You are on page 1of 113

©Toate drepturile aparţin Editurii Muşatinia

COMENTARIU
ntotdeauna Muzica a fost arta cu cea mai mare înrâurire asupra omului, ajutându-l
să-şi înţeleagă rădăcinile şi să-şi desăvârşească personalitatea. Artă a relaţiilor sunetelor, marea
muzică comunică ascultătorilor înalte semnificaţii, orice relaţie sonoră putând fi cunoscută
după anume coordonate estetice. De la microstructuri, la marile arhitecturi muzicale se
derulează plăsmuiri sonore, care ne dezvăluie o amplă paletă de afecte, trăiri şi atitudini. Într-
un mod poetic, filosoful Lucian Blaga definea muzica drept „veşmântul cu care ne îmbracă
iubirea şi moartea, dar şi oglinda spiritului timpului”.
Din păcate, muzica ocupă un loc tot mai neînsemnat în universul spiritual al omului
zilelor noastre, unii fiind captaţi doar de simple fundaluri sonore, alţii, de numeroasele genuri
de divertisment. Oricine ştie că marea muzică are adânci şi diversificate sensuri, cu largi
deschideri spirituale, îmbogăţind procesele gândirii şi afectivitatea noastră. De aceea, nu
trebuie să ne rezumăm doar la senzaţii auditive, cu delectări plăcute şi efemere, ci să ne
străduim ca marile comori ale muzicii să ne impregneze profund cugetul şi simţămintele, să ne
înaripeze fantezia poetică şi să ne înalţe spiritul. Căci muzica nu este doar „mimesis”, o oglindă
a fondului emoţional, ci ea este şi „poesis”, creatorii făurind stări afective şi momente
dramatice conflictuale, ce ne dinamizează viaţa interioară. Totodată, ea poate fi „tehne”,
întrucât construcţiile ei perfecte, împreună cu conţinutul elevat, pot genera „catharsisul” antic.
Trăim într-o societate cu tehnologii ultraperformante şi cu uriaşe explozii
informaţionale, ce ne copleşesc psihic. Mai mult, şi în creaţiile muzicale, în care s-au exacerbat
mijloacele tehnice, prevalează informalul, cu succesiuni de moment, cu episoade în mişcare. În
această muzică informată putem recunoaşte atitudinea omului contemporan, însingurat şi
8
dezorientat în univers, care se caută pe sine şi locul său în lume. Ruptă de tradiţia milenară a
culturii universale, această muzică nu mai surprinde esenţa umană, existenţa sa cosmică, căci
informalul se opune structurilor şi raportului dintre acestea, cu valori semantice.
Atât timp cât artistul zilelor noastre păstrează o legătură intimă cu tot ceea ce-l
înconjoară, trăind în armonie cu sine, cu semenii, cu natura şi într-o profundă comuniune cu
divinitatea, operele sale vor putea zugrăvi fiinţa umană în permanenţă desăvârşire. Pierzând
această stare armonioasă prin înstrăinarea de dimensiunea cosmică a existenţei sale, operele pot
deveni un produs al unui tehnician creator, care-şi etalează o sumedenie de cunoştinţe tehnice.
Considerăm că „muzica viitorului” va fi oglinda omului cu o superioară spiritualitate, a
cărui creaţie se va ridica doasupra expresiilor de moment, reuşind să exprime în structuri
sonore, măreţia vieţii sale cosmice. Credem că dintre miturile omenirii, omul contemporan se
poate identifica cu „Faust”, cel veşnic devorat de aflarea adevărului şi nemulţumit de truda sa,
cu „Prometeu”, întruchipând năzuinţa omului de a-şi îmbunătăţi condiţia existenţei sale, sau cu
„Parsifal”, care reprezintă capacitatea omului de a se înălţa pe treptele desăvârşirii umane.
Deşi cea mai apropiată de sufletul omului, în epoca modernă şi post-modernă, muzica
s-a depărtat, tot mai mult, de exprimarea trăirilor umane, în timp ce ştiinţa, atât de privilegiată,
a parcurs un progres fără precedent. Ea s-a impus ca principală, coordonată şi în actul creator,
reducând desfăşurările la simple nuclee sonore, fără viitoare perspective.
Fără nici o scară de referinţă şi criterii de structură, s-a detaşat genul muzicii
„electronice”; în schimb în muzica „matematică” de tip „stohastic”, „strategic”, „simbolic”.
Yannis Xenakis şi-a fixat sintaxa şi modernizarea pe date matematice – teoria mulţimilor,
permutarea vectorilor, funcţiile variabile. Iar reprezentanţii „aleatorismului” au proclamat
libertate totală în organizarea materialului sonor, ei desfiinţând chiar şi identitatea unei lucrări
muzicale. Multitudinea tehnicilor componistice avangardiste din perioada postbelică ar fi dus
la un punct mort evoluţia muzicii, dacă n-ar fi existat şi creatori, neademeniţi de „sirencle
postmoderne” realizând lucrări muzicale cu certe valenţe artistice.
La începutil veacului nostru, nu ne este indiferent pe care din dimensiunile spirituale se
va axa arta muzicală. Preocupat de destinul omenirii, în secolul trecut, savantul Albert Einstein
sesiza cu îngrijorare pericolul ca viitorul „ să nu dea prea mare speranţă celor ce cred că
„maşinile”, noii noştri sclavi, ne vor oferi o lume în care nu mai trebuie să gândim şi că lumea
viitorului ar însemna o luptă din ce în ce mai acerbă împotriva limitei inteligenţei umane”.
9
Şi compozitorul şi pianistul italian Ferruccio Busoni a intuit cu claritate radicalele
transformări ale limbajului muzical modern, în „Tratatul său de Estetică” (1906),
concluzionând că muzica se va îndrepta spre „sonorităţi abstracte, cu ajutorul unei tehnici fără
obstacole şi a unui limbaj tonal nelimitat”. În schimb, filosoful Anton Dimitriu a propus, spre
sfârşitul veacului trecut, ca ideal de perfecţiune pentru viitor, tipul de „homo creator”, care
posedă o infinită gândire creatoare, nefiind sclavul sistemelor ştiinţifice.
În vremurile ce vor veni, autorii ar trebui să apeleze, tot mai mult, la stratul lor afectiv,
pentru a nu fi absorbiţi de gândirea abstractă, atât de preţuită de curentele de avangardă, ce au
invadat cultura veacului trecut. Noua generaţie de compozitori vor putea dezvălui în operele lor
o lume expresivă, zămislită cu energia lor vitală, întrucât dintotdeauna valorile eterne ale
culturii universale au fost zidite cu forţa spiritului şi nu doar cu procedee tehnice, ce omoară
focul sacru creativ.
Un pericol real pentru societatea noastră superindustrializată şi tehnicizată este
desfiinţarea de către ştiinţă a dimensiunii inefabile a vieţii umane, prin încadrarea ei în legi şi
formule severe şi absolute.
Pentru ca omul de astăzi să-şi regăsească fondul spiritual în operele muzicale, creatorii
trebuie să imagineze universuri sonore, izvorâte din seva lor creatoare şi nu doar pe baze
ştiinţifice. Căci pe măsură ce s-a desprins de lumea transcendentă, artistul contemporan şi-a
sleit forţa spiritului, lăsându-se ademenit de zborurile ştiinţei.
Şi-n secolul nostru, definit de către Andre Malraux drept mistic, muzica are
posibilitatea să rămână rodul unui spirit sintetic, capabil să anihileze multitudinea de direcţii
estetice şi pluralismul stilistic postmodern.
Ştim că-n vremurile de criză culturală, pentru a masca lipsa de idei şi de înalte mesaje,
mulţi autori au întrebuinţat un limbaj mimetic, secătuind creaţia muzicală de sufletul vieţii şi de
filonul ei expresiv funciar.
Întradevăr, oridecâteori lucrările muzicale sunt concepute doar pe calcule şi formule
ştiinţifice, ele nu se mai adresează sufletului omului, fiind lipsite de vibraţie emoţională. De
aceea, opera de artă de mâine trebuie să păstreze nedespărţite cele două dimensiuni ale
spiritului creator, sensibilitatea şi inteligenţa, fiorul poetic şi cel imaginativ, raţiunea şi
sentimentul.
Prin această comuniune, muzica de mâine va putea îmbogăţi universul afectiv şi idealic
al ascultătorului, căci este bine cunoscut faptul că atunci când omul şi-a pierdut sufletul, nu
10
speculaţiile abstracte ci forţa spiritului l-a reînălţat şi restaurat ca fiinţă umană. Ca atare,
„muzica viitorului” nu va fi decât opera unui creator, care şi-a regăsit sufletul şi spiritul,
năzuind să devină, ca toate marile personalităţi ale culturii, model pentru contemporani şi far
luminos pentru urmaşii săi.
Doctor Profesor Universitar Pianistă
Melania BOŢOCAN
11
PRELUDIU
Afându-ne aici, „La răscruce de ... Galaxii”, este firesc ca o dată cu evoluţia accelerată
a civilizaţiei umane, să redăm Universul, nu numai prin relaţii matematice şi clişee fotografice,
ci să şi-l reflectăm estetic prin toate artele de acum şi de mâine, nu numai geo-centristic, cum
suntem obişnuiţi s-o facem de câteva secole, ci şi cosmo-centrist, creaţia rămânând, pe mai
departe, cu geneza ei umană.
Un astfel de prim pas l-am făcut în primul volum al acestei lucrări, cu „Ontifonismul”
redat acolo, unde, clasica noastră „cheie Sol” se „antrena” ca să devină, şi ea, „astronaută”. Era
o primă încercare a ei de a se elibera de dominaţia, ajunsă de acum la absolutism, a tonalului,
cu polaritatea lui genetică, oscilândă între „major” şi „minor” şi de a-şi desface aripile mai
„celeste” ale modalului. Un început de „cosmonautică” muzicală, redusă, deocamdată, doar la
câteva „clipe” de „zbor sonor”. Un zbor, însă, ce revine, „esteto-gravitaţional” printre noi,
tonalul reprezentând limbajul nostru muzical „cel de toate zilele”.
Relativitatea modală a „Ontifonismului” ţinea seama de faptul că fiind telurici,
rigoarea, ortogonală, carteziană, a unui „ a fi” de lângă noi se metamorfozează, treptat, de la un
„mega-spaţiu” la altul, în existenţă probabilistă, einsteiniană. De aici şi simbioza, deocamdată
incipientă, dintre „ortofonismul” tonal teluric şi „ontifonismul” telurico-cosmic.
Dar, de la un „timp la altul” şi spaţiile se mulează mereu, la cele superîndepărtate şi
relativismul devenind, cât ştim până azi, fractalic, urmate, de sigur, prin „n”-uri, de alte
„iome”. Universări complexe, polarizate, antiuniversuri, meta şi para – universuri, pe scurt,
infinit de multe „alter-universuri”, din care noi, „Homo”, cunoaştem doar o fărâmă. Dar e o
„fărâmă” pe care ştim că e „cunoaştem” şi deci nu trebuie să lipsească nici din „Universul”
nostru estic. Şi Frumosul creat de om, reflectând realul, trebuie să redeie şi acest „infinit de
finituri”.
Este şi firesc ca împreună cu relativizarea centrifugă a universului, să se conducă şi la o
„deschidere” mai mare, la o „ars aperta” tot mai dominantă a artei umane, care îşi propune ca
„aici”, să redea pe acel „dincolo”. Şi astfel, în acest al doilea volum, ne continuăm şi noi
„expansiunea”, nu numai astro-spaţial, ci şi telurico-estetic, constituind o formulă creatoare
muzicală şi mai periferică, după care acest „periferic” nu poate fi decât un acelaşi „generic”. El
cuprinde în viziunea sa, prin om, infinitul, ceea ce a condus la denumirea sa de „Omnifonism”.
12
Şi astfel, din alt punct de vedere, nu telurico-istoric, ci spaţialo-cosmic, în evoluţia creaţiei
muzicale umane, pot fiinţa doar aceste trei „spaţialităţi concentrice”: aici (lângă noi), alături
(dincolo de noi, ca o tranziţie) şi spre/la infinit, adică: Ortofonismul (tonal), Ontifonismul
(tonalo-modal) şi Omnifonismul (modalo-metamodal).
Dacă Ortofonismul O
1
– ne redă existenţa noastră, infinită în desfăşurare, atunci el
apelează la „marmura” sonoră de lângă noi, albă sau neagră, majoră sau minoră, cu ele
exprimându-se, realic, cele mai mici „evenimente” ale acestui „ a fi” aici, al omului, de la
folclorul dansant şi până la simfonismul profund şi ca formă componistică şi ca realitate socio-
umană.
Ontifonismul – O
2
– fiind bivalent, el însumează „viaţa cea de toate zilele”, cu un „a fi”
complex cosmic, apelând, pentru aşa ceva, nu la tonalul interior, ci la modulul pluralic al
fiinţării. Acum, la acest al doilea volum, ne contopim cu infinitul Omnifonismului – O
3
- la care
„conturul” devine semnificaţie în sine, iar complexitatea cotidiană, existenţă cosmică, totală şi
monovalentă. Centrul de greutate se detaţează din lumea unui „a avea” şi se însumează în
infinitul unui „a fi”. Dacă la teluric şi la muzica sa, totul e subordonat „Teoriei lucrului bine –
mono – făcut” a lui Kotarbinscki, dincolo, primează superrelativitatea unei „Ars apertissima”,
similară şi cu viziunea lui Umberto Eco. Astfel, umanul şi creaţia sa pot oscila între intimism şi
megaexistenţă, putându-se opri şi la o stare medie de O
2
. El, omul, la rândul său, fiind o
rezultantă medie între Expansiune şi Retracţiune a fiinţării. Un univers dualo-triadic, cu
vieţuitoare dualo-triadice, ultimele din acestea două, dorind a reflecta estetic întregul, creindu-
şi o muzică dualo-triadica: O
1
şi O
3
, media lor fiind O
2
.
Se cuvine a motiva mai mult conţinutul acestei viziuni dualo-triadice asupra lumii, care
este şi imaginea noastră, cei care au continuat această formulă muzicală, aceste două volume
generice. Pentru noi universul lumea existenţa sunt duo triadice , fie ca „Materie”, fie ca
„Antimaterie”, (poate că ar fi mai corect „Negmaterie” sau „Negexistenţă” şi Existenţă în sens
mai larg, decât acel mecanisco-fizică, astrofizic). În general şi nu numai la Universul nostru, se
manifestă, parţial sau integral, un proces de dilatare a sistemului cosmic, pe un interval foarte
îndelungat ca timp – pentru infinit, miliardul de ani e doar o clipă – dilatare numită ştiinţific
Expansiune, sau, prescurtat, Expa, existentă acum, în astralul nostru, în plină desfăşurare. Noi
considerăm că de la o anumită limită de Expa, urmează din motive de simetrie cosmică, o
reîntoarcere spre densitatea maximală, Retracţiune, sau prescurtat, Retra. Pornind, filosofic, de
la realitatea cosmică, Expa şi Retra sunt simultane, deci două trunchiuri de con suprapuse,
13
ajungându-se, median, la o zonă de interferenţă omogenă, pe care s-o numim „Loc geometric
ontic”, sau prescurtat „Telga”, unde cele două deplasări sunt, pe un interval limitat de timp,
tendenţiale şi unde se pot manifesta nişte procese echilibrate, antitetic – simultane, adică
procesele biotice, care, treptat, treptat, vor ajunge la uman. Această „Telga”, superioară
calitativ, dar cosmic e foarte fragilă, are o existenţă trecătoare – câteva milioane de ani – după
care, aşa cum s-a constituit, se va şi destrăma şi va dispărea. La reîntoarcerea unui con, iaraşi
va fi acest loc geometric, iarăşi o stare biotică limitată. Şi astfel duo-triadismul cosmic se
afirmă mereu repetabil, tinzând spre infinit. Sau, poate, tocmai acesta e infinitul. Reamintim că
aceasta e o viziune de maximă esenţializare şi schematizare a lumii, în acest algoritm al nostru
desfăşurându-se infinite forme de Expa, Retra şi Telga – biotic, un aleatorism deschis, având
câteva esenţe amintite: Dat şi Antidat, Mega şi Micro, Finituri şi Infinit, Expa şi Retro, un
Infinit alcătuit din infinite finituri, fiecare având ascendenţă, superlativitate şi descendenţă,
asemeni „Curbei lui Gauss”, cu Big-Bang şi Big Crunch „dincoace” şi cu Spaţiile Negre,
„dincolo”, ca să amintim doar două ipostaze antitetice din nesfârşitul altor fenomene,
necunoscute, încă, de om.
Un fragment din viziunea noastră, la care vom reveni de mai multe ori pe parcursul
acestei lucrări, deoarece plecăm de la unele esenţe ale firii, ca de pildă: „Curbolinearitatea”,
„Simetria” şi „Locul geometric biotic”.
Oricâte Universuri ar mai exista, ele, în viziunea noastră muzicologică, aparţin unui
aceluiaşi infinit de „dincolo” şi astfel, modelul muzical ultim rămâne acest „Omnifonism”, pe
care încercăm, în continuare, să-l prefigurăm. Şi e un „dincolo” şi spaţial, dar şi de timp. E un
infinit complex, care inspiră pe teluricul Om de acum, să creeze Artă muzicală, fiinţa umană
distilând, ca un alambic complex, infinitul.
Existenţa acestui infinit cosmic, ne-a inspirat să considerăm creaţia artistico-muzicală
umană, după un criteriu spaţial – teluric, dincolo şi infinit cosmic – alături de cealaltă
succesiune, clasică şi folosită exclusiv istoric, raportată numai la creaţia telurică, de la muzica
populară şi de leagăn şi până la simfonism şi muzică-matematică. Devenind, de peste jumătate
de secol, şi cosmici, mai mult decât arhaica astronomie ca ştiinţă, am extins muzica şi după
această firească şi viitoare dimensiune. E firească, e necesară, dar rămâne a fi şi colaterală, un
„memento” cosmic, o „reacţie cosmică în cheia sol”, dominantă rămânând, pe mai departe
„grădina telurică” a existenţei umane, unde omenirea are bucuria să se reîntâlnească cu muzica
tonală a copilăriei ei, cu adâncimile de semnificaţii umane, pe care acest tonal îl dezvăluie. S-a
14
văzut din primul volum al acestei lucrări că „modalul” e, de acum, mai departe de noi, alături şi
nu noi, strecurând fiorul posibil şi al unui „altceva”. Acum, prin Omnifonism, omul admiră mai
întâi cerul, infinitul cosmic al existenţei, se inspiră din acesta şi, aici pe pământ, făureşte o
muzică prin care se redă, pe cât se poate, şi acel „foarte dincolo”, acel infinit al lumii.
Regula rămâne, însă, Ortofonismul, muzica telurică de la lângă noi. Acea metatelurică
este şi va fi, doar un pasaj trecător, de inspiraţie neobişnuită, care ne va înfiora despre ce mai
poate fi, dar care ne va determina să venim, în partea următoare, „acasă”.
Se presimte, poate, că muzica „meta” ne contopeşte cu o Expa, sau o Retra, aflate în
drum spre distanţare şi dispariţie, ceea ce va afecta, radical, fiinţarea vieţuirii umane. Reacţia
existenţială devine, astfel un „vreau să rămânem aici” şi această năzuinţă se consolidează prin
ceea ce am trăit ieri, adică formula Ortofonistă şi clasică şi contemporană. E o altă formă de a
apela la un „geocentrism”, muzical acum, într-un timp în care acest geo se apropie de frontiera
cu nonbioticul. Prin aceasta, un altfel de strigăt – artistico-muzical – al lui „a fi”. Pentru
univers, reacţiile bio-umane sunt mici. Şi atunci, „Homo”, prin creaţiile sale, vrea să lungească
toate aceste trăiri mici, în „mari”, în „vacanţe” sau într-o imposibilă „non-şcoală”. Şi muzica
„Orto” are acest potenţial. Să amintim doar „regula” lui „bis”, ce însoţeşte pe orice solist, sau
dirijor.
Muzica tonală „Orto”, redă, de minune, universul interior al fiinţei umane, prin acele
intervale intime, fireşti, sau prin clasica pendulare dintre major-minor. Modulaţiile, acum, sunt
la fel de „sinonime” cu Arta muzicii, ca şi folosirea portativului şi a cheilor de început. Sau,
dacă ne referim la intervalele de terţă, cvintă şi octavă, câtă certitudine şi „pro-viaţă”, emană
acestea, vecine cu funcţiile terapeutice ale medicinei. Pe scurt, un „Ave-Orto”, echivalent cu
urarea tendenţială de „La mulţi ani”. Altfel spus, formula tonală şi duală a muzicii umano-
telurice, reflectă, de minune, amplificarea clipei în infinit. „O
2
” şi „O
3
”, se alătură şi ele la
atâtea zeci şi zeci de formule componistice, intercalate, parţial, într-o audiţie muzicală, care
cuprinde şi va cuprinde un set de lucrări consacrate, bazate pe un „tonal princeps”, cu care o
lucrare începe şi se termină, anunţat chiar şi în denumire, (concertul pentru pian în mi bemol
major/ Suita pentru orchestră de cameră în fa diez major, etc). E un altfel de „vedi modalo, poi
tonalo”. La o „ortovieţuire” şi o „ortomuzicalitate”.
Viziunea noastră, însă, expusă în primul volum şi în acesta, nu e numai o „noutate”, ci
o redare integrală şi singulară a posibilităţilor artei muzicale umane, ţinând seama, nu de
structuralizări inedite, ci de distanţări fireşti – aici, dincolo şi infinitul – cuprizându-se, astfel,
15
în sfera creaţiei sonore umane, un univers întreg. Nu e numai o viziune muzicală „alta”, ci o
ontologico-muzicală surprindere şi prelucrare umană a întregului – desigur şi posibilului –
„este”. O viziune care, prin aceasta, are şi unitate şi totalitate şi singularitate.
De la „Stăpâne, adu-ţi aminte de Atenieni”, am ajuns, acum, la ceva similar: „Omule,
adu-ţi aminte de infinit”.
Apartenenţa umanităţii la aceste forme metatelurice, dar tot umane, de creativitate, ar
determina efecte profunde asupra culturii şi civilizaţiei viitorului, pornind de la personalitatea
psihică a „eu”-lui omenesc, incluzând, apoi „toate domeniile vieţii sociale, precum şi asupra
instituţiilor statale, de la biserică şi şcoală şi până la complexul relaţiilor” de politică internă şi
internaţională.
Prin Onti şi Omnifonism, muzicienii Terrei se inspiră creator din existentul de „dincolo”,
de la prima evadare uşoară, metaatmosferică şi până la infinit, realizarea artistică rămânând, pe
mai departe, telurică, dar redând, demiurgo-imaginativ, nesfârşitul cosmic. Nu e o muzică
venită din astral, ci despre astral, nu e a Universului, ci despre Univers.
Metaforic, de secole se foloseşte expresia, sensibilă literar, de „Muzica Sferelor”. E o
imaginară ascultare a Cerului, a unei probabile, deocamdată, infiorări sonore a acestuia,
inexistentă, de sigur, fizic, deoarece pentru propagările de acest tip e nevoie de exestenţa unei
atmosfere. Nimicul „aerian” transmite mult, parţial, sau de loc, o vibraţie sonoră, oricât de
puternică ar fi ea. De aceea, cerul, mai ales nocturn, deşi e încărcat de milioane de stele, e tăcut
ca un interior de Mănăstire. Sonoritatea de lângă noi, de la trăznete şi vuietul furtunilor şi până
la zgomotul marelor oraşe ale planetei, sunt doar autohtone.
Metafora următoare, „a Sferelor”, deschide şi ea variante multiple, din care, corelată cu
muzica, ar fi o vibraţie – naturală şi nu artistică – a „anatomiei” pe care o are zborul acustic în
spaţiul din jur. Sonorul se împrăştie în afară, sub emanaţii sferice, perturbate de posibile
existenţe aflate în drumul lor sferic. Deci mai mult o „Muzică Sferică”, decât a „Sferelor” şi
aceasta în spaţii izolate foarte îndepărtate unele de altele şi posesoare a unui mediu gazos.
Repetăm, metafora e admirabilă, dar nu e creaţie muzicală umanotelurică. E mai mult,
aici, literatură, poezie şi de loc muzică.
Asupra acestui aspect vom discuta mai mult în primele capitole ale lucrării. Dar,
deocamdată, „Muzica Sferelor” nu are nimic coexistent cu „Muzica Onti”. Omnifonismul, e o
„Muzică sferică”, precum toate fenomenele acustice, ale unui Spaţiu cosmic, în care se află
infinite „Sfere stelare” nemuzicale. Cât cunoaştem noi, dacă „Sferele” ar fi „Stelele”, deci o
16
„Muzică a Stelelor”, acestea din urmă emană, erup vibraţii de o mult diferită „lungime de
undă”, decât acea a tremurului sonor.
În viitorul îndepărtat, vom ajunge, poate, să descoperim şi altfel de vibraţii, de emanaţii
stelare inedite, cărora li se vor da denumiri adecvate. Dar, mai presus de orice, chiar dacă ele se
vor apropia de sunetul emis de „fluieraşele” din „Mioriţa”, totuşi nu vor constitui niciodată,
„creativitate umană”.
Să pătrundem, în continuare, în acest nou volum al „Muzicii Mileniului Trei”. După ce ne
vom opri la „Sfere”, la „Muzică” şi la „Arta Muzicii”, vom face cunoştinţă cu
„Omnifonismul”, ca un produs al creativităţii umane, inspirat din existenţa de „frontieră” a
cosmicului. Acest O3 îşi va avea o personalitate mult deosebită, de unde şi estetica sa, scriitura
şi receptarea ei, un O3 ce ne va purta la „ani lumină”, de o „sonoritate”, trecută prin „
alambicul minune” al creativităţii umane. Faţă de Ortofonism, unde predomină relaţia Om-Om,
acum, la Omnifonism, ne găsim singuri, într-o lume, metamorfozată muzical, cu esenţă de
„Univers-Univers”.
Să ne amintim de versurile clasice ale literaturii române:
„Din codru rupi o rămurea
Ce-i pasă codrului de ea?”
Şi aici, ceva similar: Omul surprinde estetic infinitul, dar ce-i pasă acestui infinit, de
existenţa infimă a Omului?
17
1. SFERA „MUZICII SFERELOR”
Atenţiune!..
La orizont, Infinitul!..
Dar nu ca mărime matematică, sau ca spaţialitate cosmică, ci ca o nouă creaţie artistică –
la noi muzicală – zămislită de oameni şi ascultată, cu înfiorare, tot de aceştia...
De data aceasta se îndepărtează sursa de inspiraţie, dincolo de dimensiunea sistemului
solar, cum o face Ontifonismul şi se porneşte de la nemărginirea infinitului, dincolo de care e o
similară nemărginire, însumând, astfel, în ea, totul din afara noastră, lucru pentru care a primit
numele, arătat şi în Preludiu, de Omnifonism. Se încheie, astfel, triada existenţială a spaţiului
de creativitate muzicală: Ortofonismul de lângă noi, evadat apoi, ca o năzuinţă, spre acel
solaric, Ontifonismul, spre a evada, acum, spre infinit, spre Omni.
O „Muzică”, numită uneori a „Sferelor”, zisă aşa doar metaforic, deoarece ea e doar o
„Muzică” telurică, despre „Sfera” unei astfel de ipotetice Muzici, plecând, ontologic, de la
faptul că „Muzica” e, mai presus de orice, o creaţie telurico-umană şi că ea, spre a vibra, are
nevoie de o atmosferă concret-gazoasă, suportul fizic al vibraţiilor ei.
Să ne oprim, totuşi, la „Sfera” totală, cosmică a Universului, unde o astfel de Muzică,
făurită mai întâi de oameni, ar putea înfiora aerul din jur şi astfel. ABC-ul unei astfel de
propuneri, trebuie, mai ales, raportat la formula „Omni” de acum, să conlucreze cu numita, pe
mai departe, „Astronomie”. În general, acest studiu al „Cerului”, în sine şi nu în general, se
constituie într-un conglomerat de relaţii matematice, dominate de generalizări cifrice şi
observaţii fizico-matematice, care, numai prin ele, e mai greu de ajuns la lumea artistică a
Muzicii. De aceea ne vom permite, „de uz intern”, să numim acest studiu, mai larg, -
„Onticosmica” – şi s-o „distribuim” pe criterii mai largi, mai îndepărtate de „Observatorul
astronomic” şi mai aproape de coordonatele noastre artistice. Astfel, Astronomia clasică –
Onticosmica preocupărilor noastre de acum, am putea-o considera şi multiplu, ca de pildă:
- Astroontică – aspect filosofic, hermeneutic, ipotetic.
- Astromitică – miturile străvechi, legende, ipoteze literaturizate.
- Astromatică – viziunea de azi a Astronomiei, sub aspect matematic,
informatic.
18
- Astrofizică – imaginea cantitativă a proceselor cosmice.
- Astrochimică – acum sub aspectul devenirilor calitative.
- Astrobiotică – sub incidenţa proceselor cu vieţuire în sine, de la virus la
neuronul uman şi la alte forme posibile.
- Astrosistemică – sub aspectul structuralo-sistemic şi alte integralităţi.
- Astrodinamică – sub incidenţa energiilor diferite.
- Astroteistă – ca viziuni conceptuale şi sociale, făurite de toate religiile şi
credinţele omenirii.
- Astrologică – mai populară, mai puţin verificată şi verificabilă ştiinţific,
aplicată zodiacal, oniric, horoscopic, metarealist.
Şi, desigur, numărul acestor ramuri poate fi continuat şi va fi, desigur. Aşa e când ai de-a
face cu „infinitul” şi cu viziunea sa estetică. De pildă, în acest volum se poate vorbi şi de
„Astro-muzică”, nu ca o „Muzică a cosmosului”, ci ca una, despre el. Nu peste multe pagini, ne
vom opri la îmbietoarea expresie de „Muzică a Sferelor”.
Viziunea noastră Omnifonică, la care ne vom opri – ca o ultimă oprire, în acest volum,
are ca obiect de creaţie, „sfere” ale infinitului, însumat în această „constelaţie” fără pereche, a
creaţiei artistice telurico-umane. Sunt creaţii care, la zămislirea lor – creativă, interpretativă şi
receptivă – pornesc de la mega – existenţa cosmică şi ajung până la atom.
De aceea, cele trei ipostaze demiurgice de mai sus, trebuie să ţină seama, să se suprapună
peste aceste aspecte cosmice, să se contopească cu ele, spre a realiza, nu o suită de dansuri, o
operetă sau o confruntare simfonică, ci spre a reda, prin noi aspecte presupuse sau inedite de la
„capătul” universului. Să schiţăm, mult parţial, câteva din aceste feluri de „ a fi” ale acestui
îndepărtat univers, copleşitor de necunoscut şi într-o foarte mică măsură studiat:
- existarea, existenţa şi existentul lumii;
- universalitatea infinitului cosmic;
- diveritele sale nivele, ca: univers, galaxii, sisteme, corpuri cereşti,
microexistenţe;
- expansiunea şi retracţiunea universului;
- ipostaza de „loc geometric” median şi complex a acestora;
- fenomenul – unicat sau universal - endo sau exter al bioticului;
- hermeneutica unei astfel de existenţe;
- datul şi antidatul cosmic;
19
- cauzalitate şi finalitate cosmică;
- complexa problemă a substanţei şi energiei, considerate dual, sau
spectral;
- stările relative de static şi dinamic, de finituri şi infinit;
- cosmicul şi sacralitatea;
- complexa problemă a vidului, acest „a nu fi” care, în utlima vreme, e un
„a fi” ca „bule” şi ca linearism;
- zguduitorul aspect al „găurilor” sau „spaţiilor” negre;
- mult folositele sensuri de „Big-Bang” şi „Bing-Crunch”;
- „poetica” viziune asupra celor prime „trei minute ale Universului”;
- controversatele viziuni de absolut şi de relativ, de ortogonal şi
nonortogonal;
- recenta viziune, folosită de noi pământenii, cu denumirea de
„fractalism”;
- dominanta „energie întunecată” a Universului, considerată a acoperi trei
pătrimi din Univers şi care se comportă ca o antigravitaţie, generând
astfel, „Expansiune” şi întrebându-ne, astfel, cine generează retracţiunea,
dar, mai ales, acel „loc geometric” median;
- şi alte „infinite” aspecte necunoscute, nerezolvate ale Megauniversului,
acest spaţiu infinit, pe care să-l numim, teluric: „hic sunt leones”.
Iată doar câteva din aspectele unui „dincolo”, inaccesibile nouă încă multă vreme, sau
accesibile – şi atunci parţial – unor altor nenumărate serii „biotice complexe” ulterioare, care se
vor mai succeda pe „micronica” noastră Terra, între un „Expa” şi „Retra” ontic, ca o „medie”
perfectă între ultimele două de mai sus.
Ei bine, nu le ştim decât foarte parţial, dar credem că ele există. Şi Artele umane le
surprind, le presupun şi le redam estetic. De aici măreţia lui „Homo creator”, a Artelor şi acum,
a Artei muzicale, care, datorită gradului ei mare de abstractizare, poate să sondeze şi să aducă
lângă noi, şi necunoscutul şi infinitul şi întregul „a fi”. De aceea ne-am permis să vă propunem
această „muzică omnică”. O muzică şi Omnică, spre a-i dărui Omului o imagine cât mai
integrală şi un „infinit”, cât mai „infinit”. Prin aceasta, afirmăm, nu ştiu pentru a câta oară, că
„Omifonismul” nu e doar un experiment teluric, ci e o „respiraţie artistică cosmică”. Prin el,
Triada posibilă de „aici, departe, la infinit” se concretizează, prin om, desigur, integral, cu
20
subdiviziuni diverse, desigur, ca la toate Artele. Şi, ca să revenim la „toate artele”, Triada e
existentă şi existabilă la cele ce sunt şi care vor mai fi. Trei nivele „cardinale – cosmice”, care,
fiecare în parte, a generat şi va genera suite de stiluri şi formule istorice-telurice. E un
„telurico-solarico-cosmic”, care, oricâte alte formule compoziţionale se vor constitui, ele vor fi
încadrabile în acest Triadism. Dincolo de „Trei”, infinitul cosmic, sau cosmosul infinit, nu ne
poate da un al patrulea nivel, deoarece, de la Triadic în continuare, toate vor fi, din ce în ce mai
mult, numai ale lui „Dincolo”.
De aici şi necesitatea de a se continua, imediat sau în viitor, cu o Estetică a acestui
„Dincolo-uman”, pentru Muzică şi pentru toate celelalte Arte. O Estetică ce va trebui să
„conlucreze” cu toate variantele de „Astro”, de la Kopernic la „Teoria actuală a nimicului
existenţial”, lipsit de spaţiu şi timp, de la tradiţionala viziune a unei existenţe cuminţi
tridimensională la acest „a fi”al viitorului, care ne învăluie în unsprezece dimensiuni”, de la
staţionar, la pulsatilitate, de la teoriile endo şi panspermiste ale trecutului, la viziunile verificate
despre un univers cu „stringuri şi corzi”.
Enigme şi iarăşi, încă, enigme, dominante şi nu izolate, toate conducând, din ce în ce mai
mult, la „Homo cosmicus” şi la a lui”Musica telurica”. Dar, mai ales, conducând la acel super
mister al lumii şi ca Expa/Retra şi ca Media, care este „Simetria”, această perfectă
„geometrizare”, care conduce la ipoteza existenţei a „două lumii”, nu ca „dat” şi „antidat” –
materie şi antimaterie – ci ca două lumi cu ontologii şi similare dar şi inverse, separate dar şi
simultane, însumate, dar şi alăturate, aspect numit de noi, mai mult ca operabilitate şi nu ca
esenţă: Simetrie. E un atribut ce depăşeşte atracţia şi respingerea, expansiunea şi retracţiunea,
existenţa şi antiexistenţa, spaţiile albe şi spaţiile negre. Big-Bangul şi Big-Crunch-ul: Simetria.
Nu e esenţa acestei scrieri, dar o amintim, deoarece o includem şi pe ea, mai ales pe ea, în
creaţia Omnifonică, aşa cum este o componentă deosebită a Ortofonismului şi cum am
însumat-o, în primul volum, în Ontifonism.
De aici, farmecul, simplu dar fără pereche, necesar şi nu doar experimental, al
Omnifonismului, dar, mai ales, esenţa sa profund umană.
21
2. „MUZICA SFERELOR” COSMICĂ
Apropiindu-ne, cu imaginaţia de frontierele cu infinitul, sau chiar de infinitul propriu-zis,
ne-am gânndit, de îndată, la una din cele mai frumoase metafore ale spiritualităţii umane, la
acea de „Muzica Sferelor”.
„Muzica Sferelor!”..
Ce subtilă şi aeriană alăturare de cuvinte ale tuturor limbilor lumii...
O imponderabilă dualitate lexicală, dăruită unui Univers super-zbuciumat, de la acele
„prime trei minute” ale existenţei sale şi până la acele haotice şi necunoscute „Hăuri negre”, de
unde nu poate evada nici un mărunt de foton şi care trimite, de la un necunoscut spre altul, cu o
putere inimaginabilă, un infinit înspre un al doilea, sau al „n”-lea, neştiute de oameni, poate,
niciodată...
Şi noi considerăm aceste catastrofe, perfecte, ca nişte sfere şi sensibile ca nişte corzi
tremurânde, generând străbuna şi nemuritoarea noastră imagine poetică, de a fi o „Muzică a
Sferelor”...
Când am prefigurat „Omnifonismul”, l-am considerat ca pe un fenomen superperiferic,
de la care, prin imaginea telurico-umană, s-a constituit ca pe o „Muzică” a acelui infinit. Dar,
imediat, prin asociere, gândul ne-a purtat, spontan, la acea expresie a-tot-plastică, de „Muzica
Sferelor”. În acelaşi timp, însă, ne-am gândit şi la inadvertenţa expresiei.
Mai întâi, dacă „aşa ceva” există, sau nu poate exista, sau poate exista în infinite alte
forme, niciodată cunoscute de noi. Pentru om rămâne, doar, un „a fi” al unei frumoase
metafore.
Ne gândeam, apoi analitic, la „expresia” în sine.
În primul rând „Muzica” e o artă şi ca toate artele, e creată, direct sau indirect, de către
om. De aici ar trebui să admitem ca certă şi afirmaţia de „Omul Sferelor”, o existare mult
imposibilă. Omul e, în general, numai teluric, iar, ca fiinţă creatoare, realizează, prin el şi
numai prin el, acel miracol artistic şi acel miraj muzical. Deci Muzica, la fel ca toate artele, se
află şi se va afla, pe mai departe, zăgăzută într-o singură cetate – Terra – care va fi mereu cu
„podul ridicat”.
Apoi, Muzica presupune o vibraţie materială a aerului, acest purtător de sensibilitate
umană. Cât cunoaştem, aerul vibratil, deci muzicalul, e restrâns la atmosfere mărunte,
22
apartenente, dar mai mult nu, unor corpuri cereşti, atât de distanţate între ele. Chiar dacă
Astronomia a depistat, aşa cum spuneam în capitolul anterior, acele viduri, şi materiale şi
imateriale, sub forme de bule, chiar dacă ele ar avea şi atribut de vibraţie, lipseşte acolo, însă,
creaţia umană.
Mai e şi cuvântul „Sferă”, cu care, astronomic, numim diferite corpuri cereşti, dar, mai
ales, de natură quasisolarică, ce sunt zbuciumate de explozii uriaşe şi nu de vibraţii delicate.
Ca metaforă, da, e şi romantică şi simbolică şi, de ce nu, chiar clasică. Dar nu realistă,
mate-fizică sau cosmică. Chiar dacă e vorba de o artă imponderabilă – astfel ,nu folosim de loc
metafora de „Arhitectură cosmică”, sau „Sculptură”, sau „Design” – cu toate acestea, ea, ca
„muzică”, e numai cu „buletin de Terra”, semnat numai de Om.
Prin aceasta, „Muizca Sferelor”rămâne, pe mai departe, o metaforă delicată, similară ca
„Lumina zilei”, sau cu „Cerul cu Stele”. O metaforă care, poetică fiind, poate avea, aşa cum am
mai spus, multiple semnificaţii, de grade diferite, de la vizualic-închipuit şi până la simbol.
Apoi, noţiunea devine şi mai îndepărtată, gândind, aşa cum vom mai reveni, că „Muzica
– artă umană” presupune creativitate, interpretare, tot creativă şi o receptare recreativă, ce
poate depăşi, uneori, creativitatea primară, o Triadă exclusiv umană, deci telurică.
În volumul de faţă, aşa cum s-a surprins în primul capitol şi cum se va întregi în toată
lucrarea, am precizat că „Omnifonismul” este o creaţie muzicală telurico-umană despre infinit,
despre Universul a miliarde de Stele, de „Sfere cosmice”, şi nu o creaţie a acestora. Dacă ne-
am imagina că pe o planetă – nu pe o Sferă stelară – îndepărtată, ar exista vieţuitoare capabile
şi ele de creativitate, atunci şi aceea s-ar numi, după noi pământenii, „Muzică” şi nu ar fi nici
acestea „Muzici ale Sferelor”.
Dar, trebuie să-i recunoaştem farmecul literar al ei – zămislită tot aici, pe Terra, de către
om – semnificaţiile acesteia fiind aşa, poetice, nenumărate şi sensibile. Lucrarea noastră,
nefiind corelată cu arta cuvântului, invită numai să ne gândim şi să trăim conţinutul ei. Doar un
singur caz să amintim, din Literatura română, pe Mihail Eminescu, care, în prima variantă a
poemei „Ondine” – „Serata” – face o trimitere la frumoasa, dar relativ existentă a „Muzicii
Sferelor”.
Ca o mică paranteză, să amintim pe anticul Pytagora, ce consideră MS ca pe un „suflu
cosmic”, ca „forţa vitală a universului”, cum că „universul tot e clădit” pe o „armonie a
sferelor”. Sau pe astrofiziciana contemporană Fiorella Torenzi, care susţine că radiaţia cosmică
se poate trasforma în sunete, (dar nu prin om), realizând un Album cu astfel de lucrări
23
electronice, numit :”Muzică galactică”. Aici calculatoarele intervin total şi dacă într-un viitor al
omenirii se va modifica raportul dintre Artă, Om, Calculator, atunci se va putea vorbi despre o
quasi-umană „Muzică a Cerului”, diferită însă mult şi atunci de ceea ce considerăm noi, acum,
la începutul celui de al 3-lea Mileniu, ca fiind „Muzică a Sferelor”.
În concepţia noastră şi acum şi mâine, muzica Omnifonică rămâne a fi muzica telurico-
umană – despre existenţa cosmică.
Principala raţiune a autorului volumului de faţă este considerarea Omului ca fiind
singurul purtător de creativitate artistico-muzicală. Pentru celelalte forme derivate, el
recomandă ca pe viitor să folosim o altă denumire adecvată, pentru ca complexele Istorii ale
Artelor să nu sufere perturbări profunde. Istoria să rămână, pe mai departe, „rafturi peste
rafturi” cu evenimente.
„Omnifoniosmul” nostru, care duce, mai departe de noi şi mai aproape de infinit,
conţinutul tematic al artei muzicale, abordează acum un spaţiu larg, cosmic, dincolo de care nu
vom şti mai departe şi, deocamdată, nimic. Vom intui doar acest infinit, pornind de la finitul de
lângă noi. Şi din cauză că această formulă, pentru noi finală, a lui O3, porneşte de la distanţele
stelare – ele ca existenţă, iar noi ca sursă de inspiraţie – ea e învecinată, lexical, cu frumoasa
expresie literară de „Muzica Sferelor”. Fie că este sau nu, fie că poate e vorba de altceva,
cosmic şi nu teluric, această „vibraţie a sferelor”, care pentru noi sunt stele, nu poate fiinţa ca o
componentă a creativităţii umane muzicale. De aceea a considera „Omnifonismul”, identic cu
„Muzica Sferelor”, e „frumos”, metaforă, dar e un mare neadevăr, ca realitate.
Arta, muzica, sunt interumane şi telurice, pe când „Muzica Sferelor” e imaginară,
simbolică, metareală, e atribuită cosmicului. Oare Arta e inclusă existenţei pământene, numai
prin om. E o Artă cu „uşiţe total închise”. Oricare altă vibraţie sonoră metatelurică,
metaumană, e Sonoritate, dar nu Muzicalitate.
Din punct de vedere astrofizic, vibraţiile aerului sunt ale unor atmosfere planetare şi nu
stelare. Oare, pentru noi, tocmai acest „stelar” constituie factorul generator de vibraţie
atmosferică modulantă.
Astrofizic vorbind, o vibraţie ponderată, desfăşurată între limitele sonore ale spectrului
dinamic, nu poate aparţine stelelor – pentru noi, „Sferele” cerului – ci numai eventualelor
existenţe atmosferice „acusticogene”, apartenente unor planete, greu vizibile sau deloc şi care
nu sunt „Sfere” ale Cerului. Deci încă o dată aspectul real al faptului că expresia de „Muzica
24
Sferelor” rămâne a fi doar o prea frumoasă expresie literară. O metaforă care, muzicologic,
duce la inadvertenţele despre care am tot vorbit şi vom mai spune, câte ceva.
Dacă am admite, totuşi, la fel de metaforic, că cerul, cu Sferele sale, ar vibra în limitele
acusticului, am „prinde”, poate, astfel de sonorităţi, de sunete, de zgomote, de auditiv, dar
acestea nu ar însemna „Artă muzicală”, nefiind o „creaţie” umană, bazată pe o semnificaţie şi
adresabilă „audierii şi înţelegerii umane”. Oare Muzica – ortofonică, ontifonică şi omnifonică –
rămâne „plecată” de la noi şi adresată tot nouă, fie că redă infinitul cosmic. Şi invers,
sonoritatea fenomenelor fizico-chimice din jur, sau furtunele atmosferice din jurul nostru – de
mai departe, deocamdată, nu receptăm – nu reprezintă Artă muzicală.
Şi astfel, „Muzica Sferelor” şi „Muzica drept artă umană a sunetelor” sunt două expresii
diferite, fie amândouă reale, fie – cea a „Sferelor” – ca metaforă. Amândouă aparţin, ontologic,
Universului căruia îi aparţinem şi noi, dar în vreme ce una e „astrofizică”, cealaltă e „umano-
psihică”. E drept că şi pe prima o putem folosi estetic, în cadrul artei literare, ca pe o „figură de
stil”. În felul acesta, o putem include şi pe prima în lumea esteticului, dar nu în cel muzical, ci
în acel literar.
Pentru toate Artele, metaforele se constituie în esenţele lor primordiale. De aceea, cu
toate concluziile noastre de mai sus, propunem, eseistic, să mai comentăm această ideatică
„Muzică a Sferelor”, pe care, deocamdată, aflându-ne deja în Mileniul Trei, noi pământenii nu
am „auzit-o”, nici ca fiind a „Sferelor” şi nici ca „Muzică”. Pare a fi o figură de stil telurică,
prin care „omagiem”, mitologic, cosmicul. Admirându-se de secole sprendoarea cerului
înstelat, era firesc să se imagineze şi o astfel de „Muzică”, a ceva care nu este departe de acea
„Îngerească”.
În acest volum, „Homo teluricus” îşi făureşte o muzică despre Cerul îndepărtat, la fel
cum e prefigurată şi legendara „Sonoritate a Sferelor”. Sunt elemente coexistenţiale, dar nu şi
conartistice. Deosebirile între ele sunt de natură genetică şi ca dimensionalitate, „Muzica
Sferelor” rămâne, pe mai departe, o aceeaşi constantă viziune ideală, imaginată şi „aşteptată”,
pe când „Omnifonismul” de acum e o nouă etapă în evoluţia continuă a muzicii, prin fiinţa
umană. E ceva similar cu statuajul mitului cu Prometeu, alăturat la dinamica istorică a
„raportului” său, de la un om la altul.
Chiar dacă deosebirea dintre aceste două „sonorităţi” se impune de la început, noi
zăbovim, încă, a le comenta, deoarece şi cele spuse despre Artă, sunt artistice. Volumul de faţă
25
va adânci şi va dezvolta deschis formula „omnifonistă a muzicii, adăugându-se, spre final şi
câteva grafuri şi exemplificări suficiente.
Metaforica „Muzică a Sferelor” se adaugă acum, mai mult ca oricând, în Era cosmică
abia deschisă, ca o necesitate „poetică”, parcă, la acest „prim pas uman” în „afară”. Se apelează
şi mai mult la ea, şi mai mult se afirmă deosebirea dintre ea şi creaţia muzicală telurică. Se
pare, astfel, că, în viitor, ea va rămâne „blazonul” dintotdeauna, pe când „Muzica oamenilor”,
va fi şi mai mult, „drumeţul” cel mai vivace al spiritualităţii noastre. O „Muzică a Sferelor”
ideală şi o „Muzică Sferică” telurică „a creaţiei tot mai inedită şi concentrică, asemeni şi
sfericităţii planetei noastre.
Să ne luăm „rămas bun” de la această „metaforă în cheia sol”, imaginându-ne că ipoteza
existenţei ei „ar fi” certă. Am trăi atunci într-o „polifonie” cosmică, spontană, cu intensităţi
polarizate, continuă şi fără pauze, dependentă de factorii meteo, fără a se contura vreo anumită
temă, desfăşurare şi final, o sonorizare difuză, cu un fond acustic al existenţei umane. S-ar
putea ca şi urechea noastră să fie alcătuită după o altă fiziologie, iar la un „concert” creat din
lucrări muzicale umane şi audierea şi scrierea acestora să fie altfel. Ne-am găsi, atunci într-o
altfel de lume, în care sonorul ar fi ca lumina, iar fotonii, foarte îndepărtaţi de noi. Am fi nişte
fiinţe „subterane”, atente la vibraţii mai largi şi străine de revărsarea de nuanţe a culorilor.
Dar, o astfel de „Muzică” venită din „Sfere”, e rămasă acolo, tot mitologic, printre acele
„Sfere”, considerate de noi ca fiind Stele, pe care, e vibraţie, nici în andantino şi nici în allegro,
nu ar putea exista.
Ne aflăm, în schimb, în micro universul intim al Sferei „Muzicii Umane”, de unde ne
putem imagina oricare temă, oricât de lângă noi, sau de galactică ar fi ea, ce va reda, prin Om,
doar Omenescul, fie acela de lângă noi – Ortofonismul – fie existenţa cosmică integral –
infinită – Omnifonismul. Şi totul, nu prin nesfârşitul existenţei cosmice, ci printr-o fărâmă a
infinitului mic – creativitatea umană.







