You are on page 1of 22

„Creştinismul este o mişcare continuă a omului către Dumnezeu” PREOT PETRE POPESCU

Revi s t ă de i nf ormaţ i i cul t ural e – Şt i ri di n comuni t at ea română
Revue d’ i nf ormat i ons cul t urel l es – Nouvel l es de l a communaut é roumai ne
Anul IX, Nr. 3 – Mai – Iulie 2005 – 22 pagini

Sumarul numărului
MEDITAŢIE: BISERICA IN
CENTRUL VIEŢII de pr eot Pet r e
Popescu ..................................................... 1
Di n i stori a Epi scopi ei Ortodoxe
Române a Ameri ci i de Vi ct or Roşca
..................................................................... 1
Anunţ uri l e comuni t ăţ i i ....................... 2
Invi t aţ i e l a „Săpt ămâna
Români l or” ............................................. 3
Vizita I.P.S. Nathaniel la Biserica „Buna
Vestire” ...................................................... 5
VI NTI LA HORI A - OMUL. OPERA.
VICTIMA… Spre o reabilitare a
celebrului scriitor român de Wladimir
Paskievici ................................................... 5
Lansare de carte ........................................ 7
George Filip din nou in atentia noastra
de Gabriela Marcoci .................................... 7
Scurt ă prezent are a poezi ei l ui
George Fi l i p di n vol umul „Aezi i
pri vesc” de Victor Roşca ......................... 8
Moartea vi e - Înt âmpl ări di n Ţara
Uţ - I - de Victor Ioan Pica ...................... 9
MIRAJUL PLECĂRILOR de George Filip
................................................................... 11
DESPRE CREŞTINI de George Filip ..... 11
A CÂTA RUGĂ... de George Filip ............ 11
REFLECTI I de Ion Banu ......................... 11
Ai împlinit 18 ani de Viorel Popovici ...... 12
Un gând de Primăvară de Viorel Popovici
................................................................... 12
CĂINŢE TÂRZII de Ion Banu ................. 12
Ziua Canadei ............................................. 13
Noutăţi editoriale de Doina Hanganu-
Bumbăcescu ............................................ 13
VIN CLUJENII de George Filip ............. 14
Bogdan de Doina Hanganu-Bumbăcescu
................................................................... 15
I Am What I Will Always Be de
Bogdan Alexandru Matache .................. 15
Olympics de Bogdan Alexandru Matache
................................................................... 15
LE SUAIRE DE TURIN de Dr. Emil Vicas
................................................................... 16
Jurnal de căl ăt ori e ( XIV) ing. Sandu
Alexandru .................................................. 18
HERMANN OBERTH pări nt el e
zborul ui spaţ i al ................................... 22

MEDITAŢIE: BISERICA
IN CENTRUL VIEŢII
de preot Petre Popescu
(1999)
In cântările liturgice, Biserica este definită
drept raiul pământesc, patria pierdută şi regăsită
a sufletului. Biserica este locul teologiei vii, a
frumuseţii lui Hristos, a splendorii luminii
divine. In Vinerea patimilor, strigătul de durere
al Maicii Preacurate este auzit astfel:
„Primăvară dulce, Fiul meu cel dulce,
frumuseţea unde ţi-a apus?” La fel, troparele din
sâmbetele morţilor exprimă ideea ca omul
poartă chipul măririi lui Dumnezeu şi aspiră la
frumuseţea cea dintâi: „Chipul mărirei Tale
cele negrăite sunt, deşi port ranele păcatului” şi
întreaga Biserică se roagă pentru asemănarea cu
Dumnezeu, „cu frumuseţea cea dintâi iarăşi
împodobindu-mă.”
In Biserică credinciosul participă la lumina
cerească şi este ajutat ca el însuşi să se
înfrumuseţeze şi să devină lumină. In Biserica
Zidarul divin este trăit şi simţit cu bucurie,
anticipând veacul ce va să fie. In Biserică
credinciosul se un¬eşte cu Dumnezeu, cu
îngerii, cu sfinţii şi cu toţi vrednicii înaintaşi,
prin dialo¬gul rugăciunii. In Biserică cel ce
crede se întâlneşte cu unicul Hristos, viaţa
tuturor, forţa unificatoare în credinţă, în iubire şi
în nădejde. Credinciosul primeşte harul sfinţitor
în Biserica, har care înnoieşte şi eternizează
firea omenească prin Hristos.

In Biserica cel ce crede găseşte o lume nouă,
în care puterea iubirii triumfează, în care
iertarea înalţă, în care ideea de jertfă rodeşte, în
care buna cuviinţă are loc de cinste, în care
moralitatea dă nobleţe vieţii, în care nădejdea dă
linişte. Biserica este cerul pe pământ, unde
locuieşte Dumnezeu şi ea închipuie şi crucea şi
mormântul şi învierea lui Hristos. Deci, cine
intră sau cine trece prin faţa ei se închină, căci
intră sau trece pe lângă locul unde locuieşte,
binecuvântează şi miluieşte Dumnezeu.
Astăzi, Biserica cheamă popoarele şi oamenii
la pocăinţa, la rugăciune, la restabilirea
demnităţii umane.
continuare în pag. 5

F i l e de i stori e
Din istoria Episcopiei
Ortodoxe Române a
Americii
de Vi ctor Roşca
- XIII -
Anii 1948 – 1950 au fost ani de zbucium atât
pentru episcopul Americii cât şi pentru
credincioşii Episcopiei Ortodoxe Române a
Americii.
Dorinţa românilor americani de a-şi revedea
episcopul, reţinut de 11 ani în România, se
izbea mereu în zidul inflexibil al politicii
conducătorilor de la Bucureşti. Şi, pentru a le
astâmpăra fervoarea autonomistă faţă de
Biserica Republicii Populare, noul statut de
organizare şi funcţionare al Bisericii, votat de
Sfântul Sinod şi aprobat de Prezidiul Marii
Adunări Naţionale cu nr. 233 din 23 februarie
1949, la art. 6 prevedea că „... trimiterea de
conducători pentru românii ortodocşi de peste
hotare se reglementează de Patriarhia Română
cu aprobarea guvernului”, uzanţă care până
atunci nu fusese prevăzută nici de canoane şi
nici de prerogativele Sfântului Sinod.
La 10 aprilie 1948, în plin război rece,
dându-şi seama de politica de instrăinare dusă
de guvernul comunist de la Bucureşti, episcopul
Policarp delega pentru a doua oară, de data asta
printr-o scrisoare notariată, pe Arhiepiscopul
grec al Americii Athenagoras să ajute la nevoie
eparhia sa din America ca să rămână într-o stare
canonică.
Cele două lumi erau deja despărţite printr-o
impenetrabilă Cortină de fier. Aceeaşi
rugăminte o mai făcuse la plecare şi, ca urmare,
unii preoţi precum părintele Vasile Haţegan,
fuseseră hirotonisiţi de către ierarhul grec.
Deşi avea o simpatie deosebită pentru
români, el însuşu descendent din mamă
aromâncă, când i s-a prezentat scrisoarea
notariată prin părintele Truţă, el a refuzat. Era
deja Patriarh Ecumenic şi nu dorea să-şi
înrăutăţească relaţiile cu Patriarhia Română.
Problemele P.S. Episcop Policarp, exilat în
ţara lui de origine, nu se limitau doar la
întoarcerea în scaunul episcopal.
continuare în pag. 4
La Chandelle de Montréal
de Montreal
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 2

Anunţurile comunităţii
pagină realizată de Victor Rosca
NOTĂ: Toate activităţile care se desfăşoară la Casa Română „Pr. Petre Popescu” sunt suportate
financiar de Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire” din Montreal, proprietara Casei Române
Biblioteca „Mihai Eminescu” a
Casei Române „Pr. Petre Popescu”
Este deschisa în fiecare marti si joi între
orele 11:00 - 13:00 si duminica între orele
12:30- 13:30.
NOTA: Biblioteca dispune de 20.000 de
volume dintre care 4000 în limba româna si
16000 în limbile engleza si franceza.
Vă rugam să donaţi bibliotecii cărţi în limba
română. Donatorii le pot aduce duminica la
Biserică, când biblioteca este deschisă.
Mulţumim donatorilor.
Bibliotecari: d-na Maria Oana si dl
Alexandru Nitescu.
Şcoala de catehizare în limbile
română şi engleză, pentru copii
Începând cu luna septembrie, părintele
Constantin Tofan, preotul paroh al Bisericii
Buna Vestire, împreună cu Comitetul
Parohial, va organiza cursuri de catehizare
pentru copii, in limbile română şi engleză,
după programul întocmit de Episcopia
Ortodoxă Română a Americii. Părinţii
copiilor ce vor să urmeze aceste cursuri
duminicale sunt rugaţi să comunice numele
şi numărul de telefon la (514) 274-2181
sau duminica, la biserică.
Activităţi organizate de biserică
împreună cu M.S.Q.R.
Întâlniri ale persoanelor în vârsta la
bibliotecă (Casa Română preot
Petre Popescu)
Întâlnirile persoanelor în vârstă au loc în
fiecare joi, între orele 13:30 şi 15:30.
Întâlnirile se desfasoară într-o ambianţă
reconfortantă, se ţin conferinţe, se prezintă
filme sau diapozitive. Se servesc ceai şi
cafea.
Participarea este gratuită.
Anunţ pentru noii veniţi
DONAŢII
Biserica Buna Vestire are rezervată o
încăpere la Casa Română unde sunt
depozitate donaţiile dumneavoastră în haine,
mobilă şi orice alte bunuri gospodăreşti în
folosul noilor emigranţi. Aceştia le pot ridica
gratuit, duminica, imediat după slujba religioasă
sau în zilele când biblioteca este deschisă.
Vă rugăm să oferiţi cu dărnicie din prisosul
dumneavoastră.
Toate lucrurile trebuie să fie curate şi în bună
folosinţă.
Vă mulţumim.

Mulţumiri
Duminică, 19 iunie 2005, a avut loc pe
pajiştea din faţa Casei Române “preot Petre
Popescu”, un reuşit picnic, organizat de
Comitetul Parohial şi de Comitetul
Doamnelor de la Biserica Buna Vestire. Spre
mulţumirea gazdelor, circa 200 de persoane
s-au înfruptat cu plăcere din cei 400 de
mititei şi alte bunătăţi. La reuşita acestei
întâlniri au muncit în mod deosebit domnii
Ioan Simon şi Viorel Dumitra şi doamnele
Florica Simon şi Elena Roşca.

COMUNICAT
Al Bisericii Ortodoxe Române
„Buna Vestire”
Referitor la o publicaţie intitulată
„Informaţia creştina No 1" care circulă
anonim prin Montreal, cum şi la alte
materiale publicitare de aceeaşi natura şi
mod de răspândire, care au ca scop
dezbinarea comunităţii române din
Montreal, declarăm categoric că Biserica
„Buna Vestire” NU ARE ABSOLUT NICI
O LEGĂTURĂ cu acestea,
dezaprobîndu-le total.
În aceasta privinţă, vocile şi condeiele
care susţin sau insinuează contrariul,
sunt mincinoase şi izvorăsc din inimi şi
minţi profund răuvoitoare.
Cu toate că în ultimul an Biserica
„Buna Vestire” a fost ţinta unui val
nemeritat de neadevăruri, insulte, josnicii
şi calomnii, Biserica nu a răspuns şi nu
va răspunde în acelaşi fel, nelâsându-se
antrenată în aceste polemici de incitare
la ură.
Fidelă, pe pâmânt canadian, valorilor
morale creştine, Biserica „Buna Vestire”
va aborda şi de acum înainte, orice
situaţie sau problemă numai pe căi
legale, laice şi canonice, comunicâînd cu
membrii ei, enoriaşii şi toată
comunitatea, în mod sincer, deschis şi
numai sub semnătura reprezentanţilor ei
legali.
“Nimic nu derutează mai mult pe
defăimători decât blânda răbdare şi
resemnare a celor defăimaţi” (Sf. Ioan
Gură de Aur)
Comitetul Parohial

INVITAŢIE
Comitetul Parohial şi Comitetul Doamnelor
vă invită să luaţi parte la
PICNICUL
ce va avea loc duminică, 24 iulie a.c.,
orele 12:30 – după Sfânta Liturghie – pe
pajiştea din faţa Casei Române (în caz
de ploaie se va ţine în sala parohială).
Avem mititei gustoşi, fripturi la grătar,
bere precum şi alte gustări şi băuturi
răcoritoare pentru toată lumea.
Vă aşteptăm să participaţi împreună cu
familia dumneavoastră.

Program săptămânal de slujire
- Vinerea, când se anunţă în biserică,
începând cu orele 18.00, slujba Sfântului
Acatist al Bunei Vestiri;
- Sâmbătă, când se anunţă în biserică,
începând cu orele 18:00, Vecernia;
- În fiecare duminică, Slujba Utreniei,
începând cu orele 9:00 şi Sfânta
liturghie, în continuare, de la orele 10:30;
- În fiecare sărbătoare marcată
corespunzător în Calendar şi anunţată în
biserică, Slujba Utreniei, începând cu
orele 9:00 şi Sfânta liturghie, în
continuare, de la orele 10:30.
Calendarul sărbătorilor religioase
- Miercuri, 20 iulie: Sf. Prooroc Ilie
Tezviteanu;
- Luni, 1 august: Scoaterea Sfintei Cruci;
- Sâbătă, 6 august: Schimbarea la faţă a
Domnului
- Luni, 15 august: Adormirea Maicii
Domnului;
- Luni, 29 august: Tăierea capului Sf. Ioan
Botezătorul;
- Joi, 8 septembrie: Naşterea Prea Sfintei
Fecioare Maria;
- Miercuri, 14 septembrie: Înălţarea Sfintei
Cruci.

Abonamente la „Candela”
Vă rugăm să vă abonaţi sau să reînoiţi
abonamentul dumneavoastră la
Revista de Informaţii Culturale
“Candela de Montreal”.
Costul unui abonament anual este de
20 $;
Lăsaţi mesaj cu numărul dumnea-
voastră de telefon la (514) 736-0950
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 3


Misiunea Ortodoxa
“Sfintii Martiri Brâncoveanu”
Situata la adresa: 1400, Blvd. Saint Joseph,
Lachine, in capela bisericii “Saints Anges
Gardiens”, implineste trei luni de activitate.
In aceasta perioada am parcurs mai multe
etape administrativ-organizatorice necesare
bunei functionari a misiunii apoi am inceput
desfasurarea serviciilor religioase cu ocazia
Sfintelor Sarbatori de Pasti.
Deschiderea acestei misiuni a fost posibila
prin binecuvantarea Inalt Preasfintitului
Arhiepiscop Nathaniel si cu ajutorul Bisericii
“Buna Vestire”.
Cea mai impresionanta pentru noi a fost
Sfanta Liturghie Pascala, cand la chemarea
misiunii noastre a raspuns un numar mare de
crestini, biserica devenind neincapatoare. A
fost o mare bucurie pentru noi, o dovada ca
este o biserica necesara in aceasta zona si ca
putem conta pe sprijinul credinciosilor.
La Misiunea Ortodoxa “Sfintii Martiri
Brancoveanu”, unde oficiaza preotul Ion
Codrut, Sfanta Liturghie Duminicala incepe la
orele 11:00 urmata de diverse alte servicii
religioase (parastase, pomeniri, botezuri,
cununii. etc). Pentru programarea din timp a
acestor servicii il puteti contacta telefonic pe
preotul Ion Codrut la numarul de telefon
(514)486-6341.
Pentru aspectele administrative puteti
contacta telefonic pe presedintele misiunii,
domnul Alexandru Enescu, la numarul de
telefon (514) 626-2778.
Va rugam sa ne comunicati opiniile sau
propunerile dumneavoastra referitoare la o
eventuala imbunatatire a activitatii misiunii
noastre.
Desigur, ca la orice biserica, este nevoie de
sprijinul si ajutorul dumneavoastra. Cine
doreste sa ajute misiunea nou infiintata, poate
face donatii la sediul bisericii noastre
adresandu-se casierului, domnul Gheorghe
Bolovan.
Desi avem numai cateva luni de la infiintare,
ne apropiem cu pasi repezi de sarbatoarea
noastra patronala: “Sfintii Martiri Brancoveni”
care va fi duminică, 14 august.
Pentru o reusita celebrare a primului nostru
hram, ii invitam pe toti crestinii sa ni se alature
cu experienta si sprijinul lor. Numai asa,
impreuna vom putea birui toate problemele
inerente oricarui inceput. Va rugam sa ne
confirmati participarea dumneavoastra la hram
telefonic la numarul (514)486-2278 sau in scris
la adresa: 6410, Sherbrooke Ouest, apt. 403,
cod H4B 1N2 pentru Mihaela Stavarache.
Sa ne rugam impreuna la Sfanta Liturghie
pentru ca Dumnezeu sa ne trimeata in dar harul
si binecuvantarea Sa cea cereasca pentru
rugaciunile Preacuratei Maicii Sale si pentru
ale Sfintilor Martiri Brancoveni.
Secretar: Basta Sorin

