DINAMICA APELOR OCEANICE

DINAMICA APELOR OCEANICE
• Apa mărilor şi oceanelor este
totdeuana în mişcare din cauza vântului, a erupţiilor vulcanice sau a cutremurelor de pământ, din cauza atracţiei aştrilor apropiaţi şi, in sfârşit, din cauza densităţii şi temperaturii apei.

• Unele mişcări ale mării sunt ondulatorii si de

scurtă durată, ca efect direct al vântului asupra suprafeţei mării. Aceste mişcări constituie hula şi valurile. • Alte mişcări au o perioadă mai lungă : o jumătate de zi, o zi întreagă şi câteodată chiar mai mult (fenomenul mareei). • În sfârşit, există mişcări datorate transportului de apă pe distanţe diferite, sub acţiunea curenţilor marini.

Aceste mişcări diferite influenţează puternic asupra :

• Climatului • Navigaţiei • Topogafiei litorale • Distribuţiei florei şi faunei marine • Pescuitului, etc.

• Acţiunea combinată a factorilor, determină
oscilaţii ale nivelului, oscilaţii ce se împart în trei grupe : • oscilaţii variabile de tip progresiv (mişcări seculare) – pot fi pozitive sau negative; • oscilaţii periodice – determinate de influenţa Lunii şi a Soarelui; • oscilaţii neperiodice – determinate de factorii meteorologici mai ales.

Oscilaţii de nivel
• Suprafaţa liberă a apei oceanelor şi mărilor,
numită şi suprafaţă de nivel, se schimbă atât în spaţiu cât şi în timp. Asupra schimbării suprafeţei de nivel influenţează temperatura, presiunea atmosferică, vântul, bilanţul de apă, forţele generatoare de maree şi mişcările scoarţei terestre. • Oscilaţiile de nivel poartă un caracter periodic şi neperiodic. Durata oscilaţiilor de nivel poate să fie scurtă (câteva ore) şi îndelungată (oscilaţii seculare).

• Oscilaţiile periodice sunt determinate de

mersul anual al temperaturii, presiunii atmosferice, de precipitaţii, scurgeri, de schimbările direcţiei vânturilor şi forţelor generatoare de maree. Oscilaţiile bruşte de nivel pot fi provocate de înaintarea cicloanelor tropicale.

• Oscilaţiile seculare de nivel pot fi provocate de

schimbarea cantităţii de apă în Ocean (cauze hidrocratice), precum şi a volumului oceanului, în legătură cu procesele ce decurg în interiorul Pământului. Oscilaţiile hidrocratice pot fi condiţionate şi de repartizarea maselor de apă între oceane şi continente. De exemplu, topirea învelişului de gheaţă de pe Antarctica ar putea duce la ridicarea nivelului Oceanului cu cca. 50 m. Formarea unui înveliş de gheaţă pe continente ar avea drept consecinţă scoatarea din circulaţie a unei mari cantităţi de apă. Aceasta ar contribui la coborârea nivelului apei în Ocean.

Mişcările periodice ale apelor oceanice

Mareele

Mareele
• Prin maree se înţelege o oscilaţie

periodică a nivelului mării sau oceanului, în raport cu o poziţie medie, datorită forţei de atracţie combinate a Lunii şi Soarelui, fiecare particulă de apă se deplasează pe o orbită eliptică.

• Perioada de oscilaţie are o durată aproximativă de

12h25min., astfel că în decurs de 24h50min. (durata unei zile lunare) se vor produce următoarele faze într-un punct al oceanului sau mării: • a) flux -- o creştere treptată a nivelului mării şi acoperirea cu apă a unei fâşii din uscat; acesta se termină cu o maree înaltă — în timpul căreia nivelul mării a atins o înălţime maximă şi rămâne pentru un scurt timp imobil; • b) reflux -- o scădere treptată a nivelului mării şi retragerea apelor de pe fâşia de uscat acoperită anterior; se termină cu o maree joasă — când nivelul mării ocupă o poziţie coborâtă, menţinânduse constant un interval scurt de timp.