26
3. SFERA „MUZICII UMANE”


Şi acum, să revenim la străbuna noastră planetă, sferică şi ea, dar, mai ales, bogată în
multe alte geo-sfere, de la eterica „atmo” şi până la acea „lito”, de la nestinsa „piro”, alături de
neastâmpărata „bio”, culminând, deocamdată, cu megasensibila „neuro”, capabilă de un
continuu demiurgism, ajuns la subtila însuşire de „melo”, creată, interpretată şi retrăită de
aceasta superlativă întruchipare a Terrei, numită, tot de ea, ca fiind „Homo”.
Învăluit în acest „zaïmph”, atât de sensibil şi aflat, clipă de clipă, într-o continuă
înfiorare, satelitul nostru solaric şi-a adaptat biosfera şi, mai ales, antroposfera, întru a
surprinde, pe o anumită porţiune suficientă, acel neastâmpăr al atmosferei, aşa mignonă cum
este ea, la care oamenii şi-au mai adăugat şi alte succesiuni, purtătoare de semnificaţii, pornite
de la ei şi destinate a fi auzite tot de ei.
Prin aceasta suntem „la noi acasă”, cu toate Artele, făurite de noi şi numai pentru noi,
din care una din ele şi materială, dar şi imponderabilă, este Muzica. Nu e „a Sferelor” cosmice,
ci numai a sferelor de lângă noi: „creativă”, „homo” şi „atmo”. Sunt trei şi neapărat trei,
deoarece absenţa uneia din ele înseamnă doar spaţiu, un spaţiu încă necunoscut şi neauzit de
noi.
Prin Muzică, monologul sau dialogul uman înlocuieşte vibraţia discontinuă, structurală
şi mono-concretă a limbajului articulat, similar cu succesiunile unor colonade, continue şi
modulate, de cele mai multe ori plurale şi nu singulare, purtătoare de evantaiuri imense de
sensuri, asemănătoare cu acea rostogolire vibrândă a apelor unui pârâiaş, văduvit mereu, în
natură, de linearitate. Astfel, metaforic vorbind, muzica umană a teluricului e cea de a doua
psihosferă, acum exteriorizată, tremurândă şi ea şi tinzând a deveni o atmosferă sufletească,
totală şi conştientă, a planetei noastre. Unde nu e om şi sensibilitate de suflet, nu e nici Muzică,
ci doar vibraţie atmosferică în sine, trecută, da sau nu, prin fluierele din „Mioriţa”. Dacă ni se
mai permit metafore, atunci am putea spune că şi pe planeta noastră există, imaginar, o
„Muzică a sferelor”, aici fiind acea a „Fluierelor mioritice”.
Muzica umană – a ni se ierta voitul pleonasm – trebuie să poarte, întotdeauna un sens,
raportat la fiinţarea omului. Altfel, e o vibraţie nemuzicală, chiar dacă porneşte, uneori, de la
un instrument muzical în sine. Precum toate artele şi muzica emană astfel de semnificaţii, în
27
limbajul ei hemeneutic şi polivalent. E cel de al doilea Metabolism al omului, dual şi el ca
pendularea om-existenţă, cu deosebirea, doar, că acum, şi „ana” şi „cata” au un conţinut „pro”.
Se pare că multitudinea de sensuri ale Muzicii e tot mai largă, asemeni unui con
orizontalic, deschis tot mai mult înspre nesfârşit, în vreme ce alte arte pot fi comparate cu
conuri dispuse invers, sau chiar cu cilindri. Sunt semnificaţii care, învăluite în voalul
imponderabil al generalului, se proliferează, apoi între ele, încât se ajunge, asemeni acelui
motiv, alcătuit din patru sunete, cu care începe Simfonia a 5-a beethoveniană, la multitudini de
posibilităţi ale lui „a fi”, în a fi.
Fenomenul acustic există , la Muzică, posterior existenţei unui sens, unui dat uman,
chiar dacă se pare, spontan, că ele ar fi simultane. Ordinea este, chiar într-un fragment „in
staccatto” şi „presto”, la început omul creator al unei idei, transplantarea acesteia pe un suport
acustic, concretizarea acustico-artistică prin interpretare, receptarea de către alt/alţi subiecţi ai
fragmentului, urmat imediat de o reinterpretare şi, mai evoluată, o recreare secundă a aceleiaşi
teme. Şi toate acestea la nivel abstract, chiar dacă lucrarea muzicală are text, sau e scenică, sau
e de mase. Şi aici, problema interferenţei poate fi de fond, co-estetică, precum e opera, opereta,
cântecul de mase, coregrafia, sau numai o însoţitoare de formă, parţială totuşi şi nu absolută,
aşa cum este muzica de film, sau de fond muzical pentru vreo altă artă. Esenţa ei de
personalitate bineconturată, face ca de multe ori, o astfel de muzică să fie ascultată în sine,
numai ca muzică.
Fiind „suflet din sufletul meu”, muzica concordă cu evoluţia istorică a omenirii, de multe
ori – aşa cum facem noi acum – devansează cu mult mersul de „pas cu pas” al evenimentelor,
natura ei „abstractă”, ca artă şi nu ca fenomen fizic, permiţându-i să aibă aripile cele mai largi,
cu care să zboare spre viitor. Oare personaja noastră de acum, onorată a fi provenită din
„Sfere”, dacă e să dăm termenului de Sfere – aici e în general – pe acel de corp ceresc, atunci
nu i s-ar fi putut atribui un astfel de avangardism, care, el în sine, e de esenţă umană.
Apoi, „sferele cosmice”, material vorbind, nu conţin în ele puţinele existenţe ale lumii –
mai bine zis ale pământului – cum ar fi vocea umană, scriitura umană, sau instrumentele
zămislite numai de om şi numai pentru un astfel de scop. Sunt metamateriale, abiotice şi
biotice, departe de a fi la origine „Sferice”, şi care, ca scriitură şi instrumente, au trecut, în
prealabil, prin om, asemeni tuturor Artelor, care, prin fiinţa umană, omagiază conştient
frumosul.
28
„Muzica Sferelor” se raportează la Hăul cosmic, la nesfârşitele spaţii şi corpuri cereşti
galactice, aflate într-o dinamică şi uluitoare – având în vedere uriaşele forţe ce le asumă – dar
şi de foarte mare durată în timp, acoperind miliarde de unităţi – aici, având în vedere
imensitatea spaţiului intergalactic. Totuşi, această „Muzică astrală” nu poate reda, nici un
epsilon din celălalt infinit al lumii, infinitul trăirilor sufleteşti umane, pe când acestea din urmă,
în limbaj uman, ele pot reda gigantica dinamică astrală. Aceasta nu înseamnă că ele două, aşa
unisens, se pot suprapune. Iar capacitatea Muzicii, ca artă umană, de a reda universul e cu atât
mai sensibilă cu cât ea se îndepărtează de spaţiul cotidian al ortofonismului şi se suprapune cu
dinamica universului, fie apropiat – onti – fie îndepărtat – omni – ultima fiind aceea de care, în
continuare, ne vom ocupa în lucrare.
Având o sferă de cuprindere nelimitată, Omnifonismul va permite o la fel de nelimitată
posibilitate de a folosi, de ce nu, integral, acea libertate de conţinut şi de formă, pe care,
recenta „Ars aperta” o propune discret. Apartenentă teluricului, multitudinea de coordonate
existenţiale impune, aproape imperativ, un „summum” de reguli repetabile, de „Arte poetice”,
care se impun chiar şi creaţiei artistice. Contopindu-ne, însă, cu măreţia fiinţării, această
„algebră” se diminuează, până la „ad libitum”. Dar şi aşa, Artele, Muzica, Estetica, toate
emană, pe mai departe umanul, chiar şi atunci când cochetăm cu infinitul. Astfel şi actuala
debarcare pe cele mai îndepărtate tărâmuri ale inspiraţiei muzicale, sensibilitatea omenească
constituie „alfa” şi „omega” lui Omni, atribut total străin acelei, atât de cosmice, „Muzici a
Sferelor”.
Reîntorcându-ne la conul orizontalic şi deschis, de mai sus, cu cât includem, în artă,
existenţa, de la teluric la galactic – Orto, Onti şi Omni – cu atât şi măsura de „aperta” este mai
spre deschiderea conică în crescendo. Un galactic surprins numai de om şi redat, artistic, tot
numai de acesta. Şi astfel, „para –umana” „Muzică a Sferelor” îşi are cu totul o altă
„geometrie” astrală de fiinţare.
Raportând străbuna Muzică, la evoluţia ei istorică, constatăm că ea a evoluat, în primul
rând, ca tematică istorică – religioasă, populară, uşoară, simfonică, contemporană – cu
succesiunile ei de stil, şcoală, curent, mişcări şi apoi ca forme muzicale – cantate, misse, suite,
rondouri, balete, vocale, sonate, forme actuale şi multe altele. Dacă ne extindem, tot umano-
filic, la spaţiul extrateluric, atunci ne alăturăm la o suită de expansiuni, alcătuită din zona
noastră de plecare – ortofonismul – acoperind, în final, prin lucrarea de faţă, existenţa în sine,
incluzând tot ce poate gândi omul ca spaţiu şi ca timp – omnifonismul. Nu se poate vorbi că,
29
prin aceasta din urmă, acoperim totul, ca spaţiu şi timp, ci operăm cu aceste năzuinţe, limitate
de posibilitatea fiinţei noastre de a le gândi.
Prin aceasta delimităm şi mai mult „Muzica umană”, de aşa numita „muzică a sferelor”, a
spaţiului cosmic, a spaţiilor intergalactice, la ultima gândind mai mult metaforic şi nefiind
siguri, încă, de existenţa ei, ca fenomen acustic. Vizualic, fiinţa umană surprinde, direct sau
indirect, contursionări mecanice uriaşe, megauriaşe, cum ar fi acele „prime trei minute
explozive”, care stau la baza îndelungatei expansiuni a universului nostru, sau acele prăbuşiri,
la fel de mega-gigantice, care conduc la constituirea unor structuri infinit de dense, încât nici
lumina, cu toată dinamica ei, nu poate trece din ele, conturându-se, astfel, în spaţiu, acele
„structuri negre”.
Să ne imaginăm câte energii clocotesc în zona acestor două „big”-uri inverse, deci câtă
sursă de vibratilitate le însoţesc. Dar numai că în aceste „infinituri”, lipseşte un singur
„epsilon”, acel de Om, care, prin creativitate, ajunge la Arte, la Muzică, sau, altfel spus, la
„Homo-arte” şi la „Homo-muzică”. Sunt aici două infinituri, unul cantitativ-universul şi altul
calitativ-Omul. Şi atunci, aşa zisa şi presupusa „Muzică a Sferelor” aparţine celui dintâi, în
vreme ce „Muzica Oamenilor” e numai a celui de la doilea.
Dar acest fapt nu înseamnă că le putem raporta una la lata. Spuneam, mai sus, că doar
într-un singur sens şi anume, acea „umană”, să se inspire din cea mai mult „cosmică”, decât
„sferică”, aşa cum o vom face noi în această lucrare.
Aplaudăm, cu sensibilitatea noastră umană, frumuseţea metaforei de „Muzică a Sferelor”,
metaforică şi ea fiind o creaţie verbalică a omului. Iar după aplauze, să continuăm cu
creativitatea noastră, să ne-o imaginăm şi să coexistăm artistic cu ea, ceea ce îşi propune
tocmai „Omnifonismul” de faţă. El nu va repeta, sau dezvolta „Muzica Sferelor”, ci va crea – şi
nu recrea – „emisii sonore”, gândite a fi apropiate de presupusa MS, după care va porni de la
aceste emisii şi-şi va desfăşura sensibilitatea faţă de ele, faţă de aceste probabile, dar umanizate
emisii sonore, care acoperă, ontic, întregul univers. De aici şi denumirea de „Omnifonism”, ca
şi dimensiunile acestuia egale, pe cât poate gândi omul, cu infinitul cosmic.
Astfel, Omnifonismul porneşte de la o „Alter Muzică a Sferelor”, făurită de om, deci
certă şi doar reportată la Sferele Universului, atât cât fiinţa noastră îl poate gândi. Prin aceasta,
metaforica „Muzică a Sferelor”, supusă alternativei shakespeariene de „a fi sau nu”, devine
„Omnifonism”, reală şi de creativitate artistică, raportându-se, ca o continuitate a metaforei
30
nemuzicale, o muzică a Universului spaţial, surprins şi cunoscut, din ce în ce mai mult, de către
teluricul Om.
Lăsând la o parte denumirea arhaică, creativitatea începe chiar de la conturarea acelei
pluralităţi libere de „moduli” generatori, după care se desfăşoară realizarea unei lucrări propriu
zise „Omni”, aşa cum se va arăta în capitolele următoare ale lucrării.
Ne-am apropiat de această denumire, întrucât în structura ei se include cuvântul
atotcuprinzător de „Sferă”, iar noi doream şi trebuia să epuizăm întregul spaţiu existenţial: acel
de lângă noi, acel apropiat de planeta noastră şi, în final, acel extins până la depărtările, reale
sau imaginare, ce se îndreaptă înspre infinit.
Mai putem spune că, în Arta muzicii, s-au conturat două tendinţe: prima, de la începuturi,
a fost acea ortofonică, acea de lângă noi, de la „urături” şi până la calculator, o a doua, recentă,
acea ontifonistă, care anticipează relaţia, în creştere, dintre om şi spaţiul cosmic şi o ultima, tot
a noastră, Omnifonismul, conturând o extensie maximală, mereu în creştere, între omul teluric
şi tendenţial, universul. Dacă la prima predomină continuitatea orizontalică a fiinţării cotidiene
a omului, la acea ultimă, omnifonismul, se impune, integral, ascendenţa spaţială a fiinţei
noastre, de la teluric, la galactic şi univers, aflată într-o continuă şi asimptotică crescenţă. Iar
între ele, ca o medie, ca un loc geometric, e situat Omnifonismul, cu elemente şi telurice –
modurile – dar şi cosmice – evadările spre o muzică pură.
Înseamnă că prin ipostaza de Omni, mereu în expansiune şi astronomică, dar şi estetică,
Triada noastră de viziune spaţială, paralelă cu acea clasică, evoluată mai mult retractiv,
conturează şi consumă o nouă viziune a artei muzicale, pornită şi ea dintr-o „Vatră de sat”, dar
emanată de îndată, spre existenţa infinită a Cerului.










