunii noiembrie, au trecut
peste 50 de copii prin Şcoala duminicală.
Copiii sunt grupaţi în patru grupe, pe vârste :
grupa de 3-4 ani, grupa de 5-6 ani, grupa de
7-8 ani şi grupa de 9-12 ani. Aceste grupe
sunt sub îndrumarea profesoarelor, după cum
urmează : doamna Mariana Usatii, doamna
Adriana Bata, doamna Carmen
Constantinescu, doamna preoteasa Elisabeta
Manea, doamna Lavinia Tudorica şi doamna
Marie-Christine Florea. Şcoala este oferită
gratis de parohia bisericii « Buna Vestire »
cu suport benevol. Profesoarele şi ajutorii
lor au înţeles importanţa acestei opere şi cu
simţul adânc românesc şi creştinesc oferă
jertfa lor spre această lucrare apostolică.
Biserica ne pune la disposiţie două săli de
clasă într-un spaţiu închis şi două clase într-
un spaţiu semi-deschis, toate alături de
biblioteca bisericii. Constatăm cu plăcere
deosebită că săptămânal, numărul copiilor
prezenţi la şcoala creşte.
Profesoarele ne comunică impresiile şi
rezultatele lor iniţiale : Ne bucurăm că dintre
copii care s-au inscris, vin aproape jumătate
din ei, cu regularitate. Cu timpul avem
credinţa că acest număr se va mări, în special
pentru pregătirea serbării pomului de Crăciun
al copiilor. În cele şapte întâlniri avute până
acum, copiii au învăţat despre Sfânta Cruce,
Sfânta Împărtăşanie şi despre sărbătorile
religioase din luna octombrie. Copii au
comunicat cu plăcere între ei în limba
română şi limba franceză, iar rugăciunea «
Tatăl Nostru » au spus-o în ambele limbi.
Pentru serbarea pomului de Crăciun, am
început repetiţiile colindelor sub coordonarea
muzicală doamnei Lidia Constantinescu.
Copii vor pregăti o scenetă care povesteşte
despre naşterea Domnului Iisus Hristos. La
această serbare va veni Moş Crăşciun cu
cadouri pentru toţi copiii. Aşteptăm copiii la
şcoala duminicală unde se fac repetiţiile în
fiecare duminică la orele 11:30h, lângă
biblioteca bisericii, şi la repetiţia generală în
ajunul serbării, la orele 10 :30h. Serbarea
pomului de Crăciun va avea loc la
«Complexul Parohial Preot Doctor Petre
Popescu», duminica 18 decembrie 2005
imediat după Sfânta Liturghie. Vă aşteptăm
cu drag să fiţi alături de noi şi mulţumim
părinţilor
pentru
colaborare.

Îndrumarea religiosă : Părintele Constantin
Tofan;
Profesoarele : Adriana Bata, Carmen
Constantinescu, Marie-Christine Florea,
Preoteasa Elisabeta Manea, Lavinia Tudorica şi
Mariana Usatii;
Ajutor în clasă : Raluca Cosmescu, Anca
Pacurar, Alin şi Vasilica Sfara, părinţii şi bunicii
copiilor;
Coordonarea muzicală : Lidia
Constantinescu;
Secretara : Amalia Boca;
Director al şcolii : Corinne Salamis.

Şcoala duminicală,
una din cele patru clase
Corul de colinde al copiilor
Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 6



Le centre culturel de
l’Église Orthodoxe
Roumaine de l’Annonciation
accueille
une grande exposition du
Cercle des Artistes Peintres
et Sculpteurs du Québec
par Catinca M.-Lapierre
Pour une vingt deuxième année
consécutive le Cercle expose les œuvres des
ses membres. Plus de 300
réalisations, peintures (différents
médiums), sculptures, photographies,
etc... seront exposées au centre
culturel de notre communauté
roumaine du 12 novembre au 18
novembre, entre 13 h. et 20 h.
quotidiennement.
Il s’agit d’une manifestation
culturelle de grande envergure tant
par le nombre d’œuvres exposés que
par leur qualité.
Les œuvres appartiennent aux
catégories suivantes: réalité
figurative, frontière figurative,
abstraction, techniques mixtes,
sculpture, photographie.

Cette exposition est rendue possible grâce
à l’initiative de madame Mireille Forget,
fondatrice et présidente du Cercle.
Elle fait la promotion des différentes
formes d’arts visuels en organisant des
expositions partout à travers le Québec et à
l’étranger.
Ainsi, en 2005 plus de 100 membres ont
exposé leurs œuvres à l’Université de
Coïmbra au Portugal et au Palais Khereidine
en Tunisie, en complément des expositions à
Montréal et aux environs.
Madame Forget, par ses
compétences, son engagement,
son dynamisme et son
dévouement à la cause des arts, a
su mériter plusieurs titres
honorifiques qui lui ont été
décernés en Europe, en Asie et
au Québec. Elle est médaillée de
l’Assemblée Nationale de la
République Française, de
l’Assemblée Nationale du
Québec. D’autres distinctions lui
ont été accordées à Tokyo,
Nantes, et en Espagne.
Le Cercle comporte au delà de
1000 membres de toute
allégeance artistique. Grâce aux
manifestations qu’il organise, les
artistes se font connaître et reconnaître.
La fin de l’exposition, le vendredi 18
novembre, sera suivie d’un gala le
lendemain, où tous les artistes sont invités à
venir applaudir ceux qui se seront mérités
des prix. Un jury composé de personnalités
du monde artistique aura, préalablement,
déterminé les gagnants dans chaque
catégorie.
Les gagnants se partageront des prix d’une
valeur d’au delà de 12,000$.
Le public vote aussi pour l’oeuvre de son
choix.

Vous êtes donc tous attendus à venir visiter
l’exposition et à choisir l’oeuvre qui vous
plaira ou qui vous impressionnera le plus.
Ainsi, vous contribuerez, chacun, à la
détermination de l’artiste qui obtiendra le
prix du public.

C’est un rendez-vous!!!! On vous attend.


Le Cercle des Artistes Peintres et
Sculpteurs du Québec
Le CAPSQ a été fondé à Laval en 1984 en
ouverture d'esprit et liberté d'expression, par
Mireille Forget, artiste peintre, diplômée en
arts visuels et en histoire de l'art de
l'Université du Québec à Montréal. Le
concept du pluralisme adopté par le Cercle
rejoint toutes les tendances, sans sectarisme
et sans en favoriser aucune. Cette approche
crée un climat de rencontres et d'échanges
qui apporte à chaque artiste la stimulation
nécessaire à sa propre évolution et à
son propre dépassement.

Dès sa création, le Cercle organise
son Salon d'automne dans le cadre du
Grand Concours annuel qui obtient un
succès qui dépasse de beaucoup les
prévisions les plus optimistes attirant
des milliers de visiteurs chaque année,
créant ainsi un phénomène
socioculturel remarquable. En 1994,
Mireille Forget conçoit le Gala int'l
des Arts visuels, dont elle obtient un
droit d'auteur de l'Office de la
propriété intellectuelle du Canada. Ce
Gala souligne de façon grandiose le travail
des artistes en arts visuels qui, enfin, ont leur
propre gala, au même titre que les
comédiens, chanteurs et autres. Des artistes
de réputation nationale et internationale se
produisent en spectacle entre la remise des
prix. Depuis sa création, le Gala remporte un
franc succès. Il s'est tenu en 1994 et 1995 à
La Place des Arts à Montréal; en 1996, 1997,
1998 à la salle Pierre-Mercure du Centre
Pierre-Péladeau à Montréal; en 1999, 2000 et
2001 à la salle Maison des Arts de Laval; en
2002, au Théâtre du Vieux Terrebonne. En
2003, pour fêter les 20 ans du
Cercle, le gala s'est tenu à
l'Auditorium du cégep
Maisonneuve; plus de 600
oeuvres étaient exposées au
Musée du Château Dufresne à
Montréal (ancien Musée d'art
contemporain, fondé par Guy
Robert) ainsi qu'à la salle
L'Imaginaire du Complexe
American Can.; en 2004, le
Concours-Gala a eu lieu au
Centre culturel Popesco de
l’Église Orthodoxe Roumaine de
Montréal.

Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 7


ROMANI AN
ORTHODOX DEANERY
OF CANADA ANNUAL
ASSEMBLY
V.R. Fr. Daniel Nenson, Dean of
Canada
SEPTEMBER 30 TO OCTOBER 2, 2005
His Eminence Archbishop Nathaniel,
present for the 7 annual RODOC clergy
conference and assembly, opened the Friday
afternoon clergy conference with a prayer
and then introduced the clergy in attendance.
The clergy each gave a brief summary of
then-activities in their home parishes over the
past year and made suggestions and
recommendations as to how we might
improve our pastoral work, and ideas as to
how we can increase our missions and
ultimately our church growth.
Two motions were passed unanimously:
(1) "That the Romanian Orthodox
Deanery of Canada want to have an
auxiliary bishop specifically for
Canada"; and
(2) "We recommend accepting tithing as
an alternate method to parish membership
and that
the Episcopate Council initiates a study on
the feasibility of tithing for our parishes and
missions
in Canada, and that their findings be brought
up at the Episcopate Congress."
Saturday morning, His Eminence declared
the RODOC annual assembly open and after
his opening remarks, reports were presented
by the Deanery board members, the
Department of Religious Education and
Department of Missions, the Orthodox
Brotherhood of Canada, and A.R.C.O.L.A.
The two-year term for two members-at-
large was expired and two new members -
Thrisia Pana and Harvey Staseson, both of
Regina — were elected as the two new
members-at-large for the next two-year term.
His Eminence reported that the Episcopate
will return a percentage of their parish fees
for 2006 to the Deanery as follows:
$2,500. for Deanery operations;
$5,470. for mission development;
$1,094. for religious education; and
$2,500. for the publication of Buna
Vestire.

A.R.C.O.L.A. ANNUAL
MEETI NG - 2005
V.R. Fr. Daniel Nenson, Dean of
Canada

The fourth annual meeting of
A.R.C.O.L.A. was held at the Orthodox
Deanery Centre in Fort Qu'Appelle on
October 1, 2005. His Eminence, Archbishop
Nathaniel chaired the meeting. This year we
also had women from four provinces join us
in our deliberations. We are growing slowly
and hope to someday have women from all
across Canada representing the Romanian
Orthodox Deanery of Canada parishes.
The new A.R.C.O.L.A board for 2005-
2007 is:
Past President Dr. Eleanor Bujea,
Regina, SK
President: Psa Colleen Ungrin,
Winnipeg, MB
Vice-President: Lidia Constantinescu,
Laval, QC
Secretary: Tamara MacLellan,
Anola, MB
Treasurer Virginia Murray, Regina,
SK
Auditors: Gloria Buchanan and Rose
Dumba, Regina, SK.
Members-at-Large:
Psa. Alice Nenson, Regina, SK;
Psa. Lillian Lupu, Calgary, AB;
Donna Davies, Lynn Nenson and
Mary Pana, Regina, SK.
Archbishop Nathaniel appointed Fr.
Cosmin Sicoe as, spiritual advisor of
A.R.C.O.L.A for 2005-2007.

Fort Qu'Appelle
A group from the meeting with
His Eminence, Archbishop
Nathaniel in the middle
St-George Roumanian Church
Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 8



Condiţia şi drumul scriitorului
emigrant:
Felicia Mihali, La Reine et le
soldat
de Mircea Gheorghe
Pînǎ în 1979, Emil Cioran publicase în
limba francezǎ Précis de décomposition (1949)
Syllogismes de l'amertume (1952), La tentation
d'exister (1956), Histoire et utopie (1960), La
chute dans le temps (1964), Le mauvais
Démiurge (1969), De l'incovenient d'être né
(1975), aşadar cea mai mare parte a operei sale
din care fǎceau parte şi cele trei cǎrţi pe care el
le considera cele mai semnificative: Silogismele
amǎrǎciunii, Cǎderea în timp şi Despre
neajunsul de a te naşte. Numele lui devenise
deja celebru şi Saint-John Perse îi scria încǎ din
1962 dǎruindu-i un exemplar din cartea sa
Oiseaux: "Pentru dumneavoastrǎ, dragul meu
Cioran, a cǎrui gîndire înseamnǎ pentru mine,
ca om şi ca intelectual, mai mult decît credeţi."
În 1979 Emil Cioran publicǎ Écartellement
unde la un moment dat scrie: "Defectul meu de
elocuţiune, felul meu sacadat de a vorbi, arta
mea de a mǎ bîlbîi, vocea mea, r-ul de la celǎlalt
capǎt al Europei toate acestea m-au împins, ca
un mod de a reacţiona, sǎ mǎ îngrijesc întrucîtva
de ceea ce scriu pentru ca astfel sǎ devin mai
mult sau mai puţin demn de o limbǎ pe care o
maltratez oridecîteori deschid gura."
Luciditatea acestor notaţii, îndǎrǎtul cǎrora
se cuvine sǎ descifrǎm şi o modestie exemplarǎ,
ne sugereazǎ cum nu se poate mai bine condiţia
dramaticǎ a scriitorului emigrant care-şi
schimbǎ limba de expresie.
Orice scriitor tentat de aceastǎ reorientare
fundamentalǎ intrǎ într-un proces de evoluţie
complex, presǎrat cu dificultǎţi nenumǎrate, cu
capcane şi cu îndoieli de sine alimentate, printre
multe altele, de propriile-i limite omeneşti într-o
lume în care nimic nu stǎ pe loc şi în care o
opţiune greşitǎ poate deveni în timp ireparabilǎ.
Dacǎ depǎşeşte etapa iniţialǎ cînd are de
înfruntat neîncrederea sau condescendenţa
editorilor, el accede fie la condiţia de "scriitor X
(român, ceh, irlandez etc) de expresie Y
(francezǎ, germanǎ etc" (ca Panait Istrati,
scriitor român de limba francezǎ sau Kafka
scriitor ceh de limba germanǎ), fie la cea de
"scriitor (ori filozof) Y de origine X", ca
"francezii" de originǎ românǎ Eugen Ionescu
sau Emil Cioran.. Deosebirea dintre cele douǎ
condiţii nu este doar verbalǎ. A fi scriitor român
de limba francezǎ ca Panait Istrati înseamnǎ a
aparţine unei serii de valori literare care
cuprinde scriitori români. Aceasta este pentru el
ceea ce psihologia socialǎ numeşte
"comunitatea de apartenenţǎ" şi orice judecatǎ
emisǎ asupra operei sale porneşte de la criteriile
şi de la configuraţia ierarhicǎ a acestei
comunitǎţi. Dimpotrivǎ, a fi scriitor francez (sau
quebechez sau canadian) de originǎ românǎ
înseamnǎ a aparţine seriei de valori literare
naţionale din limba respectivǎ. Nu-l mai
analizǎm pe Eugen Ionescu cu criteriile pe care
ni le furnizeazǎ istoria dramaturgiei româneşti,
ci cu cele ale dramaturgiei franceze. Tot astfel,
Emil Cioran a pǎrǎsit seria româneascǎ din care,
alǎturi de el, fǎceau parte Constantin Noica,
Mircea Vulcǎnescu sau Petre Ţuţea pentru a se
înscrie în continuarea seriei franceze a lui
Chamfort, Rochefoucauld sau Joubert. Nu
existǎ nici un fel de ierahie între cele douǎ
ipostaze ale scriitorului emigrant cîtǎ vreme
numele aflate în discuţie şi de o parte şi de alta
sînt de calibru asemǎnǎtor: Eugen Ionescu şi
Emil Cioran dar şi Milan Kundera sau Franz
Kafka.

