Piaţa muncii

Curs universitar pentru studenţii facultăţii
“Economie Generală şi Drept”, specialitatea “Economie generală”, “Administraţie publică”, şi
„Contabilitate”
anul 2
Titular: Dorin Vaculovschi
Dr. în economie,
conferenţiar universitar
ASEM 2012


Tema 1: Introducere în economia muncii
1. Obiectul de studiu al economiei muncii
2. Considerente metodologice
3. Conţinutul muncii în sistemul economiei de piaţă
4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al economiei muncii
5. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor de muncă

1. Obiectul de studiu al economiei muncii
 Economia muncii este o disciplină care se preocupă de comportamentele actorilor sociali de pe piaţa
muncii. Comportamentele actorilor sociali de pe piaţa muncii sunt redate prin intermediul conceptelor de
cerere şi ofertă de muncă, salariu, productivitate a muncii, capital uman, a modelelor tradiţionale ale
pieţei muncii, precum şi prin analiza fenomenelor de şomaj, de discriminare pe piaţa muncii, de
mobilitate a forţei de muncă, de pregătire profesională etc..
 Economia muncii este o disciplină relativ autonomă, derivată teoriei economice.
 Obiectul principal de studiu al economiei muncii reprezintă analiza şi explicarea tuturor aspectelor legate
de tranzacţia unei mărfi specifice, şi anume munca umană.
 Obiectul de studiu al economiei muncii include şi analiza raporturilor de muncă, iar conceptul de piaţă
internă a muncii devine un nou obiect de studiu a economiei muncii contemporane.
 Una din sarcinile de bază ale economiei muncii este de a explica şi înţelege procesul de formare a cererii
şi ofertei de muncă, precum şi mecanismul de funcţionare a pieţei muncii prin intermediul căruia, în
rezultatul confruntării cererii şi ofertei de muncă are loc formarea preţului de echilibru al muncii (nivelul
salariului) şi se determină nivelul de ocupare al forţei de muncă.
 O altă sarcină a economiei muncii se concentrează asupra aspectelor macroeconomice ale funcţionării
pieţei muncii, în special, asupra ocupării forţei de muncă (evoluţia ocupării, structura ocupării, formele de
ocupare), şomajului (tipurile de şomaj, politicile anti-şomaj), precum şi asupra raportului dintre creştere
economică, distribuire a veniturilor şi ocupare.
 Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă şi, fiind o piaţă derivată, ea reacţionează la toate
fluctuaţiile de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, în general, din economia naţională.
Caracteristicile de bază ale economiei muncii contemporane:
 Economia muncii este o disciplină atât microeconomică cât şi macroeconomică. Microeconomia
muncii utilizează în principal instrumente tradiţionale de calcul economic bazate pe „maximizare” şi
„constrângere”, dar, totodată, tinde să depăşească rigiditatea teoriilor tradiţionale ale concurenţei pure şi
perfecte, orientându-se spre analiza relaţiilor de muncă, a contractelor dintre salariat şi întreprindere etc.
abordate într-o viziune economică. Macroeconomia muncii, axată tradiţional pe problemele legate de
aspectele cererii de muncă (teoria keynesistă), de asemenea, se reorientează spre analiza proceselor ce au
loc în cadrul întreprinderii, în special, cele legate de procesele de flexibilizare a pieţei muncii. Legătura
dintre microeconomia şi macroeconomia muncii este destul de complexă, iar studierea fenomenelor de pe
piaţa muncii printr-o singură abordare este dificilă.
 Exemple de probleme de care se preocupă microeconomia muncii:
 Cum va influenţa salariul minim ocuparea tineretului?
Cum va influenţa creşterea salariului decizia lucrătorului de a lucra sau de a nu lucra?
 Exemple de probleme de care se preocupă macroeconomia muncii:
 De ce nivelul şomajului uneori este ridicat iar uneori este jos?
Cum va influenţa modificarea ratei dobânzii situaţia economică, inclusiv nivelul ocupării?

 Economia muncii prin natura sa este interdisciplinară şi pluridisciplinară. Ea a împrumutat de la mai
multe discipline înrudite, ca sociologia, managementul, dreptul etc., aparatul noţional, metode şi
instrumente de analiză, iar uneori chiar şi problematica de care se preocupă acestea (de exemplu cum de
înţeles şi de explicat specificul relaţiilor de muncă fără să se facă referinţă la caracteristicile contractului
de muncă). Însă abordarea pluridisciplinară a economiei muncii este de dată recentă. Acum zece sau
douăzeci de ani în urmă economia muncii aborda numai probleme pur economice ca salariul,
productivitatea muncii necesarul numărului de resurse umane etc.
 Pe lângă analiza mecanismului de tranzacţie a muncii umane, obiectul de studiu al economiei muncii
include şi analiza raporturilor de muncă. Într-adevăr, demersurile ştiinţifice contemporane din
domeniul economiei muncii, inclusiv şi cele de inspiraţie neoclasică admit analiza şi a unor aspecte
neeconomice ca cele ale raporturilor de muncă (prestarea serviciilor de muncă în schimbul unei
remunerări este o decizie a individului mai mult decât economică în comparaţie cu vânzarea unui bun
obişnuit contra bani), ceea ce reorientează spectrul de cercetare al disciplinei date spre managementul
întreprinderii, organizarea ergonomică a muncii şi managementul resurselor umane. În general, modul în
care decurg raporturile de muncă de pe piaţa muncii conduce la anumite reflecţii privind interdependenţa
dintre piaţa internă şi cea externă a muncii şi locul instituţiilor în reglementarea comportamentului
indivizilor pe piaţa muncii. Prin urmare, economia muncii nu-şi poate reduce domeniul de cercetare doar
la analiza schimbului serviciilor de muncă pe salariu ca un schimb de piaţă.