31
4. MUZICA „SFEREI UMANE”


Ducând, mai departe, viziunea noastră, care consideră Arta într-o continuă evoluţie „in
crescendo”, deci şi Muzica, vom delimita, în această lucrare perimetrul limită, ultim, la care se
poate aventura creaţia sunetelor, pornită la început, cum e şi firesc, cu lumea de lângă noi. Va
fi un altfel de criteriu în a privi evoluţia acestei arte, nu după timp-istoria ei, materializată în
curentele şi stilurile ce s-au succedat şi care se vor înşirui, unele după altele, pe mai departe –
ci după spaţiu, ca expandând, de la viziunea „orto”, acea de lângă noi, la acea „onti”, redându-
se existentul apropiat al lumii, pentru ca acum, cu formula de faţă, „Omnifonismul”, să se
proiecteze, în sonorităţile ei, imaginea limită a fiinţării, atât cât poate omul teluric să cunoască.
E astfel, o frontieră variabilă, mereu aflată „mai departe”, tinzând, imaginativ, „să atingă”
infinitul.
De sigur că oricât de mult ne vom amplifica studierea şi cunoaşterea universului, vom fi
pe mai departe ataşaţi de „casa părintească” a Terrei, iar muzica va fi, întotdeauna „a noastră”,
atunci când va „doini”, despre această „casă”, oricât de evoluată şi „la zi” de va desfăşura ea.
Suntem, prin destinul nostru cosmic, ai Terrei şi ne vom regăsi în limbajul sonor al muzicii
„ortofonice”, în care, prioritare sunt cele două tonalităţi, majorul şi minorul.
Dar, precum în toate artele, din când în când, ca o necesitate spirituală, vom evada, fie în
cosmicul apropiat – „ontifonismul” – fie în acel îndepărtat, aşa cum e, de altfel, natura lumii –
„omnifonismul”. O evadare prin care „a şti” devine „a mai şti”, plus fireasca şi simultana
comparare, bogată în trăiri sufleteşti, pe care o realizăm atunci, între „aici” şi „dincolo”.
De aceea, aşa cum arătam şi în volumul prim, dăruit „ontifonismului”, aceste două
„dincolo” nu se constituie în „audiţie totală”, ci sunt incluse, singulare sau în context, în
receptarea „oficială” a lui „azi”, de la un Venosa şi până la un Schönberg – Harul demiurgic al
fiinţei umane are nelimitate posibilităţi de a zămisli astfel de programări, împletind firesc ceea
ce „se cere”, cu ceea ce „mai este”, sau „ar mai putea fi”.
Şi astfel, cele două viziuni cu viziune spaţială şi mai puţin geo-istorică – „Ontifonismul”
şi „omnifonismul” – ele se propun, se alătură, se oferă „corpus-ului” prin al muzicii –
„ortofonismul” teluric. Evoluţia firească a culturii şi civilizaţiei vor lăsa amprente obiective şi
asupra acestei triade. Pentru noi pământenii, coordonata „timp cosmic” e mult mai dominantă
şi lângă noi, faţă de cea de a doua, „spaţiu cosmic”.
32
Ne-a făcut plăcere să pornim, în a delimita această ultimă extensie a „Triadei” cu un
„binom” metaforic, poetic, arhaic, acel de „Muzica Sferelor” – despre care am comentat, în
capitolele anterioare, mai pe larg – dar, de îndată, am părăsit „poezia” acestei denumiri,
oprindu-ne, logic, la acel de „omnifonism”, care duce, tot logic, mai departe, expansiunea
spaţială a Artei lui Orfeu. Un popas liric, ca şi sensibilitatea imponderabilă a tuturor artelor şi,
mai ales, a muzicii. Un popas care, pentru estetica lui „omni”, zăboveşte mai mult în preajma
„Sferelor”, întrucât această terminală formulă muzicală porneşte, aşa cum vom vedea în
capitolele centrale, operative, ale lucrării, de la grupajul unor „moduli modali”, cât mai
apropiaţi, pentru spiritualitatea umană, de această „MS”. Un „MS” care, pentru noi, ar putea
constitui prescurtarea, în limba română desigur, a unor „Minivibraţii Spaţiale”.
Prefigurarea umano-creativă a acelor moduli şi plecarea „la drum” cu unul din aceştia,
aplecându-se la formulele „orto” şi „onti”, constituie, pentru noi, trecerea de la „MS” la
„Omnifonism”, la conţinutul de bază al lucrării. Şi modulul fiind tot o creaţie a noastră, făurită
pe planeta noastră, metafora MS rămâne, pentru cultură, o expresie frumoasă, iar pentru
Omnifonism, un pretext.
Constituit ca o modalitate de expresie muzicală, omnifonismul îşi are şi el o Estetică a sa,
este primit, astfel, în marea familie a Artelor. Viziunea despre frumos operează şi asupra sa, cu
toată cosmicitatea pe care o emană, deoarece omenescul ce-o însoţeşte îi conturează, din acest
punt de vedere şi esenţe şi funcţii, toate, aşa cum vom vedea mai târziu, fiind dominate, însă,
de o deschidere în adevăr, „galactică”.
Prin „Omnifonism”, ne ancorăm muzical la marea existenţă cosmică, atât cât o
cunoaştem acum şi ce vom şti, treptat, de la un viitor la altul, prefigurări care se constituie într-
o conlucrare triadică: tema de plecare, de reper, „quasi-MS”, deci nemărginirea universului, ce
se va interfera, divers, cu „Ortofonismul” teluric şi „Ontifonismul” spaţiului extraterestru, toate
trei pornite din creativitatea umană.
Omnifonismul, ca şi anteriorul Ontifonism, nu pot constitui teme exclusive pentru o
audiţie, în care să se desfăşoare, singular, numai ele. Dominant rămâne Ortofonismul, fie
numai cu el în program – formula clasică – fie împletit, independent sau conlucrativ, cu Onti
sau Omni – formula avangardistă.
În primul volum al lucrării noastre am arătat ce are nou în el, Ontifonismul, ca o viziune
de frontieră între pământ şi cer. Acum, în continuare, prin volumul acesta, vom contura, în
totalitate, Omnifonismul. De la început o spunem că centrifugismul Artelor determină o
33
esenţializare a lor, o structurare mai distilată şi o deschidere deosebită de co-creativitate, de
„ars aperta”, de receptare activă. De la „Arte pentru om” se merge, evadativ, tot mai mult la
„Om pentru Arte”. De aici şi necesitatea ca receptorul uman de mâine să aibă o pregătire „la
zi” a Artei în cauză, la noi, Muzica.
Spre deosebire de Orto, care expune, acum traiectoria Onti-Omni, mai mult propune. Şi
astfel s-ar putea ca aplauzele de acum, devenind „onto-aplauze”, să se constituie în „non
aplauze” – Şi poate similar şi cu raţiunea „bis”-urilor clasice.
Omnifonismul deschide, schiţează, propune o repetare internă şi creativă a unui „a fi” în
general, finit sau infinit, departe sau foarte departe, cosmic mai mult şi uman doar prin
creativitatea-i proprie.
Precum toate Artele, omenescul, e o cerinţă ontică şi la Muzică, concretizată prin
raportarea la Omul creator-interpret-receptor, fie printr-o formulă directă, internă, homo-
centristă, fie printr-o alta, indirectă, exterioară lui, atât concretă, (R. Strauss: „Simfonia
Alpilor”), cât şi abstractă (lucrări de Varèse Xenakis, sau la Calculator), toate având, însă o
„genetică” umană.
Acum să rămânem pe orbita îndepărtată a „Omnifonismului”. După redarea cotidianului
prin Ortofonism şi a evadărilor spre necunoscut, prin Ontifonism, acum ne aflăm, noi oamenii,
imaginar, aşa precum preferă Arta să creeze, în vecinătatea sau chiar în interioritatea
nesfârşitului de „dincolo”. Obişnuiţi cu destinul nostru de telurici, nu putem „sta” mult dincolo,
ci doar îi surprindem fugar existenţa, prin Omni reîntorcându-ne, prin Onti sau pe lângă el, la
Orto de lângă noi. Deci, mica „aventură” omnifonică e insularică, e un „auzit de departe”,
impresionându-ne „atmosfera” sa deosebită, pe care o percepem sonoric, o comparăm cu
cotidianul nostru ortic şi, atraşi fiind de esenţa noastră supremă a creativităţii, trecem la
includerea acestui „cristal cosmic”, prin opoziţie sau conlucrare, în viziunea noastră milenară a
ortofonismului. Dacă mai poposim şi la dualitatea Omni-Onti, e o spaţialitate mai largă, bogată
în comparativisme şi conlucrări, după care intrăm în arhaica noastră „curte” şi „închidem
poarta” , tonalic. Dar, aşa cu „poarta închisă”, în sufletul nostru sensibil, răsună acum infinitul,
comparativ sau conlucrativ, lăsând în noi dorinţa ca, nu peste multă vreme, să fim din nou
„cosmonauţi muzicali”. Şi, nici vorbă, că suntem, estetic, artistic, psihologic, cu totul alţii, când
în noi au vibrat mulţime de „meridiane cosmice” şi nu numai „Periniţa”, sau „Serenada” de
Mozart. Prin aceasta şi orizontalele şi verticalele lumii, devin şi ale simţirii noastre.
34
Succesiunea de mai sus, doar teoretică, va impune şi structura unui viitor program de
concert, sau a unei audiţii personale. După viziunea şi inspiraţia de moment a creatorilor, cele
trei se vor combina în nesfârşite succesiuni, în care pasajele fugare de Onti şi Omni sunt
obligatorii. Sunt succesiuni prin care „batem lumea şi-n lung şi-n lat, dar ... şi în înalt”. E,
astfel, o necesitate şi o trebuinţă a omului, în continua sa expandare spirituală.
Dar, năzuind spre prea-înalturi, în spaţiu şi spre infinit, va trebui să apelăm la o altfel de
scriitură, de forme muzicale şi, mai ales, la alte moduri, mai puţin telurice şi mai mult cosmice.
Dar cum noi cunoaştem foarte puţin din aceste spaţii şi aceste inedite formule vor fi reduse la
esenţe extreme. Extreme, dar însumate în celălalt univers, nu din afară, ci al infinitului nostru
sufletesc, vor determina alte serii de receptări creatoare, acum infinite şi ele.
Năzuinţe spre dincolo de „cheia Sol” au fost, de sigur, de la începuturi, ca şi la toate
celelalte Arte, dar se pare că abia acum am ajuns, de la „zis”, la „zis şi făcut”. Cunoaşterea
umană se adânceşte, dar şi sondează şi micul şi marele infinit, ajungând astfel ca şi Artele să
„alerge” şi ele, spre cele două lumi extrapolate. De aceea, credem noi, că apelarea la
Ontifonism şi Omnifonism nu e doar un experiment, adresat câtorva super-iniţiaţi sau super-
specializaţi în acest domeniu, ci e un „metabolism spiritual” contemporan, concordant cu
unisensul liniar al evoluţiei omenirii.
Un binom „Onti”, care scoate Artele şi, acum, Muzica, din „cercul brunhildic” al lui
„ieri” şi le conferă viziunile şi acceleraţiile ce aparţin, intrinsec, lui „mâine”, lui „postmâine”
lui „altermâine” dintotdeauna, fără însă a ne rupe de ceea ce a fost şi mai este şi trebuie să tot
fie şi „ieri” şi „azi”. E „regula de aur” a cunoaşterii umane şi, mai ales, a Artelor.
De aceea, Ontifonismul şi Omnifonismul nu sunt stiluri, curente, mode, trăsături de loc şi
de timp, ci ele constituie viziuni, filosofii, sensuri, atribute ontologice ale spiritualităţii umane,
asemeni „punctelor cardinale” sau sensurilor existenţiale de „dat” şi „antidat” cosmic.
Şi omul, de la o zi la alta, e, pe lângă „Homo teluricus” şi „Homo cosmicus”.







35
5. DE LA „MUZICA DIN SFERE”, LA ACEA „OMNIFONISTĂ”


Suntem ajunşi la frontiera dintre două lumi, Universul şi Omul, amândouă infinite, prima
cantitativ, iar a doua, calitativ. Pentru cea dintâi, aparţine ipotetica „Muzică a Sferelor”, iar
pentru cealaltă, „Omnifonismul”, o viziune estetico-muzicală, pe care, prin această lucrare, o
propunem, ca şi pe „Ontifonismul” anterior, creaţiei muzicale. Mergând, cu expansiunea
noastră spaţială, spre finitul sau infinitul lumii, era firesc să ne raportăm la ceva cosmic şi cum
noi suntem în perimetrul artei sonorului, am luat ca pe cel mai înrudit, „ceva” cu intenţia cărţii
şi anume „Muzica Sferelor”.
În capitolele anterioare, am comentat mult această metaforă imaginară, existentă sau nu,
sau, de ce nu, putând-o considera şi ca pe un „altceva” sau „altcum”. Toate Artele, deci şi
Muzica, îşi au ca atribut esenţial pe acela de a purta cu ele, de a transmite şi de a se trăi uman,
mulţimi de semnificaţii. Astfel, MS-ul cosmic, aşa simbolic cum îi este numele, emană în jur
semnificaţia umano-centristă a întregii existenţe planetare, redusă, global, la sferele cerului. Un
univers viu, dimanic, vibratil, sonoric şi nu numai catastrofic. Un univers care pare a duce mai
departe, spre global, această viziune sensibilă a omului, care e Muzica. Astfel, infinitul
cantitativ – cosmosul – emană splendoarea infinitului calitativ – omul. Spunând „Muzica”, ne
aflăm în lumea calitativului, pentru ca adăugând şi elementul generator – „Sferelor” – sî ne
găsim într-o alta, în acea a cantitativului. Ar fi, astfel o „simbioză ontică” între abiotic şi biotic,
între nonuman şi uman, între astronomic şi umanic. O însumare care, tot imaginar, ar putea
constitui o a treia componentă a unei Existenţe triadice. Ar fi, astfel rezultanta monomică a
unui binom extrapolat şi atunci, conceptul de „Muzica Sferelor” nu ar mai putea fi o
„metaforă”, ci un „dat ontic”, rezultat în „zona” interferării dintre Expansiune şi Retracţiune,
cu atribute de „loc geometric”.
Spuneam, mai sus, că această MS, luată acum stilistic, ar putea fi considerată ca
apartenentă unui spectru, la fel triadic: nu e, sau e, ori e altfel. Acceptând pe prima, non
existenţa, expresia de MS rămâne ca ceva imaginat, ca o imagine literaturizată fără acoperire
reală. În acest caz, dacă dorim să-i dăm şi ei o semnificaţie, aceasta rămâne în lumea
poeticului, a unui lirism uman, raportat la imensitatea cosmică. O metaforă sensibilă, cu care
aureolăm, delicat, necunoscutul. O muzicalitate imaginară a unor la fel de imaginare corpuri
cereşti şi toate perfecte, sfera constituind modelul unor multiple perfecţiuni şi mai fiind – din
36
nou ne referim la el – un inegalabil „loc geometric” spaţial. E, de asemenea, ca metaforă, un alt
mod de „loc geometric”, de medie echilibrată între un concretism şi abstractism poetic.
Să acceptăm, în continuare, ipostaza unui fenomen „existent”, un „a fi” pe care
cosmonautica actuală, deocamdată foarte apropiată de planeta noastră, nu spune nimic, nu s-a
înregistrat fonic nimic. E un „este” neconcretizat încă tehnic, dar care, în viitor, va fi şi audibil.
Ce ar semnifica, acum, acest fenomen cosmic? Ne-am gândi la un „univers romantic”,
echilibrat, năzuind mereu spre microvibraţii şi armonii sonore, un univers în care şi vidul, sau
spaţiile fără ceva gazos în ele, sunt supuse unor procese vibratorii, duale, animate de un „ceva”
şi un „anticeva”. Am accepta mai greu acele concluzii ale astronomiei actuale, care studiază şi
atestă fenomene ca: „expansiune universală”, „big-bang”, „big crunch” sau „materie neagră”.
Ar fi un univers necatastrofic, echilibrat, şi neinfinit, cu numeroase planete-sfere pline de viaţă,
un univers-paradisiac.
Mai sus ne-am gândit şi la ipostaza unui „altfel”, necunoscut nouă, încât „vibraţia
muzicală a stelelor” ar fi un efect îndepărtat, al unor cauze necunoscute, niciodată, de om. Şi
atunci, „obsesia” unui „altceva” ar aduce o nelinişte şi mai mare nouă oamenilor, corelând-o cu
atâtea catastrofe ce au zguduit planeta, de la Potop şi până la Atlantida, sau de la Tugunsk şi
până la alarma cu ozonul. Ne pare rău că putem surprinde un „dincolo” distrugător, învăluit
într-o atât de lirică denumire – „Muzica Sferelor”.
În general, oricum am conidera această sensibilă existenţă a lumii, existentul real se
transferă, atât cât ştim noi, deocamdată, în toate aceste trei „probabile fiinţări”, ceea ce-i
măreşte şi mai mult, în spaţiul nostru umano-spiritual, măsura de operabilitate. Poate tocmai de
aceea, formula unei modalităţi de redare muzicală a lumii, a pornit de la ea, ca un simbol de
inspiraţie. Şi pentru a o „lăsa” la locul ei, cea de a treia faţetă spaţială a muzicii, ca artă umană,
îşi păstrează numele care concordă cu ea, nu acel de „Muzica Sferelor”, ci pe acel care
continuă logica vorbirii noastre, de „Omnifonism”. Un „Omnifonism”, ce duce mai departe,
spre un departe finalic, pe „Ontifonism” şi, mai departe, pe „adolescentul” „Ortofonism”.
E viziunea muzicală care conduce, atât cât se poate din acest „epsilon” numit Terra, la
considerarea spaţială a lumii. Prin aceasta, spaţiul – de la micro, la mega – se impune şi
indirect, prin Arta muzicii de acum, ca şi direct, prin hăurile sale de „miliarde de ani lumină”,
ca fiind „faţa văzută”, certă, a lui „a fi”.
Un „a fi” dinamic, dar şi ordonat, simetric şi omogen în vibratilitatea sa, care, aşa mărunt
fiindu-i tremurul, el acoperă, cu acesta, întreaga nemărginire cosmică. Păcat însă că, aceste
37
consideraţiuni, sunt şi ele presupuneri, poetice, dar incerte. Ne pare rău că putem percepe din
tot acest imens „a fi”, doar o câtime mică, mulţumindu-ne, deocamdată, cu atâta doar şi doritori
a ajunge şi în acea zi, când vom cunoaşte, „faţa văzută şi totală a lumii”. Până atunci, rămânem
cu expresia de „Muzica sferelor”, doar.
Dar, pe această mitologică şi muzicală, „perfectă ca o sferă”, aruncăm acum eşarfa
noastră, ţesută aici, pe pământ, de câtre oameni şi având pe ea doar „portative”. Nu-i mai
putem spune stilistic, ci acum îi dăm un termen, „cu picioarele pe pământ” şi cu trăirile
artistice în sufletul oamenilor şi anume: „Omnifonismul”. Prin atributul său de a fi fonic, un
fonic uman şi teluric, cu acesta se poate reda „Omni”, întreaga existenţă, ştiută până acum, de
noi şi mereu mai mult, de la mâine la alt mâine, o existenţă care, fiind la „frontieră” cu
infinitul, va reda numai esenţele existenţei, adică acea existenţă în care şi noi, micronic şi
pasager, existăm. O lume văzută de „foarte sus”, pe care, îndată, o alăturăm cu acea de lângă
noi, simţind, prin aceasta, adevăratul miez al lui „a fi” sau „nu”. Şi astfel, în modul acesta, vom
ieşi din „ograda suficienţei noastre” şi ne vom corela cu omenirea, cu conţinutul, cu planeta,
sau, la nivel de „Omni”, cu Universul. Va fi o „legitimaţie” planetară, dublată de un „paşaport”
galactic, păstrate amândouă într-un acelaşi buzunar.
Încăo dată ne convingem ce mult aduce „spaţiul” de referinţă, alături de „timpul” cert al
vieţuirii. Şi cum Muzica e o Artă dinamică, poate la fel de „vioaie” ca şi lumina lumii, este
firesc ca ea să zboare departe, imaginar ca desfăşurare, dar real ca existare, telurică şi umană,
verticalică şi cosmo-totală şi nu numai intimă, la „un pas” de noi şi doar „un pas” din existarea
noastră. Noi trebuie să fim, prin evoluţia noastră existenţială, nu numai un „homo teluricus”, ci
şi un „homo cosmicus”, mai puţin biotic, dar total spiritual şi astfel, acel „h” iniţial devine,
plenar, majuscula „H”. Prin aceasta, aşa cum am mai spus şi în alte capitole, ne întregim cele
„Trei dimensiuni” ale fiinţării, trecând de la „Omul unidimensional” la cel „Tridimensional”,
adică ne adăugăm la „Orto-Artă” şi „Onti-Artă”, iar, spre infinit şi „Omni-Artă”, muzica fiind
cea mai maleabilă la aceste mutaţii existenţiale.
„Muzica Sferelor”, dacă există, ea nu e o „creaţie umană”, purtătoare de sensuri tot
umane şi atunci atributele date, adineaori, Omnifonismului, de a putea corela micro-infinitul
omenesc cu mega-infinitul cosmic se impune şi existenţial şi socio-uman şi estetic. Şi atunci
MS rămâne ca un reper fugar, dizolvat mai înainte de a porni la drum cu Omni. Şi MS şi Omni
sunt creaţii intelectuale umane, deci fiecare din ele îşi are statutul ei de existenţă. Metafora
38
rămâne ideatică şi staţionară, pe când realitatea creativităţii omnice porneşte, păşeşte şi apoi se
depăşeşte, din ce în ce mai mult, ca oricare creativitate.
Astfel MP e un reper, un pretext, o metaforă, pe când Omni e un vector, e o rază
dinamică de sferă, e un zbor spaţial. Raportând la Arta noastră, MS pare a fi cheia de la
începutul unei partituri, pe când Omni, e lucrarea în întregime, de la care se pot face infinite
„variaţiuni”.
Chiar şi procedeul de a compune Muzică O3 ne spune acest lucru. Aici, pornim de la
expresia de dicţionar „Muzica Sferelor”, închidem dicţionarul, apoi, inspiraţi de cele două
cuvinte din volum, ne imaginăm, creator, un pasaj sonor, care, nu că este, ci că ar putea fi
asemănător cu presupusa MS, pasaj care, apoi, e al nostru, noi l-am zămislit, noi îl dezvoltăm
mai departe, cât mai „stelaric” şi astfel se constituie fragmentul Omnic, pe care, aşa cum e
regula la noi, îl punem alături de un fragment ontic sau de o lucrare orto, fie în ipostază de
alăturare comparativă, fie de confruntare existenţială, fie de conlucrare firească. E ceea ce va
dezvolta, în capitolele următoare, volumul nostru.
Pasajul omnifonic, cu care se va lucra apoi, reflectând, esenţializat, spaţiul aflat spre
limitele cunoscute, de către om, ale universului, nu mai posedă „geometria” complexă a
meandrelor sonice ale teluricului, ci ele sunt distilate superlativ şi reduse, sumar, la o
semnificaţie – limită. De aceea, aplicarea deschiderilor lui „ars aperta” e nelimitată, găsindu-
ne, prin aceasta, la polul opus al teluricei „ars chiusa”, încărcată, cum e şi firesc, de „1001” de
reguli. Sunt „comandamente” tehnice care, chiar la noi, ca telurice, s-au mai redus, cu atât mai
mult, acolo, omnic, ele nu mai pot fi „bagheta numărului unu” a creativităţii. Şi cum, la
formulele „Onti” şi „Omni”, acest „aperta” a devenit o recomandare firească, liberă şi ea şi la
creaţie, la interpretare şi la receptare, atunci, aflându-ne, aşa restrânse ca durată, în spaţiul lor,
ne găsim în „paradisul” unor făuriri muzicale, total libere de atâtea imperative clasice. E o
libertate înţeleasă psiho-uman şi nu similară cu un aleatorism fizic, deschiderea operând şi ea
în domeniul unei creativităţi inedite, reflectând şi multiplu şi deosebit, unitatea diversităţii, ca
şi diversitatea unităţii fiinţării în sine.
„Aperta”, „aperta”, dar şi aici pot opera „centre de operativitate”, sensuri, tendinţe,
negaţii şi acceptări, zboruri şi liniştiri, pe scurt, întreaga constelaţie a trăirilor umane, unitare şi
categoriale. Interferenţele logico-estetice ale umanului devin tot mai cuprinzătoare, fie că ele
acţionează centrifug (Omnifonia), fie invers, (Ortofonia). Prin aceasta, ne-am putea permite să
adâncim sfera lui „Ars aperta” numind-o ca fiind „orto-aperta”.
39
Ca oricare creaţie umană şi mai ales aparţinând şi creativităţii estetice, viziunea melo-
spaţială a Omnifonismului are şi ea perspective multiple, nelimitate, în a se manifesta. Şi aceste
deschideri ulterioare pot fi şi ele triadice, de la creaţie şi interpretare şi terminând cu
receptarea, creativă şi ea. Lucrarea noastră va dedica ultimul ei capitol tocmai unor astfel de
afirmări, „ars” devenind, „în crescendo”, nu numai „aperta”, ci, în mod deosebit, „pluralica”. O
„Ars pluralica”, pentru un „Homo pluralicus”. Ne găsim astfel în ipostaza, mult ontologică, a
două conuri suprapuse orizontalic – imagine comentată mult şi în alte lucrări ale noastre – un
con în crescendo şi altul invers, primul având evantaiul mare ca adâncire a ortofonismului, a
muzicii noastre „cea de toate zilele”, iar celălalt, invers, având deschiderea în afară, înspre
cosmic, înspre Omnifonism, unde modalităţile de viziune şi nu de „alchimie muzicală”, sunt
infinite ca posibilităţi. De aici şi ipostaza unor coexistenţe şi conlucrări cu aceste trei nivele
spaţiale, ceea ce ne-a şi condus la această viziune, „străină” la început, dar organică în
existenţa ei. Spiritualitatea viitoare a omului le va înţelege firesc pe amândouă, nu ca pe un
experiment, ci ca un atribut intrinsec umano-cosmic. La o extremă , lângă noi, umano-telurică,
avem starea, când creaţia şi creatorul stăpânesc sensibilitatea receptării, iar la cealaltă,
apropiată de limita firească a spaţiului, receptarea, cerinţa, metabolismul spiritual al oamenilor,
determină şi vor determina conţinutul creaţiei. Două stări demiurgice complementare şi, mai
presus de orice, umane.
Se pare că, în perspectivă, la ABC-ul compoziţional şi interpretativ se va adăuga „mâine”
şi un „ABC receptivic”, fără a se diminua vreo una din ele. Parafrazând prezentul şi anteriorul
lui îndelungat, se va putea vorbi, peste câteva generaţii, despre „Conservatoare” sau „Academii
de receptivitate”, la care baza programei va fi un alt revers al Cursului de compoziţie, acel de
„Compoziţie receptivică”. Şi poate că această metamorfoză va acţiona în lumea tuturor artelor,
din care Muzica, demiurgismului sonic, va avea un plus de maleabilitate, în a se contura în
formula amintită mai sus, atât de simetrică şi de densă în creativitate.







40
6. „OMNIFONISMUL”, CA SISTEM TRIADIC


Şi acum, să „tăiem panglica” şi să pătrundem în lumea îndepărtată a galaxiilor, a căror
aşa numita „Muzică a Sferelor”, dedusă şi prefigurată de către Arta sonoră a oamenilor, se face
ascultată sau nu şi pe Terra, pentru ca noi, locuitorii acestei planete singuratice, să avem o
imagine acustică, ipotetică sau reală, asupra puţinului univers pe care, deocamdată, îl ştim,
după care să o corelăm, creativ, cu străbuna noastră „cheie Sol” de lângă noi.
E o creaţie ciudată, la prima audiere a ei, dorind să reflectăm umanic, unele din aspectele
unor lumi foarte îndepărtate. Dar nu poate fi ceva meta-sonoric, deoarece întreaga existenţă,
solarică sau galactică, posedă un spectru foarte larg de vibratilitate, pe care se află şi
segmentul, numit de noi sonoric, cu o dinamică gazoasă şi o maleabilitate ce-l face operabil şi
în Arta oamenilor. Ne întâlnim astfel cu o stare vibratilă pre-umană, mecanică, fizică numai,
după care urmează starea umană, omul dându-i acestor vibraţii, contururi cu semnificaţii şi
devenind, astfel, artă, Arta muzicii. De aceea, poate, nemetaforic, să-i surprindem termenului
„sferă” un sens abstract, psiho-uman şi atunci s-ar putea numi „Muzica Sferelor umane”. Dar
tradiţia rămâne la expresia clasică, poetică, umană şi ea, denumire care, mai spunem odată,
constituie doar o raportare literară, încât, dorind a întregi viziunea acum spaţială, a muzicii,
ne-am gândit, liric numai, la această frumoasă expresie. Astfel, nu se putea rămânea la
denumirea de „Muzică a Sferelor”, ci ne-am continuat trinomul nostru, încheindu-l:
„Ortofonism, Ontifonism şi Omnifonism”.
Prin aceasta surprindem triadica trăsătură a Universului, atât cât îl cunoaştem şi aşa cum
ne demonstrează Astronomia şi Astrofizica modernă. Fără a exterioriza o anumită Simetrie
simultană, aşa precum am tot spus, Universul manifestă, şi ca durată, ca intensitate, dar şi ca
distanţare, două fenomene dinamice inverse – Expansiune şi Retracţiune – şi unul, ca o
rezultantă superioară, echilibrată, dar fragilă – Elgaţiunea, care după noi, ar fi starea biotică.
La fel de triadică e şi fiinţarea firii din jur, manifestând, similar şi aleatoric şi Expa şi
Retra şi Elga. Raportând totul la atributul universal, că „ceea ce e valabil întregului, e valabil şi
părţilor”, putem conchide că triadicul de mai sus e prezent la toate nivelele, de la galaxie, la
cuantă.
Cum am mai demonstrat, Homo, ca o componentă a bioticului, se află undeva, la o stare
perfectă de interferare între Expa şi Retra, la starea de Elga, în care superlativul calitativ,
41
coexistă, clipă de clipă şi nu geologic, cu măsura, tot superlativă, de fragilitate, fiind absorbită,
când de Expa, când de Retra, amândouă abiotice.
Starea superioară de uman a condus la creativitate spirituală, plurale la număr, unele prea
meta, altele prea endo, iar una din ele, deci tot triadic şi tot ca, „un loc geometric”, fiind duală,
însumând pe cele două de mai sus şi rezultând Arta, din care porneşte şi eroina noastră,
„Muzica”.
Poposiţi în acest Imperiu fără pereche, imponderabil dar atât de saturat de trăiri sufleteşti
umane, Muzica umană se adânceşte, ca un simbol sferic cu revărsări infinite de trăiri sufleteşti.
E arta cu cel mai mare coeficient de multitudine creativă, ceea ce i-a permis acum, prin
formula noastră, să „cocheteze” cu infinitul, „respirând”, când lângă sufletul nostru, când lângă
„sufletul universului”, la toate trei, structurile şi semnificaţiile sale fiind omeneşti.
Triadismul sistemului nostru nu se opreşte aici, ci e prezent la toate structurile – nivel ale
lui „a fi”. Şi am ajuns astfel, la suprema polarizare a viziunii noastre, de la acea asupra bunului
nostru Pământ, la cea care „cochetează” cu infinitul. Muzica este o artă, nu numai statico-
spaţială, precum Arhitectura, ci dinamico-expansiv-spaţială. Într-un univers ipotetic existent,
într-o masă de aer cât el, vibraţia sonoră, beneficiind de amplificări „pe drum”, s-ar suprapune
cu nesfârşitul lumii. Dar aşa, „Muzica Sferelor” amintită e o „Muzică discontinuă a Sferelor”,
admiţând că suntem îngăduitori cu sensul umano-estetic al ei.
Cert rămâne Omnifonismul, pornit spre fruntariile Universului spre infinit, sub structura
triadică de mai sus, şi cochetând – fără a-şi modifica esenţa sa estetică – cu imaginara, posibila
sau inexistenta, ilogica, dar expresiva ca denumire, „Muzică a Sferelor”. Ontifonismul îşi are,
din ce în ce mai mult, „frontiere” foarte labile. De la monovalenţa sigură a Ortofonismului
teluric, spre duala localizare a Ontifonismului şi ajuns, finalmente, la acest Omnifonism, care
tinde către infinit. Dar aşa, umano-infinit cum este, întâlnim şi la el o suită de Triadisme, din
care ne vom opri la trei dintre ele, la acelea la care măsura de operabilitate e apropiată mult de
cerinţele artei muzicale.
Esenţială, asemeni întregului univers, e prezenţa acelei polarizări cosmice – Expansiunea
şi Retracţiunea care, în cazul unor interferenţe rare, conduc la existenţa acelui superlativ
fragment – sinteză, amintit mereu de către noi – Elgaţiune – un segment superior, dar şi fragil,
acea întruchipare bio-umană, super-calitativă, dar infer-existenţială. E o triadă ce e conturată
concordant cu întregul cosmic, reflectând, de la teluric la mega-spaţialitate, aceste trei ipostaze
de mai sus: concentrismul de Retra al tonalului de lângă noi, apoi bivalenţa telurico-spaţială,
42
orizontalico-verticalică, a Ontismului modal şi finalizându-se, acum, prin Omnifonism, în
verticalismul fără oprire al unei muzici de altitudine. E o triadă care, cu toată elongaţia ei cu
tendinţe înspre infinit, poartă în ea suprema respiraţie a umanului teluric. Chiar dacă, astro-
fizic, între noi şi infinit există nesfârşite hăuri nepermeabile vibraţiilor sonore, cu toate acestea,
umano-demiurgic, aceste frontiere nu-şi au o prezenţă reală, creativitatea muzicală generând
opusuri doar aici în teluricul posesor de atmosferă. Pentru sensibilitatea neuronului uman,
spaţiile de elansare sunt continue, iar viteza de penetrare a galaxiilor depăşeşte cu mult,
materiala viteză a luminii. Deci o viziune estetică spaţială, ce întrece algoritmul abiotic al
universului. Prin aceasta, zbaterile sau bucuriile psiho-umane pot coexista alături de acele
emanaţii, artistice şi ele, ale unor lumi desfăşurată până „ dincolo de stele”, nu astrofizică, ci
„astropsihică”. Doar o astfel de muzică, tot metaforic, de sigur, ar putea fi numită ca fiind a
fantomaticelor „sfere”.
În al doilea rând, Omnifonismul nostru nu este un „experiment singuratic”, o bravură de
tehnică teoretică, ci, simplitatea sa ne duce la acei „atomi muzicali”, emanaţi tot de la
creativitatea umană, care „stă de vorbă” şi cu „matematica profundă”, adusă la zi şi proiectată
şi mai complexă, spre viitor, a Ortofonismului tonal, dar şi cu mirajul, de lângă noi şi de
dincolo, al Ontifonismului modal, fie cu una din acestea două, fie cu ambele, într-un acelaşi
tot, la aceste două ipostaze ale Totului. Singular, sau numai cu funcţie de fundal, acest Omni
nu mai are valenţe de comparaţii, asemeni unui Observator astronomic, lipsit de oricare
aparenţă. Din contră, atunci când se desfăşoară binomic sau trinomic, măsura de alăturare a
micului infinit la marele infinit transmite, ascultătorilor umani, măreţia existenţială şi creatoare
a acestor fărâme, „invizibile”, de univers. Trăirilor estetice li se adaugă, astfel şi înfiorări
existenţiale.
Ca o ultimă afirmare a Triadismului Omnic, se afirmă şi acel „intimism” estetic dintre noi
şi infinit, pe care nu-l admirăm doar ca pe o „Cale lactee”, ci îl aducem lângă noi, pe
singuratica Terră, şi colaborăm cu el, nu ştiinţific, ci muzical. La început o firească alăturare a
noastră lângă „stele”, apoi, ca o primă strigare: „La orizont... Cerul”, pentru ca, în cele din
urmă, să conlucrăm, teluric, cu acest „Cer”, noi cu tonalul şi modalul, iar galaxiile, cu „para-
modalul” fără de sfârşit ca orizont. Se pare că această ultimă componentă a Triadei
Omnifonismului, proiectează superlativ, superlativa trăsătură supremă a fiinţei umane,
creativitatea. Coexistăm cu infinitul spaţial, ne luptăm spiritual cu acesta şi, în cele din urmă,
ne contopim cu el, un El care, pe mai departe, rămâne „nemuritor şi rece”. E o contopire, la
43
care asemeni aceleia din „Luceafărul” eminescian, noi oamenii din seminţia Cătălinei,
rămânem la „fereastra Castelului teluric”. De aici faptul că Omnifonismul, ducând mai departe
Ontifonismul şi Ortofoniamul, nu e un experiment teluric, ci e năzuinţa umanului teluric, de a
deveni cosmic. O năzuinţă, care, de la o generaţie la alta, a fost şi va deveni „metabolism
spiritual”.
Fiind o operare telurică cu infinitul spaţial, existenţial şi nu doar uman existentic,
Omnifonismul, ca esenţă ultimă ce este el, va opera cu o scriitură redusă la câţiva „cristali
sonori”, la câteva deschideri, prin care „creativitatea umană” nu trage concluzii, ci, din „finis
coronat opus”, devine acum o nemărginită „ars aperta”. Clasica muzică ortofonică, la care
lucrările, ajunse la complexităţi vecine cu matematica, se încheie cu un „punct”, cu o „bară de
măsură” categoric terminală, pregătită uneori de câteva minute sonore, devine acum o sugestie,
o scriitură terminată cu „două puncte”. La finitul monovalent al teluricului, se trece acum la
infinitul polivalent al unui „a fi” cosmic.
Nu este o diminuare a Artei muzicale, ci o amplificare nelimitată a valenţelor creative în
Artă, în felul acesta, la nesfârşitul posibil al creaţiei în sine se adaugă acum, compensatoriu, un
nesfârşit al creatorilor. Astfel, trinomul:creaţie în sine, recreare ca transfer şi recreare ca
receptare, se însumează într-un tot: „omul demiurgic”.
Se constituie, astfel, un număr nelimitat de orizonturi modale, mai mult „para-modale”, în
viziunea cărora se vor desfăşura, foarte larg, foarte spaţial, quasi-infinita ţesătură Omnifonică.
Simplificări similare – pe care le vor dezvolta următoarele capitole – vor acţiona şi asupra
tuturor parametrilor sonori, a instrumentelor adecvate, ca şi asupra formelor muzicale, prin care
confruntările şi conlucrările din „Traviata”, desfăşurate la dimensiunile unei camere modeste,
vor reverbera acum la prefiguratele, tot de către noi, galaxii „Andromeda” şi la infinita
multitudine stelară a „Căii lactee”, şi a lui „dincolo”. O străfulgerare doar a infinitului şi nu o
contopire cu el.
Aşa „meta” şi „para” cum este el, Omnifonismul, precum toate Artele, reprezintă creaţii
umane. În viziunea noastră, cu cât ne mai „epurăm” de teluricul lui Orto, cu atât, acolo
„departe”, avem posibilităţi, „infinite” şi ele, de a crea, prin imaginare, prin ponderea mare pe
care, acum, o are Receptarea. Un acelaşi crescendo se manifestă, în paralel, de la Orto la Omni,
de la teluric la cosmic, de la ascultarea liniştitoare, la recrearea, neegalată şi ea, în a ne solicita.
E în acelaşi timp şi o relaţie invers proporţională între complexitatea de scriitură şi acea de
viziune, generată de ea. Tocmai, de aceea, toate Artele, deci şi Muzica şi acum Omnifonismul,
44
trebuie să se transfere prin altitudinile de spiritualitate creatoare ale omului. Cum tot am mai
spus şi vom mai spune, creativitatea neuronică umană este, cu adevărat un „Big”, un acel „Big
Bang” ce frământă existenţa cu adevărat.
Fiind un dat triadic, Omnifonismul revarsă, reciproc, asupra fiinţei noastre, o masă
impresionantă de trăiri şi de unghiuri inedite în a surprinde Existenţa, în unitatea ei
nemărginită. În evoluţia sa, Omul a ajuns în a privi şi „trăi” „dincolo” nu numai doar ca un
rezultat al cunoaşterii ci, mai mult şi ca o necesitate a fiinţării. Oare Onti are, în privinţa
aceasta, fiind şi artistică, dar şi spirituală, posedă, din acest punct de vedere, posibilităţi
imense. Şi de aici, derivă întregul evantai, de o mare largheţe, în a satisface această cerinţă
plină de universalitate. Prin Onti, fiinţa umană, mai ales acea a viitorului, va sta la fereastra
foarte deschisă a habitatului său teluric şi va trăi, în acelaşi timp, aproape autentic, sentimentul
unei fiinţări cosmico-filice. E un proces de adâncire a noastră, nu doar idealistică şi imaginară,
ci chiar însoţită de o sensibilitate a realităţii, răspunzându-se, prin aceasta, pozitiv la un alt
„metabolism” al vieţuirii noastre, acum spiritual. Se operează, astfel şi o anumită elasticitate
existenţială, o pulsatilitate de o amplificare cosmică, prin aceasta atributul nou ce-l vom avea şi
de care tot am amintit, acel de „cosmicus”, devine tot mai justificat.
La orizont, deci, un om şi o societate, telurico-universale, un homo, extins existenţial, „de
la A la Z”, nu fizic, ci spiritual.
Cosmici, intercosmici, quasicosmici şi tot acest eşafodaj interţesut între noi şi
nemărginire, e prefigurat aici, pe mărunta fărâmă de ţărână, numită „Terra”. E o Terra, care nu
e a noastră, nu e o zămislire a omului, ci – vorba cronicarului – el omul, e o neînsemnată
fărâmă a planetei. Dacă astro-geometric s-a trecut de mult la viziunea heliocentrică, spiritual
însă, şi mai ales în lumea superspirituală a muzicii, Terra devine din nou, dar altfel, un alt
complex multiplu, un „alter” – „centru” cosmic, un „alter geo-centru”, acum artistic, muzical,
omnifonic. Nu mai e cazul să aşteptăm un „Kopernik doi”, care să corecteze iluzia astrală
primară, ci, privind graful nostru cu cele trei O-uri, se vede suficient şi absolut, că toate trei
pornesc de la bătrâna noastră Terra. E, prin aceasta, şi un S.O.S., că infinitul cosmic nu e
numai cu concentrice fizice, ci şi cu, poate mai multe, centre spirituale. Iar Muzica, fiind
creaţia exclusivistă a lui „Homo creator”, am putea-o considera, ca punct de plecare, ca fiind o
altă formă de gravitaţie, ducând, nu numai metaforic, la un „Geo-melocentrism” şi, de ce nu, la
un singur, în univers, „Geo-umano-melo-centism”. Dacă nesfârşitul mai are şii alte nenumărate
astfel de „Insule melo-creatoare”, atunci se cuvine a fi numite şi considerate la fel, dar fără de
45
„generatorul” Homo. Un Univers abiotic, biotic şi poate şi „alterbiotic”, toate cu micro-
universul propriu de sensibilitate artistică.
Dar noi, aici, la această „margine” a unui „Sistem Solaric”, suntem demiurgii unor
prefigurări acustice, transferate, cu o eternitate de „frescă sonoră”, pe un portativ, purtând de la
început pe el emblema cea mai uzitată, pe acea a „Cheii Sol”.



























46
7. „OMNIFONISMUL” ŞI-AL SĂU ABC


Viziunea Omnifonică, dorind să aducă, prin noi oamenii, prin creativitatea muzicală a
pământenilor, imaginea sonoră a nesfârşitului de „dincolo”, se epurează de amănunte şi
cotidian, reducându-se doar la „esenţa esenţelor” a acelor spaţii vecine cu nesfârşirea. Departe
de a mai avea şi acum în faţă, scriitura superdensă a unor partituri de Wagner, Strawinsky sau
Enescu, pe care sunt surprinse meandrele micronice ale „moleculelor sonore” şi pe care
densitatea de semne cu funcţie de recomandare şi mai ales avalanşele de diezi, bemoli sau
decari,depăşeşte, uneori grafia prin care se reţin vibraţiile sonore în sine şi ele, întruchipate
printr-un impresionant arabesc scriptic. Se ajunge, de multe ori şi de ce nu, permanent, ca
transferarea partiturii în sonoritate finală să solicite mai mult retina, decât timpanul. Şi dacă
mai ai în vedere şi estetica dirijorală a unui Celibidache, de pildă, pentru care „aleatorismul” de
pe portative e „sacrosanct”, rămânem convinşi, atunci că „Ortofonismul” teluric, apelează doar
excepţional la un pasaj, nu prea dorit de dirijori, care să fie lăsat „ad libitum”. E o „dura
scripta, sed scripta”. Muzica teluricului, de la şi pentru telurieni a devenit şi mai de demult, dar
mai ales acum, o „tablă simfonică de logaritmi sonori”. Ca să parafrazăm o normă socială
interumană a antichităţii, am aminti acea spusă a acelor timpuri: „...omule, nu-ţi ridica ochii
mai sus de... scriitura muzicală”...
Deja „Ontifonismul” anterior, cu reducerea acestor „1001” de tabuuri, prin explozia sa
radicală de moduri, ca şi prin multe „ferestre deschise” înspre o „ars aperta” muzicală, a
micşorat mult „absolutismul” partiturilor, combinat cu acel al baghetelor, lăsând libertate
suficientă şi autorilor şi interpreţilor şi, mai ales, receptorilor, care, în condiţiile contemporane,
li se oferă bucuria şi „mândria” de a fi, alături de scenă sau de un CD, receptori-recreatori. Dar
acest lucru poate fi posibil, în măsura în care „forţa de gravitaţie artistică” a teluricului e mai
restrânsă, mai puţin „orizontalică”, dându-i-se posibilitatea de a se elansa, din cuminţenia
orizontală, înspre verticalismul apropiat al „întregului”.
Propunem, în continuare, o variantă adecvată de „Gramatică” muzicală, un ABC teoretic
şi pentru această viziune nouă asupra Artei sonore, care se vrea şi ea, ca şi „Ontifonismul”
anterior, să se alăture la multitudinea de noi formule ale „portativului de mâine”. E o formulă,
care vrea şi ea să „ţină pasul” cu progresul, în perspectivă, al spiritualităţii umane, ale
creativităţii artistice a viitorului. Ar fi o întruchipare spirituală „vecină” cu un infinit, pe care
47
vrea să-l redea şi să-l alăture vieţuirii noastre în acest colţ de univers, care evadează dintr-o
lume atât de limitată ca vibratilitate. De aceea, ca şi Ontifonismul şi Omnifonismul de acum se
alătură, conlucrativ, la „Ortofonismul nostru cel de toate zilele”.
În acest capitol, vom „metamorfoza”, prin reducţii, complexa teorie a acestui „ de al
treilea O”, raportându-l la multiseculara întruchipare a muzicii „pământene” şi „distilându-l”
până la densitate de „mega”. Astfel, vom poposi, succesiv, la viziunile despre Scriitură,
Elemente, Moduri, Armonie, Polifonie şi Instrumentaţie ale Omnifonismului, toate posedând
acum, după succesiunea Orto şi Onti, cea mai mare libertate de „ad libitum”, ţinând cont, pe
lângă incertitudinea dialogală finit-infinit şi de nesfârşita succesiune de „spaţii vide”, unde nu
au ce căuta, nici portativul şi nici bagheta. Prin aceasta, putem parafraza, metaforic,
considerând că însumarea Artelor telurice, în infinitul, tot mai necunoscut şi mai infinit, ne
îndeamnă să operăm, din ce în ce mai larg, cu un „ad libitum” ce tinde şi el, spre infinit.
Propunem, în continuare, o variantă posiblă, pentru Scriitură.
Să considerăm că O3 poate fi ori liniştit (L) aşa ca în sistemul nostru solar, ori zbuciumat
(Z), ca, de regulă, în univers:

liniştit cosmic, (note lungi, Largo, ritm lent, melodie, armonie) schimbări
(L) rare de pseudomoduri
O
3

zbuciumat cosmic (note mari scurte „Presto”, ritm agitat, tremolo, polifonie,
(Z) schimbări repetate de pseudomoduri.

Aceste L sau Z se scriu după cheie, sus, în paranteze, (L) sau (Z), în urma indicativelor de
mişcare.
-vom folosi, la fel de „eteric”, un Portativ monoliniar:
Largo (L…..Z)
48
2
1
2
1
2
1
3
1
3
1
1
1
1
1
2
1
3
1
m.f.
1
1
2
1
4
1
1
1



- la începuturile „portativelor”, repetata cheie, aici, la Omni, numită SOM („m final
sugerând cuvântul „Omega” ultimă;
- nu mai folosim indicatorul unor „telurice măsuri, binare sau ternare, totul fiind doar
existenţial;
- în schimb, se poate apela, discret, la două pendulări, una de mişcare – andante, largo, ad
libitum – iat cealaltă, ca intensitate – p, mf, f – amândouă fiind adecvate la firescul teluric sau
cosmic;
- bare de măsură, atunci când se trece la un alt „mod cosmic” din cele căteva prefigurate
de noi, se folosesc simple, iar când am ajuns la final, barele sunt duble;
- uneori, „tremolo” e binevenit;
- în schimb aici ne-am eliberat – şi îndepărtat – de tonal, modal, de modulaţii, ca şi de
staccatto sau coroană;
- în partea ultimă a scriiturii, ne oprim la „elementele muzicale” ale ei, la grafia notelor,
care, aici e foarte simplă: un cerc „proporţional cu cheia Sol, la părţile melodice pe linie, având
în interiorul său două însemne, unul jos, arătând dacă e Metamod (1), sau Aleamod (2) sau
Aleafon (3), (vezi şi în continuare), iar cel de sus, număr de ordine în succesiune ascendentă al
sunetului, (6, etc) la Metamoduri, sau, când e sunetul – reper (do), se notează cu (x), iar dacă e
altul liber, cu (-), la Aleamodal şi în final, la Aleafonal, numai cu indicativul de liber (-);
49
- dacă sunt pasaje în succesiune armonică, se folosesc două cercuri suprapuse, linia
portativului fiind între ele, cercurile având şi ele – ca peste tot – cele două însemne;
- dacă suntem în fireasca stare de polifonie, cele două cercuri sunt, aşa suprapuse, puţin
distanţate, după cum se desfăşoară, mai întâi partea de sus, sau acea de jos;
- chiar dacă unele sunt lungi, ele pot fi prelungite prin legato-uri;
Să ne oprim la Elementele clasice ale sunetelor muzicale; la unele am zăbovit, firesc şi
mai sus:
- intensitatea oscilează, aşa cum s-a arătat, uşor, între piano şi forte, între L şi Z;
- înălţimea e liberă deschisă, după cum crede compozitorul sau interpretul;
-durata, în general, a unei note – cerc are dimensiunea a 3 note întregi, din partitura
Ortofonismului, iar atunci când se apelează la un fond sonor prelung, cosmic, atunci se
folosesc acele legato-uri; mai rar, dacă durata e de o jumătate, atunci cercul nostru e tăiat de o
diagonală interioară;
- pentru timbru, am rezervat, mai jos, un comentariu, alăturat preocupărilor ce le are
Omnifonismul, faţă de latura instrumentală;
- sonorul cosmic presupune interferenţe deosebite, ciudate, inedite, fie omogene,
(armonice), fie eterogene (polifonice) însumate în „anatomii” originale, şi, de multe ori,
netelurice; pasajele armonice vor mitiza, doar, un presupus echilibru consonant, al Universului,
considerat, metaforic, ca fiind „paradisiac, cu armonii luate, parcă, din „preclasicismul”
pământean; se vor folosi, fără a face din ele, trăsătură dominantă;
- polifonicul, în schimb, mai mult „poli” decât „fonic”, se poate folosi în voie, atât
consonantic, cât şi disonantic, asemeni şi pasajelor armonice de mai sus. Şi tot la amândouă, se
recomandă a împleti, mult trei etaje, ci, de regulă, doar două; multifonismul omnic redând alte
faţete ale existenţei;
- spre deosebire de plurivalenţa existenţei telurice, determinată de către mareea de
psihologism ce o însoţeşte, la nivel cosmico-omnic, şi dinamica şi devenirile, cu rezultatele lor,
deşi ele „cochetează” cu infinitul, totuşi „rezultatele” se reduc la un număr restrâns de existenţe
fizico-chimice; de aici şi operarea cu câteva moduri doar, mai mult pseudo-moduri, spre a
exista şi aici o „scală” de daturi repetabile, generatoare a acestor sonorităţi, inspirate,
imaginativ şi incert, dintr-o presupusă lume a unei acustici cosmice; noi propunem, ca o
deschidere liberă, trei grupe de quasi-moduri – sau, metaforic, „moduri sferice” numindu-le
după intervalele repetabile, mărite sau micşorate, ce se succed: de terţă, de cvartă, de cvintă, de
50
sextă şi de septimă, adică cele posibile a fi, pe parcursul unui mod clasic, teluric, fie ortofonic,
fie ontifonic. Primele ar fi următoarele, ca geneză doar.
(În scriitura clasică)


1.Mod Terţian (Terţe din 7 sunete succesive)
3
7
4
6
=
5
5
=
6
4
=
7
3
2.Mod Cvartian (cvarte din 6 sunete)
3.Mod Cvintian (cvinte din 5 sunete)
4.Mod Sextian (sexte din 4 sunete)
5.Mod Septian (septime din 3 sunete)
7


Intervalele de mai sus pot fi orto, micşorate sau mărite, folosindu-se, pentru aşa ceva
semnele de diez, bemol şi becar, fie cele clasice, fie cele enesciene.
Ne permitem, în continuare, a ne opri, „şi mai deschis”, la semnificaţiile ce le emană
fiecare din aceste 5 metamoduri.
- Modul Terţian, cel mai apropiat de uman şi de muzica umano-telurică, e contopit,
tangent, cu cotidianul, se manifestă interogativ, surprinde singurătatea cosmică a omului, tinde
spre necunoscut, trăieşte şocul primului contact cu acesta, redă emoţia desprinderii de
51
geometria liniştitoare a cotidianului umano-social, certitudinea „eu”-lui propriu se diminuiază,
se doreşte o reîntoarcere la anterior, dar şi o evadare trecătoare înspre „dincolo” emană spre om
şi neliniştea unei apropiate înstrăinări, dar şi o certitudine inedită a necesităţii de a cunoaşte
prea – necunoscutul de alături; se doreşte revenirea la „portativul” dinainte, dar se şi
conturează dorinţa fatală de a se cunoaşte un altfel de „cheia Sol”.
- Modul Cvartian emană, polarizat şi o stare de înstrăinare ciudată, dar şi năzuinţa,
trecătoare doar, de a rămâne în această nouă lume, aleatorică şi nu certă, pseudoumană şi nu
repetabilă; intervalele mai mari de acum amplifică, simultan şi neliniştea, dar şi curiozitatea,
încât sentimental că în curând se va fi iarăşi „cu picioarele pe pământ”, e acum ceva străin.
Viziunile tot mai relativiste au suspendat, discret, repetabilitatea lui „a fi”, afirmându-se la
ascultători tot mai ireversibil, starea de „a se fi, altfel; se doreşte, parcă o repetare şi o rămânere
în perimetrul acestui Mod Cvartian, prin care fiinţa umană nu mai are starea interioară de a se
contopi cu noul, de a „striga”: „La Orizont, alt Pământ”, ci se doreşte, acum, „vagul”.
- Modul Cvintian, se conturează ca o păşire incipientă pe un alt tărâm, pe alte ascunzişuri
infinite ale lumii, iar raportarea la pământescul de lângă noi, e acum o trăire paralelă şi
abstractă; la această stare se adaugă şi intervalele „ortogonale” de cvinte, care raportate la
modelul cvintian, transferă, la ascultători, o alter-certitudine, quasi-telurică, dar nu telurică; e
starea cea mai „sui-generis” din cele cinci „moduri sferice”, posedând în ea acest binarism
„telurico-alterteluric”; o liniştire uşoară, simţindu-se fărâmele de ordine ale acestui imens şi
zbuciumat univers, fărâme care cer, parcă, o prelungire, sau o repetare a acestei ipostaze; e un
„pseudo-telurism” şi „quasi-tonalism”, aşezate aici, la „jumătatea” unui drum, ce se va tot
pierde, tot mai nonteluric, înspre nesfârşit.
- Modul Sextian ne duce şi mai mult spre „non-noi” şi „altfel”, cu spaţii uriaşe şi incerte,
cu o lume total neconcordatantă cu geometria repetabilă a neuronilor umani; nu se mai doreşte,
nici „înapoi” şi nici „înainte”; mai mult nu se vrea, decât că se vrea ceva; trăirile umane sunt
centrifuge, străine unele de altele, inedite şi, oarecum, atrăgătoare; s-a mers mult spre un
„dincolo”, căruia nu-i aparţinem, dar care ne-a învăluit; se vrea, parcă, o cunoaştere model
teluric, a acestui „dincolo”, dar, în acelaşi timp, se simte neputinţa de a se intra în concordanţă
cu el. O uşoară renunţare la „a mai fi” şi o atracţie neclară de a rămâne, tot mai străin, cu
capacitatea de a te simţi undeva; o renunţare, care, totuşi, ascunde în adâncurile ei, nu prea
mari, o fărâmă vagă de trăire.
52
- Modul Septian, cu incertitudinea şi mai mare a intervalelor, domină acum personalitatea
ascultătorului, ducând-o la o estompare totală. Nu se mai doreşte, nici întoarcere, dar nici o
rămânere conştientă. E o stare de extaz vag, de „noli vivere”, de negare a verbului „a fi”. Se
doreşte, parcă, o rămânere „aici” şi nu o reîntoarcere „acasă”. Se pare că aceasta ar constitui
„starea supremă de omnifonism”, în care infinitul cosmic material se contopeşte cu nesfârşitul
psiho-estetic spiritualo-uman. Dimensiunile şi conţinuturile creative ale acestor pasaje
omnifonice se însumează, deschis şi mult, creativităţii compozitorului, dirijorului şi
receptorului ca un creator paralel.
Omnismul, fiind foarte „deschis” şi spontan, la el mai poate lucra, creativ, apelând la
formele modale şi mai libere, pe care le putem însema în două alte grupe:
- Aleamodalul, la care succesiunea de sunete e deschisă, e aleatorică, având doar un
singur „punct de sprijin în spaţiu”, de regulă străbuna tonică „do” şi la care, nu prea des, pe
parcurs se poate reveni.

sau
-
2
2
x



- Aleafonalul, cel mai liber posibil, fapt pentru care nu mai are în denumirea sa particula
„nod” şi care e o succesiune total aleatorică, lipsită de orice reper. Poate că e cea mai autentică
imagine sonoră, prin care Megacosmosul poate fi redat.

sau
3
-


Aici, versurile eminesciene:
„Din Haos, Doamne, m-am născut
Şi m-aş întoarce-n Haos”...redau, aproape autentic, existenţa ontică, de la care porneşte
„Omnifonismul”.
53
Privind, astfel, în urmă, Omni poate apela la trei formule sonore:
- Metamodal (metamodalic), cu cinci structuri;
- Aleamodal (aleamodalic) cu „n” structuri;
- Aleafonal (aleafonalic) cu „n” structuri.

Să sugerăm o interpretare hermeneutică şi pentru ultimele două, deşi ele posedă o
„anatomie” quasi-astrală.
- Aleamodalul strecoară în noi sentimentul unui „infinit concentric”, cu un reper
ordonator. În massa sa uriaşă ca spaţiu ai un reper metafizic de stabilitate, sau, metaforic
spunând, oarecum geometric, să-i spunem, poetic, e un „semiinfinit”. Receptându-l, se are
senzaţia că acel „monopunct stabil” suntem chiar noi, un „noi” simţit ca „eu”. E o certitudine
fragilă, tangenţială, asimptotică, o certitudine morganatică.
- Aleafonalul, infinitul absolut, deschis spre un alt infinit progresiv, plurideschis, fără să
aibă vreun reper. Un univers aflat numai în Expansiune, procesul invers de Retracţiune fiind
doar presupus, gândit, năzuit, simţit ca o urmare a „locului geometric bio-uman”. Fiind absente
toate posibilele repere, totul fiind „haos”, se poate vorbi despre o simetrie a infinitului, ca
existând genetic şi dispărând din cauza infinitizării spaţiale. Trăind, ca om, o astfel de viziune
şi fiind intim solocitat să opteze pentru una din cele două daturi antitetice ale fiinţării: „a fi” şi
„a nu fi”, existenţial şi nu raţional, o doreşti, inconştient, pe ultima.
Să ne imaginăm ce stări interioare avem noi oamenii, când după astfel de pasaje omni,
receptăm, după o foarte mică pauză, străvechea muzică tonală, creată şi ascultată în „ograda de
veacuri” a vieţuirii nostre.
În ABC-ul de faţă, acum Omnic, o importanţă la fel de organică o reprezintă şi
Instrumentaţia, ea fiind purtătoarea sonoră a atâtor infinituri sau megafinituri şi prin care se
aduce, lângă noi, acel „Vox Mundis”, imaginat, prefigurat, întruchipat, interpretat şi receptat,
numai prin fiinţa umană.
Ca şi toate Artele, deci şi Muzica, suporţii materiali, instrumentali, ai valorilor sonore
sunt telurici întru totul, detaşându-se de legendarele „Sfere”, producătoare şi nu creatoare de
vibraţii, acustice şi nu artistice, existente sau presupuse.
Arta telurică a muzicii operează, fie cu emanaţia vocală, sau cu bătăile de degete, pornite
direct de la om, fie că apelează la „traductori” materiali ai mesajului sonor, fiind şi producători
54
şi modelatori, ca şi amplificatori de emisii sonore, ultimele conlucrând intim şi cu interpretul
uman, direct – formula clasică – sau indirectă programele informatice ale unor calculatoare.
Referindu-ne la Omnifonismul nostru astral, care acoperă, nu atât homo-sfera, cât cosmo
– spaţialitatea, ultima nefiind un perimetru mensurabil, ci, la noi, simbolul lui „dincolo”,
integral şi unic, redarea acestuia se poate face, teoretic, numai instrumental, iar ca trăire, şi
umano-vocal.
Depăşind umanul care e mereu lângă noi şi mai mult „Orto”, să ne oprim la
instrumentaţia omnică, astrală, care cere, ideal, instrumentaţie electronică, dar şi alte posibile
combinaţii instrumentale.
Să „ridicăm bagheta” şi să ne apropiem de „Orchestra ... Sferelor”.
- instrumente „Eofone”, eoliene, „de suflat”, cu tuburi sau din lemn, posedând multiple
posibilităţi de a reda intensităţi, dar mai ales, durate, ultimele la Omni, fiind primordiale.
Având o trimitere la altitudini simbolico-astrale, „algebra” lor e mai simplă, aşa cum s-a mai
remarcat şi mai sus.
Universul de lângă noi, aşa cum am spus mai înainte, e mai liniştit, mai meditativ, dar
îndepărtatele sale hăuri, departe, spre fericirfea noastră, foarte mult de noi, sunt super-
zbuciumate, ceea ce va cere, de la noi, ca din când în când, partitura lui O3 să aibă şi astfel de
izbucniri, scurte dar explozive. Şi atunci apelăm, imediat la percuţie, la o „percuţie deschisă” şi
ea, „aperta”, neritmată ca în lumea teluricului, neordonată, nerepetabilă. Vor fi pasaje în care
„percuţia”va fi chemată, de către autor, să ne prezinte o alter-fiinţare, meta sau para percutoare,
poate chiar alter – percutoare. Vor fi pasaje, fie ca O3 în sine, fie ca sonorizare de fond. Şi
atunci, în cazul ultim, va fi, nu mai puţin zbuciumată, ci doar mai puţin in forte. O percuţie de
„Big-Bang”, de „Big-Crunch”, sau, cât ştim deocamdată, o percuţie de „hăuri negre”.
- instrumentele „Magnefone” le duce pe primele mai departe, apelând la electromagnetică
şi operând cu un set impresionant de posibilităţi, unele putând fi şi programabile. Timbrul
acestora se apropie cel mai mult de cerinţa quasi-astrală a Omnifonismului, care,
compoziţional, el e mai mult o „partitură” de alăturare sau de „fond”, comparatistice
amândouă.
- în ultima vreme, Astrofizica a făcut noi descoperiri în lumea de „dincolo”, una din ele
având, pentru formula noastră, o deschidere inedită asupra „concertelor... sferice”. Ea a
surprins, că structural, spaţiile infinitului nu se aseamănă cu cele de prin „apropierea” noastră,
ci ele ar avea o alcătuire inedită, acele „benzi cordoforme vibratile”, ceea ce ne conduce la
55
posibilitatea de a folosi pentru Omni şi instrumentele Cordoforme – clasice, sau electronice –
oprindu-ne la acelea ce realizează spaţii dinamice – harpă, pian cu pedala ridicată, corzi ciupite
sau lovite – şi nu spaţii în sine – corzi frecate.
Folosirea tuturor acestora, mono sau poli, e deschisă, e viziunea proprie, la un moment
dat, a compozitorilor şi a receptorilor.
Omnifonismul presupune, cultivă şi creativitatea de recepţie. Aceasta, dacă se opreşte la
varianta de faţă, va apela la o creativitate de gen Omni. Se ştie că „creativitatea receptivă” e
mai liberă, mai „aperta”, decât „creativitatea creativă”. E supremul privilegiu pe care îl are
ascultrătorul de a recrea ceva, în tăcere, neauzit de nimeni, intim şi subiectiv. Pot fi astfel
„pauze de recreativitate” de gen O
2
sau O
3
, iar creaţia proprie să fie sau să nu fie de acelaşi gen
de mai sus, aici putând fi generic şi pasaje „auto”, de formula O
1
. Se cere, astfel, a se contura şi
o „Estetică a recreativităţii” ţesută din tăcere, ceea ce va constitui şi o preocupare a capitolului
următor.
Deoarece Omnifonismul „aduce” sau reface, prin noi, aici, pe pământ, acel „dincolo”
despre care mereu vorbim, el pare a fi, metaforic şi acum, un „Big-Bang al mirajului sonor”,
pornindu-se de la Tonalul teluric, desfăcându-şi apoi, ca un preludiu, aripile spre înălţimi prin
Modal, pentru ca, prin formula acestui volum – s-o numim Adalică- să ne inspirăm, de la
infinitul galactic.














56
8. „OMNIFONISMUL”, DEMIURG TELURIC


Am ajuns să fim – aşa cum se spune cotidian – „în înaltul cerului” , ca intenţie şi, apoi, ca
plăsmuire artistică umană, în a ne raporta, tangenţial, cu folosirea de sonorităţi pământene, la
acel „cer înalt” de mai sus.
Aici, lângă noi, creaţia tuturor artelor foloseşte cele mai „sensibile lentile” şi amplificări
în crescendo, atunci când vrea să surprindă, „firul de iarbă”, sau „spaţiul domestic”,
frământările „dostoievsnkiene” sau mirajul unei „Atât de fragedă”, pământene, nu numai prin
limbajele atente la micro-amănunte, ci şi prin evantaiul larg, imponderabil, al muzicii.
Rămânând, pe mai departe, în alveola sonorului artistic de lângă noi, înseamnă că ne aflăm în
intimitatea străvechiului tonal, atent la tot ce se petrece în viaţa şi în perimetrul nostru
existenţial, fie în major, fie în minor. E viaţa de lângă noi, întocmai cum e ea, adică e „Orto”.
Dar, cum noi nu suntem doar nişte „protozoare” total telurice, ci am trecut, de mult, spre
„sapiens”, „faber” şi „creator”, trăim şi infinitul firii, îi cercetăm zbaterile sale fără dimensiuni
şi astfel artele şi acum Muzica, îşi îndreaptă „urechile”, nu numai spre zările orizontalice, ci şi
spre înălţimile, deocamdată apropiate, ale „Cerului”, zămislind astfel imagini de „faceri”
galactice, adică o muzică „Onti”, pe care v-am invitat s-o gândiţi în primul volum al acestei
lucrări.
Şi astfel am ajuns la „Via infinita” a Universului, chemaţi să corelăm „infinitul mic” cu
„cel mare”, pentru noi teluricii, cu „totul”, deşi acest „tot”, acest „Marele tot”, e un acelaşi
„mic”. Dar, cât o fi de „mini-parţial”, sau de „mega-total”, pentru „homo”, acestea rămân,
foarte multă vreme, acel „dincolo” şi atât. Ei bine, era necesar şi va fi din ce în ce mai necesar,
ca sensibilitatea noastră muzicală să resimtă şi totul de aici, ca şi de dincolo. Şi acest „tot”,
acest „Omni”, se propune a se dezvolta, prin oameni şi pentru oameni, în acest al doilea volum.
E o viziune „de aici” spre „dincolo”. Oare cu cât spaţiile lui „a fi” se îndepărtează de noi,
devin mai incerte, mai vagi, mai puţin „orto” şi mai mult „relativiste” şi „fractaliene”. De aici
anticipăm că „Omnifonismul” de acum, nu mai are „integralitatea” „Inelului Niebelung”
wagnerian, ci nemărginirea existenţială, ce nu mai poate fi cuprinsă în „amforele” noastre de
câte un act. Acum, creativitatea e şi ea în „expansiune”, ca şi universul, căruia îi aparţinem.
Componistica omnifonică e şi ea „mega”, e sonoritate astrală simţită prin om, redând
verbul „a fi” doar, dar nu şi celelalte atribute posibile ale fiinţării. La aceste distanţe, liricul,
57
epicul şi dramaticul teluric s-au destrămat în „expansiune”. Pasajele sonore nu pot avea
dimensiuni mari, acte sau părţi, împletiri şi complexităţi sonore. „Muzica Sferelor” nu ne-a
spus şi nu ne va spune, niciodată, nimic. Doar poeţilor şi lor, ca metafore, numai.
De azi pe mâine se mai adaugă, mai ales spiritual, un plus, fie el epsilonic, fie de
magnitudine istorică. Şi la nivel contemporan, acest plus e considerabil, trece de la o formă de
„progresie” la o alta, de la recepţia prin „galenă”, la „Samsung Player”. Într-o aceeaşi zi, „azi”
devine „ieri”, iar „mâine” e „acum”. E firesc, astfel ca şi străbuna noastră Muzică să-şi ridice,
din când în când şi cât mai mult, „urechile” de la obişnuita şi repetabila derulare orizontal-
telurică, spre altitudini spaţiale, „verticale” pentru noi, spre cosmic, spre galactic şi cu intenţie
de cunoaştere, dar, mai ales, ca semnal de „Memento”. Pentru câteva vibrări de clepsidră, ne
înfioară noi existări spaţiale, alte fiinţări meta-spaţiale, necunoscute deveniri para-spaţiale. Şi
tot pentru câteva clipe, trăim un infinit, nu numai scriptic, simbolic, ci unul cosmic şi real.
Prin aceasta, evantaiul demiurgic al fiinţei umane se deschide larg, fără a ne mulţumi a fi
doar într-o ambianţă barocă şi ca interior de Sală şi ca protocol de Ateneu, cu un program în
mână cu funcţie de evantai şi pe care se repetă, de la o stagiune la alta, grafia unor foarte mari
compozitori – zei şi, mai ales cu acea însumare festivă, socială şi unitară, fără nici o singură
excepţie, de aplauze şi de bisuri. Întâlnirea pentru câteva clipe, doar, cu infinitul cosmic, te
face străin de solemnul de alături şi te cutremură necunoscutul de „dincolo”.
Cum se comenta într-un capitol anterior, la modalitatea Omnifonistă, radicalitatea dintre
Expansiune şi Retracţiune este mai pronunţată şi se distanţează, muzical-estetic, mult mai
conturat. Nu e numai o deosebire de ritm sau intensitate, de tonalitate majoră sau minoră, ci se
surprind coordonate noi ale sonorului artistic. De aceea, creatorii acestor ţesături aparte, deşi
apartenenţi, cum se mai spune, 99,9% teluricului, ei trebuie să se auto-îndepărteze de
obişnuitul muzical teluric şi să creeze o ambianţă de „Cale Lactee”. Şi nu numai compozitorul
„pământean”, ci şi interpreţii de după şi, mai ales, receptorii acestor lucrări, toţi fiind, pe mai
departe, ai planetei noastre. Dar, despre demiurgismul receptării, vom comenta, mai pe larg, în
capitolul următor.
Şi acum, să fim creatori şi de Omnifonisme, aceste fragmente de câteva pseudo-portative,
care emană, însă, din ele, nesfârşituri existenţiale superesenţializate. Să ne oprim, la început, la
„personalitatea artistică” a acestora, mega-file, onti-file, dar nu direct, sau epic, simgularizat şi
homo-file. De aici „eroismul” acestor pământeni, atunci când aceştia zămislesc o atare muzică,
ei, „de aici”, trăiesc viziuni şi creează sonorităţi despre un „îndepărtat acolo”.
58
Se pare că dincolo de Omni, pe scala propusă de noi – de la Terra, înspre infinit, aşa cum
am mai arătat înainte – nu mai poate fi şi o altă viziune, o anumită formă „meta-omnifonistă”.
De aici şi distilarea ei sonoră la maximum. De aici efectul deosebit,, ateluric, straniu chiar, ce îl
simţim, atunci când audiem fragmente Omni, alăturate, sau suprapuse, cu fragmente Onti,
clasice.
Prin toate acestea, O3 este exotică, secundară, pasageră, necerută „bis”, dar suficientă în a
invita la „paralelisme” comparative cutremurătoare, ne tentează s-o considerăm a fi o „Muzică
a Sferelor”, deşi ştim că e creată aici, pe străbuna noastră Terra, de către urmaşii străbunilor
noştri „hominizi”. Un astfel de „arc en cièl” cosmic, e purificat de orice confruntare sau de
conlucrare, fiind epurată cristalic de orice „armură” dinamică şi „ofensivă”. Pentru Ontifonism,
„allegro de sonată”, cum spuneam, îi este total străin. Se desfăşoară când în senzaţia de infinit a
unui „Largo”, când în frământările stelare ale unor polifonii.
Nimic text, nimic suport verbalic, ci numai viziuni umane asupra îndepărtatului infinit,
amintind, pe departe, însă, că s-ar asemui, ca intenţie, cu tematicile „poemelor simfonice”.
Măsura ei de a fi deschisă e maximală, ajunsă a se suprapune cu centrifugul „ad libitum”.
Toate aceste însuşiri fireşti şi, mai ales, naturale ale ei, fac ca formula Omni să se desfăşoare –
nu din cauza autorilor, ci a semnificaţiei ei – în câţiva algoritmi” sonori, a căror muzicalitate
rămâne, cum e şi firesc, sub incidenţa artei.
Să ne aşezăm la masa de lucru, cu un mic clavicord alături şi cu cele necesare scrisului.
Sursa de inspiraţie: galaxiile, îndepărtatele galaxii ale universului. Ea poate avea două rădăcini:
- „Muzica Sferelor”, această frumoasă metaforă, pe care, compozitorul o „aude” din
cosmos – iertate să fie unele spuse, neconcordante cu posibilul fizic. Până la ora la care scriem
aceste rânduri, o astfel de „Muzică”, venită de la toate „Sferele” lumii cereşti, nu s-a surprins.
„Muzica”, profund umană şi existentă pe un suport continuu gazos, e aceea de lângă noi. Poate
că în viitor, un viitor cam îndepărtat, va avea loc şi o astfel de altă „minune” naturală.
- creaţie umană, concepută sonoric şi artistic, de către un compozitor care şi-a imaginat,
cât mai aproape de realitate, cosmosul şi pe care îl redă muzical, prefigurând, la început, un
motiv nativ, generator şi pe care îl va definitiva, ca rămânând punctul de plecare al plănuitei
sale lucrări Omni.
De la acest Motiv primar, autorul, prin evadările spontane de inspiraţie, va contura şi
Tema creaţiei sale, care va duce, de îndată, la „întregul” – nu prea cuprinzător şi intenţionat ca
formă, dinainte – al lucrării. Încă „doi paşi” şi „Eine kleine ... Musik” s-a definitivat. Ea va fi,
59
în continuare, fie un fragment ilustrativ, fie de interferenţă cu/în alte lucrări ne-omnice, fie ca
fundal.
Şi astfel, în loc să realizăm o romantică şi legendară „Muzică a Sferelor”, am ajuns să
compunem o „Muzică” pământeană, despre „Sferele” îndepărtate ale universului.
(vezi „Schema” de la „Grafiar”)
Compoziţiile rezultate din combinările libere dintre textele sonore scrise după modelele:
Ortofonism, Ontifonism şi Omnifonismul de acum, sunt infinite ca structurare, dar reduse de
noi, la câteva modele sau forme orientative.
Să le cunoaştem. Trecând iarăşi la grafuri şi terminologii actuale sau de viitor să folosim,
uneori, câteva prescurtări – simbol, mai ales pentru cele trei „straturi” existenţiale ale Muzicii.
Astfel, să folosim O
1
pentru Ortofonism, O
2
pentru Ontifonism şi O
3
pentru Omnifonismul
nostru de acum. De asemenea, ca să fim şi mai mult „Soft”-işti, să mai simbolizăm, în acest
capitol şi alte terminologi: C
1
= conţinut muzical lent, cu durate lungi, liniştit, melodic, largo;
C
2
= conţinut dinamic, haotic, presto, polifonic; L= lucrare muzicală; P= parte a unei lucrări
muzicale. Deoarece la O
3
portativul clasic se reduce la o singură linie, s-o numim pe aceasta:
„repertiv”, ea fiind aici cu o aceeaşi funcţie de reper.
Modelele – forme muzicale, aici, la O
3
, sunt mult mai puţine, considerând tematica lor
multi-existenţială, generalizată, meta-cotidiană. De aceea ele nu vor purta un titlu „telurico-
centric”, nici particula „op”, ci compozitorii vor găsi denumiri adecvate Omnifonismului.
Altfel spus, ele sunt polarizate cu creaţia telurică, aflându-se în apropierea „marginilor”
universului, deşi geneza lor este, ca la toate Artele, tot pământească. O creaţie de pe „aici”,
care ne redă un foarte îndepărtat „dincolo”. Metaforic vorbind, la viziunea „panspermistă” a
unui odinioară, se alătură acum un alt „pan”, acel al „panneuronicului”. De aici şi ipostaza „pe
trei”, în care, cum e şi firesc, Omnifonismul nostru muzical distilează, până la „cristal”, esenţa
– simbol a acelui „dincolo”.
După cum s-a mai arătat şi în alte părţi ale volumului de faţă, „emanaţia” O
3
e în sine,
departe şi ea de noi, conturându-se în trei ipostaze, faţă de „apropiatele” de noi: O
1
şi O
2.
Prima
variantă e poate cea mai „metamuzicală”, mai singuratică de noi oamenii, „părinţii” ei de drept.
Acum ea există şi succede, sau accede o trăire umană mai vie. A plecat de la noi dar nu spune
nimic despre noi, e a galaxiilor şi poate nici a acestora. Există doar, fie ca un „a fi”, fie cu un
„ar prea fi”. De aici şi măiestria deosebită a compozitorilor pământeni, care au dovedit
întotdeauna, putere de universalitate.
60
O formă secundă de O
3
e acea de alăturare, când ea îşi continuă devenirea, alături de o
exprimare tonală sau modală, ea pe un „trotuar”, iar celelalte „pe al doilea”. Un „doi de unul”
şi nu un „doi”. Planeta Terra şi Infinitul, fiecare cu „monologul” şi „dialectul” ei. Două linii şi
îndepărtate şi apropiate. Două sonorităţi, egale ca exprimare sonoră, dar diferite ca tematică.
Şi, o ultimă formă duală, partea „înstrăinată”, de altceva, de „non-ceva”, s-a îndepărtat şi
mai mult de noi, constituind acum doar un îndepărtat „fundal acustic”, aflată undeva departe,
de unde începe, parcă, un „alt” infinit. De aici şi scriitura ei foarte simplă, constituind, parcă,
„amoeba” artei sunetelor, artă care, mai târziu, prin îndelungata ei evoluţie în timp, ni se oferă
acum ca o „grădină biologică”, găzduind în ea toată „biosfera cheii Sol”. Şi cum noi nu mai
putem, acum, fără matematizare, ultima ei formulă ar fi, altfel scrisă, astfel:

O
1
sau O
2
sau O
1
O
2

O
3
O
3
O
3


O trecere imediată de la O
1
sau O
2
, la O
3
, sau invers, produce asupra ascultătorului un
efect şocant, care nici pe departe, nu are pe cel produs, până acum, când după un Vivaldi sau
Mozart, se trecea, dacă se trecea, la Varèse sau Stockhausen. Poate că în perspectiva evoluţiei,
când Cerul va fi, gnoseologic, mai departe de noi, atunci „Şocul ... depărtării” să fie mai
ponderat şi atunci, muzica Onti şi Omni, se vor îngâna pe lângă leagănul de copii. Vor fi,
atunci, forme mai multe şi dialoguri mai intime. Dar, deocamdată, abia suntem la începutul
mileniului Trei. Lăsăm „deschis” totul, sau, cum se mai spune în estetică, „ars” să fie şi mai
mult „aperta”. Studiul nostru, ca şi propunerile noastre, poartă pe copertă, drept calendar, abia
cifra 2008.
E iarăşi un prilej nou, poetic, de a numi acest O3, ca fiind o „Muzică a Stelelor”, dar nu
aşa cum o consideră miturile, ci e doar o „Muzică telurică” despre „Stelele Sferelor cereşti”.
Ori este, ori nu este o astfel de MS, noi, ascultând, cîteva fragmente, doar de O
3
, putem
exclama din plin: „Ave, Homo Creator”.
Dacă dorim, gnoseologic şi astrofizic, să mai pătrundem în adâncimile în expansiune ale
Cerului, o fărâmă neînsemnată de câteva milioane de ani lumină, presupusa Muzică a acelor
Sfere va fi la fel, imaginară, iar reală, va fi tot muzica telurică a Omnifonismului. De aceea
putem spune că pe mai departe, pentru următoarele milioane de ani ai viitorului, O
3
rămâne
„limita estetică” a Muzicii. Am plecat cuminţi, la nivel de Terra, cu „endomatematica”
61
supercomplexă a muzicii O
1
, apoi am zburat, departe, dar nu prea, cu O
2
, pentru ca acum să
fim convinşi că „Muzica umană despre sferele cereşti” concordă cu simbolul straniu al unui
„infinit-finit”, ajuns la Omnifonism.
Dacă mai departe nu mai putem, senzorial, înaintea – „Hic sunt leones” – în schimb ne
putem întoarce imediat pe Terra, cu incredibila viteză a luminii şi să audiem „Muzica telurică”
a lui O1, care ne readuce cum am mai spus, „cu picioarele pe pământ”, mai bine zis.
Şi astfel, „pas cu pas”, ne-am apropiat, de aici, de pe Terra, de acel „a fi” cosmic şi l-am
însumat în respiraţia noastră umană.
Dar o astfel de însumare, e condiţionată de existenţa unui „numitor comun” între creaţia
realizată şi receptorul uman, ultimul trecând de la audierea fiziologică, mai departe, şi la
interpretarea umano – filă a lor. E o însumare reciprocă între creaţie şi receptare, pornite
tocmai de la acest „numitor comun” de mai sus.
Dacă, atunci când ascultăm două lucrări ortice, deşi ele aparţin vieţii noastre de zi cu zi,
noi avem, totuşi, reacţii sufleteşti deosebite, în momentul în care acestea sunt distanţate spaţial,
orizontal, de la un meridian la altul, dar, mai ales, verticalic, noi şi „dincolo” de noi în infinitul
spaţial din afară, contrastul de trăire e puternic, e altfel, nu se însumează în algoritmul teluric al
receptării. E o „intrare”, parcă pe o altă planetă apropiată, atunci când Ortofonismul se alătură
Ontifonismului. Dar atunci când audiem şi alăturăm teluricul nostru ortofonism, la
Omnifonism, sentimentul de transferare într-o cu totul altă şi îndepărtată „galaxie”, este şi mai
puternic. De aici ineditul lui O
2
şi, mai ales, a lui O
3
, de aici, în acelaşi timp şi dorinţa de a mai
zăbovi puţin în aceste „alte universuri”, dar şi „uriaşa dorinţă”, devenită aproape necesitate
ontologică, de „a veni acasă” pe Terra noastră, firească pentru noi.
Oriunde s-ar găsi acel pasaj omnic, singuratic, alăturat, sau ca un ecran îndepărtat, sau
inclus în opusuri semnate de compozitori, el rămâne, întotdeauna, o „Insulă eutanasiană”, lângă
noi, dar deosebită. Şi ea, niciodată, ştiindu-i originile, nu vine lângă noi, decât acustic, pe când
ascultătorul uman, doritor mereu de „altceva”, o caută, o va căuta în viitor şi mai mult şi va
dori s-o audă, nu solemn, ci ca un „universo-naut”.
Deocamdată, la Onti, dar mai ales la Omni de acum, se merge, se escaladează, se renunţă
la „eul cotidian”, la „noi cei istorici”, se contemplează ca pe exponatele unui Muzeu al unor
alte continente, ale altor lumi.
62
Poate că, atunci când „drumurile cosmice” vor deveni „autostrâzile” noastre de zi cu zi şi
Omni ne va însoţi mereu, dar nu total, „Ograda maternă”, Ortofonismul „matern”, vor constitui
infrastructura noastră spirituală. „Clasicii” muzicii universale se alătură acestei limbi materne.
Dacă la audierea primelor trei grupe – Monomice, Pluromnice şi Fondomnice – ascultăm
ceva, intrat la noi pe fereastră, ei bine, ascultând ceva mai dominant, adică pe ultimele două –
Exomnic şi Endomnic – ele se constituie într-un recital de cameră, la care participăm şi noi.
Evoluţia viitoare a omenirii va „încetăţeni” în crescendo şi dorinţa pentru O
2
şi O
3
. S-ar putea
ca într-un viitor, nu prea îndepărtat, să se adauge la programele unor Conservatoare şi secţii de
„Muzică Omni”, sau să se constituie Săli de audiţii, cu programări mai bogate în Omni. Şi, de
ce nu, vom găsi în magazine, pe lângă dischete cu Tom Jones şi de acelea imprimate cu O
3
.
Vor fi compozitori şi interpreţi, ca şi receptori, specializaţi pe un atare O
3
. Astfel, în imensa
„discotecă” a planetei se va afla şi o imprimare „Omno”, pe care se va găsi, „într-un Mileniu”,
un doritor, care s-o asculte.
Chiar în eră cosmică, viziunea O
3
e prefigurată şi dezvoltată umano-teluric, ceea ce
înseamnă că pasajele O
3
nu redau – întocmai ca „Muzica Sferelor” – sonorităţi cosmice
autentice, ci aproapiate, doar. Apropiate, dar diferite de „sintaxa” lui O
1
şi O
2
.
Nota de diferenţiere se degajă şi din „asonatismul” lui O
3
, absenţa acelor posibile
confruntări şi conlucrări dintre teme. Acum, O
3
e infinitul, care se alătură, se confruntă şi
conlucrează, tot cu infinitul. Doar, oarecum, la forma ultimă, „endomnică”, se poate surprinde
uşoare interferări, care să conducă la o încheiere, de sigur, telurică.
Se surprinde un cosmic clasic, de observator astrofizic, căruia şi noi îi aparţinem, pe care
studiul uman al cerului îl alătură şi unui „alter-cer”, dominat de „antimaterie” şi care,
deocamdată, e presupus, e o rezultantă de calcul. Aşa cum spuneam şi în prefaţă, în viziunea
noastră nu am prefigurat şi o Anti-lume, cu Anti-materie şi cu Anti-O-uri. Acolo, poate, că
expansiunea e inversă retracţiunii, iar media dintre ele e, poate, singura, ca şi în Universul
nostru, cu prezenţă biologică şi acolo. Un „Anti” fascinant, care, deocamdată, să-l lăsăm SF-
ului.
Rămânem, pe mai departe, în perimetrul creaţiei, al celor 5 grupe, sau 18 forme
Omnifonice. Frontiera dintre O
1
, O
2
pe de oparte şi O
3
pe de alta, rămâne forma ultimă, a 18-a
numită de noi „endomnică”. Ne impresionează distanţa stelară dintre ea şi „Cântecul de
leagăn” sau „de dragoste” telurice, aşa distanţate, cele trei nivele spaţiale – noi şi infinitul –
afându-se într-o firească umano-continuitate.
63
Se mai pune problema ce modalităţi partiturice, care să-i ajute pe interpreţii unei formaţii,
putem avea, la limita operabilităţii, cu aceste trei formule: O
1
, O
2
şi O
3
.
E o problemă secundară dar majoră, necesară momentelor interpretative.
În continuare, credincioşi, pe mai departe, lui „aperta”, sugerăm numai câteva doar la
cele 5 grupe, urmând ca neastâmpăratul „mâine” al omenescului, să aducă mereu altele, mai
operabile şi mai simplificate.
Să plecăm, deci, cu cele 5 grupe.
- Pentru Monomic, situaţia e unică şi foarte simplă. Se poate folosi foaie albă, sau de
„dictando”, sau, spre a fi „la noi acasă”, o partitură nescrisă, pe care, mai întâi, din două în
două portative, îngroşăm, cu ceva creionaj, linia a 3-a din mijloc. Astfel, avem portative
„mono” – numite de noi: „Repertive”, păstrându-se pe mai departe, funcţia de „reper” a
portativului clasic. Pe astfel de „partituri” se va scrie „melos”-ul Omnic.


- Grupul doi – Pluromnic – devine mai complex, intervenind acum dialogul sau
dialogurile cu O1 şi O2.
O sugestie, pagina de partitură, divizată, dualic sau trialic O3 fiind întotdeauna la stânga.
Şi la el, din nou, reducţia grafică a portativului la „repertiv”.
OMNI ORTI sau ONTI
OMNI ORTI ONTI şi

64
Sau cele „trei” să fie pe o aceeaşi pagină, succesive:

ORTI sau ONTI


şi varianta cumulativă:

ORTI sau ONTI


65
Mai putem propune o variantă, la care partiturile sunt pe foi independente, puse împreună
pe un acelaşi pupitru:


sau
ORTI
ONTI
ORTI
ONTI
ORTI
şi
ONTI
sau




- La grupajul „Fondomnic”, al treilea în succesiunea noastră, partitura sa indică de îndată
ipostaza lui O
3
de a fi, discret, un fond sonor deosebit, pe care să se suprapună o lucrare, de
preferat instrumentală, sau cu vocalize, apartenentă la primele două „O”-uri.



66
sau
ORTI sau ONTI
ORTI sau ONTI




Sau pe partituri diferite:





67
sau
ORTI sau ONTI
ORTI şi ONTI


- Grupul 4 – „Exomnic” – apropie şi mai mult Omifonismul de noi, oamenii, gradul de
„ad libitum” în alcătuirea unui concert sau a unei Audiţii fiind remarcabil, interpretul cu
baghetă sau cu rezerva de imprimări, putând combina succesiuni nenumărate din aceste trei
„O”. Şi astfel, pe pupitre, avem o stânga (O
3
) – dreapta (O
1
+O
2
).

I
II
III
etc.
L
1
L
2
L
3
etc.



- Ultimul grup, al 5-lea – „Endomnic” – ca structură, e cel mai apropiat de muzica
telurică şi de formele ei. E un singur caz, în care O
3
, la fel de stelar şi „strein” la „problemele”
Terrei, reacţionează, existenţial, doar, la ele. E însumat în arhitectura plurală a anumitor lucrări
telurice, având şi acum, pe mai departe, funcţie insularică, o evadare reciprocă între „aici şi
68
dincolo”, nu cu localizare de „iatac” sau de „infinit”, ci de „amândouă”, o „străpungere” a
bolţii cereşti, de care am mai amintit, prin care ne uităm ce e spre cer şi povestim, în acelaşi
timp, miracolul din afară, celor de pe pământ. Se pot folosi, fie partituri independente,
însumate diferit de către autori:

Pa
,
* Pb
,
etc.
Pm
* Pn



fie o partitură comună, părţile Omni fiind incluse succesiv, la locul lor, în planul lucrării
integrale:

P
1
P
2





69
P
3
P
4
P
5

etc.

La alcătuirea unui Program al unui Concert de Sală „ateniană”, unui Recital Cameral, sau
pentru o Audiţie colectivă, dacă se vrea şi „întâlnirea cu viitorul”, se va include, deocamdată
minimal şi a unor lucrări ontifone şi omnifone, într-o proporţie restrânsă. Vor fi, ori alăturate,
poate pe la început, pe lângă lucrările clasice ale concertului, iar mai târziu, când compozitorii
viitorului vor compune lucrări alcătuite din mai multe părţi, vor integra, în succesiunea părţilor
şi câteva întâlniri de dimensiuni, care să poată declanşa trăirile inedite sau de comparaţie, ale
auditorului. Prezenţa celor două „O” – O
2
şi O
3
– determină mutaţii şi la autori şi la alcătuitorii
de programe şi la auditori, pe ultimii comentându-i mai pe larg în capitolul următor.
Va fi necesară o dozare a celor trei „O” şi după tradiţia clasică pe care o doreşte publicul,
dar şi de intenţia de a-l adapta, pe acest public, la cele multe noi ale lui mâine, printre care, pe
cât posibil şi pe ultimii doi „O”. O „pe cât posibilă”, formulă, firească şi „pe cât de necesară”,
întrucât se pare că evoluţia omului şi a cunoaşterii sale „expa”, va conduce, va cere şi popasuri
Ontice şi Omnice. Dimensiunea „Expa” se va alătura, „nolens-volens”, la „metabolismul”
spiritual şi artistic al lui „homo-futurus”, preocupările de a se cunoaşte „mai mult” impunându-
se, dominante şi diminuându-se accelerat acelea de a te mulţumi cu puţinul din jur. Şi, în
acelaşi timp, gândind existenţial, toată spiritualitatea umană a trecut şi înaintează prin acea
„Triadă gnoseologică”: de la spaţiul teluric, la cel solaric şi, în final, către cel cosmic, adică de
70
la Ortofonism, la Ontifonism şi, ca un ultim orizont, Omnifonismul. Altfel spus, de la „Homo
teluricus”, la „Homo solaricus” şi, ca o frontieră cu necunoscutul, la „Homo cosmicus”.
Realmente, noi rămânem telurici, apropiindu-ne, gnoseologic, de celelalte două. La fel şi
muzicalic, mereu va domina primul „O”, năzuind, în acelaşi timp, tot mai mult şi spre celelalte
două ceruri ale lui „a fi”, muzicalizate teluric şi estetic, însă, numai de către demiurga Fiinţă
umană.
O Triadă unitară, ancorată pe o planetă posesoare, încă, de „creer creator”, dar, în acelaşi
timp şi atentă la Univers, când la „cerul cu stele”, când la „stelele dincolo de cer”. O Triadă
umană, care îşi adaugă la un „a fi – orto”, încă două zboruri artistice: „a fi – meta” şi „a fi –
para”, prima fiind corespunzătoare unei existenţe singulare, iar ultima, contopindu-se cu
infinitul existenţial.
Sunt, în acelaşi timp şi viziuni pe care trebuie să le simţim, atunci când absorbim artistic,
aceste „trei universuri tectonice” în cheia sol, ale unui „Homo” devenit, prin acestea,
„Triadicus”, „cu ... urechile pe ... Terra”, în incinta omenescului nostru O
1
. dar, din când în
când, o uşoară evadare, nu atât ca evadare, ci mai mult ca comparare, spre a ne fi, apoi, prin
aceasta şi mai dragi, acele „Fire de iarbă” ale lui Withemann.
Aflându-ne, astfel la „capătul drumului”, ajunşi aici „per ... telurica, ad astra”, se cuvine,
credincioşi fiind deschiderilor tot mai largi pe care ni-l oferă trecerea de la „ceva”, la un „mult-
ceva”, să reluăm, principial, Mileniul Trei pe portativ” în întregime şi să mai definitivăm, spre
spiritualitatea umană, cele gândite de noi despre Muzică şi triadismul ei ontic. E un triadism
care, raportat la inteligenţa umană, se vrea să fie şi unitar.
Astfel, păstrând limbajul prescurtat amintit – O
1
, O
2
, O
3
pentru cele trei „popasuri” ale
Muzicii, pe drumul care duce de la noi spre infinit – să le alăturăm şi să le însumăm într-o
unitate funcţională, fiecare din ele păstrându-şi „genetica” sa de bază.
Ca formule de „alăturare”, putem constitui astfel de „sumaruri”:
- Monodice:
O
1
singulare (Dans clasic, Rondo, Uvertură, Poem simfonic,
Rapsodic, Denumiri metaforice, etc.)
O
1
pluralice (Suită, Temă cu variaţiuni, Sonata clasică, Simfonia,
Concertul instrumental, Denumiri metaforice, etc.)
O
2
(Ontifonie)
O
3
(Omnifonie)
71
- Diadice:
O
1
O
2
O
1
O
3
O
2
O
3
O
2
O
2

O
2
O
1
O
3
O
1
O
3
O
2
O
3
O
3

- Triadice:
O
1
O
2
O
3
O
1
O
3
O
2

O
2
O
1
O
3
O
2
O
3
O
1

O
3
O
1
O
2
O
3
O
2
O
1


Reamintim că la O
3
sunt fragmente în care percuţia – deschisă, liberă, într-o intensitate
mai mare şi cu dimensiuni mai mici, redau de minune zonele universului, aflate la frontierele
infinitului şi animate de un inegalabil „zbucium” cosmic. Aici, instrumentele amelodice şi
aritmice sunt la „ele acasă”. E un O
3
de o inedită inspiraţie, create şi interpretate şi, de ce nu şi
de o complexă recreativitate de receptare, din acele „pauze de tăcere”.
Pasajele de O
2
şi O
3
sunt numai intermediare, iar interioare, doar la lucrările, în mai multe
părţi, compuse sub „zodia” lui O
2
şi O
3
. clasicul, adică acel O
1
, de la antici la Xenakis, rămâne
neatins de O
2
sau O
3
; acestea două, numai se alătură.
De asemenea să fim, deocamdată, „cuminţi”, cum am mai spus şi într-un program public,
O2 sau O3 să nu fie mai mult de două ori. Gândind că până la acest non început de Mileniu –
cel de pe coperta noastră – noi nu ne confruntăm Om – Univers, pe baricade, ci observăm doar
Galaxiile şi aceasta foarte puţin, înseamnă că o stare antitetică, de „allegro de sonată”, de „care
pe care”, nu are ce căuta în viziunea lui O
3
. suntem doar într-o seară senină la „Observator” şi
constatăm doar ce mai e şi aşa în doar 9% din Univers. Doar un „epsilon” de cunoaştere, dintr-
un „Infinit” de Necunoscut.
Aflându-ne la finele capitolului „viu” al formulei „Omni” – latura sa compoziţională – să
concluzionăm cu „procedura demiurgă” a ultimului nostru „O”. Compozitorii, iniţiaţi la zi cu
spusele Astronomiei contemporane şi ale Omnifoniei, apelează, la un moment dat, la un
„superlativ de inspiraţie”, realizând o Temă astrală, pseudomodală omnică şi în general şi după
viziunile autorilor, Temă pe care, apoi, o vor dezvolta în lucrările lor ulterioare. Meditaţiile şi
ideile Omnifonismului le oferă libertate totală compoziţională, urmând ca realizările muzicale
să fie omnice sau ontice. Şi una şi alta, nu au făcut decât să creioneze idei şi propuneri.
Şi de aici încolo, la orizont, Infinitul Omnic.

72
9. „OMNIFONISMUL” ŞI-A SA RECEPTARE


Pentru toate Artele Parnasului uman, de la intima Doină şi până la ultima
superproducţie în culori şi pentru ecran panoramic, Receptarea acestora, singularică sau pe
spaţii uriaşe, rămâne a fi scopul principal al tuturor Artelor. De la neuronul, sau neuronii
creativi, mesajul emanat este receptat, vizual, auditiv sau mixt, de către alt/alţi neuroni, care,
mesaj suferă acum o altă metamorfoză, senzorialo-intelectivă-reactivă, şi în perspectivă şi neo-
creativă, în intimitatea existenţială a fiecăruia dintre receptori.
Toate desfăşurările anterioare sunt numai pregătitoare, conducând, până la urmă, spre
adevărata finalitate a Artei: intrarea în rezonanţă a receptorului, nu algoritmic, ci individual şi
dinamic.
De aici accentul care se pune pe această anticameră a Artei, zile şi poate şi ani de gândire
şi creaţie, totul destinat acelui moment de excepţie, care este Receptarea. Prin ea se transmite,
sau se repetă această retransmitere, a unui mesaj complex şi superior, învăluit în „fotosfera”
unui însoţitor artistic, prin aceasta „Receptarea” realizându-şi scopul. Absenţa ei, ar anula
funcţia Artei, ca şi cum am scufunda în adâncul mărilor, pe „Gioconda” lui Da Vinci, sau o
„Sonată” beethoveniană ar fi executată la un pian fără corzi.
Deci Receptarea, cum o arată şi numele, primeşte un mesaj pe cale senzorială, îl
decodifică intelectual şi se trăieşte, subiectiv, de către un „eu” uman, sub formă afectivă.
De-alungul istoriei, Receptarea a cunoscut multiple forme de însumare, de la coexistenţa
neutră semnal – receptor şi până la trăirea totală, până la lacrimi, sau alte forme ale afectivului,
a acestui mesaj. S-a ajuns la receptări – protocolare, sau absente, sau imitative, sau de grup,
forme care diminuiază, până la anulare, trăirea unui astfel de mesaj.
La arta Muzicii, receptarea vine după interpretare. Decodarea mesajului e mai polivalentă
şi sensibilă, părăsindu-se câteva momente, câteodată, pe parcurs. Se rămâne de cele mai multe
ori, la senzorial – „ce gâghilă plăcut urechea” – sau la socialul vizualizat – sala, ambientul,
publicul, îmbrăcămintea, cunoştinţe, etc.
În ultima vreme, la dimensiuni mari, Receptarea a ajuns un „act social paramuzical” şi
„doar social”. Sunt intimităţi, care devin tot mai dominante, la toate artele. Iar la Muzică,
precum şi la Teatru, Coregrafie, componenta cea mai neutră, determinată de un „aşa se cuvine”
social, sunt aplauzele, ajunse la o omogenizare imitativă. Nu se aplaudă atât creaţia şi, mai
73
ales, interpretarea, cât participarea în singularitate a interpreţilor, explozia de masă a
publicului, etc.
Dacă mai rămânem puţin la receptarea unei creaţii muzicale, aceasta ar putea îmbrăca sau
aluneca prin unele forme, din ele oprindu-ne la câteva:
- nereceptare bine mascată;
- pasivă, plăcerea sonorului din jur;
- intelectivă, preocupaţi de teorii sonore, de biografia autorilor;
- confirmativă cu partitura în faţă, e mai mult intelectivă;
- afectivă, cauzată de creaţia în sine şi de interpretarea ei;
- valorică, raporturi la anumite criterii axiologice;
- repetitivă, reascultarea unei lucrări, acţiune de recunoaştere, de
anticipare şi de comparare;
- corelativă, rapostare la alte lucrări cu o aceeaşi temă, la alte interpretări,
la alte arte;
- comparativă, un aspect mai mult intelectual, făcându-se paralelisme în
duo;
- totală, când senzorialul afectează continuu toată fiinţa ascultătorului,
determinându-i acestuia puternice trăiri estetico-psihice.
O caracteristică intimă a Omnifonismului, care ţine şi de formula noastră muzicală, dar,
mai ales, de evoluţia, „cu bătaie lungă” a Artelor, a omului şi a locului pe care Arta îl va ocupa
în viaţa celui din urmă, este procesul unei „receptări deschise”, personale, totale şi libere. E o
modalitate în care Receptorul de Artă, de Muzică, are un rol aproape egal cu acel al autorului şi
interpreţilor, sau poate mai mult, primii doi avându-şi doar o funcţie incipientă, embrionară, de
invitare la „marea recepto-creativitate singulară şi deschisă”, proprie unei singure persoane, la
care se finalizează actul muzical.
Fiind vorba de o „receptare” internă acustic, desfăşurată în „pauze de tăcere”, pe
parcursul cărora ascultătorul e, pentru câtva timp şi singur dar, mai ales şi un egocreator
deschis. S-ar putea spune – deşi în anul în care scriu acestea, ele par fanteziste – că aceasta este
formula şi a viitorului artelor, dar şi acea adevărată a scopului suprem al artei. Sute de ani am
făcut parte, parcă, din „imaginare orchestre, de ascultători”, alăturaţi unei alte orchestre, de
interpreţi, care, pentru noi avea, de asemenea, într-un alt sens, un „secondo” rol de dirijor, prin
care se realiza o unitate colectivă de receptare şi de „protocol final”. Domina, oarecum, un
74
„Ave” dirijor, orchestră, apartenenţa ei geografică dar, mai ales, un „Ave” solist. Recunoaştem
că solistul e un superlativ, dar esenţa trăirii artistice pentru receptor e, în primul rând acel „ce”
şi, în paralel dar secundar şi acel „cine” şi „cum”. În astfel de cazuri, funcţia hermerneutică,
socială, pe care s-o numim „Interpretativa”, „Solistica” sau altfel, care tinde să fie, până la
urmă, ajunsă la „vedetism”, această formulă atât de străină şi artelor, ca şi omului, în viitor.
De aici, delicatul destin al „aplauzelor” şi „bis”-urilor spectacologice. La ora când
spunem acestea, el este într-o galopantă creştere. Doar pluralitatea artelor şi deschiderea lor,
vor împăca impresionanta diversitate a oamenilor în viitor.
Fiind, astfel vorba de o receptare activă, deschisă, creatoare şi învăluită în cerinţa tăcerii,
îi putem da o denumire, liberă şi aceasta, de „Recresilitate”, adică de o „receptare creatoare
individuală şi în stare de silenţiozitate”. „Ave Homo Creator”. O Recresilitate care, verbalic,
poate conduce şi la expresii derivate, cei Recresilic, Recresilenţioasă, Recresilentică,
Recresilenţă, Recresilenţie. A recresila şi altele.
E vorba deci ca pe parcursul unei părţi, sau a unei lucrări monoparte, să intervină aceste
Recresilenţe, cu durate ad libitum – de la câteva zeci de secunde, la câteva minute – care să fie
indicate pe partitură, fie pe acea „penta”, fie „mono”, astfel:



Noi dorim să credem că monocreativitatea receptivă poate fiinţa, la receptor şi între
pauzele dintre părţi, dacă lucrarea e plurală, sau în primeleclipe ale pauzei finale, atunci când
lucrarea e o monoparte. Aceasta, în Sălile de concert colectiv. Dacă e acasă, pe dischete,
„pauzele de Recresilentică” variază, şi ca număr şi ca succesiune.
Receptarea creatoare, foarte pasibilă la Arta muzicii, declanşează la receptor, nu atât o
satisfacţie, o preferinţă sau o obişnuinţă, ci, mai presus de orice, supremul atribut al psihicului
uman – creativitatea. Prin aceasta, evantaiul de rezultante spirituale se deschide din ce în ce
mai mult. Arta nu mai e un Olimp pe care îl admirăm şi-l „aplaudăm” de jos, ci ne hazardăm şi
să facem „corp comun” cu altitudinea sa, învăluită în tărece. Noi credem că diminuarea sau
anularea festivului, manifestat, „cam nemuzical”, prin aplauze, ne va învălui şi mai mult în
esenţa artei muzicale, s-ar putea ca în viitorul omenirii, să se constituie o altă modalitate, cu o
75
altă denumire, prin care să ne exprimăm extazul şi urcuşul pe „Olimpul” de mai sus. La Arte se
cuvine să se treacă de la numitorul comun festiv al pluralului, la „numărul Unu” al
receptorului, care va trăi semnificaţia complexă a unei lucrări, după „chipul şi asemănarea lui”,
după „lungimea de undă” a sensibilităţii sale spirituale. Şi la muzică – fără a nega şi „spiritul
de echipă”, de „mase” şi de „vedetism” – aşa ceva concordă de minume. Într-un spaţiu care
tinde către infinit, se singularizează, epsilonic, un „altfel de infinit”, al receptării singulare.
Două extreme polarizate la care se desfăşoară abstract, o pendulare între două infinituri. Şi
dacă mai gândim şi la devenirea, în „progresie exponenţială” de la orizont, formula de
„vedetism” şi „geocentrism” se îndreaptă către „psihism” şi „galactic”. Iar trinomul
„Creaţie+Interpretare+Receptare” devine, fără a anula anteriorul, tot mai mult, un monom
monouman.
Totuşi trebuie, deocamdată, de delimitat „creativitatea premeditată” a compozitorului,
bazată pe o motivaţie şi o finalitate, pe un proiect, devenit apoi creaţie definitivă, pe o
prelucrare repetată, devenită şi ea, în final, lucrare, de „creativitate majoră”, de celălalt proces
demiurgic, colateral, singuratic şi în tăcere, care conţine în el spontaneitate. Se prefigurează
atunci desfăşurări sonore neprevăzute, pline de inedit, singulare şi în tăcere, iar acei ce
stăpânesc şi arta scrisului muzical, le pot reţine în scris şi, mai târziu, dezvoltă ca „autori” de
„secondo tempo”. Se constituie, astfel, o spirală de creativitate, ca nişte „Variaţiuni” pe teme
colaterale, recreate. E o spirală care, în mare, închide un cerc compoziţional, bazat şi el, parcă,
metaforic, pe un π: compozitor, interpret, recompozitor de receptare. Şi astfel, parafrazând
metafora cunoscută de „Muzica Sferelor”, aici ne întâlnim, acum, cu cdevărat, cu o „Sferă a
Muzicii” umane.
Propunem şi noi o formulă de omagiere a creatorilor de pe scenă, nu prin sonoritatea
nemuzicală, doar fizică şi mult uzitată la orice, a „aplauzelor”, care să rămână a fi folosite, pe
mai departe încă, la orice, la spectacolele „mega” de muzică tânără, manifestări sportive, de
tribună, sociale, etc. După Concertele clasice tradiţionale, de simfonism de la O1 la O2 şi O3,
şi „autorul” şi orchestra, ca şi dirijorul şi soliştii, deci toată manifestarea spectacologică, atunci
când e de „aplaudat”, să nu se mai lovească palmele între ele, ci toată sala să se ridice în
picioare, să-şi înalţe mâinele în sus cu palmele împreunate şi astfel să se omagieze ceea ce se
cere, în tăcere, dar cu entuziasmul figurilor, un minut, sau mai multe, după care toţi să se aşeze.
Dacă e finalul Concertului, se mai stă câteva minute, cu palmele în sus sau nu, apoi, cu
neminiscenţe muzicale în minte, se pleacă. Să numim acest omagiu: „Ritualism”.
76
Dacă se omagiază un solist vocal, sau instrumental, după un „Ritualism” mai îndelungat,
aşa în tăcere, el se oferă să mai interpreteze altceva, spontan, căruia nu-i putem spune „bis”,
nefiind nici o reluare.
Când audiţia e acasă, cu cîţiva participanţi, în grup mic sau la căşti, atunci nu se mai pune
problema de mai sus.
Să mai dăm un exemplu liber şi anume să ne oprim la două modele – propuneri de
Programe, pentru concertele de sală, care, au întotdeauna, un astfel de „sumar”.
Epuizând cele trei Formule ontice posibile – pe prima din ele a dus-o la o impresionantă
altitudine, Omenirea, pe parcursul istoriei ei, iar pe ultimele două, le sugerăm noi acum – să ne
mai oprim la rezultatele lor finale: Audiţiile muzicale, plurale sau singulare. Ne gândim la „
Anatomia şi Fizionomia” acestora, la modalităţile prin care ele devin „urcuşuri spirituale”
pentru Omul de „azi” şi de „mâine”, alăturându-ne la tot ceea ce au creat şi acei de „ieri”.
Am făcut cunoscută, chiar din primul volum al lucrării, intenţia noastră de „a propune”,
„a recomanda”, „a sugera” şi nu de „a lansa” şi „a impune” un orizont inedit, spectaculos,
„revoluţionar” în universul Artei sunetelor. Raţiunea noastră a fost Omul, cunoscător „in
crescendo” al Universului, dar şi posesor, mereu teluric, al unui „Mont Blanc” de creativitate
artistică, muzicală, prin care acesta se ataşează tot mai mult de Terra, împreună cu erupţiile de
cunoaştere şi de „cucerire spirituală.
Prefigurăm, în continuare, două modele de Programe cu public, în Săli de concert, unul
alcătuit din lucrări „clasice”, combinate cu câteva „O”, iar celălalt, compus din lucrări create
într-un viitor în care vor fi autori ataşaţi de această viziune „O”.
Program1
- Beethoven/ „Uvertura Fidelio”
- (Autor) / „Sonorină modală”, nr. 12
- Chopin / „Concertul nr.1 pentru pian”, solist...
- (Autor) / „Duo ontico-omnic”, nr.3
- Schubert / „Simfonia Neterminată”, Dirijor...

Program 2
- Mozart / „Mica Serenadă”
- (Autor) / „Suita nr.9”
- P1 = Intradă
77
- P2 = Pastel nocturn modal
- P3 = Nelinişti de suflet (violă şi orchestră)
- P4 = Intermezzo omnic
- P5 = Reverie
- (Autor) / „Poem modal pe fond omnic” nr.6
- Beethoven / „Concertul nr.4 pentru pian şi orchestră”, solist ..., dirijor...
În capitolul anterior, am arătat cum modalitatea „O” ne permite să fim în faţa Artelor,
acum a Muzicii, creatori proprii prin receptare. Să devenim şi vom deveni, cu certitudine, din
ce în ce mai mult, receptori plenari, desfăşurând întregul complex de repere pe care le cere o
receptare ideală. Şi muzica, şi „ontică” şi „omnică”, ducând mai departe, dar cu alte
mecanisme şi pe cea „ortică”, va metamorfoza, în perspectivă, pe „Homo sapiens” în „Homo
creator” şi „Homo artisticus”. Receptarea devine, prin acestea, egală cu Creativitatea şi
amândouă vor constitui o a două Geneză, după acea a Omului: acea a unei înalte Spiritualităţi.
Receptarea creativă, în perspectivă, poate căpăta, nu aspect de concluzie, ci sursă de
creativitate deschisă, în evoluţie de progresie – aritmetică, geometrică şi, mai spre viitor, poate
chiar exponenţială – la început în tăcere, iar de aici, trecându-se în spaţiul compoziţional.
Astfel, se pleacă de la Tema primă a compozitorului, se desfăşoară interpretativ, iar atunci când
e „pauza de tăcere”, receptorul îşi compune o temă a lui, care, uneori, poate fi reţinută şi
notată, după audiţie, pe un caiet. Apoi, această temă poate genera un evantai de noi dezvoltări
ale ei, singularul „sacrosanct” de la început devenind, astfel, un plural deschis. O uşoară
reprezentare grafică ar fi astfel:

C
1
C
n
C
2
b
tăcere
a


„Ritualismul” în loc de aplauze, se recomandă, deocamdată, după pasajele în O
2
şi O
3
. La
O
1
se păstrează încă „omagierea clasică”, mai ales după prezentare de fragmente, sau integrale,
de Operă, Operetă, Balet, Recital de poezie, Teatru, Solistică vocală sau instrumentală, etc., în
general după O
1
.
78
Prin aceasta, Receptarea creativă, aşa secundară cum e ea, poate deschide, spontan şi
inedit, o multitudine de „neogenerări compoziţionale”.
Deşi reduc „materialul genetic” la esenţe şi O
2
şi O
3
, prin acele „insule robinsonice” de
tăcere, aceste două viziuni umano-viitoare ale Muzicii, deschid „galaxii” nelimitate, posibilităţi
demiurgice, ca şi nesfârşitul pe care îl sugerează, distilând nesfârşirea la cristalii de artă sonoră.
De reţinut şi următoarele semnificaţii hermeneutice ale structurilor sonore, la Tonal
(major/minor), Modal şi Astral.
-Tonalul, ca major (ton-ton-semiton + ton-ton-semiton), redă năziunţa de elansare a
fiinţei umane, prin dublul ton (apartenent teluricului) şi prin semiton (zborul ca o finală),
tetracord care se repetă identic, formând, parcă, o Arcadă.
Când acest Tonal e minor (ton-semiton-ton – semiton-ton-ton) tendinţa de ascensiune e
atenuată, deci legătura cu zbuciumul teluric e mai puternică, mai dramatică, dar acel evadativ
există pe mai departe. Acum, Arcada de la major, e aleatoare.
- Modalul, în schimb e liber, ca desfăşurare, de unde rezultă foarte numeroase variante
independente. Dacă la Tonal, mecanismul „be-di-be”, (bemol-diez-becar), vine din afară,
aducând alterări trecătoare sau modulaţii, după care se retrage la Modal, aceste semne nu
acţionează astfel, ci ele fac parte din structura internă şi constată a modurilor, care se schmbă
integral şi unitar între ele şi nu ca sunete singulare.
Deci, la Modal-Ontifonismul şi Omnifonismul- acţionează „amodulaţia” prin ea redându-
se, prin creativitate umană, mai aproape de viziunea adecvată „Muzica telurică a Infinitului”.












79
10. „OMNIFONISMUL” ŞI AL SĂU MIC „LOGOS”


Oricare muzician, cu formaţia clasică de până acum, poate trece cu uşurinţă în a compune
sau interpreta cele două viziuni ale noastre despre arta sonoră a lui O
2
şi O
3
, fără a fi nevoie de
un Curs special, pregătitor. Şi O
2
şi O
3
duc mai departe pe O
1
, fără a-l face mai complex, aşa
cum se obişnuieşte la experimentarea unor noi „avangardisme” contemporane. Trecându-se de
la O
1
înspre O
3
, scriitura şi interpretarea muzicală devin tot mai „aperta”, aşa precum se
constată la toate artele.
De aceea, spre deosebire de riguroasele Cursuri de „Armonie” şi de „Contrapunct” şi
chiar de „Melodică”, ce nu admiteau nici o excepţie, toate fiind interzise ca „diabolus în
musica”, componistica zilelor noastre e „ad libitum” şi devine tot mai mult, compozitorul
având în faţă, acum, orice, şi matematica modernă şi calculatorul, ajungându-se uneori – şi în
artă aşa ceva nu se cuvine – chiar la absenţa fiinţei umane.
Ne permitem în continuare, să abordăm un „sever Tratat de Compoziţie omnifonică”,
redus doar la câteva recomandări şi ele fiind deschise.
De la un an la altul, participăm la un „allegro molto” al capacităţii umane de a descifra şi
incifra existenţa, de a crea şi recrea atomi şi galaxii de cunoaştere şi tehnicitate. De mult nu
mai suntem telurici în cunoaştere, „geocentrismul” de ieri devenind acum „universocentrismul”
de mâine. Chiar dacă până acum am reuşit să cunoaştem doar o zecime din univers, dar îl
cunoaştem totuşi şi prin această zecime, putem extrapola ştiutul la a-tot-ştiutul universal. De la
Homo primigenius am ajuns, destul de repede la „Sapiens” şi „la orizont”, deja ne putem
considera „cosmicus”. O „moleculă” de neuron, include acum, într-o fracţiune de secundă, un
infinit de galaxii. Cu aşa evoluţie, se impunea ca alături de străvechea noastră muzică de
„acasă”, să se alăture şi câteva „portative galactice”. Deci, O
2
şi O
3
nu sunt doar nişte
experimente, ci răspund unor necesităţi, generate de evoluţie.
De altfel toate artele şi muzica noastră, au aruncat ochii spre cer, în treacăt, păstrându-se
mijloacele de exprimare. S-au făcut câţiva paşi buni, recunoaştem, dar tot pe solul nostru
teluric şi pe bătrâna noastră cheie „sol”. Atracţia gravitaţională e foarte puternică, dar şi foarte
necesară, alimentând suficient „metabolismul” nostru teluric şi spiritual. Se pare că evoluţia
cunoaşterii astro-ştiinţifice a depăşit, parcă, viteza de trecere, de la un deceniu la altul.
80
Am construit şi noi o „trambulină” modernă, dar am dori ca aceasta să acopere dacă se
poate, toată „aruncarea pământului în spaţiu”, să nu mai înşiruim metode după metode, deci o
„aventură cantitativă” doar, ci să ne oprim doar la una, pe care s-o adâncim, dar s-o şi
extindem, ontic, peste toată existarea. Se pare că Artele, în viitor, vor fi mai puţin atente să
redea om cu om, fiecare cu paşaportul pentru „Terra”, ci mai mult vor căuta să redea această
Fiinţă umană, aflată pe o Terra, într-o galaxie, într-un univers, în constelaţia , fără margini, a
imperativului „a fi”. De aici şi raţiunea prefigurării celor două „O” – Ontifonismul şi
Omnifonismul.
Viziunea noastră, deşi porneşte de la „Homo teluricus”, ea aduce lângă noi toată
Existenţa lumii, cu evantaiul ei triadic: teluric, telurico-cosmic şi cosmic. Un alt „dincolo” nu
va fi, pentru noi, niciodată. Oricât ne vom adânci în univers cu noi miliarde de ani lumină, totul
va fi mereu „dincolo”. Se mai vorbeşte de materie şi anti-materie, de mega şi mini infinit, de
expansiune, retracţiune şi medie biotică, încât putem considera, imaginar, existenţa a patru
universuri. Dar, la oricare din ele, dacă fiinţe biotice superioare făuresc şi Muzică, aceasta nu
poate fi decât fângă noi – cea mai adecvată nouă – dincolo de noi şi către nesfârşitul infinit. O
triadă, din care, pentru noi e prima, în vreme ce următoarele două, dar mai ales aceasta de
acum, ne poartă „între două trenuri” numai, prin Univers. E necesar astfel ca în Programele de
viitor ale Concertelor şi audiţiilor, colective sau singulare, să figureze şi câteva „intermezzo”-
uri ontifone şi omnifone.
În viziunea noastră, arta muzicală presupune trei ipostaze demiurgice: creaţia
compozitorului, creaţia interpreţilor şi creaţia receptării. Să le luăm pe rând şi să comentăm
liber, perspectivele multiple ce le pot avea ele, nu enumerate de către noi, ci, mai ales, cele
„libere” de „atunci”. Şi, fiind un alt volum înainte, noi ne vom opri numai la Omnifonism.
Ca o primă creaţie, acea compoziţională, autorul, iniţiat şi în Omnifonism, are la
dispoziţie doar trei grupuri de moduri netelurice, două ipostaze polarizate – cerul liniştit de
lângă noi şi uriaşele „Big”-uri din constelaţii, precum şi acele trei „acuarele” omnice:
singulare, alăturate succesiv la O
1
sau O
2
, şi ipostaza mai delicată, O
3
având funcţie de fond
discret pentru O
1
sau O
2
. Scriitura, comentată mai înainte, e şi ea foarte simplă şi liberă. Nimic
precizie, secundă „algebră muzicală”. De cum ştiam, aici dialogul nu e posibil, nu putem avea
o dramă între telurica „Violetă” şi Nebuloasa „Andromada”. Spuneam şi în alte capitole că
spaţiul cosmic nu cunoaşte „euclidianismul” de terţă, cvintă sau octavă perfectă. O galaxie din
infinit, recreată artistic de un autor teluric.
81
Interpreţii – dirijor „deschis” şi el, ca şi instrumentiştii – au de redat, sonor, infinitul
cosmic, care să se detaşeze, pentru câteva minute, de prea finitul teluric – tonal, major, minor.
O „Alizee” cosmică, ce ne redă ceea ce poate ar fi creaţie muzicală cosmică, dar acum, e
umano-telurică. (Extra ordinară fiinţă şi acest „Homo”...). Aici se pune problema
instrumentelor, totuşi. Ar fi bine să fie unul care, electronic, să redea universul. Dar putem
folosi cum, am mai spus, şi clasicele noastre suflători, orga, claviaturi cu pedala ridicată, harpa
şi nici vorbă, pentru explozii galactice, precuţia clasică, combinată, însă, neclasic. Şi aici,
scriitura e simplă, ca o „noapte fără stele”.
Receptarea însă, mai mult ca la O
2
, aici e foarte liberă, dar, mai ales, „creatoare de gradul
II, o receptare căreia i se rezervă un „timp” al ei, prin acele pauze de tăcere, comentate de noi,
mai sus şi la ritualul „Olimpianism”. Sunt pauze în care, „receptorul viitorului”, creativ şi nu
neapărat absolvent al Conservatorului la Secţia lui de Compoziţie, nu aşteaptă să treacă „pauza
de tăcere”, timp în care plănuieşte unde să meargă după Concert, ci abia „aşteaptă” această
pauză, ca să poată crea şi el, să fie şi el „compozitor” pentru el. Nu strică să repetăm că la
această receptare activă, se surprinde tema, în „pauza specială”, el, receptorul, fie în Sală, fie
singur acasă, îşi conturează un fragment – tot O
3
, sau O
2
şi, de ce nu, poate fi şi o reacţie de tip
O
1
– temă pe care o poate memora, sau, mai târziu, nota „devenind „materie” pentru o nouă,
sau alte noi, compoziţii, executabile într-un posibil viitor concert.
Şi astfel, cumintele şi liniştitul, (sau altergânditorul) spectator din sală, devine, acum,
creativ, la început „secund”, dar, pe parcurs, poate fi şi „prim”, ca şi autorul principal. Formula
noastră de „pauze ale tăcerii” e posibilă doar la O
2
şi O
3
şi concordă de minune cu evoluţia şi a
omului şi a creaţiei sale sonore. Abia acum, acel „Con”, cu care începe cuvântul „Concert”, îşi
are o raţiune şi mai apropiată de cuvânt. „Concert”, „Compozitor”, „Coninterpret”,
„Concreator”, ş.a.
Triada, posibilă şi atotcuprinzătoare a creaţiei muzicale, expusă până acum – telurică,
exatelurică şi exasolarică – ne conferă atributul suprem de a fiinţa aici, dar, ca o supremă
manifestare a sensibilităţii sale creatoare, de a fi şi o fiinţă a lui „dincolo”, cunoscându-l ca
existenţă şi redându-l ca realizare umană. Sunt trei „O”uri „complementare”, ierarhizate la
nivel uman, dar demiurgice ca rod al creativităţii umane.
Ortofonismul e lângă noi, e despre noi, e al nostru numai, de la „prima cheie” şi până la
acel „staccatto” entuziasmat de aplauze. Ne regăsim în el pe noi, pe toate ale noastre, e
„oglinda” fidelă a existării noastre, suntem al lui trăim cu el, prin el, e simbioza cea mai intimă
82
în cadrul căreia şi noi şi el, devenim un acelaşi, mereu acelaşi, „a fi”. Ortofonismul e
metabolismul nostru spiritual, e „metapsihismul” vieţii noastre. Dacă ar fi ca „mâine” să
pornim spre constelaţiile cerului, am adăuga la încărcătura noastră, numai microimprimări
Orto, de la „doiniri” şi până la „Şcoala vieneză”. Un metabolism tonal, major sau minor, care
vibrează de minune cu „protoplasma” vieţuirii noastre.
Dar, universul nu e Terra, ci micro – Terra, pierdută micronic, în megaspaţialitatea unui
infinit. De la „Ave Terra”, ajungem, prin cunoaşterea continuă a lui „dincolo”, la „Memento
Univers”. Şi Onti, dar mai ales Omni, ne dă, tot prin noi, „perdeaua” la o parte. E ceva, care ne
aduce aminte de o expresie preventivă a Antichităţii, iar acum o proiectăm spre viitor: „Omule,
gândeşte-te şi la Infinit”, chiar dacă îi aparţii şi ţi-e atâta de străin. Un Univers fără limite,
căruia îi aparţinem şi care ne înfioară, prin straneitatea sa, doar o fărâmă limitată de timp
„omnic”.
De aceea, Onti şi Omni nu vor fi niciodată „muzica noastră cea de toate zilele”, ci doar
uimiri că infinitul şi cosmic, dar şi artistico-uman, poate fi şi mai mult decât infinitul în sine.
Prin ele două, mai mult decât deosebirea, se interpune uriaşa distanţă dintre ele. Şi, în acelaşi
timp, abia aşteptăm să fim din nou „La gura sobei”. Lângă o „sobă” alături de care, omul de
acum şi de „mâine”, ştie mai bine „căile galaxiilor” şi infinitul infinităţii lor. Şi atunci, clasica
„La gura sobii” devine, din ce în ce mai mult, „o noapte sub lună” şi un popas de-o clipă, la
răscrucea neoedipiană „dincolo” de „poartă”.
Şi astfel, deşi secvenţială, oprirea în „poarta” înspre „infinit”, a devenit şi o înfiorare şi o
necesitate şi o preocupare componistică, toate adunate între coperţile acestei lucrări.
Prin toate acestea, simţim mai mult certitudinea unei „guri de sobă”, dar şi dorim să dăm
la o parte, din când în când „perdeaua” planetei noastre. Să ne amintim de acele versuri din
„Faust”-ul goethian: „Zwei Seellen”... „Două suflete sălăşluiesc în mine, unul mă trage înapoi,
iar celălalt mă tot împinge înainte”.
Se poate vorbi, iar mai târziu constitui şi o „Estetică” a unei astfel de muzici, ancorată la
un „altcolo” şi la un „infinit”, în care fundamentarea teoretică se suprapune cu existarea
noastră, ca fiinţe superioare, aflate pe o planetă inferioară galactic şi singuratică spaţial. Pare
ceva ce ne duce cu gândul la „Cezara” eminesciană, unde „supranaturalul” se desfăşoară pe o
necunoscută „insulă”, numită de autor ca fiind a lui „Euthanasius”.
O „Estetică” a unei Muzici extratelurice, în care creaţiile nu poartă doar nume cu trimiteri
la „dincolo”, ci apelează, tot demiurgic, la structuri sonore, nu din „Sfere”, ci zise că ar fi „din
83
sfere”, care să ne poarte, doar pentru câteva momente, nu cu intenţie de SF, ci cu satisfacţia
unor apropiate reconstituiri, spre acele „Sfere”. Ar fi o Estetică al lui „acolo”, o „Metaestetică”,
complexă ca denumire, dar mult simplificată structural. Cu cât mai departe, cu atât mai puţin
„wagnerianism”.
Nu o antiestetică – aceasta poate fi în lumile cu Antimaterie şi insule cu „anti-fiinţe”
superioare, un „anti” ce nu trebuie interpretat ca având în el „vectori” de contrarietate – ci o
„Estetică – bis”, o „Estetică-neocapitală” – care să însoţească metafizic, formula, pasageră
deocamdată, a „exa-teluricului”. Să mai adăugăm că o astfel de Estetică, vibrând firesc într-un
mâine, nu va trebui să fie imperativă, ci cât mai deschisă.
De aici şi cele trei ipostaze ale coexistării fiinţei umane cu acest complex triadic al artei
muzicale, de la creaţie şi până la trăirile intime interioare ale tuturor receptorilor.
Prin Ortofonism, fiinţa umană se regăseşte pe ea, ca o apartenenţă telurică. În revărsările
tonale, majore sau minore, ea e la „ea acasă”, se regăseşte integral şi autentic în ele, aşa cum,
vizualic, s-ar privi în luciul unei oglinzi plane perfecte. De la cântecul de leagăn şi cel popular,
la cotidianica muzică uşoară şi până la simfonism, „Homo” se recunoaşte, se reîntâlneşte şi
retrăieşte „concentrismul” său de „teluricus”. Estetic şi hermeneutic vorbind, lăsând la o parte
„tradiţia receptării” îl aduce în intimismul lui, un „Homo” cu perdelele camerei sale, trase.
Acestea se dau la o parte, doar prin revărsarea unor altor sonorităţi, monovalente, „aplauzele”.
E „Muzica lui cea de toate zilele”, e „metabolismul” său muzical.
Ascultând lucrări care alunecă de la Orto la Onti, fiinţa umană iese din „cămăruţa”
sufletească a lui şi îşi ridică „privirea auditivă” înspre spaţiile din imediata sa apropiere, la
necunoscutul care începe a se contura, înspre un „dincolo” rămas mereu „dincolo”, dar trăit
acum aici, „dincoace”. Un necunoscut ce, prin intelect, îl atrage, dar care, prin afectivitate, îl
înfioară, strecurând în el, intraductibil, o stare de nelinişte. De aceea nu poate asculta mult sau
numai o astfel de muzică. O „recreaţie” metatelurică, după care „clopoţelul” pământescului îl
readuce în lumea „cea numai solarică”. Reintrarea în cotidian îl face să-l simtă pe acesta şi mai
apropiat şi să-l „aplaude” şi cu mai multă dăruire. Oricum, prin Onti, se lărgeşte ideia
ascultătorului că Pământul nu înseamnă tot Universul, iar Universul e un acelaşi lucru cu
nemărginirea. E o extindere a geocontrismului la „dincolo centrism”, către un spaţiu şi
„dincolo”, dar şi „lângă” noi. Un „dincolo”, care deschide, anticipativ, spaţialitatea infinită a
Universului. Intrăm în camera sufletului nostru teluric, dar nu mai tragem „perdelele”. Ne
întrebăm, cum e şi firesc: dar „dincolo” de „dincolo” ce mai poate fi? Şi creativitatea artistică
84
muzicală a omului, prefigurează un Univers care, după el, rămâne tot Univers, un Omnifonism
care, mai departe, nu poate fi decât, la infinit, tot Omnifonism.
Şi astfel, iată-ne şi la „nesfârşirea nesfârşitului”. Nu prin „Muzica sferelor”, ci prin
„Muzica oamenilor”, acea a Omnifonismului. „Prea finitul” şi cu „prea-infinitul” sunt, datorită
creativităţii umane, faţă-n faţă”. De aici şi ipostaza de receptare de către om, aflată, ca o
polarizare estetică, la partea opusă Ortofonismului. E acum la receptarea „neutralului”
Omnifonism, o dualitate subiectivă: pe de o parte mirajul, plin de atractivitate, înspre
„infinitul” total necotidian şi pe de alta, o năzuinţă existenţială de rămânere şi de trăire a
creaţiei muzicale telurice căreia, genetic, îi aparţinem.
De aceea, prezenţa fugară şi neutră a pasajelor omnice, ele neparticipând la „noi şi
muzica”, la clasicul „Allegro de sonată”, ci având o funcţie de „reper comparativ” şi de un
„intermezzo” metateluric, cosmic. Compozitorii şi interpreţii acestei forme trebuie să
dovedească o măiestrie a „para-umanului”, trecând, pentru câteva momente, de la
„protoplasma umană” la „quarku”-l cosmic, la „astronomica”. Şi aceasta reprezintă o măiestrie
în plus, adăugată la acea a artei muzicale.
De asemenea, mai considerând şi măsura deosebită de „artă deschisă” pe care o conţine,
genetic, Omnifonismul, deducem şi dimensiunile de „altceva” de „alt-uman”, pe care O3 o
conţine. La „marginile” quasi-infinite ale universului nu vom ajunge niciodată, dar prin
creativitatea umano-artistică putem fi acolo de îndată.
Prin aceasta, Omnifonismul, ca şi Ontifonismul, se constituie ca un plus necesar, prin
care se perfectează, telurico-cosmic, pentru om, infinitatea lui „a fi”. A rămâne numai în
perimetrul lui Orto, înseamnă a rămâne doar la stadiul de „monocelulă spirituală”. A trăi triada
celor trei nivele ontice, se constituie o îmbinare necesară şi completă între „tu” şi „tot”.
Micul nostru „Logos” despre Triada telurico-astrală a sonorului muzical se opreşte de-
acum, nu mai înainte de a-şi pune, la acest „trecător” Final, nu obişnuitul „Punct”, ci doar un
„Punct şi virgulă”. Semnificaţiile conceptului de „Infinit” sunt şi ele infinite. Pentru noi,
pământenii, O3 nu este un „punct”, ci un „dincolo de punct”, un „nesfârşit cosmic”, dar şi un
„stop uman”.
Acest ultim capitol, fiind cu funcţie de „Logos”, se cuvine a-l încheia cu trei „Memento”
didactice, spre a veni în sprijinul nostru, acum când ne luăm o „La revedere muzicală” de la
„Infinit”.
85
„Omnifonismul”, personajul principal al lucrării noastre, se însumează în evoluţia
spirituală a omenirii cu mulţimi de atribute, din care reţinem, în continuare, o „Triadă de
decade”.

