You are on page 1of 18

„Creştinismul este o mişcare continuă a omului către Dumnezeu” PREOT PETRE POPESCU

Revi s t ă de i nf ormaţ i i cul t ural e – Şt i ri di n comuni t at ea română
Revue d’ i nf ormat i ons cul t urel l es – Nouvel l es de l a communaut é roumai ne
Anul IX, Nr. 4 – August – Septembrie 2005 – 18 pagini

Sumarul numărului
DI N NOU LA DUMNEZEU de pr .
dr . Pet r e Popescu .................................. 1
I .P.S. Arhi epi scop Nathani el Popp
l a 25 de ani de i erarhi e de Vi ct or
Roşca ......................................................... 1
Anunţ uri l e comuni t ăţ i i ....................... 2
Sărbătorirea la Biserica „Buna Vestire”
a 25 de ani de episcopat al I .P.S.
Arhiepiscopul Nathaniel de Victor Roşca 5
Porni nd de l a Pascal ... de Mircea
Gheorghe ..................................................... 6
Moartea vi e - Înt âmpl ări di n Ţara
Uţ de Victor Ioan Pica ................................ 6
I n Memoriam J ohn Diakoniac de Victor
Roşca ........................................................... 8
VI NTI LA HORI A - OMUL. OPERA.
VICTIMA… Spre o reabilitare a celebrului
scriitor român - I V - de Wladimir Paskievici
..................................................................... 9
REFLECŢII de Ion Banu ......................... 10
Memoria caselor, de Liviu Borcea
Recenzie de Doina Hanganu
Bumbăcescu ............................................ 10
PRINŢESEI NENĂSCUTĂ de George
Filip ........................................................... 12
Un poet singur printre poeţi: George Filip,
Aezii privesc de Mircea Gheorghe ......... 12
Cu vaporul pe Congo: De la Lisala la
Mbandaka (XV) ing. Sandu Alexandru..... 13
CU ROMÂNIA-N CAP de Florin Oncescu
................................................................... 16
Legenda l ui Moi se de Prof. Dr. Paul
Dancescu ................................................... 16
A PLECAT DI NTRE NOI MAESTRUL
MI HAI (MI SU) NASTURI CA de Iolanda
Carausu ...................................................... 17
Pri mul hram al bi seri ci i “Sf i nt i i
Mart i ri Brancoveni “ si
“Adormi rea Mai ci i Domnul ui “
Ecaterina Matei ......................................... 18
VIZITĂ ..................................................... 18

DI N NOU LA DUMNEZEU
de pr. dr. Petre Popescu
(dec. 1969)
De la primile încercări ale savanţilor şi
tehnicienilor americani de a merge în spaţiu,
până la reuşita extraordinara de a aseleniza
n-am gândit niciodată că aceste încercări sunt
numai rezultatul progresului ştiinţific şi
tehnologic.
N-am gândit niciodată deasemenea că
acest popor, care a dăruit mult mai mult
decât a luat, care a ajutat popoare şi indivizi
până la saturaţie şi care este animat de cele
mai nobile intenţii, să fi făcut aceste
descoperiri din orgoliu omenesc.
Este imposibil de conceput ca acest popor
tânăr, plin de dinamism şi ideal, gata să se
jertfească pentru cauze drepte, să fi făcut
toate aceste sacrificii umane şi materiale,
numai pentru simpla satisfacţie de a cuceri
spaţiul.
Dincolo de aparenţele care pot înşela,
văzând lucrurile din alt unghi şi în funcţie de
întreaga istorie a acestui popor, cum şi de
prezenţa lui în tot universul, pe plan tehnic,
cultural şi material, eu cred că descoperirile
din vremea noastră sunt mai ales rezultatul
unei adânci aspiraţii spirituale, de ale cărei
dimensiuni este greu să ne dăm seama astăzi.
Şi mai cred, că acest avânt gigantic, într-o
vreme în care omenirea este despuiată de
orice mister, tinde să-i dea sensul misterului,
al unităţii dumnezeeşti-umane, întru Hristos
şi trupul său, care este Biserica.
S-ar putea foarte bine întâmpla ca în
această vreme sărăcită de duh dumnezeesc şi
ţintuită la pământ de interese, pasiuni şi
tentaţii, să ne vină din altă parte a
universului, creat şi el de acelaşi Tată
Ceresc, noi mesagii.
La această vârsta teologică, de dimensiune
cosmică, reuşita astronauţilor îl face pe om
din nou erou şi din nou părtaş la un mare
ideal spiritual.
Aceşti astronauţi au înscris numele lor în
cartea vieţii nu numai pentru că au cucerit
spaţiul şi au ajuns la Lună, dar mai ales
continuare în pag. 4

F i l e de i stori e
I .P.S. Arhiepiscop
Nathaniel Popp
la 25 de ani de ierarhie
de Vi ctor Roşca
Se împlinesc douăzeci şi cinci de ani de
când Congresul de la Cleveland, Ohio, din
20 septembrie 1980 a ales în ierarhie pe
I.P.S. Nathaniel, Arhiepiscopul Episcopiei
Ortodoxe Române a Americii.
I.P.S. Nathaniel s-a născut la 12 iunie
1940, în localitatea Aurora, Ilinois, Statele
Unite, dintr-o familie de imigranţi de origine
română, din Satul Mare, care frecventa
Biserica Greco-Catolică „Sfântul Arhanghel
Mihail” din localitate. A simţit chemarea
pentru preoţie încă de mic copil. Urmează
colegiul benedictin „Sfântul Procopius” din
Lisle, Ilinois. După terminarea colegiului, la
propunerea Episcopului român greco-catolic
Vasile Cristea, merge la Roma, unde studiază
teologia în Universitatea Gregoriană pentru
studenţi străini de rit greco-catolic. În timp
ce era la studii, a făcut un pelerinaj la
Muntele Athos. Spiritualitatea ortodoxă pe
care a cunoscut-o aici l-a marcat atât de
puternic, încât, mai târziu, îi va dedica
întreaga sa viaţă. Tot aici, la Muntele Athos,
unul dintre părinţii spirituali îl numeşte
„Nathaniel”. După ternimarea studiilor, la 23
octombrie 1966, a fost hirotonisit preot de
către Episcopul Vasile Cristea, în capela
„San Salvadore” din Cappelle, Roma. În
ianuarie 1967 se întoarce acasă, în Statele
Unite. Chemarea ortodoxiei, profund
întipărită în conştiinţă şi păstrată în stare
latentă de la pelerinajul la Muntele Athos, îl
îndeamnă să-şi caute împlinirea spirituală în
Biserica Ortodoxă. Prin părintele Vasile
Haţeganu, preotul Bisericii Ortodoxe
Române „Sf. Dumitru” din New York, şi
apoi, al Bisericii „Holly Mary” din
Cleveland, a fost prezentat I.P.S. Valerian,
Arhiepiscopul Episcopiei Ortodoxe Române
a Americii. La 15 februarie 1968, în Capela
Naşterii Domnului de la Vatra Românească
(Grace Lake, Michigan), după mărturisirea
de credinţă,
continuare în pag. 3
La Chandelle de Montréal
de Montreal
August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 2

Anunţurile comunităţii
pagină realizată de Victor Rosca
NOTĂ: Toate activităţile care se desfăşoară la Complexul Parohial „Pr. Petre Popescu” sunt suportate
financiar de Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire” din Montreal, proprietara imobilului
Biblioteca „Mihai Eminescu” a
Bisericii „Buna Vestire”
Este deschisa în fiecare marti si joi între
orele 11:00 - 13:00 si duminica între orele
12:30- 13:30.
NOTA: Biblioteca dispune de 20.000 de
volume dintre care 4000 în limba româna si
16000 în limbile engleza si franceza.
Vă rugam să donaţi bibliotecii cărţi în limba
română. Donatorii le pot aduce duminica la
Biserică, când biblioteca este deschisă.
Mulţumim donatorilor.
Bibliotecari: d-na Maria Oana si dl
Alexandru Nitescu.
Şcoala duminicală, pentru copii
Vă informăm că începând cu data de
duminică 25 septembrie 2005 vom relua, în
cadrul şcolii duminicale, lecţiile de religie şi
de limba română pentru copii între trei şi
şaptesprezece ani.
Vor fi formate grupe pe vârste şi se va
preda la nivelul de înţelegere al
fiecărei grupe.
Lecţiile de religie, la cererea
părinţilor, se vor preda şi în limba
franceză sau engleză.
Părinţii sunt rugaţi să înregistreze
numele copiilor, vârsta, adresa,
telefonul şi numele părinţilor.
Formularele completate se pot
preda membrilor din Comitet sau se
pot lăsa la standul de lumânări.
Pentru şcoală, părinţii sunt rugaţi
să vină cu copiii la biserică, de unde
vor fi preluaţi de profesoare.
Activităţi organizate de
biserică împreună cu
M.S.Q.R.

Şcoala de limba engleză
Cursul se va anunţa înainte de 10
octombrie.
Întâlniri ale persoanelor în
vârsta la bibliotecă
Întâlnirile persoanelor în vârstă au
loc în fiecare joi, între orele 13:00 şi
15:00.
Întâlnirile se desfasoară într-o
ambianţă reconfortantă, se ţin
conferinţe, se prezintă filme sau
diapozitive. Se servesc ceai şi
cafea.
Participarea este gratuită.

Anunţ pentru noii veniţi
DONAŢII
Biserica Buna Vestire are rezervată o
încăpere la Casa Română unde sunt
depozitate donaţiile dumneavoastră în
haine, mobilă şi orice alte bunuri
gospodăreşti în folosul noilor emigranţi.
Aceştia le pot ridica gratuit, duminica,
imediat după slujba religioasă sau în zilele
când biblioteca este deschisă.
Vă rugăm să oferiţi cu dărnicie din
prisosul dumneavoastră.
Toate lucrurile trebuie să fie curate şi în
bună folosinţă.
Vă mulţumim.


Program săptămânal de slujire
- Vinerea, când se anunţă în biserică,
începând cu orele 18.00, slujba Sfântului
Acatist al Bunei Vestiri;
- Sâmbătă, când se anunţă în biserică,
începând cu orele 18:00, Vecernia;
- În fiecare duminică, Slujba Utreniei,
începând cu orele 9:00 şi Sfânta
liturghie, în continuare, de la orele 10:30;
- În fiecare sărbătoare marcată
corespunzător în Calendar şi anunţată în
biserică, Slujba Utreniei, începând cu
orele 9:00 şi Sfânta liturghie, în
continuare, de la orele 10:30.


Calendarul sărbătorilor religioase
- Sâmbătă 1 octombrie: Acoperământul
Maicii Domnului;
- Vineri 14 octombrie: Prea Cuvioasa
Maica Paraschiva;
- Miercuri 26 octombrie: Sf. Dimitrie
Izvorâtorul de Mir;
- Joi 27 octombrie: Sf. Dimitrie
Basarabov;
- Marţi 8 noiembrie: Soborul
Marilor Voievozi Mihail şi Gavril;
- Luni 21 noiembrie: Intrarea în
Biserică a Născătoarei de
Dumnezeu;
- Miercuri 30 noiembrie: Sf.
Apostol Andrei.


Abonamente la „Candela”
Vă rugăm să vă abonaţi sau să
reînoiţi abonamentul
dumneavoastră la

Revista de Informaţii Culturale
“Candela de Montreal”.

Costul unui abonament anual
este de 20 $;
Lăsaţi mesaj cu numărul
dumneavoastră de telefon la
(514) 736-0950

INVITAŢIE
Biserica Ortodoxă Română “Buna Vestire” din
Montreal
8080 Christophe Colomb (colţ cu Jarry)

Organizează

Balul Făgărăşenilor

(o petrecere de toamnă tradiţională, pentru
toată lumea şi pentru toate vârstele)

Care va avea loc
Sâbătă 29 octombrie 2005
Între orele 20:00 şi 3:00 în

Sala parohială de festivităţi a Bisericii.

Vă invităm să vă rezervaţi bilete şi mese din
timp.
15 $ de persoană
Muzică disco
Se va servi o gustare

Telefoane:
(514) 736-0950,
(514) 217-2110,
(514) 274-2181

August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 3



I .P.S. Arhiepiscop
Nathaniel Popp
urmare din pag. 1

a fost introdus în rândul clericilor episcopiei
şi se stabileşte într-o mică comunitate
monahală din Vatra până la numirea sa ca
preot al Bisericii „Sfănta Cruce” din
Hermitage, Pensilvania.
În cei doisprezece ani de preoţie,
I.P.S. Sa a fost: profesor pentru
tinerii din campurile de vacanţă ale
episcopiei, confesor al maicilor de la
Mănăstirea „Schimbarea la Faţă”,
fondator al Asociaţiei Doamnelor
din zona Hermitage, reprezentant al
Bisericii Ortodoxe Americane
(OCA) la conferinţa asupra
monahismului de la Cairo, Egipt,
1978, îndrumător spiritual al
Tineretului Ortodox Româno-
American şi principalul membru al
Comisiei Liturgicale a Diocezei.
Deasemenea, a publicat numeroase
articole, a ţinut predici şi conferinţe.
La 21 octombrie 1980, după ce a
fost confirmat în ierarhie de
Congresul Episcopal de la Cleveland
şi a depus jurământul de fidelitate,
I.P.S. Arhiepiscop Valerian la
ridicat la rangul de arhimandrit.
Consacrarea ca Episcop a avut loc la
15 noiembrie 1980 în Catedrala „Sf.
Gheorghe” din Detroit, Michigan.
Liturghia de hirotonisire a fost
oficiată de Mitropolitul Teodosius,
Primat al Bisericii Ortodoxe a Americii
(OCA), Arhiepiscopul Valerian al
Episcopiei Ortodoxe Române a Americii
(OCA), Episcopul Kirill al Bisericii
Ortodoxe Bulgare din America (OCA),
Episcopul Dimitri de Dallas (OCA),
Episcopul Christopher din dioceza de est a
Serbiei (Patriarhatul Sârbesc), Episcopul
Boris de Chicago (OCA) şi Episcopul Mark
de Boston (OKA). A doua zi a fost instalat
Episcop în Catedrala „Sfinţii Petru şi Pavel”
din Derbon Height şi numit Episcop-Vicar al
Episcopiei Ortodoxe Române a Americii.
În calitate de Episcop-Vicar, între anii
1980 – 1984, a ajutat pe I.P.S. Arhiepiscop
Valerian în administraţia episcopală. În
acelaşi timp, a fost un membru activ al
Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe
Autocefale (OCA) şi a reprezentat OCA în
numeroase evenimente din America şi
Europa.
După pensionarea din toate funcţiile
episcopale a I.P.S. Arhiepiscop Valerian şi
retragerea sa în Portugalia, la 17 noiembrie
1984, I.P.S. Nathaniel a fost întronat Episcop
în Catedrala „Sf. Gheorghe” din Detroit,
după toate regulile ierarhice ale Episcopiei
Ortodoxe Române a Americii.
După cel de al Doilea Război Mondial,
Episcopia Ortodoxă Română a Americii a
cunoscut o înflorire continuă. În 1951, când
I.P.S. Arhiepiscop Valerian a primit scaunul
episcopal, Episcopia avea doar 28 de preoţi.
În 1984, la retragerea Sa, când în scaunul
episcopal a urcat Eminenţa Sa Nathaniel,
Episcopia avea 61 de preoţi, 8 diaconi şi o
mănăstire de maici – Mănăstirea
„Schimbarea la Faţă”.
În cei 25 de ani de păstorire, I.P.S.
Nathaniel a vizitat, parohie după parohie,
toate comunităţile Episcopiei, îngrijindu-se
de menţinerea tradiţiei ortodoxe româneşti,
de integrarea noilor imigranţi în societatea
americană şi de menţinerea unităţii de
credinţă ortodoxă pe pământul Americii.
I.P.S. Nathaniel, cunoscător al istoriei
comunităţii româno-ortodoxă din America de
Nord, I.P.S. Sa însuşi, născut pe acest
pământ din părinţi imigranţi, în discursurile
pronunţate la unele ceremonii şi publicate în
jurnalul Solia, a semnalat componenţa acestei
comunităţi şi factorii ce au influenţat
formarea şi dezvoltarea acesteia.
Înalt Prea Sfinţia Sa a arătat că românii
americani nu sunt în diasporă, ei sunt diferiţi
de comunităţile româneşti din împrejurimile
României, ei sunt o comunitate mai nouă,
născută, în mare parte, din presiunile
exercitate asupra românilor de Imperiul
Austro-ungar şi care a crescut odată cu
imigranţii anilor ’50, după instalarea Cortinei
de Fier, şi mai recent, de fluxul celor care
continuă să imigreze după 1989.
Această comunitate româno-
ortodoxă din America este alcătuită
din trei grupuri distincte, grupul
românilor americani sau canadieni
care au emigrat în America după cel
de al Doilea Război Mondial, cel al
americanilor de origine română care
provin din familiile de români ce au
emigrat cu una sau mai multe
generaţii în urmă şi aceia care, deşi
nu au legături etnice cu România, au
devenit parte a comunităţilor
româneşti fie prin căsătorie, fie prin
convertirea lor la ortodoxie în cadrul
unei comunităţi româneşti. De
menţionat că 78% dintre tinerele şi
tinerii comunităţii române se
căsătoresc cu alte naţionalităţi. Mai
precis, românii din America
reprezintă o comunitate care îşi
câştigă existenţa, îşi creşte familiile
şi îşi dezvoltă aptitudinile în
societatea americană, dar care
cultivă valorile spirituale
reprezentative naţiunii române.
Românii americani nu sunt un
simplu transplant din România, ci un
organism viu care se adaptează şi se
modifică de-a lungul anilor. Tineretul
acestei comunităţi face serviciul militar în
Canada şi Statele Unite şi a luat parte la toate
războaiele secolului trecut. Trăind în
America de Nord, el nu poate fi decât parte
activă din sistemul politic, economic şi
spiritual al acestor popoare. Pe de altă parte,
membrii acestei comunităţi nu se pot
amesteca în sistemul politic şi spiritual al
României, în primul rând pentru că nu-şi
câştigă existenţa, nu-şi nasc copiii şi nu
trăiesc pe teritoriul acestei ţări, iar în al
doilea rând pentru că, astfel, nu ar fi total
loiali ţărilor ai căror cetăţeni sunt. Românii
americani sunt conştienţi de faptul că există
şi un curent care, pentru motive greu de
înţeles, urmăreşte să distrugă stabilitatea
Bisericii din America de Nord. Acest climat
psihologic, ce a existat mai ales de-a lungul
deceniilor de guvernare comunistă din
România, a maturizat comunitatea româno-
continuare în pag. 4
I.P.S. Arhiepiscopul Nathaniel
la început de episcopat
August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 4


I .P.S. Arhiepiscop
Nathaniel Popp
urmare din pag. 3
ortodoxă americană, obligând-o să se
adapteze la mediul şi poporul în mijlocul
căruia trăieşte.
Comunitatea ortodoxă română din
America de Nord şi-a croit singură viitorul,
transmiţându-şi credinţa şi tradiţia, deceniu
după deceniu, ca un alergător ce predă ştafeta
din mers. I.P.S. Nathaniel este conştient că,
acum, după 100 de ani de existenţă, este o
comunitate matură, cu un trecut şi o istorie
proprie, care a devenit parte a naţiunii
americane sau canadiene şi îşi are destinul ei
pe pământul american, dar care, totuşi, are o
relaţie specială cu naţiunea română, ale cărei
tradiţii şi valori spirituale continuă să le
trăiască.
Adoptând limba engleză, limba oficială în
Biserică şi în relaţiile comunitare, toate
comorile spiritualităţii româneşti au putut fi
cunoscute şi de membrii comunităţii care nu
vorbesc limba română. Nevoia de a menţine
ceea ce era de acolo, din România, dar şi
sentimentul de a accepta prezentul puternic
de aici, din Statele Unite şi Canada, a dus la
o istorie şi o dezvoltare ce trebuie admirate,
şi care, pentru comunitatea de aici, este o
mândrie, iar pentru România trebuie să fie o
sursă de mulţumire. Astăzi, arată I.P.S.
Nathaniel, toţi credincioşii la un loc,
imigranţi sau născuţi aici, lucrează ca unul,
neţinând seama de diferenţa de cultură, ci
uniţi ca fraţii făcând din Bisericile şi
Episcopia lor un focar de credinţă şi cultură
în America de Nord.
Între alte proiecte, I.P.S. Nathaniel
încearcă să obţină din România memoria şi
trecutul celor doi episcopi înaintaşi ai
Episcopiei şi moaştele P.S. Policarp, spre a fi
înhumate alături de I.P.S. Valerian şi de
preoţii fondatori ai Episcopiei.
Episcopia Ortodoxă Română a Americii
fiind parte a Bisericii Ortodoxe a Americii, o
Biserică multietnică şi autocefală, I.P.S.
Nathaniel este astăzi unul din principalii
promotori ai unităţii ortodoxe pe pământul
Americii de Nord într-o Biserică (Patriarhie)
Ortodoxă naţională, după tradiţia canonică a
celorlalte Biserici din ţările Europei
Răsăritene.
În prezent, I.P.S. Sa este Mediatorul
Departamentului Pastoral al Bisericii
Ortodoxe Americane (autocefală, OCA); este
preşedinte al Centrului de Cercetări Româno-
American „Viorel D. Trifa” din Grass Lake,
Michigan; organizatorul Fondului de
Ajutorare pentru România; cofondatorul
Ajutorului pentru copiii din România,
înfiinţat în 1990; Preşedinte al Centrului de
Studii Creştin Ortodoxe din Detroit şi
consilierul spiritual pentru Organizaţia
Creştină Laică. A făcut mai multe vizite şi
pelerinaje în România. În 1995, a fost invitat
de Patriarhia Română la celebrarea a 110 ani
de autocefalie a Bisericii Române şi 70 de
ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române.
Episcopia Ortodoxă Română a Americii,
deşi nu este supusă în nici un fel structurilor
Bisericii Ortodoxe Române din Ţară, a fost
organizaţia din America de Nord care a
ajutat România post-comunistă cu cele mai
mari cantităţi de medicamente şi mari sume
de bani. Ajutoarele trimise au depăşit suma
de 60 de milioane de dolari americani. Ele
continuă şi acum, an de an, totdeauna ajunse
acolo unde sunt necesare.
Prin activitatea spirituală şi administrativă
a I.P.S. Nathaniel, astăzi, după 25 de ani,
Episcopia are 115 preoţi, o mânastire de
călugări – Mănăstirea „Înălţărea Domnului”
din Detroit, Michigan şi două mănăstiri de
maici – Mănăstirea „Adormirea Maicii
Domnului” din River Junction, Michigan şi
Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” din
Ellwood City, Pensilvania. Deasemenea,
pentru a răspunde cerinţelor episcopiei,
mereu în creştere, în anul 2002, I.P.S. Sa a
chemat la ierarhie pe Arhimandritul Irineu
Duvlea, propus de Consiliul Episcopesc şi
aprobat de Sinodul Bisericii Ortodoxe a
Americii. P.S. Irineu a fost ales la Congresul
de la Vatra şi hirotonit Episcop-Vicar la 1-3
noiembrie 2002.
Un alt act istoric deosebit înfăptuit de
Eminenţa Sa a fost acordarea de acoperire
canonică temporară preoţilor Bisericii
„Sfinţii Arhangheli” din Paris, în 2001, la
propunerea şi rugămintea regretatului părinte
dr. Petre Popescu. În memoria acestei
Biserici se găsesc înscrise numele cele mai
celebre ale exilului românesc de după al
Doilea Război Mondial. Mircea Eliade,
Eugen Ionescu, Emil Cioran care au apărat
personal acest bastion românesc creştin din
Occident, pentru a rămâne un punct de reper
sutelor de mii de români ce au fost forţaţi în
trecut să-şi părăsească plaiurile Ţării natale.
I.P.S. Nathaniel, fiu şi conducător spiritual
al comunităţii româno-ortodoxe americane, a
închinat cei 25 de ani de episcopat în
întregime lui Dumnezeu şi Bisericii
Ortodoxe Române a Americii.

DI N NOU LA DUMNEZEU
urmare din pag. 1
pentru faptul că ei vor fi consideraţi realizatori
ai noilor aspiraţii spirituale.
Remarc un paradox: Trăim astăzi în cele mai
îngrijorătoare contraziceri. Se pare că toate
noţiunile, convingerile şi bunurile sufleteşti se
prăbuşesc sub ochii noştri, când ne uităm la
toţi contestatarii şi negativiştii care ridică aici
la noi baricade de inconştienţă colectivă. Se
agită cu violenţă aceşti revoluţionari de salon.
In acest timp totuşi, discret, modest şi serios,
astronauţii, savanţii şi technicienii dau o lecţie
de speranţă şi ne indică un nou stil de viaţă şi
drumul către Marele Absolut. Ei s-au dat în
mâinile lui Dumnezeu şi toata izbânda lor o
atribuie mai întâi puterii divine. Ei nu s-au
îmbătat de victorie şi nici nu au devenit sclavii
maşinilor. Ei s-au rugat şi au mulţumit lui
Dumnezeu pentru ajutor şi lumina ce au avut
din imensitatea luminii.
Biserica noastră, a spus Prea Fericitul
Patriarh Ecumenic Athenagoras I, „nu s-a
temut niciodată de lumina oamenilor, fiindcă a
considerat că lumina aceasta este pornită de la
Sfânta Lumină. Biserica nu a despărţit
niciodată divinul de omenesc şi, ca baza a
teologiei sale, a păstrat divinitatea omului”.
Aşadar, Biserica nu priveşte cu frică noile
descoperiri. Mâine, când poate ne vom găsi în
faţa altei forme de viaţă, din universul creat tot
de Dumnezeu, Biserica o va primi ca nouă
descoperire a feţei dumnezeeşti, a frumuseţii şi
milei divine pentru om.

Această lumină va izvorâ tot din infinita
lumină, iar Biserica o va accepta ca pe o
treapta mai ridicată pe linia spiritului.
Dealtfel, putem spune cu certitudine, că
ştiinţa a depăşit astăzi marginile cunoaşterii şi
se află lansată în lumea nemărginirii.
Ea cercetează şi analizează neaflatul.
Ascultă cu pasiune ve¬ştile misterului. Ea
păşeşte triumfal către scopul sau final, Marele
Adevăr. Şi cu cât ea avansează mai mult, în
aceeaşi măsura ea se apropie mai mult de
Dumnezeu, pătrunde mai adânc în conţinutul
fiinţei cosmosului, a exactului, a armoniei, a
frumosului.
Vreau să spun din nou, pentru omul comun,
că ştiinţa astăzi îşi caută coroana
dumnezeiască, urcând tot mai sus, pentru a-şi
scălda realizările ei în torentele adevărului
veşnic.
Aşadar, izbânda spaţială trebuie văzută cu
acest ochi, care nu se ameţeşte nici cu
treburile, nici cu interesele, nici cu searbădele
desfătări pământeşti şi nici cu îngâmfarea.
Izbânda spaţială este mai întâi o izbândă a
spiritului, o izbândă a omului iubitor de
Dumnezeu şi numai în secundar este o izbândă
a tehnicii.
Este izbânda omului care înainte de a-şi
părăsi camera să meargă să declanşeze tot
mecanismul ingenios, s-a rugat lui Dumnezeu
în semn de supunere.
August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 5


Sărbătorirea
la Biserica „Buna Vestire” a
25 de ani de episcopat al
I .P.S. Arhiepiscopul Nathaniel
de Victor Roşca

Duminică 28 august 2005 I.P.S.
Nathaniel, Arhiepiscopul Episcopiei
Ortodoxe Române din America, a fost
sărbătorit de credincioşii din Montreal cu
prilejul împlinirii a 25 de ani de episcopat.
Înalt Prea Sfinţia Sa a oficiat Vecernia de
sâmbătă seara, 27 august, şi Sfânta Liturghie
Arhierească de duminică 28 august la
Biserica „Buna Vestire” din Montreal,
înconjurat de soborul preoţilor din provincia
Quebec de sub omoforul I.P.S. Sale: pr.
Constantin Tofan, preotul Bisericii „Buna
Vestire” din Montreal; pr. Dr. Cezar Vasiliu,
preotul Bisericii „Sfântul Neculae” din
Montreal; pr. Codruţ Ion, preotul Bisericii
„Sfinţii Brâncoveanu” din Montreal; pr.
Mircea Daniel Banu, preotul Bisericii „Sf.
Necuale” din Otawa; pr. Danuel
Apostolache, preotul bisericii „Sf. Petru şi
Pavel” din oraşul Quebec; pr. Dan Nicolau
şi pr. Adrian Manea, ambii din cadrul
episcopiei.
Sâmbătă seara după Vecernie I.P.S.
Nathaniel şi preoţii prezenţi au luat parte la
o masă organizată în Capela Bisericii „Buna
Vestire” de către Comitetul Doamnelor şi
Comitetul Parohial.
După Sfânta Liturghie duminicală a avut
loc masa comună organizată în sala
parohială a Complexului Parohial „preot
Petre Popescu”. La această festivitate au
participat circa 350 de persoane. Printre
invitaţi s-a aflat domnul Ilie Puşcaşu,
Consulul General interim al României la
Montreal, şi Elena Puşcaşu, soţia domniei
sale.
3000 de dolari din banii colectaţi cu
această ocazie au fost depuşi în Fondul
Episcopal de Caritate administrat de I.P.S.
Arhiepiscop Nathaniel pentru sprijinirea
victimelor calamităţilor naturale.