Mǎ gîndeam la toate acestea la recenta
lansare a cǎrţii La Reine et le Soldat, publicatǎ
la editura XYZ de Felicia Mihali, romancierǎ
aflatǎ la a treia carte publicatǎ în limba francezǎ.
Oare cǎtre ce destin literar se îndrepta
scriitoarea noastrǎ despre a cǎrei ultimǎ carte
editorul ei spunea cǎ e "magnificǎ"? Felicia
Mihali ne propune, în La Reine et le Soldat,
potrivit propiilor mǎrturii o parabolǎ istoricǎ şi
politicǎ a vremurilor noastre, inspiratǎ de
evenimentele din 11 septembrie 2001 şi de
rǎzboiul din Irak. Am putea adǎuga cǎ regǎsim
în cartea ei, în egalǎ mǎsurǎ, şi o parabolǎ a
emigraţiei şi a bǎtrîneţii, o parabolǎ ce aduce în
scenǎ, un personaj memorabil, regina
Syssigambris, clǎdit pe o vitalitate decrepitǎ,
lacomǎ şi perversǎ şi care-şi schimbǎ cursul
vieţii şi al experinţelor la o vîrstǎ tîrzie. Cartea
aceasta, prima pe care Felicia Mihali o scrie
doar în limba francezǎ, nu are nici o legǎturǎ cu
literatura românǎ - dacǎ scoatem din discuţie
personajul cu totul episodic al lui Milesk
Spathar, o transparentǎ trimitere la Spǎtarul
Milescu.
La lansarea cǎrţii, romanciera şi-a invitat,
mulţi dintre prietenii şi admiratorii din
comunitatea româneascǎ. Asta înseamnǎ cǎ în
spirit ea aparţine încǎ literaturii acestei
comunitǎţi care nu este alta decît literatura din
România. Este interesant de vǎzut compoziţia
sǎlii la urmǎtoarele lansǎri. O creştere a
numǎrului de invitaţi din afara comunitǎţii
româneşti şi o prezenţǎ mai marcatǎ a criticilor
şi a presei din Quebec, ne-ar putea indica sensul
unei evoluţii validate şi de alţii. Oricum ar fi,
aceasta evoluţie este deja temerarǎ şi se cuvine
sǎ citim La Reine et le Soldat cu mintea, cu
sensibilitatea şi cu exigenţele cu care citim
cǎrţile literaturilor quebechezǎ şi francezǎ.
Probabil cǎ în viitor locul Feliciei Mihali ca
scriitoare va fi în una sau alta dintre ele.
NOAPTEA SFÂNTĂ
de Banu Ion
Trâmba albă din adâncuri s-a răsfrânt
Ca să legen-n noaptea sfântă, tainic, cerul de
pământ.
Si pe trâmba luminoasa mii de îngeri albi de sus,
Roi cântau deasupra ieslii unde s-a născut ISUS.
-//-
Prunc în scutece sărace, cu săracii prunci la fel
L-au găsit doar EI, păstorii, cei dintâi, crezând în
EL
Iar când se închinau ciobanii Celui ce venea’ntre
plângeri,
Auzeau cum cânta-n slavă, glasul miilor de
îngeri...
-//-
Păcătoasei lumi El vine, Împărat fără palate
Să domnească prin iubire, izbăvind-o de păcate,
Împărat născut pe fânul asternut deasupra humii
Pentru ca-n genunchi să-i cadă împăratii mari ai
lumii.
-//-
Si deasupra ieslei sfinte, când a vrut în zări să stea,
Luminoasă călăuza Magilor, o mare stea:
Au patruns în micul staul cu smeritul lor alai
Si-au îngenuncheat la Domnul dela răsărit trei
Crai...
-//-
Închinatu-s-au cu daruri: aur, smirnă si tămâe
Celui ce din cer venise omenirea să mângâe,
Si-au purces a da de veste lumii, Cei trei Magi, pe
urmă
Că născutu-s-a Păstorul cărui lumea-i va fi
turmă?...
-//-
Dar ei n-au stiut să spună că Isus va sti cei plânsul
Că va suferi cum nimeni n-a mai suferit ca Dânsul,
Că pentru iubirea-i sfântă ce din ceruri o aduce,
El va fi vândut de Iuda si-apoi răstignit pe cruce.
Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 9


ÎNVINGĂTORUL IA TOTUL?
de Florin Oncescu
O chema Anna Kessler şi era personaj într-
un serial de televiziune englezesc, făcut după
un roman de A.J. Cronin. Serial rulat la
televiziunea română cândva în anii ’70, dar
nu mai târziu de 1975, anul în care am mers
la liceu.
De fapt, nu sunt foarte sigur că o chema
Kessler şi nici măcar Anna, pentru că n-am
obţinut confirmarea oricât de mult am căutat
pe internet şi prin biblioteci. N-am împins
cercetarea până acolo încât să citesc
romanele lui Cronin, m-am mulţumit să
răsfoiesc câteva. Anna era brunetă şi
ochelaristă, iar numele ei de familie,
presupunând că nu era Kessler, avea cu
siguranţă o rezonanţă germanică.
Serialul povestea despre destinul unui
tânăr medic strălucit, care nu făcea o carieră
de o strălucire comparabilă cu potenţialul său
profesional. Se cantonase în poziţia mizeră
de medic al săracilor într-un colţ uitat de
lume, lumea din film fiind Anglia din
preajma anului 1900. Anna Kessler era tot un
medic excelent, dar unul care nu-şi irosea
potenţialul. Era ori cercetător în mediul
universitar, ori medic chirurg într-un mare
spital londonez.
La mari intervale, cam o dată la două
episoade, personajul Anna apărea iar în viaţa
personajului medic-strălucit-dar-perdant.
Întâlnirile dintre cei doi erau un prilej de
dialoguri încărcate de dramatism. Pe Anna o
durea sufletul să-l vadă cum se iroseşte. El
părea să vadă lucrurile altfel. Vorbea cu
patos de încrederea pe care pacienţii lui cei
săraci o investiseră în el. Exista şi o tensiune
erotică în dialogul lor, dar neexplicită. El
avea o nevastă la fel de dezamăgită ca Anna
de irosirea lui, dar din motive mai lumeşti.
Nemulţumirea ei viza mai degrabă propria sa
soartă, de nevastă a unui medic oarecare şi,
mai ales, sărac. La fiecare nouă întâlnire,
Anna avea un aer de om şi mai bine situat în
profesie. El avea părul mereu mai albit.
Fiecare apariţie a Annei pe micul ecran mă
fascina. Stăteam ţintuit în fotoliu, atent să nu
pierd o vorbă din dialogul lor. Ea îi vorbea
lui cu menajamente, temătoare să nu-i
rănească orgoliul. El răspundea cu ezitare,
temător să nu lase impresia unui om
nemulţumit de soarta lui.
Prin tot ce spunea, Anna Kessler era
întruchiparea unei idei: ceea ce contează mai
mult şi mai mult în viaţa unui om este
profesia. Un corolar era acesta: orice trădare
e permisă, dacă scopul urmărit este realizarea
profesională. Corolarul apărea sugerat când
în discuţie era adusă nevasta. Anna îi spunea
vechiului ei prieten că ar face bine să-şi
contacteze un fost profesor şi să încerce să
vină la Londra. El începea să spună că
nevestei nu-i plac schimbările hazardate, dar
se oprea abrupt, nemulţumit să se vadă dând
vina pe nevastă pentru imobilismul lui. Anna
schimba cu delicateţe subiectul, dar ideea că
nevasta era un obstacol în calea împlinirii lui
profesionale fusese pusă pe tapet. Însă
tânărul medic rămânea cu privirea fixată pe
cadrul ferestrei.
Aş ascunde ceva esenţial dacă n-aş
mărturisi că o iubeam pe Anna, pentru
aparenţa ei de elevă cuminţică, drăguţă şi
premiantă. În şcoala gimnazială, fetele după
care suspină băieţii au acest profil. La acea
vârstă, ca băiat, eşti întotdeauna surprins de
trecerea la băieţii de liceu pe care o are câte
o colegă de-a ta codaşă la învăţătură. Abia
mai târziu vei pricepe de ce, când la rândul
tău vei fi capabil să înţelegi alte posibile
atuuri ale unei fete: un avans în ştiinţa
seducţiei, un corp maturizat mai de timpuriu.
***
După masa de seară, tatăl meu rămânea în
bucătărie, să fumeze o ţigară. Îmi plăcea să-i
ţin companie. Aduceam în discuţie un subiect
care ma obseda, din cele aflate la şcoală, sau
din cele citite în afara şcolii. Subiecte din
domeniile în care îl creditam pe taică-meu ca
fiind un expert. Economie, politică, istorie.
Îmi explica, pe înţelesul meu, ce e aia o criză
de supraproducţie. Vorbeam de Israel, de
OPEC, de epuizarea resurselor de petrol ale
planetei... Despre cum ne secătuiseră nouă
nemţii rezervele de petrol... Despre Tito şi
comunismul iugoslav, despre cele două
Germanii, cele două Corei...
Din dialogurile noastre, îmi amintesc
foarte puţine detalii concrete. Când era şi
mama mea de faţă, poate încurajat de ea,
povestea păţanii din copilăria lui, din
Muscel, ori din viaţa de elev la Şcoala
Normală din Câmpulung. Îmi amintesc mult
mai bine aceste crâmpeie de amintiri, mai
ales că l-am auzit repetându-le. Dar din
dialogurile de după masa de seară n-am
rămas cu mare lucru. Nu avea interpretări pe
care le-aş putea cataloga acum, după linia
oficială a vremii, drept subversive. Reţin, în
schimb, foarte bine ce mi-a spus cu referire
la Anna Kessler.
Într-o seară, sub influenţa episodului văzut
înainte de masă, i-am vorbit tatei despre
Anna. Văzuse şi el un episod, două, dar nu
dădea filmului, nici pe departe, atenţia pe
care i-o dădeam eu. I-am vorbit nu despre
calităţile filmului, nici despre performanţele
actoriceşti. Nu eram interesat de astfel de
subiecte şi nici tata, bănuiesc, n-ar fi fost
receptiv la ele. I-am vorbit despre felul în
care Anna susţinea ideea importanţei
profesiei în viaţa unui om. În acea seară,
Anna fusese mai pătimaşă ca oricând. Era ca
şi cum ar fi susţinut că împlinirea
profesională contrabalansa ORICE altă
nerealizare, justifica ORICE atitudine.
Tatăl meu a comentat cele spuse de mine
într-o manieră surprinzătoare: „Sigur, e
importantă profesia. Dar cine nu are una, ce
să facă?” A adăugat: „Anna spune ce spune
pentru că ea are o profesiune.”
Interpretarea lui m-a pus pe gânduri. Nu
contesta pe faţă ideile Annei. Doar le
respingea extremismul. Şi le găsea explicaţii.
Peste ani, cînd mi-am amintit întîmplarea,
am văzut în ea o dovadă că tata, profesor
universitar de economie politică, cu
doctoratul luat la Moscova, în 1958, nu
gândea americăneşte (pe ideea din titlul
melodiei formaţiei Abba, “the winner takes it
all”), ci, previzibil, în spiritul aşa numitului
umanism socialist.
Acum, la o nouă rememorare a întîmplării,
mi-am simplificat teoria. Văd interpretarea
dată de tatăl meu declaraţiilor pătimaşe ale
Annei Kessler ca pe o dovadă de (apolitică)
înţelepciune.

O ce veste minunata
In Betleem ni s-arata
Ca s-a nascut trup
Trup din duhul sfint
Fecioara curata.
Ca la Betleem Maria
Savarsind calatoria
In sarac locas
Lang-acel oras
A nascut pe Mesia.
Pe Fiul in al Sau nume,
Tatal l-a trimes in lume
Sa se nasca si sa creasca
Sa ne mantuiasca.

Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 10


REFLECTI I
de Ion Banu
Fii mai mult tu însuti si lumea se va
îndragosti de tine.
O iubire „gândita” e mult mai puternica
decât simpla betie a simturilor.
Primul gând al diminetii trebuie sa fie
îndreptat catre Dumnezeu pentru a ne ajuta si a
ne îndrepta pe calea cea buna.
Cine vrea sa-l gaseasca pe Dumnezeu,
trebuie sa-l aduca cu sine, numai daca este în
sine-ti il vezi in lucrurile pe care le faci.
Trebuie sa fii ceva mai mult decât bun, sa fii
deajuns de bun.
Nu esti bun de nimic, daca esti bun numai
pentru tine.
Lumea este individualista, mai rece, vorbim
mult, iubim rar, sau prea putin dar urâm cât
cuprinde...
Pazeste-te chiar când esti singur, sa rostesti
sau sa faci lucruri josnice. Învata-te sa te
rusinezi mai mult de tine decât de altii.
Dorinta de câstig care nu se satura niciodata
este mai rea decât saracia cea mai mare, caci
cresterea lacomiei aduce cresterea nevoilor. Nu
este bogat cel caruia îi lipseste ceva, si nu este
sarac acel caruia nu-i lipseste nimic.
Oamenii se împart în doua: unii cauta si nu
gasesc, altii gasesc si nu stiu ce sa faca cu ceea
ce gasesc.

I NTELEPCI UNEA
VI ETI I
de Ion Banu
O iau aici in intelesul obisnuit al cuvântului,
fara vreo metafizica transcendenta. Vreau sa
vorbesc despre arta de a duce o viata pe cât se
poate de placuta si fericita, a carei teorie s-ar
putea numi eudemonologie: ea ar fi, asa dar,
calauza existentei fericite. Aceasta insa s-ar
putea iarasi defini ca o existenta care, privita in
sine insasi, sau mai bine privita in noi, cu
mintea rece si matura, ar fi desigur preferabila
neexistentei. Din acest inteles al ei înseamna ca
am iubit-o pentru ea insasi, nu numai de frica
mortii: si, iarasi, ca am dori sa fie nesfârsit de
lunga. Daca se potriveste viata omeneasca cu o
asemenea existenta, sau daca ar putea sa se
potriveasca vreodata, este o intrebare la care in
mod sigur, nici cei mai mari filozofi nu pot sa
raspunda pozitiv.
Imi amintesc cum impartea inteleptul
Aristotel bunurile vietii omenesti in trei clase,
cele din afara, cele sufletesti si cele trupesti.
Eu, pastrând numai treimea impartiri, spun ca
deosebirile in soarta muritorilor se pot intemeia
pe trei fundamente. Si anume :
1. Ceea ce este cineva: asadar, propietatea in
intelesul cel mai larg, care cuprinde, sanatatea,
puterea, frumusetea, temperamentul, caracterul
moral, inteligenta si dezvoltarea ei;
2.Ceea ce are cineva : asadar, proprietatea si
averea in toate intelesurile;
3.Ceea ce infatiseaza sau reprezinta cineva :
onoarea, rangul si gloria.

