You are on page 1of 3

„Fericirea pură este cauzată din <<nu ştiu ce>>,

scopul său fiind ‹‹nu ştiu care››”

„Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodată...

dar pentru căutarea ei merită să alergi toata viaţa”

Fericirea

Cineva zice: „Astăzi am luat un 10 … sunt fericit”, „Sunt fericită că mi-am revăzut mama”
„Radiază de fericire”, „În sfârşit va fi fericit”, „Fericirea ei este contagioasă” etc. Acestea sunt numai
câteva din sintagmele care nu mai reprezintă o noutate şi pe care, poate, noi înşine le-am folosit pentru a
arăta o stare sufletească plăcută sau pentru a exprima un lucru care a avut o influenţă pozitivă asupra
noastră. Ei bine, simplul fapt că se dă o cauză sigură fericirii este o dovadă că nu este vorba de adevărata
fericire, de „fericirea pură”; căci adevărata fericire este o fericire fără cauză.
Sunt fericită şi nu ştiu de ce. Găsesc că este minunat să trăiesc, să vorbesc, să zâmbesc … Nimic
nu a provocat această stare; niciun cadou, nici faptul că am avut o reuşită pe plan profesional sau
sentimental, niciun bun material … Sunt fericită pentru că ceva vine să se adauge de sus, „din senin”, un
element spiritual, precum o apă care curge din cer. Poate am auzit de multe ori „sunt aşa de fericit că mi-
am cumpărat în sfârşit casa pe care mi-o doream” sau „am doi copii, mă simt cel mai fericit om de pe
Planetă”; Ei bine, eu cred că adevărata fericire nu depinde de niciun obiect, de nicio posesiune sau de o
reuşită premeditată – ea vine ca o stare de bine provenită din „nu ştiu ce anume”, care pune stăpânire pe
noi fără a ţine seamă de ceea ce se petrece în jurul nostru. Poate astăzi am avut o zi foarte grea, poate nu
mi-a mers bine deloc, însă faptul că găsesc lucrurile minunate şi nu le ştiu cauza face din mine ceea ce se
numeşte „un om fericit”. Iată adevărata fericire.
Poate, pentru mulţi va fi o adevărată uimire faptul că tocmai eu, susţinătoarea de mai devreme a
unei teori, o voi nega acum. Am spus anterior că fericirea este un „nu ştiu ce”, care poate fi atins de către
oricine, însă fără a urmări un scop anume … Acum voi spune că fericirea este tot un „nu ştiu ce”, însă de
data aceasta o voi ridica la rangul de ideal absolut, un lucru la care aspiră oricine dar pe care nimeni nu îl
atinge.
Să luăm, spre exemplu, pe cineva care a mâncat bine. El va spune „O, ce fericit sunt că am mâncat
încă o dată prăjitura mamei!”. Dar cum să fie aşa? Căci acest lucru nu durează veşnic! E pentru moment, e
ceva delimitat în timp şi spaţiu – nu are o durabilitate infinită. Deşi, poate memoria încă păstrează acest
eveniment, el nu va mai avea aceeaşi semnificaţie pentru noi, mai târziu, fiind înlocuit de alte „fericiri”.
Sau un alt exemplu: „Am pierdut la Lotto, s-a dus fericirea mea!” Oare? Oare acesta să fie apogeul
lucrurilor bune care mi se întâmplă în viaţă? Sau, poate că, deşi mi-a mers rău, mă simt bine fără a fi
afectată de cele întâmplate şi negăsind o explicaţie logică pentru acestă stare. Totuşi, există una: creierul,
un „instrument flexibil”, este motorul tuturor gândurilor şi senzaţiilor noastre, este cel care ţine evidenţa a
tot ceea ce este legat de fiinţa umană, conştient sau inconştient … Toate informaţiile sunt bine ferecate şi
organizate într-o imensă „bibliotecă” şi accesate atunci când „marele univers” crede de cuviinţă, uneori
fără a cere permisiunea sufletului sau a altor părţi ale corpului omenesc … Aşa, se dă sens stării
inexplicabile de bine de mai devreme, care îmi ghidează un moment din viaţă, câteva clipe, deşi în realitate
binele nu este tocmai de partea mea. Deci, nu am atins fericirea absolută, nu mă pot considera fericită … a
fost doar un miraj de moment, ceva care mi-a distras atenţia de la realitate, însă care nu mi-a influenţat
viziunea asupra situaţiei. Aparenta fericire a fost defapt un proces psihic desfăşurat la nivelul
inconştientului, sau chiar o stare de conştiinţă. Pare ciudat, poate, că pentru un lucru imposibil de descifrat
pentru câteva clipe şi confundat cu fericirea, s-a găsit un conses logic.
Si-atunci, cum rămâne cu fericirea? ... Ce este acest drum căruia nu i se găsesc capetele?
Un lucru poate fi afirmat cu certitudine: oricine aspiră către fericire: şi eu, şi tu, şi el, şi ea, şi toată
lumea, conştient sau nu … Dar fiecare îşi urmează propriul destin, în ritmul propriu, ca şi cum „coborâm
(Heraclit)
şi nu coborâm în aceleaşi ape curgătoare, suntem şi nu suntem” „decât o trestie cugetătoare”(Blaise
Pascal)
. „Omul trăieşte […] prin două perspective: a trecutului şi a viitorului. Prezentul are plinătatea pe care
o dau sforile trecutului şi aspiraţiile viitorului. Omul vieţuieşte spiritual în clipa de fată, numai fiindcă

simte în inimă chemarea veşnicului”(Mircea Florian)


, care poate fi identificat cu fericirea absolută, dat fiind
faptul că ambele concepte (atât cel de „veşnic” cât şi cel de „fericire”) pot fi privite şi analizate din mai
multe puncte de vedere, lucru demonstrat anterior pentru fericire.
Aşadar, pot concluziona, potrivit a două teori abordate anterior, aceea a accesibilităţii şi cea a
imposibilităţii de a purcede spre cărările fericirii, că aceasta este un ideal suprem, ceva inaccesibil şi
interzis omului, dar spre care toţi tindem să ajungem, din motive mai mult sau mai puţin concrete. Este ca
şi cum toţi am vrea să câştigăm un concurs care nu ştim exact ce presupune, însă care oferă un premiu
destul de consistent … un concurs pe care nu a ajuns, încă, nimeni să îl câştige.
1. www.nistea.com;

2. FILOZOFIE – Editura Didactică şi Pedagogică – Bucureşti 1979

Marin Diaconu; Ioana Smirnov; Ion Tudorescu;

3. Preţul dragostei, al credinţei şi al urii – Editura Eminscu

Corneliu Leu.