P. 1
0_HB_S_Curs_7_8_Fluviul_Dunarea

0_HB_S_Curs_7_8_Fluviul_Dunarea

|Views: 551|Likes:
Published by AnNuSa07

More info:

Published by: AnNuSa07 on Dec 13, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/13/2012

pdf

text

original

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca dr. biolog Dana MALSCHI Facultatea de Ştiinţa Mediului.

Domeniul Ingineria Mediului, An II, semestrul 1, 2006 Disciplina: Hidrobiologie, Cursul 7 / 15 11.2006

Lector

Bibliografie: Oros I., 1981. Tehnica de analiză aplicată la hidrobiologie, Univ. Babeş-Bolyai, Facultatea de Biologie, Geografie şi Geologie; Pricope, F., 2000, Hidrobiologie, Univ. Bacau, Fac. De Litere si Stiinte, Sectia Biologie ; Pora, E., Oros, I., 1974. Limnologie si Oceanologie, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti; Tomescu, N., Gabos, M., 1989, Hidrobiologie, Univ. Cluj-Napoca, Fac. de Biologie, Geografie-Geologie.

Fluviul Dunărea Cursul actual al Dunării urmăreşte o depresiune geologică care strabăte Europa pe direcţia vest-est şi care în oligocen şi miocen era acoperită de un braţ al Mării Mediterane. În urma mişcărilor orogenetice de la sfârşitul miocenului a avut loc retragerea mării şi înălţarea uscatului. S-a produs ruperea legăturii braţului de mare din nordul Alpilor de ocean şi de Mediterană şi transformarea lui întrun întins bazin cu apă salmastră, Marea Sarmatică, care se întindea între bazinul Vienei, Dardanele şi actualul Turkestan. În pliocen bazinul Mării Sarmatice s-a redus şi s-a divizat încât la sfârşitul acestei perioade Bazinul Vienei a devenit uscat, Depresiunea panonica era aproape complet colmatată de aluviunile aduse de râurile alpine şi carpatice şi transformată într-o imensă zonă mlăştinoasă. Bazinul ponto-caspico-aralic s-a divizat iar Marea Aral s-a izolat de restul braţului. Pe măsură ce Marea Sarmatică şi mările care au succedat-o se retrăgeau şi se divizau, colectarea apelor din nord-estul Alpilor, din sudul, vestul şi estul Carpaţilor şi din nordul Balcanilor a fost preluată de PaleoDunărea. Formarea cursului actual al Dunării a avut loc în trei etape. La sfârşitul terţianului s-a format sectorul superior, la sfârşitul pliocenului sectorul mijlociu iar sectorul inferior în cuaternar, după ce Bazinul panonic intră definitiv în legătură cu Bazinul pontic prin intermediul fluviului. Denumirea fluviului Dunărea vine de la cuvântul de origine osseta don care însemnă apă, râu. Sectorul superior şi mijlociu al Dunării era denumită de romani Danubius (dan = apă, râu şi nivius = din zăpadă) iar sectorul inferior Istros. 1. Date geografice şi hidrografice Dunărea izvorăşte din Germania, din munţii Padurea Neagră de la o altitudine de 678 m, luând naştere prin unirea a două pâraie Briegach şi Brege care lângă localitatea Donaueschingen se unesc cu al treilea numit Izvorul Dunării. Cursul este orientat de la vest la est şi are o lungime de 2.857 km şi colectează apele dintr-un bazin geografic de 817.000 km2 ocupând din acest punct de vedere locul 24 în lume şi locul 2 în Europa după fluviul Volga. Panta medie a cursului este de 25 cm/km. În cursul său Dunărea străbate opt ţări şi trei capitale (Viena, Budapesta, Belgrad) iar prin orientarea vest-est asigură posibilitatea efectuării de transporturi navale între Marea Neagră şi Marea Nordului prin 1