Civilizatia iubirii
de Ion Banu
Toata crestinatatea româneasca asteapta cu
sufletul la gura venirea marei si sfintei
sarbatori, Nasterea Domnului nostru Isus
Hristos, cel care a adus pe pamânt civilizatia
iubirii fata de Dumnezeu.
In pragul acestor sarbatori, parem ca n-am
invatat mai nimic din jertfele Mantuitorului.
Daca statul s-a despartit de Biserica, mai ales in
perioada regimului satanic, asta nu inseamna ca
oamenii trebuie sa se considere despartiti de
invataturile evanghelice.
Din potriva, fiecare crestin in parte ar fi bine
sa traiasca personal, invataturile sfinte. Pe
aceasta cale, societatea româneasca si-ar gasi
temeiul renasterii. Numai ca noi suntem mai
degraba macinati de duplicitate. Nu doar in
raport cu semenii nostri, ci fata de propia
constiinta. Consideram invataturile evanghelice
bune doar pentru când (si daca ) mergem la
Biserica. In viata cotidiana, traim dupa alte
precepte. Cartile sfinte le consideram bune
doar cel mult de citit, nu si de trait.
Unii considera mersul la Biserica o simpla
formalitate. Sub acest pretext, renunta la
invatatura rugaciunii “precum si noi iertam
gresitilor nostri” sau o adopta numai ocazional.
In conceptia multor români, Sfintele Sarbatori
s-au desacralizat, ele devenind un prilej de
petrecere, uneori, fara nici o legatura cu
sarbatoarea, ori mai rau, impotriva ei.
Pentru unii, Craciunul inseamna taierea
porcului, iar Pastele taierea mielului, jertfa
pentru trup, jertfa de care ne-am putea lipsi.
Uitam sa traim spiritual sarbatoarea. O
consideram cel mult de domeniul trecutului,
uitand ca e mereu o Taina, mereu actuala...
Sa renuntam pentru totdeauna “de a ne urâ”,
“de a fi certareti” si sa fim mereu gata “sa dam
ajutor cel nevoiasi” si “sa nu mai umblam
incruntati”, ci mereu “sa fim cu gandul cel bun
in suflet”.






Remembrance
de Bogdan Alexandru Matache
grade 11, Lower Canada College

Remembrance is a word,
That can be overheard,
To me, remembrance is a meaning
Of all of the shouts and screaming
That haunted soldier’s minds
All throughout their lives.


Remembrance is a feeling,
That you get when you are dreaming,
You think of what you’ve done,
When you held and shot that gun,
When you ended someone’s life,
Just like the stab of a knife.


Remembrance is a time,
When you think in your mind:
What did you do right?
What did you do wrong?
Why did I do it?





Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 11




Reîntălnire cu Romănia
de acasă
de George Filip
Pasărea cu clonţ de ... senin m-a smuls de
pe aeroportul moralez şi m-a trecut peste
ocean mai lesne decât aş trece cu pasul peste
o potcoavă de cal plină cu apă de ploaie. Am
aterizat la Bucureşti mai repede decât îmi
imaginasem. Şi aceasta pentru că eu
zburasem spre senin, împotriva acelor
ceasornicului şi a fusului orar, alergasem cu
toţi Caii-putere ai sufletului, vâslisem pe
aripile dorului spre România – ţara pe care o
revedeam după peste un secol de înstrăinare.
Fireşte, am băgat automobilul în draci şi am
ajuns la Tuzla mea natală, pe malul Mării
mele cea Neagră. Mi-am însuşit marea
copilăriei mele de atâtea ori - şi ca să nu
mă dezic iată ce se revarsă din cutia de
rezonanţă a sufletului meu. Mai înainte, însă,
de a da frâu liber muzelor mele vă transmit
tuturor un salut din România noastră din
suflete şi de acasă.

La reîntâlnirea cu Marea
Am stat ca năuc lângă ea,
Am vrut să-i cuprind depărtarea
Dar ea nu se poate vedea,
C-aşa-i şi iubirea,
Când crezi c-ai găsit fericirea
Ea este şi nu este,
Dar asta-i o altă poveste...


Lângă mare

Aici, lângă Mare, dulce ţărm al câmpiei
Legănat pe gurile ţării de rai,
Sub pleoape adorm privighetorile
Şi inima se preface în nai.
Oglindă albastră, popas pentru râuri
Ce-n brize, prelungi, obosesc
Şi tinerii alergând către soare
Din patru zări ale gliei - sosesc...
Mare, punct cardinal de odihnă,
Cu doruri pe umeri prin tine tresalt
Ca un fiu legitim ce-şi ridică
Glasul spre numele Tării - înalt.
Aici, lângă Mare, oglindă albastră de
râuri
Mirosind a pâine şi a ţărmuri albe
Inima mea nu-şi găseşte odihna
Împletind pe fruntea ... fruntea Ţării -
salbe.
Faruri

Cei mai frumoşi bărbaţi de pe ţărm
Spre care ochii veghei poţi să-i salţi
Aşa, cum trag cu arcul de lumină,
Zeificaţi, puternici şi înalţi.
Mării, străjeri la timp decuseară,
Cu frunţile înălţate în selene
Întâmpină cu dor şi verighete
Întoarcerea mireselor-sirene.
Şi trec corăbii peste limpezimea
De ape risipite prin azururi
Tăind nesomnul nopţilor în veghe
De albatroşi, de linişti şi de-a pururi.
E cerul nopţii leagăn pentru păsări
De marmori adormite lângă maluri
Şi zeii trag cu arcuri de lumină
Spre neodihna nopţilor - din faruri.


Albatrosul obosit

S-a lăsat din zbor un albatros
Bănuind sub aripi un catarg;
Poate se temea de glasul Mării,
Poate îl chema un dor spre larg.
L-am privit cu mii de ochii deodată;
Cum stătea cu pieptul către vânt,
Oare cerul îi părea departe
Sau se rătăcise ... de Pământ?
Hăituind spre puncte cardinale,
Dacă tot ajunse nicăieri
Zborul lui să se fi frânt în piatră
Undeva, prin pajişti de tăceri ...
L-am privit cu mii de ochi deodată
Cum îşi adăpa - acolo, sus,
Sufletul ... Apoi s-a dus spre zare.
Dar de ce venise, nu ne-a spus ...


Toamna într-un poem

Eternă ca şoapta de dragoste
Marea mea a cuprins cerul în braţe
Şi sufletul desculţ din visele copilăriei
Cheamă bucuriile lumii să mă răsfaţe.
Sângele curge din iarbă spre nori
Prin toate valurile de timp şi de tihnă
Strigând în curcubeul arcuit peste Ţară
Că poeţii din nou vor avea neodihnă.
Mamă-Ţară, întinde rufele albe
Spre soarele Mării, petala zeiască,
Şi sub privirile dragostei tale
Pruncii tăi vor şti frumoşi să-nflorească.
Uimiţi de minunea brizelor calme
Poeţii umblă prin cetate, risipitori,
Cântând pe la nunţile mari câte-o
toamnă,
Anotimpul pârguit de Mare-n candori.

Dragi cititori,
Şirul reportajelor mele v-a continua fiindcă
în ciuda pleznelor dumnezeieşti ce se abat
peste Ţară, în România noatră eternă mai
sunt de cântat atâtea minuni ...
La revedere şi pe curând!


DECEMBRI E
de George Filip

a venit şi Decembrie...a venit, a
venit.
timpul e mai bătrîn cu un an, el s-
anflorit.
arnice de ţară si dor i-au cusut
diadema;
lui i se cade să treacă pe umeri cu
stema.


acum, cînd colindele sună din
munte spre mări
şi navele curg către Ţară, cu puii,
spre zări,
acum, parc-aud cum se naşte din
timp şi din stele
numele-nalt şi frumos al patriei
mele.


cerbii aleargă setoşi de rod, de
timp si amiezi.
prin şesuri de ape delfinii aleargă-
n cirezi.
femei se gătesc în straiele cele
frumoase.
aşa e-n Decembrie la noi : ies de
prin case


romînii, gospodarii frumoşi şi înalţi
pînă-n grinzi.
în doină cu ei şi în horă cu ei să te
prinzi
c-aşa-i în Decem,brie la noi, din
imnuri şi stele
scriem prin timp numele-nalt al
Patriei mele.
Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 12



Informaţii culturale
de Doina Hanganu Bumbăcescu
MUZICĂ
Numărul din 6-12 octombrie 2005 al
revistei Voir ne oferă o largă paletă de ştiri
culturale din lumea muzicii, teatrului,
dansului şi a cărţii.
Astfel, aflăm despre Patricia Kaas „icoană
cu surâs trist” care timp de 20 de ani a
bulversat toate palmaresurile francofone, a
vândut 12 milioane de albume, a turnat acum
sub conducerea lui Claude Lelouch filmul
„And now... Ladies and Gentlemen”. Căţelul
primit de la acesta şi botezat de ea Tequila îi
umple viaţa şi o însoţeşte pretutindeni.
În interviul pe care-l semnează, François
Desmeules vorbeşte despre evenimentele
triste ale vieţii Patriciei Kaas, care i-au
marcat existenţa de om şi de artist. Unul
dintre ele a fost pierderea mamei la vârsta de
20 de ani, moment din care a început să se
teamă în permanenţă că îi este sortit să-i
piardă pe cei pe care îi iubeşte. Dezinteresul
pe care l-a manifestat întotdeauna pentru a-şi
relata viaţa, se poate explica prin refuzul său
de a disocia cele două personalităţi ale fiinţei
sale, artistul şi femeia. În timpul celor cinci
„reprize”, cât a durat convorbirea artistei cu
reporterul, aceasta a vorbit totuşi – în ciuda
dezinteresului amintit mai sus, - despre
reacţiile instinctive ale bărbaţilor care s-au
confruntat cu destinul său artistic – un
bărbat care mă iubeşte îşi poate spune:
„dragostea ei, pasiunea ei, fiinţa ei întreagă
sunt profesiunea ei, publicul ei. Eu nu sunt
decât amantul, ceea ce nu poate ajunge
pentru mult timp”.
Relaţia dintre artistă şi public este mereu
puternică şi o poate influenţa în aşa măsură
încât este de ajuns ca o singură persoană
aşezată în primul rând şi neaplaudând-o
niciodată în timpul concertului să transforme
pe ceilalţi 4999 de spectatori în persoane
invizibile şi să aducă tristeţea şi îndoiala în
sufletul ei.
François Desmeules, prin articolul său
pune în faţă chipul unei artiste de mare
talent, dar tristă şi singură.

Robert Charlebois apare bucuros de reuşita
celor trei reprezentaţii ale noului spectacol
„Le plus rock de sa vie”. Astăzi, personajul
la cei 60 de ani este în mare formă. A scris
12 cântece foarte personale, prea frumoase
aşa cum ne informează François Couture.
Marie Hélène Poitras prezintă noul album
al grupului Nada Surf – „The Weight is a
Gift”.
Denys Lelievre prezintă dialogul cu unul
dintre cei mai celebri pianişti de jaz ai
generaţiei sale, Bred Mehldan. Noul album
se intitulează „Day is done” şi cântecele
incluse ar putea să se asocieze mai ales
muzicii romantice. Autorul şi le-a închipuit
ca pe nişte „récits en miniature”. Denys
Lelievre consideră că opera muzicianului
aparţine în mod special jazului datorită
importanţei pe care muzicianul o acordă
improvizaţiei. Acesta declară că jazul este
pentru el „un gros parapluie face lequel
toutes les formes hybrides tentent se réunir”.
Fraçois Hebert prezintă „Dionysos” adesea
calificat drept cel mai valoros grup rock
franţuzesc. De data aceasta apare pe scenă
„Monsters in Love” care poate incendia toate
scenele pe care apare.
Revista ne mai informează de asemenea,
sub pana lui Patrick Ouellet despre lansarea
celui de al doilea album al Lyndei Thalie, de
origine algeriană, autoare, compozitoare şi
interpretă. Cu acest album autoarea doreşte
să reproducă acea căldură a spectacolelor
prin amalgamul sonorităţilor care apropie
culturile între ele.
CARTE
Aruncând o privire asupra cărţilor apărute
în ultima vreme, semnalăm „La mort de
Mignonne et d’autres histoires” de Marie
Hélène Poitras. Este o culegere de nuvele în
care întâlnim oameni şi animale trăind într-un
teritoriu uimitor în care iluziile, tandreţea şi
brutalitatea stăpânesc fiinţele în egală
măsură.
Sonia Marmen a publicat recent ultimul
volum din seria „Coeur de Gael” sub titlul
„La riviere des promesses”, titlu care reflectă
deznodământul luminos al acestei „saga”.
Pasionată din totdeauna de istorie, autoarea a
încercat să dozeze în operele sale elementele
de intrigă şi faptele istorice. „M-am străduit
să evit greoaia informaţie documentară, dar
în acelaşi timp am dorit să transmit
elementele reale ale trecutului”.

Nu încheiem această scurtă trecere în
revistă a vieţii cultural artistice din Montreal,
fără a spune câteva cuvinte despre scriitoarea
Felicia Mihali cu prilejul lansării ultimului
său volum „Regina şi soldatul” . Aflăm din
interviul acordat ziaristei Cristina Sofronie şi
publicat în revista Zig-Zag, câteva amănunte
în legătură cu universul noului său roman.
Aşa dar, „Regina şi soldatul” este aşa zis
„roman istoric” având în prim plan campania
lui Alexandru cel Mare în Asia. Scriitoarea
face o îndrăzneaţă paralelă între campania
mitologicului împărat şi războiul din Irak, în
care soldaţii „după ce nu au găsit arme de
distrugere în masă, se văd incapabili să
instaureze democraţia în Orient”. Distrugerea
muzeului din Bagdad şi a unor colecţii de
artă unice, au făcut-o pe Felicia Mihali să se
gândească la dărâmarea cetăţilor înfloritoare
ca Miletul sau Teba de câtre celebrul împărat
al antichităţii.
Comparaţia între campania dusă de
Alexandru cel Mare în Asia şi campania
lumii moderne, se spune în interviu, este un
pretext pentru autoare de a-şi spune părerea
despre invadarea de către marile puteri
economice a spaţiului celor mici, distrugând
civilizaţii străvechi.
Felicia Mihali se află la a treia carte
publicată, primele două fiind „Le pays du
fromage” şi „Luc, le chinois et moi”.