Înalt Prea Sfinţitul Nathaniel
va fi serbat la
Biserica „Buna Vestire” din
Montreal
pentru cei 25 de ani de episcopat
În zilele de 27 şi 28 august, Înalt Prea
Sfinţia Sa Arhiepiscopul Nathaniel va fi
onorat de credincioşii parohiilor din
Quebec cu prilejul împlinirii a 25 de ani
de episcopat.
Înalt Prea Sfinţia Sa va oficia Vecernia
de sâmbătă seara, 27 august, şi Sfânta
Liturghie Arhierească duminică, 28
august, la Biserica Ortodoxă Română
„Buna Vestire” din Montreal, înconjurat
de soborul preoţilor.
După Sfânta Liturghie, vom avea masa
aniversală în Sala Socială a parohiei.
Vă rugăm să participaţi la această
festivitate şi să vă rezervaţi mese din
timp.
Detalii şi programul complet se vor
publica şi anunţa în biserică în luna
august.
Pentru informaţii: (514) 274-2181
ANUNŢ
Redăm mai jos numerele de telefon la care
poate fi contactat părintele Constantin Tofan,
Preotul paroh al Bisericii Buna Vestire:
1) (514) 274-2181 – Casa Parohială. Lăsaţi
mesaj cu numele şi numărul d-voastră de
telefon.
2) (514) 272-6735 (trei derivaţii)
a. – Sala Parohială de festivităţi (Casa
Română „pr. Petre Popescu”) –
Organizatori festivităţi
b. – Capela Parohială - credincioşii
din biserică, în timpul festivităţilor
religioase
c. – Casa Parohială (pr. C-tin Tofan)
3) (514) 272-3187 – Biblioteca Parohială.
Bibliotecari: Maria Oană şi Dr.
Alexandru Niţescu (pe durata progra-
mului bibliotecii şi a şcolii române)
CĂMP DE VARĂ pentru copii,
la Vatra
Vă anunţăm că, între 27 iulie şi 13 august
(două săptămâni) va avea loc la „Vatra” câm-
pul de vară al Episcopiei Americii, pentru
copii între 11 şi 13 ani.
Părinţii ce doresc să-şi înscrie copiii sunt
rugaţi să anunţe la oficiul parohial al Bise-
ricii „Buna Vestire”,
tel: (514) 274-2181.
Asociaţia Culturală Română din Hamilton
www.acrhamilton.com,
e-mail: campul.romanesc@gmail.com
Invitaţie la
„Săptămâna Românilor”
Pe această cale vă dorim să petreceţi o vacanţă
de neuitat la Câmpul Românesc din Hamilton
(Ontario, Canada) în perioada 21-28 august a.c.
Asociaţia Culturală Română împreună cu un
Comitet de organizare format din personalităţi din
întrega lume doreşte în acest mod să organizeze o
dezbatere despre situaţia emigraţiei româneşti şi
relaţia cu autorităţile statului român sub genericul
„Săptămâna Românilor”. Am lansat invitaţii
pentru a participa la acest dialog şi autorităţilor
statului român, preşedintelui Traian Băsescu,
premierului Călin Popescu Tăriceanu, instituţiilor
care se ocupă de legătura cu emigraţia şi diaspora.
De asemenea, vor fi prezenţi reprezentanţi ai
mediei româneşti şi a celei din emigraţie.
„Câmpul Românesc” se află într-un cadru
natural deosebit pe o suprafaţă de 40 de acri în
apropiere de Hamilton, Ontario. În incinta
acestuia se află Centrul Cultural „Nae Ionescu”,
capela cu hramul „Sfânta Maria”, terenuri de
sport, piscină, precum şi locuri de cazare.
Conform unor cercetători din România şi Canada,
zona unde se află Capela are proprietăţi
bionergetice neobişnuite - unii afirmând chiar că
ar fi al treilea centru din lume din punctul de
vedere al puterii energetice. Locul capelei a fost
ales de episcopul martir al Arhiepiscopiei de la
Vatra, Valerian Trifa.
Totodată, artistul Nicăpetre a realizat la Câmpul
Românesc mai multe sculpturi ale unor scriitori
români de vază, printre care poetul naţional Mihai
Eminescu. Dorinţa ACR Hamilton este ca în
curând „ Alea Scriitorilor români” să fie
completată cu busturile mai multor scriitori
români din emigraţie. În perioada „Săptămânii
Românilor” va fi dezvelit bustul lui Mircea
Eliade.
Ca atare puteţi simţi româneşte dar şi împleti
acest lucru cu posibilitatea unei vacanţe minunate
într-un cadru natural deosebit.
Menţionăm că la organizarea „Săptămânii
Românilor” nu se va folosi nici un fel de fonduri
puse la dispoziţie de statul român. Nu dorim în
nici un fel ca această manifestare să se transforme
într-una din multele şezătoare artistice care într-
un final este folosită politic de cei care au
finanţat-o.
Datorită faptului că Asociaţia Culturală Română
deţine în proprietate Câmpul Românesc din
apropiere de Hamilton putem asigura cazarea în
trailere sau corturi, precum şi mesele, la un preţ
rezonabil (anexate la final). De asemenea, scopul
acestei reuniuni nu este unul politic sau altă
natură, ci pentru strângerea legăturilor între
românii din întreaga lume.
„Săptămâna Românilor” continuă tradiţia celor
aproape 30 de ediţii ale „Săptămânii Câmpului
Românesc”, organizate anual la Hamilton şi care
au reprezentat de multe ori punctul de plecare al
manifestăriilor anticomuniste de pe continentul
nord american.
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 4


Din istoria Episcopiei
Ortodoxe Române a Americii
urmare din pag. 1
Punerea în retragere fără să i se acorde pensie
şi stabilirea domiciliului la Mănăstirea
Catedralei din Alba – Iulia, care nu exista decât
în proiectul Patriarhiei, erau noi vicisitudini
îngrămădite pe umerii lui. Speranţa întoarcerii
în America era deja o himeră. Acum i se adăuga
presiunea Securităţii ca să-şi divulge banii
depuşi în băncile din Statele Unite. Modesta
sumă de 1669,03 USD, ce reprezenta salariul
său pe perioda 1939 – 1940, în final i-a fost
smulsă sub ameninţarea cu sabotajul şi a fost
transferată în contul noului episcop din America
numit de conducătorii comunişti.
În acelaşi timp, preotul Glicherie Moraru, ce
voia cu tot dinadinsul să conducă Consiliul
Episcopesc, dar care părăsise episcopia în 1947,
şi pr. Petre Moga, certat cu disciplina canonică
– vezi Bobango şi pr. R. Grama – organizau
întâlniri secrete unde erau prezenţi şi preoţii
Andrei Moldocan, Ştefan Opreanu şi
Ioan Speriosu, care nu mai aparţinea
de episcopie, cu scopul de a-l instaura
episcop pe preotul Opreanu, fără să
aştepte hotărârea Congresului din
1950. Ştirea fusese discutată în
şedinţa Consiliului Episcopal din 3
martie 1950, din Youngstown, Ohio.
În faţa unor asemenea pericole,
Consiliul a scris episcopului Policarp
să le spună dacă credea că mai era
posibil să se intoarcă la episcopia sa,
în caz contrar, urmând ca la
Congresul din 9 iulie 1950, de la
Philadelphia, să se ia o hotărâre.
Pentru a împiedica realizarea
planurilor lui Glicherie şi pentru
păstrarea unităţii episcopiei, Consiliul
Episcopesc a declarat că nu va
accepta candidatura a nici unui preot
din Statele Unita sau Canada la scaunul
episcopal.
La numai două săptămâni de la această
adunare, preotul Ştefan Opreanu s-a dus la
Paris, unde fusese tuns călugăr de către
Mitropolitul Visarion, deschizându-şi calera
spre ierarhie.
Episcopul Policarp, informat de cazul
Opreanu, a răspuns la 13 iunie 1950 întrebărilor
puse, „... limpede şi categoric: n-am dat nimănui
nici un fel de autoritate, singura autoritate în
drept să îndrume afacerile bisericii noastre în
absenţă episcopului este Consiliul Episcopesc.
N-am cerut nimănui să ia locul de arhiereu vicar
al episcopiei, nici n-am dat dispoziţii ca să fie
sfiţit cineva întru arhiereu vicar, să
îndeplinească slujba de episcop în absenţa mea.
... Orice act săvârşit fără autoritatea Consiliului
Episcopal (în lipsa episcopului) este ilegal, fără
valoare şi inoperant în raport cu episcopia şi
organizaţia ei. ... Dar, spre a putea fi ocupat
acest scaun de cineva, mai întâi trebuie să fie
declarat vacant, după toate cerinţele canonica. ...
fiincă vreo hotărâre pripită, fără suficientă
cunoştinţă de cauză şi de oameni poate avea
consecinţe de regretat.”
Între timp, preotul Opreanu fusese invitat la
Paris pentru a fi ridicat la rang de ierarh.
Consiliul Episcopesc l-a îndemnat să renunţe la
planul său care încălca hotărârea luată la 3
martie 1950. Ca avertisment, el a fost scos de pe
lista preoţilor episcopiei. În această situaţie, pr.
Opreanu a renunţat să meargă la Paris şi şi-a
cerut iertare la Congres, totul încheindu-se în
înţelegere.
Înainte de începerea Congresului, Consiliul
Episcopesc a trimis spre semnare tuturor
parohiilor declaraţii de loialitate şi subordonare
jurisdicţiei episcopiei. Singurul refuz a venit din
partea parohiei din Derborn, care deja ieşise din
Episcopia Americii, al cărei preot, Petre Moga,
împreună cu preotul Glicherie Moraru, pregătea
o altă surpriză, înfiinţarea unei noi episcopii.
Congresul s-a ţinut la 4 iulie 1950, la
Philadelphia. Cu această ocazie, s-a afirmat încă
o dată în unanimitate că Prea Sfinţitul Policarp
este episcopul titular al Americii şi s-a cerut să
se depună toate eforturile pentru întoarcerea sa
în scaunul episcopal. În cazul în care în curs de
un an de zile nu va fi posibilă întoarcerea
episcopului, se va convoca un congres care să
decidă conform intereselor episcopiei.
Românii au plecat acasă cu încrederea că într-
un an de zile episcopia va avea un episcop
vicar. Hotărârile Congresului au fost imediat
comunicate printr-o telegramă episcopului
Policarp.
Primind această veste în zbuciumata epocă,
când se aresta pentru umplerea lagărelor de
muncă de la Canal, bucuria episcopului a fost
aşa de mare încât s-a adresat imediat printr-o
scrisoare mitropolitului Bălan, de la Sibiu,
căruia i-a comunicat următoarele: „Românii din
America au ţinut la 4 iulie a.c. Congresul lor
bisericesc – Adunarea eparhială – la
Philadelphia. Din congres mi-au trimis o
telegramă prin care îmi exprimă dragostea lor
şi-mi urează bună sănătate încă mulţi ani spre
slava lui Dumnezeu şi a credinţei noastre
strămoşeşti. Telegrama o socot – pe lângă
mângâierea ce a adus-o sufletului meu, după o
absenţă de 11 ani din mijlocul lor – ca un
răspuns la frâmântările unora „de-a alege
episcop”, în timp ce credincioşii şi majoritatea
covârşitoare a preoţilor susţineau: Episcopul
nostru titular trăieşte şi-l aşteptăm.” Trezit
pentru un moment din coşmarul în care era ţinut
de comuninşti, îndrâzeşte să-i ceară
mitropolitului „dacă n-ar putea pleca?”
sugerându-i motivele ce ar sprijini o asemenea
decizie: „Eu am fost pus în retragere din oficiu
şi pot fi chemat la misiunea mea, fiindcă
Ministerul Cultelor, prin adresa nr. 547 /
1949, spune: Nu s-a desfiinţat instituţia
la care funcţionaţi şi nici n-aţi fost pus în
retragere din oficiu pentru limită de
vârstă”.
Aşteptarea lui a fost zadarnică pentru
că el nu era persoana corespunzătoare
planurilor conducătorilor comunişti din
România. Soarta lui era deja pecetluită.
Fără să mai aştepte Congresul
Episcopiei ce urma să se ţină la 4 iulie,
la Philadelphia, preotul Glicherie
Moraru în calitate de preşedinte şi
preotul Petru Moga în calitate de
secretar împreună cu patru preoţi,
Andrei Moldovan, Ştefan Opreanu,
Simion Mihălţan şi Ioan Speriosu şi doi
civili între care era şi Martin Nemţeanu,
înregistrează la 12 iunie 1950, în statul
Michigan, în mod secret şi fără
autorizaţie din partea parohiilor pe care ei le
serveau, o nouă episcopie sub numele de
„Episcopia Ortodoxă Română Autonomă din
America de Nord şi Sud”. Ei cer imediat ca
aceasta să fie acceptată în cadrul Patriarhiei
Române.
Este de neînţeles poziţia preoţilor Andrei
Moldovan, Ştefan Opreanu, Simion Mihălţan
care, deşi luaseră parte la înregistrarea secretă a
noii episcopii, au participat la Congresul de la
Philadelphia şi au votat alături de celelalte
biserici toate hotărârile luate atunci. Preoţii
Glicherie Moraru, Petru Moga şi Ioan Speriosu
nu mai făceau parte din Episcopia Ortodoxă
Română din America la data congresului.

(va urma)
P.S. Policarp, sora Lucreţia (Nicoară) şi fraţii, pr. Matei,
Silvestru şi Adrian Moruşca, anii 1950
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 5


Vizita I .P.S. Nathaniel
la Biserica „Buna Vestire”
Înalt Prea Sfinţitul Nathaniel al Episcopiei
Române Ortodoxe a Americii a fost
oaspetele Bisericii „Buna Vestire” în zilele
de 9-11 iulie a.c. Înalt Prea Sfinţia Sa a
oficiat vecernia de sâmbătă seara, 9 iulie,
după care părintele Constantin Tofan l-a
invitat la o întâlnire cu credincioşii prezenţi,
în Capela bisericii.
Duminică, 10 iulie, a oficiat Sfânta
Liturghie împreună cu un sobor de preoţi.
Înalt Prea Sfinţitul a părăsit Montrealul
luni, 11 iulie.

MEDITAŢIE: BISERICA IN
CENTRUL VIEŢII
urmare din pag. 1
Ea asteaptă să venim la ea, să ne îmbrăcăm
în haina şi simţirea vameşului, a fiului
pierdut, a marilor înfometaţi după cuvântul
sfânt şi drept şi a ostenitorilor care s-au
străduit toată viaţa să guste puţin, foarte
puţin din fericirea eternă.
Un glas tainic ne cheamă şi ne îndeamnă la
o renaştere în duh şi în adevăr, la o viată
trăită sub faldurile de lumină ale cerului, în
duhul evangheliei. Acelaşi glas tainic ne
cheamă să poposim în Biserica, să ne
apropiem de Domnul Iisus Hristos şi să-l
rugăm să ne accepte aşa cum suntem cu
păcatele şi cu neputinţele noastre şi să ne
îngăduie să-i aşternem la poalele Crucii,
lacrimi de pocăinţă, de umilinţă şi de
dragoste.
In acest fel Biserica va creşte, se va întări
spiritual şi se va lumina, iar binecu¬vântările
cereşti nu vor lipsi să se reverse peste noi şi
peste toţi ai noştri.
VI NTI LA HORI A - OMUL.
OPERA. VICTIMA…
Spre o reabilitare a celebrului
scriitor român
de Wladimir Paskievici
- III -
4. Vintilà Horia - Opinii
Ca oricare intelectual, Vintilà Horia s-a
pronuntat asupra multor subiecte. Viziunea
lui asupra lumii este crestinà, de dreapta si
profund umanistà. Am dat câte exemple în
ultimul numàr din Tribuna Noastrà. Reiau
aici numai comentariile lui despre experienta
exilului pentru un scriitor :

« Exilul nu înseamnà a pleca
dintr-un loc pentru a trài într-alt
loc. O fi asta pentru multi, nu si
pentru scriitor. Pentru scriitor,
exilul este o tehnicà a cunoasterii.
Pentru mine, dragostea, exilul si
moartea sunt cele trei chei ale
cunoasterii. Dintotdeauna, am
visat sà scriu romanele marilor
exilati. Dante este una din marile
tentatii. Am învàtat italieneste, în
tarà, prin ’37 sau ’38 ca sà-l citesc
pe Dante în original. De foarte
multe ori, în exil, m-am întâlnit cu
el. Am tràit un an la Florenta,
tràind în locurile în care tràise si
el. Cu Papini vorbeam foarte
mult despre Dante si am înteles,
prin lectia pe care el a dat-o omenirii, cà
exilul este o cheie supremà pentru a
ajunge la ultima cunoastere. Dacà n-ar fi
tràit cea mai mare parte a vietii sale în
exil, n-ar fi scris Divina Comedie.
Problema asta mi-am pus-o si eu. Dacà
ràmâneam în tarà, într-o tarà liberà, sà
zicem cà rusii n-ar fi intrat în România,
mi-as fi continuat cariera diplomaticà, mi-
as fi realizat visul ca sà fiu ca Duliu
Zamfirescu sau Claudel, as fi scris càrti,
chiar un roman al lui Ovidiu, poate chiar
„Dumnezeu s-a nàscut în exil” dar, cu
sigurantà, un altfel de roman. Un roman
care ar fi interesat publicul din România,
dar n-ar fi interesat întreaga lume. N-ar
fi fost romanul unui sacrificat la Tomis.
Ar fi fost aventura unui roman la Tomis.
Ceea ce era cu totul altceva. Romanul a
esit asa cum a esit, doar pentru cà eram
eu însumi în pozitia lui Ovidiu, un exilat,
si pentru cà mi se dàduse cheia
cumnoasterii care este exilul. »

5. Opinii despre Vintilà Horia
(Extrase din cartea « Întoarcerea lui
Vintilà Horia »)

Mihai Cantuniari (scriitor, traducàtor al
operilor lui Vintilà Horia)
Pentru mine, Vintilà Horia si soarta lui
literarà din prezent este o ranà vie, e
ceva care nu se vindecà, e o nedreptate
care ne loveste din douà puncte de
vedere : primul este literar, strict literar,
este vorba de o valoare româneascà si
universalà pe care noi primii nu o
cunoastem, sau o cunoastem foarte
imperfect. Dar mai profund decât asta
este vorba despre un scriitor care a
reprezentat si reprezintà, pentru cà el
este etern în scrisul lui, esenta noastrà
româneascà, asa cum foarte putini au
reprezentat-o.