 Cele mai relevante proprietăţi ale raporturilor de muncă de care trebuie să ţină cont economia muncii în
analizele sale sunt:
 Raporturile de muncă posedă anumite caracteristici specifice care necesită o reglementare juridică
mai deosebită (legislaţia muncii) decât schimbul de pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Anume din
acest considerent, piaţa muncii este cea mai instituţionalizată şi reglementată piaţă.
 De regulă, raporturile de muncă au loc în cadrul întreprinderii, iar condiţiile de angajare şi nivelul
salariului sunt determinate nu numai de forţele pieţei, ci şi de anumiţi factori neeconomici.
 Raporturile de muncă se petrec numai între agenţi economici privaţi (salariaţi şi angajatori). Alţi
actori sociali de pe piaţa muncii ca statul, sau organizaţia sindicală influenţează raporturile de
muncă doar indirect, prin activităţi de reglementare. Cadrul instituţional este deci, un element
indispensabil al pieţei muncii.


2. Considerente metodologice
 Ca orice ştiinţă, economia muncii, pe parcursul evoluţiei sale, din momentul constituirii, şi-a creat o
metodă proprie de cercetare. Fiind o ştiinţă relativ tânără, ea a împrumutat mai multe instrumente şi
tehnici de analiză de la alte ştiinţe înrudite, constituite anterior. Cu toate acestea, majoritatea metodelor,
instrumentelor şi tehnicilor de analiză, utilizate de economia muncii sunt preluate de la teoria
economică, ea fiind o disciplină derivată a teoriei economice.
 În general, Economia (inclusiv economia muncii) – reprezintă ştiinţa care cercetează cum are loc
procesul de corelare a nevoilor nelimitate a indivizilor şi a agenţilor economici cu resursele rare. Cu alte
cuvinte economia cercetează alegerea indivizilor şi a agenţilor economici în condiţiile unor resurse
limitate în scopul obţinerii unui câştig maxim.
 În condiţiile economiei de piaţă orice tranzacţie pe dintre actorii sociali de pe piaţă este liberă şi
benevolă. Acesta înseamnă această tranzacţie trebuie să fie reciproc avantajoasă, adică fiecare din
participanţi la tranzacţie vor obţine un câştig. De exemplu, dacă un cadru didactic dintr-o instituţie de
învăţământ superior este de acord să facă o prelegere cu 40 de lei pentru o oră, iar instituţia este de acord
să-şi ofere 50 de lei, preţul de 45 de lei ora este reciproc avantajos pentru ambele părţi. Iar rolul pieţei
constă anume în asigurarea caracterului benevol şi reciproc avantajos al tranzacţiei.
 Condiţiile de maximizare a câştigurilor din urma tranzacţiilor de pe piaţă se realizează în situaţia de
optim-Pareto care s-a stabilit pe piaţă. Situaţia de optim-Pareto presupune că orice creştere a bunăstării
unei persoane din urma tranzacţiei va avea loc doar din contul diminuării bunăstării altor persoane. În
condiţiile de optim-Pareto toate tranzacţiile benevole şi reciproc avantajoase s-au realizat, iar alte
tranzacţii nu mai poartă un caracter benevol, deoarece acestea nu aduc un câştig reciproc avantajos
participanţilor la tranzacţie. Mai degrabă acestea poartă un caracter redistributiv. De regulă statul este
acela care poate impune careva tranzacţii (de exemplu prin intermediul politicii fiscale) care poartă un
caracter redistributiv şi nebenevol, reieşind din dreptul lui exclusiv de constrângere.
 Metoda economică de cercetare se bazează pe două principii fundamentale:
 Principiul de constrângere reiese din legea rarităţii, lege economică generală, formulată de clasicii
economiei politice. Potrivit acestei legi, resursele sunt rare, şi dacă acestea au fost utilizate pentru
satisfacerea unei nevoi, ele nu pot fi îndreptate spre satisfacerea altei nevoi. Astfel, dacă o resursă umană
a fost utilizată pentru construcţia drumurilor, ea nu poate fi utilizată pentru prestarea serviciilor
educaţionale.
Principiul de raţionalitate presupune că toţi subiecţii dintr-o economie au un comportament raţional,
potrivit căruia ei tind să-şi maximizeze utilitatea şi să-şi minimizeze costurile. Orice individ doreşte să
obţină un efect mai mare cu un efort mai mic. În acest caz, atât utilitatea cât şi costurile au un conţinut
mai larg decât abordarea lor tradiţională monetară, iar maximizarea profitului întreprinderii sau a
salariului lucrătorului sunt doar cazuri particulare de maximizare a utilităţii. Un individ poate obţine o
utilitate şi în rezultatul unor activităţi filantropice sau a unor activităţi determinate de pasiunile lui (jocul
în şah, sportul, pescuitul, turismul etc.) care nu se înscriu în logica economica şi nu pot fi cuantificate din
punct de vedere monetar. De asemenea, unii întreprinzători consideră că, angajând în cadrul întreprinderii
lor persoane pe care nu le agreează (de ex. femei, negri sau reprezentanţi ai altor naţionalităţi), chiar şi în
cazul când aceste persoane dispun de calificarea şi capacitatea de muncă necesară, ei suportă anumite
costuri suplimentare care nu pot fi măsurate în unităţi economice.
 Decizia economică optimă a oricărui individ sau agent economic rezultată dintr-o alegere liberă
reprezintă rezultatul combinării principiilor de constrângere şi raţionalitate. Iar analiza comparativă a
efectelor (câştigurilor) şi a eforturilor (costurilor) din cadrul oricărui fenomen, proces, activităţi etc.
reprezintă caracteristica de bază a metodei economice care deosebeşte ştiinţa economică de alte ştiinţe
socio-umane care pot avea acelaşi obiect de studiu.