La al XXI-lea „Salon du livre” de la
Montreal care va avea loc între 17-21
noiembrie 2005 în Place Bonaventure, sunt
anunţaţi 1450 de autori şi 150 activităţi
culturale şi literare.
Academia franceză a anunţat marele
premiu al romanului acordat scriitoarei
Henriette Jelink pentru „Le destin de Youri
Veronine”. Cartea sa a fost preferată
romanelor „L’antilope blanche” de Valentine
Goby şi „Magnus” de Sylvie Germain.
Finaliştii premiului Goncourt pentru anul
2005 anunţaţi de Bernard Pivot au fost
Olivier Adam cu „Falaises”, Michel
Honelleberg cu „La possibilité d’une île”,
Jean-Philippe Toussaint cu „Fuir” şi François
Weyergans cu „Trois jours chez ma mère”
La 3 noiembrie, premiul a fost acordat
scriitorului belgian François Weyergans
pentru romanul „Trois jours chez ma mère”.
Amintim că premiul Goncourt pe anul 2004 a
revenit romanului „Le soleil des Scorta” de
Laurent Gaudé, iar în anul 1960, a fost
acordat fără să fie decernat, scriitorului
român în exil, Vintilă Horea pentru romanul
“Dieu est né en exil”.

Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 13

Moartea vie -
Întâmplări din Ţara Uţ
de Victor Ioan Pica
- III -

Vedeţi dumneavoastră, ce dimensiuni
colosale poate lua dramatismul în această
chestiune? E vorba de fapt de desfiinţarea
pur şi simplu a fiinţei umane, ca existenţă
în adevăr. Existenţa în astfel de
circumstanţe se reduce la o singură
dimensiune monstruoasă: travaliul de
fabricare al „adevărului". Ei bine, fiinţa
care nu mai posedă un criteriu al
adevărului, omul în starea de fiinţă fără
memorie, eu am numit-o „moarte
absolută".
„Cam acestea sunt în mare parte ideile
conţinute de cartea mea”, încheie
profesorul. Medicul era uimit. Dintr-o dată
viaţa sa, conţinutul său sufletesc, deveni
mai bogat şi căpătă un nou înţeles. Tot ce-i
relatase profesorul i se părea cât se poate
de veridic şi de profund.
- Sunt tulburat, domnule profesor, îi zise
el. Cea mai mare parte din aceste idei au o
corespondenţă în propria mea gândire. Eu,
îşi începu el povestea, eram medicul legist
al unei circumscripţii de pe litoral. Din
punct de vedere profesional, aveam un
singur principiu: datoria. Ce-i datoria, era
pentru mine un lucru simplu. Nu m-a
preocupat niciodată ceea ce dvs. aţi numit
cu un termen atât de convingător, raportul
fiinţă-istorie. Încadrarea în ordinea socială
dată era, nu o chestiune de discernământ,
de decizie personală, ci mai curând
apanajul unei rutine colective: aşa se face,
aşa fac. Mergeam regulat la manifestaţii,
la şedinţe, la tot felul de campanii
organizate desigur în scopuri
propagandistice, cu simţământul că mă
achit în mod onest de obligaţiile mele
cetăţeneşti. Nu m-a preocupat câtuşi de
puţin valoarea morală a actelor mele.
„Moral" pentru mine era tot ceea ce se
dicta. Deşi atunci eram convins că respect
propria-mi persoană, acum constat că de
fapt eu mă ignoram pur şi simplu. Mă
abandonasem unei inerţii spirituale totale,
marcată doar de două deziderate: datoria
profesională şi patriotică. Fiinţa mea era
activă în sensul unui automat. Nici vorbă
nu era de o existenţă în sensul a ceea ce
dumneavoastră numiţi „libertatea fiinţei".
Mi s-a propus să mă fac membru de partid.
N-am ezitat nici o clipă. Orice om cu
funcţie de conducere era obligatoriu să fie
membru de partid. Am mers regulat la
nesfârşitele şedinţe, care mi-au mâncat pe
uşor o treime din timpul meu liber. Acolo,
ştii, se beştelesc unii pe alţii, apoi toţi
aplaudă în cor; se votează unanim, iar cei
cărora li s a făcut lehamite, moţăie de zor.
Unii mă beşteleau pe mine, eu îi beşteleam
pe alţii. La nevoie am uzat şi de
autocritică. Mi s-a cerut mereu să am mai
multă intransigenţă şi „principialitate".
Aşa era jargonul ideologic şi noi trebuia
nu să-l descifrăm şi să-l înţelegem, ci să-l
mimăm. Era un baraj de lozincăraie şi
vorbărie goală după care îţi ascundeai
parcă o altă fiinţă, fiinţa care mai păstra
încă inocenţa şi pudoarea unei lumi de
basm. Ameţit de vorbe şi terori ajunsesem
la un moment dat să confund datoria
profesională cu principiul ideologic. Astfel
mi-a fost posibil să declar bolnavi nu pe
toţi cei cu adevărat bolnavi, ci doar în
limita care îmi permitea baremul de locuri
stabilite la şedinţă.
Se înţelege deci că aveau prioritate
persoanele care satisfăceau anumite
cerinţe politice. Dar ce să mai lungesc
această poveste anostă şi de loc plăcută,
similară atâtor poveşti care s-au petrecut
în această ţară. Am vrut doar să scot în
evidenţă faptul că sub aspect politic am
fost un om de o docilitate ireproşabilă. O
să vedeţi însă - lucru cred semnificativ -
tocmai acest servilism, tocmai acea
ignorare a factorului etic „conştiinţă etică -
cum ziceţi dvs., m-a împins în mod
inevitabil spre acest deznodământ sumbru.
Într-o bună zi sunt anunţat să mă pregătesc
pentru o autopsie. Acestea au devenit în
ultimul timp un lucru foarte frecvent în
activitatea noastră profesională. Un
incident obişnuit deci pentru mine. M-am
prezentat la faţa locului, cu gândul de a
isprăvi cât mai repede treaba. Un anume
individ, de profesie scafandru, îi reţin şi
numele, Voicu Arnota, decedase la fundul
mării. Lucru care se întâmplă destul de
des. Dar să vedeţi; această întâmplare
extrem de banală în aparenţă avea un
aspect extrem de ciudat. Partenerul de
abisuri al decedatului, la cererea
autorităţilor, a dat o declaraţie în care
relata faptele, care au precedat tragicului
accident cu lux de amănunte. Această
declaraţie a întors lucrurile pe dos. Aşa cel
puţin am avut eu impresia - că de aici a
pornit totul – eu, singurul personaj
complet neavizat, implicat în această
afacere. De altfel, trebuie să mărturisesc
din capul locului, un lucru mi s-a părut cât
se poate de suspect. Comisia de expertiză
avea o componenţă cât se poate de bizară:
eu şi doi delegaţi MAI. În fine, colegul
decedatului susţinea în declaraţia sa că
acesta fusese un om extrem de dubios. Că
în discuţiile sale cu alţi, apărea aproape
fără excepţie ca un leit motiv, inima.
Voicu Arnota susţinea că istoria reală,
întreaga existenţă veridică a unui om, este
cuprinsă numai în inima sa. Până aici,
nimic periculos, pentru nimeni. Dar
martorul venea în continuare cu nişte
precizări, care au provocat derută. El a
afirmat că sinucigaşul, chiar înaintea
fatalei scufundări, a spus că inima sa
deţine nişte secrete de o valoare
inestimabilă pentru umanitate. Pentru el
problema primordială a propriei vieţi era
aceea de salvgardare a inimii sale atât de
râvnită de duşmanii întregii omeniri. Avea
însă convingerea fermă că în acest univers
accesibil oamenilor exista un loc unic, în
care dacă preţiosul organ va fi depus,
acesta va dăinui. Ei bine, acest loc unic el
îl identifica cu o colonie de corali. Stranie
alegere, nu? Din aceste castele de
mărgean, zicea el, peste veacuri, când va
sosi clipa în care omenirea va deveni aptă
de a-mi primi mărturia, inima mea, cu
întregul său tezaur de adevăruri, va ţâşni la
suprafaţă. Astfel, inima sa se va integra în
circuitul Fiinţei universale, cu rostul şi
depoziţia sa.
Colegul său n-a luat însă lucrurile prea
în serios, întrucât un amănunt semnificativ
din viaţa acestuia îi lăsa o poartă deschisă
spre dubii: Voicu Arnota fusese cândva în
tinereţea sa deţinut politic. Se pare că
fusese arestat chiar în timpul studenţiei. Şi
când te gândeşti câte lucruri misterioase se
petrec în lumea aceea bizară a
închisorilor! Câţi nu s-au întors de acolo
nebuni? Voica Arnota să fi făcut oare
excepţie?
De fapt, numai starea de dementă putea
fi argumentul logic pentru sinuciderea sa.
Cu toate acestea, pe de altă parte, se
zicea că însăşi meseria aceea de scafandru
pe care şi-a ales-o nu a fost lucru
întâmplător. A fost o idee premeditată a
sa, pentru care a sacrificat orice ca să şi-o
ducă la îndeplinire. El voia să ajungă la
locul unic, unde să-şi depună inima. Şi,
după cum v-am spus, el o intuise într-o
colonie de corali.
Autopsia aceasta avea, după cum vedeţi,
un dublu scop. Pe de o parte verificarea
veridicităţii afirmaţiilor sinucigaşului.
Asta desigur, doar pentru uzul MAI,
continuare în pag 14
Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 14


Întâmplări din Ţara Uţ
urmare din pag. 13
iar pe de altă parte, emiterea unui
document care, orice aspect ar fi avut
lucrurile în realitate, trebuia să combată şi
să contracareze zvonul pus deja în
circulaţie pe seama „misteriosului" Voica
Arnota. După cât am putut eu înţelege,
tocmai aici îşi imputau organele de
securitate o oarecare lipsă de vigilenţă, în
ceea ce-l privea pe fostul deţinut politic.
Acesta, odată lăsat afară, a vorbit celor din
preajmă despre peripeţiile sale
neobişnuite, ca şi despre starea
privilegiată a propriei sale inimi. Ori dacă
organele MAI îl supravegheau cu stricteţe,
lucrurile nu ar fi ajuns aici. Să ajungă la
urechile mas-mediei nume de închisori ca
Piteşti, Gherla, renumite în atrocităţi şi
metode de tortură necunoscute până
atunci? Nu, aceste poveşti trebuiau
extirpate din capul oamenilor. Cum? Prin
dovezi şi documente „ştiinţifice" şi
„raţionale". Aceasta era de fapt sarcina pe
care trebuia să mi-o asum.
Dar să revenim la fapte. Poate nu mă
credeţi, autopsia aceasta avu darul să-mi
zguduie din temelii întreaga fiinţă.
Nebunia pusă pe seama sinucigaşului era
doar o născocire a celor interesaţi a-i
compromite cuvântul său onest.
Acest om a fost cu adevărat
extraordinar. I-am cercetat inima cu o lupă
de repetate ori, cu cea mai mare atenţie.
Aceasta era un fel de edicul care ascundea
în sine sute de scene de infern. Cine şi-ar
fi putut închipui vreodată metodele de
supliciu pe care le-am descoperit eu
acolo? Nu-i cu putinţă totuşi, mi-am zis. O
fi vorba doar de o parabolă, o poveste
simbolică. Dar şi aşa, trebuia să admit un
lucru, deloc pe placul autorităţilor şi
anume faptul că prin acest om s-a exprimat
un mesaj profetic. Mult mai târziu, mi-a
venit ideea să fac o legătură între scenele
văzute în inimă şi episodul cu puşcăria.
Izbitor pentru mine era faptul că cei doi
parteneri de expertiză nu se arătau deloc
surprinşi de ceea ce vedeau, cu tot zelul
depus de a-i face receptivi. Dimpotrivă ei
erau convinşi, sau mai degrabă vroiau să
pară convinşi că nu există nimic anormal
la acest organ. Şi pentru că eu insistam,
unul dintre ei m-a pus la punct: „Dumneata
ai iluzie optică".
Lucrurile s-au complicat însă la
redactarea procesului verbal de expertiză.
Concluziile autopsiei trebuiau ajustate
conform indicaţiilor pe care desigur, cei
doi MAI-işti le primiseră; inima
decedatului nu prezintă nimic anormal,
nici misterios. Puteam eu să afirm aşa
ceva? Să presupunem că avusesem o iluzie
optică. Cine mă putea convinge de
aceasta? Eu nu puteam afirma decât ceea
ce văzusem. Cred că emoţia extraordinară
provocată de acestea, mi-a insuflat curajul
de a susţine adevărul. Văzându-mă totuşi
ferm pe poziţie, până la urmă s-au decis
pentru un compromis.
Ei au redactat un proces verbal în
varianta lor, eu în varianta mea. După ce
mi-au vârât în mapă cele două declaraţii şi
inima decedatului în cutia specială, mi-au
zis pe un ton poruncitor: “să nu suflaţi o
vorbă despre această chestiune. E un
secret profesional şi o datorie patriotică.
In scurt timp vom stabili adevărul”.
Peripeţiile ulterioare au avut menirea să-
mi demonstreze că eu nu eram un om
pregătit pentru marea bătălie a adevărului,
în care de fapt începusem să mă angajez.
Lucru ruşinos, dar deşi posedam o diplomă
universitară şi atâta experienţă
profesională, nu posedam încă o concepţie
solidă despre viaţă, o consolidare
lăuntrică, o credinţă care să-mi furnizeze
tăria de care aveam nevoie.
La scurt-timp după aceasta, organele
MAI au început din nou atacul. Mi s-a
impus să-mi retrag afirmaţiile din primul
proces verbal şi să emitem altul, cu un
punct de vedere unitar. M-am apărat
argumentând că eu, în calitate de om de
ştiinţă nu pot vorbi decât pe bază de
documente reale şi de descoperirile făcute.
Ştiinţă?, mi-au râs ei în nas. Păi ce om
de ştiinţă ar susţine aberaţiile dumitale? In
acest caz, dovedeşti că eşti un om de
ştiinţă numai dacă te renegi, adică devii
om "lucid".
Presiunea tot mai accentuată asupra
mea, presărată pe ici colo cu mici şantaje
şi ameninţări, m-au făcut în cele din urmă
să cedez. Astfel, am acceptat redactarea
unui nou proces verbal, exact după gustul
lor. Nu eram eu omul compromisului? De
ce să mă dezmint până la capăt? Astfel, au
putut apărea în ziar concluziile comisiei de
expertiză, compusă din ... şeful comisiei,
doctorul A. Troian, după care urmau
numele celorlalţi „oameni de ştiinţă", cu
privire la cazul scafandrului sinucigaş.
Decedatul care avea o debilitate mentală
avansată, era astfel în perfectă stare fizică.
Inima sa nu prezenta nici un fel de
malformaţie, aflându-se într-o stare
normală, ş.a.m.d. Aţi înţeles deci domnule
profesor, de ce m-au preferat pe mine în
acest caz? Au mizat pe docilitatea mea.
„Şi totuşi, v-au arestat!?", interveni
profesorul.
„Da, am fost condamnat pentru „Falsuri
în înscrisuri" cu art. 289, cod penal. Actul
fals, desigur, aţi ghicit, l-a constituit
primul meu proces verbal pe care mi l-au
distrus, cum îmi promiseseră. Probe în
favoarea acestei depoziţii, mărturia celor
doi membri ai comisiei, care redeveniseră
ceea ce erau de fapt, şi mai ales procesul
meu verbal în a doua variantă, aceasta – ca
să zic aşa – era faţa dificilă a cazului.
Arestarea mea are însă un temei ideologic.
Eu eram un om care deţinea un secret care
în nici un chip nu trebuia divulgat, ori, din
cauza atitudinii pe care o avusesem în
prima parte a peripeţiei, nu mai prezentam
în ochii lor un motiv de garanţie politică".
Această poveste avu menirea să-l
uluiască la rândul său pe profesor. Pe de o
parte îi aduceau o serie de elemente în
sprijinul teoriei sale, iar pe de altă parte
însăşi întâmplarea ca atare, îi părea
fenomenală. Conversaţiile dintre cei doi,
au durat câteva zile la rând şi au putut
totuşi să aibă loc, după cum am spus,
graţie alfabetului morse. Dar întrucât
fiecare din ei mai avea încă multe întrebări
de pus şi gânduri de comunicat, au fost
total luaţi prin surprindere, când a
intervenit despărţirea.
(va urma)



Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 15


Noutăţi editoriale la Bucureşti
La curtea lui Ceauşescu
prezentare de Doina Hanganu-
Bumbăcescu
La Editura Amaltea din Bucureşti, a apărut
un volum cu titlul foarte incitant: „La curtea
lui Ceauşescu”. Cartea realizată de Maria
Dobrescu este concepută sub forma unor
dialoguri dintre autoare şi Suzana Andreiaş,
cea care timp de treizeci de ani a fost
menajera casei prezidenţiale (a lui
Ceauşescu).
Paginile care prefaţează volumul – iscălite
de Adrian Cioroianu – au rolul de a ne
introduce în atmosfera cărţii. Suntem avizaţi
că unele lucruri pe care le vom afla ne vor
întrista, altele ne vor amuza, dar toate ne vor
interesa.
Acum, la 15 ani de la Revoluţie,
generaţiile foarte tinere nu ştiu mare lucru
despre cele două personaje care au dominat
istoria noastră între anii 1965 şi 1989.
Când cel mai tânăr lider comunist est-
european a ajuns la conducerea partidului,
părea a fi deschis şi liberal în probleme de
doctrină şi de practică a puterii, pentru ca
atunci, când în 1968, când a strigat din
balconul Palatului împotriva cotropirii
Cehoslovaciei de către armata sovietică, să
fie chiar aclamat de mulţimea adunată în
Piaţă. A fost momentul lui de glorie. În
sufletul românilor a apărut o rază de lumină.
Pentru că a urmat apoi involuţia rapidă
marcată de momente ca: vizita în China şi
Coreea de Nord, răscoala minerilor din Valea
Jiului (1977), revolta de la Braşov (1987),
care, împreună cu nemulţumirile acumulate
an de an şi chiar zi de zi, au dus la căderea
„eroului între eroi”, „Stejarului din
Scorniceşti”, „Carpatul” – cum îi plăcea să
fie numit –, la răsturnarea lui de pe înaltul
piedestal pe care îl urcase armata celor care
lucraseră la cultul personalităţii sale.
Cele pe care le vom afla din cartea de care
ne ocupăm sunt mai puţin de ordin politic şi
mai mult de ordin particular. Şi asta pentru
că eroina volumului, adică povestitoarea, este
menajera care a stat în preajma familiei
Ceauşescu aproape treizeci de ani şi i-a
cunoscut îndeaproape. Dar să nu ne aşteptăm
ca toate observaţiile sau amintirile ei să fie
mai cu seamă critice. Pentru că, deşi nici
foştii ei stăpâni, nici orânduirea aceea de
teroare nu mai există, mentalitatea fostei
angajate se simte. Povestitoarea care, orice ar
spune, a profitat de pe urma serviciului pe
care l-a avut şi ea şi soţul ei. Astfel, suntem
asiguraţi că „n-a fost nimic adevărat din ce se
spunea, cum că Ceauşescu ar fi ordonat să nu
se tragă clopotele, să nu latre câinii, să nu
cânte cocoşii.” Deşi, noi toţi ştiam că aşa se
petreceau lucrurile la vila de la Snagov,
reşedinţa lor.
Aflăm, deasemenea, cum această Suzana
era urmărită peste tot şi cum avea grijă să nu-
şi vorbească stăpâinii de rău, nici să divulge
unde lucrează. I se atrăgea veşnic atenţia să
nu spună la nimeni ce vorbeşte cu „tovarăşa”.
Erau secrete chiar şi faptele obişnuite – „nu
ai voie să spui ce mănâncă Tovarăşul”.
Aflând despre aceste instrucţiuni pe care le
primea în permanenţă şi care i-au intrat în
sânge, ne dăm seama de ce Suzana Andreiaş
îşi cenzurează cu grijă, chiar şi acum, toate
informaţiile pe care le dă.
Relatările ei oscilează între laude şi critici,
povesteşte ce mare încredere avea „stăpâna”
în ea, dar şi cum o admonesta „ce, esti
tâmpită?” De altfel, se ştie şi de la alţii că
Ceauşeasca vorbea birjăreşte cu subalternii,
oricare ar fi fost ei, servitori sau funcţionari
de stat. Ministrului de interne de atunci, i-a
spus într-o şedinţă: „mă, ridică-te în picioare
să te vadă toţi cât eşti de tâmpit”.
Ni se relatează că delegaţiile străine erau
cazate nu în vila soţilor Ceauşescu, ci în Vila
11, care fusese pe vremuri a lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej. Acolo au stat Kim Ir Sen,
preşedintele Franţei Valéry Giscard
d’Estaing, un preşedinte african, soţii
Gorbaciov, chiar Henry Coandă cu soţia şi
alţii. Tot acolo se pregăteau şi mesele
oficiale.
Obişnuită cu vocabularul de partid, Suzana
numeşte locul său de muncă „obiectiv”,
lucrătorii din casă şi din grădină erau
„oameni verificaţi”, „tovarăşi”.
Politicienii români nu intrau în casa din
„Primăverii” – reşedinţa din Bucureşti – iar
dintre străini, doar Nixon cu soţia, fata şi
băiatul au fost primiţi acolo. Vesela din care
se servea în astfel de ocazii era deosebită:
porţelanuri de Meissen, pahare de Murano,
tacâmuri aurite. Dacă pentru oaspeţi se
foloseau obiecte fine, când erau numai ei doi
mâncau „numai” cu tacâmuri de argint. Şi se
grăbeşte să adauge: „n-am văzut la ei
tacâmuri de aur, deşi lumea povesteşte
multe”.
Menajera spune că Ceauşeştii erau mai
eleganţi decât oaspeţii lor străini. „Soţia lui
Gorbaciov a venit îmbrăcată în fustă neagră
şi bluză albă, Pe când Ceauşeasca avea o
ţinută... (punctele de suspensie arătând
admiraţia –n.m.) Aflăm că, înaintea sosirii
vreunei delegaţii, venea un grup de securişti
şi puneau microfoane peste tot „noi şi în
nasturii de la haine aveam microfon. Dar
erau băgate şi în dozele de lumină, în
telefoane, în saltele...”
Vorbind despre garderoba „tovarăşei”,
spune că avea 700 de umeraşe pline cu haine
de foarte bună calitate, dar că mai păstra ca
amintire şi unele lucruri din tinereţe, de pe
vremea când în sat i se spunea Lenuţa
Briceag. Tocuri prea înalte nu putea purta
pentru că nu voia să-şi depăşească soţul în
înălţime.
De la alte persoane care au trăit în
apropierea celor doi, aflăm multe lucruri mai
interesante decât cele relatate de Suzana,
care credea sincer că erau iubiţi de popor.
Astfel, ştim că Nicolae avea o pregătire
marxistă foarte săracă – însă „Problemele
leninnismului” le ştia pe dinafară. Deşi făcea
greşeli grave când vorbea, stâlcind cuvintele,
era foarte deştept şi viclean, riposta prompt
în discuţii şi avea o memorie foarte bună. Şi
atunci, de ce – se întreabă politicienii de
atunci, bătrâni acum – el a devenit tot mai
dependent de ea, deşi ca intelect îi era mult
inferioară, acceptând uneori chiar în public
această dependenţă, uitându-se la ea în
timpul discursurilor şi cerându-i din priviri
aprobarea? În legătură cu această atitudine a
dictatorului circula o glumă: postul naţional
de radio anunţa deschiderea emisiunii „Aici
România, Ceauşescu şi soţia”.
Revenind asupra celor menţionate mai sus,
se ştie că Maurer şi Botnăraş au încercat să
se opună ascensiunii ei. Şi au fost înlăturaţi.
Ea, deşi nu ştia bine nici să citească, a
devenit „Doctor Honoris Causa”. Este
celebră întâmplarea când, la o conferinţă de
înalt nivel ştiinţific din domeniul chimiei,
care era „specialitatea” ei, citindu-şi
comunicarea, în loc de CO2 a spus „codoi”.
Întorcându-se din Argentina foarte
impresionată de ascensiunea politică a Evitei
Peron a întrebat: „dacă o târfă a putut să
ajungă om de stat, eu, ca om de ştiinţă, de ce
nu aş putea?” Era răzbunătoare şi rea. Când
profesorul Neniţescu a refuzat să-i confere
titluri ştiinţifice, ştiut fiind că preopinenta
avea doar patru clase primare şi era lipsită de
inteligenţă şi cultură, a fost marginalizat
imediat, înlocuit de la institutul unde era
director şi, se pare că infarctul în urma căruia
a murit a avut această cauză. Dar Suzana ne
spune convinsă că, în timpul liber,
Ceauşeasca „citea cărţi de chimie”, deşi
situaţia ei a fost cea mai crasă mistificare în
cunoştinţe ştiinţifice.
continuare în pag. 16
Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 16

O viaţă închinată ştiinţei
urmare din pag. 4
a societăţii. Accidentul de la Cernobil,
singurul din lume ce a făcut ravagii, a fost o
urmare directă a unei decizii economico-
politice – acea de a reactiva de urgenţă
centrala ce fusese scosă din reţeaua de
producere de electricitate, tocmai pentru
motive de teste de securitate! – acolo unde
trebuia să guverneze doar ştiinţa şi ingineria.

După pensionare, domnul Paskievici a
devenit unul dintre conducătorii organizaţiei
Mouvement de Solidarité Québec –
Roumanie, care, sprjinită de Biserica „Buna
Vestire”, a trimis ajutoare pentru România
post-comunistă şi a iniţiat mai multe
programe de integrare a imigranţilor şi
programe recreative pentru persoanele în
vârstă. Ultima sa acţiune, începută în 2004,
vizează reabilitarea scriitorului Vintilă Horia,
una din victimile regimului comunist
românesc, autorul celebrului roman
„Dumnezeu s-a născut în exil”. Pe Vintilă
Horia, îşi aminteşte domnul Paskievici, l-a
cunoscut în timpul refugiului din Argentina,
în 1948. „Cu familia Vintilă ne vizitam de
sărbători. Erau oameni de cultură, buni,
drăguţi şi direcţi. Într-un cuvânt, o familie de
oameni plăcuţi. El studiase filozofia. Când ne
vedeam, el mă întreba de fizică, eu îl
întrebam de filozofie. În fizică există o „lege
a incertitudinii” pe care filozofii, şi alţii, au
dificultăţi s-o înţeleagă. În care, contrar
intuiţiei, se arată că nu poţi fi sigur de
anumite lucruri, de exemplu, de viteza şi de
poziţia unei particule. Acest concept nu se
găseşte în filozofia tradiţională. Şi pe această
temă imi punea întrebări despre cauzalitate şi
probalitate. Einstein arătase că noţiunea de
simultaneitate, cum era concepută, nu mai
era valabilă. De aici, consecinţa că timpul se
scurge mai repede sau mai încet, depinzând
dacă te mişti sau nu te mişti fată de locul
unde se petrece fenomenul. Discuţiile cu
Vintilă Horia erau întotdeauna interesante”.
Apoi, el a plecat la studii în Franţa şi s-au
despărţit. Când era în Canada a aflat că
romancierului român Vintilă Horea i se
acordase celebrul premiu literar al Academiei
Goncourt pentru cel mai bun roman publicat
în anul respectiv, în limba franceză. S-a
bucurat enorm, mai ales că Vintilă Horea nu
vorbea de îndeletnicirea sa de scriitor. Din
păcate, o cabală condusă de partidul
comunist din Franţa, la instigaţia autorităţilor
române din acea epocă, l-a arătat ca nazist,
antisemit şi legionar ceea ce nu fusese
niciodată. Neputând să-şi dovedească
inocenţa, Vintilă Horia s-a simţit obligat să
renunţe la premiul Goncourt ca să nu pună în
situaţie delicată pe cei care l-au ales.
În 2003, la împlinirea a 100 de ani de când
Academia Goncourt acorda premiile sale,
profesorul Paskiewici a consultat din
curiozitate site-ul acesteia şi a constatat că
premiul pe anul 1960 nu-i fusese decernat lui
Vintilă Horea din cauza „... trecutului său
politic relevat inopinat”. Indignat, şi-a zis că
această pecete pe care a pus-o guvernul
comunist pe numele acestui celebru
romancier român nu trebuie să rămână. El
consideră că astăzi a sosit momentul ca
autorităţile române să recunoască manevrele
scandaloase ale trecutului regim şi să curăţe
memoria marelui scriitor.
În prezent, profesorul Paskievici a înlocuit
pasiunea pentru secretele atomului cu
pasiunea pentru lectură, muzică şi noutăţi
ştiinţifice. A descoperit că muzica deschide
hotarele sufletului către noi aspiraţii,
găsindu-şi în ea, ca şi în lectură, armonia şi
mulţumirea. Amintesc că bunica dânsului a
fost pianistă, iar bunicul, unul din
cofondatorii Operei din Bucureşti. A fost şi a
rămas un bun familist. Astăzi se bucură
împreună cu soţia sa de cei şase nepoţi de la
cele trei fiice ale lor.