Îmi permit sà citez dintr-o scrisoare a lui
[adresatà mie în 1990] ceva legat tocmai
de esentà si existentà si care lumineazà
mai bine spusele mele : România nu se
va salva decât prin întoarcerea càtre
traditia crestinà a neamului. Cred
deasemeni cà numai prin culturà si spirit
ne vom recupera o independentà pe
care, politic, într-un fel sau altul, va fi
greu sà ne-o recuperàm având în vedere
presiunile din afarà, bune sau rele.
Numai o Românie spiritualà si culturalà
va putea fi într-adevàr liberà, baza pentru
o independentà poiliticà absolutà,
posibilà într-un viitor mai mult sau mai
putin apropiat. Esential este sà ne
salvàm esenta, farà de care existenta nu
este posibilà […] »

[Vintilà Horia] este un autor de o
profunzime uimitoare, în acelasi timp
crestin, în acelasi timp universal, pentru
cà nu a fost un teren al cunoasterii pe
care Vintilà Horia sà nu-l fi vizitat. Din
acest punct de vedere este un umanist
complet, la fel ca marii umanisti din
Renastere.

Pan Vizirescu (scriitor)
Vintilà Horia a avut aceastà putere
magnificà de a se adapta istoriceste
vremii în care îsi scrie romanul
[Dumnezeu s-a nàscut în exil].
continuare în pag. 6
Slujba arhierească a
I.P.S. Arhiepiscopul Nathaniel
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 6


VI NTI LA HORI A...
urmare din pag. 5
E o mare deosebire între el si
Sadoveanu, o afirm aici cu toatà tària.
Sadoveanu vorbeste din istoria neamului
românesc, care este accesibila tuturor, si
din cronicarii nostri, pe câtà vreme el
vorbeste din istoria altor popoare si în
altà limbà. Este ceva fenomenal, si cu
toate acestea nu s-au gàsit si nu se
gàsesc oameni care sà-l
prezinte în valoarea lui exceptionalà. El
este o mândrie a neamului românesc, nu
avem altul care sà-i fie pe màsurà. Din
tot exilul românesc, am ràmas la el si la
Mircea Eliade. Mircea Eliade, care a
însemnat un moment în cultura
universalà si el, Vintilà Horia, care a
putut sà dea actul de nastere al neamului
românesc, atât ca etnicitate daco-
romanà cât si prin credintà religioasà.
Sub ochii lui Ovidiu încep sà vinà iubitorii
lui Iisus care sà propovàduiascà noua
credintà.

Alexandru Paleologu (scriitor)
Prin 1990, când eram în functie, în
scurta mea misiune ca ambasador în
Franta, a venit la Paris, sà mà vadà, în
foarte frumosul birou care fusese al lui
Valery cândva… L-am reîntâlnit pe
Vintilà Horia, mai distins, mai gentilom,
mi-a fàcut o plàcere enormà, am stat
vreo orà si ceva, am golit o sticlà de
Chablis împreunà, între timp trecuserà
decenii, îmbàtrâniseràm amândoi, dar
mi-a fàcut o mare plàcere sà-l vàd în
forma aceasta finalà, si care-l împlinise
într-adevàr, un aristocrat intelectual, un
domn. Îmi plàcea sà-l aud vorbind, avea
un timbru frumos al vocii si era un
perfect aristocrat, un mare càrturar si
scriitor. Eu n-am subliniat cà era un
mare scriitor fiindcà mi se pare cà nu-i
nevoie sà mai spun. E efectiv un mare
scriitor. Vintilà Horia face parte din
aceastà extraordinarà elità româneascà,
de scriitori remarcabili.

6. Vintilà Horia - Extrase din Dieu
est né en exil
Reamintesc întâi subiectul : Ovidiu, marele
poet roman din timpul împàratului August
dar si contemporan cu Isus Christos, este
exilat la Tomis cu pretextul cà scrierile lui, în
particular Amorul si Arta de a iubi, sàpau
moralitatea tineretului. Acolo, la frontierele
lumei civilizate, singur cu el însusi,
mediteazà asupra bazei puterii, asupra
valorilor romane contemporane si asupra
destinului sàu particular, începe sà facà
cunostiintà cu cei din jur, cu Getii (Dacii), cu
mentalitatea lor, cu valorile lor spirituale.
Om curios, comunicà cu comercianti si
marinari care-i povestesc ceeace se petrece în
lumea orientalà. Este atras de tot ce este de
naturà spiritualà. De cànd a scris, la Roma,
cà zeii au murit, cautà o altà sursà de
spiritualitate si intueste cà aceastà sursà va
veni din Orient si cà se va dezvolta în Dacia..
Dieu est né en exil este jurnalul apocrif al lui
Ovidiu care descrie viata sa de toate zilele
dar si, în special, aceastà càutare supremà.

În revista Tribuna Noastrà am aràtat
principalele etape spirituale prin care a
trecut poetul Ovidiu. Din acestea, extrag
numai ultima, cea în care Ovidiu
mediteazà asupra soartei Daciei în
contextul politic si religios al epocei.

[…] ce pays qui n’accepte pas les tyrans,
qui attire les Romains et les Grecs assoiffés
de liberté. Ce pays se trouve, comment
dirais-je, au centre du monde. Les Romains
se dirigent vers ses frontières depuis très
longtemps déjà et préparent sa conquête.
Les barbares, de l’autre côté, l’attaquent
aussi, depuis des siècles, ils arrivent
quelquefois à se fixer, mais ne résistent pas à
ce climat humain. Les plus forts s’y perdent,
comme une grande rivière engloutie par les
sables, les plus faibles l’abandonnent pour
d’autres horizons, moins paisibles, je veux
dire moins religieux. Je crois que le mystère
que cette contrée cache dans ces hommes et
dans cette harmonie de son paysage ne peut
être expliqué que par la religion qui a tout
formé, telle une main de sculpteur, âmes et
lieux. Zalmoxis fut un symbole passager, un
précurseur de ce Dieu dont l’empire sera
universel et dont le combat avec les hommes
durera des millénaires. Qui pourra
renoncer si vite à ses habitudes, à ses
préjugés, à ses dieux sanguinaires et
commodes, semblables à nos défauts les plus
chers, pour accepter les douleurs d'une
nouvelle naissance, aussi terrible que l’idée
de la mort? Or, les fidèles de Zalmoxes sont
les seuls parmi tous les peuples à ne pas
craindre la mort. Ils se trouvent donc
préparés pour la nouvelle naissance et ils
seront peut-être le premier peuple à se
laisser modeler par la loi du Messie et à
accepter Sa doctrine, sans besoin de
transformation essentielle. D’autres
accepteront aussi la loi, mais la
transformation sera difficile et demandera
des siècles. […]

Mais alors, pourquoi n’est-Il pas né ici? La
réponse est simple : pour que Son destin
s’accomplisse. Les prophètes parlent d’une
souffrance et d’une humiliation. Ici
personne ne l’aurait fait souffrir. Le peuple
entier, des rois aux bergers L’auraient suivi
tout de suite. […] Pour pouvoir souffrir et
rester fidèle à son Histoire à venir, Il est né
ailleurs, là où on Le repoussera.

[…] Pendant de longs siècles, les Daces
continuéront leur vie d’aujourd’hui. Des
civilisés et des barbares passeront par ces
terres et tous les vainqueurs seront des
vaincus, car la vielle douceur de ces lieux
germera dans leurs âmes, et quand cette
terre touchera le fond de l’humiliation,
puisque tous les guerriers du monde l’auront
foulée sous leurs pieds, elle aura accompli
sa mission et tous les peuples auront ainsi
leur part du message. L’espace où vivent les
Gètes est grand. Cet espace connaît l’espoir
de la mort et de la vie future, ainsi que la
force du Dieu unique. Le passé et l’avenir
des Daces forment un tout. Comment ne pas
s’en apercevoir après les avoir connus de
prés?

[…] Je fais partie de ces vainqueurs
vaincus. Auguste m’a exilé pour me faire
souffrir et j’ai souffert. Mais je sais
maintenant que Rome, cette Rome qui était,
au commencement de cette souffrance, le but
de toutes mes pensées, ne se trouve pas au
carrefour de tous les chemins terrestres,
mais autre part, au bout d’une autre route.
Et je sais que Dieu est né, Lui aussi, en exil.
(va urma)




Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 7


Lansare de carte
Duminică, 22 mai, a avut loc la Casa
Română „pr. Petre Popescu” lansarea
volumelor de versuri „Aezii privesc” şi „La
planete plate” ale poetului George Filip.
Festivitatea s-a desfăşurat în prezenţă a circa
patruzeci şi cinci de iubitori de
poezie.Valoarea celor două cărţi a fost
prezentată de Gabriela Marcovici, Florin
Oncescu şi Victor Roşca, organizatorul
acestui eveniment.
Redacţia
George Filip din nou
in atentia noastra
de Gabriela Marcoci
Presentare ocazionata de aparitia a doua
carti ale poetului George Filip «Aezii
privesc» si «La planete plate»,
mai 2005
Trecand pe strada Villeray din Montreal se
vede intr-un balcon falnic un drapel tricolor.
Zbuciumul faldurilor rosu galben albastre
sageteaza sufletul trecatorului provocandu-i
brusc o stare care se muleaza pe zbaterile
pânzei.
Acesta este primul semn de gratie al
poetului George Filip, prin care ne aduce in
matca noastra, ne reuneste si inregimenteaza
sub semnul patriei originare, pentru a ne
salva de la desradacinare, destramare si
izolare.
Al doilea semn de gratie al poetului
nostru este un afis cu chipul autorului
“necuvintelor”, Nichita Stanescu, care ii
vegheaza ca o divinitate tutelara casa. Figura
bland–zambitoare a lui Nichita te priveste
adanc si nostalgic. Dar Nichita – cel care ne-
a ajutat sa supravietuim urgiei si foamei cu
versurile lui inaripate, nu a mai apucat ziua
libertatii. El s-a stins prigonit coplesit de
mediocritatea agresiva a proletcultistilor din
vremea sa.
Al treilea semn de gratie al poetului este
disidentul Paul Goma, cu care George Filip
s-a aliat in lupta impotriva dictaturii
ceausiste. Astfel, in momentul in care Nichita
pleca dintre noi, George Filip isi punea viata
in joc pentru libertate, pentru a scoate tara
din cosmar si din moarte lenta. Acum, la
amurgul existentei, el isi poate dedica harul
spre a proslavi si a apara aceasta Libertate,
atat de scump platita. Dar aceasta idee de
libertate este indisolubil legata de cea a
celebrarii dragostei.
Astfel al patrulea semn de gratie, este
iubirea. Sub semnul luceafarului poeziei
romanesti (Eminescu) dar si al lui Nichita
Stanescu(pe care l-a cunoscut indeaproape)
poezia lui Filip isi gaseste sursa de inspiratie
si imbold creator in eternul feminin. Muza
poetului este o fiiinta ideala, ireala, o sinteza
de chipuri feminine ce se ascund sub
multiplele infatisari ale femeii romane. Ea
are un nume generic si criptic (Diana), o
identitate enigmatica si vesnic evaziva. Este
intr-un fel intruchiparea Patriei ca in
tablourile lui Rosenthal sau ale lui
Grigorescu.
Alaturi de Iubire - credinta este o alta
trasatura definitorie a constiintei sale poetice,
completand crezul sau artistic.

Asadar, al cincilea semn de gratie este
chipul Mantuitorului. Biserica ii este reperul
fundamentall. Intotdeauna a locuit aproape
de ea in case cu ferestrele indreptate spre
crucea turlei, ca sa se poata ancora intr-un
punct fix – absolut - al existentei sale.

Patria, Libertatea, Poezia, Dragostea si
Credinta, se confunda cu George Filip, ii
strabat viata si opera.
***
Intrand in substanta poeziilor sale
publicate in peste 10 volume incepand cu
Anotimpul Legendelor din 1974 si pana la
cele doua carti pe care avem privilegiul sa le
descoperim astazi (Aezii privesc si La
planette Plate) observam o mare diversitate
de teme si de modalitati de expresie.
Caracterizate de o pregnanta autenticitate ,
acuratete si expresivitate artistica, poeziile
lui George Filip ne dezvaluie atat spiritul
sau critic, cat si «nelinistea interioara a
poetului, vesnica lui cautare a unui loc in
aceasta lume». Multe din poemele sale sunt
«reflectii asupra scurgerii timpului sau
poeme de celebrare a naturii» (Mircea
Gheorghe in revista Candela-2004).
Prin versurile sale George Filip transcende
limitele spatiului si timpului sau recreind o
lume imaginara in care asa cum dorea sa
sugereze Doru Motoc in prefata cartii «Aezii
privesc» ,«cei care nu urmeaza calea Binelui,
Adevarului frumosului au a se teme».
Avand drept calauzitori aezii, acei
cantareti ce populau cetatile Greciei antice,
oferind oamenilor povesti in care lumea
parea altfel (Doru Motoc), George Filip
doreste sa cerceteze lumea cu ochii mintii si
celelate simturi asa cum citim in prefata
cartii, fara repaos «cautand la portile
logosolui un spatiu al mantuirii, un liman»
asa cum sublinia Armand Steriadi (in revista
Acropolis-2005).
Poetul se aseamana aezilor care, desi
nevazatori, culegeau legende. Luându-l pe
Homer drept calauza, el devine un aed
vazator, in permanenta miscare, cum insusi
se descrie : un reporter poetic manat de
imperativul « Atentie, oameni»!
Pornind de la sorgintea umana, vine pana
in prezent si pe aripile fanteziei, ne duce spre
viitorul ilimitat. George Filip este si un fin
constructor de neologisme; reabiliteaza
cuvinte arhaice, le imbraca in prospetime si
realizeaza o deplasare, o extindere a sensului
conventional intr-un construct metaforic
foarte bine mestesugit. Citindu-i cartile vom
observa ca isi permite sa ne spuna sa: ne-
murim putin stra-stra-stradicolo de stra-
dincolo, din ne-necuvintele de pe-
pretudindeni.
Desi George Filip pluteste pe aripa
modernitatii poeziei, el foloseste un limbaj
care nu produce scurt-circuite in mintea
cititorului si nici nu se impune tiranic cu:
«credeti-ma si nu cerecetati»!
In jurnalistica cotidiana Filip este foarte
comunicativ, thematic, organizat.
In concluzie trebuie sa spun ca de fapt un
autor se afirma in constiinta colectivitatii
atat prin opera cat si prin atitudinea sa civica
fiind reprezentativ, intr-un fel glasul
comunitatii, tocmai de aceea cred ca sunt in
asentimentul multora dintre cei care il
cunosc spunandu-i: iti multimim inca o data
George Filip!

“Aedul” George Filip acum 50 de ani
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 8



Scurtă prezentare a
poeziei lui George Filip
din volumul „Aezii
privesc”
de Victor Roşca
Poezia este înţeleasă şi mai ales simţită
pentru că ea se adresează deopotrivă
inteligenţei şi mai ales inimii. Poezia este –
aşa cum spune Dori Moţoc în Cuvântul
înainte la acest volum – „o recreere şi o
reordonare a lumii” iar poetul este un creator
care ne oferă imaginea gândirii sale poetice.
George Filip pluteşte pe „aripile fanteziei”,
aşa cum spune el, şi care i-au iluminat
sufletul.
În poezia lui George Filip, arta poetică
s-a refugiat într-un limbaj simbolic, în
limbajul metaforic al poeziei moderne.
Adesea în poeziile sale el evită simpla
confirmare a semnificaţiei cuvintelor,
utilizând în prim plan înţelesul lor secundar,
conotativ.
Sentimentul dominant al acestui volum
pare a fi melancolia:
„fură-mă
singurătate” sau
„singură inima-mi bate
dorul meu păgân se frânge
de-atâta singurătate” (Iarna)
Acest sentiment străbate şi în poezia de
dragoste:
„Dincolo de mal eşti Tu
dincoace de râu sunt Eu
podul care nu există
e zidit de Dumnezeu” (Din geneză)
În poezia lui George Filip metafora nu
este doar un simplu ornament al logosului
poetic, ci rămâne un mod de a-şi transmite
gândul plin de semnificaţii.
În unele poezii metafora dă lucrurilor
neînsufleţite simţire. Găsim versuri în care
cuvântul primeşte o adevărată gingăşie:
„fluturi sorb din lumânare
apoi cad în veşnic vis
Şi o rimă – mai sprinţară
se răsfată-n manuscris” sau
„cântă o vioară-n lună
un descântec scurt din stea
şi ecoul se preface
pasăre-n inima mea” (Sonata lunii)
În alte poezii, inspirat, legând raţionalul
de iraţional, crează un contex care ne obligă
să medităm dincolo de cuvintele versului:
„şi muzica
doare şi doare
oarbă
ca petecele din soare” sau
„din sisificul trunchi
Omul creşte în genunchi
Şi alunecă hoţii
Prin grotele nopţii” (Concert)
Cu riscul prejudicierii valorilor logice
ale versului, în unele poezii, el pune în
evidenţă elementele sonore, fonetice sau alte
semnificaţii derivate din cuvintele sau
expresiile folosite:
„Din viaţa nerombă
De vină, de vină
Stă moartea-n grădină
Exilaţi timpul
Pe un stâlp de stamină” (Peisaj)
„timpul proptit în proteze
sorbea din ochi de orbi
un poet fugit în preistorie
dormea prin cuiburi cu corbi”
Metafora rămâne însă giuvaierul poeziei
sale, pe care o mânuieşte cu abilitate şi pe
care o utilizează ori de câte ori vrea să
evadeze sau să treacă de la un concept la
altul:
„toamna
când poeţii pleacă
în „cruciade de cuvinte”
le rămân pe piedestale
doar
aducerile-aminte” (Toamna) sau
„Să nu veniţi
cu „staeguri de lumină”
şi nu-i bociţi
acelui ce se-nchină” (Nu)
Metaforicitatea limbajului pe lângă
faptul că valorifică ambiguitatea şi ilogicul,
are şi rolul de a înzestra cuvintele cu sensuri
noi, în afara celor denotative:
„ajective, frunze, patimi
pe-ndoiţi umeri de Om
rece, ochiul, sfera, lacrimi
micro-viaţă-ntr-un atom” (Cântec de
nuntă)
Alteori, George Filip impresionează prin
imaginile poetice de mare sensibilitate şi
originalitate:
„... smuls din rădăcină
umblă timpul beat
poate e ecoul
necutreerat” (Aşa dar)
El pune in evidenţă imagini ale unei
lumi demul uitate, plină de pitoresc:
„în cimitirul acela discret
hoţii de cai se strângeau în cavou
unii aduceau mânjii ne-nţărcaţi
alţii veneau cu zmei înşeuaţi” şi
„ţiganii stingeau focul
şi mutau şatra
sub cântec de mirle...” (Poem cu ţigani)
Aruncând o privire globală asupra
poeziei lui George Filip, vom găsi în opera
lui un joc rotund ce construieşte lumea,
dragostea, viaţa.
George Filip a ajuns la o notorietate care
i-a îngăduit, ca în volumul de poezii „Aezii
privesc”, să sfideze sintaxa şi ortografia
frazei deşi, în unele poezii, ex. „Versuri
albe”, dacă ar fi folosit punctuaţia
reglementară, multe versuri ar fi mai uşor de
pătruns. Poeziile sale sunt presărate cu
cuvinte construite de poet, ce nu le vom găsi
în dicţionare. George Filip a atins un nivel al
artei poetice ce-i dă autoritatea unui mare
poet.