Canalul Rin-Mein. Bazinul Dunării se desfăşoară în latitudine pe circa 8o, între paralela 42° şi 50° latitudine nordică, având o laţime maximă a bazinului de aproape 600 km, iar în longitudine pe 22°, între 8° (la izvoare) şi 30° la vărsare longitudine vestică. Cursul fluviului întretaie lanţul Alpino-Carpato-Balcanic de două ori: odată la Devin, unde culmile Alpilor se racordează cu Carpaţii Mici formând Poarta de la Devin, şi odată străbate Carpaţii între Moldova Veche şi Turnu Severin formând defileul de la Cazane şi Porţile de Fier cu o lungime de 144 km. Aceste întretăieri ale fluviului cu lanţurile muntoase determină împărţirea Dunării în trei sectoare distincte: superior, mijlociu şi inferior. Sectorul superior sau alpin se întinde de la izvoare până la Viena şi are o lungime de 902 km. În acest sector Dunărea are aspectul unui râu de munte, marginal Alpilor, cu ape limpezi şi un curs rapid. Debitul are variaţii sezoniere fiind influenţat de cantitatea de precipitaţii, topirea zăpezii şi a gheţarilor din Alpi. Nivelul maxim este atins în iulie iar cel minim în ianuarie. Panta albiei în acest tronson este în medie de 1 m/km. În sectorul superior Dunărea are o reţea deasă de afluenţi cu debite variabile. Afluenţii principali din acest sector sunt Iller (700 m3/s), Lech (90 m3/s), Isar (175 m3/s), Traun (140 m3/s), Inn (740 m3/s). Sectorul mijlociu sau panonic, de la Viena la Turnu Severin, se întinde pe o distanţă de 1.043 km. Regimul de scurgere se caracterizează prin mari variaţii de debit şi nivel, cu creşteri importante primăvara şi la începutul verii şi scăderea de la sfârşitul verii până primăvara. Panta albiei este de 0,11 m/km. Afluenţii principali din acest sector sunt Vah (140 m3/s), Hron (50 m3/s), Ipoly (30 3/s), Tisa (814 m3/s), Raab (80 m3/s), Drava (670 m3/s), Sava (1475 m3/s), Morava (215 m m3/s). Sectorul inferior sau carpato-balcanic, ţine de la Turnu Severin până la vărsarea în Marea Neagră şi se întinde pe o distanţă de 955 km. Regimul scurgerii se caracterizează prin variaţii mari de nivel şi prin debite crescute primăvara la topirea zăpezii şi la începutul verii. Panta albiei scade progresiv de la 34 cm/km în defileu la 2,8 cm/km aval de Brăila. Principalii afluenţi din sectorul inferior al Dunării sunt Jiul (92 m3/s), Oltul 3/s), Argeşul (65 m3/s), Ialomiţa (41 m3/s), Siretul (220 m3/s), Prutul (80 m3/s), iar (165 m pe partea dreaptă Timocul (30 m3/s), Isker (57 m3/s) Iontra (40 m3/s). Sectorul inferior al Dunării poate fi împărtit din punct de vedere geografic în trei porţiuni distincte: defileul, de la Baziaş la barajul de la Gura Văii, sectorul defileu - Tulcea şi sectorul Tulcea - vărsare în mare. Sectorul inferior al Dunării cuprinde trei biotopi distincţi cu caracteristici fizico-chimice şi biologice individuale: şenalul sau albia minoră, lunca inundabilă şi delta. 2. Şenalul Dunării Nivelul apelor din şenal variază în funcţie de cantitatea de precipitaţii din sectorul superior şi mijlociu al fluviului. Debitul mediu al Dunării în sectorul românesc este de 6.290 m3/s cu variaţii sezoniere ample. Debitul minim înregistrat a fost de 1250 m3/s în 1947 iar cel maxim de 15.900 m3/s în 1895. Viteza curentului, în funcţie de debit şi pantă, oscilează înte 3-5 m/s

2

în defileu înainte de construcţia barajului de la Gura Văii şi 0,6-0,7 m/s la vărsare. 2.1. Caracteristici fizico-chimice ale apei Temperatura apei are variaţii sezoniere, oscilând între 0°C si 25°C şi chiar mai mult în sectorul inferior. Valoarea temperaturii medii este de 13°C, valoarea maximă 25°C în luna august iar valoarea minimă este considerată 2-3°C în perioada ianuarie-februarie. Scăderea temperaturii aerului în perioada de iarnă duce la formarea podului de gheaţă care poate persista perioade cuprinse între 25-30 zile la Orşova, până la 90 zile la Tulcea. Prin ruperea podului de gheaţă primăvara se formează zăpoare care deterrnină ieşirea apelor din albie şi producearea de inundaţii. Înghetul apelor Dunării are efect negativ asupra hidrobionţilor. Are loc distrugerea potamoplanctonului, distrugerea bentosului marginal, aşadar sărăcirea faunei şi micşorarea productivităţii. Transparenţa apei fluviului este determinată de cantitatea de precipitaţii ce modifică cantitatea de suspensii din apă. Suspensiile totale oscilează între 90-325 mg/l. Debitele de aluviuni în suspensie în zona Ceatal Izmail sunt de 2,2 t/s (Ciolac, 1997) astfel încât cantitatea medie anuală de aluviuni transportată în Dunăre este cuprinsă între 57 si 83 milioane tone. Transparenţa este cuprinsă între 80 cm şi 10-13 cm în perioada cu viituri. Reactţia apei (pH-ul) este în medie 7,75 cu fluctuaţii între 7 şi 8 fiind mai ridicată în lunile calde şi mai scăzută în cele reci. Oscilaţiile de pH sunt dăunătoare pentru majoritatea hidrobionţilor modificând acţiunea toxică a diferitelor substanţe dezvoltate în apă. Cantitatea de oxigen dizolvat în apă nu scade sub 5,5 mg/l decât în anumite zone marginale deoarece mişcarea continuă a apei măreşte şi uniformizează concentraţia oxigenului. Valorile medii ale concentraţiei oxigenului sunt de 6-10 mg/l, vara fiind mai scăzute, şi iarna apropiate de valoarea oxigenul la saturaţie. Oxidarea substanţelor organice din apă este activă, mineralizarea rapidă, ceea ce arată o capacitate ridicată de autoepurare a apei. Cantitatea totală de săruri este moderată, cuprinsă între 200 400mg/l, deci apele au un grad mic de mineralizare. Duritatea totală are variaţii sezoniere slabe şi scade din amonte în aval. Duritatea medie este de 9° germane (Cu variaţii între 7,8 şi 100), aşadar apa Dunării are o duritate mijlocie şi se pretează pentru a fi folosită la irigaţii şi în industrie. Concentraţia calciului şi magneziului în apă are valori de 40-50 mg/l, mai ridicată în sezonul rece iar clorurile au valori medii de 14-21 mg/l, mai scăzute vara şi cresc spre iarnă. Substanţele biogene din apă au concentraţii mai scăzute în sezonul cald datorită utilizării lor mai intense în procesul de asimilare clorofiliană. Nitraţii înregistrează oscilaţii sezoniere cuprinse între 1,6-4mg/l, concentraţia lor pe sectorul românesc scăzând din amonte în aval. Ei au origine biogenă sau provin din impurificarea fluviului cu ape reziduale bogate în azotaţi, îngrăşăminte azotoase, etc. Fosfaţii au concentraţii mici, cuprinse între 0,05-0,5 mg/1 şi provin din descompunerea produşilor fosfatoproteici şi lipidici sau din impurificarea apelor cu îngrăşăminte cu fosfor sau cu detergenţi.