La curtea lui Ceauşescu
urmare din pag. 15
Şi, totuşi, a fost aleasă membru de onoare la
„Royal Institute of Chemistry” din Anglia,
iar discursul de recepţie a fost rostit de
Regina-Mamă. Ne întrebăm: oare cum a fost
posibil?
Despre relaţiile dintre cei doi soţi, aflăm,
nu numai din carte dar şi de la cei care i-au
cunoscut mai bine, că Ceauşescu şi-a iubit
nevasta şi că nu a înşelat-o niciodată. Nici ea
pe el. Nimeni n-a făcut o pasiune pentru ea
„pentru că era prea dură şi prea rece,
nesuferită” povesteşte Suzana. Nici pe soţiile
demnitarilor nu le agrea, mai ales dacă erau
tinere şi frumoase cum era cazul Violetei
Andrei, artistă, soţia ministrului de externe
Ştefan Andrei.
El era diabetic şi suferea de un cancer de
prostată din cauza căruia n-ar mai fi trăit
decât un an.
Este menţionată în carte influenţa nefastă
pe care a avut-o asupra lor vizita în Coreea
de Nord. De atunci a început megalomania
lui. A început furia dărâmării Bucureştiului şi
ideea cu „Casa poporului”. Bucureştiul era
sinistru, plin de praf şi moloz de la cartierele
dărâmate, de utilaje şi macarale. Chiar si la
Snagov au fost dărâmate zeci de case şi
oamenii au fost mutaţi în blocuri fără apă şi
fără WC-uri. În schimb, vizitele sale prin ţară
erau toate aranjate, totul trebuia să arate
frumos, curat, iar oamenii să pară fericiţi. El
însuşi se considera mai presus de ceilalţi şi se
credea iubit de popor. Cei care îi stăteau în
preajmă îl flatau pentru a-i câştiga favoruri.
În toate ziarele şi revistele, prima pagină era
veşnic ocupată de portretul său. Când, în
1989, se împlineau 100 de ani de la dispariţia
lui Eminescu, revista „România literară”
trebuia să publice pe prima pagină portretul
poetului naţional. Ion Horea, directorul de
atunci al publicaţiei, a avut numeroase
pertractări cu forurile îndrumătoare pentru ca
„la capătul unei zile cât veacul de lungă” să
obţină aprobarea publicării portretului
poetului omagiat şi nu al dictatorului.
* * *
Dacă ne gândim la începuturile politice ale
lui Ceauşecu, la anii în care se întrevedea o
liberalizare şi, mai ales, la momentul din
1968, când fusese aclamat cu adevărat de
românii adunaţi în Piaţa Palatului, apoi la
anii tot mai grei care au urmat şi la începutul
sfârşitului petrecut în aceeaşi Piaţă a
Palatului, putem folosi cuvintele marelui
scriitor francez: „grandeur et décadence”.
Cartea pe care am prezentat-o este
povestea unei femei pornite foarte de jos,
care a trăit în „Epoca de aur” în apropierea
Puterii, împărtăşindu-se din ea.
Devotamentul ei – destul de stângaci
disimulat – faţă de foştii stăpâini rămâne
vizibil deşi declară că a fost „un prizonier
într-o colivie de aur”.
Nouă, cititorilor, ni s-a oferit prilejul de a
parcurge paginile unei cărţi despre o epocă –
din fericire – apusă.





Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 17

Cu vaporul pe Congo: De la Lisala la Mbandaka (XVI)
ing. Sandu Alexandru
Am intrat în pădure. Mergeam în spatele lui
Pool, pe o potecă descoperită de curând.
Mărunţel şi subţirel, el se strecura cu multă
abilitate pe sub copacii îmbrăţişaţi de liane. În
jurul nostru auzeam tot felul de zgomote:
ţipete de maimuţe, croncănituri de tucani,
cârâituri de calao, papagali şi fazani; trosnituri
de crengi şi foşnet de frunze produse de păsări
necunoscute, împodobite cu pene viu colorate,
care îşi luau zborul când ne apropiam de ele.
Pe jos, pe potecă şi în aer, colonii întregi de
fluturi albi zburau lin şi graţios. Ceva mai
departe, am întâlnit o coloană uriaşă de furnici
migratoare ce se deplasau pe direcţia nostră,
atrase de o forţă necunoscută. După un sfert de
ceas, poteca s a deschis spre o poiană mare în
care se hârjoneau zeci de maimuţe prin arborii
de pe margini. Pool se opreşte şi-mi face semn
să mă aliniez în dreapta lui. Mă întorc pe
jumătate, pun carabina la ochi şi trag cinci
focuri. Simultan, răsună bubuituri din stânga,
trase de Pool. Bucuros, acesta se duce şi
culege vânatul: în total, şapte maimuţe, din
care trei ale lui. El le înnoadă cozile şi, dându-
mi pachetul mai mare, îmi spune, râzând:
- Alex, ia-ţi „cadoul” pentru echipaj şi... să
facem cale întoarsă!
În lipsa noastră, cei doi marinari urcaseră
crocodilii în şalupă şi umpluseră două coşuri
mari cu sute de ouă de broască ţestoasă. Pool
s-a suit primul în barcă, a aşezat maimuţele, i-
am dat carabina mea s-o pună pe banchetă şi,
pregătindu-mă să mă urc, aud în spate
croncănituri de tucani. M-am întors, am luat
puşca de pe umăr şi am tras trei focuri în
coloana de păsări negre, cu ciocuri mari şi
groase.Două înaripate au căzut fulgerate pe
plajă; a treia, cap de coloană, a descris o
traiectorie largă şi a căzut în apă, la vreo 10
metri de ţărm. Cu o repeziciune extraordinară,
un marinar şi-a scos bluza, a sărit pe plajă,
zbughind-o glonţ în direcţia păsării care încă
se mai zbătea. Ajuns în apropiere, a intrat în
apă dar, după câteva mişcări, s-a oprit brusc
şi... a făcut cale întoarsă, ţipând cât îl ţinea
gura. Am văzut cum uriaşa pasăre a dispărut în
gura unui crocodil care a ţâşnit din adâncuri.
Pool, care urmărea şi el scena, mi-a întins
carabina. Am vizat şi am tras de mai multe ori
în apă, acolo unde fusese tucanul. Marinarul,
ajuns cu bine la mal, se întoarce, se urcă în
şalupă şi porneşte motorul către locul cu
pricina. Deasupra apei erau câteva pene negre,
mânjite de sânge şi din apă urcau la suprafaţă
bule de aer însângerate. Cel mai în vârstă
dintre marinari se întoarce înspre mine şi-mi
spune într-o franceză amestecată cu lingala:
- Mususu, mambengo. Domnule crocodilul
este rănit!
Pool face traducerea şi după un dialog scurt
cu marinarii, adaugă:
- Alex, să mai aşteptăm puţin; poate iese la
suprafaţă şi-l capturăm!
Cu o grimasă caraghioasă, celălalt marinar,
care vroia să-şi ia „revanşa”, îmi arată un
harpon pe care-l pregătise şi un fel de lasou
dintr-o frânghie specială. Motorul a fost oprit
şi s-a aruncat o ancoră plutitoare. După puţin
timp, am văzut cum urcă la suprafaţă, cu burta
în sus, un crocodil mutilat... fără coadă şi labe!
După mine, „colegii” săi ce îşi făceau veacul
prin apropiere au sesizat scena când acesta a
hăpăit pasărea şi s-au repezit la „pomană”.
Gloanţele pe care le-am tras au mai „plesnit”
pe careva; speriaţi şi răniţi, s au lăsat la fund,
după care s-au repezit să-l înfulece pe cel care
sângera mai tare. Şi astfel, marinarii au mai
capturat un crocodil... ciuntit. Când l-am adus
la bord, marinarul cel tânăr a început să
lovească cu maşeta în capul cadavrului
respingător. Au pornit şalupa şi, după puţin
timp am acostat la pupa tribord a vaporului.
Pool a luat cei doi tucani şi i-a dus
bucătarului să-i pregătească pentru seară şi
prânzul de a doua zi. Căpitanul ne-a mulţumit
călduros pentru „cadouri” şi ne-a spus că după
două zile de fezandare, ne invită la un grătar
special din ... coadă de crocodil!
Am urcat în cabinele noastre, am făcut un
duş bun, ne-am schimbat şi ne-am aşezat la
masa de prânz: un grătar delicios de
„capitain”, un peşte tare gustos, fără oase,
acompaniat cu banane Makembo prăjite pai,
patate dulci fierte şi o salată de roşii cu ceapă
şi castraveţi. În final, ne-am regalat cu o sticlă
de ¾ de vin portighez.
La orele 14, clopotul mare dă semnalul de
plecare. Ne depărtăm încet de „chei” însoţiţi
de urările de rămas bun ale rudelor celor care
s-au îmbarcat. Căpitanul Mboyo, cu şapca albă
pusă pe o parte, cu ochelarii mari fumurii,
având un fular din mătase roşie la gât, mânuia
cu îndemânare timona. Vasul se strecura
printre zecile de pirogi care veneau sau plecau
de la mal şi printre sutele de insule plutitoare
de plaur şi zambile de apă. Acestea erau
deversate de uriaşul râu Mongala care-şi
colectează apele nămoloase şi pline de ierburi
din platoul Oubangui-Uele.
Mi-am luat din cameră creionul şi „Jurnalul
de bord” şi m-am instalat la măsuţa mea de pe
balcon. Prin faţa ochilor se derulează
panorama splendidă a pădurii ecuatoriale; de-a
lungul malului, palmieri cu frunze lungi,
crestate, de un verde viu, alternează cu
superbii manglieri înalţi, cu coroana rotundă,
cu frunze lobate şi cerate de un verde închis cu
striaţii longitudinale roşiatice. Fructele lor, de
mărimea unor pere turtite, gălbui-roşiatice,
sunt suspendate de crengi prin codiţe de circa
10 centimetri lungime. Sunt „perele” Africii,
dulci şi aromate, cu un uşor iz de terebentină.
Dar, predominant în peisajul vegetal, este
palmierul de ulei, Eleais guinensis.
continuare în pag. 18
“Cadoul” meu pentru bucătăria
marinarilor: patru maimuţe
proaspete!
Recoltarea nucilor de palmier
Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 18


Jurnal de călătorie
urmare din pag. 17

Răspândit în toată Africa centrală până la
marile lacuri precum şi în ţările tropicale şi
ecuatoriale, deţine un rol foarte important în
alimentaţia populaţiilor locale.
După circa o oră de navigaţie, ajungem la
sătucul Malunda, unde facem o escală de zece
minute pentru a îmbarca câţiva pasageri.
Ne continuăm drumul de-a lungul malului
nordic şi ne oprim pentru scurt timp la
Lusengo; acolo au coborât o mulţime de tineri
care mergeau la vânătoare în mlaştinile râului
Giri, unde hipopotami, crocodili, bivoli pitici
şi antilope acvatice sunt în elementul lor. Pool,
vorbăreţ şi descurcăreţ, i-a „tras de limbă” şi a
obţinut informaţii preţioase, după care a venit
la mine pe balcon să-mi spună pe un ton
misterios:
- Alex, trebuie să venim şi noi cât de curând
să facem o „inspecţie” prin aceste locuri cu
vânat din abundenţă şi de „mare calibru”.
Vorbind cu „băieţii” care cutreieră zona în
lung şi-n lat, mi-a venit ideea că ne putem
„aranja o misiune” la Libenge. Vom merge cu
Jeep-ul spre sud-est, spre Lisala; putem face o
escală de câteva zile la Kungu-Musa. De
acolo, vom închiria o pirogă şi vom avea
ocazia să vedem şi vânat mare, care nu există
în pădurile din jurul oraşului nostru.
Vaporul, pilotat cu dibăcie de căpitan,
navighează printre zeci de insuliţe, având la
tribord, pe mijlocul fluviului, uriaşa insulă
Sumba. Din ce în ce mai domoale şi mai
galbene, apele fluviului se împart în
numeroase braţe pline de bancuri de nisip şi
insuliţe cu arbuşti şi tufişuri. Colonii de raţe
sălbatice, lişiţe, ibişi, jabiru, berze, egrete,
stârci, păsări palmipede şi cu picioroange, se
agită pe maluri sau prin apă, sfredelind
smârcurile cu ciocurile lor în căutarea
crustaceelor, broaştelor, peştilor şi a reptilelor
mici.
Trecem apoi de-a lungul a zeci de colibe de
pescari instalate pe malul fluviului, făcute din
crengi împletite peste care este pus un strat de
argilă amestecată cu ierburi uscate. În faţa
acestora sunt etalate plasele de pescuit aşezate
pe ţăruşi.
Strecurându-se prin puzderia de insule mici
şi printre pirogile pescarilor, timonierul
acţionează destul de des sirena de avertizare,
care sperie zburătoarele din apropiere şi face
ca toată suflarea omenească de pe maluri să
agite mâinile deasupra capului şi să strige:
- Mbote, mbote mingi! (Bună ziua, cu
bucurie!)
Copiii mai mărişori, văzându-mă pe
balconul meu că le răspund la saluturi, strigă
din răsputeri:
- Mbote Mondele! Mbote mingi! (Bună ziua
omule alb! Bună ziua, cu bucurie!)
Vaporul înaintează cu viteză redusă prin
hăţişul de insuliţe şi de bancuri de nisip. Tot
timpul, numeroase pirogi ne ies în cale şi, cu o
abilitate extraordinară, localnicii îşi aliniază
ambarcaţiunile pe flancurile vaporului şi se
urcă pe puntea de jos folosindu se de
frânghiile ce atârnă de balustrade, pentru a-şi
oferi la vânzare produsele. Legume şi fructe
proaspete, peşte proaspăt, uscat, afumat sau
sărat; găini, purcei, crocodili mici, broaşte
ţestoase, şerpi, antilope Moloko vii sau
afumate alături de coşuri din rafie pline cu
rădăcini de manioc, porumb, fasole, săculeţi
de cafea sau cacao. Nu lipsesc nici sticlele cu
vin de palmier sau bere făcută din banane.
Pădurea ecuatorială ce mărgineşte fluviul
este locuită continuu, dar prezenţa oamenilor
este disimulată de vegetaţia luxuriantă. Numai
din loc în loc, acolo unde malul este mai înalt
sau unde un râu se varsă în fluviu, este
practicată o defrişare mai largă. Mici parcele,
cultivate cu manioc sau porumb, formează
pete de culoare pe ecranul uriaş al junglei.
Odată cu înserarea, acostăm la cheiul din
Mankaza.
Pe vremea „coloniei” se numea „Noul
Anvers”, dar în anul 1884, când a fost fondat
de ofiţerii Coquilhat şi Hansens, se numea
Bangala. Este un centru comercial important
unde vapoarele fac escală pentru pasageri sau
mărfuri. Activitatea economică a portului este
axată pe produsele palmierului de ulei,
manioc, banane şi peşte. Sunt în funcţiune
şcoli primare şi secundare patronate de stat
sau de cele două misiuni locale, catolică şi
protestantă.
Au coborât vreo zece pasageri şi s-au
îmbarcat cel puţin de două ori pe atâţia
cu foarte mult „biloco” (bagaje):
alimente, animale şi produse locale
pentru a fi vândute la Mbandaka.
Din depărtări se auzeau bubuituri
înfundate şi sclipirile fulgerelor
iluminau cerul, ce devenea din ce în ce
mai sumbru. O briză uşoară, umedă şi
parfumată, îmi răcorea faţa şi mă
învăluia discret în parfumul milioanelor de
flori ale pădurii. Uriaşele trunchiuri şi frunze
ale palmierilor, ce străjuiau malurile ca nişte
santinele, se unduiau uşor sub mângâierea
îmbălsămată. Apoi, totul s-a contopit într-un
ecran negru ca smoala, brăzdat din când în
când de sclipirile efemere ale licuricilor care
zburau în toate direcţiile. Noaptea coborâse
brusc peste fluviul uriaş.
Pool vine pe balcon şi, fălindu-se, îmi
spune:
- Alex, am veşti pentru tine de la căpitan:
ansamblul folcloric Ngombe (riveranii
fluviului) va urca la bord si, peste vreo două
ore, ne vom delecta cu muzică şi dansuri;
mâine, la orele opt, putem coborâ la ţărm să
vizităm piaţa şi o plantaţie de palmier de ulei
din apropiere.
Mboyo a instalat câteva proiectoare mici pe
puntea de jos, către provă, şi o duzină de
scaune pentru noi şi ofiţeri au fost aduse pe
puntea de comandă. Cele două proiectoare
mari fiind îndreptate către chei, am văzut când
echipa folclorică în costume tradiţionale a
urcat pe vas. Erau zece fete tinere „Lenge”
(dansatoare impubere) ce purtau o cingătoare
împodobită cu pene de struţ, ţepi de porc
spinos şi perle multicolore. Corpul le era
vopsit cu desene geometrice roşii şi albe iar pe
faţă aveau brăzdate linii albe trasate cu caolin.
Dansul a fost cântat şi ritmat de două tam-tam-
uri ale căror sunete se suprapuneau peste
zăngănitul brăţărilor metalice de la mâinile şi
picioarele lor. A fost un spectacol superb,
tinerele fiind nişte virtuase ale dansului, dotate
cu voci melodioase şi cristaline. Toboşarii, la
rândul lor, au dat dovadă de multă agilitate şi
de un veritabil talent care a făcut ca tam-tam-
urile lor să puncteze ritmic mişcările graţioase
ale fetiţelor. Aproape de miezul nopţii,
spectacolul a fost întrerupt de o răpăială de
ploaie călduţă, urmată de rafale puternice de
vânt. Am contribuit generos la cheta pentru
dansatori şi am urcat în camera mea să mă
culc. Nu aveam somn; am închis ochii şi am
ascultat răpăitul picăturilor de ploaie pe
acoperişul cabinei.
continuare în pag. 19
“Regimurile” de nuci de ulei
Băştinaşii extrag uleiul din nucile de palmier
Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 19