La masa principală, de la stânga la dreapta:
Dna preoteasă Ovidia şi pr. Ion Codrut, dna preoteasă Ane
Popescu, I.P.S. Nathaniel, pr. Tofan
Domnul Ilie Puşcaşu, Consulul General interim al României la
Montreal şi soţia, Elena Puşcaşu, înconjuraţi de câţiva din
membri marcanţi ai comunităţii
Vedere generală
din sală
Masa comună organizată în sala parohială a
Complexului Parohial „preot Petre Popescu”.
August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 6



Pornind de la Pascal...
de Mircea Gheorghe
Pascal foloseşte de douǎ ori în
aforismele sale metafora omului ca o trestie
gînditoare şi în ambele cazuri pentru a afirma
cǎ adevǎrata demnitate a fiinţei umane se
întemeiazǎ pe capacitatea sa, unicǎ în
Univers, de a gîndi. Fragmentul 186 în care
este dezvoltatǎ aceastǎ metaforǎ reprezintǎ
unul dintre cele mai celebre şi mai citate
texte din istoria filozofiei occidentale: "Omul
nu este decît o trestie, cea mai firavǎ a
naturii, dar o trestie gînditoare. Nu este
neceasar ca universul întreg sǎ se înarmeze
pentru a o zdrobi: un abur, o picǎturǎ de apǎ
sînt suficiente ca s-o omoare. Dar în clipa
cînd universul ar zdrobi-o, omul ar fi încǎ
mai nobil decît ceea ce-l distruge pentru cǎ el
ştie cǎ moare în timp ce universul nu ştie
nimic despre avantajul pe care-l are asupra
lui.
Aşadar toatǎ demnitatea noastrǎ constǎ
în gîndire /.../Sǎ ne strǎduim deci sǎ gîndim
bine; iatǎ principiul moralei".
Nobleţea aceasta este tragicǎ fiindcǎ
datoritǎ gîndirii omul se aflǎ în faţa unor
întrebǎri insolubile. Pendulînd o clipǎ între
douǎ eternitǎţi, cea care l-a precedat şi cea
care o sǎ-i urmeze şi ocupînd un spaţiu infim,
în infinitatea de spaţii care îl ignorǎ şi pe
care el le ignorǎ omul se întreabǎ cine a
hotǎrît ca aceste frînturi de spaţiu şi timp sǎ-i
fie destinate tocmai lui.(fragmentul 64).
Este inevitabil ca omul (omul moral în
opoziţie cu libertinul) sǎ cunoascǎ angoasa
în faţa intrebǎrilor fundamentale la care nu
poate rǎspunde: cine este el de fapt, de unde
vine şi, mai ales, încotro se îndreaptǎ..
Angoasa aceasta îşi are originea în
Sfântul Augustin pentru care mântuirea nu
era o ţintǎ de atins, urmarea unui fel de a trǎi,
a faptelor, ci o predestinare. Indiferent cum
trǎim, nu ştim ce ne aşteaptǎ, ştim doar atât,
cǎ un numǎr infim dintre noi sunt hǎrǎziţi
mântuirii, potrivit graţiei divine ale cǎrei legi
mintea noastrǎ omeneascǎ nu le poate nici
înţelege, nici chiar imagina .
Şi de aici, mutatis mutandis, peste
vremi, sentimentul absurdului vieţii.
Neştiind nici o clipǎ dacǎ facem parte din
lotul restrâns al celor aleşi de pronia divinǎ
sau din majoritatea condamnatǎ, din massa
damnata sau massa perditionis, este normal,
sǎ avem sentimentul cǎ viaţa nu are nici un
sens, cǎ este absurdǎ şi inutilǎ.
Existǎ o bogatǎ literaturǎ filozoficǎ
asupra angoasei augustiniene şi pascaliene
care apare ca un motiv recurent şi la filozofii
existenţialişti, creştini sau nu. Şi în egalǎ
mǎsurǎ, angoasa, absurdul şi lipsa de valoare
a vieţii apar ca teme fundamentale într-o
bunǎ parte a literaturii din secolul trecut.
Într-adevǎr, dupǎ un secol al XIX-lea
funciarmente optimist, plin de turbulenţe
revoluţionare, dinamic şi, spre sfârşitul lui,
fascinat de posibilitǎţile ştiinţei de a ameliora
viaţa cotidianǎ, a urmat deziluzia. Oamenii
au descoperit cǎ nu sunt mai bine înarmaţi
decât înainte în faţa singurǎtǎţii, a lipsei de
certitudini, a suferinţei... Istoria, cu cele douǎ
rǎzboaie mondiale, cu Shoahul, cu apariţia
totalitarismelor sîngeroase de stânga şi de
dreapta, cu masacrele interetnice fǎcînd sute
de mii şi milioane de victime şi cu atâtea alte
triumfuri ale prostiei agresive a contribuit din
plin sǎ accentueze lipsa de sens şi de valoare
a vieţii individuale.
Dar trǎim într-un mediu aseptic, fǎrǎ sǎ
fim invadaţi de şobolani şi insecte, în case cu
televizoare, aparate de radio, combine
muzicale, ordinatoare, aşadar înconjuraţi de
obiecte, de jucǎrii fǎcute sǎ ne dizolve
singurǎtatea, sǎ ne împiedice sǎ rǎmânem
doar cu noi înşine. Ce fǎcea un ins obişnuit
acum douǎ-trei-patru sute de ani dupǎ lǎsarea
nopţii? Cîte dintre lucrurile pe care le citim
sau le ascultǎm în zilele noastre aproape
indiferenţi nu sunt opere create în vremurile
acelea la lumina lumînǎrilor de oameni
chinuiţi care sufereau de frig sau de cǎldurǎ,
de boli şi de dureri pe care azi le alungǎm cu
o simplǎ pilulǎ, de izolare, de infirmitǎţi şi
disconforturi pe care nici nu mai avem
puterea sǎ ni le imaginǎm? Cum va fi arǎtat
camera în care Pascal îşi scria aforismul
despre trestia gînditoare? Cîţi dintre noi ar
putea citi, gîndi şi scrie în camera aceea?
Lucrurile care ne înconjoarǎ nu mai sunt
însǎ demult percepute ca minuni, cǎci ne
obişnuim cu miracolele culturii produse de
om cum ne-am obişnuit cu miracolele naturii
create de Dumnezeu. Un robinet şi o frunzǎ
ne emoţioneazǎ la fel, adicǎ deloc. Şi atunci
omul revine la întrebǎrile lui fundamentale
de care oricum nu a scǎpat.
Şi în definitiv, întrucât tehnologia
genereazǎ şi satisface un surplus nemǎsurat
de nevoi, ea diminueazǎ omul. Ar fi
suficient, de exemplu, ca printr-un uriaş
colaps tehnic sǎ fim privaţi definitiv de
energie electricǎ pentru ca toate comoditǎţile
vieţii noastre sǎ se prǎbuşeascǎ unele dupǎ
altele, urmînd o atotputernicǎ regulǎ a
domino-ului. Obişnuiţi irevocabil cu traiul
într-o naturǎ secundǎ şi artificialǎ, omul
tehnologic s-ar confrunta cu umilinţa de a
constata cǎ în faţa adevǎratei naturi el este
mai firav decît omul, decât trestia de care
vorbea Pascal. Şi poate nu tot atât de nobil.

Moartea vie -
Întâmplări din Ţara Uţ
de Victor Ioan Pica
- II -
Nu minţise şi a fost învinuit de minciună.
Minţise la comandă şi această minciună
fusese folosită după împrejurări. Când cu
calitate de afirmaţie ştiinţifică, când
document personal, constituind cap de
acuzare în noua sa ipostază de delincvent.
Toate evenimentele posterioare procesului
pledau pentru ideea dispariţiei sale.
Ce îngrozitor e să-ţi imaginezi propria
dispariţie! Deci viaţa sa de acum înainte va
avea o singură direcţiune ireversibilă: din
supliciu în supliciu, spre lichidare. Ah! Ce
halucinant! Deodată prinseră a i se derula
prin minte scene descoperite cu ocazia
autopsiei. Totul era infernal. Abia în postura
sa de puşcăriaş, aşa cum aflase că fusese şi
acel scafandru sinucigaş, descoperea nişte
adevăruri care l-au făcut să înţeleagă pe de-a
întregul dezideratele pe care viaţa acelei
victime le nutrea.
Iată, convingerea paradoxală a
nefericitului om era că el va afla locul unic în
lumea unde inima sa va dăinui, cu mărturia
eternă despre timpul şi faptele trăite. Inima
sa, pretindea acesta, deţinea nişte secrete
inestimabile, care cândva trebuiau să devină
norme şi sensuri pentru generaţiile viitoare.
Ei bine, el medicul A. Troian a fost singurul
om care era în posesia adevărului integral,
despre inima sinucigaşului. Acesta nu
minţise, deţinea în sine o taină enormă, dar
fusese în imposibilitatea de a o rosti lumii.
Atunci a fost el vinovat, atunci când s-a
folosit de minciună, în scopul propriei sale
salvări. Acum când totul s-a întors împotriva
sa, orice argument mincinos s-a dovedit
inutil.
In alte împrejurări, oricare ar fi fost în
afara acestora, o loialitate faţă de sine însuşi,
de asemenea transparenţă, n-ar fi fost cu
putinţă. Nu, nu trebuia confundată în nici un
caz acea formulă confortabilă de
„corectitudine profesională" cu această stare
de loialitate. Loialitatea ţine de demnitatea
fiinţei sale şi nu de rutină. Loialitatea se
dezvăluie din adâncul fiinţei, corectitudinea
profesională se învaţă şi se însuşeşte şi nu
este apanajul unei sensibilităţi umane. Şi nu-i
exclus ca tocmai acea „corectitudine
profesională” pe care a mizat atâta, să-l fi
adus în pragul acestui faliment. O, şi cât n-a
abuzat el de sufletele unor oameni sărmani în
continuare în pag. 7
August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 7


Moartea vie
urmare din pag. 6
calitate de medic legist, privindu-le doar prin
perspectiva infamă a directivelor şi normelor
„legale”.
Consecinţele întâmplării din timpul nopţii
nu s-au oprit însă numai la pumnul dat de
miliţian peste gură. După numărătoarea de
dimineaţă, noul gardian venit la schimb îl
anunţă că i s-a făcut raportul pentru zece zile
de „neagră", pentru abatere de la regulament.
Era clar, va părăsi blestemata celulă pentru
zece zile. Dar unde va merge?
Ce însemna de fapt, camera neagră? Ce
spor de supliciu aducea ea în viaţa unui
deţinut? Cu această formulă era denumită o
cameră oarbă, care se înţelege, fiind oarbă,
nu avea nici o răsuflătoare înspre înafară.
Aici aerul era condiţionat doar de
deschiderea uşii, iar fărâma de lumină de o
crăpătură prin care pătrundea raza unui bec
electric. Atmosfera era îmbâcsită şi murdară
datorită faptului că în fiecare dimineaţă se
arunca o găleată cu apă pe cimentul care
închipuia pardoseala. Cine ajungea aici era
într-un perpetuu post negru, întrerupt doar la
trei zile, sau uneori cinci, când pedepsitul
primea o singură raţie de mâncare, sau după
situaţie, o fărâmă de pâine şi o cană cu apă.
Domnul A. Troian fu introdus la „neagra”,
îmbrăcat sumar, doar cu cămaşa şi zeghea.
Alte veşminte nici nu avea de fapt asupra sa.
Pătura, oricât de mizerabilă, aici se socotea
plus de inventar. Odată trântită uşa peste el,
rămase inert. Jos, cimentul ud de jur
împrejur, faţa cu patru colţuri a peretelui
murdar. Atât. De ce ar fi putut să-şi agate
ochii pentru a putea defini un univers care să-
i accepte fiinţa, să o salveze din spaima aceea
de neant, soră cu nebunia? Mai întâi pipăi cu
mâinile de jur împrejur pereţii pentru a se
convinge că totuşi aceştia sunt aici aevea şi
deci e posibilă o delimitare între acest loc şi
nimic. La lumina palidă a becului prinse a
cerceta fiecare zgârietură, fiecare dâră de pe
cenuşiul lor umed, doar, doar va descoperi o
fărâmă de mesaj lăsat de o fiinţă omenească.
Nu se înşelase, ca în propria sa celulă, şi aici
inscripţiile de pe pereţi nu lipseau. Dădu în
sfârşit şi peste alfabetul Morse, de unde
deduse că acesta costituia modalitatea cea
mai utilizată de comunicare între puşcăriaşi.
Domnul A. Troian îl învăţase încă din
primele săptămâni de detenţie, în lipsă de
alte preocupări, descoperindu-l scris pe
pereţii celulei sale.
Încă de a doua zi, după scoaterea drevelor
de fier care închipuiau patul din timpul
nopţii, depista cu destulă uşurinţă nişte
zgomote „suspecte” în celula vecină. La
început ezită să bată în perete. Nu era deprins
cu aşa ceva, dar simţea că aşa trebuie să facă.
Şi totuşi, oricât ar fi amânat, trebuia să bată.
Deodată, se pomeni ciocănind uşor cu unghia
în perete. De dincolo i se răspunse cu alte
ciocănituri. Repetă bătăile şi de dincolo,
răspunsul veni iar prompt. După scurt timp,
descoperi însă că ciocăniturile venite din
celula vecină erau ritmice, măsurate. „Cine
eşti?" întreba de fapt mesajul venit de alături.
Emoţionat peste măsură de cele petrecute,
domnului A. Troian îi venea greu să-şi adune
gândurile şi să facă posibilă legătura între
semnale. Şi apoi, era vorba de rutină. El nu
exersase morsele până acum, deşi ştia pe de
rost grupajele de puncte şi linii care alcătuiau
literele. I-a trebuit o zi încheiată pentru a
descifra lapidara întrebare şi răspunsul la ea.
De-abia de-a doua zi conversaţia a devenit
cât de cât posibilă. Astfel, peste câtva timp
era în posesia unor ştiri care au avut menirea
să-l uluiască. Interlocutorul său nu era altul
decât renumitul profesor Ovidiu Basarab.
Dar cum este posibil ca un asemenea om să
ajungă aici, se întreba el uimit? Doamne, ce
descoperire! Faptul acesta, pe de altă parte, îi
aducea parcă un fel de uşurare. Nu se mai
simţea atât de singur şi de oropsit. Profesorul
de filosofie de la facultatea din Bucureşti,
Ovidiu Basarab, avea o reputaţie mondială.
Publicase încă înainte de 1944 multe lucrări
de prestigiu. După instalarea regimului
comunist la putere, „poziţia” sa însă, începu
să se clatine. Datorită presiunilor mari care
se exercitau asupra sa, existenţa îi deveni tot
mai dramatică. Ameninţat din toate părţile,
şantajat, vulnerabil la obiecţiile oricărui
figurant în filosofie, a fost împins în pragul
deznădejdii. Atunci a cedat. „Din acel
moment a început episodul cel mai ruşinos
din viaţa mea, a continuat profesorul. Am
fost obligat să-mi retuşez cea mai mare parte
din operă, transformând-o în parodie".
„Şi de ce totuşi v-au arestat?", întrebă total
nedumerit medicul.
„Acum, pentru mine acest lucru este cât se
poate de explicabil, a reluat profesorul. Ştiţi,
după lunga perioadă de stalinism, în ţara
noastră a urmat alta, relativ scurtă, de o
oarecare destindere. Şi afirmând aceasta am
în vedere în primul rând fenomenul cultural.
Atunci, am simţit din toată fiinţa, nevoia
imperioasă a unei descătuşări. Un patos
sincer m-a făcut să-mi pierd, cum se zice
„controlul”. Să nu mai practic autocenzura cu
intransigenţa de mai înainte. Acest lucru,
după cum vedeţi, m-a costat enorm. Uneori,
îmi vine să cred că perioada aşa zisei
destinderi există cam în limita a patru ani, a
fost o manevră ca oricare alta a regimului, de
a descoperi şi a face noi victime. Nu era
firesc - desigur din punctul lor de vedere –
ca, cine posedă o autentică convingere
marxistă, să o păstreze şi în perioadele -
oricât de efemere - de destindere, de
neconstrângere? Astfel am fost depistat, că
de fapt nu sunt un marxist loial.
„Dar probe concrete nu aţi avut? Vreau să
zic fapte palpabile, care să justifice totuşi
procesul care vi s-a intentat?”, insistă dl. A.
Troian.
„O, desigur, au fost, preciza profesorul. Cu
toate acestea, cred că arestarea mea a
constituit pentru ei o problemă destul de
dificilă, graţie numelui meu, oarecum
cunoscut. Dar, până la urmă, lucru cert,
laşitatea le-a fost învinsă de cruzime. Proba,
actul de acuzare din procesul meu, a fost o
cărţulie, un eseu despre memorie care a
scăpat cenzurii, tocmai în perioada de care
vorbeam.”
„Despre memorie?” se miră medicul,
neputând realiza ce legătură ar avea totuşi
atât de „subversivă” memoria cu politica.
„Da, eseul se ocupa cu memoria
apriorică”, preciză profesorul. Dogmaticii
marxişti, ca alde Gogoneaţă, Constantinescu,
Ion AI. Ivasiuc, Al. Tănase şi alţii l-au
criticat vehement, calificându-l pur şi simplu
„document reacţionar”. Nu mă puteau suferi,
probabil din considerente mărunte şi
meschine, ca acela de „orgoliu ofensat”, şi
acum le venise apa la moară. Nu ştiţi? Aşa
se întâmplă azi la noi, în breasla
scriitoricească.”
„Şi apoi?”, insistă medicul tot mai
nerăbdător.
„Întâi a fost interzisă cartea, apoi a avut
loc şedinţa de analiză „critică” a ei, în care
colegii au fost puşi să mă ofenseze şi
beştelească. La scurt timp după aceasta, au
început nesfârşitele trambalări pe la
securitate, când printre altele, trebuia să
„dezbat” idei metafizice, cu cutare sau cutare
căpăţână „inocentă”, înţepenită în idei
preconcepute şi lozinci. Ce să mai lămuresc
şi pe cine? La capătul unui adevărat calvar,
în primul rând intelectual, am fost arestat”.
„Vi s-a cerut desigur să retractaţi?”,
întrerupe iar medicul.
„Desigur. Dar de data aceasta eram
hotărât, continuă profesorul. Au fost
surprinşi pentru că se învăţaseră cu mine, uite
popa nu e popa. Cred că acest afront le-a
sporit considerabil ura."
„Mi-ar place, întrerupse iar medicul, să-mi
continuare în pag. 8
August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 8



In Memoriam
J ohn Diakoniac
de Victor Roşca
Vineri 29 iulie 2005 a încetat din viaţă la vârsta
de 84 de ani John Diakoniac, membru în
Comitetul Parohial al Bisericii „Buna Vestire” din
Montreal şi preşedinte al Societăţii „Constantin
Brâncoveanu”.

Luni şi marţi, 1 şi 2 august, sicriul cu corpul
neînsufleţit al lui John Diakoniac a fost expus la
Casa Funerară Urgel Bourgie din strada Cremazi,
Montreal. Rugăciunile din priveghi au fost făcute
de părintele Daniel Nicolau împreună cu părintele
Adrian Manea iar serviciul divin de înmormântare
a avut loc în Biserica „Buna Vestire” din
Montreal şi a fost săvârşit de părintele Codruţ Ion
împreună cu părintele Adrian Manea şi pr. Igor
Cutash de la Biserica Ortodoxă Ucraineană.
Înhumarea a avut loc miercuri 3 august în
cimitirul „Notre Dame des Neiges”, după care a
urmat o masă de pomenire în Sala mare din
Complexul Parohial „pr. Petre Popescu”.
John Diakoniac, deşi nu a avut copii, a muncit
cu devotament pentru familie întreaga sa viaţă; a
ştiut să-şi facă prieteni şi să menţină prietenia lor;
a fost un om de societate şi a iubit viaţa socială; a
rămas credincios, până în ultimul moment,
Bisericii „Buna Vestire”, de care s-a simţit legat
întreaga viaţă. El a lăsat în urmă pe soţia sa Vira,
care l-a îngrijit cu devotament şi dragoste până în
ultimile clipe ale vieţii. A fost privegheat şi
condus pe ultimul drum, în afară de soţie, de
rudele prin alianţă statornicite în Canada şi de
prietenii săi alături de care a trăit.
John Diakoniac s-a dus dintre noi, dar numele
lui a rămas înscris în istoria Bisericii şi a
comunităţii în mijlocul căreia a trăit 55 de ani.
Fie-i ţărâna uşoară!

Moartea vie
urmare din pag. 7
dezvăluiţi câteva idei din cartea dvs."
„Desigur, încuviinţă profesorul. Cartea
mea pleacă de la un adevăr cât se poate de
simplu şi de accesibil, şi anume faptul că
orice revoluţie socială de tip totalitar, îşi
revendică o anumită memorie asupra
evenimentelor istorice. Aici îşi are
originea acel echivoc al faptului istoric, în
care se înoată azi şi care pe de altă parte
trebuie să fie lucrul cel mai cert şi
indiscutabil cu putinţă. Literatura aceasta
istorică este plină de astfel de falsuri.
Multe romane, care, lucru ştiut, nu-şi
propun să relateze un fapt, în genul unei
lucrări de specialitate, optează azi pentru
puncte de vedere revoluţionare, sconţând
până la urmă tot o afirmare a unor
„principii revoluţionare". Şi revoluţia
socialistă, fiind încărcată de „glorie", se
împărtăşesc şi ele din această „glorie". Nu
citez în acest sens decât romanul „Setea"
de Titus Popovici, „Desculţ", de Zaharia
Stancu, „Şoseaua Nordului" ,de Eugen
Barbu, şi ar mai fi atâtea altele asemenea
lor. Ca să înţelegeţi de ce literatură
revoluţionară este vorba. Eu mi-am fondat
toată argumentaţia pe ideea că un act
istoric este indubitabil. El din oficiu
devine o certitudine şi o certitudine nu
poate avea decât o singură memorie,
întrebarea este cum putem deosebi
memoria adevărată de cele false, oricâte ar
fi ele? Eu împing mai departe lucrurile şi
zic că de felul cum cineva ştie să-şi cultive
această memorie depinde în ultimă
instanţă calitatea propriei sale fiinţe. Acest
raţionament m-a dus la concluzia că există
în noi o memorie „infailibilă", absolută a
evenimentului, care numai ea ne satisface
nevoia noastră vitală de adevăr. Astfel am
ajuns la conceptul de „memorie apriorică".
Aceasta este esenţa fiinţei noastre, ceea ce
transcede istoricitatea. Închipuiţi-vă de
pildă - folosesc aici o comparaţie foarte
uzitată - închipuiţi-vă că
existenţa este un labirint.
Secretul labirintului, se ştie,
este poarta, locul de ieşire.
Toate ideologiile, aşa-zise
revoluţionare asta fac,
propun soluţii ale
labirintului, în cartea mea eu
demonstrez că nici o astfel
de ideologie nu-i
compatibilă cu soluţia
acestui labirint, aceasta
pentru că nici una dintre ele
nu rezolvă problema
libertăţii omului. Nu omul cetăţean, ci
omul - Fiinţă. Problema aceasta devine
astfel o problemă de ontologie pur
soliptică. Ideologia este un sistem
concentraţionar, o formulă a colectivităţii.
Ori această uniformizare a indivizilor,
presupune cu necesitate violenţa. Eu am
depistat în contradicţia dintre ideologia
revoluţionară şi fiinţa umană contradicţia
dintre memoria falsificată de dezideratul
politic şi memoria apriorică.
Omul, ca factor conştiinţional se
întemeiază pe o adeziune, pe o integrare a
sa în canoanele purei sale libertăţi, printr-
un proces de intuire a modului său absolut
de existenţă.
Ei bine, eu am numit acest proces de
intuire „memorie apriorică". Omul şi
numai omul are această însuşire unică a
memoriei, a ceea ce constituie necesitate
reală de fiinţare. Aceasta este - aţi ghicit
desigur - soluţia labirintului. Astfel,
memoria apriorică devine argumentul
primordial al fiinţei noastre ca adevăr.
Când în conştiinţa mea apare o
discrepanţă între aceste necesităţi reale
ale fiinţei şi actul existenţial ca atare, eu
mă aflu în postura de vinovat, întrucât am
promovat neadevărul. Vedeţi, eu,
profesorul Ovidiu Basarab nu sunt vinovat
acum, când această societate m-a declarat
aşa ceva, ci am fost vinovat atunci când
sufeream dilema conştiinţei de care
vorbeam. Deci starea de adevăr este acea
omologare a memoriei apriorice cu
evenimentul istoric. Această memorie
apriorică este dincolo de orice eroare,
întrucât ea nu există decât ca nevină şi
sens al vieţii. Dacă însăşi viaţa este
neadevăr, atunci neadevăr e şi memoria
apriorică.
De aici concluziile cu aplicabilitate
practică, de care am mai amintit în treacăt.
Ziceam că integrarea fiinţei umane într-un
circuit social propus de o ideologie
revoluţionară, se va executa mai mult sau
mai puţin într-un regim de violenţă. Este
un lucru învederat, în tiranii,
sociabilizarea devine o metodă de supliciu
a fiinţei. Problema formării unei conştiinţe
noi, revoluţionare, nefiind altceva decât
problema extirpării memoriei autentice a
istoriei.
(va urma)

August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 9


VI NTI LA HORI A - OMUL.
OPERA. VICTIMA…
Spre o reabilitare a celebrului
scriitor român
- I V -
de Wladimir Paskievici
7. Spre o reabilitare a lui Vintilă
Horia.

În Noembrie 2003 s-au înplinit exact
100 de ani de când Academia Goncourt
acordă celebrul său premiu literar anual celui
mai bun roman de limbă franceză apărut în
decursul anului. În acel moment, am regăsit
articolul scris de Vintilă Horia în Cuvântul
Românesc, mentionat mai sus.

Din curiozitate, consult situl Academiei
Goncourt. Găsesc astfel, în palmaresul
Academiei : « 1960 – Prix attribué ă Vintilă
Horia et non décerné ă cause du passé
politique de l’auteur inopinément révélé ».
Indignarea mă cuprinde. Cum se poate
ca după atâtia ani, o astfel de pecetie să
rămână lipită de numele lui Vintilă Horia?
Parcurg atunci principalele enciclopedii
cunoscute (Enciclopedia Britannica, Grand
Larousse Illustré, Borduas si Robert des
noms propres) : numele lui Vintilă Horia nu
apare nicăeri! Este ca si când Vintilă Horia
n-ar fi existat!
Am găsit că această ocultare este
scandaloasă si am considerat că trebuie făcut
ceva pentru a reabilita numele si opera unui
autor deosebit de care toti Românii pot fi
mândri si care a adus o contributie deosebită
întregii literaturi universale. Astfel am scris
primul meu articol despre Vintilă Horia
(Tribuna Noastră, Noembrie 2003), articol
în care spuneam :

Cred, deci, că a sosit momentul ca
autoritătile române de azi să recunoască
manevrele scandaloase montate contra lui
Vintilă Horia de către autoritătile de
atunci si să participe la o operă de
reabilitare pentru ca numele lui Vintilă
Horia să poată acompania, asa cum se
cuvine, numele celorlalti scriitori de
renume international din secolul trecut ca
Cioran, Eliade si Ionescu. Pentru mine,
este o datorie fată de Istorie.

Aveam în minte un plan de actiune în
trei etape :
a) o perioadă de informatie – aici în
Canada, în tară si în diverse alte cercuri
din străinătate;
b) o perioadă de mobilizare – pentru a
vedea cine aderează la actiunea
reabilitării;
c) o perioadă de pregătire a unui dosar
pentru a fi prezentat Academiei
Goncourt.

Pentru etapa doua, vedeam două
posibilităti : regruparea elitei intelectuale si
artistice (din tară si din străinătate); sau
obtinerea adeziunii autoritătilor române.
Desi în primul caz, « mobilizarea » ar fi fost
mai usoară – sub forma unei scrisori deschise
adresată Acadiei Goncourt si cosemnată de
mai multe asociatii culturale – am preferat să
explorez întâi posibilitătile de colaborare
direct cu autoritătile române pentru că eram
convins că această cale avea cele mai bune
sanse de a atinge obiectivul cercetat.

Astfel, cu ocazia unei întâlniri – care a
avut loc la Montreal, la inceputul anului
2004 – cu directia Departamentului
« Românii de pretutindeni », am expus
problema reabilitării lui Vintilă Horia si am
cerut colaborarea autoritătilor române. În
urma unei prime reactii în genul « Poate nu
stiti, dar Vintila Horia este reabilitat în
România » m-am simtit obligat să precizez.
Citez :

Pentru a fi cât se poate mai
cl ar, asi dori ca guvernul român,
pri n i ntermedi arul Mi ni sterul ui
de Cul t ură si al Cul t el or de
exempl u, să adreseze o scri soare
Academi ei Goncourt î n care să
spună :
1) că act i unea î nt repri nsă
cont ra acordări i Premi ul ui
Goncourt scri i t orul ui Vi nt i l ă
Hori a pent ru romanul său "Di eu
est né en Exi l ", a f ost i ni t i at ă de
aut ori t ăt i l e române di n acea
vreme (1960);
2) că acuzatiile presei franceze de
atunci au fost bazate pe informatii
mincinoase si tendentioase fabricate de
acele autorităti;
3) că aut ori t ăt i l e române de
ast ăzi vor să repare i nj ust i t i a
comi să at unci f at ă de un scri i tor
român recunoscut acum l a ni vel
i nternati onal ;
4) că, în consecintă, aceste autorităti
cer Academiei Goncourt să acorde
scriitorului Vintilă Horia, în mod postum,
premiul Goncourt 1960, pe care-l merita;
5) finalmente, ca această cerere de
reparatie să fie făcută cunoscută în presa
internatională asa cum se cuvine.

În ciuda tonului meu voit provocător si
în ciuda unei inexactităti ne voite care se
strecurase în textul meu (Academia
Goncgourt n-a retras premiul, ci Vintilă
Horia a renuntat să-l ia), reactia din
România a fost foarte pozitivă si era chiar
vorba de a « face un memoriu comun din
partea Uniunii scriitorilor din România,
Ministerul Culturii si Departamentul pentru
Românii de pretutindeni adresat Academiei
Goncourt ». Acest proiect s-a transformat
însă acum câteva luni într-o promisiune
pentru o scrisoare de sustinere a unei actiuni
eventuale dusă numai de Uniunea scriitorilor,
sub motivul că guvernul român nu poate să
se adreseze direct Academiei Goncourt. De
atunci însă, nu am mai primit nici o veste.

Schimbarea echipei la putere, după
ultimile alegeri, va aduce, în mod fatal o
întârziere a acestui proiect până când noile
autorităti se vor familiariza cu dosarele în
curs, mai ales că alte preocupări sunt mult
mai prioritare în momentul de fată în tară.
Sper însă că noile autorităti vor fi mai
sensibile decât cele vechi la cereri legitime
provenind din diasporă si că, împreună, vom
putea găsi cea mai potrivită cale pentru a
corecta textul infamant din palmaresul 1960
al Academiei Goncourt pentru a restabili
reputatia lui Vintilă Horia si pozitia lui de
scriitor de valoare universală.

Sunt convins că încercarea de a
reabilita pe scriitorul Vintilă Horia, injust
defăimat, intră în categoria actiunilor care
trebuie intreprinse pentru a repara
injustitii comise de vechiul regim comunist
si pentru a normaliza astfel, în deplinul
sens al cuvântului, legăturile între
România si Uniunea Europeană.

Închei deci această scurtă prezentare a
lui Vintilă Horia, cu rugămintea ca Asociatia
Scriitorilor Români din Canada să participe
în mod activ la această actiune de reabilitare.
Cer de-asemeni autoritătilor române din
Canada - Ambasada si Consulatul general din
Montreal -, să sprijine si să canalizeze efortul
de reabilitare a lui Vintilă Horia pe lângă
asociatiile culturale din România precum si
în special pe lângă Academia Română si
Ministerul de Cultură si de Culte din
România. Cer, însfârsit, tuturor
concetătenilor care pot să mă ajute în
actiunea mea, să mă sprijine în mod activ,
pentru a putea crea un grup de actiune mai
puternic.
August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 10


REFLECŢII
de Ion Banu


Intrebare adresata Omului:


Cine esti, de unde vii?
Omule poti tu sa stii?
Unde mergi, ce soarta ai,
Poti tu seama sa iti dai?
In ce scop te-ai zamislit,
Pe pamânt de ce-ai venit?
Si traind de ce traiesti,
Ce solie implinesti?
Tu esti mare, tu esti mic,
Tu esti tot, tu esti nimic!...
Tu esti rau, dar esti si bun,
Intelept sau chiar nebun!...
Viata-ntreaga o petreci,
Obosind in lupte seci,
In necazuri, in sudori,
Ca s-aduni, sa-ti faci comori,
Iar in urma cazi zdrobit,
Pleci sarac cum ai venit
Pleci din lume incredintat,
Ca destinu-i neschimbat.
Si de-aci, Mister, abis,
Viata nu-i decât un vis!...


Un poet singur printre poeţi
urmare din pag. 12
Spuneam cǎ singularitatea nu este un
fapt ce-ar presupune o judecatǎ de valoare.
La drept vorbind, nu au nici o relevanţǎ
vecinǎtǎţile pe care şi le instituie poetul. Ce
staturǎ are el între "aezii" Mihai şi Homer
este de o importanţǎ minorǎ. Ceea ce pare cu
adevǎrat important, este autenticitatea
poeziei pe care el ne-o oferǎ în volumele ce-i
apar cu regularitate, aproape an de an. Din
acest punct de vedere, Aezii privesc este un
volum remarcabil.


Memoria caselor, de
Liviu Borcea
Recenzie de Doina Hanganu
Bumbăcescu
(volum scos de Ed. Arca, Oradea, 2005)
Liviu Borcea este un nume binecunoscut în
lumea intelectuală a Oradiei. Istoric, profesor
universitar şi neobosit cercetător, a publicat
numeroase cărţi de specialitate. Câteva
exemple:
Agonia – intrarea românilor în Oradea la
sfârşitul războiului 1944.
Menumorud (în colaborare cu Ioan Ţeplea).
Cetatea Borod – Bihor – un sat, o credinţă şi
legea străbună (monnografie)
Istoria tramvaiului din Oradea
De data aceasta a scos de sub tipar un
impresionant volum intitulat sensibil „Memoria
caselor” din capitala judeţului bihor, Oradea.
Adjectivul „impresionant” pe care l-am
folosit mai sus, nu este întâmplător şi cu atât
mai puţin exagerat. El ne vine pe buze îndată
ce ne aruncăm ochii pe această carte de
dimensiunile unui album de artă, pe care îl
răsfoim cu încântare. Realizarea grafică ne
bucură ochii; este tipărit pe hârtie cretată iar
mulţimea reproducerilor , majoritatea color,
sunt de o execuţie tipografică excepţională.
În afara faptului că prima impresie contează
– acestui volum în scurt timp îi va urma al
doilea – observăm că între coperţile sale se
adună document cu document, fapt cu fapt,
imagine cu imagine, un oraş ... „care a trăit
întâmplări tulburătoare şi pe ale cărui străzi s-
au plimbat oşteni, poeţi, voievozi, învăţaţi,
prelaţi şi regi” (cum menţionează în cuvântul
său editorial Mircea Bratu), toţi trecuţi demult
în negura vremurilor şi pe care îi readuce la
viaţă autorul Liviu Borcea. Prin intermediul
acestor informaţii aflăm de unele întâmplări
despre care n-am avut habar că s-au petrecut în
casele pe lângă care trecem nepăsători şi
neştiutori zi de zi. Autorul readuce printre noi
oamenii de altădată care s-au plimbat pe
aceleaşi străzi pe care ne poartă şi pe noi paşii,
astăzi. În afară de cetăţenii comuni, la Oradea a
poposit marele poet indian, laureat al premiului
Nobel, Rabindranath Tagore, oameni de cultură
ca Iosif Vulcan, fondatorul revistei „Familia” –
care continuă să apară şi azi şi de al cărui nume
se leagă debutul poetului Mihai Eminescu,
geniul tutelar al românilor, cum l-a numit un
poet contemporan nouă. Menţionăm că în
paginile „Familiei” au publicat Vasile
Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Octavian
Goga, Titu Maiorescu şi mulţi alţii, adică „toată
floarea cea vestită” a secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea.
„Habent sua fata libelli” – dar nu numai
cărţile au o soartă a lor, cum spune acest
dicton, ci şi clădirile unui oraş care ascund
împlinirile sau neîmplinirile generaţiilor de
oameni care au trăit în ele. Fiind aşezată la
marginea de nord-vest a României, Oradea a
fost şi este un oraş plurietnic, deschis tuturor
înfluenţelor de idei sociale, politice sau
culturale, cum arată Liviu Borcea în cuvântul
introductiv la volum. Specialitatea sa de istoric
se observă din prima până în ultima pagină, dar
mai cu seamă în capitolul privind trecutul
„Cetăţii Oradea”, în care bogăţia informaţiilor
impresionează. În afară de importanţa ca
valoare de document a acestora, unele precizări
luate din presa timpului, ne aduc zâmbetul pe
buze. Astfel se relatează că inaugurarea liniei
ferate Oradea – Cluj a avut loc în 1870 când s-
a efectuat prima călătorie, de probă, cu un tren
de persoane. Prima deraiere s-a întâmplat în
acelaşi an fără alte urmări decât că „doar câteva
dame slabe de înger au leşinat”. Puţine luni mai
târziu, când apele Crişului au crescut, spălând
terasamentul până sub linii, mecanicul
locomotivei a încetinit viteza trenului până la
aceea a unui drumeţ mergând pe jos, iar el, cu
fochistul şi cu conductorii au coborât şi au
urmat trenul „per pedes” până la depăşirea
zonei periculoase.
Trecând în revistă câteva dintre hotelurile
prezentate, amintim şi noi cocheta clădire a
hotelului Astoria pe terasa căruia au zăbovit
celebrităţi ale condeiului dinainte şi de după
ultimul război: Ady Endre, Zaharia Stancu,
Ovidiu Cotruş, Radu Enescu. Prima societate a
ziariştilor întemeiată în 1917 în această
cafenea, stipula că femeile nu aveau acces la
întâlnirile literare de aici, unde jocurile de
noroc – bacara, chemin de fer, makao – îi
puneau alături pe duşmanii capitalismului şi pe
potentaţi, pe români şi pe maghiari, strălucirea
banului ştergând discriminările.
Hotelul Parc este cel mai vechi din oraş.
Feroneria ancadramentelor ferestrelor şi
vitraliilor, toate dovedesc un autentic stil
secesionist! Covoarele orientale de mare preţ,
vazele şi alte obiecte aduse de propietar din
India au dat hotelului o eleganţă deosebită
plasându-l în prospectele vremii în categoria
celor din reţeaua Ritz. Personalităţi de seamă
au poposit aici de-a lungul timpului: Nicolae
Iorga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu,
George Enescu – ce avea să primească în 1931
diploma de cetăţean de onoare al Oradei – şi
poetul indian amintit mai sus, Rabindranath
Tagore. La hotelul Transilvania, construit în
1903, se remarcă la sala restaurantului acelaşi
stil secesionist. Dintre întâlnirile „la vârf”
adăpostite aici, menţionăm pe aceea din 1978
dintre Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist
al României, şi Ianoş Kadar, cel care a înăbuşit
„Revoluţia maghiară” din 1976. Se povesteşte
că Ceauşescu i-ar fi propus lui Kadar ca masa
oficială să se ia la restaurantul „Dacia”, dar
Kadar a refuzat spunând că preferă...
Transilvania.
continuare în pag. 11
August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 11


Memoria caselor
urmare din pag. 10
Alte clădiri renumite pentru arhitectura lor
secesionistă, stil despre care un cunoscut
scriitor şi istoric literar originar din Oradea,
Mircea Zaciu, spunea că „barocul orădean,
austro-ungar e un secesionism central
european, uneori cam strident”.
Dar mai întâi să arătăm că pe una din străzile
principale ale oraşului se află o casă ce se
remarcă prin aspectul ei misterios – fără
ferestre şi cu uşa mascată de două coloane,
evocând un templu spiritual. Este clădirea
construită în 1900 care a adăpostit „Liga
masonică”. Aceasta a jucat un rol important în
imperiul austro-ungar prin acţiunile filantropice
şi cu caracter social pe care le-a întreprins:
infiinţarea de biblioteci populare, salubrizarea
urbei, reglementarea situaţiilor sociale şi
juridice a copiilor nelegitimi şi altele.
Clădiri renumite pentru arhitectura lor
secesionistă mai sunt: magazinul „Guliver” (azi
sediul Ingbank), magazinul „Oţelul” cu foarte
multe elemente clasicizante, palatul „Apollo”
de pe strada Republicii, Palatul Episcopiei
Ortodoxe Române a cărui existenţă începe de
pe la 1688 când, după unirea cu Biserica
Romei, autărităţile austro-ungare au încercat să
împiedice alegerea unui episcop ortodox
român. Abia in august 1920, prin bunăvoinţa
Regelui Ferdinand şi strădania poetului
Octavian Goga – pe atunci ministrul cultelor –
s-a înfiinţat Episcopia Ortodoxă a Oradei,
pentru ca, în timpul ocupaţiei maghiare după
dictatul de la Viena, să fie din nou desfiinţată.
Este o construcţie elegantă, cu elemente
neogotice care adăposteşte în muzeul său piese
de artă bisericească de mare valoare pentru
cultura românească. Înainte de Revoluţia din
1989 în incinta Episcopiei se ţineau de Crăciun
concerte de colinde la care era o mare afluenţă
de public, fiind singurul loc unde puteau fi
ascultate aceste cântece tradiţionale.
În Palatul Episcopiei Greco-Catolice până de
curând a funcţionat Biblioteca Judeţeană
Gheorghe Şincai. A fost ridicată la jumătatea
secolului al XVIII-lea. Personalităţi de mare
anvergură – Samuil Micu-Klein, Gheorghe
Şincai, Petru Maior, au lucrat aici unde au
întocmit acea petiţie pentru drepturile
românilor, rămasă celebră şi cunoscută sub
numele de „Supplex Libellum Valachorum”. În
1920, cu prilejul vizitei făcute la Oradea,
Regele Ferdinand şi Regina Maria aici au fost
găzduiţi.
Celebrul Palat Baroc a cărui construcţie a
început în 1762, în stilul artistic de la care şi-a
luat numele, adăposteşte în prezent „Muzeul
Ţării Crişurilor”. La intrarea a doua, cea
dinspre parc, se află aşezate în formă de „U”
statuile celor mai importanţi domnitori români.
Palatul Ullmann este reprezentativ pentru
comunitatea evreiască din localitate, aceştia
stabilindu-se aici încă din a doua jumătate a
secolului al XVII-lea. Clădire impunătoare, cu
trei etaje pe un parter înalt şi o mansardă, a
făcut parte din perimetrul ghetoului unde au
fost masaţi evreii în timpul ocupaţiei
Transilvaniei de către maghiari între 1940 şi
1944. De aici, evreii orădeni au fost
transportaţi cu „trenurile morţii” – vagoane de
marfă – la Auschwitz-Birkenau – peste 27.000
de evrei din Oradea şi judeţul Bihor.
Executantul acestei acţiuni a fost viceprimarul
oraşului, Gyapay Laslo, instalat în 1940 de
autorităţile maghiare.
Palatul Vulturul Negru termminat în 1908, a
rămas cel mai mare şi mai reprezentativ
complex arhitectural în stil secesionist din
Transilvania. Impresionantul pasaj în formă de
„Y” acoperit cu vitralii se voia o copie a
vestitei galerii Victor Emanuel din Milano.
Întinzându-se pe trei străzi cuprindea: două săli
de spectacole, o cofetărie, o cafenea (cu şase
încăperi), un hotel cu 75 de camere, un
restaurant cu 15 săli, 36 de magazine etc.
Enumerând toate acestea ne putem închipui
dimensiunile clădirii. Menţionăm că în sala
mare de spectacole a cântat printre alţii Veturia
Triteanu, viitoarea soţie a lui Octavian Goga,
supranumită „Privighetoarea Ardealului”, cea
care a conceput planul mormântului de la
Ciucea şi a realizat cu mâna ei splendida
decoraţie cu mozaic veneţian a mausoleului.
Într-o comunicare ţinută de specialistul în
secesionism transilvănean, Paul Constantin,
acesta spunea că edificiul „Vulturul Negru” se
înscrie în marea serie a creaţiilor din perioada
1900 ale operelor lui Raimond d’Aroco din
Torino şi Antonio Gaudi din Barcelona.
Aspectul maiestos şi elegant, în stil neoclasic
al Primăriei este accentuat de minunnatul turn-
campanilă ce evocă măreţia senorială din
vremea Renaşterii italiene. Acelaşi Mircea
Zaciu, amintit mai sus, afirma că „parcurile,
piaţa teatrului, terasele, cofetăriile au un aer
italienesc, dau iluzia unui oraş din sud,
impresie la care contribuie arhitectura pseudo-
italiană”; dar şi numele italienizate ale unor
cartiere cum sunt Velenţa (Veneţia), Olosig (de
la cuvântul unguresc pentru „italienesc”), sau
Padeca şi Bolognia azi contopite cu alte
cartiere mai mari. Liviu Borcea menţionează în
capitolul rezervat acestei instituţii de primă
importanţă, câteva evenimente istorice care au
avut loc în incinta ei: în 1919, trupele
Regatului României au intrat aici după ce
armata maghiară a lui Bela Kun a fost alungată
din oraş. Astfel, hotărârea actului de la 1
decembrie 1918 de la Alba-Iulia a fost
împlinită la Oradea de generalul regelui
Ferdinand, Traian Moşoiu. În 1944, tot în
Primărie au intrat armatele română şi sovietică,
punând astfel capăt dominaţiei hortyste din
timpul când Transilvania fusese luată de
unguri, în urma Disctatului de la Viena.
Profesorul Liviu Borcea mai aminteşte
modesta clădire din parcul amplasat între
Prefectură, Tribunal şi Penitenciar, importantă
pentru că pe vremuri era locul preferat de
petrecere al poetului Ady Endre. Această
cafenea a devenit după 1915 muzeu meorial.
Localul care nu demult adăpostea Spitalul
O.R.L., poartă numele unui ordin călugăresc, al
Mizericordienilor, care, uimitor, au înfiinţat
primul aşezământ cu banii adunaţi din... cerşit.
Un grup de clădiri interesante îl formează
cunoscutul „Şir al Canonicilor”. Clădirile lipite
între ele par a forma un singur corp, impresie
creată şi de şirul de arcade sprijinite pe 57 de
stâlpi masivi ce formează un coridor lung.
Nu putem omite din această succintă
prezentare impozantul sediu al Thaliei,
construit în numai 15 luni – 1899-1900. Este în
stilul cunoscut „fin de siècle” cum mai sunt şi
alte teatre de la noi, ca cel de la Iaşi, de
exemplu, sau Sala Comedia de la Bucureşti şi
altele. Pe scena lui a recitat Coşbuc şi au fost
sărbătoriţi Enescu şi Sabin Drăgoi. Cu prilejul
reprezentării unei piese de un autor maghiar,
având un conţinut puternic antiromânesc, au
avut loc demomnstraţii româneşti de mare
amploare care au dus la scoaterea piesei din
repertoriul teatrului.
Nu ştiu care a fost planul urmărit de autorul
albumului şi după ce criterii a prezentat
clădirile. Considerăm totuşi că instituţii de
mare importanţă pentru urbe, cum sunt Teatrul
şi Primăria ar fi trebuit să-şi găsească locul la
începutul cărţii şi nu la sfârşitul ei.
Ar mai fi multe de amintit dar spaţiul nu ne
poermite să spunem tot ce am dori. Amintim
doar în goană că la Oradea a poposit în 1600
Mihai Viteazul în drumul său spre Viena, că în
1660 Oradea a devenit oraş turcesc, sau că
multe din casele cu semnificaţii în viaţa şi
cultura oraşului au căzut pradă distrugerilor în
perioada de anarhie de după 1918 sau după
1940, cum este cazul statuii lui Iosif Vulcan
sau a plăcii comemorative reprezentându-i pe
compozitorul A. Castaldi şi poetul Şt. O. Iosif,
autorii celebrului cântec „La arme”.
* * *
Noi, cei de astăzi, privim oraşul şi casele lui
şi ne gândim cum se schimbă anotimpurile şi
oamenii. Unii îmbătrânesc (oamenii), alţii
înaintează în vârstă ... întinerind (oraşele).
În încheierea acestei sumare prezentări,
dorim să-i exprimăm recunoştinţa profesorului
Liviu Borcea pentru această minunată carte ce
ne îmbogăţeşte sufletul. Urmărind istoria
Oradei de-a lungul secolelor, spunem ca
filozoful Vasile Băncilă: „a fi român înseamnă
a fi suferit sute de ani şi a te fi bucurat câteva
clipe”.

August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 12



PRINŢESEI NENĂSCUTĂ
de George Filip
- Doamnei Alice -

te-am rugat să-mi spui de Curcubeu.
unde-s polii lumii, nici nu ştiu;
uniforma mea de sigisbeu
râde dintr-un Om - şi nu-i târziu.

se răzbună norii - ca berbecii.
molecule certe şi impare;
poate-au năvălit sarurgenoţii
blânzi, fecunzi... sau, poate, mi se pare.

nu mai plâng mioarele din Lună.
ce legende triste mai postim...;
nimeni nu-i cu nimeni de-a-mpreună
lângă-altaru-n care nu nuntim.

nu te mai ascunde-ntre brocarturi.
dincolo-s doar flori imaginare;
este clipa cînd adorm în carturi
bieţi poeţii - nesfiinţiţi arare...

decibeli... prinţesă nenăscută.
pune-ţi trupul martor la ocară;
pe planeta noastră - prefăcută
Tu mă minţi mereu să mi se pară...

răstignit în negurile lumii.
tu deretici pajiştea de zgură;
numai bardul tău face risipă
revânzând, la negru, stropi de tihnă.

hai prinţeso!... naşte-te cu zorii.
naşte şi tu puii dintr-un Om;
peste lume vin colindătorii
să-ţi ursească timpul policrom.

Tu te dormi în lumea ta inertă.
din stamine sterpe curg negaţii;
rumegăm pastile de alertă
colindând, prinţeso, alte spaţii...

Un poet singur printre
poeţi: George Filip, Aezii
privesc
de Mircea Gheorghe
De ani de zile, poezia lui George Filip se
distinge prin singularitate. Aceastǎ
constatare/impresie nu presupune o judecatǎ
de valoare subiacentǎ. Aşadar, nu vrem sǎ
sugerǎm cǎ singularitatea aceasta ar fi un
lucru bun sau, dimpotrivǎ, rǎu. E vorba doar
de o precizare prin care comentatorul
încearcǎ sǎ explice atît dificultǎţile sale de a
prinde esenţa acestei poezii într-o formulǎ
concisǎ şi definitorie, cît şi frustrarea de a
cǎlca pe un teren alunecos...
E interesant cum ultimul volum, Aezii
privesc, publicat la editura Antim Ivireanul
din Rîmnicu-Vîlcea, amplificǎ aceste
dificultǎţi printr-un soi de mobilitate
manifestatǎ pînǎ acum la nivelul întregii
poezii.Era George Filip un poet social şi
politic, ori intimist? descriptiv ori baladesc?
revoltat ori resemnat? reflexiv ori impetuos?
Era desigur cîte puţin din toate; ipostazele
acestea - şi altele încǎ - le întîlneam, de
regulǎ, cînd treceam de la un volum la altul.
Iatǎ însǎ cǎ în Aezii privesc ne confruntǎm cu
ele între coperţile unui singur volum.
Însuşi titlul acestei ultime cǎrţi - uşor
straniu ca un profil de pe o medalie veche -
introduce o ambiguitate cînd în tableta
Testament ce precede textul poeziilor, poetul
se mǎrturiseşte a fi un discipol al lui Homer.
Ce face un discipol? Rǎspîndeşte opera
maestrului sau o continuǎ, uneori pastişînd-o.
Poetul nostru alege, s-ar zice, o a treia
posibilitate, sǎ continuie opera maestrului,
fǎrǎ sǎ-l pastişeze, dar alegerea este doar
aparentǎ. Nimic din poezia lui George Filip
nu trimite la spiritul lui Homer. De fapt
acesta este un simplu pretext literar, o
insignǎ şi umilitatea poetului în faţa marelui
aed, transformat în personaj celest, este doar
declarativǎ şi de suprafaţǎ. În realitate, poetul
rîvneşte nu la faima inaccesibilǎ a acestuia, ci
la aceea care i se pare mult mai la îndemînǎ a
primului ales, "Mihai": "din românescul
nostru dulce plai/l-ai mai ales odatǎ pe
Mihai/aed Homer/barbar din cer/ca pui de
Om atîta-ţi cer/ia-mǎ-ntre aezii tǎi cîntînd din
lire". Florin Oncescu a observat cu
îndreptǎţire cǎ poeziile sînt prinse, ca într-un
dosar, între douǎ "fişe": Rugǎ aezǎ (de ce nu
aedǎ?) de unde porneşte drumul poetului şi
La crucea eroului, unde drumul se încheie.
Ce gǎsim între aceste douǎ texte care
marcheazǎ începutul şi sfîrşitul volumului? O
poezie egalǎ cu sine, tentatǎ de virtuozitate,
versuri retorice, sonore, cutreierate de
anxietǎţi uneori hohotitoare, o poezie
romanticǎ şi muzicalǎ.
O înşiruire de atîtea calificative s-ar cere
poate explicatǎ. Iatǎ, de exemplu, citind
acest volum fǎrǎ sǎ cunoaştem cronologia
operei lui George Filip, nu ne-am da seama
cǎ este ultimul. Or sǎ ne gîndim la cîteva
lucruri elementare. Simţim citindu-l pe
Eminescu din Floare albastrǎ cǎ era un om
tînǎr, infinit mai tînǎr decît Eminescu din
Glossǎ sau din Scrisori. Remarcǎm citindu-l
pe Blaga evoluţia lui de la vitalismul din
Poemele luminii sau Paşii profetului la
anxietatea din În marea trecere sau la
deznǎdejdea din Andante ori Veni-va ceas. Şi
tot astfel, citindu-l pe Arghezi trecem cu
tristeţe de la Cuvinte potrivite, la poeziile
înfiorate de apropierea morţii din anii
senectuţii tîrzii.
La George Filip, dacǎ lǎsǎm la o parte
primul volum de fabule, evoluţia stǎrii lirice
pare minimǎ. La rigoare, poeziile din Aezii
privesc pot fi deplasate în volumele dinainte
- fireşte, cu oarecare precauţii pentru a nu le
tulbura unitatea tematicǎ - fǎrǎ ca operaţia sǎ
devinǎ evidentǎ. Poate numai cuvîntul "aezi"
repetat ici şi colo ca un cuvînt-cheie sǎ
trǎdeze locul lor originar.
Este acesta un defect? Dar Bacovia a
fost acelaşi de la început pînǎ la sfîrşit, un
poet fundamental bǎtrîn încǎ din primul
volum, Plumb. Şi alţi poeţi de prima mǎrime
Ştefan Augustin Doinaş sau Marin Sorescu
au fost aidoma lui Bacovia, toatǎ viaţa
ancoraţi într-o singurǎ vîrstǎ, deşi nu
neapǎrat bǎtrîneţea. Avem în George Filip un
poet din stirpea acestora din urmǎ, un poet
peste care timpul trece, fǎrǎ sǎ-i transforme
fundamental poezia. Sǎ remarcǎm, printre
poeziile memorabile din acest volum,
frumuseţea celor patru balade (a cǎţelei, a
mînzului, a boului şi a ibovnicei) precum şi
poeziile "tinereşti" în care regǎsim vocea
specificǎ a acestui poet singur într-o lume de
poeţi fascinaţi de noutate şi modǎ literarǎ. -
uneori cu preţul transformǎrii poeziei într-o
artǎ narcisicǎ la care cititorii nu mai au acces.
Iatǎ poezia La poarta: "bat la poarta sorţii: e
tîrziu/miros a mahorcǎ şi a rachiu/s-au pornit
pupilele sǎ-mi fiarbǎ/tu miroşi a aer şi a
iarbǎ/am adus un vraf de poezii/ştiu cǎ te
adǎpi cu fantezii/dar deschide uşa...nu
auzi?/trandafirii ţîţelor ţi-s cruzi/pînǎ mîine
nu te caut - plîngi;/nu-s aezii chiar aşa
nǎtîngi/...ţi-am lǎsat un nou poem pe
masǎ/dacǎ ştii sǎ plîngi eşti mai frumoasǎ."
continuare în pag. 10
Poetul şi prinţesa Alice, 1976
August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 13

Cu vaporul pe Congo: De la Lisala la Mbandaka (XV)
ing. Sandu Alexandru
„Si tu veux connaître un homme,
voyage avec lui”
proverbe d’Europe, chez les Arabes, en
Insulinde et en Chine
Pe la orele cinci după amiază, ajunşi în
vârful unui deal, zărim în vale, sclipind în
soare, apele uriaşului fluviu. Pe malul
dinspre noi se desfăşurau în evantai căsuţele
oraşului-port Lisala. O clădire mai înaltă
făcea notă aparte: era hotelul Central, situat
lângă chei. Accelerez şi în scurt timp
ajungem la capătul voiajului nostru plin de
peripeţii.
Pe o terasă de la etajul I, inspectorul
şcolar şef se delecta cu o bere neagră Tembo
(elefant, în Swahili). Văzându-ne, coboară şi
bucuros ne spune:
- Bine aţi venit, bravilor! Am fost
îngrijorat pentru voi! De câteva zile
„telefonul african” povesteşte ce vi s-a
întâmplat în jungla de la Karawa. Vă ajut să
duceţi bagajele în camere apoi voi duce Jeep-
ul la garajist, ca să-l „aranjeze”. Peste o oră,
sunteţi invitaţii mei la masă!
După ce am fost regalaţi cu delicatese şi
cu un vin portughez extra, i-am predat lui
Leisse raportul de expertiză şi fotografiile
făcute la Institutul Bobozo din Businga; apoi,
i-am dat „caseta metalică” la care am adăugat
două cutii cu 60 de gloanţe explozive pentru
UZI şi două petarde de exerciţiu pe care le
cumpărasem de la un soldat la Karawa. La
scurt timp, ne-am scuzat şi ne-am retras, căci
oboseala îşi spunea cuvântul.
Pe la şapte dimineaţa m-a trezit dintr-o
dată un vacarm şi un vuiet îngrozitor ce
veneau dinspre port. M-am îmbrăcat şi am
mers la camera lui Leisse să-l întreb la ce oră
pleacă vaporul. Acesta îşi aranjează „caseta”
şi-mi răspunde zâmbind:
- Vaporul pleacă la ora 12. De la orele 7
a început îmbarcarea indigenilor cu bilocoul
lor (bagaje, în Lingala).
Ne-am înbarcat cu un sfert de oră
înaintea plecării. Pe punte ne aşteptau
căpitanul şi divizionerul local, care mergea şi
el la Mbandaka. Am urcat împreună pe
puntea a treia, unde erau cabinele ce ne-au
fost rezervate. Ne-am luat rămas bun de la
Leisse care a coborât pe chei, să asiste la
plecarea vaporului. Cabinele erau mari,
curate şi aveau fiecare duş, toaletă şi un
frigider mic. Erau amplasate către provă;
aveau un balcon cu o copertină de pânză, o
măsuţă şi un scaun din rafie – erau tot ce-mi
doream.
De pe puntea de comandă s-a auzit
vocea puternică a căpitanului şi clopotul de
semnalizare a fost acţionat cu putere. Cu un
„muget” răguşit şi strident, sirena a dat
semnalul de plecare. Privesc spre chei unde
Leisse ne făcea semne cu braţele, înconjurat
de aproape toată suflarea din oraş. De îndată
ce ancora a fost ridicată şi parâmele
desprinse de ţărm, vasul s-a avântat către
mijlocul fluviului. Am ocolit prin dreapta o
mică insulă care-şi etala mantia verde chiar
la ieşirea din rada portului şi ne-am angajat
pe un şenal balizat pe partea dreaptă, de-a
lungul malului nordic.
După vreo zece minute zărim clădirea
albă, impunătoare, a misiunii catolice
d’Umangi după care, la scurtă distanţă,
vedem şi clădirea Misiunii Protestante
d’Upoto: la fel ca la
staţiile de benzină,
una în faţă celeilalte,
„la concurenţă”.
Valul despicat
de etravă (pintenul
de la provă, care
„taie” apa) spumegă
de o parte şi de alta a
bordurilor şi se
stinge încet, în drum
spre mal. În urma
pupei, un siaj lung şi
sclipitor, ca o trenă
albă, se dizolvă încet în apele maronii.
Depăşim prin stânga o insulă medie, după
care, la circa o jumătate de oră, vedem la
tribord malul uriaşei insule Esomba, care are
cca. 20 de km lungime şi 4 km lăţime. Cu
dibăcie, căpitanul depăşeşte prin dreapta încă
două insule mijlocii, făcând slalom printre
balizele metalice; acestea, vopsite în roşu cu
dungi albe verticale, se detaşează net prin
puzderia de ghemotoace de plauri plutitori şi
zambile de apă, care au invadat fluviul.
După vreo oră de navigaţie, în dreapta
noastră apare o insulă mare, Umaturaka,
plină de arbori de tot felul şi populată de mii
de păsări. Trecem în continuare printr-un
şenal îngust ce se strecoară printre
numeroase insule mici. Ne încrucişăm tot
timpul cu pirogi cu congolezi în picioare, cu
busturile goale, şiroind de sudoare, care fac
să avanseze ambarcaţiunile lor cu ajutorul
unor lopeţi lungi pe care le mânuiesc cu
multă îndemânare (pagaie).
Apele gălbui-maronii ale fluviului
alunecă continuu pe lângă bordurile
vaporului. Avansăm mereu către sud-est cu
opt kilometri pe oră. Odată cu zidurile de
verdeaţă ale pădurii ecuatoriale ce defilează
prin faţa noastră, vedem din când în când
spectacole amuzante date de cetele de
maimuţe ce se zbenguiesc prin copaci.
Numeroase stoluri de papagali gri trec pe
deasupra noastră în timp ce în vârful
arborilor cu crengi uscate, sute de egrete stau
la sfadă. Ceva mai în aval, pe un banc uriaş
de nisip, o duzină de crocodili mici şi mari se
continuare în pag. 14
Vaporul “Gen. Olsen”
Cursa dintre Lisala si Mbandaka
August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 14


Jurnal de călătorie
urmare din pag. 13
prăjesc la soare cu boturile larg deschise. Se
pare că sunt obişnuiţi cu zgomotele
motorului şi că, fiind sătui, îşi fac siesta fără
să se deranjeze. La câteva sute de metri mai
la vale, câteva duzini de mogâldeţe maronii-
verzui se mişcă lent, pe loc. Mi-am luat
binoclul din cabină să desluşesc despre ce
este vorba. Uimit, am văzut o întreagă
colonie de broaşte ţestoase ce-şi îngropau
ouăle în nisipul fierbinte.
Pe maluri, sute de mii de palmieri de
ulei îşi etalează trunchiurile lor drepte şi
înalte, cu frunze lungi, crestate. Din când în
când, vedem câte un tânăr ce se caţără cu
agilitate în copaci pentru a tăia cu maşeta
„regimul” de nuci de palmier. Din acestea se
va obţine uleiul menajer de toate zilele.
În zare, deasupra unui nor gri-albăstrui,
discul uriaş al soarelui dispare în spatele
orizontului în numai câteva minute. Brusc,
noaptea se coboară peste fluviu şi, odată cu
ea, liniştea ne învăluie în mantia ei, tulburată
doar de zgomotul ritmic al motoarelor.
Deodată, o fantă puternică de lumină
străpunge pe zeci de metri distanţă tenebrele
din faţa provei. Sunt proiectoarele vasului
puse în funcţiune de căpitan pentru a putea
localiza panourile indicatoare şi balizele. În
fascicolul luminos zărim uneori umbre
trecătoare - păsări ce-şi caută cuiburile. De
pe mal, o pasăre de noapte emite nişte sunete
lugubre, ca nişte văicăreli.
De jos, de pe puntea nr. 1, ne asaltează
mirosuri grele de mâncare care ne fac să ne
retragem în cabinele noastre. Am mâncat
câteva fructe şi m-am aşezat pe pat.
Ventilatorul din tavan învârtea conştiincios
aerul cald şi umed producând o uşoară
senzaţie de răcoare; un iz discret de parfum
de lavandă este răspândit de o cutiuţă aflată
pe noptieră. La un moment dat, o melodie
africană monotonă se răspândeşte în aer.
După câteva momente, vocea puternică a
căpitanului se acordă la corală şi ritmul
devine mai viu şi mai sacadat. Sting lumina
şi ascult cu ochii închişi. Încet, încet, somnul
mă cuprinde.
O serie de zgomote mă trezesc pe la
orele patru dimineaţa. Motoarele duduie în
forţă, vasul trepidează puternic şi se aud
comenzi scurte şi răguşite. Ies pe balcon şi
bezna de nepătruns a nopţii mă învăluie. Mă
îmbrac, imi iau lanterna de vânătoare,
carabina la umăr şi cobor pe puntea de
comandă. Acolo, toate luminile sunt aprinse.
Un proiector sfâşie bezna pe direcţia de
înaintare iar altul luminează către babord o
masă întunecoasă de ape. Observându-mă cu
coada ochiului, căpitanul, fără să se întoarcă,
îmi spune pe un ton liniştitor:
- Trecem printr-o zonă primejdioasă,
domnule Alexandru. Am ajuns la confluenţa
cu uriaşul râu Mongala, care racolează peste
20 de afluenţi de pe platoul Oubangui-Uelé;
este un teritoriu de circa 300 km lungime
cuprins între Gemena la vest, Businga la
centru-nord, Pumbi şi Wapinda la est. Miile
de metri cubi de apă şi nămol deversaţi în
Congo creaza un contra-curent care deviază
vasele către malul sudic. Totodată, apar
continuu bancuri de nisip migratoare care nu
sunt marcate pe hartă.
Tot echipajul era aliniat la provă şi pe
laterale, manevrând sonde lungi, străduindu-
se să depisteze obsatacolele în imersie, din
calea vaporului.
Aerul era apăsător, plin de umezeală.
Mii de insecte ne asaltau continuu. Din
stânga, de pe o insulă, se auzeau urletele unei
maimuţe, probabil atacată în somn de un
piton. Insecte strălucitoare scânteiau dinspre
maluri şi cârâiturile puternice ale tucanilor
negri spintecau văzduhul.
Am depăşit
cu bine zona
primejdioasă;
motoarele au
revenit la turaţia
normală, iar eu
m-am urcat în
cabina mea. Nu
mai aveam
somn. Priveam
în jos, spre
babord pasagerii
strânşi roată în jurul unui foc de veghe, la
pupă.
Cu o rapiditate extraordinară, noaptea
începe să se destrame. Lumina stelelor
păleşte, se estompează, spre răsărit, cerul
capătă culoarea purpuriu închisă, apoi se
colorează în gri-albăstrui. Zidurile pădurii
ecuatoriale ţâşnesc din obscuritate; frunzele
palmierilor lucesc cu un verde pal,
fantomatic. Un tucan invizibil scoate un
croncănit asurzitor. Stoluri de papagali trec
în zbor pe deasupra vasului îndreptându-se
către sud în căutarea hranei. Dinspre est,
acolo unde soarele este ascuns de un nor
întunecat, un evantai de raze roşii luminează
cerul ca un incendiu uriaş. Dintr-o dată,
astrul apare brusc şi orbitor, ca o bulă uriaşă
de foc. Lumina unei noi zile a invadat toată
firea şi, ca prin farmec, toată suflarea s-a
trezit la viaţă.
De la balconul meu privesc în jos, spre
puntea numărul 1. În faţa ochilor îmi apare
un spectacol „special”: zeci de oameni dorm
direct pe pardoseală sau pe câte un covoraş
din rafie, întinşi între coşurile cu legume sau
fructe, saci cu mărfuri, bidoane cu motorină.
Pe balustrade sunt spânzurate hamacuri. Văd
femei cu copii în braţe, învelite cu
cearceafuri colorate, alături de o capră sau o
maimuţică ataşate la o legătură de bagaje. Pe
balustrade, câţiva cocoşi pitici se dau „mari
şi tari” şi, pe rând, sparg liniştea cu
semnalele lor stridente: „cucurigu” (acelaşi
în toate limbile pământului). De sub punte se
răspândesc mirosuri „grele” de bucătărie
africană: femeile pregătesc masa de
dimineaţă compusă din peşte afumat la grătar
şi fiertură de manioc, care degajă un miros
acru, dezgustător. Peste toate acestea se
suprapun mirosurile de vânat sărat şi afumat
de pe grătarul celor mai cu stare.
În timp ce luăm micul dejun cu Pool,
continuare în pag. 15
Crocodili pe plaja
Sat de pescari în apropiere
de Mobeka
August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 15


Jurnal de călătorie
urmare din pag. 14
vasul nostru ancorează la cheiul de la
Mobeca, unde facem prima escală, în cea de
a doua zi. Peste noapte vaporul rămâne pe
loc deoarece navigaţia până la Makanza este
foarte primejdioasă din cauza numeroaselor
bancuri de nisip şi a puzderiei de insuliţe ce
se înşiră pe fluviu de-a lungul celei mai mari
insule de pe Congo, Sumba. Aceasta are
circa 40 km lungime şi 5 km lărgime în
dreptul localităţii Lusengo, de pe malul
nordic.
Motoarele au tăcut dintr-o dată.
Dinspre mal, s-a auzit o hărmălaie
cumplită. Erau localnicii ce se repezeau
spre vas să-şi vândă produsele şi bunurile
de consum. Câţiva călători care ajunseseră
la destinaţie şi vroiau să coboare se certau
cu cei ce se grăbeau să urce pe vas. Urlete,
ţipete, vacarm şi, dintr-o dată, „mugetul”
cumplit al sirenei. Zgomotul i-a oprit pe
invadatori, care s-au retras pe chei,
speriaţi. Pasagerii au reuşit să coboare
după care pasarela a fost din nou asaltată.
Căpitanul şi echipajul s-au postat la baza
pasarelei să vegheze asupra zecilor de
negustori ambulanţi care se grăbeau să-şi
etaleze mărfurile pe punte. În câteva
minute, aceasta era plină cu ligheane şi
tipsii cu mâncăruri calde, „apetisante”:
fierturi de manioc cu bucăţi de peşte
afumat şi prăjit, orez fiert cu bucăţi
negricioase de vânat făcut pe cărbuni,
fasole roşie fiartă, patate dulci, şerpi mici
afumaţi, încolăciţi pe beţe din lemn, ouă
fierte de crocodil sau de broaşte ţestoase
etc. Nu lipseau nici cutiile sau sticlele de
tot felul, în care era adus vinul de palmier
sau berea africană făcută din fermentarea
bananelor.
Pe partea stângă a vaporului, la tribord,
s-au alăturat o duzină de pirogi ce s-au fixat
cu frânghii şi liane de balustradă. Din ele s-
au căţărat pe punte zeci de tineri cu marfa
lor: lăzi cu peşti, crabi şi şerpi de apă
proaspeţi; coşuri de nuiele cu pui de
crocodili, de broaşte ţestoase şi maimuţe
mici, macaci. Doi vlăjgani au ridicat peste
bord o cuşcă din nuiele groase în care un
crocodil de circa trei metri stătea nemişcat,
rotindu-şi doar ochii mari, bulbucaţi. Avea
labele şi botul legate, iar coada era fixată
între două scânduri groase, ca un picior
fracturat prins între două atele. Şi... au
început tocmelile. Ore intregi au discutat şi
au pălăvrăgit după care au căzut, în sfârşit,
de acord şi marfa a fost cumpărată la
jumătate sau chiar o treime din preţul iniţial.
A fost pentru mine un spectacol
interesant, original, „autentic zairez”.
La un moment dat, am simţit că cineva
mă priveşte cu intensitate. M-am intors
brusc. Era căpitanul care, văzându-mă cum
urmăream interesat „scenele” de pe punte, s-
a apropiat de mine şi mi-a spus cu un zâmbet
larg, prietenos:
- Domnule Alexandru, dumneavoastră
manifestaţi o atitudine de înţelegere, de
compasiune şi respect pentru africani. Aş
îndrăzni să vă fac o sugestie. Deoarece
rămânem aici până mâine in zori, poate doriţi
să faceţi o partidă de vânătoare pe insula
Sumba, renumită pentru vânatul său. Doi
marinari au primit sarcină din partea mea să
adune ouă de broască ţestoasă şi să captureze
şi câteva exemplare mai mari. Am fi bucuroşi
dacă aţi putea să ne oferiţi şi nouă ceva vânat
proaspăt, pentru a îmbunătăţi masa
echipajului. Şalupa vă va aştepta pe plajă.
Am urcat imediat în cabină, l-am anunţat
pe Pool şi, luându-mi carabina în braţe şi
puşca de vânătoare de calibru 16 pe umăr,
am coborât pe puntea de jos în spate, la
tribord. Şalupa ne aştepta cu motorul pornit.
Ne-am îndreptat deîndată către Sumba,
ocolind o insulă situată în amonte de
confluenţa râului Mongala. Am navigat circa
15 minute de-a lungul malului nordic după
care, în dreptul satului de pescari Lusengo,
am virat stânga şi ne-am oprit pe o plajă
nisipoasă uriaşă. Şalupa a fost ancorată de
nişte trunchiuri groase de copaci trântite de
furtună pe plajă. Am coborât cu Pool şi,
uitându-mă spre dreapta, am văzut la 50-60
m un grup de crocodili ce-şi făceau siesta cu
gurile căscate. Am semnalizat marinarilor că
ne vom „ocupa” de lighioanele amfibii. Ne-
am strecurat pe sub crengile din pădure vreo
zece metri, după care eu am rămas pe loc iar
Pool a continuat să avanseze. Apoi, după
zece minute am pornit simultam prin tufişuri
către plajă. Am ieşit la vedere în acelaşi
timp, la vreo 10-12 metri de reptile. Le
încadrasem bine şi, făcându-i semn
prietenului meu, am tras fulgerător patru
focuri cu gloanţe dum-dum în monstrul din
dreapta; Pool a făcut acelaşi lucru spre cel
din stânga. Împuşcaţi direct în gurile pline de
colţi mari şi ascuţiţi, aceştia s-au zbătut un
pic după care s-au liniştit pentru totdeauna.
Ceilalţi crocodili, speriaţi, au luat-o la goană
şi s-au aruncat repede în apă. Marinarii au
venit în fugă cu frânghii şi maşete.
Lighioanele au fost legate fedeleş ca să poată
fi târâte pe nisip până la şalupă.
(va urma)

Copii în fata colibelor
Vedere dinspre fluviu

Pirogi
pe fluviul
Congo
August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 16


CU ROMÂNI A-N CAP
de Florin Oncescu
Edi (la o bere ): "L-am sunat duminică pe
frate-miu. Am sunat la opt seara, ora lor. A
răspuns nevastă-sa. O întreb ce mai fac, pe
unde e fiecare... Îmi spune că Anda e plecată la
o prietenă, că frate-miu şi ăla micu' sunt acasă.
Apoi... că ea are treabă de făcut. Să gătească, să
spele... Am înţeles... Mi-l dă pe frate-miu. Ce
mai faci, măi? - îl întreb. Uite, beau o bere şi
mă uit la un film, zice. Vorbim puţin, dar el îmi
răspundea tărăgănat, că stătea cu capul în
televizor. Ia dă-mi-l tu pe ăla micu', zic. Frate-
miu a zis mersi. Vorbesc cu băiatul. Ce vrei tu,
măi, să te faci când vei fi mare? Nu ştiu... Ce
note ai luat la şcoală săptămâna asta? Ăăăă...
N-am luat nici o notă. Ce vrei să-ţi trimit din
America? Râde, se gândeşte... Zece dolari,
zice. Bine, măi, îi zic, îţi trimit. Da' ce vrei să
faci cu ei? Să-i păstrez, zice. Bine. Şi taman
atunci a venit soră-sa acasă şi vorbesc şi cu ea.
Ce mai faci tu, Anda? - o întreb. Bine, zice. Pe
unde ai fost? La o prietenă. Ce-aţi făcut? Am
vorbit. Ce carte ai citit săptămâna asta? N-am
citit, că am avut de învăţat la chimie. Şi ce, nu
poţi să faci şi una şi alta? Nu, zice, că nu-mi
ajunge timpul. Da' la cursul ăla de manechine
ai mai fost? Am fost, zice. Adică de asta ai
timp, dar de citit, nu? Nu-i acelaşi lucru, zice.
Bine, măi, dacă taică-tu te lasă, eu ce să mai
zic. Cu banii pe care ţi i-am trimis, ce-ai făcut?
Că i-am trimis o sută de dolari, acum o lună.
Până acum, nimic, zice. Dar vreau să-mi iau
pantofi. Mai departe, numai răspunsuri în doi
peri. N-avea nici un chef de mine. Am încheiat
convorbirea după o jumătate de oră. Aş fi putut
să vorbesc o oră, cu numai 15 dolari, dar n-am
avut cu cine. Nu-i mai sun aşa curând."
Când vorbesc cu amicul Edi despre
România, mereu se strecoară un fel de tensiune
în dialogul nostru. Invariabil, el ajunge să
susţină ideea că e ceva putred cu românii şi că
plecatul din România e singura lor şansă de
vindecare. Nici românii deja plecaţi nu au
scăpat cu totul de aplecarea lor naturală spre un
comportament nedemn, concretizat prin
gesturi, spuse ori acţiuni vicioase, numite de
Edi "românisme". Dar pentru ei mai există o
speranţă de îndreptare. În primul rând, simplul
fapt că au avut forţa şi curajul să se smulgă din
marasm spune că ei sunt români selecţionaţi. În
al doilea rând, contactul cu o altă lume, una
mai bună, le dă şansa şlefuirii.
Invariabil, ne transformăm în avocaţi, unul al
acuzării, celălalt al apărării. La sfârşitul unui
astfel de dialog, pe parcursul căruia Edi a
declarat că-i urăşte pe români, apoi, nuanţând,
că-i urăşte pe românii rămaşi în România,
pentru că ei întreţin marasmul, declaraţii cărora
eu le-am ţinut cu voioşie piept, Edi mi-a
aruncat acuzaţia ultimă: "Tu ai rămas cu
România-n cap!"

***

Poloneza Halina şi vietnameza Sarah îmi
sunt colege de slujbă inginerească.
Pe Halina o pot introduce cel mai bine
povestind o caricatură văzută de mine în revista
New Yorker, acum câteva luni. Într-un
restaurant, la o masă, două femei. La masa de
alături, văzută din spate, o a treia femeie. La
prima masă, una dintre femei îi spune
celeilalte: "Urăsc felul în care vrea să-i
convingă pe toţi că ea e cea mai deprimată
femeie din lume!" Halina este o astfel de
femeie. Oftează în timp ce lucrează. Uneori se
întoarce cu spatele la calculator şi spune,
alintat: I'm sick and tired! (un fel de "M-am
săturat până peste cap!"). Ne priveşte, pe mine
şi pe Sarah, aşteptând încurajări. Sarah o
dojeneşte, ca o mamă pe fiica ei: "Halina!"
Sarah are 37 de ani, Halina, 55.
Halina şi Sarah mă văd, în pauza de prânz,
citind pe Internet ziare româneşti. Amândouă
înţeleg nume de ziare (Jurnalul naţional) şi
titluri de articole ("Terorist arestat").
"E bizar că te mai interesează şi-acum ce-i
prin România", îmi spune Halina. "Eu una nu
citesc ziarele poloneze. Nu mai înţeleg ce se
întâmplă pe-acolo."
O asigur că eu încă înţeleg.
"Bine, şi eu aş putea înţelege. Dar la ce bun?
Nimănui de-acolo nu-i mai pasă de noi. Eu nu
mai am pe nimeni acolo! În fine, am o soră, dar
nu mă mai înţeleg cu ea. Însă poate că tu mai
ai..."
Îi spun că am. Familie, prieteni... Halina îmi
aruncă o privire bănuitoare:
"Te gândeşti să te-ntorci în România?"
Îi dau răspunsul meu evaziv, cel cu posibila
întoarcere, la un moment neprecizat. Mă
priveşte cu ciudă. Ea tocmai şi-a cumpărat un
apartament, contra unui împrumut la bancă,
întins pe o perioadă care depăşeşte cu mult
vârsta pensionării. Cu o voce lugubră, îmi
spune că poate s-ar gândi şi ea să se întoarcă în
Polonia, dacă ar câştiga la loterie.
De unde se vede că nu-i nimic rău cu
românii. Românii sunt cu România-n cap,
polonezii cu Polonia.