3

2.2 Asociaţii de organisme din şenal Potamoplanctonul Dunării este un amestec format din specii planctonice proprii şi din specii alohtone provenite din afluenţi şi din apele stagnate limitrofe. Fitoplanctonul şenalului cuprinde specii aparţinând la toate grupele sistematice de alge, incluse în mai multe categorii ecologice, ceea ce dă acestuia un caracter mozaic. Din totalul de 605 specii de alge planctonice din şenal, bălţi şi Delta Dunării, 269 de specii se găsesc numai şenal şi aparţin la următoarele grupe sistematice: cianoficee (15 specii), flagelate (6 specii), dinoflagelate (o specie), cloroficee (43 specii), conjugate (2 specii), şi diatomee (202 specii) (Oltean 1960). Diatomeele reprezintă grupul dominant din şenal constituind 75% din algele planctonice. Cele mai frecvente diatomee sunt cele din speciiie Cyclotella chaetoceras, Melosira italica, Melosira arenaria, Stephanodiscus astraea, Cymbella affinis, Diatoma elongata, Navicula danubium, Pinnularia viridis, etc. Cloroficeele cu 43 de specii în şenal constituie aproape 16% din numărul de specii fitoplanctonice. Cele mai dezvoltate cantitativ sunt speciile de Scendesmus guadricauda şi Pediastrum boryanum, uneori au abundenţe mari speciile de Actinastrum hantzschii şi Ankistrodesmus falcatus. Alături de acestea sunt prezente specii de Eudorina elegans, Coelastrum microsporum, Crucigenia cruciata, Oocystis lacustris, etc. Cianoficeele reprezintâ 5,5% din speciile fitoplanctonice din şenal şi sunt de natură alohtonă, provenind din balţile Luncii şi Deltei. Cele mai, importante cantitativ sunt speciile de Aphanizomenon flos-aquae şi Anabaena spiroides alături de care sunt întâlnite specii de Microcystis aeruginosa, Microcystis flos-aquae, Oscilatoria limosa, Oscilatoria agardhii, etc. Flagelatele, dinoflagelatele şi cojugatele constituie împreunâ 3,3% din fitoplanctonul şenalului şi au importanţă redusă în asociaţia fitoplanctonică a acestuia. Dintre flagelatele prezente în şenal amintim speciile Dinobrion divergens, Euglena acus, Phacus longicauda iar dintre conjugate Closterium cornu şi Staurastrum gracile. Din punct de vedere cantitativ abundenţa numerică a fitoplanctonului creşte dinspre amonte spre aval datorită dezvoltării fitoplanctonului autohton fluvial, prin aportul afluenţilor şi în principal prin scurgerea apelor din bălţile luncii şi deltei. Se constată uneori o dublare a densităţii numerice a fitoplanctonului în lungul fluviului: 63 milioane ex/m3 la Orşova şi 158 milioane/m3 la Sulina (Ec. Popescu, 1960, 1963). Înfloririle algale, în special cu diatomee, sunt relativ rare. Oltean şi Cristea (1960) semnalează o înflorire cu diatomee în zona Brăila - Reni, cu o densitate de 4,12 milioane ex/m3, iar Brezeanu (1961) în zona Olteniţa, aval de confluenţa cu Argeşul, cu o densitate de 35,5 milioane ex/m3. Zooplanctonul. Factorii ce determină cantitatea şi calitatea zooplanctonului din şenalul Dunării sunt viteza curentului de apă, interrelaţiile dintre fluviu şi regiunea inundabilă şi dezvoltarea cantitativă şi calitativă a fitoplanctonului. Din punct de vedere ecologic zooplanctonul din Dunăre este format din specii euplanctonice, întâlnite în râuri, lacuri şi bălţi şi specii pseudoplanctonice

4

adică specii litofile, bentonice sau epibionte care în anumite condiţii devin planctonice. În şenalul Dunării au fost identificate 155 de specii din clasele protozoare (4 specii), rotifere (103 specii), copepode (195 specii) şi cladocere (29 specii) (V. Enăceanu, Ec. Popescu, 1960). Rotiferii reprezintă elementul dominant al zooplanctonului din şenal formând 67% din speciile zooplanctonice.Unele forme tipice pentru zooplanctonul Dunării sunt prezente pe toată lungimea sectorului inferior precum speciile Brachionus calyciflorus, Branchionus angularis, Karatella quadrata, Asplachna priodonta, Polyarthra vulgaris, Filinia longiseta etc. Cladocerii formează al doilea grup ca număr de specii zooplanctonice din şenal cu o proportie de 18%. Aparţin la diferite categorii ecologice, majoritatea fiind planctonice. Dintre cele mai frecvente specii de cladocere din şenal menţionăm: Daphnia longispina, Daphnia hyalina, Daphnia cuculata, Moina brachiata, Leptodora kindtii, Diaphanosoma brachyurum. Copepodele reprezintă aproximativ 12% din speciilee zooplanctonice din şenal şi au o răspândire caracteristică în funcţie de viteza curentului de apă. În zona Orşova - Cazane sunt prezente specii de Cyclops leucarti, Diaptomus sp (Ec. Popescu, 1960) iar în zona mijlocie specii de Cyclops strenuus, Acanthocyclops vernalis, Acanthocyclops robustus, Mesocyclops crassus, Eudiaptomus gracilis (V. Enăceanu, 1960). În zona de aval a cursului şi pe braţe au fost determinate specii de Diacyclops bicuspidatus, Macracrocyclops albidus, Megacyclops viridis, Microcyclops varians, Eucyclops macrurus (A. Georgescu Damian, 1963). Bentosul. Fauna bentonică a şenalului cuprinde 336 de specii de nevertebrate aparţinând la 31 de grupe sistematice (V. Enaceanu). Dintre celenterate specia Cordilophora lacustris este prezentă în tot lungul fluviului cu abundenţă mai mare în faciesul pietros natural de la Coronini şi Hârşova şi cel artificial de pe braţul Sulina, alături de speciile Hidra viridis şi Pelmatohidra oligactis. Dintre nematode în bentalul şenalului este prezentă specia Monochus tridentatus iar hirudineele sunt reprezentate prin specii de Piscicola geometra şi Herpobdella octoculata. Crustaceul decapod Astacus leptodactylus este comun pe tot şenalul iar Crangon crangon pe braţul Sulina. Polichetele sunt reprezentate prin specii de Hypania invalida şi Hipania kowalewschi. Oligochetele sunt prezente în toate faciesurile bentonice ale şenalului având o importanţă deosebită prin numărul de specii şi biomasa mare pe care o produc. Numărul de specii de oligochete creşte din amonte în aval: în zona Cazane - Porţile de Fier au fost identificate 23 de specii, în sectorul mijlociu 25 de specii, iar în zona Deltei 34 de specii. Specii comune de oligochete pe tot fluviul sunt Nais pardalis, Stylaria lacustris, Limnodrilus hoffmeisteri, Tubifex tubifex, Tubifex barbatus, Peloscolex ferox. Moluştele din şenal sunt reprezentate prin 85 de specii şi subspecii din care 47 de specii de gasteropode şi 38 de specii de lamelibranhiate. Gasteropodele din speciile Teodoxus transversalis, Teodoxus danubialis, Viviparus danubialis, Valvata piscinalis, Fagotia acicularia constituie o hrană bogată pentru populaţiile de peşti. Lamelibranhiatele cele mai frecvente sunt Anodonta piscinalis, Unio sp, Dreissena polymorpha. Crustaceii cei mai importanţi prin abundenţa numerică şi aportul trofic pentru peşti sunt amfipodele cu cele trei grupuri mari de gamaride (19 specii) corofide (5