 Cum are loc procesul de luare a unei decizii raţionale:
 se formulează scopul;
 sunt identificate mai multe modalităţi de alternativă pentru realizarea scopului dat;
 sunt evaluate resursele utilizate şi câştigurile aşteptate. Se determină dintre acestea diferenţa
pentru fiecare variantă admisă.
 se alege varianta pentru care diferenţa este maximă.

 Reieşind din considerentul, că orice individ îşi are propriul sistem de apreciere a utilităţilor, care deseori
nu se supune unor evaluări monetare, decizia economică individuală poartă un caracter subiectiv. Acest
enunţ are o importanţă deosebită în analiza cererii şi ofertei individuale de muncă, or decizia de a presta
sau de a nu presta servicii de muncă pe piaţa muncii este determinată nu numai de nivelul salariului, dar
şi de o serie de factori neeconomici.
 Realitatea economică este cercetată prin intermediul a două abordări:
 Abordarea pozitivă tinde să explice realitatea economică prin observaţii şi analize pasive, fără a
interveni în realitatea economică dată şi fără a formula careva propuneri de schimbare a acesteia.
Abordarea pozitivă se bazează pe enunţul „cum este”, „cum a fost”, „de ce fenomenul are loc”.
Abordarea pozitivă se bazează pe următoarele principii:
 faptele pot fi verificate şi dovedite;
 Concluziile şi enunţurile ştiinţifice se bazează pe date statistice şi fapte reale;
 de regulă aceste enunţuri nu provoacă divergenţe între economişti şi cercetători.
 Exemplu de abordare pozitivă:
 Economistul demonstrează, în baza datelor colectate, că dacă salariul minim va creşte cu X lei, Y
lucrători de calificare joasă pot deveni şomeri.
 Abordarea normativă se axează pe enunţul „ce şi cum trebuie să fie”. De regulă, abordarea normativă
este utilizată în elaborarea şi promovarea politicilor economice. Orice enunţ normativ, de regulă, se
bazează pe anumite păreri şi valori subiective. De exemplu, se presupune că orice politică de pe piaţa
muncii care va conduce la o distribuire cât mai uniformă a câştigurilor lucrătorilor, ulterior se divizează în
consum şi economii. Dar nimeni nu poate să demonstreze adevărul acestui enunţ. Abordarea normativă se
bazează pe următoarele principii:
 faptele nu pot fi verificate şi dovedite;
 enunţurile se bazează mai degrabă, pe anumite valori subiective;
 de regulă aceste enunţuri permanent provoacă divergenţe între economişti şi cercetători.
 Exemplu de abordare normativă
 Economistul afirmă că în scopul evitării unei creşteri a şomajului lucrătorii trebuie să primească un
salariu de Z lei.
Economia muncii utilizează mai multe metode şi instrumente de cercetare împrumutate:
 Fizico-matematice. Prin intermediul metodelor fizico-matematice realitatea economică este privită ca un
fenomen fizic, încercând să se descopere legi şi principii similare celor fizice, exprimate prin diverse
formule sau modele matematice.
 Biologo-organiciste. Metodele şi instrumentele biologo-organiciste caută să analizeze realitatea
economică în contextul legilor vieţii organice. Această concepţie este mai nuanţată, mai puţin rigidă, ea
reuşind să scoată omul din ecuaţiile matematice.
 Psihosociologice. Metodele şi instrumentele psihosociologice se deosebesc de celelalte prin faptul că
privesc omul concomitent şi ca obiect şi ca subiect al realităţii economice, el fiind atât observator, cât şi
observat.
Instrumentele procesului de cercetare şi analiză utilizate de economia muncii:
 principiul “ceteris paribus” – pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice sunt
stabile, în timp ce altele sunt variabile. Acesta este o aplicare a logicii, conform căruia interpretarea
fenomenului se face prin neglijarea acelor elemente şi factori care sunt variabile şi nu au o legătură
directă cu evoluţia fenomenului. De regulă, sunt considerate stabile acele elemente care pot fi cuantificate
matematic.
 abstracţia ştiinţifică – este o altă componentă a metodologiei economiei. Caracterul complex al
economiei şi posibilităţile limitate ale fiecărui cercetător fac necesară înaintarea în trepte pe drumul dificil
al cercetării.
 unitatea dintre analiză şi sinteză – Analiza înseamnă descompunerea, dezmembrarea fenomenului,
procesului sau fenomenului cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăruia dintre acestea,
ca părţi necesare ale întregului. Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul
întregului unitar, legat prin resorturi interne şi desemnarea acestuia printr-un simbol.
 unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică – Metoda istorică înseamnă
reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele în timp. Cercetarea
logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real
numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi obiectiv necesare.
 unitatea analizei cantitative şi calitative – Pornindu-se de la premisa că realitatea însăşi se
caracterizează printr-o asemenea unitate, cercetarea trebuie să ţină seama de conexiunile dintre actele şi
faptele economice (aspectul calitativ al analizei). În măsura în care sunt cunoscute legile de mişcare a
economiei, analiza cantitativă este calea de aflare a sensului şi intensităţii acestei mişcări.
 modelarea matematică – (reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem linear
sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real) constituie o
treaptă importantă în indicarea de la abstract la concret, în realizarea efectivă a unităţii analizei calitative
şi cantitative.


3. Conţinutul muncii în sistemul economiei de piaţă
Interpretarea conţinutului muncii în funcţie de perioada istorică:
 Lumea antică era predominată de presupunerea că munca este destinată pentru sclavi. Ca atare, ea era
socialmente dispreţuită şi considerată un efort penibil, o suferinţă, o tortură (se poate semnala în legătură
cu aceasta că cuvântul muncă provine de la slavonul „мучитьcя” ceea ce înseamnă chin, suferinţă, iar
originea cuvântului francez "travail" se află în latinescul "tripalium" - instrument de tortură compus din
trei stâlpi de care era legată victima spre a fi chinuită). Clasele dominante, oamenii liberi, spre deosebire
de sclavi se ocupau cu sportul, artele, politica şi filozofia care nu erau considerate muncă.