George Filip în 2005
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 9


Moartea vie - Întâmplări
din Ţara Uţ
- I -
de Victor Ioan Pica
În celular domnea liniştea. Linişte profundă,
nefirească, în care cel mai neînsemnat zgomot
făcea o fisură dureroasă. Era ca şi cum carnea
pură a infinitului sângera la atingerea unor
obiecte minuscule, desprinse parcă dintr-un
corp ceresc înfiorător de depărtat şi stingher.
Ele, acele obiecte singure punctau neţărmuritul
drum al aşteptării care avea un singur sens:
nefiinţa. Ritmic, un ritm dens, ameţitor,
pâslarii miliţienilor fâşâiau scurt şi înăbuşit, ca
într-o apă încremenită. Obloanele mici de
metal ale vizetelor se ridicau cadenţat, lăsând
ochiul iscoditor să pătrundă în intimitatea
micilor infernuri, denumite celule. "Bandiţii"
care le locuiau, erau o specie de fiinţe cu totul
neobişnuite. Dacă pentru întreaga umanitate
venise acum în sfârşit ziua mântuitoare, a
abolirii "vinei" originare, când lanţurile
fiecărui individ care îl legau de bătrânul
Adam, au fost zdrobite, să zburde, care cum
pofteşte, aceste fiinţe numite "bandiţi"
fuseseră omise fără nici un drept de apel, de la
acest act de clemenţă, al noilor zei. Singuri,
„bandiţii" rămăseseră claustraţi pe vecie în
propria lor „vină", împlinindu-şi unica
existenţă posibilă, printr-un regim perpetuu de
ispăşire.
Dacă pentru bandit, existenţa era sinonimă
cu ispăşire", în acest univers, pentru favoritul
zeilor, miliţianul, existenţa căpăta un singur
sens: vigilenţă.
Ispăşirea, destinul „firesc" al banditului,
trebuia să se săvârşească la modul absolut.
Operaţia de vigilenţă nu se limita deci la
supravegherea osânditului, în vederea
surprinderii oricărei tentative de evadare, de la
locul destinat supliciului. Actul evadării era o
operaţie de la bun început exclusă cu
desăvârşire, prin însăşi prevederea şi dotarea
regulamentară a instituţiei. Existau gratiile de
fier masiv de la ferestre, existau obloanele
aşezate peste aceste gratii, care închideau
ochiului tentat orice privelişte exterioară.
Exista paza masivă din interior, alcătuită din
corpul miliţienilor şi militarilor în termen,
existau cele trei rânduri de ziduri dimprejurul
celulelor, existau vaşnicile pânde de pe
creneluri.
„Vigilenţa" la care ne referim aici şi care
constituia pentru oricare miliţian suprema
„virtute", privea exclusiv metoda de supliciu,
adică modalitatea optimă de a face pe bandit
să suporte cât mai apăsat posibil, rigorile
regulamentului de temniţă.
Că regimul detenţionar se impunea a fi
drastic, până la ultimele consecinţe ale acestui
cuvânt, era un fapt care decurgea din însăşi
formula lapidară şi indubitabilă în care aceste
nenorocite fiinţe erau claustrate: duşmani ai
poporului sau bandiţi. Dar interesul fără
precedent şi inestimabil care se arăta acum
acestor formule, mai avea şi altă explicaţie,
mai puţin mărturisită. Banditul, dintr-o altă
ipostază devenea lucru inestimabil. De
cantitatea balastului negativ care atârna de
blestemata noţiune, depindea în foarte mare
măsură certificatul de calitate al paznicului.
Căci, în ultimă instanţă se înţelege, ei,
„bandiţii", sunt aceia care îndreptăţesc şi
justifică o breaslă ca aceea a paznicilor de
temniţă. Altădată atât de dezavuată. Numai
gradul de periculozitate al „bandiţilor", ridicat
la cota maximă, cu atâta dărnicie, era cel care
făcea să sporească peste măsură importanţa
acestei meserii, acum. Pe scurt, nenorocita
fiinţă claustrată în formula funestă, fiind ceva
irecuperabil, se înţelege că orice abuz al
paznicului, devine nu numai justificabil, dar şi
indicat, ca orice act de curaj civic şi patriotic.
Aceasta era în linii mari societatea în care
medicul A. Troian îşi ducea existenţa de mai
bine de un an. Din chiar prima zi a sosirii sale
în închisoarea Gherla, fusese declarat
indezirabil şi în consecinţă transferat imediat
la secret. Exista în orice detenţie o zonă cu un
mod de existenţă redus la cele mai
rudimentare principii de supravieţuire.
Bandiţii asupra cărora plana o „suspiciune"
indiferent de ce natură sau grad, a
administraţiei închisorii, erau izolaţi de restul
„societăţii" banditeşti şi siliţi astfel să-şi ducă
existenţa într-o muţenie şi uitare de neant.
După atâta amar de timp, dl. Troian
devenise acum o fiinţă de pe-antregul adaptată
noii sale formule de-viaţă. Acum, nici nu mai
putea concepe că detenţie mai poate însemna
şi altceva oricât de infim, dincolo de viaţa ta
de fiară unică, înspăimântată şi hăituită. De
unde ar fi putut el afla că aceşti bandiţi ca el,
sunt totuşi nişte fiinţe care în ciuda fundului de
infern în care au fost scufundaţi, luptă din
răsputeri să-şi creeze totuşi un sens umanitar
de existenţă? Cine ar fi putut să-1 înveţe că
aici existenţă, adică poziţie de echilibru,
însemnează o luptă pe viaţă şi pe moarte, de a
nu-ţi lăsa sufletul şi fiinţa pradă marii mizerii
şi promiscuităţii acestui peisaj al morţii?
Evident, în el rămăsese o nevoie vitală de
comunicare cu ceilalţi, dar handicapat de
singurătatea în care fusese azvârlit ca şi de
comportamentul barbar al paznicilor,
sucombase într-o uitare de sine absolută.
Această nevoie de alţii, cu cât îl chinuia mai
avan, cu atât îl înspăimânta ca o crimă
monstruoasă. Era o interdicţie ce i se impunea
şi deci nici cu gândul nu trebuia profanată.
Viaţa îi devenise de un automatism
ireproşabil. Intre gamela de zeamă şi tineta de
murdărie, exista un spaţiu peste măsură de
strâmt, în care mai încăpea doar o singură
formulă imbatabilă: „Să trăiţi domnule sergent
major!", şi replica acestuia: „Pastele matii de
bandit!". Dincolo de acest raport echivalent de
existenţă, nu mai era absolut nimic, decât
muţenia durerii.
într-un miez de noapte se trezi din somn,
îngrozit de propriile-i urlete. Ca împins de
resort sări de pe prici şi se ghemui în colţ,
lângă tineta de murdărie. Zăvorul clămpăni
scurt şi în cadrul uşii apăru statura masivă a
miliţianului. Părea un colos gata să se prăvale
peste dânsul. Deţinutul sări instinctiv în poziţia
de drepţi bâlbâind: „Să trăiţi domnule ...". O
lovitură promptă peste gură îi încleşta fălcile:
„Pastile matii de bandit! Te omor!".
Paznicul mai vru să zică ceva, dar nu mai
află cuvântul nimerit pentru „crima" săvârşită
de victimă. Mârâind, colosul albastru se trase
în lături şi uşa masivă de fier căzu ca un capac.
Domnul A. Troian se aruncă pe prici,
tremurând ca varga.
Abia acum prinse a se dezmetici de-a
binelea. Avusese un vis îngrozitor. Se făcea că
se află undeva, într-o celulă de închisoare
identică cu aceasta. Uşa s-a deschis brusc şi o
droaie de miliţieni cu staturi uriaşe au tăbărât
pe dânsul, imobilizându-l la podea. Un individ
civil, la fel de hâd, supranumit doctorul
„Funest", s-a aplecat asupra sa strângând în
mână un pumnal. Fără nici o ezitare acesta îi
despică pieptul şi îi scoase inima afară.
Fireşte, el a protestat energic că e viu, dar
civilul n-a fost de înduplecat. „E o datorie
patriotică de cea mai mare importanţă pentru
mine, să-ţi fac autopsia", a replicat acesta. Ca
la comandă, dl. A. Troian duse mâna la inimă.
O simţi cum zvâcneşte sălbatic, acolo, în piept.
Descoperirea aceasta avu menirea să-I umple
de bucurie. Nu-şi amintea ca vreodată în viaţa
sa să fi trăit o asemenea bucurie intensă. „Ce
lucru formidabil e inima!", îşi zise el uimit.
„Inima este viaţa, este sensul tău în lume. Aici,
în acest loc numit inimă se ascunde miracolul
propriei tale fiinţe".
De nenumărate ori îşi pipăi inima,
urmărindu-i cu satisfacţie jocul îmbătător care
îi confirma propria existenţă. Poate exista vreo
descoperire mai mare ca aceea că

continuare în pag. 10
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 10


Moartea vie...
urmare din pag. 9
eşti totuşi viu, în ciuda universului inert în
care exişti? EI nu e mort, el e viu! Moartea şi
fiinţa sa sunt două lucruri deosebite şi total
antagonice. Temeiul lumii este fiinţa, iar
temeiul fiinţei este inima, înarmat cu această
descoperire atât de veridică şi bizară în
acelaşi timp, domnul A. Troian se încumetă
să cugete la trecut, îşi luă curajul să-şi
amintească.
Acum, parcă avea mai multă perspectivă şi
perspicacitate în judecarea faptelor. Exista în
viaţa sa o enigmă nedezlegată, în ciuda unor
evidenţe care i-ar fi înlesnit nişte concluzii
cât de cât mai categorice. Acum venise
momentul să-şi revizuiască integral
atitudinea faţă de o peripeţie atât de puţin
obişnuită. Povestea aceea cu scafandrul
sinucigaş, altădată atât de paradoxală, a
devenit dintr-o dată limpede şi cu totul
accesibilă cugetului său. De ce i-a venit
atunci atât de greu să priceapă că un om
poate ţine realmente Ia inima sa? Mai ales, o,
Doamne, când ţi-a fost hărăzită o inimă de
asemenea calitate! Gândul domnului A.
Troian sucombă dintr-odată, în zarea celor
mai numeroase amintiri. Fusese ridicat de
acasă de doi „domni" în civil, care s-au
comportat oarecum „amabil" faţă de soţia şi
de copiii săi. Apoi îşi aminteşte cum la
plecare, copiii săi au salutat cu „sărut mâna"
pe tăticul şi pe cei doi domni misterioşi, care
îl însoţeau. Neliniştea familiei fusese risipită
pe moment de asigurările „domnilor" că
medicul A. Troian se va reîntoarce curând în
sânul familiei sale. La proces, fusese încadrat
la articolul 289 din Codul Penal cu
învinuirea de fals în înscrisuri, lucru pentru
care a încasat maxim de pedeapsă, 5 ani.
Erau oare toate acestea motive atât de
hotărâte de descurajare, încât să-şi piardă
orice fărâmă, de speranţă? Nicidecum, mai
ales dacă., avem în vedere şi faptul că însuşi
preşedintele tribunalului îl asigurase că sub
nici un chip nu va executa pedeapsa integral.
„Veţi munci şi vă veţi reabilita prin muncă,
căci statul şi societatea noastră socialistă nu
vor distrugerea omului, ci îndreptarea lui..."
Domnul A. Troian venise la proces cu
speranţe mari, bizuindu-se pe ideea
clemenţei," legată de „justiţia noastră
democratică" cu care anchetatorii îi
împuiaseră capul. De aceea îşi dădu iscălitura
fără nici o ezitare pe absolut tot ce i se ceru.
Totul mersese „bine", aşa încât era
îndreptăţit să spere, mai ales că faţa soţiei îi
insufla o încredere neţărmurită. De atunci s-a
scurs mai bine de un an. Abia acum, când îl
despart de acele vremuri atâtea zile de chin
înăbuşit şi uitare, a început să priceapă
echivocul situaţiei în care se află. Era
aproape convins, fusese înşelat.
S-a profitat la maxim de sinceritatea sa
exasperantă şi astfel a fost împins metodic şi
perseverent, puţin câte puţin spre propia
prăpastie. Fals? Comisese el cu adevărat un
fals? Faţă de cine? Cine-i etalonul acestei
măsuri a falsului?
Încet, încet, pe cugetul său pusese
stăpânire o nouă optică, un nou mod de a
pune problema. Nu-i oare o neghiobie să
priveşti cu atâta dezinvoltură peripeţiile
acestea în care fiinţa ta este implicată total?
Până acum îl „satisfăcuse" ideea vagă şi
obscură de „lege", pe care i-o inocula
societatea în sânge. Dar ce-i această lege?
Iată primul grăunte al revoltei, care izvora
din cu totul altă viziune asupra lucrurilor.
Descoperea acum ceva în fiinţa sa, un
simţământ profund, care închidea în sine o
normă etică inedită şi extraordinară; „în
calitatea de om mi s-a făcut o mare
nedreptate". N-a fost el condamnat abuziv şi
jignit în profunda sa loialitate faţă de propria
sa profesie? Maşinăria aceea perversă,
denumită „justiţie" n-are altă menire decât
aceea de a ajusta şi şlefui faptul aparent
denumit „culpă", spre a încăpea cât mai bine
în tiparele aşa numitei „legi". Atât. De ce nu
sunt preocupaţi aceşti oameni de aspectul
veridic, real al faptului? „Justiţia" promovată
şi întreţinută de un stat cu asemenea principii
etice, niciodată nu va face altceva decât să-i
apere interesele, pe care în mod abuziv
acesta le confundă cu noţiunile sacrosante de
dreptate şi echitate. Ar fi necesară o justiţie
care să beneficieze de o libertate absolută,
care ca instituţie să fie întemeiată pe reale
principii de drept şi nu la cheremul unor
impulsuri politice arbitrare. Ba mai mult, ar
trebui o instituţie care să acţioneze din
impulsul iubirii, descoperind nu legi rigide,
ci sensuri umane, o instituţie care să ştie să
aleagă între istorie şi destin. Lucrurile
uluitoare pe care le relatase în procesul
verbal de expertiză în calitate de medic, nu
erau ficţiuni aşa cum i se sugerase, ci purul
adevăr aşa cum îl descoperise el cu ocazia
autopsiei. Aici îşi avea temeiul starea
conflictuală dintre aşa zisa „lege" şi
conştiinţa sa, în faptul că ceea ce acuzarea
cataloga drept „vină", pentru propria sa
raţiune constituia un act cu conţinut moral,
deci just.
„Iată cum, îşi zise dl. A. Troian, această
justiţie aservită, jigneşte profund impulsul
nostru interior spre frumos, bine şi dreptate".
Fără nici un menajament i s-a impus să-şi
renege concluziile autopsiei. La început s-a
opus, argumentând în calitatea sa de om de
ştiinţă, că nu-i este îngăduit să promoveze
falsul, actul ilicit, într-un document oficial.
Replica pe care a primit-o a fost uluitoare:
„In calitate de cetăţean al acestei ţări, slujeşte
ştiinţa şi adevărul numai renunţând la optica
dumitale subiectivă. Eşti pe linia adevărului
şi, obiectiv, numai într-o situaţie, atunci când
îţi însuşeşti punctul de vedere oficial". A
cedat dintr-un motiv care acum i se pare de-a
dreptul stupid: să evite o stare conflictuală cu
autorităţile, care în nici un caz nu 1-ar fi
avantajat. Acum înţelesese pe deplin maniera
ingrată de care puterea de stat a făcut uz,
pentru a-şi da consimţământul în calitate de
om de ştiinţă, întru salvgardarea unui
principiu ideologic, înţelesese şi abuzurile
organelor de resort, înţelesese totul, afară de
un singur lucru: de ce 1-au arestat? De bine
de rău, le-a făcut jocul până la capăt şi
totuşi... Dar ei, după ce şi-a vândut onoarea
şi demnitatea, 1-au confiscat şi pe el. De ce?
Mult timp, ideea arestării i-a ranaaâ
inaccesibilă. Dar iată că dintr-o dată începe
să priceapă lucrurile altfel. Dacă prezenţa sa
în societate devenise inoportună, însemna că
la mijloc era un motiv foarte serios. A fost de
ajuns ca o singură dată să riposteze la
neadevăr, pentru a-şi pierde orice credit în
faţa autorităţilor. El deţinea un secret care în
nici un chip nu trebuia dat în vileag.
Puteau ele, autorităţile să aibă această
garanţie din partea lui? Se impunea deci
dispariţia sa. Iată cum a ajuns la ideea de
arestare. Şi pe urma? Scontau ei pe faptul că
perioada de detenţie îi va anihila memoria, că
va deveni o fiinţă handicapată mintal şi
psihic? Dar dacă tratamentul care i se aplică
tocmai acest lucru îl vizează? Sau cine ştie, o
perspectivă şi mai cumplită, dispariţia sa!
Nimeni nu-1 pusese la curent cu ceea ce s-ar
fi putut numi un regim „normal" de detenţie,
dar în adâncul fiinţei sale înţelesese că acesta
care i se aplică lui, este anume programat
pentru exterminarea sa progresivă. Să
presupunem deci perspectiva cea mai
sumbră, că. el va pieri aici. Dar atunci chiar
nimeni nu va răspunde pentru asta? Ce
întrebare naivă? Dacă au fost ei în stare să-i
intenteze un proces mincinos, acolo, în
condiţii de libertate, în văzul lumii, cum se
zice, dar mi te aici, singur în fundul lumii, de
ce ar avea ei nevoie de complexe morale?
(va urma)

Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 11


MIRAJUL PLECĂRILOR
de George Filip
Mi-a trecut timpul pe la poartă
Îmbrăcat în cămaşa nefirii,
Eu, obosit de comica soartă,
Măturam prin cavoul iubirii.

Şi-am găsit un pumn de inele
De logodnă, de nuntă, de-avarii;
Geloşi pe neşansele mele
Îmi zîmbeau dintre stice - groparii.

Mi-am potcovit vârsta şi m-am dus
Pe marele munte de alb - carara.
Acolo stă-n cuie eternul IISUS
Cu trupul pe cruce şi nu se miră.

I-am zis să coboare-n canoane
Că tarele lumii murdare se strică,
Iar EL a gemut în piroane
Şi-a zis c-ar veni dar I-e frică...

Haide roibul vărstei mele, hai !
Lasă cimitirele şi du-mă.
Ştiu pe nicăieri un colţ de rai
Unde smirna nu miroase-a humă.

Nu-s acolo bani şi nici trădări,
Nici cavouri reci cu amintiri;
Prin cîmpii de şi-ntrebări
Vom fi arşi pe mari nedumeriri...

DESPRE CREŞTINI
de George Filip
pulsăm prin secolul ruşinii
în care cei mai falşi dogmaţi
gonesc credinţa în taverne
stârpind frăţia dintre fraţi
şi dacă dăm cu pumnii-n soare
cerşind la ceruri ajutor
sperjurii lumii ne vînează
şi ne tîrăsc la abator.

barbaţi politici ies din grote
bolnavi de preaîndoctrinaţi
şi epileptici taie pruncii
acelor ce sunt botezaţi
iar magii s-au întors în ceruri
din întâmplări crepusculare,
doar spiritul creştinizării
pluteşte-n taine planetare.

poeţii, cu alcoolu-n creieri,
dacă mai scriu despre minuni
sunt prinşi cu laţul şi hingherii
îi duc la casa de nebuni.
şi-acolo, cerberii ruşinii
Îi duc în faţa lui Pilat
şi-i siluiesc să spună plebei
că versul lor a fost turbat.

povestea - lume - se petrece
când duhuri sfinte ning din cer
şi când creştinii - din necazuri
discern sfinţenia prin ler
iar sărbătorile sunt sfinte
şi zbirii lumii - mameluci
turbează că nu au piroane
să urce toţi creştinii-n cruci...


A CÂTA RUGĂ...
de George Filip
du-Te Doamne şi învaţă de la sfinţi
ce e dorul - izvorâtul din părinţi.
vin-O Doamne, ouă roşii ai prin
cer?
pe Pământ avem de toate, dar e
ger...

noi mai hibernăm, că ni-i dat nouă
să-njurăm de lapte sacru şi de
rouă;
Doamne, nu te teme, nu fugim,
pe Pământul tău prea sterp ne
înmulţim,

ne-nflorim şi punem flori pe la
fereşti:
Dumnezeu, prin ceruri, ne mai
ieşti?
vino pe la noi - aşa-n toiag
şi-n eternitate ni-ai fi drag...
REFLECTII
de Ion Banu
Pentru a trai in armonie cu lumea, este
bine sa avem o mare doza de prudenta si de
indulgenta : de prudenta pentru a ne pazi de
paguba, de indulgenta pentru a ne feri de
cearta. In mod absolut, cine vrea sa traiasca
intre oameni nu trebue sa dispretuiasca nici o
individualitate, ca una ce este odata creeata
de natura asa cum este. Nici chiar pe cea mai
rea si mai mizerabila; din contra, trebuie s-o
primeasca ca un ce fatal.

Fiecare luna a anului are o influenta
particulara si independenta de vreme asupra
sanatatii noastre, asupra starii noastre trupesti
generale si asupra celei spirituale.

Ii iubim totdeauna pe toti care ne admira si
nu-i iubim totdeauna pe toti pe care ii
admiram. Este dificil sa-i iubim pe cei pe
care nu-i pretuim, dar nu-i mai putin dificil
sa-i iubim pe cei pe care ii pretuim mai mult
decat pe noi insine.



Familia Bianca, Mircea şi mica
Casandra Tutelea la Hramul
Bisericii “Buna Vestire”
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 12


Ai împlinit 18 ani
de Viorel Popovici
România, 1976



Ai împlinit optsprezece ani
Frumoşi şi plini de viaţă
Înmiresmaţi şi albi ca munţii
Îndepărtaţi acum şi dogoriţi de soare

Ca marea ai sclipit în verile frumoase
Şi valurile albe sunt perle, perle albe

Aş vrea să-ţi spun pădure
Şi glasul tău un murmur de izvor
Şi miinile-ţi golaşe şi faţa ta gingaşe
Parfumuri venite din cer.

Acum chipul tău plin este de lumină
C-acele nopţi cu sclipiri de lună
Ce-ţi luminează drumul şi ţi-l arată

La început ai fost scânteie vie
Apoi ca soarele ai început să străluceşti
În toată-ţi frumuseţia selenară

Şi florile au înflorit în pomii tăi
Ca dătători de viaţă

Frumos înveşmântată şi cu mirosuri
rare
Te ascundeai în trupu-ţi cald cu pielea
albă pală

Îmi pare totul că-ndrăgesc
Nemângâiata dragoste se simte
S-a ridicat ca praful în urma de căruţă
Şi s-a lăsat greoi, ca o plăcere dulce
peste noi
Şi parcă murmurând

Am împlinit optsprezece ani
Frumoşi şi plini de viaţă.


Un gând de Primăvară
de Viorel Popovici
România, 1978



Undeva, la orizont
Un Soare se năşte parcă
Numai pentru noi.

Cu fiecare revenire pe pământ
Revin mereu la tine
Şi de fiecare dată, iau din soare
Câte puţin pentru tine

Primeşte dorul meu
Ca adevărul ce zace în lumină,
Ca zborul păsării în asfinţit
Şi lasă-ma să te sărut
Cum soarele sărută ceru-n zori

Gingaş înalţă capul
Îmbrăţişând lumina
Firav se naşte parca
Şi primăverii cere adăpost
Un ghiocel abia venit pe lume


CĂINŢE TÂRZII
de Ion Banu
Marii iubitori ai Teatrului care au fost
contemporanii distinsului si talentatului artist
TONY BULANDRA, si din acestia care mai
sunt inca intarziati la suprafata, printre care
se numara si subsemnatul, nu putem uita "
caintele" marelui scriitor TUDOR
ARGHEZI, nelipsit la spectacolele lui Toni
Bulandra, cand a aflat ca TONY a trecut in
vesnicie.
Impresionat de neasteptata disparitie,
Arghezi isi exprima intristarea ca n-a apucat
sa-i stranga mana inainte de "plecare la
DOMNUL" in felul urmator :
„Ii sunt dator lui TONY, când frunzele
incep sa se iveasca, sa las o foaie sa-i cada
din caiet pe mormânt..
Ii sunt dator ca l-am ascultat pe vremuri,
corect si sobru in personajul jucat, pentru ca
l-am vazut pe scena traind cu incredintare.
Câteodata identic, intotdeauna l-am acuzat de
monotonie atunci când el avea dreptul de
personalitate - si m-am cait. Ii sunt si pentru
aceasta intristare dator. Ii sunt dator pentru
cavalerismul lui, pentru linia neintrerupta a
unei vieti realizata pe un concept. Se vedea
in el un decalc de pe vointa si aceasta
izbutire a unui om e o nobleta. Nu stiu cat
oameni merita elogiul barbatului echilibrat
moral.
Ii sunt dator pentru ca nu mi-a iesit inainte
cu vederile si comentariile lui, singurul artist
de teatru care nu si-a explicat geniul,
preferintele, punctele de vedere, filosofia
cabotina. Actiunea si râvna lui durau cât
tinea ridicata cortina. Dupa aceea, el nu mai
auzea si nu mai stia nimic.
Ii sunt dator pentru ca stia sa umble, sa
salute si sa râda cu masura, elegant si distant:
pentru ca nu s-a caciulit si n-a primit
caciulire. Curat ca un fulg, gatit si zvelt ca o
tuberoza, seriozitatea lui interioara avea
adiacente cu melancolia eterna. Nu mi-a
parut niciodata actor pe scena: era personajul
adevarat. Bulandra intreg in sine insusi, era
concentrat pana la metal. Ii sunt dator ca se
purta ca un print si avea o conduita de Fat-
Frumos. Semetia lui delicata n-a spus
niciodata ca a suferit. Ii sunt dator ca l-am
gasit de câte ori l-am cautat, invariabil. Ii
sunt dator ca ultima data când l-am intâlnit
nu i-am strans indeajuns mâinile lui fine si nu
i-am lasat in palma o foaie de hârtie pe care
sa-i spun ca-l iubesc. Acum îi sunt dator sa
rog pamântul sa nu se apese pe acest Hamlet
a scenelor deschise si a aplauzelor indelungi.
Din datorie fata de el, las sa cada o foaie pe
mormânt, cu soapta ei de hârtie si a oftatului
atâtor oameni care l-au iubit!”
Viorel Popovici
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 13


Ziua Canadei
La 1 iulie 2005 Canada a sărbătorit 132 de
ani de la înfiinţare

OUR NATIONAL ANTHEM
O Canada!
Our home and native land! True patriot
love
in all thy sons command.
With glowing hearts
we see thee rise,
The True North
strong and free!
From far and wide,
O Canada,
We stand on guard
for thee.
God keep our land
glorious and free!
O Canada,
we stand on guard for thee.
O Canada,
we stand on guard for thee.

NOTRE HYMNE NATIONAL
O Canada!
Terre de nos aïeux,
Ton front est ceint
de fleurons glorieux!
Car ton bras
sait porter l'épée,
Il sait porter
la croix!
Ton histoire
est une épopée
Des plus
brillants exploits.
Et ta valeur,
de foi trempée,
Protégera nos foyers
et nos droits,
Protégera nos foyers
et nos droits.



Noutăţi editoriale
de Doina Hanganu- Bumbăcescu
Prestigioasa editură Humanitas din Bucureşti a
tipărit de curând un volum pe cât de original, pe
atât de amuzant. Acesta se numeşte „Vorbe de
duh” şi aparţine unui autor despre care puţini
cititori au mai auzit. El este profesor de
matematică la Universitatea din Cork, Irlanda, şi
numele său este Des Machale. După cum o spune
el însuşi, ani de zile şi-a petrecut, nu scriind cărţi
de specialitate, ci culegând citate hazlii de pe
unde le-a găsit: cărţi, reviste, ziare, televiziune,
radio sau indiferent care alte surse şi le-a pus între
coperţile acestui volum oferind cititorilor o carte
de tot hazul.
Este o suită de panseuri din toate domeniile –
Afaceri şi bani, Avocatură, Băutură şi alte
droguri, Comportament social, Medici şi medicină
etc – aparţinând unor personalităţi celebre ale
secolului nostru sau din secolele trecute, ca de
exemplu: Rabelais, Oscar Wilde – pe care autorul
îl socoteşte ca fiind cel mai spiritual om al
secolului al nouăsprezecelea – Heinrich Heine,
Stephen Leacock, Wiston Churchill, Woody Allen
dar şi alţii cu nume mai puţin sonore, cum
spuneam mai sus.
Autorul a dorit să realizeze – şi a şi făcut-o – „o
gală a cugetărilor”, unele idioate, altele delicioase
prin umorul lor involuntar sau prin replicile
şfichiuitoare.
Am selectat şi vă prezentăm în continuare
câteva eşantioane din această colecţie intitulată
sugestiv „Râsul lumii”, colecţie pe care o putem
continua şi în numerele următoare spre buna
dispoziţie a domniei tale „norocosul cititor” cum
ne numeşte autorul.
* * *
La mine la bancă sunt de obicei doi
funcţionari, cu excepţia perioadelor foarte
aglomerate, când e unul singur. (Rita Rudner)
N-am anunţat poliţia că mi-a dispărut cartea
de credit, fiindcă indiferent cine a furat-o
cheltuieşte mai puţin decât nevastă-mea. (Ilie
Năstase)
Aş vrea ca dragul meu Karl (Marx) să-şi facă
timp ca mai bine să strângă capital în loc să
scrie despre el. (Jenny Marx)
Dacă există cineva căruia îi datorez bani,
sunt gata să uit, dacă uită şi el. (Errol Flinn)
Sunt foarte mândru de ceasul acesta de aur.
Îl am de la bunicul meu, care mi l-a vândut pe
patul de moarte. (Woody Allen)
Am pornit de la nimic şi am ajuns la o
sărăcie lucie. (Grucho Marx)
Statisticile arată că femeile cheltuiesc 85 %
din bugetul unei familii, copiii 15%, iar
bărbaţii restul. (Lucille Goodyear)
Pe care din tablourile de la National Gallery
l-aş salva dacă ar izbucni un incendiu? Pe cel
mai apropiat de ieşire, bineînţeles. (George
Bernard Shaw)
Nu există în toată lumea ceva mai cumplit
decât muzica engleză. În afară de pictura
engleză. (Heinrich Heine)
Există o singură diferenţă între un nebun şi
mine. Nebunul se crede sănătos. Eu ştiu că sunt
nebun. (Salvator Dali)
Singura diferenţă dintre medici şi avocaţi
este că avocaţii doar te jefuiesc, pe când
medicii te jefuiesc şi te mai şi omoară. (Anton
Pavlovici Cehov)
Frizerul meu este o somitate în toate
domeniile, cu excepţia tunsului. (William H.
Roylance)
Conform sistemului juridic englez, eşti
nevinovat până se dovedeşte că eşti irlandez.
(Ted Whitehead)
Dacă poţi să stai întins pe podea şi să nu te
ţii de nimic, înseamnă că nu eşti beat. (Dean
Martin)
Nu beau niciodată apă din cauza lucrurilor
dezgustătoare pe care le fac peştii în ea. (W.C.
Fields)
Ţin întotdeauna un întăritor la îndemână în
caz că văd un şarpe... Pe care îl ţin de asemenea
la îndemână. (W.C. Fields)
Motivul pentru care beau e că atunci când
sunt treaz, mă cred Eddie Ficher. (Dean
Martin)
Dacă vrei să faci diferenţa dintre vinul
german şi oţet, uită-te la etichetă. (Mark Twain)
Sănătatea este lucrul pentru care închină
prietenii mei înainte de a cădea laţi (Phyllis
Diller)
Deocamdată Bernard Shaw n-a devenit
suficient de cunoscut ca să aibă duşmani, dar
nici unul dintre prieteni nu-l suportă. (Oscar
Wilde)
A fost un mare patriot, un om de omenie şi
un prieten loial – asta, fireşte, dacă e adevărat
că a murit. (Voltaire)
Rezist la orice, în afara tentaţiilor. (Oscar
Wilde)
Şoferul prudent e cel care se uită în ambele
sensuri înainte de a trece pe roşu. (Ralph
Marterie)
Gentlemanul englez galopând după o vulpe –
indescriptibilul pornit în urmărirea
necomestibilului. (Oscar Wilde)
Eunucul e un bărbat fără strop de fudulie.
(Robert Byrne)
Când un bărbat îţi fură soţia, nu există
răzbunare mai cumplită decât să i-o laşi. (Sacha
Guitry)
Sunt dator vândut, n-am nimic, iar restul îl
las săracilor. (François Rabelais)
Întârzii întotdeauna la serviciu, dar am grijă
să recuperez plecând mai devreme. (Charles
Lamb)
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 14



VI N CLUJ ENI I
de George Filip
Mai alaltaieri, adică vinerea trecută, 15-
07-2005, Centrul Cultural Roman din
Montreal şi-a deschis cu marinimie porţile şi
i-a gazduit pe tinerii mesageri, sectorul
cultural, ai Clujului. Este vorba despre
Ansamblul Folcloric DOINA, format din fete
şi băieţi, copii putem spune, intre 11-17 ani,
artişti dansatori crescuţi sub egida Palatului
Copiilor din Cluj-Napoca. Acolo, mama-
gazdă le-a fost şi le este Dna. Directoare
Monica Horodincă, directori artistici fiind
neobosiţii Camelia şi Ioan Moţoc.
Printre ritmurile sprinţare ale formaţiei
orchestrale prof. Vania Atudorei îi anunţă cu
fraze măiestrite pe spectatori că... au venit la
noi clujenii. Ca un făcut, subsemanatul poet
pretutindian, printr-o coincidenţa neforţată
am avut onoarea sa le zic bun venit copiilor
ambasadori printr-un poem pripit în care
ziceam şi eu că : VIN CLUJENII !
Dragii mei şi-ai noştri, fraţi români,
Bun venit cu Ţara pe la noi!
Aş dori să vă şoptesc o glumă :
Pe aici e vara... într-o joi...

