1

Curs: Antropologie și literatură-
Sexualitate și cultură: medieri literare

Albertine, spirit de amazoană
Mitul amazoanelor este, poate, unul dintre cele mai vii mituri din cultura lumii, cunoscând o
evoluție impresionantă- de la imaginea femeii care își sacrifică un sân pentru a putea trage
mai bine cu arcul, până la feministele secolului 20 care se pun pe același plan cu bărbații.
Despre acestea au vorbit mai toate culturile lumii, scriitorii dedicându-le pagini întregi, însă
nimeni nu pare să știe cu exactitate care le este originea. Singura certitudine este faptul că
feminismul, precum și femeia independentă și puternică promovată de cultura pop, își trag
sevele din aceste războinice care au înspăimântat chiar și cei mai viteji eroi. Adriana Babeți,
în cartea Amazonele.O poveste relevă despre acestea că
1
:
Îi urau pe bărbaţi, îşi ucideau fără milă prizonierii sau
doar îi schilodeau, dar se dădeau în vânt după amor. Şi atunci se
foloseau de ei ca de nişte obiecte sexuale, până îi istoveau. Mulţi
autori pun pe seama lor nimfomania. Numai că până ca o amazoană
să se îndrăgostească e cale lungă. Eu m-am referit doar la
năprasnica dorinţă sexuală care li se atribuie. Bărbaţii au fost nu
doar intimidaţi, ci chiar înspăimântaţi. Şi atunci le-au pus în cârcă
toate blestemăţiile. Cât despre virilitatea bărbaţilor, ea a fost ba
stimulată, ba periclitată de forţa acestor femei năprasnice. Totul a
depins de snaga bărbatului care stătea faţă în faţă cu ele.

Descrise adesea ca femei războinice, luptătoare, barbare, care resping bărbații, făcând din
agresivitatea și sexualitatea pronunțată mărci distinctive, amazoanele au trecut dincolo de
limitele timpurilor mitice, traversând secolele, imaginea lor prelungindu-se pănă astăzi. Poate
că nu le mai vedem prinse în armuri, cu arcul și lancea în mâini, călare pe un cal spumegând
și gata să distrugă orice le iese în cale, dar cu siguranță ele există și astăzi, afirmându-și
independența, puterea și sexualitatea- le vezi peste tot, fie că lucrează în domeniul științific,
sau sunt femei de afaceri, ori își exprimă liber preferințele de orice natură, fără să se

1
„Scriitoarea Adriana Babeți«Amazoanele se dădeau în vânt după amor »”-
http://adevarul.ro/cultura/carti/scriitoarea-adriana-babetiamazoanele-dadeau-in-vant-dupa-amor-
1_5319b0cc0d133766a8b02494/index.html
Ceea ce descriu eu acolo nu prea sună bine pentru flancul masculin. Amazoanele „standard“, aşa cum le-au
imaginat grecii, îi urăsc de moarte pe bărbaţi, se războiesc cu ei, îşi ucid prizonierii, îşi selectează câţiva,
pentru prăsilă, le zdrobesc picioarele şi îi umilesc punându-i să stea acasă, să aibă grijă de copii, să ţeasă. Asta
în timp ce ele guvernează, pleacă la război sau vânătoare. O lume pe dos, răsturnată, în raport cu patriarhala
cetate grecească.

2

cenzureze sau pur și simplu sunt stâlpul unei familii, femeile secolului 21 poartă matricea
stră-stră-străbunelor lor luptătoare, fiind însă mai mult expresia lor metaforică.
Portretul amazoanelor a fost conturat mai mult în literatură sub imaginea eroinelor din
mitologia greacă (Pentesileea, Hippolyta, Antiope), sau literatura franceză ca Domnișoara de
Maupin, sau chiar personalități ale Evului Mediu precum Ioana D′Arc. Un alt portret de
amazoană poate fi văzut și în opera lui Marcel Proust, în figura enigmaticei Albertine. La fel
ca o amazoană, originile acesteia rămân într-un vag mister, ba chiar întreaga ei existență, și
chiar și moarte fiind învăluită în incertitudini și confuzie. Moare sau nu Albertine în romanul
Plecarea Albertinei ? Putem să spunem că moartea ei fizică corespunde și cu moartea
spirituală, din moment ce naratorul hotărăște să o păstreze vie prin artă?
Însă ceea ce ne interesează, la fel ca și pe Marcel naratorul, este felul ei de viață- așa cum o
descrie acesta, Albertine pare să nu se supună niciunei reguli a societății, exprimându-se în
conformitate cu propriile-i dorințe și plăceri:
Ea nu ar fi închis nicio ușă, și,în schimb,nu s-ar fi codit să intre
când o ușă era deschisă, asemenea unui câine sau a unei pisici.
Farmecul ei uşor incomod consta astfel în faptul de a fi în casă
mai puţin ca o tînără fata cît ca un animal domestic care intră
într-o încăpere, care iese din ea, care se găseşte pretutindeni unde
nu te aştepţi.
(Marcel Proust, Prizoniera)
La fel ca o amazoană, respinge apropierea naratorului atunci când acesta vrea să o sărute în
volumul La umbra fetelor în floare, dar mai târziu ea este cea care îi caută prezența și nu
numai. Pare că este dominată de instinctual, de senzualitate și voluptate, însă și curaj de a se
exprima, mai subtil, ce-i drept, în legătură cu preferințele sale sexuale. Și tocmai acest lucru
este ceea ce-l înnebunește pe Marcel, faptul că ea trăiește o viață imorală, dedându-se
plăcerilor trupești pe care le împărtășește cu alte femei. Pe acest lucru se insinuează foarte
mult în volumele care o au ca subiect, dar și pe trecutul ei tăinuit și plin de vicii și pasiuni.
Mergând tot pe ideea de amazoană (care erau reprezentate în mitologie, literatură și pictură cu
multă grație și frumusețe, acordându-se o atenție deosebită podoabelor), Albertine, la fel ca
mai toate femeile din toate timpurile, punea pret pe felul cum arăta, alegându-și-o ca model pe
ducesa de Guermantes:
Accesoriile toaletei îi pricinuiau Albertinei mari plăceri. Nu ştiam să-mi refuz să-i fac în fiecare zi o
asemenea nouă plăcere. Şi de fiecare dată după ce ea îmi vorbise cu încîntare despre o eşarfă, o etolă,
o umbrelă, pe care, de la fereastră, sau trecînd prin curte, cu ochii ei care vedeau atît de repede tot
3