 Evul Mediu creştin interpretează munca ca o pedeapsă pentru păcatul originar al omului care a fost
alungat din paradis şi condamnat să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii. Munca apare, deci, ca o
fatalitate, ca o cale de resemnare şi plată pentru păcatul originar.
 Apariţia religiei protestante, mai ales a doctrinei calviniste, marchează o schimbare profundă în
definirea conţinutului muncii. Fatalitatea predestinată şi propagată de catolicism a fost înlocuită cu o altă
idee mai progresistă, şi anume, îndreptăţirea muncii, acordându-se o misiune mai optimistă. Ideile
reformatoare ale religiei protestante au contribuit la liberalizarea conştiinţei sociale, care, la rândul ei, a
contribuit şi la liberalizarea muncii. Aceasta din urmă s-a manifestat, în special, în alegerea liberă a
profesiei, ceea ce nu era caracteristic nici sclavagismului, nici feudalismului. Munca pentru om s-a
transformat astfel dintr-o pedeapsă a lui Dumnezeu într-o sursă de îmbunătăţire a condiţiilor de trai.
Sărăcia care era stimulată de catolicism a devenit în cadrul noii religii ideologii o cauză a leneviei, beţiei
etc. Condamnându-se sărăcia, s-a proslăvit munca. Secolul al 18-lea a adus mari schimbări calitative, atât
în domeniul dezvoltării economice, cât şi în cel ideologic. În Anglia s-a produs revoluţia industrială, s-au
pus bazele economiei politice clasice de către Adam Smith. În Franţa a avut loc Revoluţia burgheză care
a proclamat libertatea omului, şi a pus începutul creării societăţii capitaliste consolidată în continuare prin
activitatea politică a lui Napoleon Bonaparte. Au luat naştere diferite teorii liberaliste care s-au manifestat
cu succes în diferite domenii în secolul următor şi care au patentat dezvoltarea unor ştiinţe socio-umane
ca: filozofia, sociologia, economia, ştiinţele juridice etc. Au fost puse bazele teoretice ale economiei de
piaţă. În acest context munca şi-a schimbat statutul, iar teoria muncii libere a căpătat o pondere mare,
inclusiv şi abordările ei extrem de ostile, opuse chiar.
 Apariţia teoriilor marginaliste în a doua jumătate a secolului al 19-lea au perfectat conţinutul muncii
în condiţiile economiei de piaţă. Urmărind scopul de a modela cât mai autentic procesele economice din
societate, reprezentanţii marginalismului interpretau munca, în primul rând, ca o dezutilitate, ca ceva
neplăcut, pe care lucrătorii o efectuează numai în schimbul unei utilităţi – salariul, destinat procurării
bunurilor de consum, întreţinerii lor şi a familiei, distracţiilor etc.
 Prin urmare, economia de piaţă fixează categoria "muncă" ca factor de producţie. Acesta include în sine
totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale oamenilor, folosite în activitatea lor economică, în special
în producţia bunurilor materiale şi a serviciilor. Trebuie menţionat faptul că munca nu oricând poate fi
considerată drept factor de producţie. Teoria economiei de piaţă susţine că numai acea muncă care este
prestată în schimbul unei remunerări, în afară de satisfacţia primită de la ea, se consideră a fi o categorie
economică. Astfel, activităţile şcolarilor de rezolvare a problemelor – spun aceşti autori – nu pot fi
considerate muncă în sensul economic.
 Apologeţii comunismului au dat şi ei o definiţie muncii, considerând-o ca prima necesitate vitală. Dorind
să construiască o societate comunistă bazată pe egalitarism şi alte principii ca: "De la fiecare după
capacităţi, fiecăruia după necesităţi" ei au distrus echilibrul economic, psihosocial, juridic etc. determinat
de evoluţia istorică normală a societăţii conform unor legi obiective. Activitatea "constructorilor
comunismului" a adus prejudicii grave dezvoltării social-economice şi psihologice de mai departe a
societăţii. Ignorând condiţiile existente ale dezvoltării forţelor de producţie, ale conţinutului muncii de
atunci, ei au încercat să implementeze ideea de muncă ca prima necesitate vitală. Munca, într-adevăr,
poate fi o necesitate vitală pentru oameni dacă ea este liberă şi creatoare, de exemplu, munca oamenilor
de artă, munca oamenilor de ştiinţă, munca inventatorilor etc., or, la începutul secolului 20, ca şi în
prezent, încă nu au apărut acele condiţii obiective, acel nivel de dezvoltare al tehnologiilor care să asigure
majorităţii populaţiei o ocupare cu muncile sus-numite.
 Acea parte a populaţiei, în special, intelectualitatea, care înţelegea caracterul absurd al acestei aventuri şi
nu dorea să participe la construcţia noii societăţi era declarată duşman al poporului şi trimisă la
"reeducare" la munci silnice în Siberia. Organizarea "subotnicilor" comuniste erau şi ele un fel de
"exerciţii de formare a omului de tip nou”. Evident că o societate de acest tip poate să se menţină numai
în condiţii de totalitarism.
 Consecinţă gravă a teoriei şi practicii comuniste, este că ele au afectat puternic comportamentul
populaţiei, atitudinea ei faţă de muncă. Restabilirea lor va necesita o perioadă foarte îndelungată, fapt ce
va contribui la creşterea perioadei de tranziţie la economia de piaţă care se desfăşoară actualmente în
fostele state socialiste, inclusiv şi în Republica Moldova.
 ce se vinde pe piaţa muncii - munca sau forţa de muncă?
4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al economiei muncii

 Raporturile de muncă reprezintă interacţiunea şi interdependenţa dintre participanţii în procesul de
producţie şi de muncă în vederea creşterii calităţii vieţii active de muncă a lor. Trebuie menţionat faptul
că raporturile de muncă sunt mai degrabă subiective decât obiective, deoarece ele reflectă intenţiile şi
acţiunile unor indivizi concreţi, influenţate atât de factori endogeni, cât şi exogeni. Prin esenţa sa,
raporturile de muncă se manifestă fie ca raporturi reale, obiective sau subiective de muncă, fie ca
raporturi de muncă formalizate, reflectate în cadrul instituţional, legislativ şi normativ al organizaţiei sau
a statului care le reglementează.
 Raporturile de muncă sunt definite de următoarele elemente:
 subiecţii şi nivelurile raporturilor de muncă;
 obiectul raporturilor de muncă;
 tipurile raporturilor de muncă şi principiile ce stau la baza formării lor.
 În calitate de subiect al raporturilor de muncă poate fi un individ sau un grup de indivizi uniţi după un
anumit criteriu. Respectiv, raporturile de muncă pot fi individuale sau de grup (colective). În funcţie de
numărul de subiecţi implicaţi, raporturile de muncă pot fi unilaterale, bilaterale sau multilaterale. În
calitate de subiect al raporturilor de muncă poate fi, de asemenea, organizaţia, un grup de organizaţii, o
anumită entitate teritorială, precum şi un stat aparte. În condiţiile economiei de piaţă principalii subiecţi ai
raporturilor de muncă sunt lucrătorul salariat, angajatorul şi statul.
 Lucrătorul salariat – reprezintă persoana care a semnat un contract de muncă cu angajatorul sau cu o
altă persoană în vederea prestării serviciilor de muncă. Acest contract, care poate fi în formă scrisă sau
nescrisă, determină raporturile de muncă dintre subiecţii daţi. Lucrătorul salariat este o categorie
generală. În realitate, în calitate de lucrător salariat ca subiect al raporturilor de muncă poate fi atât o
persoană, cât şi un grup de persoane unite după statutul lor profesional, ocupaţional, atitudinea faţă de
muncă, precum şi alte criterii ca: vârsta, sexul, starea sănătăţii, nivelul de studii, domeniul de activitate,
mediul de reşedinţă etc. Criteriile date influenţează puternic natura raporturilor de muncă.
 Angajatorul ca subiect al raporturilor de muncă, conform clasificărilor internaţionale, reprezintă acea
persoană care lucrează de sine stătător şi angajează pentru muncă alte persoane. De regulă, angajatorul
este şi proprietarul mijloacelor de producţie. Totodată în calitate de angajator poate fi şi un şef din
sectorul public care poate angaja persoane, fiind şi el un salariat.
 Statul în cadrul raporturilor de muncă apare, de regulă, în calitate de legislator, protector al drepturilor,
regulator, angajator, arbitru. Gradul de manifestare a fiecărei din calităţile date este determinat de
condiţiile istorice, politice şi economice de dezvoltare a ţării. De aceea, rolul statului în reglementarea
raporturilor de muncă se modifică destul de des.
 În analiza calităţii raporturilor de muncă se utilizează noţiunea de „nivel al raporturilor de muncă”.
Raporturile de muncă pot fi la nivel individual sau de grup. La nivel individual, variante de parteneri ai
raporturilor de muncă pot fi: lucrător-lucrător; lucrător-angajator; angajator-angajator. La nivel de grup
raporturile de muncă se stabilesc între sindicate şi patronat. Un nivel special reprezintă raporturile de
muncă dintre lucrător şi stat sau angajator şi stat. De asemenea, raporturi de muncă pot apare şi la nivel de
întreprindere, ramură economică, sau regiune.
 În calitate de obiect al raporturilor de muncă la nivel de individ pot fi unele elemente ale vieţii active
de muncă a persoanei, conţinutul cărora depinde de faza ciclului de viaţă al omului, de specificul
scopurilor urmărite de persoană la faza dată.
 Obiectele raporturilor de muncă pot fi structurate în trei categorii:
 raporturi de muncă legate de ocupare;
 raporturi de muncă legate de organizare şi eficienţă;
 raporturi de muncă legate de recompensarea muncii.
 Tipurile raporturilor de muncă se deosebesc în funcţie de modul de soluţionare a problemelor apărute
în cadrul acestora, precum şi în funcţie de modul de luare a deciziilor – în baza principiilor de egalitate
sau inegalitate în realizarea drepturilor, posibilităţilor şi şanselor subiecţilor raporturilor de muncă. Tipul
raporturilor de muncă depinde, în mare măsură, de modul de combinare a unor astfel de principii ca:
 solidaritatea,
 subsidiaritatea,
 paternalismul,
 parteneriatul,
 conflictul sau colaborarea conflictuală,
 discriminarea.
 Tipurile raporturilor de muncă se deosebesc în funcţie de modul de soluţionare a problemelor apărute
în cadrul acestora, precum şi în funcţie de modul de luare a deciziilor – în baza principiilor de egalitate
sau inegalitate în realizarea drepturilor, posibilităţilor şi şanselor subiecţilor raporturilor de muncă. Tipul
raporturilor de muncă depinde, în mare măsură, de modul de combinare a unor astfel de principii ca:
 solidaritatea,
 subsidiaritatea,
 paternalismul,
 parteneriatul,
 conflictul sau colaborarea conflictuală,
 discriminarea.