I. Compoziţionalic
- teme astrale, liniştite sau zbuciumate;
- sens cosmico-spaţial spre infinit;
- operează cu meta-moduri şi ne-moduri;
- sunetele lungi, para-telurice;
- scriitură simplificată, macro;
- alăturată la O1 şi O2, fără conlucrare cu acestea;
- nevocal, (eventual vocalize libere);
- instrumentaţie cu timbru spaţial;
- nemelodică, quasiarmonică, polifonică;
- creaţie umano-telurică.

II. Estetic
- viziune predominant astrală;
- indirect, sub incidenta esteticii umane;
- libertate de „ars aperta”, până la o medie de „loc geometric”;
- se redă cosmicul, astralul, infinitul;
- a-modalism liber;
- creaţie telurică despre astral;
- nu e epică, dramatică, coregrafică;
- nu operează cu forme structurale;
- în ansamblul ei, lucrarea e sistem deschis;
- finalitate imagistică şi compoziţională.

III. Umanic
- la baza ei e „Homo creator”;
- reflectă creativitatea artistică umană;
- se lărgeşte viziunea omului asupra lumii;
86
- omul trăieşte subiectiv, plenitudinea coexistării, prin artă, cu universul;
- dezvoltă creativitatea umană prin receptare muzicală, (aplauzele de
tăcere);
- omul poate simţi infinitul, nu numai ideatic, ci şi concret, prin O3;
- prin artisticul O3, omul, ca creator, e mult prezent în Univers;
- reconsiderarea realist-umană a metaforei: „Muzica Sferelor”;
- prin O3, omul aduce infinitul lumii, în perimetrul teluric;
- reflectă dinamica creativă a lui „Homo futurus”.

Mai menţionăm că volumul ultim, al treilea, al acestei lucrări, va cuprinde exemplele
muzicale, compuse în concordanţă cu O
1
, O
2
şi O
3
.
În continuare, vor succede noi generaţii de cercetători, de creatori, de „Homo”, cărora,
noi cei de astăzi, le urăm demiurgism plenar.
De sigur că în evoluţia viitoare a spiritului uman şi ale lui Onti – Omni, se vor cunoaşte
numeroase alte întruchipări ale devenirii, dar „devenirea” în sine va rămâne, existenţial, numai
triadică.
Şi toată această ontologie se manifestă şi se va desfăşura în toate Artele şi cele clasice de
până acum şi cele multi-viitoare. Dar se pare că, din toate, datorită structurii ei imponderabile
şi pluralice, Muzica va fi cea mai triadică creaţie estetică umană, şi ca geneză şi ca interpretare
şi ca receptare. Nu va fi doar un divertisment, sau un protocol de altitudine, ci va deveni un
firesc „metabolism” spiritual, nu dual ca cel biologic, ci trial – creaţie, postcreaţie şi recreaţie,
toate trei demiurgice. El există în sine, singular sau colateral, oricum ar fi această colateralitate.
E viaţa complexă a Terrei într-un univers în sine, cu „Big”-urile sale, cu Expa – retra al său, cu
stările de Orto şi Anti ale existenţei în sine. O „Existenţă în sine”, care nu cere dialog şi, cu atât
mai mult, „aplauzele” clasice. Mai mult ca la Omni, pauzele de creativitate se constituie ca o
caracteristică existenţială a sa, zbuciumul cosmic retrăgându-se şi lăsând creativităţii umane un
altfel de „infinit”. Chiar şi instrumentaţia se „cosmicizează” şi se îndepărtează de funcţia
telurică a ei, de a fi un limbaj uman.
Aici se simte cel mai mult datul şi antidatul, expa şi retra , finitul şi infinitul, mega şi
micro, pe care mereu le-am amintit în textul nostru, toate raportate la cele trei dimensiuni – tip:
teluric, solaric şi cosmic, dar, mai ales, toate aceste repere fiind o creaţie umană, desfăşurată
aici pe Terra, prin aceasta, planeta noastră devenind, din nou, dar acum real, „geo-demiurgică”.
87
Toate Artele, dar mai ales Muzica, ascund în ele, parcă, o năzuinţă a fiinţei umane de a se
suprapune peste infinit, fie spaţial sau ca timp, fie dinamic sau static. Pornindu-se de la
interjecţii şi ajungându-se, gradual, la limbajul electronic, astfel:
- interjecţii;
- vorbirea simplă;
- intonaţii, recitări, teatru;
- muzica în general, prin melodie, polifonie, modulaţii, ortofonism,
vocală;
- muzica vocal-instrumentală;
- muzica instrumentală, orchestraţia;
- muzica modală, ontifonism, dincolo de muzica tonală;
- muzica instrumental-electronică;
- muzica ontifonică prin contrast;
- muzica omnifonică.
Se pare că armonia şi percuţia sunt foarte telurice
În ce priveşte tăcerea, (pauzele), ea este neutră.
De reamintit, ca o concluzie, că întregul conţinut al acestor două volume-Ontifonismul
şi Omnifonismul – nu se constituie ca un Tratat riguros teoretic, ci el se adresează Muzicii şi
tuturor Artelor, ca o meditaţie deschisă, asemeni unui eseu.













88
POSTLUDIU


- „Vă place Brahms?”
Dar numai Brahms... Pentru noi, pământenii, aşa cum spuneam la începutul acestui
volum, ne place Muzica în mod deosebit, fie în general, sau pe anumite „formule”
caracteristice, fie de la un meridian la altul, sau de la popular, la dodecafonism. Totul e o
muzică telurică, a teluricelor fiinţe umane ale planetei noastre. E o emanaţie vibratilă şi
artistică, ce formează o adevărată „melosferă” a Terrei. Şi tot telurice sunt şi celelalte viziuni
despre un „dincolo”, mai apropiat sau mai îndepărtat, care ne amintesc despre un cosmos fără
frontiere, pe care îl redăm, fie Ontic, fie – la limită – Omnic. Un „Memento” şi vital, dar şi
estetic, deoarece ne aminteşte de infinita noastră „urbe astrală”, dar şi subliniază şi mai mult,
prin alăturare contrastantă, profunzimile Orto de lângă noi.
Omul viitorului va fi şi va evalua mereu spre un „şi mai fi”, dotat cu o viziune mult
spaţială, alături de acea temporală, care, până mai ieri, era un reper singuratic. Va fi un om, nu
numai al unui viitor, ci şi al unui altfel de „a exista”, cu cele două dimensiuni de acum –
abstractă şi concretă, teoretică şi practică - mult dezvoltate. Miniaturizările telurice se vor
îmbina, uneori, poate, polarizat, cu viziunile „mega”, cu firescul acestui mega, cu însumarea
planetei noastre în acest „superdat”. De aici şi rapiditatea adâncirii lui micro, ca şi multitudinea
structurilor şi ale abstractizărilor mega. O polarizare care, compensatoriu, va tinde şi spre o
unitate medie, de „loc geometric”, ce va concorda şi cu statutul de „loc geometric” al fiinţei
umane.
Măsura de „eu” psihologic va fi labilă şi considerabilă, încât „noi”, va trece pe un plan
secund. Singularitatea, singurătatea cosmică, va însuma în ea şi homosfera telurică. De sigur că
într-o egală măsură va creşte şi mulţimea de stări anulante a vieţii, de risc, de procese care nu
vor mai fi, ca acum, doar excepţii, doar „accidentale”, ci vor deveni curente. Viaţa va exista „zi
cu zi”, iar ziua, „clipă cu clipă”. Un „Homo efemerus”, cu o civilizaţie duală: şi posibilă de a
prelungi viaţa la vârste matusalemice, dar şi de a-i mări riscul dispariţiei clipei. Toate acestea
vor determina mutaţii radicale şi în multe alte domenii: familia, iubirea, copiii, mono şi
bisexualitatea, chimismul genetic, precocitatea, dispariţia unei copilării clasice, sau complexa
structură a psihicului uman, a spiritualităţii umane.
89
De aici şi dinamica specifică Artei, a serialului de Arte, a distanţărilor, încă solemne,
dintre ele şi realitate.
Uriaşa masă de „faceri” umane, va mări şi capacitatea acestora de a absorbi, în
perfecţiunea realizării lor, multitudinile idei şi trăiri umane, spontane şi miniaturizate şi ele.
Dialogul Artă-Ştiinţă, Artă-Tehnică, Artă-Viaţă, va tinde să devină monolog. Treptat, Arta va
deveni, din contemplativă, tot mai reactivă, din meta-existenţă, co-existenţă. Şi toate aceste
metamorfoze vor avea loc în paralel cu adâncirea cunoaşterii cosmosului, nu numai mecanico-
fizic, ci ontic. Creatorii de „artă” – se pare că acest atribut se va generaliza, va deveni un
„metabolism spiritual” – vor pleca în creativitate, nu numai de la „aici”, ci şi de la „dincolo”,
de la „infinit”. Nu creativitatea „monocelulară” a unui creator, ci reactivitatea „polisocială” a
tuturora. Şi atunci, cum va fi firesc, dar şi logic, la „creativitatea creaţiei” se va subordona
„reactivitatea creaţiei” se va subordona „reactivităţii singulare” în faţa realităţii din univers. Şi
astfel, iată-ne păşind de la Orto-Artă, la Onti-Artă şi, în final, la Omni-Artă, în volumul de faţă
cuvântul Artă oprindu-se numai la acel de Muzică.
Şi astfel, iată-ne şi în Universul Muzicii, surprins şi el ca o creativitate umană. „Muzica
Sferelor” rămâne a fi doar o „Muzică a Sferei telurico-umane”, fiind condiţionată de harul
creator al omului şi de vibraţia sensibilă a atmosferei. Ca toate Artele, prezente şi viitoare şi
Muzica, atât de elastică la schimbări, va cunoaşte mutaţii complexe, mai ales la nivelele de
altitudine „simfonică”, dintre care, de ce nu, chiar şi „formula” noastră de acum, care deschide
un vector nou pentru dinamica ei şi anume – direct sau indirect – pe cel spaţial.
În devenirile ei telurico-orizontale, în acele, numite obişnuit „clasice”, ea se desfăşoară
pe numeroase evantaiuri, unele mai apropiate şi altele mai depărtate de „”respiraţia umană”.
Abstractizările ei în acest sens au atins dimensiuni exponenţiale. La orizont se prefigurează, tot
mai mult, o matematizare şi o electronizare tot mai largă. S-a ajuns la ipostaza că şi
„bruitismul” cotidian, aleatoric şi atematic, să se constituie în aşa numita „muzică concretă”.
Se va ajunge la acel reper, care va determina ca orice, ce afectează timpanul uman – de la
zgomote, la explozii – să se considere „muzică”, fie că „gâghilă” urechea „plăcut”, sau „nu”. Şi
la muzică, deci, un acelaşi proces de generalizare şi amplificare a suportului acustic şi mai
puţin grija pentru fărâmele sau revărsările de semnificaţii umane. De aici şi arhicunoscuta
expresie de „Muzica sferelor”, metaforă sau nu, care consideră orice vibraţie sonoră, ca pe o
„artă sonoră”.
90
Şi muzica ontică şi omnică, vizează metateluricul şi astralul, dar ele, în viziunea noastră,
sunt surse de inspiraţie umană, sunt repere, aşa îndepărtate, la care trăirile noastre artistice fac
apel. Se poate, astfel, spune că „muzică”, „teluric” şi „uman”, sunt toate sinonime.
Astfel, spre a mai rămâne să medităm la viitorul muzicii, o putem considera ca duală, una
telurico-orizontalică şi o alta, perpendiculară la prima, ca fiind „astralo-verticală”, acceptând
sensul de verticalism prin raportare la teluric. Noi cerem şi prezenţa umanului, dar şi aceasta nu
e absolută. S-ar putea ca în viitor şi acest lucru acum e mai posibil – ca şi în sfera Ontismului,
dar mai ales a Omnismului, să pătrundă şi aici experimentul, sonorul în sine şi nu şi trăirea
umană. Poate că ascultătorul, receptorul muzicii viitorului, să nu extragă, clasic, din audiţie,
sensuri, ci el să adauge infinite semnificaţii, unei sonorizări neutre. Şi atunci, ponderea trece de
la creator, la receptor, sau, în cazul ideal, ca o Muzică a viitorului, la amândoi, ducându-se
astfel audiţia pe terenul unei „reacţii în lanţ”, sau al unei „audiţii în lanţ”. Un proces, care va
afecta, va caracteriza toate astrele. Ideea de „ars aperta” a lui Eco, va deveni, la un moment dat,
o filosofie, o estetică a unei „ars duo aperta” şi, în perspectivă, „poli-aperta”. Vor fi desfăşurări
care, apoi vor trece de la succesiuni liniare, la poligoane complexe, fără să fie vorba de o „anti-
muzică”. Pentru noi, muzica, chiar şi în universuri în care domină antimateria, muzica, artele,
nu devin cu un „anti” în faţă.
O artă, deci şi o muzică, ce nu vor fi, ca până acum „creată de om”, ci doar vor „suna”
despre om, sau vor „suna” alături de om, sau vor „suna”. Dar, dependenţa de teluric şi de
metateluric, va rămâne, pe mai departe, un „despre teluric”, alături de un „despre astralic”, un
O
1
, alături de un O
2
şi O
3
.
Acestea sunt şi locurile pe care, cele trei „O”-uri, le vor ocupa, întotdeauna, în Muzică,
fie ea „creaţie umană”, sau altero-mană. Dar, pentru noi, care constituim, „antroposfera”
Terrei, O
1
este şi va fi, întotdeauna, formula dominantă. Şi, din ce în ce mai necesar şi firesc, se
vor afirma şi O
2
şi O
3
, nu ca „integrale”, ci ca un mic „Memento”: „Fie O
1
cât de rebel, tot mai
bine e cu el”. Restul, „turism muzical”, ori mai aproape de noi – O
2
– ori „în înaltul cerului” –
O
3
– ultimele două fiind doar nişte ABC-uri imaginate, din care, demiurgii telurici îşi vor ţese
teme. Un „dincolo”, sau un „Cer”, care vor rămâne mereu tot „dincolo” şi tot „cer”, oricât ne
vom imagina de mult, infinitul. De aici, adevărul imediat, că acest O
3
, oricât am înainta spre
infinit, rămâne tot O
3
şi va fi eternitatea, „dincolo”. Pe când teluricul O
1
a dovedit că poate fi şi
nO
1
, ca un alt infinit, acum intim, şi nO
1
tinde spre ∞O
1
.
91
Orotfonismul, pentru pământeni, a evoluat secole după secole, continuând şi acum de a
„super evolua”. O „Istorie a Muzicii” constituie, de altfel, „filmul” acestei evoluţii, telurică şi
numai telurică. O „Istorie” care şi ea, ca toate celelalte, îşi continuă „răbojul” a ceea ce va fi,
milenii şi milenii de acum încolo. Până acum şi credem că şi în continuare, se va consemna
evoluţia Artei sau „Pseudo-artei” muzicale, ca generaţii şi şcoli de creatori şi creaţii , ca o
succesiune clepsidrică de autori şi opusuri. Sunt creatorii şi opusurile lor, care şi acum,
spectacologic, sunt ascultaţi şi aplaudaţi şi, mai ales, aşteptaţi să îmbogăţească programul cu
cteva „bis”-uri. Şi bogata Istorie a Muzicii are de unde dărui aceste „suplimente”, aplaudate şi
ele din plin.
Ortofonismul a adus ca nou o galaxie de opusuri şi stiluri, de forme muzicale, multe din
ele devenind tradiţionale, ca şi sacralitatea muzicii religioase.
E o viziune muzicală ce adânceşte, până la porţile posibilului teluric, gama de interpretări
şi care pătrunde, până la „electron” în substanţa sonoră a acestei arte. Dacă, istoric, omenirea a
pornit de la descoperiri de continenete şi a ajuns să opereze cu structuri micro integrate, la fel
şi în muzică, s-a mers, de la cântecul popular şi s-a ajuns la sonorităţi computerizate. Sunt căi
foarte lungi, care nu cunosc, pe viitor, oprire. Şi O
1
excelează, prin creativitatea umană, să
desfăşoare astfel de „microfonisme”.
Ca o primă evadare spre „dincolo”, este Omnifonismul, (O
2
). Acesta, apelând la un set de
aproape 300 de moduri, realizează un univers sonor mai puţin teluric şi mai mult „altfel”, care
împacă echilibrat şi pe „aici” şi pe „dincolo”. Despre O
2
şi toate modelele compoziţionale ale
sale, am comentat, pe larg, în primul volum al acestei lucrări. Ontifonismul aduce multe
aspecte noi şi despre toate acestea s-a scris. În principal, O
2
e o primă desfacere de aripi înspre
celestic, sub formă modală şi care, prin ineditul său, creionează, nu numai „noul”, ci şi
„diferitul” şi ca atmosferă sonoră şi ca trăire muzicală, alăturându-se „neliniştit”, la cuminţenia
tonală a muzicii telurice de până acum. Ontifonismul, în principal, sub viziunea sa
contemporană, micşorează sensibil „gravitaţia muzicală” a planetei noastre, realizând o
„imponderabilitate estetică” neobişnuită pentru noi şi realizând, astfel, prin comparare şi
contrastare, o certitudine existenţială şi mai bine conturată. Numai că, evoluţia civilizaţiei
umane şi amplificarea cunoaşterii universului, a determinat o creştere a interesului pentru
„dincolo”, pentru necunoscut, ca şi pentru o creaţie artistică ce să redea aşa ceva. Şi astfel, nu
ca un experiment, ci ca o necesitate, s-a constituit o formulă muzicală, prin care să simţim fiorii
92
lui „departe” şi ai lui „infinit” de departe, adică ai lui O
2
şi acum, în acest volum, ai lui O
3
, ca
un „pseudo-finit” al infinitului.
Ajunşi la O
3
, după cum am tot spus, evadarea din lumea Ortofonismului este mai absolută
şi însumătoare a unei multitudini de viziuni care, vizând infinitul, se pot sintetiza în una
singură şi singulară şi ultimă. Omnifonismul se inspiră şi-şi constituie tema de creaţie, care
cuprind în ele infinitul cosmic, departe mult de finitul umano-cotidian. Fiind la câteva para-
moduri, la sonorităţi prelungi şi mai mult împletite contrapunctic, decât armonic, folosind doar
o linie din cele cinci ale portativului, doar ca un reper, absenţa lui „vox humana” şi a dialogului
muzical, adică o fărâmă epsilonică dintr-un infinit insesizabil omului, o fărâmă de cosmos,
redată creativ, aici, pe Terra. Totul e foarte liber, deschis, adică e cosmic, departe de a constitui
„constelaţii” de echilibre ale gândirii şi de social. În schimb, coexistând cu tonalul lui O
1
,
starea de „noli tangere” apare acum şi mai categorică.
Urmărind, acum, spre final, succesiunea celor trei: O
1
, O
2
şi O
3
, în istoria omenirii,
surprindem complexul de treceri de la prima la ultima, astfel:

De la O
1
prin O
2
la O
3

- teluric solaric cosmic
- uman fiinţare existare
- tonal modal meta-modal
- complex rarefiere esenţă
- confruntare conlucrare singularizare
- concentric mediocentric noncentric
- receptare concreare creare
- sistem componente existenţe
- în sine comparativism meta-existenţial
- idei reflexe de idei non-idei
- ritmat semi-ritmat aritmat
- a fi astfel a fi altfel a fi

Astfel, Muzica viitorului e determinată de Viitorul cunoaşterii Universului. Dacă
admitem că rămânem, pe mai departe, ca totalitate umană, izolaţi aici, pe Terra, şi O2 şi O3 vor
fi însumate, firesc şi Cultura şi Civilizaţia umană îşi au rădăcinile în teluric, dar sfera
93
informaţională se dilată, „în crescendo”, suprapunându-se, aşa parţial, cu universul. Dar dacă
admitem că, într-un „mâine” îndepărtat, Homo populează, pe cât se va putea, lumea,
succesiunea lui O
1
∙O
2
∙O
3
rămâne viabilă şi atunci.
Prin aceasta, ca multe procese din Univers şi Artele şi Muzica, vor fi, cosmic vorbind,
triadice. La fel cum şi lucrarea noastră a încercat doar să schiţeze câteva coordonate, pentru ca
în viitor, secol după secol, mileniu după mileniu, an-lumină după an-lumină, infinit după
infinit, aceste „creionări” să se dezvolte şi ele, tot mai mult, după „chipul şi asemănarea
Universului nostru Părinte”.
Formula „Omnifonismului”, redată în paginile acestui volum, e doar concepţia noastră,
prefigurată în a reda artistic, muzical, teluric şi uman, existenţa cosmică aflată spre infinit,
luată şi ea ca un motiv de inspiraţie sonoră, într-o vreme în care omul cunoaşte mai mult,
teoretic şi practic, astralul şi pe care îl năzuieşte „in crescendo”. E o formulă doar, care se
alătură, sau se tot va alătura şi la numeroase alte prefigurări creatoare, fiecare reflectând o
anumită viziune şi un anumit stil al autorului în cauză, cu privire la această dimensiune, tot mai
îndepărtată, a universului şi, cum e şi firesc, tot mai similară ca demiurgism muzical.
Existenţa lui „a fi”, rămâne, pe mai departe, Nesfârşitul.
