J urnal de călătorie
urmare din pag. 18
Încet, încet, zgomotele din jur s-au potolit şi a
rămas numai duduitul în surdină al grupului
electrogen.
* * *
Pe la orele opt, după micul dejun, mi-am
luat puşca de vânătoare calibrul 16, un termos
cu apă rece şi cartuşiera plină cu cartuşe
pentru păsăret, câteva „trei la fund” pentru
vânat mare şi două „brenike” pentru situaţii
speciale. Aceasta, la insistenţele lui Pool, care
mi-a spus că o plantaţie de palmieri de ulei
este locul de predilecţie al tucanilor şi
fazanilor.
Am coborât la ţărm, am traversat Makanza
şi am mers circa o jumătate de oră pe un drum
de laterit, către est, paralel cu fluviul. Am
ajuns la o poiană uriaşă, cu multe şoproane
pentru înmagazinarea „regimurilor” de nuci de
palmier. Am mers apoi pe o alee lată de vreo
trei metri ce pătrundea adânc în plantaţie, să
admirăm de aproape palmierul de ulei.
Copac frumos, svelt, înalt de 15-20 metri, dă
două recolte pe an şi produce de fiecare dată,
10-12 „regimuri” de nuci. Aceastea sunt de
mărimea unui bostan şi sunt formate din circa
o sută de fructe galben-roşietice, asemănătoare
unor măsline mari, alungite. Fiecare fruct are
la suprafaţă o pieliţă ceruită care protejează
pulpa. Sub aceasta este o coajă lemnoasă, tare,
în interiorul căreia se află miezul propriu-zis.
Nuca, având coaja foarte dură, este zdrobită la
cald, cu ajutorul unor prese şi se obţine „uleiul
de palmist”. Miezurile sunt strivite într-un
bazin de piatră sau metal şi se obţine pe loc
uleiul de palmier. Un palimier adult, în două
sezoane, produce între 600 şi 1000 kg de
fructe, din care se extrag circa 14 kg de ulei de
palmier pentru consumul menajer şi 30 kg.
ulei de palmist din care se fabrică margarină,
săpunuri, stearină şi uleiuri industriale. Prin
tăierea influorescenţelor se produce un suc
dulce, din care, prin fermentaţie, se obţine
„vinul de palmier”. În 24 de ore, 4 litri şi circa
250 litri într-un sezon.
La întoarcere, tolba lui Pool era plină cu
patru tucani şi cinci fazani. Mesele noastre din
următoarele două zile de pe vapor erau
asigurate.
La orele 14, vaporul a părăsit cheiul, a
executat o manevră uşoară spre sud-est şi ne-
am îndreptat către malul stâng, pentru o scurtă
escală la Mabanga. Am ajuns într-o jumătate
de oră, s-au îmbarcat câţiva pasageri şi, cu
motoarele în plin, am ajuns la Bolombo într-o
oră şi jumătate.
Bolombo este un mic port comercial de
unde se expediază în aval, la Mbandaka şi
Kinshasa, ulei de palmier, ulei de palmist,
cafea, cacao, arahide, manioc, porumb, banane
şi peşte; mult peşte sărat sau afumat.
Localitatea este un sătuc mai răsărit construit
pe un dâmb de pământ la câţiva metri
deasupra apelor fluviului. În timp ce priveam
la agitaţia de pe mal, Pool vine la mine şi-mi
spune foarte agitat:
- Alex, vino să luăm contact cu „oamenii
fluviului”, pescari destoinici, vânători abili şi
braconieri redutabili.
Am coborât pe ţărm pe o scândură groasă,
lungă de vreo opt metri, ce se balansa
îngrijorător deasupra apelor verzi-gălbui. Pe
mal, în dreapta, era piaţa! Câteva zeci de
tarabe improvizate pe lăzi, pe butoaie mari din
tablă sau pe crengi şi frunze de palmier aşezate
direct pe pământ, ofereau mărfuri exotice şi
ciudate. Piaţa africană, mică sau mare, îşi
etalează legumele, fructele şi florile cu o
explozie de culori, arome şi forme diverse.
Ardei roşii mici, de talia boabelor de struguri;
nuci de Kola, de culoare mov; rădăcinoase
diverse: napi, manioc, patate dulci; grămezi de
plante şi frunze de spanac, manioc, creson şi
varză creaţă. Dar, ceea ce era mai „special”
erau tarabele cu peşte şi vânat de toate soiurile
şi pentru toate gusturile. Într-o parte, erau
câteva mese curate pe care erau expuse o
mulţime de lucrări de artă neagră: statuete de
fildeş, din lemn de abanos şi măşti diverse. Nu
am rezistat şi am cumpărat câteva din fiecare,
să le duc la Bucureşti, să-mi amintesc de
această călătorie încântătoare.
După amiază, în jurul orei 16, am pornit-o
către Malele, unde am ajuns seara târziu. Am
înnoptat la chei, unde au fost îmbarcate
mărfuri şi pasageri. Dimineaţa, la prima oră,
cu motoarele la turaţie maximă, am pornit
către sud, spre Mbandaka. După două ore de
slalom printre insuliţe, dinspre est ne ies în
cale apele impozantului râu Lulonga care mi-a
amintit dintr-o dată de Basankusu şi de
simpatica directoare Sylvie.
Vaporul face o escală de jumătate de oră la
Lulonga, după care, mereu către sud, depăşim
confluenţa cu Ikelemba şi cu majestosul Ruki
(râul negru). Acesta face ca apele galben-
verzui ale Congoului să capete pentru scurt
timp, o culoare negricioasă. La orele 17:00, de
pe balconul meu, zăresc macaralele uriaşe de
pe cheiul plin de africani. În rada portului, un
remorcher mic şi ambiţios se străduia să
alinieze o uriasă barjă, încărcată cu containăre
roşii şi două tractoare. Manevrele de acostare
terminate, am debarcat repede, fiind aşteptat
cu nerăbdare de Vicky şi Cristina.
Călătoria pe apele magnificului fluviu
Congo mi-a oferit ocazia să admir şi apreciez
încă o dată bogăţia, frumuseţea şi diversitatea
peisajelor acestei uriaşe ţări.
(va urma)
Vânzător de vin de palmier
Colibe de pescari la confluenţa cu Maringa
Tablou în ulei, colecţia prof. Viorica Ciutacu
Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 20


Gândirea pe plan moral-
spiritual este oare în regres?
de Nicolae Teişanu
Grigore Monteoru – fondatorul comunei
cu acelaşi nume, făcând explorări petrolifere,
a găsit ţiţei şi a făcut puţuri de extractie, dar
a găsit şi izvoare de ape minerale înfiinţând
staţiunea Sărata Monteoru, care, cu circa 10
ani înainte de primul război mondial, concura
cu unele staţiuni de acest fel din Europa.
Atunci, se făcea reclamă la Paris, cam aşa:
“este mai bine să te duci la băile Monteoru
decât la Baden-Baden, căci este mai ieftin şi
tot atât de bine”. Grigore Monteoru a devenit
proprietarul unei mari suprafeţe de teren cu
dealuri şi păduri. Pe lângă preocupările lui
pentru averea personală, s-a îngrijit de
locuitorii comunei, construind din fonduri
proprii: primăria, şcoala, biserica, drumuri şi
poduri şi încă altele... Grigore Monteoru îl
întreba pe primarul comunei (Tănase
Teisanu, tatăl tatălui meu):... măi Tase, ce
crezi tu că ar mai trebui să facem pentru
aceşti dragi concetăţeni?... La începutul
fiecărui an şcolar, cerea de la directorul
şcolii (Volănescu) listă cu elevii pe clase, ca
apoi să le doneze manuale şi rechizite
şcolare. Deasemeni, listă cu elevii săraci, ca
să le doneze îmbrăcăminte şi încălţăminte. În
fiecare duminică, el venea la biserică unde se
ruga împreună cu sătenii. Predicile preotului
Lazărescu te transportau ...în Rai. Grigore
Monteoru spunea sătenilor: „Dragii mei, acei
dintre voi care au nevoie de lemne de foc pe
timpul iernii, pot lua lemne în mod gratuit
din pădurile mele, dar, vă rog sa folosiţi sănii
ori căruţuri trase manual, nu de animale”.
Din cele de mai sus, reiese că Dumnezeu l-
a făcut să privească şi "în sus", şi să facă
fapte bune: altruism, iubire, bunătate, milă.
Locuitorii comunei, când îl întâlneau pe
Grigore Monteoru, nu mai aveau timp să-l
salule căci îi saluta el mai înainte cu blândeţe
şi bunătate.
Tănase Teişanu a fost primar pe tot timpul
vieţii lui şi a lucrat alături de Grigore
Monteoru.
Lăzărescu, proetul creştin ortodox al
comunei, era considerat un sfânt de mulţi
oameni ai comunei.
Volănescu era învăţător – directorul şcolii
primare. El, împreună cu preotul şi cu
Grigore Monteoru, aveau aceleaşi aspiraţii
creştin-ortodoxe. Ei constituiau busola
luminoasă care călăuzea comunitalea pe
drumul cel bun.
În acel timp, locuitorii comunităţii nu
aveau încuietori la uşile caselor, nu existau
furturi, bătăi, divorţuri şi, în general, relele
cu care se luptă azi din plin generaţia
noastră. Ei erau profund ancoraţi în credinţa
creştină şi duceau o viaţă, care pentru noi
acum, este ceva mai greu de inţeles.
A doua generaţie:
Constantin Catargi – moştenitorul lui
Grigore Monteoru, căsătorit cu fiica acestuia,
a continuat pe acelaşi drum trasat de
înaintaşul său. Şi el dona anual manuale şi
rechizite şcolare elevilor, făcea diferite
înlesniri sătenilor, venea la biserică, unde se
ruga împreună cu sătenii, participa la
evenimentele principale ale comunităţii. El a
fost senator şi membru în Consiliul de
Coroană al României. La încheierea anului
scolar, se făcea o mare serbare la sala de
spectacole a cazinoului băilor, unde se
premiau cei fruntaşi la învătătură. La
absolvirea clasei I primare şi trecerea în clasa
II, am primit premiul I cu cununa de flori.
Cununa mi-a fost pusă pe cap de însuşi
Constantin Catargi în timp ce corul şcolii
intona Imnul Naţional iar el îmi aducea
cuvinte de laudă. Această premiere a stimulat
în mod negativ mândria mea deşartă, cu care
a trebuit să mă războiesc în prima parte a
vieţii. Cam pe la vârsta de 15 ani ajunsesem
ca în loc să-i salut eu pe cetăţeni, mă salutau
ei cu cuvintele: „Să trăiţi Domn Nicu”, iar
mândria mea desartă îmi marca sufletul.
Constantin Zăinescu, primarul comunei din
această generaţie, avea o gândire orientată
spre profit propriu, ce era ancorată în
„lumescul acestei vieţi”. Nu era religios. Ştiu
că era bun prieten cu tata, pe atunci notarul
comunei, şi îl lua în derâdere pentru că se
ducea din când în când la biserică. Zăinescu
a avut doi fii şi două fete. Fiicele au devenit
învăţătoare. Una din ele (Despina) mi-a fost
învăţătoare de la clasa I la clasa III. Băieţii
lui, profund ancoraţi în viata fară credinţă, nu
au dat bune rezultate.
Teodorescu, preotul creştin ortodox al
comunei, era un om bătrân, bun şi evlavios.
Doresc să menţionez ceva despre el: pentru
că eu am fost timp îndelungat bolnav, părinţii
mei nu m-au putut boteza pană la vârsta de
şase luni. Nu m-au botezat la biserica ci
acasă la noi, într-un cazan cu apă. La
serbarea de sfârşit de an şcolar, când am
trecut din clasa II în a III, în fata scenei şi
lipiţi de ea, se aflau câţiva elevi din clasa I.
M-am dus şi eu lângă ei ca să privesc mai de
aproape. La un moment dat, am simţit o
uşoară apăsare pe umăr. Când m-am întors, l-
am văzut pe preotul Teodorescu care mă
atinsese cu borul pălăriei sale şi mi-a făcut
semn să mă duc lângă mama. Eu m-am
ruşinat şi m-am dus la mama, plângând. Nu
m am supărat pe preot şi cred că acesta a fost
începutul luptei mele împotriva mândriei.
Popescu era învăţător şi directorul scolii.
Îmi amintesc că, atunci când i se aducea în
faţă un elev care a săvârşit un act de
indisciplină, trimitea pe cineva ca să-i aducă
o nuia din ramură de pom. Se ducea cu ea în
cancelarie, unde o rupea în câteva locuri (dar
nu de tot), apoi venea în faţa noastră, care
eram strânşi în jurul celui care a făcut actul
de indisciplina, şi zicea acestuia: pentru că ai
fost indisciplinat, te voi pedepsi. Ţine palma!
Elevul întindea palma iar directorul dădea cu
nuiaua care sărea ruptă în bucaţi. Noi ne
speriam, însa cei din clasele mai mari
cunoşteau trucul... Când am trecut în clasa a
III, domnul Popescu s-a pensionat. În locul
lui a venit învăţătorul Hanganu Stoica.