5

specii) şi misidaceele (16 specii). Corofidele şi gamaridele au o dezvoltare foarte variată legată de diferite faciesuri: în biotopuri litoreofile domină corofidele (Corophium robustus) iar în cele psamofile domină gamaridele (Pontogamarus obesus). Dintre misidacee cele mai frecvente sunt Mesomysis intermedia şi Mesomysis kowalewskyi. Fauna bentonică cupride 104 unităţi sistematice de insecte dintre care cele mai importante sunt efemeropterele cu 17 specii (Palingenia longicaudata, Polimitarcis virgo, Ephemerella ignita), trichopterele cu 14 specii (Hydropsiche ornatula, H. guttata, Psychomya pusilla) şi tendipendidele (Tanitarsus, Cryptochironomus, Tendipes, Limnochironomus, Procladius) Pe baza dependenţei dintre structura fundului şenalului şi dezvoltarea faunei bentonice în sectorul românesc al Dunării există mai multe biocenoze: - biocenoza litoreofilă - caracterizează zona Cazane - Porţile de Fier şi are o biomasă medie de 23 g/m3, în care peste 95% o reprezintă amfipodul Corophium. Alături de acesta sunt prezente specii de gamaride, polichete, constituind o hrană bogată pentru cegă şi viză. - biocenoza psamoreofilă are o biomasă săracă datorită instabilităţii substratului, formele dominante cuprind specii de gamaride, gasteropode, larve de insecte; - biocenoza argiloreofilă este formată din specii de gasteropode, larve de insecte, gamaride, vierm care îşi sapă glerii în maluri. Biomasa produsă de această biocenoză este de circa 70 g/m2; - biocenoza peloreofilă este formată din specii de rezentâ specii de gasteropode, larve de insecte, polichete, miside, care ocupă fundul şenalului şi produc uneori o masă foarte bogată, de peste 100 g/m2; - biocenoza psamopeloreofilă de nisip cu mâl, este foarte comună şi se întinde pe spaţii mari în şenal. Formele bentonice sunt reprezentate prin oligochete şi larve de insecte. Nectonul şenalului este format în principal din peşti. Bazinul Dunării cuprinde cea mai reprezentativă ihtiofauna europeană datorită regiunii inundabile a fluviului şi mai ales deltei. Ihtiofauna şenatului cuprinde 65 de specii de peşti din care 75% sunt peşti paşnici (bentonofagi şi planctonofagi) şi 25% sunt specii răpitoare. Ocazional pătrund în apele fluviului peşti din afluenţi, avandeltă, lacuri sărate şi crescătorii . După preferinţele peştilor faţă de viteza apei, calitatea hranei, oxigenare şi temperatură, Dunărea poate fi împărţită în patru zone, cu specii caracteristice (Buşniţă, 1967): Zona I- este cuprinsă între Baziaş şi Corabia. Albia minoră nu are braţe, viteza apei este mare, fundul albiei este nisipos, pietros sau stâncos, lunca inundabilă este redusă. Ihtiofauna zonei este un amestec de specii reofile ce coboară din afluenţi (mreana, scobar, fusar) şi specii migratoare precum morunul, nisetrul şi mai rar păstruga care urcă în această zonă pentru reproducere. Este locul preferat de hrană şi reproducere pentru cegă. Din totalul speciilor din zonă răpitorii reprezintă circa 40%. Ihtiofauna Dunării din sectorul românesc Denumirea populară Familia Specia 0 1 2

