A. W.

Tozer
despre INCHINARE

Tozer și-a trăit întreaga viață în închinare. Pentru el
închinarea era „să simți în inima ta și să exprimi într-o
manieră adecvată un sentiment de adorare smerit, dar încântător;
uimire și iubire copleșitoare în prezența celui mai vechi
Mister, în fața acelei maiestăți pe care filosofii au numit-o
Întâia Cauză, dar pe care noi Îl numim Tatăl nostru care ești în
Ceruri.”
Critic direct al scenei religioase din acel timp,
predicator, editor și autor, Tozer s-a retras din ce în ce mai
mult, urmărindu-și scopul suprem și anume: închinarea. Această
abilitate pe care a cultivat-o zilnic, și anume aceea de a-și
menține atenția la Dumnezeu, l-a făcut să pună totul (familie,
prieteni, îndatoriri, etc.) pe un loc secundar, și să-și
urmărească dorința arzătoare după închinare, Isus Hristos și
Dumnezeu. Din aceste motive Tozer a fost considerat un creștin
radical.
Cele trei cărți incluse în această prezentare: Ce s-a
întâmplat cu închinarea?, The worship driven life, și Închinare
și distracție, nu sunt altceva decât o reflecție a ceea ce Tozer
a experimentat în mod personal cu Dumnezeu.
El vorbește în aceste trei cărți despre geneza și regeneza
creștinilor și nevoia lor de a se întoarce la această primă
dragoste: închinarea.
Tozer merge până la cuplul primordial, Adam și Eva și
explică vătămarea suferită din cauza căderii lor: pierderea
identității. „Creați ca să fie o oglindă (...) au pierdut slava
lui Dumnezeu (...) acum oglinda era încețoșată și neclară. (...)
Omul neascultător a devenit omul păcătos. A eșuat în împlinirea
scopului pentru care a fost creat –acela de a se închina
Creatorului în frumusețea sfințeniei.” Autorul compară un om
care suferă de un accident, se lovește la cap și are amenzie
neputând să-și aducă aminte cine este și ce sens are, cu Adam,
Eva și toți copiii Lui, care suferă și ei de amnezie („În aceste
zile, oamenii –obosiți, vinovați, pierduți – sunt prea absorbiți
de tragediile propriilor familii și societăți pentru a privi
înapoi la acea mare și copleșitoare tragedie”) până la regeneză,
sau nașterea din nou, când omul devine conștient de identitatea
și scopul său și anume cea de copil iubit al lui Dumnezeu, plin
de viață, care-Și iubește Tatăl cu toată inima și se închină Lui
în frumusețea sfințeniei.
În introducerea cărții Ce s-a întâmplat cu închinarea? G.B.
Smith îl citează pe Tozer care susține că „Închinarea plăcută
înaintea lui Dumnezeu este giuvaierul pierdut din coroana
creștinismului evanghelic”.
Compusă din 10 capitole, întreaga carte se învârte în jurul
acestei idei. Tozer începe cu concepția fatală a obținerii
automate a salvării: „Hristos nu a murit ca noi să nu mai bem,
să nu mai fumăm și să nu mai mergem la teatru. (...) Hristos a
murit pe cruce ca să facă din rebeli închinători.”, și continuă
cu ideea că dacă nu există naștere din nou, avem de a face cu
niște creștini lumești, cu gândire superficială (aici dă
exemplul lui Benjamin Franklin care ținea evidența virtuților,
și de fiecare dată când încălca vreuna, nota pe un tabel; când
trecea o lună fără să fii însemnat nimic, credea că se descurcă
binișor, având un nemaipomenit simț al eticii, dar nu și al
divinului).
El vorbește de asemenea și despre o înclinație înnăscută a
oamenilor spre închinare, și că ea poate fi posibilă și în afara
lui Hristos, dând exemplul unei femei mexicane (care pășește
înaintea icoanei maicii Domnului și trăiește o veritabilă
experiență de închinare), a lui Cain și al Samaritenilor,
atrăgând atenția asupra eșecului de a nu descoperi niciodată
scopul pentru care te-ai născut și concluzionând că nu ne putem
închina Lui fără ajutorul Duhului Sfânt, adevărata închinare
fiind în duh și adevăr.
O altă latură pe care Tozer o abordează este aceea a
imperativului „aici și acum”, a vitezei, opuse gândului profund
al lui Dumnezeu care e preocupat de veșnicia noastră. Acest
tumult duce la lipsa reverenței și a conștientizării de tipul
lui Isaia: „sunt pierdut”, ajungând să privim un Dumnezeu
micșorat, redus, modificat în loc să avem o viziune înaltă
despre Dumnezeu. Tozer scoate în evidență nevoia de a trece
peste granița recunoștinței, până la binecuvântarea închinării.
Autorul îndeamnă la o ieșire din confort, la a nu renunța, la a
compara mereu standardele cu binecuvântările promise de El.
În capitolul nouă accentul se mută pe Hristos, „comoara cea
mai prețioasă”, suma totală a înțelepciunii, prezentând două
poziționări, cea de creștin normal și cea de extremist. Până la
finalul cărții, Tozer explică de ce a ales să fie un creștin
extremist, care nu a acceptat lipsa reverenței și a
sentimentului sacrului, respingând secularismul lumesc. El face
o comparație între o cutie și templul, militând pentru a nu-L
închide pe Dumnezeu acolo, când El vrea să locuiască în
gândurile fiecăruia și să facă din ele un Templu.
„Dacă nu te poți închina înaintea Domnului în mijlocul
responsabilităților tale, e prea puțin probabil să te fi
închinat cu adevărat duminica”.