Dacă pe timpul generaţiei bunicilor mei,
între învăţător şi preot era o strânsa
colaborare, ambii fiind călăuziţi de credinţa
creştină, pe timpul generaţiei părinţilor mei a
început ca între scoală şi biserică să apară
orientări diferite. Îmi amintesc cum
învăţătorul Hanganu, aflându-se în casa
părinţilor mei împreună cu preotul
Brătulescu, spunea cam aşa: „Eu sunt
reprezentantul culturii iar poporul trebuie să
asculte de mine”. Preotul Brătulescu riposta:
„Eu sunt duhovnicul poporului şi el de mine
trebuie să asculte”. Tatăl meu i-a îmbrăţişat
pe amândoi deodată şi le-a zis: „Dragii mei,
voi doi trebuie să fiţi în gândire la unison
pentru ca poporul să beneficieze de
colaborarea voastră”.
Dacă pe timpul generaţiei bunicilor mei,
oamenii nu-şi încuiau uşile la case, acum au
început să-şi pună încuietori la uşi căci au
apărut furturi şi hoţii. Deasemeni, au apărut
scandaluri şi bătăi, procese prin tribunale,
divorţuri şi toale relele cu care generaţia
noastră se confruntă acum din plin. Prin clasa
a III-a, am avut o lecţie în care ni se spunea
că un ţăran, înainte de a se duce la culcare, s-
a uitat pe cer şi a văzut ca sunt nori de ploaie.
I-a spus soţiei că el se va duce pe câmp sa
strângă snopii de porumb în glugi verticale,
ca să nu se strice. Baialul lor, în vârstă cam
de 10 ani, i-a spus tatălui său să-l ia şi pe el
ca să-1 ajute. Tatăl lui l-a luat. După ce au
terminat treaba, ţăranul a văzut câţiva snopi
de porumb culcaţi pe terenul vecin. S-a
gândit să-i ia şi să-i pună la un loc cu ai lui.
A început să se uite în dreapta şi în stânga, ca
să se asigure ca nu-l vede nimeni. Fiul lui i-a
zis: „Tată, nu te mai uita în dreapta şi în
stânga ci uită-te mai bine în sus, căci acolo
este Cineva care te vede”...
continuare în pag. 21
Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 21


Gândirea pe plan moral-
spiritual este oare în regres?
urmare din pag. 20
Generaţia a III-a:
Aşadar, iată-mă pe mine în perioada când
îmi făceam studiile şi când începusem să
primesc unele cunoştinţe comunicate de
catedră. Pe măsură ce-mi îmbogăţeam
cunoştinţele, în special la materiile de
ştiinţe exacte, mă depărtam mai mult de
Dumnezeu. La un moment dat, ridicasem
fizica la rang de „Regină a Ştiinţelor”.
Majoritatea profesorilor pe care i-am avut
puneau în mod cert accentul pe materialism.
Gândirea lumii înconjurătoare, deşi mai
întâlneam şi oameni cu credinţa în
Dumnezeu, era profund ancorată în
lumescul acestei vieţi.
Deşi mă consideram rupt de gândirea
religioasă, simţeam totuşi în adâncul
sufletului meu, care era încătuşat de
vicisitudinile vieţii materiale şi sub
controlul creierului, o chemare, o prezenţă
care îmi dădea de înţeles că gândirea mea
nu este cea adevărată, iar eu nu puteam să o
resping.
În anul 1944, în timpul celui de al doilea
război mondial, locuiam într-o cameră
închiriată. Camera mea era separată printr-
un mic culoar de o altă cameră în care
locuia temporar un ofiţer german rănit, aflat
în convalescenţă. El era maior, dar ca
profesie era arhitect. Ajunsesem să
schimbăm unele idei, în limba germană.
Pentru că avea un aparat de radio recepţie
destul de puternic, când era plecat
obişnuiam să intru la el în cameră şi să
ascult ştiri la posturile de radio Londra şi
Vocea Americii. Într-una din zile, postul de
radio ce-l ascultam a anunţat că Italia, care
era aliată cu Germania, a capilulat. Ca
pedeapsă, aviaţia germană a efectuat
bombardamente în Italia producând pagupe,
în special de obiecte de artă. Tocmai când
ascultam aşa ceva, am fost surprins de
ofiţerul german, care, mirat de prezenta mea
în camera lui, mi-a cerut explicaţii. Eu i-am
spus sincer cele ce am auzit şi am îndrăznit
să-i spun că ar fi bine ca şi Germania să
capituleze (care suferea grele înfrângeri). El
a oftat şi mi-a spus că, din păcate, Gemania
nu va capitula. Dimpotrivă, va scufunda
Insula Britanică. Eu, pentru că aveam pe
atunci îndrăzneala tinereţii, i-am spus că nu
vor găsi atât de mult explosiv pentru
asemenea faptă. El a început să-mi explice
cu calm că explozia cunscută până atunci
desface numai molecula, dar cea care va fi
folosită de armata germană va desface
atomul, iar puterea ei este de neimaginat
pentru creierii nostri. Eu, care eram sclavul
fizicii, cu legile ei (Regina Ştiinţelor), am
zâmbit şi am spus: „Atom însemnează că nu
se desface, el este cea mai mică şi ultima
parte a materiei, deci nu are ce să se mai
desfacă”. Cu acelaşi calm, el mi-a spus că,
pe parcurs, eu mă voi convinge că atomul
nu este cea mai mică şi ultimă parte a
materiei.
Peste câteva luni, poate un an, la o lecţie
în care ni se preda rezistenta materialului
„la rupere”, profesorul ne-a explicat: se ia o
bară de fier cu lungimea L. Se fixează cu
unul din capete într-un dispozitiv din care
nu poate scăpa, iar de la celălat capăt se
trage până ce bara se alungeşte, iar, la un
moment dat, se rupe. Când s-a rupt bara?
Când forţa cu care am tras a depăşit
rezistenta materialului. Profesorul, după o
mică pauză, a continuat: „cele ce v-am spus
sunt cuprinse în programa analitică a
materiei ce v-o predau. Eu, însă, am sa vă
spun ceva în plus: în Olanda, se află un
fizician cu numele de Hendrik Antoon
Lorentz care susţine că în interiorul
atomului este un echilibru simetric, deci
bara se rupe în momentul când se rupe
echilibrul simetric din atom”.
Pentru mine, în acel timp, aceasta a fost o
mare noutate.
Am început să mă îndoiesc de
infailibilitatea fizicii şi legilor ei. Mai
tărziu, Albert Einstein a pus sub semn de
întrebare relaţia Spaţiu – Timp – Viteză şi
ne-a dat teoria relativităţii.
Aşadar, m-am întrebat, care este forţa
miraculoasă, care a efectuat în mod
deosebit de inteligent gruparea particulelor
elementare în Atom? Einstein a spus la un
moment dat: „Cea mai frumoasa emoţie pe
care o putem trăi, este cea mistică. Ea
generează întreaga artă autentică şi ştiinţa.
Cel căruia îi este străină, cel ce nu se poate
minuna, „cel care nu este copleşit de
veneraţie”, este ca şi mort. A şti că ceea ce
este „nepătruns” există cu adevărat,
manifestându-se cu supremă înţelepciune şi
strălucitoare frumuseţe, pe care minţile
noastre obtuze îl pot pătrunde numai în
formele cele mai primitive, inferioare,
această cunoaştere, acest simţământ se află
în centrul adevăratei evlavii. În acest sens şi
numai în aceasta, aparţin lumii oamenii
profund religioşi”. Deasemeni, fizicieni ca
Max Plank, Werner Heissenberg, Erwin
Schrodinger şi alţii şi-au îndreptat privirile
spre ADEVĂR, spre DIVIN. Erwin
Schrodinger ne spune: „Desigur, craniile
noastre nu sunt goale, dar ce descoperim
noi în ele în ciuda interesului extraordinar
pe care îl suscită creierul uman, el este un
nimic în comparaţie cu viaţa şi emoţiile
sufletului. La început, devenind conştienţi
de acest adevăr, suntem peste măsură de
tulburaţi. Mie, la o reflecţie mai profundă,
mi se pare o consolare”. Iar, mai departe,
savantul spune: „Dacă cineva mi-ar reproşa
că ceea ce spun acum este religie şi nu
ştiinţă, voi spune că este religie, dar care nu
se opune ştiinţei, ci dinpotrivă este susţinută
de faptele pe care ni le-a relevat cercetarea
ştiinţifică desinteresată”. Tot acest om de
stiinţă ne spune cu altă ocazie: „Unicul
lucru din noi înşine care prezintă interes
deosebit pentru cercetare este faptul că
simţim, percepem şi gândim . Faţă de
procesul fiziologic răspunzător de gândire
şi de simţuri, toate celelalte procese au un
rol auxiliar, cel puţin din punct de vedere
uman dacă nu chiar din cel biologic. Cred
că sarcina noastră de cercetare ar fi mult
mai uşoară dacă am alege spre cercetare
procesul care este însoţit îndeaproape de
evenimentele subiective, chiar dacă nu
cunoaştem adevărata natură a acestui
paralelism strâns. După părerea mea, el se
află în afara ştiinţelor naturii şi foarte
probabil în afara intelectului uman”. Deci,
acest om de stiinţă ne spune clar că
procesul fiziologic răspunzător de gândire
şi de simţuri se află în afara intelectului
uman.
Din păcate, acum, regresul gândirii pe
plan moral-spiritual se accentuează nu
numai de la generaţie la generaţie ci de la zi
la zi. În trecut, unghiul de deviere a gândirii
noastre de la adevăr părea mic pentru că era
mai apropiat de vârful lui. Acum,
deschiderea dintre laturile unghiulu este aşa
de mare încât rătăcirea este dezastruoasă şi
trebuie minţi foarte apte şi busolă foarte
precisă pentru reorientare. Aşa cum am
arătat mai sus, observ cu speranţă că, alături
de marele efort pe care-l face Biserica
Creştin Ortodoxă, au început să fie şi unii
oameni de ştiinţă.
Marele psiholog şi psihiatru Carl Gostav
Jung ne spune: „... şi totuşi, întreaga ştiinţă
nu este altceva decât o funcţiune a
sufletului, în care este înrădăcinată întreaga
cunoaştere. Sufletul este cel mai mare
mister al Cosmosului. El este condiţia SINE
QUA NON a lumii ca obiect”. Deci creierul
este numai un instrument care conduce
funcţiunile corpului omenesc... şi numai
atât.
Octombrie - Decembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 22


Biserica Ortodoxă
Română „Sfinţii Martiri
Brâncoveni şi Adormirea
Maicii Domnului”
prezentare pr. Codruţ Ion
Situata la adresa 1400, bl St. Joseph,
Lachine, colţ cu strada 15, Biserica Ortodoxă
Româna "Sfinţii Martiri Brâncoveni şi
Adormirea Maicii Domnului" cheamă pe
iubitorii de Hristos dornici de prefacere
spirituală, aflaţi in căutarea adevăratelor şi
sfintelor valori mântuitoare, să poarte
împreuna cu noi crucea ctitoriei bisericeşti.
Convinşi fiind de fragilitatea vieţii pe
pământ, ştim că nu avem alt ajutor decât cel al
dragostei lui Dumnezeu ce se revarsă prin
biserică, în sufletele, în vieţile şi în casele
tuturor creştinilor.
Pentru că suntem la inceput de drum,
sfintele slujbe se oficiază în capela bisericii
„Saints Anges Gardiens" (1400, bl St. Joseph,
Lachine), iar Sfânta Liturghie începe în
fiecare duminică la ora 11:00. La această
Biserica oficiază părintele Codruţ Ion.
Biserica noastră s-a întemeiat în partea de
vest a Montrealului pentru a veni în ajutorul
creştinilor ortodocşi de aici, lipsiţi atâta timp
de apropierea unui locaş de cult.
Pentru a ne cunoaşte, biserica noastră
organizează pe data de 13 noiembrie 2005, în
sala socială, o masa festivă pentru cinstirea
tradiţionala a începutului postului Crăciunului.

Expozitie de desene
„CERNEALA”


Invitatie la vernisaj
Marti 22 noiembrie 2005,17h
École Polytechnique de Montréal
Pavillon principal, galerie Rolland
(etajul 6)

2500 ch. de Polytechnique. Metrou Univ. de
Montréal
Contact : AECSP : (514) 340-4905,
aecsp@polymtl.ca.
Nota: Expoziţia este deschisă timp de o
săptămână. Sunt expuse 95 de tablouri.
Fiecare desen tratează o temă specifică.


Radu Deca, venit din Romania de un
deceniu, face un doctorat in informatica la
École Polytechnique. In timpul liber, el
deseneaza pentru revista Candela de
Montréal. In tara, a participat la cateva
expozitii de pictura (expozitie personala in
foaierele Teatrului foarte mic si Teatrului
de comedie, ianuarie-martie 1992, expozitia
colectiva a Concursului de pictura tânara
« Dominus’92 », noiembrie 1992) si a
ilustrat cateva numere din revista
Contrapunct in 1992 si 1993.

Aceata este prima sa expozitie in
Québec. Obiectivul sau este sa puna „sub
lupa” desenele facute pentru Candela de
Montréal pentru a lasa sa vorbeasca
proprietatile intrinseci ale instrumentelor
utilizate si ale elementelor subiacente ale
desenelor, care ar trece noebservate la o alta
scara. Aceasta permite atat evidentierea
detaliilor „tehnice” (de exemplu, moliciunea
penelului, fluiditatea cernelii, textura
hartiei), cât si reconstituirea miscarilor
mâinii si a penelului din momentul crearii
desenelor.











CANDELA DE MONTREAL
Redacţia şi administraţia: 8060 Christophe Colomb, Montréal, Québec, Canada H2R 2S9; Telefon:(514) 736-0950
Redactor Şef : Victor Roşca. Resp. financiar: Constantin Sandalovschi. Resp. corectură : Doina Hanganu-Bumbăcescu
Ilustraţiile : Radu Deca - www.geocities.com/rumposhi Tehnoredactare: Marius Neaga - neagamova@videotron.ca
ISSN 1495 – 8929, Dépôt légal - Bibliothèque nationale du Canada, Dépôt légal - Bibliothèque nationale du Québec, 1997