 Principiul de solidaritate – un ideal formulat de om în procesul dezvoltării social-economice –
presupune o responsabilitate colectivă a oamenilor, bazată pe responsabilitate individuală, consens şi
unitate de interese. Viziunea creştină asupra societăţii şi ordinii sociale, alte curente religioase, iar mai
târziu, mişcarea muncitorească şi sindicală din perioada formării societăţii industriale i-au atribuit acestui
principiu o importanţă mare. Esenţa acestui principiu constă în realizarea intereselor comune, precum şi
depăşirea riscurilor economice şi sociale comune, caracteristice pentru acelaşi grup de populaţie, prin
eforturile unite ale membrilor grupului dat. În acest context, principiul de solidaritate este caracteristic
activităţii sindicatelor, care anume graţie lui îşi ating cu succes scopurile lor. De asemenea, principiul de
solidaritate este aplicat destul de reuşit în organizarea sistemelor de pensionare ca solidaritate a
generaţiilor. În prezent, principiul de solidaritate poate să-şi piardă parţial din importanţă drept rezultat a
dezvoltării unor sisteme de protecţie socială împotriva riscurilor economice şi sociale mai performante.
 Paternalismul. Implicarea pronunţată a statului în reglementarea raporturilor de muncă determină aşa-
numitul paternalism de stat. Principiul de paternalism poate fi prezent şi la nivel de întreprindere în cazul
aplicării unor reglementări rigide şi autoritare ale raporturilor de muncă. Aplicarea acestui principiu al
raporturilor de muncă în unele condiţii istorice, politice sau culturale a fost fi destul de eficientă
(experienţa raporturilor de muncă din cadrul întreprinderilor din Japonia). Totodată, este cunoscută şi o
experienţă negativă în aplicarea acestui principiu al raporturilor de muncă, care se manifestă prin
pasivitate în comportamentul de muncă, diminuarea exigenţelor faţă de calitatea vieţii, inclusiv şi a
calităţii vieţii de muncă.
 Subsidiaritatea. Conform principiului dat, persoana, de regulă, contează pe propriile puteri, şi numai în
caz de necesitate acută, apelează la o terţă parte, de regulă statul, care acordă asistenţa subsidiară
necesară. Astfel, principiul de subsidiaritate este orientat, mai degrabă, spre motivarea responsabilităţii
personale a individului.
 Parteneriatul. În ţările dezvoltate cu o economie de piaţă modernă parteneriatul social reprezintă
principiul predominant al raporturilor de muncă. Însăşi formarea prteneriatului social ca principiu şi tip al
raporturilor de muncă a avut loc drept rezultat al trecerii evolutive de la raporturile de muncă bazate pe
concurenţă conflictuală spre raporturile de muncă bazate pe colaborarea conflictuală. Ambele tipuri
presupuneau o poziţie activă a subiecţilor raporturilor de muncă în promovarea intereselor lor, care a
condus la lărgirea competenţelor şi a sferelor de influenţă a lor (a sindicatelor şi a patronatelor) până la
nivel internaţional. Trebuie menţionat faptul că în aplicarea principiului de solidaritate activismul
subiecţilor raporturilor de muncă nu este atât de necesar ca în cazul parteneriatului.
 Conflictul. În general, conflictul reprezintă o confruntare a subiecţilor raporturilor de muncă generată de
diferenţa pronunţată dintre scopurile şi interesele pe care le promovează ei. Conflictul reprezintă situaţia
de extremă a confruntărilor dintre subiecţii raporturilor de muncă. Conflictul de muncă este o formă a
conflictului social. Cauze ale conflictelor de muncă pot fi, de regulă, condiţiile tehnice şi tehnologice ale
procesului de producţie, precum şi diverse aspecte socio-psihologice ale activităţii economice,
manageriale din cadrul întreprinderii. Conflictul de muncă se poate manifesta prin mai multe forme ca:
nemulţumirea ascunsă, nemulţumirea deschisă, litigiul de muncă, greva, etc. Explicarea corectă a naturii
conflictului, a cauzelor care l-au generat este importantă pentru soluţionarea eficientă a lui. În general,
conflictul reprezintă o formă de socializare şi o formă de acţiune socială a omului. Conflictul este
inevitabil şi, uneori, chiar şi necesar în calitate de factor determinant al dezvoltării sociale, deoarece el
permite deschiderea unor căi noi spre inovaţie şi contribuie la formarea unui nou nivel de înţelegere şi
colaborare. Totodată, conflictul poate fi şi un factor distructiv al raporturilor de muncă, deoarece graţie
lui are loc o scădere a calităţii producţiei şi a productivităţii muncii, creşterea fluctuaţiei cadrelor etc.
Gestionarea eficientă a conflictului are loc, de regulă prin parteneriatul social.
 Discriminarea reprezintă o limitare nejustificată a drepturilor şi posibilităţilor unei persoane.
Discriminarea reprezintă un principiu al raporturilor de muncă care presupune limitarea şanselor egale pe
piaţa muncii. Discriminarea poate afecta orice grup de salariaţi. Astfel se cunoaşte discriminarea după
sex, după rasă, după naţionalitate, după religie, după vârstă etc. În cadrul raporturilor de muncă se disting
următoarele forme de discriminare:
 discriminarea în timpul angajării sau disponibilizării - se manifestă prin faptul cu unele categorii
de populaţie este angajată în ultimul rând şi disponibilizată în primul rând. Drept rezultat şomajul
în cadrul acestui grup de populaţie este mai ridicat;
 discriminarea în alegerea profesiei sau în promovarea profesională - se manifestă atunci când unui
grup social i se limitează accesul la anumite domenii de activitate, specialităţi sau funcţii;
 discriminarea în remunerarea muncii - se manifestă prin faptul că unor persoane pentru acelaşi
volum de muncă li se plăteşte un salariu mai mic;
 discriminarea în procesul de studii sau pregătirea profesională - se manifestă prin limitarea
accesului la studii sau pregătire profesională unor grupuri sociale.