Aproape de finalul cărții autorul face o mențiune demnă de
meditație „Odată erau binecuvântările Lui, acum este Domnul”.
În The worship driven life Tozer redă mult mai pe larg
tragedia căderii și căutarea identității și a scopului pentru
care am fost creați, fiind oarecum o continuare și completare a
cărții Ce s-a întâmplat cu închinarea?. Acestă carte are 14
capitole, cu titluri care rezumă foarte bine cuprinsul precum:
The tragedy of human depravity (Tragedia depravării umane),
Searching for lost human identity (Căutarea identității
pierdute), Discovering the heart of human nature (Descoperind
inima naturii umane), Paths in the wrong direction (Poteci
înspre o direcție greșită), Religious versus worship
(Religiozitate vs. Închinare), Seekers after truth (Căutători ai
adevărului), What came first: workers or worshipers? (Cine a
fost prima dată: lucrătorii sau închinătorii?), The components
of true worship (Componentele adevăratei închinări), The mistery
of true worship (Misterul adevăratei închinări), The natural
dwelling place of God (Locuința „naturală” a lui Dumnezeu), The
worthy object of worship (Obiectul vrednic de închinare), The
authenticity of ownership (Autenticitatea stăpânirii), The Lord
of our worship (Domnul închinării noastre) și Maintaining a
vibrant worship lifestyle (Menținerea unui stil de viață plin de
închinare vibrantă).
Spre deosebire de aceste două cărți, Închinare și
distracție, merge și mai departe, abordând cu totul alt stil.
Aceasta este de fapt o culegere de extrase din mesajele lui
Tozer, din care reiese poziția lui vizavi de divertisment ca
formă de închinare; autorul fiind un oponent deschis al
prezenței acestuia, făcând afirmații radicale: „creștinismul a
fost diluat până când soluția a devenit așa de slabă, încât,
dacă ar fi otravă, nu ar face rău nimănui, iar dacă ar fi
medicament, nu ar vindeca pe nimeni!”. Din punctul lui de vedere
singura speranță pentru creștinismul modern se află în creștinul
individual.
Deși în primele două părți autorul reia problematica
închinării și vorbește despre: Actul și obiectul închinării,
Închinare, Închinarea care nu este plăcută, Concentrare
spirituală, Prezența lui Dumnezeu, Comuniune personală, Puterea
lui Dumnezeu în închinare, Adorarea, Gânduri despre Dumnezeu,
Cântările; începând cu partea a treia tonul se schimbă complet.
Precum este menționat încă din Cuvânt înainte: „această
carte va fi aruncată la o parte cu furie pe mii de birouri”,
Tozer atacă în mod direct spectacolul, programul, dramatismul,
ornamentele inutile și dependența bisericii de diferite
accesorii. El tratează problema obsesiei de a urmări creșterea
cu orice preț a bisericii (forțată), în detrimentul unei
creșteri legitime (naturală); religia devenind întradevăr mult
mai populară prin prisma mijloacelor de divertisment, însă
lipsită de putere, de prezența Duhului Sfânt. Autorul atrage
atenția asupra faptului că Hristos nu are nevoie de reclamă,
vedete convertite, filme religioase, sau alte mijloace care
simplifică adevărul și duc la o închinare de suprafață,
transformând religia într-o comedie a erorilor, ci de închinare
reală, care depășește aceste limite.
„Dumnezeu ia din mâinile oamenilor chestiunea închinării și
o pune în mâna Duhului Sfânt.”
„Lucrurile exterioare constau în cuvinte, ceremonii și
forme. Lucrurile interioare constau în conținut, dragoste,
închinare, realitate spirituală lăuntrică.”
Tozer pune pe primul loc gloria lui Hristos, și consideră
că închinarea trebuie să preceadă evanghelizarea. El tratează
problema apatiei, activismului, a zarvei în loc de închinare, a
influenței Hollywood-ului și a Broadway-ului și pe cea a
ignorării Duhului Sfânt care conduc la spiritualitate scăzută,
creștinism diletant și lipsă de direcție, rezultând ceea ce
autorul numește „un hibrid jalnic”.
Ultimul capitol al cărții este rezervat filmului religios,
Tozer explicând cum creștini se abat de la planul revelat al lui
Dumnezeu, și de ce acest tip de promovare a creștinismului nu îi
aduce decât daune, autorul aducând 7 argumente pertinente în
sprijinul acestei idei.
Cele trei cărți se completează foarte bine una pe cealaltă,
iar prin lectura lor cititorul are ocazia nu doar de a înțeleage
extremismul lui Tozer, ci și de a medita la aspecte extrem de
importante, problematica pusă de fiecare carte în parte fiind
mult mai complexă decât scurta prezentare alcătuită mai sus.
Iar pentru cei care nu vor alege să citească aceste cărți,
rămân aceste două citate ale autorului:
„Trebuie să aibă loc o nouă reformă. Trebuie să se producă
o ruptură violentă de acea pseudo-religie iresponsabilă, păgână,
nebună după distracții, care trece drept credința în Cristos și
care este răspândită în toată lumea de către oameni
nespirituali, care folosesc metode nespirituale pentru a-și
atinge scopurile.”
Și „Caut părtășia cu inimile care ard pentru Domnul- cu
bărbați și femei de pretutindeni care Îl iubesc într-atâta pe
Mântuitorul, încât adorarea devine muzica sufletului lor și ei
nu mai au nevoie să fie momiți cu alte lucruri pentru a se simți
bine și a se amuza.”