Minţeam, fiindca pe zi respirasem intr-o
arşiţă de 33 de grade la umbră, iar acum, spre
seară, erau doar 29 de grade!
In miezul Lunii lui cuptor clujenii au
venit să ne mângîie cu cîteva ore de
românism sadea. Aista-i bun leac pentru rana
din sufletul de emigrant.
Vad flăcăii, zdraveni ca gorunii.
Fetele-s prinţese - fără ruj.
Someşul, Feleacul, bat în doruri :
... Când venea o ploaie de la Cluj...

Şi s-a deslănţuit spectacolul, neică!
Orchestra turna jar sub călcîie iar perechile
de dansatori alunecau pe sub privirile
spectatorilor precum undele Someşului.
Inepuizabili copiii aceştia, inepuizabili!
Hăt... din partea opusă a sălii Dna. Camelia
Motoc îi ţinea strînsi in privire pe dansatori
si aşa, de la distanţă, ba îi mai pondera, ba le
înteţea jocul.
Pruncii ăstia nu au hodină, stimată
doamnă?
-Ba, mai obosesc şi ei... cîte-odată.

Din formaţie face parte si propriul său
fecior. Dar mama Camelia îi mingâie pe toţi
cu aceeaşi dragoste... exigentă! Dar noi, pe
care să-i iubim mai intâi şi mai abitir?
Soluţia: desigur, pe toţi! Ii privesc plutind
între agonie şi extaz.
Sunt certamente o corolă de fluturi care
mângâie sufletele asa de inconştienti, cu o
nonşalanţă specifica doar anotimpului lor
adolescent...
Şi sufletele spectatorilor vibrau, aplauzele
nu mai conteneau iar când apucam, printre
pauzele scurte, ne repezeam şi-i sărutam pe
acei copii minunaţi cu jerăgaiul pe buzele
noastre de desţăraţi.
In pre-pre-final, prof. Vania Atudorei, şi
el clujean auto-demascat public,dar şi el
muşcat de instrăinare, le-a înmânat clujenilor
o medalie din argint. O făcea in numele
Spectacoului Folcloric Internaţional de la
Drommonville, la care formaţia clujeană
participase cu succes anul acesta. Apoi o
melodie adecvata a domolit spiritele total.
Un moment de reculegere. In prefinal
animatorul V.A. a anunţat încetarea din viaţă
a celebrei cântăreţe clujene - MARIA
PETER.
...Dar viaţa curge...pantha rei!
După ce serbarea se incheie
Vom incinge hora, sau vre-un vals
Si sunt sigur ca printre boccele
Au adus clujenii şi-un ginars.

Dar iarăşi m-am inşelat, fiindcă musafirii
nu au adus doar una, ci mai multe glaje cu
apă de foc. O "Periniţă" a pus punct final
spectacolului. Personal, in vria dansului, am
intinerit cu vreo 60 de ani. Păi a dansat până
şi godzilianul jurnalist ardelean!
Intîlnirea s-a prelungit cu o masă comună,
printre licori tămăduitoare, cîntec si voie
bună. Artiştii de adineuri, acum îmbracaţi in
straie "de oraş" - alunecau printre noi tăcuţi
si anonimi precum stelele de pe cerul de-
afară. La plecare, am strîns şi mîinile unui
ultim grup, afară, pe scări. Un puşti, desigur,
mezinul mesagerilor clujeni, imi zice : sărut
mîna...
-Care "sărut mîna" măi baietane?, îi zic
eu aparent certăreţ. Zi-mi "să traieşti nene",
că doar amîndoi suntem barbaţi.
- Bine, nene, mi-a replicat - să trăieşti şi...
sărut mîna!
... Am luat cătinel trotuarul sub talpă.
Murmuram aşa, parcă vrăjit de doza de
românism pe care-o inhalasem : bata-vă
norocul să vă bată, de copii...

Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 15


Bogdan
de Doina Hanganu-Bumbăcescu

Bogdan Alexandru Matache s-a născut în
1989 – an cu profunde rezonanţe pentru români
– în oraşul Aleşd, lângă Oradea, la bunicii săi
paterni.
De mic i-a plăcut să înveţe poezii pe care le
memora uşor şi le recita cu limbajul specific
anilor mici. Dar, mai ales, i-a plăcut să deseneze
şi acest talent şi acest talent i s-a dezvoltat sub
îndrumarea atentă şi pricepută a a bunicului
matern.
La o vârstă foarte fragedă a părăsit România
pentru a-şi întâlni la Montreal, în 1992, părinţii
care imigraseră înaintea lui. În prezent urmează
cursurile la Lower Canada College unde, încă
de la început s-a dovedit un elev foarte bun,
terminând fiecare an cu medii peste 9. Este şi un
sportiv talentat fiind portar în echipa de hockey
a şcolii.
Acum a intrat în clasa a XI-a şi este la vârsta
primelor poezii. Acestea nu sunt închinate
dragostei, aşa cum am fi înclinaţi să credem
având în vedere anii tineri ai autorului. Poezia
„Remembrance” este o meditaţie cu tentă
filozofică asupra scopului vieţii iar în poezia
„Olympics” afirmă că „joy is life”. Cu
înţelepciune melancolică spune în final „When I
am old I shell not remember the medal, / But I
shell remember the spirit of Sydney 2000”.



I Am What I Will Always Be
de Bogdan Alexandru Matache

I am what I will always be,
I am whatever you see,
I am deadly and very mean,
I am swift and do not scream.

I am what I will always be,
My sting is very deadly,
Try me and you will see,
Thai though so small
And not so bright,
I will always fight,
Until the very end,
Defending what's right.

I am what I will always be,
I am what you will always see.
Though my life is very short,
My days are very long,
I have to work until dawn.
But wait a second,
Doesn't every bee,
Do what I have to do,
And see what I have to see?


Olympics
de Bogdan Alexandru Matache

My first year in the Olympics,
How did I get here?
By training hard and working fast,
That is how I’m here,
My first year in the Olympics,
The crowd is cheering me on,
Though I am nervous and scared
inside,
I will succeed, I shall triumph,
But most important:
Fun, I must have,
For fun brings success,
And success brings joy,
And joy is life,
My first year in the Olympics,
I won a gold medal,
When I am old, I shall not
remember the medal,
But I shall remember the spirit of
Sydney 2000.



Ansamblul
Doina
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 16


LE SUAI RE DE TURI N
de Dr. Emil Vicas
IV
Sur une image tridimensionnelle réalisée
plus tard avec le développement de la
recherche, il présente à la tête des lésions, au
front des tâches de sang et des excoriations
sur la tête et sur la nuque dues à la coiffe des
épines sur la tête, le côté droit du visage,
l’arcade sourcilière gauche et surtout à droite
avec tuméfaction de la joue à droite. Le
cartilage dorsal du nez est fracturé. Une
touffe de la barbe semble avoir été arrachée
sur la partie droite de la lèvre inférieure.
Il y a des traces de sang sur l’avant-bras,
au niveau de la région lombaire à la façon
d’une ceinture. Il y a la trace d’une plaie au
niveau de l’hémitorax antéro-latérale droite.
Le corps présente des traces de fouets sur le
dos, le thorax, les cuisses, les jambes, mais la
tête, les avant-bras et les pieds ont été
épargnés par la flagellation.
L’image imprimée sur le Suaire est un
négatif et ne touche pas que les fibres
supérieures et la trame, 2 ou 3 fibres.
L’image est monochrome et faiblement
jaunâtre. L’image a un aspect flou. Elle est
plus facile à voir de loin que de près. À la
distance de 5 à 6 mètres, on discerne presque
tous les détails. Elle présente une différence
de nuance due à la différence de la densité
des fibres décolorées.
Par disparité aux photographies courantes,
des techniques, par des procédées
électroniques appliquées au Suaire par des
spécialistes, ont obtenu des renseignements
en perspective tridimensionnelle avec une
meilleure visualisation des plaies.
Un jésuite, Père Francis Filas, professeur à
l’Université Loyola de Chicago, a mis en
évidence la présence des deux monnaies
déposées sur les paupières et des lettres
grecques sur la pièce placée sur l’orbite
droite à savoir OUCAI puis lituus et le bâton
des augures recourbés à son sommet. Pilate a
fait frapper des pièces de monnaies dans les
années 29 à 32 après Jésus-Christ (selon les
numismates) ce qui coïncide avec la date de
la crucifixion de Jésus.
L’examen des tâches du sang qui
apparaissent sur le Suaire appartient au
groupe AB selon les experts, et contient de
l’immunoglobuline humaine et des ions
plasmatiques d’hémoglobine.
La couleur du sang est moins foncée pour
un âge plus avancé et elle est très rouge parce
qu’elle contient une quantité plus élevée de
bilirubine due au fait que Jésus a subi des
lésions épuisantes (mis en évidence par le
réactif Ehrlich de la méthode de Jendrassik
Nous avons évoqué antérieurement
l’augmentation de l’intérêt des hommes de
science au problème du Suaire.
Dans l’évolution de la pensée dans le
monde occidental après 1927 et après le
congrès de Copenhague sous l’influence des
idées engendrées par la physique moderne, il
est dit que le début de l’univers a commencé
par le Big Bang et, suite aux travaux de
l’école de Copenhague, progressivement
s’est abolie toute distinction fondamentale
entre la matière, l’énergie et l’esprit où s’est
ouvert un dialogue entre la science et Dieu.
De même, l’invention du microscope
électronique par Ernest Ruska en 1930, et
son amélioration progressive, de manière
qu’on peut même voir un atome, et le facteur
d’une augmentation de l’intérêt pour le
Suaire.
Du côté de la biologie, Jésus, pendant son
calvaire de jeudi soir le 14 de Nissant
jusqu’au lendemain le vendredi, n’a pas reçu
de liquide à boire, ni alimentation et il a été
soumis à des marches, des enquêtes, des
coups et de la flagellation avec perte de
liquide extra-cellulaire de plasma et de sang
avec répercussion sur le fonctionnement
cellulaire des tissus du cerveau, cœur, foie,
rein, poumon.
Une cellule humaine, vue au microscope,
électronique, présente une membrane
contenant du liquide cytoplasmique avec un
nombre de formations intracellulaires, le
noyau et des organites, les mitochondrine, le
reticulum endoplasmique, les ribosomes, les
complexes micro-tubulaires, etc.
Dans l’intérieur de la cellule se déroule le
processus d’un fonctionnement normal.
Entre les organites, la mitochondrie est
considérée comme la formation pour
produire de l’énergie, de l’adénosine tri-
phosphate (disons dans le langage de chaque
jour, la gazoline).
Dans l’état de choc, par manque de sang
du liquide extra-cellulaire avec plasma,
exposition au froid, les membranes des
cellules subissent des altérations avec
pénétrations du Na dans la cellule, sortie du
potassium de la cellule et une modification
des organites dans le cytoplasme.
Par exemple, les mitochondries et les
réticulums endoplasmiques subissent un
gonflement progressif avec altération de leur
fonction jusqu’à un point critique de « non
return » (voir la feuille de démonstration des
organites intracellulaires).
Un neurobiologiste, Raymond Caspuglio,
du département de biologie moléculaire de
l’Université de San Antonio (Texas) a étudié
le matériel génétique des macrophages du
sang prélevé du Suaire. Le résultat : il y a un
gène spécifique du sang des populations
habitant la Palestine.
Un indice de valeur a été fait par Joseph
Kohlbek, un expert dans le minerai des
cailloux lunaires qui furent apportés sur la
terre par la mission Apollo qui a examiné les
résidus terreux du Suaire et il a trouvé une
haute teneur des cristaux d’aragonite en
forme de losange. Il y a dans ceci un minerai
composé de carbonate de calcium contenant
des traces de strontium et de fer.
Ricardo Levi-Setti de l’Université de
Chicago a prouvé que les deux aragonites du
Suaire et celles du tombeau de Jérusalem
sont de la même espèce.
Le Suaire reflète, dans ses moindres
détails, ce que Jésus a souffert pendant son
calvaire « Arthur Stevens ».
Au temps présent, il y a de ceux qui, ce
n’ont pas autant l’authenticité du linceul qui
dérange, mais c’est la signification du
linceul, la mort et la résurrection de Jésus-
Christ et les croyants, pour qui après un
examen de tous les aspects, par exemple par
le professeur Pierluigi B. Bollone, l’homme
du Suaire est Jésus-Christ.
Pour ceux qui pensent à une hypothèse
d’un homme qui serait contemporain à Jésus,
la probabilité est, selon Yves Delage,
biologiste et zoologiste, professeur en
Sorbonne et membre de l’Académie des
Sciences de Paris, de 1 sur 10 milliards ou
selon l’ingénieur français Paul de Gail de 1
sur 225 milliards.
Le père Jean Baptiste Rinaudeau de la
faculté de médecine de Montpellier,
département de médecine nucléaire, affirme
pour la formation de l’image du Suaire, qu’il
s’agirait d’une irradiation par des particules
de neutrons et protons.
Une énergie X aurait dissocié les protons
et les neutrons. Les neutrons seraient à
l’origine de l’enrichissement en carbone 14.
Son hypothèse a été vérifiée
expérimentalement avec un accélérateur des
particules au Centre d’Étude Nucléaire de
Grenoble dans un réacteur SACLAYLCEA.
En rapport avec cette hypothèse
d’irradiation, un épisode de l’évangile de
Saint Marc.
continuare în pag. 17
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 17


LE SUAI RE DE TURI N
urmare din pag. 16
Pendant la vie publique de Jésus, le milieu
social en Palestine tenait à l’écart les femmes
avec métrorragie et elles étaient très
malheureuses.
Pendant que Jésus se trouvait dans la
région du lac de la Tibériade passant des
endroits d’un côté de l’autre de la rive par
une barque après avoir guéri des
démoniaques et en revenant sur le côté
occidental, une foule nombreuse se tenait au
bord du lac, se rassembla autour de lui et
s’entassa auprès de lui et le suivait.
Or, une femme atteinte d’une métrorragie
depuis douze années, qui avait beaucoup
souffert du fait de nombreux médecins et
avait dépensé tout son avoir sans aucun profit
et allait plutôt de mal en pis avait entendu
parler de Jésus. Venant par derrière dans la
foule, elle toucha son manteau car elle se
disait « si je touche au moins à ses
vêtements, je serai sauvée ».
Aussitôt, la source d’où elle perdait du
sang fut tarie et elle sentit, dans son corps,
qu’elle était guérie de son infirmité.
Aussitôt Jésus eu conscience de la force
qui était sorti de lui s’étant retourné dans la
foule il demandait : « Qui a touché mes
vêtements? » Alors la femme, toute craintive
et tremblante, sachant bien ce qui lui était
arrivée vint se jeter à ses pieds et lui dit toute
la vérité. « Ma fille, lui dit-il, ta foie t’a
sauvé, va en paix et soit guérie de ton
infirmité » (Marc 21).
Le Suaire est un document médical de la
mort de Jésus et un document de la
résurrection de Jésus pour l’irradiation
spirituelle de ses directives à l’humanité.

Communication avec diapositives faite
au Centre de « l’ASSOCIATION DES
CITOYENS RETRAITÉS DE COTE-
DES-NEIGES » le 19 mars 1997.







