You are on page 1of 6

Paul Cornea, creator pentru a doua oara al hermeneuticii

romanesti
In anul 1998, Editura Polirom lansa colectia Collegium. Litere. Volumul de deschidere: Introducere
in teoria lecturii al lui Paul Cornea. Dupa opt ani, timp in care seria a devenit de notorietate, gratie
unor titluri precum Comparatism si teoria literaturii (Adrian Marino), Metamorfozele poeziei.
Metamorfozele romanului (Nicolae Manolescu), A citi, a reciti si Cinci fete ale modernitatii (Matei
Calinescu), editura ieseana este iarasi protagonista unei aparitii absolut remarcabile. Vorbim despre
Interpretare si rationalitate, un tratat de hermeneutica multidisciplinara prin care autorul acestuia,
Paul Cornea, revine asupra unei problematici schitate deja in Introducere... Schitate e doar un fel de-
a spune, pentru ca lucrarea din 1988 (reeditata zece ani mai tirziu in colectia mai sus amintita) era
prima sinteza serioasa de hermeneutica literara aparuta la noi. Structurat in treisprezece capitole
(dintre care amintim doar Interpretarea, intelegerea, Genurile interpretarii, O stiinta a
inconstientului, Functionarea interpretarii si probleme ale validitatii), volumul Interpretare si
rationalitate incearca sa stabileasca o coerenta intre mai multe discipline ce au ca numitor comun
ideea de comprehensiune.

- Drumul cel mai sigur catre noi insine
trece adesea prin altii
Paul Cornea abordeaza conceptele cu care urmeaza sa opereze sau pe care vrea sa le nuanteze,
pornind de la istoria acestora, de la origini sau de la definitiile standard, functionabile in teoriile
consacrate ale unor Wittgenstein, Hans-Georg Gadamer, Heidegger, Umberto Eco sau Paul Ricoeur
(am ales in mod aleatoriu doar citeva nume). Aceasta practica, aproape didactica, aduce foloase
indiscutabile efectului de panorama pe care-l resimte cititorul interesat de metamorfoza ideilor sau a
punctelor de vedere. in plus, pentru a reusi sa-si impuna teoria proprie, autorul trebuie sa-si afirme
sau infirme consubstantialitatea cu principalii sai inaintemergatori. Drumul catre subiect e prin
subiect, asa cum apare el celorlalti, de fiecare data altfel sau, ca sa-l citam pe autor, drumul cel mai
sigur catre noi insine trece adesea prin altii.
Raportarea la conceptiile marilor teoreticieni-hermeneuti se face nu de putine ori la modul polemic.
Cea mai vizibila opozitie o are fata de Gadamer, caruia ii deconstruieste in repetate rinduri pretinsele
axiome, desi il recunoaste pe acesta ca fiind cel mai important protagonist al hermeneuticii
contemporane. Am folosit sintagma pretinsele axiome tocmai pentru a arata ca profesorul
bucurestean nu crede in adevarurile intangibile. Interogatia continua si debarasarea de gindirea
inertiala devin atitudini necesare celui preocupat de procesul subiectiv si autotelic al cunoasterii.

- Cornea
versus Gadamer
Discutind despre intelegerea ca acord, Paul Cornea este de parere ca filozoful german nu manifesta
interes pentru studiul concret al activitatilor de interlocutie, orizontul anchetei sale referitoare la
comprehensiune fiind pur speculativ si datorita refuzului principial al aportului stiintelor umane:
insistind mereu si mereu pe continutul de adevar al enunturilor, fara a acorda atentia cuvenita
motivatiei (de care depinde insa foarte adesea elucidarea adevarului insusi), Gadamer ajunge sa nu
remarce cit de friabil e fenomenul convenirii, cit de usor se destrama o analiza exigenta. Una din
tezele exprimate si argumentate in primul capitol al lucrarii, intelegerea, este aceea ca nu trebuie
supraevaluat acordul in dauna sesizarii ce are mai mari tangente cu realitatea zilelor noastre, in
care predomina distorsiunile de comunicare, diseminarea codurilor, destramarea solidaritatilor
organice. Dialogurile platoniciene si comuniunea de gindire ce urmareste binele obstii par
astazi simple constructii ideale. Din acest motiv si teoria dialogului la Gadamer are aerul unei
promisiuni utopice.

Disputa cu autorul monumentalei lucrari Adevar si metoda continua si in capitolul al doilea,
Interpretarea. Paul Cornea nu este de acord cu ideea ca interpretul are doar functiunea de a
permite comprehensiunea, urmind apoi sa se retraga complet. Dimpotriva, teoreticianul roman e
convins ca interpretul produce de cele mai multe ori un discurs autonom: interpretarea si-a
conservat sensul primitiv, de negociere, trimitind nemijlocit la practica dialogului, la cautarea unei
anumite cooperari cu celalalt, reamintindu-ne temeiul umanist si democratic pe care se cladeste
stiinta (sau poate arta) hermeneutica. Se pune chiar intrebarea daca nu cumva exista si interpretari
fara beneficiari exteriori, adica interpretul sa fie in acelasi timp si beneficiarul efortului exegetic.
Paul Cornea demonstreaza ca interpretarea nu mai poate fi considerata doar o categorie a medierii,
ci o modalitate a intelegerii.

- Interpretarea
este un act rational
Legaturile dintre interpretare si rationalitate (cei doi mari poli conceptuali ai cartii), aliantele,
incompatibilitatile dintre rational si irational nu pot fi stabilite decit prin observarea nuantelor care
(prin revalorizare si redimensionare) dau evidentelor un sens contrar sau, cel putin, diferit. Dar, ca sa
se ajunga la departajari sau diferentieri pertinente, e nevoie de o intelegere uneori literala a
obiectului supus investigatiei. Iata citeva interogatii implicite, dar oportune: ce este interpretarea?,
ce este rationalitatea?, exista sau nu exista o zona de confluenta intre acestea? La toate intrebarile
Paul Cornea pare a raspunde printr-o asertiune: Interpretarea este un act rational.

Sint lasate intentionat pe dinafara interpretarile nonrationale, cele dirijate de emotii, pentru ca doar
interpretarile rationale au, in opinia hermeneutului roman, tripla insusire de a clarifica, aprofunda,
corija si supune examenului critic intelegerea primara a enunturilor verbale ori scriptice, de a oferi o
cunoastere obiectiva si de a servi drept suport tuturor celorlalte forme de cunoastere, inclusiv celor
mistico-mitico-magice. Acestui enunt liminar i se aduce o complinire. Fara imaginatie, fara abilitatea
de a combina idei si concepte nu ar putea sa apara noul, semnificatiile ascunse ar fi imposibil de
detectat, interpretarea nu si-ar putea indeplini misiunea. Ar fi saracita, lipsita de atributii creatoare,
incapabila sa atace domeniul raporturilor calitative.

- Obstacolele
nu inhiba, ci emuleaza
in hermeneutica provocarea vine dinspre lucrurile, termenii greu de definit care au comportat de-a
lungul timpului diferite sensuri. Am spus deja ca autorul reconstituie istoria conceptelor cu care
opereaza. Dar mai importanta e modalitatea prin care ajunge la sinteza. Vorbim chiar despre
aptitudinea lui Paul Cornea de a gasi noi cai de acces, de a fi creator intr-un teritoriu de multe ori
arid, mai degraba util decit captivant, seducator. Miscarea istorica a conceptelor are ca puncte de
reper atit imbogatirea continuturilor acestora, cit si surprinderea momentelor de criza provocate de
contestatiile radicale ce au existat in diferite forme in epoci bine determinate. Fluxul ideilor nu este
deghizat in haina uneori atractiva, dar de cele mai multe ori periculoasa a speculatiei eseistice.
Trebuie apreciat faptul ca Paul Cornea nu ramine prizonier intr-un teritoriu abstract, intr-o lume
populata doar de filozofi si tratate de specialitate. isi ingaduie libertatea de a explora un domeniu
consubstantial siesi, parcurgind drumul in ambele sensuri, atit dinspre trecut spre prezent, cit si
invers. Prezentul pare mai fascinant, e instanta la care se raporteaza toate. O teorie, daca nu este
validata de situatiile reale de comunicare de astazi (orale sau scriptice), se transforma in exponat de
muzeu. Sa nu uitam insa ca una din functiile esentiale ale istoriei este aceea de a ne pregati pentru
viitor. Din acest motiv, excursul didactic devine obligatoriu.