6

Acipenseridae

Clupeidae Salmonidae Umbridae Esocidae Ciprinidae

Cobitidae Siluridae Gadidae Gasterosteydae Syngnatidae 0 Percidae

Acipenser güldenstaedti colchicus Acipenser sturio Acipenser stellatus Acipenser nudiventris Acipenser ruthenus Huso huso Alosa pontica pontica Alosa caspica normandi Clupeonella cultriventris Salmo trutta labrax Umbra krameri Esox lucius Rutilus rutilus carpathorossicus Rutilus rutilus heckeli Rutilus frissi frissi Leuciscus borysthenicus Leuciscus cephalus Leuciscus idus Scardinius erithrophthalmus Aspius aspius Leucaspius delineatus Tinca tinca Chondrostoma nasus Gobio kessleri antipai Gobio albipinatus Barbus barbus Alburnus alburnus Calcarburnus chalcoides Blica bjorkna Abramis brama Abramis sapa Abramis ballerus Vimba vimba carinata Pelecus cultratus Rhodeus sericeus amarus Carassius carassius Carassius auratus gibelio Cyprinus carpio Misqumus fossilis Cobitis taenia taenia Cobitis aurata balcanica Silurus glanis Lota lota Pungitius platigaster Syngnatus nigrolineatus 1 Perca fluviatilis

Nisetrul Şip Păstrugă Viză Cegă Morun Scrumbie de Dunare Rizeafcă Gingirică Păstrăv de mare Ţigănuş Ştiucă Babuşcă Tarancă Virezub Cernuşcă Clean Văduviţă Roşioara Avat Fufă Lin Scobar Porcuşor de deltă Porcuşor de şes Mreana Oblete Obleţ mare Batcă Platică Cosac cârn Cosac cu bot ascuţit Morunaş Sabiţă Boarţă Caracudă Caras argintiu Crap Chişcar Zvârluga Dunariţă Somn Mihalţ Osar Undrea 2 Biban

7

Centrorchidae Anguilidae Gobiidae

Lucioperca lucioperca Luciperca volgensis Aspro streber Aspro zingel Acerina cernua Acerina schaetser Lepomis gibbosus Anquilla anquilla Pomatoschistus caucasius

Şalău Şalău vărgat Fusar Pietrar Ghiborţ Răspăr Biban soare Anghilă

Gobius kessleri Guvid de baltă Gobius fluviatilis Guvid albinos Guvid vărgat Gobius gymnotrachelus Proterorhinus marmoratus Moacă de brădiş Umflătură Benthophilus stellatus Specii de peşti care pătrund în Dunăre ocazional din afluenţi, avandeltă, lacuri salmastre sau crescătorii Familia Specia Denumire populară Observaţii Boiştean Ciprinidae Phoxinus phoxinus - din afluenţi Moiagă Barbus meridionalis Clupeidae Alosa maeotica Scrumbia de mare -din avandeltă şi din lacurile salmastre Gasterosteidae Gasterosteus aculeatus Ghidrin Mugilidae Mugil cephalus Laban Mugil auratus Ostreinos Mugil saliens SinghiI Atherinidae Atherina machon pontica Aterină Gobiidae Gobius melanostomus Guvid Pleuronectidae Pleuronectes flessus luscus Cambulă Ciprinidae Ctenopharyngodon idella Cosaş -din crescătorii ciprinicole Sănger Hipophthalmicthis molitrix Milophoryngodon piceus Scoicar Aristichthys nobilis Novac Pseudorasbora parva Murgoi bălţat Zona a II-a se întinde între Corabia şi Călăraşi, albia minoră este flancată de lunca inundabilă cu numeroase bălţi. Este locul preferat de reproducere pentru sturioni (morun, nisetru, păstrugă) şi locul aproape exclusiv de reproducere a scrumbiei de Dunăre. Zona se află sub influenţa luncii inundabile unde există locuri de reproducere pentru crap, caras, platică, batcă. Odată cu scăderea apelor puietul care s-a hrănit în bălţile luncii se retrage în senal. Zona a III-a este cuprinsă între Călăraşi şi Brăila. Albia are pantă mică, fundul bălţilor este sub nivelul minim al Dunării. Este locul de creştere al puietului de crap, somn, văduviţă, rizeafcă şi scrumbie. Aici se reproduce şi gingirica.

8

Zona a IV-a se întinde de la Brăila până la vărsare în Mare. Panta albiei este mică, viteza curentului redusă, este o zona bogată în plancton şi bentos. Sunt prezente majoritatea speciilor de peşti din şenal. Speciile caracteristice zonei sunt morunul, nisetrul, păstruga, scrumbia de Dunăre. Migraţiile peştilor din Dunăre După deplasările pe care le fac pentru hrănire, iernare sau reproducere speciile de peşti pot fi migratoare, semimigratoare sau sedentare. Specii migratoare anadrome sunt cele care migreaza împotriva curentului apei. Se hrănesc şi iernează în mare şi intră în fluviu pentru reproducere. Migraţia acestora este legată de originea dulcicolă a speciilor respective. Speciile de peşti migratori anadromi din Dunăre sunt morunul, nisetrul, păstruga, sipul, scrumbia de Dunăre, rizeafca şi gingirica. Morunul (Huso huso) migrează în Dunăre în februarie apoi urcă pe fluviu până la 800 km, reproducerea având loc în aprilie. Sunt şi exemplare care încep migraţia în toamnă, iernează în Dunâre şi se reproduc primăvara primele în zona Călăraşi - Baziaş. Nisetrul (Acipenser güldenstraedti) migrează în Dunăre primăvara în perioada martie - aprilie, izolat, nu cârduieşte. Este bine adaptat la mediul dulcicol, se hrăneşte cu bentofaună în timpul migraţiei. Unele exemplare rămân permanent în Dunăre. Păstruga (Acipenser stellatus) migrează din martie până în iunie dar uneori migraţia continuă toată vara. Este considerat cel mai marin dintre sturioni. Uneori pătrunde şi în lacuri şi lagune marine şi nu este exclus să se reproducă aici. De obicei face migraţii pe distante scurte în zona Brăila - Galaţi, rar mai sus. Scrumbia de Dunăre (Alosa pontica) migrează în Dunăre în cârduri mari începând din martie până la sfârşitul lui iunie. Se reproduce în zona Călăraşi - Corabia, alevinii şi puii fiind duşi de curent spre mare. De obicei puietul se hrăneşte în zona avandeltei, bogată în plancton, unde de obicei rărnăne un an. Rizeafca (Alosa caspica nordmani) pătrunde în Dunăre neregulat, numai în anii cu debite mari. Uneori este găsită în bălţile din lunca inundabilă. Gingirica (Clupeonella cultriventris) migrează în Dunăre, în bălţile din lunca inundabilă dar şi în lagunele marine. Reproducerea are loc în lacuri unde adesea rămâne şi iarna. Specii migratoare catadrome sunt speciile care migrează în sensul curentului apei. În Dunăre există o singură specie catadromă, anghila (Anquilla anquilla). Femelele trăiesc în fluvii şi râuri până la 9 - 12 ani, apoi migreazâ în mare de unde însoţite de masculi migrează până în Oceanul Atlantic în vecinătatea Insulelor Bermunde. Reproducerea are loc la adâncimi de 300 - 400 m (uneori până la 1.000 m) la o temperatură de 7°C si o salinitate de 35‰. Curenţii marini poartă leptocefalii şi apoi civelele spre coastele Europei timp în care metamorfoza se continuă. Puietul intră în mările Nordului, Baltică, Mediteraneeana, Neagră şi de aici puii masculi rămân în mare iar femelele urcă pe fluvii şi râuri, se hrănesc şi rămân aici până la maturitate. Speciile semimigratoare sunt specii care fac migraţii pe distanţe scurte în special pentru hrănire. După originea lor acestea pot fi semimigratoare