ceea ce avea vreo legătură cu eleganţa, le zărise la gîtul, pe umerii, în mîna doamnei de Guermantes,
ştiind că gustul în chip firesc dificil al tinerei fete (rafinat şi mai mult prin lecţiile de eleganţă care
fuseseră pentru ea conversaţiile cu Elstir) nu ar fi nicidecum satisfăcut de vreo aproximare, chiar a
unui lucru frumos, care îl înlocuieşte în ochii vulgului, dar care este pe de-a-ntregul diferit, mă duceam în
taină să-i cer ducesei să-mi explice unde, cum, după ce model fusese confecţionat ceea ce-i plăcuse
Albertinei, cum trebuia să procedez pentru a obţine întocmai acel lucru, în ce consta secretul celui
care-1 făcuse, farmecul (ceea ce Albertine numea „şicul", „clasa") modului său de a crea, numele
exact - frumuseţea materiei avîndu-şi importanţa sa - şi calitatea stofelor care voiam să fie folosite.
(Proust, Prizoniera)

În romane se mizează însă pe jocul acesta de putere între Albertine și Marcel. Un joc care
duce la obsesie, la infidelități și la un întreg scenariu în care nu dragostea pare a fi premiul, ci
mai degrabă salvarea celuilalt, după cum mărturisește chiar naratorul, dar și satisfacerea unor
orgolii- Marcel își dorește să o îndepărteze cu orice preț pe Albertine de viața pe care o ducea
în Balbec, pe care acesta o vede ca un fel de Gomora, fiind în stare să o ia și de soție numai
pentru a o păstra lângă el, pentru a ști ce face, pentru a o împiedica să-și reia stilul de viață,
pentru a pune capăt legăturilor amoroase pe care aceasta se presupune că le avea cu alte
femei. Această obsesie îl urmărește în tot volumul Prizionera, și pare a se sfârși în ultima
parte din Fugara.
Astfel, după cum ne spune chiar titlul volumului, Albertine fuge. Nu reținem exact unde,
locul nefiind atât de important precum este actul în sine. Vedem că, la fel ca o amazoană care
mai bine moare decât să fie supusă de un bărbat, Albertine schimbă cursul relației și pleacă.
Ea pare să dicteze destinul acestei legături nevăzute prea bine de societate, ce o vede ca o
femeie care dorește să parvină. Chiar și menajera lui Marcel o critică și se bucură de moartea
acesteia, socotind-o ca nepotrivită pentru stăpânul ei.
Nu se sfiește să cocheteze cu tinere femei în public, și își acceptă, ca pe ceva foarte firesc,
orientările. Guvernată de o sexualitate accentuată, se pierde printre patimi și voluptăți, dar nu
nu se îndrăgostește, iubirea nefiind o împlinire pentru ea.
Așadar, Albertine se poate identifica cu o amazoană veritabilă care își cucerește inamicul, îl
folosește după bunul plac, îl torturează, mutilându-i sufletul și apoi îl abandonează,
proclamându-și independența. Este atât o figură a feminității, dominând viața naratorului prin
cochetării și erotism, dar și o expresie a puterii masculine, aceasta nefiind femeia pudică și
naivă care trăiește în conformitate cu societatea în care trăiește,ci dimpotrivă, înfruntând-o,
sfindând-o, negând-o.
Bibliografie:
4


1. PROUST, Marcel, Prizoniera, traducere, cuvânt înainte și comentarii Irina Mavrodin,
BCU, Cluj-Napoca
2. PROUST, Marcel, Plecarea Albertinei, Editura Univers, București.
3. „Scriitoarea Adriana Babeți «Amazoanele se dădeau în vânt după amor »”-
http://adevarul.ro/cultura/carti/scriitoarea-adriana-babetiamazoanele-dadeau-in-vant-
dupa-amor-1_5319b0cc0d133766a8b02494/index.html, consultat de la data de 25 mai
2014
4. „ Un irezistibil tratat de amazonologie- Amazoanele. O poveste de Adriana Babeți”
http://www.bookaholic.ro/un-irezistibil-tratat-de-amazonologie-amazoanele-o-
poveste-de-adriana-babeti.html
5. „Amazoane”- http://ro.wikipedia.org/wiki/Amazoane