Numeroasele clasificari si detalii tehnice creeaza impresia de exhaustivitate, chiar si atunci cind
autorul recunoaste ca nu este interesat sa exploreze/investigheze o chestiune pina in cele mai mici
detalii.
Cu siguranta, acest tratat de hermeneutica este perfectibil, cu siguranta au ramas multe fatete ale
caleidoscopului care ar putea sa largeasca si mai mult imaginea panoramica. Dar obstacolele nu
inhiba, ci emuleaza. Asadar, avem indreptatirea de a afirma ca Interpretare si rationalitate intra
direct in virful ierarhiei celor mai importante lucrari de specialitate aparute la noi vreodata. Paul
Cornea devine astfel, pentru a doua oara, creatorul hermeneuticii romanesti.

Interpretare si rationalitate
de ALEXANDRU CALINESCU
610 afisari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii
Rational ar fi ca, in cazul unei carti precum aceea a lui Paul Cornea, sa nu ne asumam riscul unei
prezentari pe (maximum) o pagina de revista, intr-atat cartea este de o extraordinara bogatie si
complexitate a ideilor, abordand o multitudine de probleme pasionante ce constituie, fiecare,
subiectul unei discutii aparte. Ma incurajez (si ma consolez) cu gandul ca, in comentariile pe care le-
am citit pana acum (Mihai Zamfir in Romnia literara, Sanda Cordos in Dilemateca), autorii au fost
pusi in situatia de a nu-si dramui superlativele si de a se limita la un rapid (dar convingator)
"rezumat" al cartii, menit a evidentia principalele articulatii ale demonstratiei. Nu altul - fatalmente -
va fi rostul acestor randuri, ce transcriu primele note - constiincios consemnate - de lectura si se fac
ecoul primelor "impresii", desi acest din urma cuvant e tot atat de potrivit aici pe cat e de pertinenta
celebra replica din Mateiu Caragiale cu Montaigne care are si el "partile lui".
Paul Cornea isi defineste in mai multe randuri demersul, in niste "rapeluri" presarate - dezinvolt si
oportun - in text si care functioneaza si ca niste "mises en abyme". Aleg unul, (aproape) la
intamplare, de la pagina 405: "Ceea ce ma intereseaza aici (...) este studiul interpretarii ca instrument
hermeneutic, functionarea ei la nivelul limbajului, in domeniul relatiilor interpersonale, al stiintelor
umane si al criticii literare". Continuand si adancind Introducerea in teoria lecturii, noua carte a
profesorului Paul Cornea extinde spectaculos campul investigatiei, fiind - asa cum subliniaza din capul
locului, in cronica sa, Mihai Zamfir - "primul tratat romnesc de hermeneutica". Intreprindere cu atat
mai ambitioasa si mai necesara cu cat traim o epoca a relativizarii (unii spun chiar a "pulverizarii")
criteriilor, a atomizarii punctelor de vedere, a privilegierii "diferentei" in dauna valorilor comune. De
cate ori n-am auzit la talk-show-uri rostindu-se formula: "Asta e parerea mea!", vorbitorul aducand
astfel la cunostinta interlocutorilor si auditoriului ca nimeni si nimic nu-i va clatina propria
convingere, ce se legitimizeaza prin simplul fapt ca este exprimata. De cate ori nu constatam ca
dobandesc credit cele mai aiuritoare si mai aberante "teorii", un exemplu la indemana fiind
elucubratia construita de Thierry Meyssan, conform caruia in 11 septembrie avioanele ce s-au izbit
de turnuri erau teleghidate de CIA, unealta a unui complot americano-israelian, iar la Pentagon nu s-a
intamplat nimic, explozia de acolo fiind (tot) o inscenare. De cate ori nu ni s-a intamplat ca, discutand
la seminarii cu studentii, sa-i auzim citand si reproducand opinii debile ori cu totul extravagante,
pentru ca, la obiectiile noastre, ei sa raspunda, contrariati (daca nu indignati), ca au gasit toate astea
pe Google si ca, prin urmare, au apelat la sursa cea mai fiabila. Sau, cum spune autorul insusi,
aducand dezbaterea, cu calm, pe un teren mai putin accidentat: "Interpretarile joaca un rol
important in sfera publica a societatilor democratice, bazate pe pluralismul opiniilor, unde ni se
intampla sa fim solicitati de discursuri concurente, intre care e greu de transat, din cauza asimetriei
de avantaje si dezavantaje. In mod obisnuit, decidem in functie de interese, de simpatii ori