 Şansele egale în cadrul raporturilor de muncă reprezintă principalul indice al nivelului înalt de dezvoltare
a societăţii, precum şi a raporturilor de muncă. Acestea sunt asigurate, de regulă, printr-un cadru
instituţional şi legislativ care elimină discriminarea din societate. Egalitatea şanselor şi posibilităţilor în
cadrul raporturilor de muncă sunt stipulate în constituţie, în codul muncii precum şi în alte acte
normative. Republica Moldova a ratificat convenţiile referitoare la discriminare după sex, rasă,
naţionalitate, limba vorbită, mediu de reşedinţă, religie etc. Cu toate acestea politica şanselor egale este
ceva nou pentru managementul resurselor umane din cadrul întreprinderilor din republică.
 În funcţie principiile sus-numite se disting două tipuri principale ale raporturilor de muncă: paternalism
şi parteneriat social. Totodată, tipurile raporturilor de muncă nu există în formă pură. În realitate, ele
reprezintă rezultatul combinării principiilor şi metodelor de reglementare a raporturilor de muncă care, pe
lângă cele două tipuri ale raporturilor de muncă creează multe alte.
 Procesul de formare a raporturilor de muncă are loc sub influenţa mai multor factori, importanţa cărora
este determinată de condiţiile istorice, economice, politice, culturale. Printre principalii factori de formare
a raporturilor de muncă pot fi numiţi: politica socială, globalizarea economică, dezvoltarea procesului de
producţie şi a conţinutului muncii.
 Calitatea vieţii active de muncă reprezintă totalitatea caracteristicilor şi a condiţiilor de muncă în sensul
larg al cuvântului, care permit evaluarea gradului de realizare a intereselor şi necesităţilor lucrătorilor în
muncă, precum şi a utilizării cât mai eficiente a capacităţilor lor (fizice, intelectuale, creative,
organizatorice etc.) în procesul activităţii de muncă.
 Calitatea vieţii – reprezintă o caracteristică sintetică a nivelului şi a condiţiilor de trai al populaţiei, care
ia în evidenţă şi componenţa familiei, şi starea sănătăţii a membrilor acesteia, şi gradul de satisfacţie de
viaţa socială etc. Calitatea vieţii populaţiei reprezintă rezultatul acţiunii factorilor de ordin economic,
demografic, ecologic, geografic, politic, cultural, moral etc. subiectivi şi obiectivi. Printre aceştia un rol
important îl ocupă satisfacţia de muncă şi de condiţiile de trai, posibilităţile de dezvoltare a individului şi
a familiei lui, poziţiei familiei în societate, starea financiară, calitatea vieţii de muncă, calitatea mediului
ambiant etc.

5. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor de muncă

 Ocuparea forţei de muncă reprezintă o activitate social-economică a populaţiei, un domeniu al
raporturilor de muncă în procesul căruia indivizii îşi asigură necesităţile lor legate de muncă. În acest
context, ocuparea poate fi considerată nu numai un mod de obţinere a surselor de existenţă, dar şi o cale
de dezvoltare multilaterală a indivizilor, o cale de autorealizare şi automanifestare. Cu toate că ocuparea
forţei de muncă reprezintă unul din parametrii principali ai funcţionalităţii economiei naţionale, ea are un
caracter social pronunţat. Fiecare etapă de dezvoltare social-economică se caracterizează printr-un model
(concepţie) propriu al ocupării forţei de muncă.
 Concepţia ocupării forţei de muncă reprezintă un sistem de idei, reguli, interpretări, obiective ale
raporturilor de muncă legate de problemele de angajare şi disponibilizare a lucrătorilor într-o etapă
istorică concretă de dezvoltare social-economică a ţării. În acest context, pentru Republica Moldova,
aflată în proces de tranziţie la economia de piaţă, una din sarcinile principale în domeniul formării noilor
raporturi de muncă este formularea unei noi concepţii de ocupare a forţei de muncă specifice economiei
de piaţă.
 De regulă, se consideră că în condiţiile economiei de piaţă obiectivul de bază al ocupării forţei de muncă
este asigurarea echilibrului dintre cererea şi oferta de pe piaţa muncii. Dacă şomaj nu există, atunci
problema ocupării forţei de muncă este rezolvată.
 Concepţia ocupării forţei de muncă adecată unei economii de piaţă se bazează pe două principii
fundamentale. Primul principiu presupune dreptul exclusiv al persoanelor în decizia de a presta sau de
a nu presta servicii de muncă. În condiţiile unei societăţi libere şi democratice în care raporturile de
piaţă sunt predominante activitatea de muncă este benevolă. Orice individ are dreptul să-şi aleagă în mod
liber meseria, domeniul de ocupare, volumul şi regimul de muncă prestată. Orice formă de impunere în
prestarea serviciilor de muncă este inadmisibilă, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Or, ocuparea nu
este unica activitate social-utilă a omului, cum era interpretată în epoca construcţiei socialiste, în care
munca era obligatorie. Orice persoană poate avea şi alte activităţi utile ca studiile, educarea copiilor,
menajul etc. Unica justificare de încălcare a principiului de ocupare benevolă este sursa ilegală de
venituri.
 Principiul dat presupune că numai individul decide unde să lucreze şi cât să lucreze. Adică, fiecare
individ, de sinestătător, îşi alege acel regim de lucru care-i convine. Astfel, ocuparea lui în câmpul muncii
poate fi deplină, parţială, sezonieră ocazională, temporară indiferent de sex, vârstă, naţionalitate etc. Nu
mai puţin important în decizia individului este şi alegerea profesiei şi a domeniului ocupaţional care-i
convine individului (inclusiv şi autoocuparea sau activitatea individuală de muncă). Totodată, trebuie de
menţionat faptul, că dreptul persoanei de a-şi alege profesia care-i place nu presupune şi obligativitatea
statului de a-i asigura ocuparea acesteia în domeniul dat. Rolul societăţii, în acest caz, se reduce la
asigurarea individului a şanselor egale şi a condiţiilor favorabile de realizare a potenţialului individului şi
de integrare în societate.