9

reofile şi semimigratoare stagnefile. Specii semimigratoare reofile sunt cele care trăiesc în afluenţii Dunării şi pâtrund în fluviu şi în bălţile din lunca inundabilă sau din deltă. În această grupă intră mreana, scobarul, mihalţul, morunaşul, cleanul. Alte specii semimigratoare reofile trăiesc în Dunăre şi de aici intră în afluenţi. Asa sunt bibanul, avatul, roşioara, văduviţa, babuşca. Specii semimigratoare stagnofile sunt acelea care trăiesc în Dunăre şi afluenţii mari şi se reproduc în bălţile din lunca inundabilă pe vegetaţie (specii fitofile), pe substrat tare (specii litofile) sau pe alte substrate şi se hrănesc în bălţile din lunca inundabilă sau din deltă. Astfel de specii sunt crapul, platică, somnul, şalăul.

LUNCA INUNDABILĂ Zona inundabilă a Dunării cuprinde două sectoare distincte: lunca propriu-zisă şi delta. Lunca Dunării reprezintă o portiune din albia majora a fluviului acoperită de apă permanent sau temporar, în perioada viiturilor. Se intinde pe malul stâng al Dunării, pe tot cursul ei. Suprafaţa luncii inundabile a Dunării a scăzut continuu prin lucrări ample de indiguire şi desecare. La începutul secolului XX Antipa estimează suprafaţa luncii la 460.000 ha. Actualmente lunca inundabilă ocupă aproximativ 200.000 ha din care • 40% constituie bălţi permanente si stufării, • 40% terenuri inundate periodic în timpul viiturilor si • 20% terenuri inundate rar, numai în timpul viiturilor foarte mari, utilizate ca terenuri agricole, fâneţe sau acoperite de păduri de plop şi sălcii. Bălţile din lunca inundabilă au fundul mai ridicat decât nivelul minim al Dunării astfel încât toamna, odată cu scăderea cotelor fluviului, mare parte din apele băliţilor se scurg în Dunăre. În bălţile Deltei însă, fundul este mai coborât decât nivelul minim al fluviului ceea ce face ca după retragerea apelor în perioada de toamnă în bălţi să rămâna suficientă apă care să permită desfăşurarea normală a vieţii în aceste ecosisteme. Caracterele biologice ale zonei inundabile a Dunării sunt condiţionate de regimul hidrologic al fluviului ce determină frecvenţa inundaţiilor, de durata de inundare şi de perioada de producere a acestora. Studii multianuale asupra frecvenţei inundatiilor în bălţile din luncă şi delta au arătat o anumită periodicitate a acestora. Dintr-un interval de 10 ani unul nu are ape crescute, 4 au ape medii, 4 au ape mari si unul foarte mare. (Antonescu, 1963). În timpul anului se observă trei perioade de crestere a apelor: • cresteri mari de primăvară, provocate de ploi si topirea zăpezilor, au loc în perioada martie - iunie şi sunt cele mai importante pentru productivitatea anuală a zonelor inundabile;