Părintele Oprea din Seatle, care a slujit
împreună cu părintele Tofan timp de două
luni
Doamnele ce au pregătit masa pentru Hramul
Bisericii “Buna Vestire”
Dna Hiticas, dna Muresean, dna Florica Simon,
dna Elena Rosca şi dna Violeta Auran
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 18

Jurnal de călătorie (XI V)
ing. Sandu Alexandru
Profesi onal i sm şi avent uri pe Ecuat or
Ambuscada cani bal i l or de l a Karawa












După ce s-
a urcat în cabină, Pool gresează puşca
mitralieră şi o şterge cu o pânză curată.
Deschide lădiţa metalică în care erau 10
încărcătoare pline şi montează unul după
care îmi spune zâmbind:
- Alex, voi face o „probă” ca s-o auzim
cum „cântă” şi să vedem ce ştie să facă!
Coboară, merge în faţa maşinii şi trage
câteva rafale scurte în tufişurile din dreapta şi
apoi în stânga drumului. Un ţipăt puternic, un
pârâit de crengi după care a urmat zgomotul
unui motor ce demarează în trombă, în
scrâşnet de cauciucuri. Pool vine repede spre
cabină, îmi dă arma şi-mi face semn să cobor
imediat. Scoate de la brâu pistolul de
semnalizare şi lansează o rachetă la 45 de
grade pe direcţie. Se părea că rămăşiţele
bandei care ne-a atacat erau regrupate pe un
drum lateral ce venea dinspre nord şi cădea
perpendicular pe direcţia noastră de
înaintare. Ne uităm la paraşutele luminoase
ce coboară sub norii joşi, plini de ploaie. O
lumină albă, stranie s-a răspândit timp de
câteva minute în zonă şi a provocat urlete de
spaimă fugarilor. Excitat, Pool vine spre
mine şi-mi reproşează mirat:
- Ce aştepţi Alex? Trage câteva rafale ca
să-i speriem şi mai tare, să ştie cu cine au de
a face!
M-am conformat după care ne-am urcat
repede în cabină căci ploaia se înteţise şi
bezna ne învăluia din nou. Am convenit ca el
să folosească UZI, care este mai scurtă şi
mult mai uşoară, iar eu să folosesc redutabila
puşcă- mitralieră AK47, mai lungă şi de două
ori mai grea dar cu o bătaie foarte lungă şi
penetrantă.
Pool porneşte motorul, pune faza mare şi
aprinde proiectorul pentru a vedea în lungul
drumului. Înfriguraţi şi stresaţi, bâjbâiam
prin noaptea densă şi neagră ca smoala, cu
apa rece ce ne izbea în faţă prin parbrizul
spart. Amândoi încercam să desluşim drumul
spre a nu intra în „decor”. Ud până la piele şi
cu ochii obosiţi de încordare şi curent, i-am
spus lui Pool să oprească maşina pentru a
face o improvizaţie. Am căutat în trusa
maşinii şi am găsit o folie groasă din plastic
transparent pe care am tăiat o pe măsură si
am fixat o cu sfori în locul parbrizului.
Din cauza ploii puternice, roţile au început
să patineze iar motorul să icnească. Gânduri
negre mă încolţeau de frică să nu ne lase
motorul în mijlocul stihiilor. Nepăsător,
agăţat de volanul său, Pool ţinea drumul, sau,
mai bine zis, ceea ce mai rămăsese din el din
cauza inundaţiei ce ne înconjura. Privea
înainte şi jongla cu schimbătorul de viteze şi
cu maneta de 4 x 4. La un moment dat,
maşina a început să alunece spre stânga, către
mlaştină. Pool opreşte şi-mi strigă
inspăimântat:
- Alex, un torent de noroi se scurge din
dreapta, de pe versant. Nu mai putem avansa!
Coboară şi pune cabestanul în funcţiune!
Pune-ţi cizmele lungi şi pelerina, dar
grăbeşte-te că ne ia torentul şi ne răstoarnă în
mlaştină şi nu-mi doresc să dăm peste
hoiturile SHUFTAS (rebeli şi dezertori din
armate lui Mobutu, care s-au unit cu
rămăşiţele bandelor MAU-MAU)! Lansând o
rechetă luminoasă am putut vedea că Jeep-ul
se înfundase în noroi până la mijlocul barei
de protecţie. Am ieşit din maşină şi am intrat
în masa neagră, hidoasă, cleioasă şi plină de
insecte, şerpi, lipitori şi viermi mari,
dezgustători. I-am strigat lui
Pool să îndrepte proiectorul
spre un copac mai robust.
Pentru a activa cabestanul, m-
am scufundat până la umeri în
noroi, după care, cu cablul de
oţel pe umăr, am făcut
anevoie circa 10 metri şi l-am
petrecut pe după arborele
ales. Am revenit, am cuplat
cablul la cabestan şi l-am
pornit la turaţia minimă. După
un sfert de oră de emoţii, am
reuşit să ne smulgem din strânsoarea
noroiului vâscos. Am pus echipamentul
îmbâsit de noroi într-un sac de PVC, m-am
spălat sumar pe mâini şi pe faţă cu o parte
din rezerva de apă potabilă şi ... la drum.
După circa o oră şi jumătate, am ajuns în
sfârşit la Karawa. Ploaia a încetat ca la o
comandă. Pool a oprit maşina în „centru”, în
dreptul unui magazin în faţa căruia paznicul
de noapte se chinuia să aprindă un foc de
veghe. L-a chestionat în swahili cum să
ajungem la postul de poliţie. Acolo am dat
peste un planton pe jumătate adormit care,
văzându-ne plini de sânge şi noroi a crezut că
suntem „bandiţi sudanezi”. Tremurând de
frică, se bâlbâia groaznic. Şi-a mai revenit
când Pool, vorbindu-i în lingala, i-a spus cine
suntem şi cum am scăpat cu viaţă dintr-o
ambuscadă. Se uita încă înfricoşat la noi şi la
Jeep-ul Comisarului Regional a cărui placă
de înmatriculare o cunoştea. Nu-i venea să
creadă că suntem fiinţe vii şi nu fantome. La
insistenţele lui Pool şi după ce l-am servit cu
un „filtru superlung”, şi-a revenit şi s-a dus
peste drum, să-l trezească pe comandant. La
scurt timp, un locotenent tânăr şi amabil care
vorbea franţuzeşte s-a prezentat şi a
exclamat:
- Domnilor, eram foarte îngrijoraţi! Prin
fonie mi s-a comunicat plecarea
dumneavoastră de la Gemena. Vă aşteptam
să sosiţi înainte de căderea serii. Dar,
bandiţii, care au informatori peste tot, v-au
atacat în punctul cel mai nevralgic de pe
traseu. Mă bucur că aţi reuşit să scăpaţi!
Doream să trimit camioneta noastră cu câţiva
soldaţi, să vă iasă înainte şi să vă escorteze
până aici.
continuare în pag. 19
Kapita
atacatorilor
Orchestra în plină acţiune
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 19


Jurnal de călătorie
urmare din pag. 18
- Din nefericire, motorul şi-a dat duhul azi
în jurul prânzului, la reîntoarcerea dintr-o
misiune în zona Businga, unde mi se
semnalase prezenţa unor persoane
necunoscute prin partea locului.
A pornit Jeep-ul său, o relicvă din anii `60,
şi, insoţit de doi soldaţi înarmaţi, ne-a
escortat până la hotel, cale de vreo doi
kilometri. Hotelierul, buimac, s-a speriat
când ne-a văzut şi nu-şi mai găsea cheile. În
sfârşit, în urma vociferărilor, soţia lui a venit
cu cheile şi ne-a dat două camere alăturate.
Soldaţii au făcut de pază la maşina noastră.
Le-am plătit acestora câteva beri, după care
m-am dus în cameră şi am făcut un duş bun.
În timp ce mă ştergeam cu prosopul, am
observat că-mi apăruseră pe mâini şi pe faţă
o mulţime de băşicuţe pline cu un lichid alb-
gălbui, provocate de înţepăturile insectelor ce
forfoteau în smârcurile în care mă
înfundasem. Am scos din trusa mea medicală
un flacon cu un praf special ce-l cumpărasem
la Bruxel şi l-am presărat pe deasupra.
La orele şapte dimineaţa, garajistul local,
un belgian amabil, anunţat de locotenet, a
bătut la uşă şi ne-a cerut cheile maşinii.
Aceasta fusese deja spălată de soldaţi, care,
când m-au văzut, mi-au cerut în cor să le
cumpăr bere:
- MONDELE, YAKAUA; beaucoup de
boulot; bière!
M-am conformat şi le-am plătit o ladă de
Primus. Au luat poziţia de drepţi după care
cel mai arătos s-a apropiat de mine şi mi-a
spus pe un ton misterios că-mi poate procura
până la prânz două încărcătoare pentru AK47
şi şase rachete luminoase pentru 20 zairi –
preţul a patru lăzi de bere. Surprins de
francheţea lui şi citindu-i pe faţă bucuria
anticipată de a bea bere pe săturate, i-am
spus că sunt de acord, dar fără martori sau
complicaţii.
Am luat micul dejun într-un restaurant de
vis-a-vis după care i-am spus hotelierului că-l
plătim să ne conducă la postul de poliţie.
Acolo am scris un raport detaliat cu cele
petrecute în junglă, la podul de pe râul
Libala. După ce l-a citit, locotenentul m-a
privit lung şi mi-a spus zâmbind:
- Se vede din ce aţi scris că sunteţi o
persoană care posedă multe cunoştinţe
militare şi juridice. Vă mulţumesc şi,
totodată, vă spun că dimineaţa la prima oră
am raportat Comandantului de la Gemena ce
vi s-a întâmplat. Am primit ordin să vă pun la
dispoziţie o maşină cu patru soldaţi pentru
escortă până la Businga. Deoarece nu am
maşină, vă dau doi soldaţi înarmaţi să meargă
cu dumneavoastră. I-am mulţumit, am refuzat
soldaţii şi i-am cerut în schimb să ne dea
ceva muniţie. De îndată am primit patru
petarde de exerciţiu, din care una fumigenă,
patru rachete luminoase, o cutie cu 60 de
cartuşe trasoare pentru AK47 şi două
încărcătoare cu gloanţe explozive pentru
UZI. Un adevărat arsenal, cel mai frumos
cadou!
Bucuros că am reuşit să scăpăm din
ambuscadă şi nu i-am creat complicaţii în
sectorul său, locotenentul ne-a condus la
hotel şi ne-a urat: Drum bun!
La scurt timp a sosit „amicul” meu cu
muniţia promisă şi am reglat repede
„afacerea”. Garajistul a apărut cu Jeep-ul
nostru. Am fost încântat de treaba făcută:
arăta bine, cu parbrizul nou, cu o bară
suplimentară prevăzută cu o nouă
placă de blindaj sudată în faţa
motorului şi cu o încă o roată de
rezervă fixată deasupra, pe cabină.
Semăna cu vehiculele din celebrul
film cu Yves Montand „Salariul
groazei”! Ne-am strâns şi aranjat
bagajele şi, îndepărtând copiii şi
africanii adunaţi în jurul masinii, am
mers la restaurantul de vis-a-vis să
luăm masa de prânz şi să ne
completăm rezervele de apă şi
alimente. La restaurant am făcut
cunoştinţă cu un belgian „expatriat”
de la care am aflat că la câţiva
kilometri de orăşel se află misiunea
evanghelistă Ubanghi, protestantă.
La orele 14 am pornit din nou către est,
spre Businga. Am mers vreo 90 km. Am
traversat din nou râul Libala, de data aceasta
pe un bac cu vâslaşi şi, depăşind satul
Bokula, după 20 km am ajuns la destinaţie,
orăşelul Businga.
Pe la 17:30 am traversat râul Mongala pe
un frumos pod metalic reconstruit de belgieni
în 1970. Podul a fost distrus de rebeli şi
mercenari în 1959 spre a împiedica bandele
deşănţate de Simba să se grupeze la
Kisanganii, unde sute de europeni încercuiţi
au fost schingiuiţi iar femeile lor violate de
fanaticii partizani ai lui Lumumba.
Orăşelul Businga este amplasat în aval de
confluenţă dintre Ebola (Apa albă) şi Dua
(Apa neagră). Rezidenţă de teritoriu, are un
post de radio-telegrafie, un hotel cu
restaurant, staţii de benzină şi garaje auto.
Este centru comercial şi industrial precum şi
terminus de linie pentru vapoarele mici de
mărfuri şi de pasageri, ce deservesc bogata
reţea hidrografică din zonă, ce coboară spre
sud până la Lisala, de unde relee de vapoare
duc spre Mbandaka sau Kisangani. Important
complex comercial pentru angrenajul
bumbacului şi tratarea seminţelor, fabrici de
ulei din nuci de palmier şi de decorticare a
orezului. Export local de banane, cafea,
cacao şi porumb. În zonă se află o misiune
catolică.
Noaptea a învăluit oraşul. Călăuzindu-ne
după luminile din depărtare am ajuns în
centru, unde ne-am cazat la un hotel. Am dus
bagajele şi „artileria” în camere şi am dat un
bacşiş bun intendentului pentru a pune să ni
se păzească Jeep-ul.
A doua zi am mers la „Institutul Tehnic
General Bobozo” unde directorul ne aştepta
îngrijorat. Era la curent cu sosirea noastră
continuare în pag. 20
Un uriaş ţine ritmul la balafon
Grupul de dansatori “Frăţia Africană”
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 20


Jurnal de călătorie
urmare din pag. 19
deoarece câţiva „vecini” îl alertaseră dis de
dimineaţă. Ne-a primit în biroul său, singura
încăpere mai curată din toată clădirea. Era la
curent cu misiunea noastră şi, după
politeţurile de rigoare, i-am cerut
permisiunea să vizităm şi să fotografiez
clădirea şi instalaţiile. Starea generală a
clădirii dovedea lipsă de întreţinere şi
vandalism, iar instalaţiile de apă şi canalizare
curgeau şi debordau. În sălile de clasă, elevii
şi profesorii erau timoraţi de „vizită”. M-am
purtat decent şi politicos, fără să fac
observaţii sau reproşuri pentru starea
deplorabilă ce domnea peste tot. În curtea
uriasă, mulţi elevi făceau salongo
(muncă voluntară) tăind ierburile înalte
ce invadaseră terenul. Chiar în jurul
stâlpului port-drapel , în vârful căruia
flutura steagul verde cu efigia
„Părintelui Naţiunii”, Mobutu SeSeko,
şi a torţei roşii, simbolul Mişcării
Revoluţionare Zaireze, ierburile erau
proaspăt tăiate şi nu fuseseră încă
indepărtate. La ora 12, când programul
şcolii se termina, am avut o discuţie
liberă cu cei zece profesori prezenţi şi
cu directorul, cărora le-am expus pe
scurt scopul misiunii mele. Rezultatul a
fost o decepţie totală. Astfel:
1. Profesorii erau nemulţumiţi din
cauza salariilor mici ce nu erau coroborate cu
preţurile exorbitante ale pieţei şi cu
întârzierile cu care erau plătiţi;
2. Frecvenţa elevilor era slabă şi
rezultatele la sfârşit de an puneau sub semnul
întrebării utilitatea acestei şcoli;
3. Aparatura, materialul didactic şi
maşinile unelte din laboratoare şi ateliere
dispăruseră sau erau vandalizate. Se cerea
urgent completarea lor;
4. Numărul elevilor ce erau înscrişi la
cursuri era sub limita de 50% şi profesorii
făceau „clasa” cu efective foarte mici;
5. Pentru moment, nu era necesară o
„extindere”.
În final, am fost anunţaţi că a doua zi la
orele 16, Primăria şi Institutul vor organiza
un spectacol folcloric în onoarea noastră.
Directorul ne-a invitat să luăm masa la el
acasă dar l-am refuzat foarte politicos şi
diplomatic. Eu i-am spus că am mult de scris
pentru raportul către Ministerul
Învăţământului la care trebuia să anexez
devizele de reparaţii şi listele de dotări.
Toate documentele urma să le predau
Inspectorului Şef Leisse, la Lisala, luni seara.
Pool a motivat că merge să-şi viziteze fratele
mai mare, pe care nu-l mai văzuse de trei ani,
care locuia în satul Bafulafu, la vreo 25 km
mai la nord.
Reîntors la hotel, am făcut un duş bun, m-
am pudrat din nou cu medicamentele, care
începuseră să-şi facă efectul, şi m-am apucat
de lucru. A doua zi la prânz, pe când îmi
ordonam documentele pe care le scrisesem, a
revenit şi Pool din vizita lui. Am luat masa
de prânz la restaurantul hotelului: am mâncat
o supă delicioasă din broască ţestoasă, am
gustat dintr-un fileu din coadă de crocodil la
grătar şi m-am înfruptat dintr-un grătar din
pulpă de antilopă. După o mică siestă, l-am
sculat pe Pool şi am mers la şcoală, la
serbare.
Directorul şi Kapita (primarul)
amenajaseră un fel de estradă pe care
aranjase o duzină de scaune; pentru a ne feri
de razele soarelui, instalaseră o copertină din
pânză. O mulţime de elevi şi africani din oraş
şi din împrejurimi erau aliniaţi de o parte şi
alta, la o distanţă de 10-12 m de noi. În faţa
noastră, la cisca 50 m, era o mică estradă
pentru orchestră. Oficialităţile şi profesorii
au luat loc după care, la un semn al lui
Kapita, un tam-tam lejer a dat semnalul de
începere. O corală formată din 20 de elevi
dirijaţi de un profesor a cântat vechi cântece
africane. Un solist a început să fredoneze o
melodie, cu o voce slabă care a devenit din
ce în ce mai sonoră şi mai ritmată, susţinut de
orchestră, pe ritmul unei duzini de tam-tam-
uri verticale. Băştinaşii care formau careul au
început să cânte la rândul lor şi, încet, încet,
se integrau în corul uriaş care făcea să răsune
zidurile şcolii. Ritmul s-a accelerat, corala s-
a transformat într-un cântec tribal ancestral.
Au apărut dansatorii din grupul folcloric
regional denumit „Frăţia africană”, condus de
un uriaş îmbrăcat cu o bluză şi un pantalon
alb, acompaniat de sora lui şi de zece fete
tinere, de 10-12 ani. Au executat un dans pe
loc, cu mişcări sacadate ale mâinilor şi
picioarelor care, în final, a devenit frenetic,
groaznic de agitat. Muzica era zgomotoasă,
sincopată, tulburătoare, antrenantă. Sudoarea
le curgea şiroaie pe faţă iar hainele uriaşului
şi rochia albă a companiei sale erau ca nişte
lavete pline de apă. M-au impresionat
privirile lor stranii şi urletele lor guturale pe
care le scoteau din când în când, ca
acompaniament (un fel de strigături ca la
horele noastre, dar sălbatice, înfricoşătoare).
Aceasta a durat peste o jumătate de oră, după
care orchestra a încetat brusc şi s-a retras. A
apărut echipa folclorică a oraşului formată
din 20 de persoane, bărbaţi şi femei, purtând
coifuri cu pene, maşete în dreapta şi suliţe în
stânga. Bărbaţii purtau un şorţ din blană de
maimuţă iar femeile sutiene şi fuste din fibre
de rafie. Faţa şi corpul le erau pictate cu
dungi şi cercuri albe, roşii şi galbene. La
picioare şi la mâini aveau un fel de
zurgălăi din tablă umplute cu pietricele.
Un răpăit puternic de tam-tam a dat
semnalul de începere a dansului.
Bărbaţii, care formaseră un cerc mare
având în interior femeile, a început să
tropăie şi să agite ameninţător suliţele şi
maşetele către femei. Acestea ripostează
la rândul lor de m-a cuprins teama că se
vor împunge şi tăia reciproc. Era o
înscenare bine pusă la punct, cu gesturi
scurte, precise şi spectaculoase. Tam-
tam-urile accelerează ritmul, dansul
devine sincopat, periculos şi halucinant.
Pământul duduia sub picioarele dansatorilor
care urlau şi cântau o melodie barbară pe
care n-o pricepeam. Trupurile lor scăldate de
sudoare şi îmbibate de uleiuri şi vopsele
încep să emită mirosuri grele, excitante şi
dezagreabile. După vreo jumătate de oră, s-
au oprit brusc şi s-au retras istoviţi. Am avut
inspiraţia să le cer să se fotografieze cu mine
înainte de spectacol. Au acceptat şi i-am dat
şefului de echipă 20 de zairi să cumpere bere
pentru companionii săi. Noaptea ne-a învăluit
dintr-odată. Ca la o comandă, au fost aprinse
focuri mari pe laterale. Pool mi-a şoptit că e
bine să ne retragem pentru că unii africani
devin agresivi când sunt numeroşi şi
consumă alcool sau droguri. Ne-am luat
rămas bun de la oficialităţi şi profesori şi ne-
am întors la hotel să mâncăm de seară şi să
ne pregătim de plecare.
A doua zi la orele 8 am demarat spre sud,
către Lisala, unde Inspectorul Şef Leisse ne
aştepta să-i predăm Jeep-ul, „cutia specială”,
devizele şi raportul de expertiză.
(va urma)