 Cel de al doilea principiu al concepţiei de ocupare presupune responsabilitatea statului în asigurarea
condiţiilor de realizare a drepturilor indivizilor legate de ocupare. Principiul dat presupune plecarea
de la reglementarea rigidă a regimului de ocupare, a formelor de ocupare, a domeniului de ocupare, a
obligativităţii muncii şi promovarea libertăţilor omului în activităţile social-umane ale lui. Principiul dat
se realizează prin crearea de către stat a unui cadru instituţional-legislativ care asigură reglementarea
comportamentului economic al indivizilor prin metode indirecte, de stimulare şi nu de impunere, care ar
încălca drepturile şi libertăţile omului. Principiul dat presupune, de asemenea, şi motivarea indivizilor de
a participa activ la procesele de luare a deciziilor legate de promovarea intereselor lor pe piaţa muncii fie
prin intermediul sindicatelor, fie prin intermediul altor instituţii abilitate în domeniul dat. Or, participarea
activă a lucrătorilor în dialogul social cu angajatorii lor contribuie în mod direct la îmbunătăţirea
climatului ocupării, la ameliorarea comportamentului activ de muncă, la dispariţia indiferenţei indivizilor
faţă de soarta lor, ceea ce conduce, prin urmare, la îmbunătăţirea calităţii vieţii active de muncă, la
creşterea potenţialului uman, la îmbunătăţirea situaţiei demografice şi social-economice a ţării.
 Noua concepţie a ocupării forţei de muncă condiţionează schimbări şi în noţiunea de ocupare deplină –
scopul oricărei politici de ocupare a forţei de muncă. Economia de piaţă presupune un alt conţinut al
„ocupării depline”. Dacă în perioada construcţiei socialiste ocuparea deplină presupunea utilizarea cât
mai deplină a potenţialului uman existent într-o economie, în noile condiţii economice ocuparea deplină
presupune asigurarea fiecărui individ cu un loc de muncă numai în cazul în care acest individ doreşte să
presteze servicii de muncă. În condiţiile economiei de piaţă ocuparea deplină presupune existenţa
şomajului. De regulă, acest şomaj este voluntar.
 Ocuparea deplină poate fi atinsă în condiţiile oricărui grad de atragere a populaţiei apte de muncă, dacă
acesta corespunde satisfacerii necesităţilor populaţiei în locuri de muncă productive. În acest caz, un loc
de muncă este considerat productiv dacă acesta îi permite lucrătorului să atingă o productivitate maximă a
muncii, un salariu adecvat pentru un trai decent, să fie inofensiv pentru sănătate, precum corespunzător
unor norme de muncă decentă. Astfel, ocuparea deplină în aceste condiţii nu presupune implicarea
întregului potenţial uman în câmpul muncii. Orice persoană are dreptul să-şi aleagă un domeniu din
activităţile sociale umane. Totodată, activitatea de bază este considerată cea de muncă care aduce un venit
pentru asigurarea traiului decent.
 Gradul de ocupare se determină prin raportul dintre numărul persoanelor ocupate în economia naţională
la numărul persoanelor apte de muncă. Această proporţie poate fi considerată optimă dacă ea corespunde
intereselor de creştere a eficienţei economice, implementării rezultatelor progresului tehnic, creşterii
productivităţii muncii, precum şi reproducerii populaţiei sănătoase, bine pregătite şi active.
 Ocuparea deplină care corespunde tuturor criteriilor menţionate poate fi numită ocupare productivă.
Ocuparea productivă nu este identică cu eficienţa muncii. Ultima reprezintă doar un element al ocupării
productive. În cazul în care ocuparea deplină este asigurată prin prezenţa unor locuri de muncă
nejustificate, sau a unor locuri de muncă care nu corespund componenţei profesionale sau calificative a
lucrătorilor, sau nivelul ocupării nu corespunde cu problemele legate de reproducerea populaţiei, o astfel
de ocupare este considerată inacceptabilă.
 Prin urmare, ocuparea deplină productivă şi ocuparea liberă reflectă echilibrul cantitativ şi calitativ dintre
necesităţile populaţiei în muncă şi disponibilitatea locurilor de muncă în cadrul cărora sunt create
condiţiile favorabile pentru progresul social şi economic al societăţii. Ocuparea deplină productivă poate
fi asigurată doar într-o economie de piaţă funcţională.
 Ocuparea este considerată eficientă dacă este în stare să-i asigure lucrătorului un venit necesar pentru un
trai decent, un nivel înalt al sănătăţii, dezvoltare a personalităţii şi a capitalului uman, precum şi a
productivităţii muncii.
 Ocuparea eficientă se caracterizează printr-o serie de indicatori care reflectă politica şi ideologia statului
în ceea ce priveşte creşterea productivităţii sociale a muncii. În primul rând, aceasta este rara de ocupare a
potenţialului uman existent la activitatea de muncă. Ea arată la ce nivel al productivităţii muncii sunt
satisfăcute necesităţile populaţiei în muncă, precum şi prin ce metode se asigură ocuparea deplină. Cu cât
este mai înaltă productivitatea muncii, cu atât or fi mai mari veniturile lucrătorilor, cu atât conţinutul
muncii şi condiţiile de muncă vor fi mai perfecte, cu atât nivelul de calificare a lucrătorilor va fi mai înalt.
O productivitate a muncii mai înaltă permite societăţii de a acorda o atenţie mai mare studiilor, educaţiei
copiilor etc. În acest context, ocuparea deplină poate fi asigurată cu o participare mai redusă a populaţiei
la activitatea de muncă, concomitent cu creşterea numărului persoanelor ocupate de studii sau de menaj.
Oricum, un nivel înalt al ocupării presupune şi o ocupare ineficientă, deoarece, în acest caz ocuparea nu
asigură nici productivitatea înaltă a muncii, nici un venit destul de înalt.