• În largul oceanului, fluxul înseamnă creşterea

nivelului iar refluxul, scăderea nivelului. La ţărmurile joase se manifestă prin înaintarea pe uscat a apei, la flux, şi prin retragerea apei la reflux. În larg, nivelul apei creşte cu 2÷3 m, fiind practic insesizabil de către navele în marş, pe când la ţărm (mai ales la cele înalte) în anumite regiuni, nivelul poate creşte până la 19,6m. • Dintre cei doi factori generatori, Luna şi Soarele, atracţia cea mai puternică o are Luna, care este mai aproape de Pământ.

• Încă din cele mai vechi timpuri s-a

observat că există o strânsă relaţie între Lună şi maree. În anul 1200 s-au publicat tabele de maree ce arătau ora mareei înalte în zilele cu lună nouă şi indicau corecţiile zilnice ce trebuiau aplicate în funcţie de schimbarea fazelor lunii.

• Numai mai tărziu, Newton a dovedit, in
mod strălucit, că acest fenomen are o bază teoretică clădită pe principiul atracţiei universale, emis de el, că obiectele materiale se atrag reciproc, proporţional cu masele lor şi invers proporţional cu pătratul distanţei ce le separă, adică forţa de atracţie, m • m' F= 2 R . d

Influenţa Soarelui
• În paralel, Soarele exercită asupra oceanelor
o influenţă gravitaţională deloc neglijabilă, desi mai mică de 2,2 decât cea a Lunii. • Când Luna şi Soarele se aliniază cu Pământul, influenţa lor se conjugă, rezultând o maree maximală (mareele de echinox). • Când cele două astre formează un unghi drept cu Pământul, rezultă mareele de apă moartă.

• Perioada este intervalul de timp dintre

două maree înalte (joase) succesive. • Durata este jumătatea perioadei, şi reprezintă intervalul de timp dintre mareea înaltă şi cea joasă. • Amplitudinea, durata şi înălţimea sunt elementele care variază cel mai mult dintre toate, cel mai important fiind amplitudinea. Aceasta variază în funcţie de fazele Lunii, declinaţia aştrilor şi distanţa de la Pământ la cei doi aştri.

• Unda mareică are o înălţime de 8 m, o viteză de

aproximativ 22 Nd şi pătrunde în interior pe o distanţă de până la 250 Mm, zgomotul produs fiind caracteristic. • Pe Tamisa, unda are înălţimea de 3 m, şi pătrunde 100 km, până la Londra. Pe Huang He, are o înălţime de 4 m, 15 Nd viteză şi pătrund 350 km în interior. Pe Gange, are o înălţime de 3 m, şi pătrunde 160 km în interior. • Amplitudinea mareelor este maximă la intrarea pe fluviu şi scade spre amonte, datorită pierderii energiei prin frecarea de mal şi de fundul albiei, dar şi datorită curentului fluvial.

Umflarea apelor
• Umflarea apelor generată de acţiunea
forţei gravitaţiei şi celei centrifuge, se propagă pe întinderea oceanului ca o undă la suprafaţa unui lac atunci când se aruncă o piatră. Această undă se propagă cu o viteză ce depinde de adâncime, se reflectă pe plajele continentale, generând interferenţe care o pot atenua sau accentua.

Mareea terestră
• Gravitaţia şi forţa centrifugă, care se combină
pentru a crea mareele oceanice, acţionează şi asupra scoarţei terestre. Deformarea este imperceptibilă cu ochiul liber, întrucât, litosfera, care este solidă, se dovedeşte prea puţin elastică. • Amplitudinea acestei maree terestre, nulă la poli, atinge totuşi 40 cm la latitudini mici. • Ea este pricipala cauză a declanşării unor seisme.