10

creşteri mici de toamnă, datorită ploilor, sunt de mica amplitudine, apele nu ies din albia minorâ a fluviului; • creşteri de iarnă, de scurtă durată şi care se produc odată la 2 - 3 ani datorită ruperii gheţurilor pe Dunăre, aglomerării sloiurilor şi formării zăpoarelor. Durata de inundare si mărimea zonelor inundate influentează productivitatea zonei. Cu cât suprafata inundată este mai mare şi durata mai lungâ cu atât se produc cantităţi mai mari de materie organică vie. Cantitatile mari de substante biogene din mâlul adus in timpul viiturilor duce la creşterea în ansamblu a productivităţii naturale a zonelor inundate. O importanţă majoră pentru dezvoltarea bazei trofice naturale din zonele inundate si pentru dezvoltarea în general a comunităţilor de organisme din aceste ecosisteme o are perioada când se produc inundatiile. • Când inundaţiile de primăvară se produc foarte timpuriu, vegetaţia submersă şi emersă nefiind încă dezvoltată, apele nefiltrate, încărcate cu cantităţi mari de aluviuni, provoacă modificări în dezvoltarea normală comunităţilor de hidrobionţi. Este inhibată dezvoltarea macrofilelor, are loc o dezvoltare explozivă a organismelor planctonice, se dezvoltă abundent microfitobentosul şi moluştele (Botnariuc,1961). • Perioada de producere a viiturilor influentează si reproducerea peştilor. Astfel, când viiturile sunt timpurii, cu temperaturi ale apei • sub 15°C, sunt favorizate speciile răpitoare cu importanţâ economică redusă precum ghiborţul, bibanul, ştiuca. • Când viiturile sunt târzii, cu temperaturi ale apei peste 20°C, este favorizată reproducerea linului, caracudei şi roşioarei, specii de asemenea cu importanţă economică scăzută. • Numai o creştere a apelor în perioada aprilie - mai, cu temperaturi cuprinse între 15 şi 20°C, favorizează reproducerea speciilor valoroase de peşti precum crapul, şalăul, somnul, plătica, care trec spre zonele de reproducere de pe terenurile proaspăt inundate. CARACTERISTICI FIZICO - CHIMICE ALE APEI Regimul termic al bălţilor din lunca inundabilă a Dunării înregistrează variatii sezoniere fiind influentat de temperatura aerului, de adâncimea si suprafata acestora. Perioada inundaţiifor de primăvară coincide cu circulatia de primăvară a apelor din bălţi când datorită creşterii temperaturii aerului şi actiunii vântului are loc pentru o scurtă perioadă omogenizarea temperatrurii din toată masa apei. Circulaţia de primăvară în aceste bălţi este lungă, începe la sfârşitul lui februarie şi continua până la începutul lunii iunie (Brezeanu, 1967). Vara, temperatura apei băltilor se ridică până la valori de 26 - 28°C, mai ales în orizontul superficial. În bălţile mai adânci are loc în perioada stagnaţiei de vară o stratificatie termică directă în timp ce în băliţile mai puiţin adânci datorită actiunii vântului apele se încălzesc 11

în toată masa lor, temperatura fiind omogenă. Toamna, odată cu răcirea aerului are loc si scăderea temperaturii straturilor superioare ale apei si începutul circulatiei de toamnă care se termină cu omogenizarea temperaturilor în toată masa apei. După verile călduroase răcirea apei începe târziu, la sfârşitul lui octombrie, în vreme ce după veri răcoroase începe timpuriu, din septembrie. Stagnatia de iarnă începe în noiembrie - decembrie, stratifcarea termică inversă fiind înregistrată numai în bălţile adânci. Îngăţul cuprinde mai întâi bălţile mici, care în anii foarte gerosi pot ingheta în totaliiate. In băliţile adânci stratul de gheaţă se mentine numai la suprafaţă la adâncimi de 3 - 5 m apa având o temperatură de circa 4°C. Transparenţa apelor din bălţile Dunării depinde de cantitatea de suspensii adusă de viituri si de densitatea organismelor planctonice. Primăvara în timpul creşterii apelor transparenta este redusâ dar creşte pe măsura decantării apelor din bălţi. Transparenta redusă influentează negativ dezvoltarea macroftelor în timp ce algele planctonice se dezvoltă bine în orizonturile superioare ale bălţilor. Dezvoltarea în masă a algelor albastre din genurile Microcystis, Anabaena reduc transparenta în bălti la numai 20 - 30 cm. Concentrafria oxigenului din bălţile zonei inundabile înregistrează variatii sezoniere evidente. Primăvara, concentratia oxigenului este ridicată, apropiată de cea din fluviu, datorită pătrunderii de ape bine oxigenate în timpul viiturilor, actiunii vântului care favorizează difuzia oxigenului din aer si intensitătii mai reduse a mineralizării substantelor organice din apă si sedimente. Totusi în timpul viiturilor are loc o scădere moderată a concentraţiei oxigenului din apă datorită antrenării de pe fundul băltilor a unor cantităţi mari de substanţe organice care sunt mineralizate cu consum de oxigen. În perioada de vară cantitatea de oxigen din bălţi este influenţată de adâncimea de pătrundere a luminii în masa apei, de cantitatea de lumină incidentă, de densitatea producătorilor primari si a consumatorilor. Astfel, ziua în bălţile cu vegetatie bogată de macrofite si densităti mari ale fitoplanctonului cantitatea de oxigen depâşeste gradul de saturaţie, ajungând la valori de 130 - 150%, originea lui fiind preponderent biologică. Noaptea, datorită dominanţei respiratiei asupra fotosintezei si intensităţii mari a procesului de mineralizare a substantelor organice din apă si sedimente, concentratia oxigenului scade până la valori de 2 - 2,5 mg O2/1 ducând la asfixia în masa a populaţiilor piscicole. Toamna si iarna oxigenul din apa băltilor are valorile cele mai scâzute datorită mineralizării substantelor organice provenite din biomasa vegetală, proces ce are loc cu un consum crescut de oxigen, intensităţii reduse a procesului de fotosinteză si opririi difuziei oxigenului atmosferic în apă, de câtre pătura de gheaţă. Regimul oxigenului în apă este conditionat si de mărimea bălţilor şi gradul de acoperire cu vegetaţie. Bălţile mari, mai adânci şi cu suprafete extinse au un regim al oxigenului mult mai favorabil hidrobionţilor decât bălţile mici acoperite cu macrofite plutitoare. Cantitatea de substanţă organică din apa bălţilor este menţinută la un nivel ridicat de suspensiile organice aduse în timpul

12

viiturilor, de antrenarea de pe fundul bălţilor a unor cantităiţi însemnate de substanţe organice blocate în sedimente şi de productivitatea ridicată a bălţilor. Astfel, în timpul viiturilor, substanţele organice aduse de apele fluviului şi cele existente pe fundul bălţilor provenind din biomasa vegetală şi animală produsă în perioada caldă, sunt mineralizate si transformate în substanţe biogene care măresc considerabil productivitatea acestor ecosisteme. Vara şi toamna are loc o acumulare accentuată de substanţă organică provenită din biomasa vegetală şi animală care se dezvoltă aici. Iarna, cantităţile de substanţă organică din apa bălţilor se menţin relativ ridicate datorită rezervelor acumulate vara şi toamna şi intensităţii reduse a proceselor de mineralizare a substanielor organice. Concentratia elementelor biogene din apa bălţilor zonei inundate depinde de cantitatea şi calitatea substantelor organice din care acestea provin adică de cantitatea şi calitatea biomasei vegetale şi animale care după moartea organismelor este descompusă şi mineralizată. Cantitatea de azotaţi şi fosfaţi din apa băliţilor este in general mica datorită utilizării lor rapide de către fitoplancton şi macrofite acvatice şi datorită unor procese chimice care duc la reducerea azotaţilor până la azot gazos şi eliminarea lui în apă. Se consideră că deşi cantităţile de substanţe biogene din bălţile zonei inundabile sunt reduse totuşi sunt suficiente pentru dezvoltarea unor populaţii algale şi macrofitice abundente, productivitatea naturală a acestor ecosisteme fiind ridicată. FITOPLANCTONUL din băltile zonei inundabile cuprinde 243 de unităţi sistematice, dominante fiind: • diatomeele-114 specii (46,9%), urmate de • cloroficee cu 70 de unităţi taxomonice (28,8%), • cianoficee cu 38 de specii si • flagelate şi dinoflagelate cu 21 de specii (8,7%) (E. Prunescu, 1967). Comune tuturor bălţilor din zona inundabilă sunt diatomee: Asterionella,Fragilaria,Melosira,Navicula, cloroficee de genurile Scenedesmus, Pediastrurn, cianoficee din genurile Anabaena, Aphanizomenon, Microcystis, Merismopedia. În sezonul cald unele specii de cianoficee şi cloroficee au o dezvoltare explozivă determinând fenomenul de înflorire a apei. Acesta nu se produce simultan în toate băliţile şi nu este provocat de aceeaşi specie. ZOOPLANCTONUL bălţilor din lunca inundabilă a Dunării este format din 461 de unităţi sistematice din care domină rotiferii cu 239 de specii (63,5%), urmaţi de cladoceri cu 86 de specii (18,7%), copepode cu 75 de specii (16,25%) si protozoarele cu 7 unităţi sistematice, adică 1,55% din totalul speciilor zooplanctonice (V, Enâceanu, 1967). Dintre protozoare sunt comune în bălţile din zona inundabilă specii ale genului Vorticella şi Paramoecium. Grupul dominant de zooplancteri este cel al rotiferelor reprezentat prin Brachionus calyciflorus, Brachionus leydigi, Euchlanis incisa, Euchlanis dilatata, Keratella cehlearis, Keratella valga, Notholca cinetura, Asplanchna priodonta, Asplanchna sietboldi, Polyarthra vulgaris. Copepodele sunt reprezentate prin specii ale genurilor Cyclops, Mesocyclops,

13

Eudiaptomus, Eurytemora iar cladocerele prin Daphnia pulex, Daphnia longispina, Moina branchiata, Chydorus cvalis, Chydorus sphaericus, Leptodora kindtii. Unele specii de zooplancton sunt prezente în tot timpul anului iar altele sunt forme sezoniere, stenoterme sau termofile. NECTONUL BĂLŢILOR din zona inundabilă este format din specii de pesti generativ şi trofic stagnofile, în cea mai mare parte din familia ciprinide: crap, caras, plătică, lin, roşioară, sabiţa, etc. La acestea se adaugâ specii de somn, şalău, biban, morunaş. Specii stagnofile precum crapul in zona Dunării inferioare devine o specie semimigratoare, schimbânduşi habitatul între fluviu si bălţile din Lunca sau Delta Dunării. Primăvara, odată cu viitura pătrund din Dunăre în bălţi numeroase specii care se reproduc pe terenurile inundate sau în bălţile mici şi apoi se retrag în fluviu. Puietul găseşte în aceste bălţi condiţii foarte bune de hrănire şi se retrage în Dunăre la începutul toamnei, odată cu scăderea apelor. FAUNA BENTONICĂ DIN LUNCA INUNDABILĂ A DUNĂRII este determinată de structura fundului bazinului şi de compozitia substanţelor organice şi minerale depuse în timpul anului. Bentofauna acestor ecosisteme cuprinde 186 de specii din 25 de grupuri sistematice: • celenterate (o specie), • viemi (26 de specii), • moluste (50 de specii), • briozoare (o specie), • crustacee (44 de specii), • insecte (52 de specii), • hidracarieni (12 de specii). • Dintre oligochetele frecvent întâlnite cităm: Nais variabilis, Limnodrilus hoffmeisteri, Tubifex tubifex; • Hirudineele sunt reprezentate prin specii de Piscicola geometra şi Hirudo medicinalis, • moluştele bivalve :Unio pictorum, Anodonta cygnea, Dreissena polymorpha, • gasteropedele prin Theodoxus fluviatilis, Viviparus viviparus, Fagotia acicularis, Limnea stagnalis, Planorbis planorbis, iar • coleopterele prin Gyrinus distinctus şi Hidrophylus caraboides. În băltile zonei inundabile domină • macrofitele cu frunze plutitoare si submerse ce formează flora moale (Nimphaea, Elodea, Valisneria, Potamogeton, Ceratopyllum, etc.) precum si flora dură emersă (stuf, papură, rogoz) care alcătuiesc fitocenoze caracteristice.

14

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->