Dansatorii s-au pozat cu mine
Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 21


HERMANN OBERTH
urmare din pag. 22
Într-adevăr, Hermann Oberth a fost primul
dintre toţi marii pionieri ai zborului cosmic
care nu s-a gândit doar la partea ştiinţifică şi
tehnică a problemei, ci in acelaşi timp şi la
dimensiunea economică, politică şi filozofică a
erei spaţiale, la ceea ce va reprezenta
tehnologia cosmică pentru generaţiile viitoare:
o nouă dimensiune a creativităţii şi existenţei
umane, un mijloc pentru învingerea limitelor
impuse de caracterul finit al spaţiului terestru,
al resurselor şi rezervelor. O morfologie a
aplicaţiilor propuse de Oberth... "construcţia
unor astfel de maşini să devină avantajoasă..."
ne arată că savantul s-a gândit încă din prima sa
lucrare la toţi cei cinci piloni de bază ai oricărei
civilizaţii moderne: informaţia, energia, materia
primă, mijloacele de producţie şi drept rezultat
al acestora, calitatea vieţii.
Începând din anul 1925, profesorul Oberth
devine medieşean. La liceul "Stephan Ludwig
Roth" din Mediaş, el a predat timp de peste 14
ani, fizică, matematică şi chimie. Oraşul de pe
Târnava Mare devine un fel de Mecca al
astronauticii. Oamenii de ştiinţă din întreaga
lume caută corespondenţă cu cel care intre timp
devenise o autoritate in materie.
Printre aceştia se numără toţi marii pionieri
ai zborului cosmic, ca marele Ţiolcovski din
Kaluga, Goddard din New Mexico, Essnault-
Pelterie din Paris, Ganswindt şi Hohman din
Berlin, Crocco din Roma, Hoefft şi von Pirquet
din Viena şi mulţi alţii. La Mediaş, între 1925-
1928, Hermann Oberth scrie o nouă carte. Ea
apare în anul 1929 suta titlul "Căile navigaţiei
spaţiale". Renumitul pionier al tehnicii spaţiale
Robert Essnault-Pelterie - Franţa -, califică
această carte drept "biblia astronauticii
ştiinţifice", iar Academia Franceză îi acordă lui
Hermann Oberth primul premiu internaţional
de astronauticâ denumit, după fondatorii lui, ca
de premiul REP-Hirsch, dotat cu 10000 de
franci.
O altă realizare de pionierat şi de mare
prestigiu - încă prea puţin cunoscută în
literatură - urma să-i reuşească profesorului
Oberth tot la Mediaş: lansarea unei rachete
experimentale cu combustibil lichid. Cum s-au
desfăşurat lucrurile?
La Berlin, unde Hermann Oberth colaborase
în perioada 1928-1930 în calitate de consultant
ştiinţific, la turnarea filmului "Femeia în Lună"
regizat de celebrul Fritz Lang, primul film din
lume pe o temă de astronauticâ, primise
certificatul de autor pentru primul său motor de
rachetă. Din lipsă de bani însă, el a trebuit să
abandoneze lucrările, nereuşind să finalizeze
zborul rachetei sale. Reîntors in ţară, Oberth
brevetează invenţia sa la Oficiul român de
invenţii de la Bucureşti, iar câteva luni mai
târziu primeşte, in urma unei audienţe la fostul
rege Carol II, aprobarea de a experimenta în
atelierele Şcolii Militare de Aviaţie din Mediaş
invenţia sa, începând să construiască aici
modele funcţionale de rachete cu combustibil
lichid.
Într-o scrisoare datată 24 decembrie 1948,
recent descoperită şi adresată cunoscutului
istoric în astronautică Willy Ley din New York,
profesorul Oberth menţionează: "Pe lângă
activitatea mea didactică, mai făceam
încercări cu rachete mai mici şi în anul 1935
am reuşit într-adeuăr, să lansez cu succes
prima mea rachetă cu combustibil lichid..."
Această reuşită este amintită de Hermann
Oberth apoi şi intr-un raport din anii 1948-
1950, perioadă în care el lucra ca inginer
consultant în Elveţia.
Mediaşul este aşadar, a patra localitate din
lume - după New Mexico, Berlin şi Moscova -,
de unde şi-au luat zborul primii predecesori ai
puternicelor rachete purtătoare din zilele
noastre.
Priorităţile lui Hermann Oberth în
fundamentarea ştiinţei şi tehnicii spaţiale sunt
atât de numeroase, încât spaţiul nu ne permite
nominalizarea lor. Căci este vorba nu numai de
cele două fenomene fizice noi, descoperite şi
descrise de Oberth, ci de încă peste 200 de
formule şi relaţii fizico-matematice inedite,
deduse de savant în lucrările sale: Racheta spre
spaţiile interplanetare (1923|, Căile navigaţiei
spaţiale (1929), Oameni în spaţiul cosmic
(1954), Automobilul lunar (1959), Nava
cosmică electrică (1961) şi alte circa 80 de
titluri scrise în perioada de după război. La
aceste priorităţi de ordin ştiinţific se adaugă
nenumărate soluţii constructive şi tehnologice,
deoarece, aşa cum afirmă Wernher von Braun,
"...Hermann Oberth a fost primul care, în
legătură cu ideea unui zbor cosmic real, a pus
mâna pe rigla de calcul, elaborând concepte şi
proiecte pe bază de calcule numerice..."
Francezul Alexandre Ananoff şi austriacul
Sânger, ambii autori de reputaţie mondială, au
nominalizat un număr de 95 de "soluţii
Oberth" care au fost aplicate la construcţia
primei rachete moderne. Un număr de peste
100 de alte concepte, idei, invenţii şi domenii
de aplicaţie, formulate prima dată de Oberth,
au putut fi identificate. Legat de oraşul
Sighişoara, am amintit deja că Hermann Oberth
este şi părintele medicinei spaţiale.
Scopolamina şi alte medicamente folosite de
el în anul 1916, cu ocazia experienţelor sale de
la spitalul din Sighişoara, pentru simularea
stării de imponderabilitate, sunt utilizate şi
astăzi in centrele de antrenament pentru
astronauţi.
Operele lui Oberth au fost traduse în limbile
rusă, engleză, franceză, japoneză, spaniolă,
italiană, olandeză şi croată. Ele constituie
fundamentul de granit al erei cosmice. Aceasta
explică şi marele prestigiu de care se bucură
Hermann Oberth în cercurile ştiinţifice de
pretutindeni. Renumitul Willy Ley îl apreciază
ca "adevăratul părinte al erei spaţiale", iar
biografa americană, Helen Walters, îl numeşte
pe Oberth, încă din subtitlu, "părintele zborului
cosmic".
Academii şi corporaţii ştiinţifice din lumea
întreagă 1-au primit ca membru şi membru de
onoare; o societate de astronautică întrunind
membri din 25 de ţări de pe toate continentele
ii poartă numele; au fost instituite medalii şi
premii "Hermann Oberth", iar la Feucht, de
lângă Nurnberg (Germania), unde familia
Oberth locuieşte din 1943, există deja un
muzeu şi un monument "Hermann Oberth".
De o preţuire deosebită se bucură savantul şi
in ţara sa natală, România. Amintim în acest
sens titlul de doctor honoris causa conferit de
Universitatea din Cluj-Napoca (1972); "Meritul
ştiinţific clasa I" acordat prin decretul
prezidenţial nr. 100/1974; secţia de
astronautică de la Muzeul tehnic din Bucureşti,
în centrul căreia stă opera de pionierat al lui
Hermann Oberth; editarea operelor sale şi
monografiilor despre părintele erei cosmice la
editura Kriterion din Bucureşti; Casa
Memorială "Hermann Oberth" Mediaş (1994|
etc.
Semnificativ pentru sentimentele sale de
dragoste şi recunoştinţă faţă de ţara natală stau
cuvintele rostite de savantul Hermann Oberth
la încheierea filmului biografic, realizat de
biograful său Hans Barth pentru Televiziunea
Română. Adresându-se populaţiei din
România, savantul conchide: "Dorinţa mea
dintotdeauna a fost aceea ca, prin opera mea,
să pot face cinste ţării mele şi populaţiei din
care mă trag, să fiu şi să rămân un bun sas
transilvănean. Şi dacă astăzi, voi, dragii mei
compatrioţi, puteţi fi puţin mândri de mine,
atunci aceasta constituie pentru mine suprema
satisfacţie. Fie ca astronautica să contribuie
ca oamenii acestei planete să se înţeleagă mai
bine, să facă viaţa lor mai armonioasă şi plină
de sens".


Mai – Iulie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 22


HERMANN OBERTH părintele zborului spaţial
După monografia întocmită de Dr. Ing. Hans Barth
Traducerea: Fundaţia „Herman Oberth”, Asociaţia istoricilor din Mediaş s. a.
"Peste o sută de ani, omul va debarca pe
lună. Nepoţii noştri vor mai trăi aceste vremi".
Sunt cuvintele pe care le nota Friedrich
Krasser, în vara anului 1869. Cu o exactitate
uimitoare, la 21 iulie 1969, primul om al
planetei Pământ punea piciorul pe solul lunar.
Un lucru, desigur, nu putea să intuiască poetul
socialist şi medicul progresist sibian: că tocmai
unui nepot de al lui îi va fi sortit de a pune
bazele ştiinţifice ale acestei realizări fără
precedent în istoria omenirii.
În ianuarie 1922, studentul sighişorean
Hermann Oberth scria prefaţa lucrării sale
"Racheta spre spaţiile interplanetare". Cele
patru teze formulate de Oberth în introducerea
cărţii sale pot fi enunţate, pe scurt, după cum
urmează:
"Este posibilă construirea unor maşini care
să se ridice mai sus decât atmosfera terestră".
Din anul 1945, sunt lansate rachete de
altitudine, meteorologice, de cercetare etc.,
care se înalţă peste stratul atmosferic.
"Aceste maşini pot fi în stare să învingă
forţa de atracţie gravitaţională". La 4
octombrie 1957, primul satelit artificial al
pământului, Sputnik l, se rotea în jurul Terrei.
De atunci şi până azi, au fost lansaţi circa 6.000
de sateliţi şi sonde spaţiale.
"Aceste maşini pot fi astfel concepute încât
oamenii vor putea călători la bordul lor". Iuri
Gagarin a fost primul. La 12 aprilie 1961, omul
a rupt pentru prima dată cătuşele sale terestre.
De atunci el poate călători prin cosmos şi să se
plimbe în automobil pe solul lunar.
"Construcţia unor astfel de maşini poate să
aducă avantaje economice", începând cu
lansarea primului satelit de comunicaţie, în
anul 1962, fiecare punct de pe Terra poate fi
unit prin sunet şi imagine cu oricare alt loc de
pe suprafaţa planetei. Şi acesta este doar
începutul.
Omul care a formulat cu atâta precizie toate
etapele de dezvoltare ale ştiinţei şi tehnicii
spaţiale s-a născut în acelaşi oraş unde, cu
aproape 400 de ani în urmă, Conrad Haas
concepuse şi construise, pentru prima oară în
istorie, racheta cu pulbere în mai multe trepte.
La Sibiu, la 25 iunie 1894 s-a născut
Hermann Oberth, savantul care urma să-şi
aducă o contribuţie neegalabilă la
fundamentarea ştiinţei şi tehnicii celei mai
spectaculoase din zilele noastre, tehnologia
spaţială, astronautica modernă.
În anul 1896 când Hermann Oberth nu
împlinise încă nici vărsta de doi ani, familia
savantului se mutase de la Sibiu la Sighişoara,
unde tatăl său, renumitul chirurg Dr. Julius
Oberth, fusese numit directorul spitalului
judeţean din localitate.
La Sighişoara, Hermann Oberth urma să-şi
petreacă atât anii copilăriei, de şcoală, şi ai
tinereţii, cât şi primii ani ai căsătoriei şi vieţii
sale profesionale. Aceste date biografice
explică de altfel şi faptul pentru care savantul
este legat sufleteşte de Sighişoara mai mult
decât de oricare altă localitate de pe glob.
Deja ca elev al gimnaziului "Bischof
Teutsch" din Sighişoara, Hermann Oberth se
dedică cercetărilor sale din domeniul tehnicii
rachetelor şi astronauticii ştiinţifice. Mai întâi
la ştrandul de pe Târnava Mare, iar apoi la
spitalul sighişorean, unde in timpul primului
război mondial activase ca sergent sanitar, el
întreprinde primele cercetări de medicină,
dovedind prin experienţele sale inedite, că
omul poate să suporte atât solicitările la
lansarea navelor spaţiale cât şi starea de
imponderabilitate pe timpul zborului cosmic,
fără urmări fiziologice şi psihice negative
pentru el.
Astfel, oraşul Sighişoara se poate mândri pe
drept cuvânt, ca fiind locul de naştere a unei
noi ştiinţe, medicina şi biologia spaţială.
Tot la Sighişoara, tânărul Hermann Oberth
proiectează in 1917 prima rachetă de mare
distanţă din lume, cu combustibil lichid, după
ce elaborase cu cinci ani în urmă, in ultimul său
an de liceu - 1912 -, formula fundamentală a
zborului rachetei.
Şi, în fine, tot la Sighişoara, Oberth
definitivează celebra sa lucrare "Racheta spre
spaţiile interplanetare", pe care, la 23 mai
1923 o susţine ca lucrare de diplomă la
universitatea din Cluj. Cu câteva luni mai
târziu, teza apare sub formă de volum la editura
Oldenbourg din Munchen.
Apariţia în anul 1923 a acestei lucrări
("Racheta spre spaţiile interplanetare")
constituie, fără îndoială, primul moment crucial
in viaţa omului de ştiinţă transilvănean.
Această operă include rezultatele cercetărilor
întreprinse de Hermann Oberth de la vârsta
şcolară şi până la terminarea studiilor
universitare în Miinchen, Gottingen,
Heidelberg şi Cluj.
Ea a fost concepută ca teză de doctorat dar,
în mod ciudat, nici o universitate din Germania
nu a îndrăznit s-o accepte ca atare. Era prea de
domeniul fantasticului ce descria în ea
studentul sighişorean.
Valoarea acestei opere de pionierat pentru
tehnica şi ştiinţa cosmică este precizată de către
unul din savanţii cei mai competenţi, de
părintele primei rachete moderne şi a
programului cosmic american, Wernher von
Braun (25 de titluri de doctor honoris causa),
prin cuvintele:
"Ideile şi calculele înfăţişate reprezintă cea
mai bună dovadă asupra posibilităţii de
realizare tehnică a zborului cosmic. Cu o
claritate ce putem defini drept profetică,
Hermann Oberth descrie detaliile tehnice
esenţiale ale rachetelor moderne de astăzi,
detalii care deseori sunt considerate drept
invenţii ale ultimilor ani. Mai mult, Hermann
Oberth dezvoltă bazele teoretice ale
principiului şi modului de realizare a
rachetelor cu combustibil lichid, precum şi cele
ale metodelor de comandă...".
continuare în pag. 21


CANDELA DE MONTREAL
Redacţia şi administraţia: 8060 Christophe Colomb, Montréal, Québec, Canada H2R 2S9; Telefon:(514) 736-0950
Redactor Şef : Victor Roşca. Resp. financiar: Constantin Sandalovschi. Resp. corectură : Ştefania Polizu
Ilustraţiile : Radu Deca - www.geocities.com/rumposhi Tehnoredactare: Marius Neaga - neagamova@videotron.ca
ISSN 1495 – 8929, Dépôt légal - Bibliothèque nationale du Canada, Dépôt légal - Bibliothèque nationale du Québec, 1997
Hermann Oberth şi tânăra lui soţie
Mathilde. 1920