Consecinţele mareelor
• acţiune de modificare a ţărmului, datorită
variaţiilor de nivel şi curenţilor pe care îi provoacă; • rol de igienizare a unor zone semiînchise – cum ar fi de exemplu laguna Veneţiei; • energia electrică obţinută, prin centralele mareo-motrice – 27 de centrale; • malurile sunt erodate, gurile râurilor şi golfurile sunt lărgite şi adâncite • pentru navigaţie, facilitează intrarea în porturi a navelor cu pescaj mare : Rotterdam, Hamburg, Londra.

Valurile
Unda formată la suprafaţa mărilor sau oceanelor prin mişcarea oscilatorie a apei, datorită vântului sau cutremurelor

Valurile
• Un val (sinonim talaz) este o
ondulaţie a unei suprafeţe întinse de apă (lac, mare, ocean), ca rezultat al mişcărilor de oscilaţie determinate de acţiunea vântului, de cutremure, de variaţia bruscă a presiunii atmosferice, de atracţia Lunii şi Soarelui şi de deplasarea unei nave prin apă.

Elementele unui val

Lungimea de undă reprezintă distanţa pe orizontală dintre două creste succesive; direcţia de propagare a valurilor fiind un alt element.

• Viteza de propagare corespunde timpului în

care un punct al valului trebuie să parcurgă un spaţiu determinat şi se măsoară în metri pe secundă. În apă foarte adâncă viteza V este proporţională cu rădăcina pătrată a lungimii valului şi si exprimă prin V =
g •λ 2π

.

• Perioada este timpul în care două creste

succesive trec prin acelaşi punct fix sau timpul necesar unei molecule de apă să execute oscilaţia completă şi se exprimă prin relaţia : T =
2π λ . g

• Lungimea de undă se exprimă prin :
λ = 2π
g •T
2

.

• Pentru studiul valurilor se foloseşte un aparat
stereofotogrametric, ce permite nu numai să se traseze profilul valurilor, dar şi să se construiască planul reliefului lor cu izohpse (curbele care unesc punctele de aceeaşi înălţime) şi intervale echidistanţate , la fel cum se fac hărţile topografice pentru relieful terestru.

• Cauza cea mai

frecventă a formării valurilor este vântul, între cele două fenomene existând legătura :

VÂNT

VAL

˚Bf

viteza [m/s]

h [m]

L [m]

τ [sec]

1

2÷3

0,25

până în 10

2÷3

5

10

2,5

40

5

7

16

5

85

7,5

10

25

11

1280

13

11

peste 27

peste 12

1400

16

Valurile de vânt
• Iau naştere datorită acţiunii tangenţiale a vântului
asupra suprafeţei apei. Valoarea dimensiunilor depinde de direcţia şi durata de acţiune a vântului (fech), intensitatea vântului, configuraţia coastei şi relieful submarin. • Iniţial se formează mici încreţituri ale apei, care la încetarea vântului se pot amortiza, apoi, odată cu intensificarea vântului, valurile cresc ca dimensiuni, iar creasta valului poate fi spulberată şi împrăştiată pe toată suprafaţa mării. Crestele retezate şi înspumate se numesc berbeci, lebede sau armăsari.

Interferenţa valurilor de vânt
• Fenomenul interferenţei constă în
contactul valurilor cu uscatul dă naştere la un sistem de unde reflectate, care se combină cu undele directe , producând întărirea valurilor în anumite puncte. • Reflectarea valurilor după ce lovesc un obstacol vertical, cum ar fi un chei sau un dig, are ca urmare formarea de valuri foarte înalte.

Valuri de hulă
• Reprezinta valurile din larg, sunt produse de o
perturbaţie meteorologică şi se manifestă şi după ce cauza generatoare a încetat. Aceste valuri pot aparea însă şi înaintea acestei perturbaţii. Ele preced sau urmează o furtună. • Se propagă sub forma de sisteme (rânduri). In zona de formare au înălţime si lungime mare şi pe masură ce se îndepărtează de cauză, înălţimea scade, dar lungimea şi viteza rămân aceleaşi.

• Variaţia presiunii hidrostatice explică

un fenomen important pentru ducerea războiului pe apă. Este vorba de folosirea minelor submarine pentru constituirea unor baraje de apărare. Pe mare calmă, greutatea ancorei este suficientă ca să menţină mina în poziţie verticală.