"Eu, una, nu văd de ce m-aş întoarce în
Vietnam!", intervine Sarah.
Din copilăria ei în Vietnam, Sarah îşi
aminteşte în primul rând de şopârlele care
stăteau nemişcate pe tavanul camerei în care
dormea ea. Le vedea seara, înainte de culcare,
le regăsea în acelaşi loc când deschidea ochii,
dimineaţa. Micile reptile se strecurau în case
prin ferestrele în permanenţă lipsite de
geamuri.
Familia Phong, familie de chinezi din
Vietnam, a ajuns la Montréal în 1976, cu şapte
copii minori. Sarah avea atunci nouă ani şi nu
fusese încă la şcoală, din cauza războiului.
Astăzi, la Montréal, tatăl şi mama Phong,
ajunşi demult la vârsta pensiei, trăiesc într-un
mediu sută la sută chinezesc.
Poate că Sarah, datorită biografiei ei atipice
(aparţinând unui grup mai mult sau mai puţin
minoritar în ţara de origine, plecată de-acolo
din cauza unui război), nu e cel mai potrivit
exemplu care să susţină o idee simplu de
înţeles: vârsta la care emigrezi contează.

Legenda lui Moise
de Prof. Dr. Paul Dancescu
Istoria plaseazà elementele de bazà ale
întâmplàrilor legendare din copilària
profetului Moise din Biblie, descrise în
capitolul 2 al Exodului, care este cea de a
doua carte a Pentateucului din Vechiul
Testament, pe vremea faraonului Seti I din
dinastia XIX tebanà, care a domnit
aproximativ între anii 1290 si 1279 aCh, deci
aproape de sfârsitul mileniului al doilea
îaninte de Cristos. Moise s’ar fi nascut pe
vremea faraonului Seti I si povestea vietii lui
ar fi continuat pe vremea faraonului Ramses
al II-lea.

In linii mari povestea este urmàtoarea.
Circumstante greu de explicat, au obligat’o
pe mama lui Moise nou nascut, sà ascundà
nasterea copilului. Astfel, mama a asezat
copilasul cu scutecele lui într’un mic cosulet
împletit din foi de papurà sau de papirus
impermeabilizat cu smoalà, pe care l-a pus la
o margine a apei Nilului, în pàpuris, acolo
unde cursul apei era foarte lin, încât cosuletul
cu prucul nou nascut se nu fie luat de ape. A
fost ales tocmai locul unde cobora gradina
palatului faraonului pânà la marginea apei.
Sora mai mare a copilului, probabil împreunà
cu alte femei cu care puseserà la cale totul,
astepta în apropiere momentul în care fica
faraonului împreunà cu alte femei de la
curtea regalà, coborau la fluviu sà se
îmbàieze. Fica faraonului gaseste cosuletul
cu copilul, pe care îl aduc la palat. Copilul
creste la curtea faraonului si povestea lui
Moise, omul agreabil lui Dumnezeu,
continuà precum se cunoste.
Dar iatà ca la Paris, în Muzeul Louvre,
se poate vedea un monument de exceptie din
piatrà, vechi de peste patru mii de ani si
foarte bine conservat, cu basoreliefuri care
glorificà victoria unui rege Akkadian, pe
nume Naram-Sin, un rege care a domnit în
Mesopotamia, actualul Irac, tara dintre
fluviile Tigru si Eufrat, càtre sfârsitul
mileniului al treilea înainte de Cristos, între
ani 2255 si 2220 aCh. Acest rege, atestat
istoric, a purtat lupte împotriva unor
nàvàlitori veniti din muntii dinspre Nord iar
continuare în pag. 17
August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 17


Legenda lui Moise
urmare din pag. 16
monumentul glorificà tocmai victoriile sale.
Despre bunicul acestui rege, care fusese
tot rege al aceluias regat, amintirile istoriei
sunt mai putin clare. Despre acest bunic nu
au ràmas decât legende scrise si s’au gàsit în
sàpàturile arheologice numai fragmente
dintr’o statue. Acest bunic se numea Sargon
si este cunoscut în istorie sub numele de
regele Sargon I iar povestea vietii lui este
într’adevar plinà de legende. Legendele care
au circulat verbal o vreme au fost adunate si
scrise pe tablite de lut în acele timpuri vechi.
Astfel, legenda regelui Sargon, care era si el
omul agreabil lui Dumnezeu, ne spune cà,
pruncul nou nascut, orfan, fiu al unei distinse
doamnisoare de la curte sau a unei preotese
din lumea înaltului cler de pe de atunci, a
fost pus într’un cosulet din papurà si asezat
pe apa la marginea fluviului. Gàsit ca din
intâmplare între trestii, de càtre femeile din
cercurile curtii regale, copilul creste la curte.
Deci legenda cu cosuletul ascuns la marginea
apei si cu copilul care creste la cartea regalà
este cu peste o mie de ani mai veche decât
legenda lui Moise.

Pentru cine vrea sà cunosacà ce s’a
întâmplat mai departe cu Sargon, poveste
este oarecum diferità de continuarea legendei
biblice a lui Moise. Sargon ajunge gradinarul
palatului, apoi devine amantul nici mai mult
nici mai putin decât al zeitei Istar. De aici si
pânà la a deveni regele tàri dintre cele douà
fluvii nu a fost decât un pas.

Descoperirea legendei regelui Sargon a
influentat probabil gândirea istoricà criticà si
astfel s’a emis ipoteza cà si Moise ar fi fost
de fapt tot fiul unei domnisoare de la curtea
faraonului sau chiar copilul din flori al ficei
faraonului. Faptul cà în Biblie se precizeazà
în mod expres cà ambii pàrinti ai lui Moise
fàceau parte din familia Levi, ar fi tocmai o
afirmatie care vrea sà ascundà originea
nobilà a copilului.

In încheiere, mentionàm cà tot în textele
scrise pe tàblitele din lut gàsite în
Mesopotamia, s’a pàstrat si legenda
potopului care a fost preluatà mult mai
târziu, tot peste o mie de ani, si inseratà in
Biblie în cartea numità Geneza. Dar asta este
o altà poveste.


A PLECAT DI NTRE NOI
MAESTRUL MI HAI (MI SU)
NASTURI CA
de Iolanda Carausu
La Montreal, pe 31 august a.c. in varsta de
75 de ani a plecat dintre noi virtuosul
acordeonist Misu Nasturica.

Mihai Nasturica Costache s-a nascut pe
16 august 1930 in satul Jilavele din
comuna Reviga – sat in care s-a nascut si
regretatul nostru preot Petre Popescu.
Provenind dintr-o familie de muzicieni,
cu un tata un renumit violonist la acea
vreme (Ion Nasturica), Mihai a urmat
acelasi drum : muzica.
La varsta de 6 ani Mihai Nasturica a
inceput sa cante la acordeon- instrument
caruia i-a ramas devotat tot restul vietii.
I-a placut sa munceasca de mic copil si de
aceea isi ajuta parintii care erau
proprietarii unei macelarii si a unui salon
de receptii pentru nunti – salon la care el
canta la sfarsit de saptamana.
Deja la varsta de 13 ani el era considerat
cel mai bun acordeonist din satul natal si
comunele apropiate.
La 18 ani venind la Bucuresti a
cunoscut-o pe cea care urma sa-i devina
sotie – Elefterina Costache – o renumita
pianista.
Facandu-si o reputatie muzicala in
Bucuresti, multe nume sonore din
domeniul muzicii au fost atrase de
virtuosul acordeonist Mihai Nasturica. A
cantat alaturi de Maria Tanase, Maria
Lataretu, Ileana Sararoiu, Alin Noreanu,
Luigi Ionescu, Ion Matache, Titi
Niculescu, Mitica Sava si multi altii.
Cu o mare experienta si dragoste de
folclor, avand un stil diferit de cel al
acordeonistilor vremii, Mihai Nasturica a
dirijat mai multe ansambluri folclorice.
Provenind dintr-o familie de 8 copii el
si-a adus fratii la Bucuresti – crescandu-i
si indrumandu-i sa devina oameni
realizati: Marin Nasturica - renumitul
acordeonist, Maria, Valica, Vica, Fanica,
Cadin, Elena.
La varsta de 27 de ani a inceput sa faca
turnee in afara Romaniei – dand concerte
in 70 de tari.In Franta, la Paris, a cantat in
concert alaturi de Mireille Mathieu.
Din casatoria cu Elefterina au rezultat 2
copii: Daniel si Florian, pe care i-a
indrumat pe acelasi drum – muzica –,
ambii devenind violonisti.
Dragostea sa fata de copii l-a facut ca la
varsta de 60 de ani sa emigreze in Canada
unde copiii erau deja stabiliti.
In Montreal a deschis restaurantul
“Balada” unde a cantat alaturi de copii. De
asemenea el a cantat in toate concertele
organizate de Florian.
Cu sanatatea subrezita si problemele
ultimilor sai ani el a ramas acelasi om
curajos, bun, vesel, cu credinta in
Dumnezeu, primitor, corect, generos, un
artist activ, talentat si un tata devotat.
Dragostea sa fara limite pentru Florian si
Daniel, pentru nepoti, familie si prieteni a
facut posibila o rezistenta neobisnuita in
lupta cu boala, pentru supravietuire.
La toate seratele, concertele,
spectacolele organizate de Florian, el ne-a
incantat pe toti cu melodii inedite
interpretate la acordeon cu pasiune si
talent.
Pentru muzicantii tineri ramane un
excelent exemplu de urmat.
Om cu un caracter deosebit - Mihai
Nasturica a fost iubit si apreciat de toti cei
care l-au cunoscut.
Odihna vesnica.

August - Septembrie 2005 CANDELA
de Montreal
pagina 18


Primul hram al bisericii
“Sfintii Martiri
Brancoveni“ si
“Adormirea Maicii
Domnului“
Ecaterina Matei
Presedinta Comitetului Doamnelor al
Bisericii “Sfintii Martiri Brancoveni“ si
“Adormirea Maicii Domnului“

Anul acesta, in ziua de 14 august a fost o
mare sarbatoare pentru cea mai nou infiintata
biserica ortodoxa romaneasca din Montreal.
Dupa ce am trecut impreuna prin
greutatile inerente oricarui inceput a sosit si
timpul sa ne bucuram de roadele muncii
noastre.
Cu ocazia primului hram Dumnezeu ne-a
aratat ca inimile a sute de crestini bat alaturi
de noi.
La Sfanta Liturghie omagiala inchinata
Maicii Domnului si Sfintilor Martiri
Brasncoveni, oficiata de catre parintele
nostru Codrut Ion, au participat peste patru
sute de romani, dintre care peste o suta de
copii si parinti s-au impartasit cu Sfintele
Taine. Cu totii am trait momente emotionante
in timpul Liturghiei ridicand Domnului
rugaciuni de multumire pentru tot ceea ce ne-
a dat.
A urmat apoi slujba de pomenire a celor
care au suferit o moarte de martiri pentru
dreapta credinta ortodoxa. La momentul
predicii, parintele Codrut Ion ne-a vorbit
despre martirajul Brancovenilor care nu au
renuntat la mantuirea sufletului pentru averile
lumesti.
In continuare, parintele Codrut, a facut
cunoscut tuturor lungul si greul drum
strabatut pana la momentul infiintarii
bisericii cu hramul Sfintilor Martiri
Brancoveni subliniind si ajutorul primit din
partea Inalt Preasfintitului Nathaniel, din
partea parintelul Protopop Constantin Tofan,
din partea Bisericii “Buna Vestire“ si a
domnului Alexandru Popescu, fiul preotului
Petre Popescu.
A urmat masa crestineasca pregatita cu
multa daruiure de catre Comitetul Doamnelor
ce au respectat toate cerintele praznuirii in
postul Sfintei Marii. Dumnezeu le-a intarit sa
realizeze ceea ce si-au propus cu mult
efort dar cu mare bucurie in suflet. Si pe
aceasta cale le aducem multumiri
doamnelor, Stavarache Mihaela, Rozica
Bolovan, Elena Mirauta, Rodica
Brumbea, Anca Dumitrescu, Ana Sava,
Radu Elisabeta, Iolanda Boti, Irina
Rodica, preoteasa Ovidia Ion.
Cu aceasta ocazie la biserica au sosit
invitati din partea Bisericii “Buna
Vestire“ care ne-au incurajat, au apreciat
eforturile noastre si au promis o buna
colaborare pe viitor.
In cuvantul sau, parintele Constantin
Tofan ne-a imbarbatat si ne-a sfatuit ca
toate eforturile noastre sa fie indreptate
spre ridicarea unei biserici proprii pe care
sa dea Dumnezeu sa o avem cat mai
curand.
Domnul Alexandru Popescu a vorbit la
randul sau despre dorinta regretatului parinte
Pertre Popescu de a stabilii in Montreal o
relatie de buna intelegere si colaborare intre
toate bisericile care trebuie sa tina cont si de
realitatile canadiene. Discursul sau s-a
incheiat prin cuvintele: “Acesta a fost visul
lui tata“.
Din partea bisericii Sfintii Brancoveni,
domnul presedinte Alexandru Enescu a
multumit lui Dumnezeu ca si in acest colt de
Montreal exista un loc unde credinciosii se
pot ruga in liniste. Dansul a facut cunoscut
programul slujbelor mentionand ca Sfanta
Liturghie incepe in fiecare duminica la ora
11:00.
Pentru inceputul postului sfintelor
sarbatori ale Craciunului, in ziua de 13
noiembrie, Comitetul de Doamne va organiza
dupa oficierea Sfintei Liturghii o masa
festiva ce v-a avea loc in Sala Sociala a
bisericii gazda “Saints Anges Gardiens“
situata la adresa 1400, blvd. Saint J oseph,
Lachine, colt cu strada 15 unde sunteti
invitati cu totii.
Dumnezeu sa binecuvinteze pe toti
intemeietorii, ctitorii, binefacatorii, slujitorii
si ostenitorii ai aceui Sfantei Biserici

VIZITĂ
Marţi 24 mai 2005 domnul Ioan Barbu,
directorul Editurii Antim Ivireanu din
Râmnicu-Vâlcea şi doamna Silvia Barbu au
vizitat Biblioteca Bisericii Ortodoxe Române
„Buna Vestire” din Montreal. Oaspeţii au
rămas încântaţi de a găsi aici, departe de Ţară,
o oază pentru cultura românească.
O ZI ÎNĂLŢĂTOARE
de George Filip
Mai duminica trecută, adică pe 18
septembrie 2005, românii nostri de pe aici
s-au reîntâlnit, după un an, la statuia
nemuritorului nostru poet EMNINESCU.
Bunăcuviinţa românească a fost ornată de
multele buchete de flori si de o zi de
toamnă... primăvăratică. S-au recitat versuri
din şi despre Eminescu. Cea mai mare
surpriză şi bucurie a constituit-o, însă,
dezvelirea unei plăci care legitimerză, în
sfârşit, locul întâlnirii ca PLACE DE LA
ROUMANIE.
Iată că avem un colţ românesc la Montreal.
Iată că ne confirmăm şi ne afirmăm ca
români.
Cu acest prilej le reamintim românilor de
pe aceste meleaguri că
UNDE-S MULTI PUTEREA CRESTE.
Dumnezeu să ne binecuvânteze!


CANDELA DE MONTREAL
Redacţia şi administraţia: 8060 Christophe Colomb, Montréal, Québec, Canada H2R 2S9; Telefon:(514) 736-0950
Redactor Şef : Victor Roşca. Resp. financiar: Constantin Sandalovschi. Resp. corectură : Doina Hanganu-Bumbăcescu
Ilustraţiile : Radu Deca - www.geocities.com/rumposhi Tehnoredactare: Marius Neaga - neagamova@videotron.ca
ISSN 1495 – 8929, Dépôt légal - Bibliothèque nationale du Canada, Dépôt légal - Bibliothèque nationale du Québec, 1997
Dl Ioan Barbu în vizită la biblioteca
Bisericii “Buna Vestire”
Îi sunt ghizi dna Maria Oană şi
poetul George Filip