animozitati personale, de capricii de moment, de sfatul unui prieten cu autoritate, fara a reflecta
suficient si a cumpani alternativele. Fara indoiala, nu e usor sa luam o hotarare buna, caci suntem cu
totii influentati de prejudecati si interese, dirijati mai mult de afecte decat de ratiune" (p. 63). Sa nu
uitam, apoi, ca traim intr-o tara ce a cunoscut, timp de decenii, schizofrenia dublului discurs si
presiunea sufocanta a limbii de lemn: "In orice caz, intr-o societate ca a noastra, unde dictatura
comunista a impus vreme de jumatate de secol minciuna ca regula de joc - conducatorilor ca sa-si
camufleze esecurile, intelectualilor ca sa-si salveze libertatea spiritului, maselor populare ca sa se
descurce in relatiile cu autoritatile - nu e de mirare ca s-a ajuns la o suspiciune generalizata. Nimeni
nu se mai increde in ceilalti, fiecare banuieste urzeli tenebroase in spatele declaratiilor de buna
intentie, orice coincidenta banala capata o explicatie in termenii teoriei conspiratiei, totul pare citit in
perspectiva unui redutabil sens ascuns. Trebuie sa acceptam, in acelasi timp, ca lumea modernitatii
tarzii promoveaza pe scara mare, datorita zarvei mediatice ori amestecului de limbaje, registre
stilistice si ritmuri diferite de evolutie, un uz indirect al vorbirii care afecteaza sansele bunei
intelegeri" (p. 36).
In aceste conditii, Interpretare si rationalitate este, prin ea insasi, un exemplu de apropriere
progresiva si rabdatoare a sensurilor, de luciditate si de rigoare, de claritate si de grija pentru nuante,
de spirit critic si de inteligenta mereu treaza. Autorul examineaza cu atentie fiecare concept, il
intoarce pe toate fetele, pleaca de la etimologie pentru a ajunge la semnificatiile lui actuale,
convoaca nume celebre si altele mai putin cunoscute, inmulteste referintele, dar semnaleaza de
fiecare data esentialul, isi exprima acordul fara retinere ori, dimpotriva, respinge - elegant si ferm -
opiniile pe care le considera inadecvate. Vedem mai intai ce inseamna intelegerea, pentru ca, asa
cum aflam mai incolo, "interpretarea ne apare (...) ca o componenta performanta a intelegerii, care-i
completeaza actiunea si i-o perfectioneaza" (p. 72), iar in ceea ce priveste literatura, "Interpretarea
(o ortografiez aici cu majuscula) ramane o constientizare si o problematizare a intelegerii,
caracteristica nu atat lecturii, cat relecturii sistematice, incheiate cel mai adesea cu un discurs de
escorta" (p. 403). Primele nume (insistent) citate sunt, semnificativ, acelea ale lui Wittgenstein,
Gadamer ("cel mai important protagonist al hermeneuticii contemporane" - p. 49), Popper, Austin,
Habermas, Pierce, Rorty, Ricoeur, Eco. Pozitia autorului este, in permanenta, una de moderatie si de
echilibru, ceea ce nu exclude - cum spuneam - luari transante de atitudine. Chiar si un Richard Rorty
este amendat (p. 411) pentru ca "trivializeaza" chestiunea constrangerilor pe care textul le impune
cititorului. Ca sa nu mai vorbim de paginile unde Paul Cornea polemizeaza cu Matei Calinescu pe
tema relecturii (v. pp. 78-79) sau sanctioneaza prompt cutare afirmatie superficiala a lui Barthes ori
nihilismul postmodernist al lui Derrida. Opunandu-se "ubicuitatii hermeneutice" (p. 68), Paul Cornea
respinge si sacralizarea stiintei, pentru ca uriasele progrese tehnologice ale lumii contemporane
"sunt contrabalansate de perplexitati si intrebari nelinistitoare" (p. 152). E limpede ca "modelul" sau
este acela al societatii deschise (foarte scurta prefata a cartii contine un citat din Popper), unde
pluralismul punctelor de vedere se fundamenteaza pe interpretare si pe deliberare critica.
Cea mai ampla din cele treisprezece (autorul nu pare a fi superstitios) sectiuni ale cartii se ocupa de
"confruntarea fara de sfarsit dintre rational si irational". Nu e nici o surpriza sa constatam ca Paul
Cornea este de partea rationalismului. Mai mult, discutand despre credinta religioasa, citeaza o carte
a lui Leszek Kolakowski, adaugand (e ceea ce eu interpretez a fi un fel de clin doeil): "Poate nu
intamplator autorul mentionat a apartinut in tinerete redutabilei religii laice care este comunismul,
reusind sa evadeze nu doar institutional, ci si intelectual din captivitatea acestui dogmatism inflexibil.
O privire mai relaxata a limitelor ratiunii e de asteptat in cazul sau" (p. 185). Paul Cornea alege
rationalitatea, dar intr-o varianta "supla, flexibila, deschisa, inventiva, constienta de propriile-i limite"
(p. 211). Cateva pagini mai incolo precizeaza ca rationalitatea nu-si aroga drepturi absolute si ca
schimbarile de paradigma in stiinte, modificarea felului in care percepem lumea, precum si gesturile
de opozitie deschisa fata de un regim totalitar nu sunt posibile decat "acolo unde se produce acea
combinatie imprevizibila de rational si irational ce e proprie gandirii creatoare" (p. 214). Chiar si
ultimele pasaje ale cartii reprezinta (sub titlul A fi rational) o pledoarie pentru o rationalitate (gandire
coerenta si logica, examen critic, luarea in seama a contextului, "negocierea" punctului de vedere in
functie de alte opinii socotite legitime etc.) ce nu scoate din joc "subiectivitatea, aleatoriul,
contradictia, ambiguitatea", nu atribuie stiintei norme de adevar (ci norme de acceptabilitate) si
admite "imposibilitatea de a da o descriere logic-rationala satisfacatoare a realitatii" (p. 565).
Aproape ca sunt tentat sa fac o parafraza facila, spunand ca, in viziunea autorului, interpretarea are
ratiunile ei, pe care uneori ratiunea nu le (re)cunoaste. Dar mai bine renunt. Daca nu cumva e prea
tarziu.
Mi-ar mai fi placut sa ma opresc asupra modului in care Paul Cornea abordeaza relatia dintre oral si
scriptic, situeaza locul ideologiilor in lumea de astazi sau desface in bucati, punandu-le pe masa cu
indemanare si siguranta de chirurg experimentat, etapele si contextualizarile interpretarii.
Impartasindu-i antipatia fata de "atmosfera actuala de je-men-fichisme cinic si laxism generalizat"
(p. 456) observabile in relatia text-interpret, as fi vrut sa stiu cum pot fi interpretate (daca pot fi)
anumite manifestari artistice foarte la moda, de genul "performantelor": cum interpretezi ceea ce a
situat, programatic, sub semnul efemerului, al emotiei estetice (presupunand ca ea se produce) de-o
clipa? Sectiunile consacrate textului literar, chiar daca reiau o serie de lucruri cunoscute din
Introducere in teoria lecturii, propun o organizare noua a materiei, scotand in relief particularitatile
actului interpretativ in functie de faptul ca accentul cade pe autor, pe opera sau pe cititor. La orizont
se afla, fireste, idealul atingerii echilibrului (mereu pus sub semnul intrebarii) dintre "adevarul"
textului si libertatea interpretului. Iar interpretarea este, inainte de orice, un act constient, un act
asumat: "Interpretarea ramane intotdeauna, dincolo de existenta unor puncte de sprijin, mai mult
sau mai putin solide, un act personal si creativ. E un pariu, si anume, insubordonabil unor reguli
stabilite o data pentru totdeauna, el cade deplin in responsabilitatea interpretului. Singurul lucru
posibil este sa punem simtirea noastra autentica mai presus de vointa de a soca, dorinta de a servi
opera straina mai presus de aceea de a ne pune in valoare meritele personale. Interpretarea are
nevoie de acribie, dar si de generozitate. Ea nu se naste din indiferenta ori rutina, ci dintr-o
sensibilitate capabila sa vibreze si o inteligenta supla si nobila, gata sa recunoasca talentul, chiar daca
nu corespunde preferintelor proprii de gust" (pp. 489-490).
Intr-o perioada in care sunt in voga studiile "culturale" si "de gen", cartea lui Paul Cornea ne
(re)aduce intr-o zona unde functioneaza alte repere si alt sistem de valori. Coerenta demersului sau
este obtinuta si datorita priceperii cu care leaga preistoria si istoria hermeneuticii de dilemele
reflectiei teoretice moderne. Interpretare si rationalitate e o carte cu bataie lunga, o sinteza
exemplara, un ghid sigur si care se impune ca o referinta de neocolit. Cartea merita salutata asa cum
trebuie: drept un eveniment.

Paul Cornea, Interpretare si rationalitate , Polirom, 2006.