• Când se produce hula, dacă trece creasta

unui val peste mină, presiunea hidrostatică creşte şi ridică ancora de pe fund. În acest caz, mine este deplasată. Când însă presiunea hidrostatică scade, mine se ancorează din nou de fund, insă ceva mai departe. Ea se mişcă astfel din loc în loc, şi poate să atingă funduri mici unde devine periculoasă chiar pentru navele proprii.

Interferenţa
• Dacă o hulă directă vine din largul
mării şi se izbeşte de un chei vertical, ea se reflectă dând naştere unui al doilea sistem unde (hula reflectată), de aceeaşi lungime şi înălţime cu unda incidentă. Aceste două profiluri se combină, rezultânt o hulă care are aceeaşi lungime ca şi precedentele, însă înălţime mai mare.

Hule staţionare
• Tot prin interferenţă se pot produce

unde cu înălţime mărită care nu mai efectuază mişcări de propagare, ci se ridică şi coboară pe loc, generând aşa-numitele hule staţionare.

Valurile seismice
• Sunt valuri care se produc ca urmare a unor
cutremure de pământ submarine sau a prăbuşirii unor pachete de aluviuni. În largul mării sunt greu de detectat, având lungimi de peste 100 Mm, înălţimi de câteva picioare şi viteze de până la 300 Nd. • Iniţial mişcarea se propagă pe verticală, de la hipocentru la epicentru (suprafaţa apei). De la suprafaţă se propagă concentric în toate direcţiile. • Primul val este cel mai înalt, cu energia cea mai mare, după care urmează o succesiune de valuri mai mici, şi apoi treptat dispar.

• Iniţial mişcarea se propagă pe

verticală, de la hipocentru la epicentru (suprafaţa apei). De la suprafaţă se propagă concentric în toate direcţiile. • Primul val este cel mai înalt, cu energia cea mai mare, după care urmează o succesiune de valuri mai mici, şi apoi treptat dispar.

Reflexia valurilor
• Reflexia valurilor este fenomenul de respingere
a valurilor de către peretele vertical al construcţiilor hidrotehnice sau al falezelor abrupte în zone cu adâncimi mari. În cadrul acestui fenomen are loc combinarea valurilor reflectate cu cele incidente, luînd naştere o agitaţie puternică numită „clapoti" sau „resacă", deosebit de periculoasă în unele bazine portuare, pentru navele staţionate la cheu. Reflexia valurilor are loc şi în zona centrală a unui ciclon tropical, unde se produce o agitaţie a mării foarte puternică din cauza valurilor care se propagă din direcţii diferite.

Refracţia valurilor
• Refracţia valurilor este schimbarea
direcţiei de propagare a valurilor ori de cîte ori frontul acestora se apropie de linia coastei sub un unghi de înclinare. În cadrul acestui fenomen are loc o modificare a lungimii valurilor, a căror creastă în final capătă o orientare paralelă cu linia coastei.

Tsunami
Uriaşe valuri rostogolite către ţărm

Tsunami
• Tsunami desemnează un val sau o
serie de valuri care se revarsă asupra uscatului, cauzând pierderi materiale şi de vieţi omeneşti. • Valurile tsunami iau naştere dintr-o perturbaţie violentă care deplasează o mare cantitate de apă : cutremure de pământ, alunecări de teren, căderea unor materiale proiectate de o erupţie vulcanică, explozii nucleare sau chiar căderea unui meteorit.

• Pe ţărm

marea se retrage brusc, apoi revine ca un zid lichid de o forţă inimaginabil ă.

• Un seism provoacă deplasarea

verticală a unei coloane verticale de apă. • Perturbarea, aproape imperceptibilă în larg, se amplifică atunci când ajunge la ţărm. Adâncimea mică şi frecarea generează un val gigantic.

Proiect realizat de :
Păşoiu Denisa Mihalcea Elena

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful