You are on page 1of 2

Mic eseu de intampinare

„ Făcutu-m-am ca o piele atârnată la fum;
dar dreptăţile tale nu le-am uitat” (Ps. 118, 83)



Nu pot pune început acestor câteva rânduri fără a-l pomeni cu multa gratitudine și
dragoste pe regretatul Păr. Stăniloaie, care în blânda sa înțelepciune nutrită de Duhul Sfânt a
avut binecuvântata idee de a traduce în limba română Filocalia, scrieri ale Sf. Părinți care arată
“cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”.
Sub aceiași rezervă a începutului mă ține somația necruțătoare, venită peste veacuri, a unui
monah bătrân și înțelept care nu ezită să rușineze, fără echivoc, orice tentativă de înălțare duhovnicească
pentru care nu ai curățenia și disponibilitatea potrivite:” Când vorbeşti despre „Vieţile Părinţilor” şi
despre „Răspunsurile” lor, trebuie să te osândeşti pe tine, zicând: „Vai mie, că vorbesc despre
virtuţile Părinţilor şi eu n-am câştigat nimic din ele. N-am ajuns la vreo sporire şi şed în scaun
vorbind altora ca să se folosească. Oare nu se va împlini cu mine spusa Apostolului: „Tu, cel ce
înveţi pe altul, pe tine nu te înveţi?” (Rom. 2, 21)? Şi, spunându-le acestea, îţi arde inima şi te
afli vorbind cu smerenie.”
Ce este Filocalia, așadar? Într-o expresie lapidară putem spune ca Filocalia este o
colecție de cărți duhovnicești, de scrieri ascetico-mistice, de cărți ale nevoinței și ostenelilor
pentru înaintarea în viața duhovnicească scrise pe parcursul a cam 1000 de ani; o însumare de
învățături ce au rostul sa te disloce și să te ridice din mijlocul unei existențe limitate, fără sens și
fără perspectivă, arătându-ți – cu dragostea și gratuitatea unui prieten loial - rosturile tale
constitutive, veritabile, nevremelnice, de o negrăita noblețe și măreție și având – prin harul și
mila lui Dumnezeu - finalitate eschatologică; pentru că omul – nu ar trebui să fie îndoială! - e
făcut să fie mântuit. Această lume și acest rost originar al omului trebuie urgent redescoperite si
recuperate pentru a da vieții întreaga amploare și plinătate ce-i sunt proprii, transfigurând-o in
duh și eliberând-o de sub greutatea materiei și tutela timpului; acest lucru, într-o lume căzută în
inerția și reflexul propriei mizerii și finitudini, a unor patimi adânc înrădăcinate în carnea și
sufletul ei, devenind pe alocuri chiar repere și normative de succes în lumea actuală, e anevoios
și aproape imposibil de realizat. Disproporția dintre forțe e evidentă și izbitoare, deconcertantă și
resemnară.
Aici intervin izbăvitor Sf. Părinți, maeștri desăvârșiți în arta curățirii, reparării,
dezmărginirii și înălțării sufletului către arhetipul său hristic. Fiind, într-un anume fel, anticamera
vederii lui Dumnezeu, această înaltă pricepere e pusă la mare preț și multă cinstire. Ei spun că
sufletul trebuie îndrumat în mod foarte riguros și atent, neobosit și neîncetat și că această
călăuzire calificată, asistată de harul Duhului Sfânt, este cea mai înaltă știință pe care o poate
dobândi omul. Abia după urcarea pas cu pas, după reguli foarte precise și îndelung probate, se
ajunge la virtutea virtuților: dragostea, când omul se umple de farmecul cuceritor al unei
frumuseți neverosimile, spiritualizate, al prezenței tainice și active a lui Dumnezeu în el.
Rolul Filocaliei, așadar, va fi de: îndrumător practic, călăuză duhovnicească, “manual”
spiritual. Nu este – să nu fie! – un rețetar pragmatic universal care prin formule inspirate te
absolvă de orice contribuție personală și implicare, pentru că este esențial ca printr-o nevoință
tenace, expresie a libertății proprii întru Hristos, să scrumești în propria ta substanță toate
patimile și originea lor, dezrădăcinându-le și, astfel, nemaidându-le prilej de apariție. Sufletul
trebuie să devină pământ arid patimilor, orice sămânță a răului aruncată peste el să nu prindă a
încolți. Sfaturile și învățăturile Sf. Părinți, prin lumina necruțătoare aruncată asupra răului
viclean, fac transparent și destructurează întreg arsenalul său strategic, ponderând echitabil o
competiție a cărei singură rațiune, de acum încolo, este de a-ți arăta slăbiciunea și păcatul tău;
pentru că deși ai puterea de a nu pica, nu ai și voința subsecventă ei. Voința ți-e lipită de patimi
iar dezrădăcinarea lor presupune multă nevoință și osteneală, dar în special dorința fierbinte și
onestă de a scăpa de ele, adică rugăciunea neîncetată. Pe acest fond de nevoință personală și
rugăciune, ceea ce îți este cu neputință ție îi este cu putință Duhului Sfânt, coborând cu harul Său
luminos asupra ta, sporindu-te și înălțându-te, pe măsura efortului și dispoziției tale de a-L
prelua și asimila. Această dispoziție se construiește printr-o viață înfrânată, atașată lui Hristos,
prin iubire de Dumnezeu și gând la El, prin reflexia asumată asupra vieții și vremelniciei
mărturisindu-ți un dramatic inconfort identitar, că existența în lumea aceasta nu poate fi totul; ba,
dimpotrivă, cu cât te atașezi și consimți lumii, cu atât te superficializezi mai tare și te golești de
sens vital, depărtându-te de “omul ascuns al inimii”, locul unde sinele tău, avându-l pe Hristos
impropriat, e la el acasă, în preaplinul identității sale întregi, de început …
De aceea, nu există decât un singur mijloc de a avea acces la apropierea de chipul tău
autentic, constitutiv ratat prin căderea adamică dar restabilit încă o dată prin moartea si învierea
lui Hristos: să reintri în tine însuți, deprinzându-te de legăturile lumii și de grijile ei zadarnice și
acolo, sub pacea minunată pogorâtă asupra ta, vei realiza că lumea pe care ai lăsat-o în urmă
renaște în tine înduhovnicită, semnele lui Dumnezeu, măreția și slava Sa putând fi citite peste tot
în ea. Orice realitate a lumii e în mod natural mai mult decât ea însăși prin Logosul care o
cuprinde și pe care îl reflectă parțial. Dar prin faptul că Dumnezeu, cel ce dă ființă tuturor, s-a
făcut pe Sine și om, ne-a învrednicit cu o înfricoșătoare demnitate, aceea de a-l reflecta și
mărturisi întreg, față către față, în duh.(“ Căci pentru aceasta s-a făcut om adevărat [Cuvântul lui
Dumnezeu], ca să ne facă pe noi dumnezei după har.” – Maxim Mărturisitorul) Identitatea ființei
umane, fiind asumată de Hristos, este asigurată până la sfârșitul veacurilor.
Acest fel de gânduri și trăiri, asumate și întărite în cuptorul credinței, vor ajuta cel mai
mult pe monah în lupta înverșunată cu patimile, iar într-o anume vreme, după anevoioase și
stăruitoare urcușuri, tainic și pe neștiute, gândul monahului la Dumnezeu va deveni Duhul lui
Dumnezeu mărturisit prin monah. Cuvântul lui Dumnezeu, asimilat neîncetat de inima
monahului, se lasă gustat în sensul cel mai intim și nepervertit, nutrind cu Duh adevărat întreaga
ființă a monahului și consacrându-l ca mărturisitor autentic. Așa s-au născut Sf. Părinți.
Experimentând și întrupând ideal relația cu Dumnezeu și Cuvântul Lui, din preaplinul unei iubiri
care-i robeau și-i sileau la mărturisire, au transmis mai departe, fiecare, această prețioasă
comoară, cristalizându-se cu timpul un filon tradițional de adevăruri revelate. Fiind mai degrabă
rodul vizării Duhului Sfânt ele au expresia unei forme de artă insuflate, având ritm interior și
muzicalitate și mai puțin forma prestabilită ale unor silogisme încropite de o rațiune autonomă,
suficientă.