94
OMNIAR

Artele, prin natura lor, includ în structurile lor specifice, o lume de sensuri, de
subînţelesuri, de adâncimi hermeneutice, fie pe profil filosofic şi estetic, fie, acum la noi,
muzico-logic. Dorim ca acest popas de pe urmă să reconsidere cele trei nivele „O” ale artei
muzicale, toate considerate ca o privire de sinteză, adusă fiind la timpul istoric când se scriu
aceste rânduri.
La început, cum e şi firesc, să privim creaţiile muzicale din unghiul Filosofic.
Şi Muzica e un limbaj uman, prin care se exprimă, sub o formă caracteristică, Existenţa,
cu forţa ei care reverberează la om şi sub aspect de informare plurală, dar şi sub acel de
rezonanţă individuală. E o îmbinare între un „afară” generalizat şi un „interior” singularizat,
amplificându-se unul pe altul. O însumare, spontană şi conştientă, dintre „vieţuire” şi „alter-
vieţuire”, pornite de la singular la plural şi reîntoarse la unicitate, fiecare trăind fenomenul
după „chipul şi asemănarea” lui.
Existenţa infinită se reflectă în acea „picătură de rouă umană”, pornită de la generalitatea
ei de maximă, întindere şi ajunsă, la fiecare din noi, ca o „moleculă” specifică, singulară,
declanşatoare, tot creativ, de viziuni şi trăiri personale.
La nivelul Ortofonic, imaginea redată muzical e concentrică şi social-telurică, deci având
dimensiuni pământeşti şi faptice, îşi permite să le complexizeze, să le adâncească, să se
constituie într-un mini-spaţiu teluric, supus şi el, parcă, atracţiei solaro-concentrice. Muzica
rămâne, mai departe, emanaţie umană şi pro-umană şi nu acea mate-informatică şi meta-
omenească. Pe lângă forma deosebită „sonoră” a ei, împletind melodia cu armonia, polifonia,
orchestraţia şi tonalul, toate impresionând, necosmic, senzorialul uman, ţesătura include în ea
şi succesiuni de idei, de rezultante sau de ipostaze existenţiale. E o muzică a lui „eu” şi a
„noastră”, trăită sub forme colaterale de „noi”, sau de „ei”, dar care, în finalitatea sa se
reverberează tot la un „a fi” al lui „homo-singularis”. O muzică telurică, numai pentru telurieni
şi despre vieţuirea, tot telurică, a acestora. De aceea, „tonalul” e acum, la „el acasă”, iar
dialogul dintre muzică şi oameni îşi găseşte plenitudinea numai în tonal, chiar şi atunci când se
creează succesiuni multiple de modulaţii. Ca o parafrazare a denumirii latine a omului, am
putea numi pe acesta şi „Homo tonalicus”. Iar atunci când va pleca undeva în cosmos, va lua
cu el, pe lângă creaţii şi imprimări la zi, şi universala muzică tonală.
„Ubi ... tonalo, ibi homo”.
95
Apelând la O
2
, la Ontifonism, ne schimbăm „sistemul de coordonate”, abordăm şi
„verticala locului”. Suntem, de acum, în imperiul „modalului”, care poate reda şi fiinţarea
telurică a omului, ca şi viziuni astrale apropiate, ale acestuia. De acum modalul ne înfioară cu
un „dincolo” apropiat, o viziune ontologică mai largă, trasmiţând în noi, nu numai certitudinea
că existăm ci, ca un „memento” şi interogativul unei apartenenţe. Suntem, acum şi componentă
alături de existare, suntem ai unui „a fi” mai larg, ca şi cum am exista pe malul mării şi am
admira necunoscutul depărtărilor, dominând mai mult „aici” şi mai puţin „alături”. E o
„răscruce de drumuri” unde, aşa plecaţi, trăim pe mai departe „bucuria de acasă”. Ontifonismul
e, astfel, „bivalent”, e o „fereastră deschisă spre Cer”. E ca o poartă lăsată liberă, putând trece
prin ea în ambele sensuri, sau să stăm în spaţiul ei, „privind” muzical, „peste poartă”. De aici şi
sfera foarte mare de forme şi formule de desfăşurare a ei, lucru pentru care s-au constituit
structuri şi desfăşurări inedite.
Prin Omnifonism, am transferat „totul” „dincolo”. Nu mai putem dialoga, sau umaniza
desfăşurarea. Rămânând tot telurici, „răpim creativ” o succesiune sonoră, care să redea, de
acum, nu un „alături”, ci un „departe”, tot mai departe, spre infinit şi cu această temă, făurită
tot de „homo”, aici acasă, o prelucrăm, fără a putea dialoga, însă cu nesfârşitul, cu „nimicul
uman” de acolo. E mai mult o co-alăturare între teluric şi cosmic, rezultând şi mai mult,
frumuseţea lui O
1
, cât şi mirajul spaţiului cosmic, mereu cosmic şi nu uman. Prin aceasta,
„dialogul” de la O
1
şi O
2
, devine acum, monolog, nu despre cele „lumeşti”, ci acelea ale
„lumii”. Omnifonismul există în sine, ca şi cerul nocturn cu stele, există singuratic, ca şi
„Luceafărul” eminescian înspre final. Omnifonismul, în literatura muzicală, poate fi asemuit cu
nişte „meteoriţi sonori”, aduşi pe pământ, prin puterea creatoare a omului. Ei nu vorbesc cu
noi, dar noi le-am dat întruchipare şi i-am „elansat”, din nou, în cosmos, spre a ne arăta ce
singuratic poate fi astralul, faţă de „gălăgioasa” Terră.
Muzica pământenilor, inspirată de „lumea meta-telurică”, se însumează şi ea în sfera
esteticii. Şi O
2
ca şi O
3
, sunt creaţii de artă, cu toate atributele pe care, toate zămislirile
demiurgice ale lui „Homo”, le posedă. De sigur că Ortofonismul din „ograda noastră”,
însumează în el întregul „Catehism estetic”, de la cântecul popular şi până la „Cerbul de Aur”
braşovean. Esenţa, Semnificaţia şi Frumosul sunt prezente la universul complex al lui O
1
, fiind
şi „în pas” cu devenirea „Omului”, ca şi cu acea a „Omenirii”, având mereu în ele şi
deschizând noi drumuri, acel „Şoc al ... ineditului”. Tehnologiile contemporane se interferează,
şi la Arta muzicii, între ele, încât, din ce în ce mai dominante, formulele lui „ieri” rămân
96
„arhive frumoase”, „daturi muzeistice”, pentru receptorii umani. „Zidul de cetate” de până nu
de mult, care distanţa cotidianul de „scena artelor”, devine, „in allegro”, o imperceptibilă
„membrană”, interpusă între acestea două, încât frumosul e acum „la purtător”, incluzând în el,
aproape tot „continentul lui a fi”.
Dar aşa contemporan, avangardist şi cotidian cum e, Ortofonismul aparţine, totuşi,
sistemului solar, planetei noastre, căreia i-a devenit de mult, o „melosferă”, suprapusă peste
„sociosferă”. „Ubi Homo, ibi Musica” de care am mai vorbit, adânceşte şi mai mult statutul de
„co-existenţă totală” între om şi creaţia sa.
Un tot, care, la Ontifonism, se metamorfozează în binom, acesta reflectând, acum modal,
şi Teluricul, ca şi Meta-teluricul apropiat. Prin nota lor neobişnuită, cele „294 tuburi de culori”,
care sunt modurile pure ale lui O
2
, „cristalice” şi nu fluide ca tonalităţile”, ne invită să ridicăm
receptarea sonoră înspre „altceva” şi „altcum”, de unde să simţim şi existenţa de dincoace, ca şi
pe acea de dincolo. Rigorile Ortofonismului sunt acum mai libere, acel „meta” nefiind „datul
cel de toate zilele”, ci o deschidere, deocamdată primară, spre ceva neobişnuit şi necunoscut.
Estetica lui O
2
e ca o medie între Pământ şi Cer, o alăturare inedită, dominată şi de „Casa
noastră”, dar şi de „întinderile cereşti”. Creativitatea porneşte, cum e regula, tot de la om, dar
ea nu redă, în totalitate, numai omenescul. Acum sunt două centre de atracţie, extrapolate, care
redau şi unde suntem, dar şi cui aparţinem. De aici farmecul deosebit al Ontifonismului, care,
însă, nu trebuie să domine. O alăturare a două universuri, unul psiho-uman şi altul ontic. Dar
tot de aici şi complexitatea de a crea şi recepta o astfel de muzică, un „du-te-ncolo, vino-
ncoace” sonor, aplecându-se la amintita şi ştiuta „constelaţie modală”. Complexitatea devine
mai evidentă; atunci când, nu numai că se constată două lumi, ci se şi trăiesc intim, când îţi dai
seama „Despre pluralitatea lumilor” ca şi lucrarea lui Fontenelle.
E bine ca programul unui astfel de concert să alterneze cu acestea două – precum şi dacă
se apelează şi la O
3
, cu toată triada sa – spre a se trăi mai mult intimitatea, ca şi imensitatea
existenţei totale. Se trăieşte, astfel, viziunea unei perspective, exprimată sonor, pornită de lângă
noi şi tinzând înspre infinit. Pentru un interval median de timp, se trăieşte ipostaza unui zbor
cosmic, nu prea departe de teluric, asemeni stărilor ce le-a avut, la vremea lui, un Gagarin. Sunt
alături şi de Saint Exupéry – „Pământul oamenilor” – ca şi de Vercors – „Drumul spre stele”.
Şi pentru că ne aflăm în perimetrul artei literare, să ne întrebăm, asemeni lui Hans Fallada: „Şi
acum, încotro?”
97
Să ne oprim iarăşi în lumea acelei „semidrepte”, ce nu-şi are un capăt final:
„Omnifonismul”. Făurit teluric, el se inspiră din infinit, aşa cum poate să prefigureze
capacitatea infinită a creativităţii umane. Dacă la O
1
imaginea creată de arta muzicală se
suprapune, aproape, cu realul de lângă noi – ca de pildă „muzica cu program”, sau „muzica
concretă” – în schimb temele de plecare ale lui O
3
, conturate teluric despre un necunoscut
absolut, ajung să fie doar „metafore” tematice, pe care le acceptăm a fi considerate ca
reprezentând infinitul. Sunt viziuni şi metatelurice, dar şi metacosmice, acum, la conturarea
motivului sonor, dominând numai personalitatea deosebită a creatorului pământean. E un
demiurgism sui-generis, deoarece viziunea estetică a teluricului stă, parţial şi nu integral, la
baza conturării şi dezvoltării acelei „Singurătăţi sonore”. Evantaiul unor astfel de structurări
pentru lumea lui O
3
este foarte larg, e nelimitat, aşa cum e el, doar „Made in Terra”. Infinitul
interpus între „noi” şi „dincolo” simplifică mult „anatomia” estetică a lucrărilor O
3
, redându-le
la nivel de „Quark muzical”. De aici şi absenţa dialogului uman, al componentei socio-umane,
al unui psihologism subtil.
Ascultând textele zămislite în formula O
3
, absenţa lumii apropiate nouă, furişează în noi
şi sentimentul unei pseudostări de imponderabilitate, existenţială şi nu cosmică. Măsura de
contrast, realizată de succesiunea dintre O
1
şi O
3
, face ca audierea lor să fie dincolo de
obişnuinţă, să devină din O
1
şi O
3
, super O
1
şi super O
3
. şi, cum e şi firesc, viziunea estetică,
mai radicală la O1 şi mai asimptotică la O3, face ca frumosul muzical să se suprapună, vizual,
cu cel astral.
Toate aceste faţete surprinse, de către noi, la Onti şi la Omni, ne conving şi de evoluţia
omenirii şi de magnitudinile infinite ale Universului, ca şi de concordanţele pe care, fiinţa
umană, le poate corela, umano centrist, între ele. Încă o dată amintim că revenim mereu la un
acelaşi adevăr: nu conlucrăm cu o aşa numită „Muzică a Sferelor”, ci cu o „Muzică despre
Sfere”, o „Muzică, sferică” acustic.
O ultimă privire aruncată asupra Triadei noastre de „O”-uri, să fie în „Cheia Sol”, cu
legătura reciprocă dintre Creaţie şi Receptare. O muzică, „auzită”, nu atât filosofic sau estetic,
cât, acum, muzicalic. E „ultimul act” al unei arte, care ne lasă să ne spunem noi, ce cuprinde în
ea, această succesiune pregătită de vibraţii sonore.
Muzicologic, succesiunea triadică a celor trei „O-fonisme”, fără a nega întregul sumum
artistic al lor, se opreşte, mai mult, asupra „măsurii de receptare” şi de însumare creatoare a
98
datului muzical ascultat. Şi aici le vom considera în succesiunea lor istorică şi la funcţia de
receptare care, în arte, are un rol din ce în ce mai mare.
Ortofonismul clasic, existent şi dominant în cultura omenirii, îşi are un algoritm de
receptare care se păstrează peste secole, în care domină latura spectacologică (interiorul sălii,
scena, festivul costumaţiei, măsura de notorietate a orchestrelor, dirijorilor şi soliştilor,
momentul final, aproape legic, cu aplauze îndelungi, în masă şi, la fel de tradiţionale,
suplimentele cerute prin „bis”- Se admiră superlativul de interpretare, de afirmare
internaţională, de pregătire socială prin modalităţi de masă. Receptarea în sine rămâne, însă o
stare intimă, diferită de la un ascultător la altul şi dominată de ce e pe scenă şi de actul în sine
de participare, la care, aşa cum spuneam, aparţine zonei festivului, aflat la un pas de detaşare
socio-umană. Toate acestea se mai diminuează, sau unele dispar, dacă se desfăşoară în
intimitate, ca o audiţie singulară, „acasă” şi nu în Sala de concert, fie prin radio şi televiziune,
fie prin diverse aparaturi electronice. În formula ultimă, dispar aplauzele şi „bis”-urile de sală.
E o formulă de „aristocratism cultural”, care cere condiţii pregătitoare multiple şi care
duce, de cele mai multe ori, la un „vedetism” firesc, necesar şi selectiv. Sunt unele concerte cu
un larg caracter de masă – de „muzică tânără” – unde receptarea sonorului ajunge la
dimensiuni mega, apropiindu-se de manifestările sportive.
E o formulă de receptare, care dă satisfacţii multiple, desfăşurări complexe şi speciale.
Sunt dirijori contemporani – Celibidache, perioada vieneză, Scala din Milano, etc – care au
statuat estetic că, adevăratele audiţii muzicale, sunt numai acestea, din „Sală”. Şi, pentru aceste
audieri pe „ecran lat”, o întreagă Istorie a Muzicii, cu compozitori numeroşi şi geniali, ce au
compus numai capodopere. Electronica timpului nostru îşi are şi ea efectele ei, fie amplificând
latura spectacologică – Tom Jones, Festivalurile internaţionale – fie simplificând foarte mult
receptarea – audiţiile individuale la cască. Astfel coexistă cele două „Super” de mai sus, între
care se desfăşoară multiple alte forme intermediare.
Ceea ce face să domine această modalitate e, în primul rând, calităţile supreme de vârf:
celebritatea interpreţilor, ca şi superioaritatea compoziţională a lucrărilor, cele mai multe din
ele având un efect „pro” asupra psihicului uamn. O motivaţie, care se va continua încă multă
vreme.
Măsura creativităţii e mai mult primă – compozitorii – şi secundară – interpreţii.
Ambientul spectaculos diminuiază o eventuală încercare a ascultătorilor de a concrea şi ei, pe
baza celor audiate. Abundenţa de solemnitate diminuiază, proporţional, eu-l celor prezenţi. O
99
diminuare care, poate, se descarcă, se revine la eu-l dinainte, prin raportul colectiv de aplauze,
prin plecarea din Sălile de concert.
Părăsind, puţin, telurico-centrismul Ortofonismului, ca formulă dominantă şi seculară, am
încercat, în volumul anterior, să propunem o evadare peri-solarică, o îndepărtare „ascendentă”
a artelor şi, în mod deosebit,a muzicii, spre „în afară”, o invitaţie numai pentru a compune şi
audia muzică, cu care, nu numai prin denumiri, ci şi prin conţinutul ei, să redăm, cu mijloacele
orchestrale „clasice” şi nu ca o dominantă, universul în sine. Nu e o abordare bruscă, ci pornind
de la „adevărul de bronz” că noi aparţinem unui întreg, unui infinit, unui dincolo altfel, formula
noastră, prin care putem simţi existenţa astrală, am numit-o „Ontifonism”.
Dacă tonalul, cu evantaiul său de game, ne redă de minune fiinţarea telurică, ortogonală,
repetabilă şi cu trimiteri liniştitoare la statutul dual de „major” şi „minor”, pentru „dincolo”,
sunt adecvate de minune „modurile”. Din multitudinea de moduri, am alcătuit un grupaj unitar
mono-tonic, de 254 de astfel de unităţi, a căror uşoară schimbare de intervale aduce o
atmosferă meta-telurică adecvată. Prin ele, deja se presimte infinitul, alcătuit din alte feluri de
infinituri, nu telurice, ci altertelurice, emanate de către aceste moduri.
E o modalitate de tranziţie, telurică şi astrală, pregătind „evadarea cea mare” a
Omnifonismului. La Onti, pot avea, în felul lor precosmic, dialoguri între „aici” şi „dincolo”,
plecând de la alăturări şi confruntări şi ajungând, până la urmă, la conlucrări, în forme, de
sigur, corespunzătoare. Având valenţe mixte, e purtătoarea unui întreg univers de posibilităţi
estetice. S-ar putea spune şi de ce nu, că acest Onti e mai dens şi mai bogat în viziuni şi de
conţinut şi de formulă, decât tradiţionalul nostru Orto, dominat încă de „1001 de reguli”.
Prin Onti, se acordă un plus de participare creativităţii proprii, a ascultătorilor. Sunt chiar
acele „pauze demiurgice”, care pregătesc aşa ceva. Se trece, de acum, de la spectaculozitate, la
creativitate, de la „fastul exterior”, la „fiinţa interioară” a omului. De aici şi propunerea de a se
înlocui amuzicalele aplauze, cu altceva, cu tăcerea ritualică chiar, atât de „muzicală” prin
neacustica ei.
Ca viitori oameni mai cunoscători ai cosmosului, Ontifonismul are această orientare
duală, fiind astfel un ABC, care ne pregăteşte pentru muzica cosmotematică şi nu „Muzica
Sferelor”, a lui „mâine”, şi acest „mâine” nu e departe. Un mâine de creativitate triadică:
compoziţie, interpretare şi receptare, toate trei cu fiinţare telurică şi viziune astrală.
Depăşind „îndepărtatul apropiat”, mai putem face un ultim zbor, la început, real şi apoi,
asimptotic, metaforic, înspre „îndepărtatul infinit”. De acum suntem, din nou, alături cu
100
conţinutul acestui volum, cu „Omnifonismul”, cu întregul existenţial. Cum mai spuneam mai
înainte, dincolo de „Omni” pot fi infinite alte tot „Omni”. De aceea, „Omnifonismul” poate fi
denumit şi „Muzica infinitului”, „Muzica reală despre infinit”, plăsmuită, pe mai departe, aici
şi umanic şi teluric.
De aceea, libertăţile şi deschiderile ei sunt totale. Se pot constitui „n” variante de
„Omni”, fiecare cu scriitura sa, cu grupele sonore adecvate, cu viziunile emanate, infinite şi
ele, ca şi universul. Acum, la Omni, se redau viziuni cosmice, fugar şi gen „reportaj”, dar,
deocamdată, fără dialog „sonatic” cu teluricul. S-ar putea să se ajungă la o confruntare sau
conlucrare între astral şi alt astral. Spunem mereu că deschiderile sunt infinite, încât Omni se
poate asemui cu un con culcat, cu generatoarele divergente înspre infinit. Acum, cu atât mai
mult, aplauzele „înmănuşate” din Saloanele festive de pe Terra, nu mai au ce căuta în galaxii.
Dar ca şi la Onti, aceste pasaje vor fi episodice, intercalate, sau însoţind „greul” Orto, cu
adevărat teluric, ele, O
2
şi O
3
, fiind doar nişte „perdele strânse”, pentru ca prin ele să se
accentuieze şi mai mult, umanismul secularei muzici Ortofonice. Se ştie că creativitatea e
spontană, e fulgerătoare şi de aceea şi O
2
şi O
3
, declanşează, cu adevărat creativităţi. În rest, cu
O
1
, suntem în „istoria telurică a „ascultărilor” de muzică”.
Nu stăm mult la Omnifonism, deoarece volumul de faţă, l-a dezvoltat cât s-a putut. Şi mai
ales, s-a scos în evidenţă, că succesiunea O
1
-O
2
-O
3
, la început excelează printr-un infinit
eşafodat de tehnici quasi-matematice, pe când spre final, spre Omnifonism, evantaiul de
conţinut să aibă dimensiuni largi, spre alte coordonate, împletit, cum e şi firesc, cu o libertate
demiurgică, şi o spontaneitate deosebite.
Spunem „deosebite”, dar nu „absolute”, din conţinutul celor două volume ale lucrării de
faţă, se constată viziunea asupra lumii, pe care se bazează cele trei „optici”, prefigurate de ea,
cu privire la Estetică, Arte şi, aici, Muzică. Universul în globalitatea sa, este animat de o
dinamică duală extrapolată – Expansiune şi Retracţiune – mişcări care, pe undeva se
interferează echilibrat, rezultând acea stare mediană, de „loc geometric”, complexă, superioară
calitativ, dar foarte sensibilă ca existare, „stare de Elgaţiune, constituită din cunoscutul de pe
Terra şi necunoscutele universului, existenţe biotice, umane şi multe alte neştiute forme
similare. De aici, „cardinalitatea” stării de Elgaţiune pentru orice din sfera lui „a fi”. Pornind
de la această viziune, desprindem ideea că şi pentru Arte, pentru dinamica lor, pentru modelul
de „ars aperta”, exsită o stare elgativă, perfectă ca dat existenţial, ce nu ar trebui, nici
absolutizată, dar nici negată.
101
O libertate a lui „aperta”, astfel, ce ar trebui să graviteze în jurul acestui moment
superlativ al fiinţării ei.
Se poate comenta, într-un studiu separat, aspectul psihologic al receptării celor trei
ipostaze, mai ales la formulele O
2
şi O
3
. E vorba de o analiză a fenomenului în sine de O
3
, de
muzică astrală şi de dualitatea la O
2
, după care se prefigurează, sub toate aspectele psihice
posibile, rezonanţa pe care astfel de formule declanşează în structura psihicului uman. Sunt
stări care şi ele, se diferenţiază când e vorba de Orto, de Onti şi de Omni. Psihologic, reacţiile
interne umane sunt foarte diferite la O
2
şi mai ales, la O
3
, aşa fugare cum sunt ele, având în
vedere că sistemul psihic uman păstrează, aşa parţial, în el, aceste trăiri deosebite, urmate apoi,
de obişnuitul statut psihic al audierii lucrărilor clasice Ortofonice.
Apropiindu-ne de „bara dublă”, finalică, a lucrării noastre, prin care am căutat să
deschidem, Muzicii viitorului, artelor în general, un posibil alt drum, dorim să motivăm că am
făcut aceasta, nu ca „muzicologi”, teoreticieni sau specialişti, ci ca „muzicofili”, comentatori
sau corelatori ce suntem. De aceea noi medităm, filosofico-estetic, dorind a surprinde noi
semnificaţii şi noi deschideri în evoluţiile viitoare ale sonorului artistic, ca un rod superior al
spiritualităţii umane. Şi tot de aceea am apelat, de-a lungul delor două volume, la numeroase
reluări, aprofundări şi corelări, căutând ca toate aceste anticipări să le „gândim”, gândind la
evoluţiile – poate şi revoluţiile – viitoare ale lui „Homo teluricus”.
În final, Omnifonismul se constituie ca o demiurgie şi trăire sufletească telurico-umano-
artistico-muzicală, de inspiraţie intergalactică.

(21.06.08)










102
The Third Millennium in G Clef
Volume II-The Omniphonism



This second volume of The Third Millennium in G Clef carries on the vertical,
contemporary and future vision of Arts in general and of music in particular.
After a millenary evolution of the Sounds Art, created by humans and expressing our
telluric existence, somehow horizontal, I rendered, in the first volume, a meta-telluric escape of
it, at first in the space of beyond Terra, by the “Ontiphonism” way which makes a distinction
between a “here” and that “beyond”.
Our expansion goes on now, with this second volume, being inspired by the cosmic
dimensions of our Universe, in the vicinity of the Infinite. The new formula-“Omniphonism”-
is inspired by the “infinite”, together with the amplification of human knowledge on the cosmic
existence and the galactic Expansion.
The “Omniphonism” remains also to be a human creation, creating themes inspired
from these galaxies and developing then, also telluric, after the ontiphonic vision. It is normal
that this new formula has a genuine artistic freedom and vision. However, the “Ortiphomism”
remains dominant which now, in comparison with the genuine fragments, joined by “Onti” and
“Omni”, has a proper action amplified on the human being.
Having this subject, so different from what the every day telluric world means, the
“Omniphonism” has its own writing, operates with “meta-modes”, does not appeal to the
classical dialogue of the “sonata allegro” and, as it is normal, exhales a shocking antic
singularity , all offering to the composers, interpreters and listeners, an unlimited and new
opening towards creation.
Although it is inspired by the cosmic infinite, it is not similar to the metaphoric “ Music
of the Spheres” but stands further on as all which is aesthetic to us, a human and telluric
creation, aiming at opening genuine coordinates for the artistic phenomena of the future.




103
Le troisième millénaire sur la portée
Volume II - Omniphonisme


Ce deuxième volume du ’’Troisième millénaire sur la portée’’ continue la vision
verticale, contemporaine et prochaine, des arts en général et de la musique tout spécialement.
Après une évolution millénaire des arts des sons, créé par les hommes pour exprimer
notre existence tellurique, horizontale en quelque sorte, j’en ai préfiguré dans le premìer
volume une évasion métatellurique, au début, dans l’espace de l’au-delà de la Terre, par la
modalité de l’ ’’Ontiphonisme’’ qui fait une corrélation entre un ’’ici-bas’’ et un ’’ailleurs’, un
’’au-delà’’ de notre planète.
Notre expansion continue par ce deuxième volume en explorant les dimensions
cosmique de notre Univers, vers l’infini. La ’’nouvelle formule- ’’omniphonisme’’- s’inspire
de cet ’’infini’’, senti par les hommes dans leur existence cosmique en mouvement galactique.
’’L’Omniphonisme’’ reste lui-aussi une création humaine ayant des thèmes inspirés par
les galaxies et s’amplifiant ensuite par l’entremise de la Terre, selon une vision ontiphonique.
Il est naturel que cette nouvelle formule ait une ouverture et une liberté artistique
inédites. Ce qui reste dominant c’est toujours l’ ’’ontiphonisme’’, qui, par comparaison avec
les fragments sans pareil mis ènsemble par l’ ’’Omniphonisme’’ a sa propre écriture, il opère
avec des ’’méta-modes’’ qui ne font plus appel au dialogue classique de l’ ’’allegro de sonate’’
et, par conséquent, émane une chocante particularité ontique, en offrant aux musiciens, aux
interprètes et aux auditeurs une nouvelle opportunité de créer.
Même s’il s’inspire de l’infini cosmique, l’ ’’Omniphonisme’’ n’est pas similaire de la
’’musique des sphères’’ mais il reste pour toujours, éternel comme la Beauté une création
tellurique et humaine visant à ouvrir des coordonnées innattendues et inentendues pour les
phénomènes artistiques de l’avenir de l’humanité.






104
MILENIUL TREI PE PORTATIV - OMNIFONISMO


Questo secondo volume del “Mileniul Trei pe Portativ” porta avanti la visione
verticalizzante, contemporanea e futurista delle Arti in genere e della Musica in particolar
modo.
Dopo un’evoluzione millenaria delle Arti dei suoni, creata dagli uomini per illustrare la
nostra esistenza tellurica, in un certo modo orizzontale, ho prefigurato già nel primo volume un
suo evadere meta tellurico, all’inizio dello spazio del aldilà della Terra, per mezzo della
modalità dell’“Ontifonismo” che mette in atto una correlazione tra il “qui” ed l’“aldilà”.
La nostra espansione va adesso, con questo secondo volume, molto più avanti, prendendo
spunto dalle dimensioni cosmiche del nostro universo, dimensioni quasi vicine all’infinito. La
nuova formula “Omnifonismo” si ispira proprio da questo infinito, a pari passo con l’evolversi
delle conoscenze degli uomini per quanto concerne l’esistenza cosmica e l’Espansione
dell’Universo.
L’Omnifonismo rimane ad essere una creazione degli uomini della terra, formulando dei
temi adatti di queste galassie che sono poi sviluppate, sempre alla maniera tellurica, secondo la
visione Omnifonista. E’ naturale che questa formula abbia un’apertura ed una libertà artistica
inedita. Dominante rimane però il tellurico Ortifonismo, che adesso, prendendo in analisi dei
frammenti fugaci ed analoghi vicini dall’“Onti” e dall’“Omni”, presenta un’azione positiva più
forte sulla persona umana.
Avendo come oggetto un tema così diverso di quello che significa il mondo tellurico, la
modalità dell’“Omni” presenta una sua propria scrittura, opera con delle meta-modalità, non fa
ricorso al classico dialogo dell’“allegro di sonata” e come facilmente si possa immaginare fa
respirare una solitudine ontica, tutte queste offrendo al compositore, agli interpreti e agli
uditori un’apertura illimitata e totalmente nuova per la creazione.
Anche se si ispira dall’infinito cosmico, l’“Omnifonismo” non è analogo con la
metaforica “Musica delle sfere”, ma rimane, anche per i tempi a venire, come tutto ciò che è
estetico, una creazione tellurica ed umana, con l’intento dichiarato di aprire coordinate inedite
per i fenomeni artistici del futuro.


105
GLOSAR

Spre a fi cât mai în concordanţă cu evoluţia viitoare a cunoaşterii umane, am folosit şi în
acest volum unele denumiri noi, fie spre a nu mai utiliza unii termeni cu o „uzură morală”
foarte avansată, fie spre a fi în pas cu omenirea timpului de „mâine”. Dorim a fi consideraţi şi
ei în viziunea unei depline libertăţi şi în continuarea celor din volumul anterior.
- EXPANSIUNE, Expa (dilatarea Universului nostru) Expaontism.
- RETRACŢIUNE, Retra (contractarea Universului) Retraontism.
- MEDANŢIUNE, Meda, Medaontism (zonă medie de interferenţă între
Expa şi Retra), Elgaţiune, Elga bioumană.
- ORTOFONISM, O
1
(muzică telurică, predomină tonalul).
- ONTIFONISM, O
2
(muzică telurico-astrală, predomină modalul).
- OMNIFONISM, O
3
(muzică de inspiraţie astrală, e quasi-modală).
- ENDOFONIC, muzică telurică, O
1
.
- EXPAFONIE, muzică metatelurică, O
2
şi O
3
.
- SOM (omega), cheia la Muzica O
3
.
- REPERTIV, portativ monoliniar la O
3
.
- TERŢIAN, (meta-mod pentru O
3
).
- CVARTIAN (idem).
- CVINTIAN (idem).
- SEXTIAN (idem).
- SEPTIAN (idem).
- ALEAMODAL (idem; cu reper tonică).
- ALEAFONAL (idem, fără nici un reper).
- MONOMNIC (formă de scriitură la O
1
, O
2
şi O
3
).
- PLUROMNIC (idem).
- FONDOMNIC (idem).
- EXOMNIC (idem).
- ENDOMNIC (idem).
- CREPAUZĂ, (pauze interioare de creativitate la receptare).
- RECRESILISM (creativitate la receptare).
- RITUALISM (înlocuieşte aplauzele).
106











GRAFIAR

Lucrarea noastră, cum e şi firesc, se opreşte din nou la câteva „grafuri”, ce nu au funcţie
de scheme structurale, care să suprindă imaginea telurică, ordonat-vizuală, a unui infinit,
alcătuit din alte infinite şi dinamice forme, ci ele sunt mai mult câteva prefigurări ideale, de
sinteză, conturate ca fiind abstract-tendenţiale, în intenţia lor de a însuma câteva rezultate
asimptotice ale fiinţărilor Universului, imaginat într-o totalitate astrală.
Succesiunea Grafurilor următoare redă, triadic, esenţele Lumii: Existenţa, Existentul şi
Existarea.












107

EXISTENŢA



BIO
MICRO
ANTITELGO
RETRA
RETRA
MACRO
MICRO
BIO
MICRO
TELGO
ANTITELGO
MACRO
BIO
TELGO
MACRO
BIO
EXPA MACRO
EXPA MICRO
MACRO-
MATERIE
MATERIE-
MICRO
O
3
O
2
O’
2
O’
3 -O’
3
-O’
2
O
1 O
1
O’
1 -O’
1
-O
2
-O
3
MACRO-
ANTIMATERIE
ANTIMATERIE-
MICRO
ANTI-
MACRO
MACRO
MICRO
ANTI-
MICRO


108
EXISTENTUL
EXPA
RETRA
MEDA
BIG-
CRUNCH
BIG-BANG
BIG-BANG
BIG-
CRUNCH
RETRA
EXPA
BIO-HOMO
B I T R O N C O C I L O I D
109
EXISTAREA
devenire
H O M O - T E R R A
cunoaştere
O creativitate
n
O
3
O
2
O
1
110
SUMAR
Comentariu…7
Preludiu…………………………………………………… 11
1. Sfera „Muzicii Sferelor”……………………………17
2. „Muzica Sferelor” cosmică…………………………21
3. Sfera „Muzicii Umane”……………………………. 26
4. Muzica „Sferei umane”……………………………. 31
5. De la „Muzica din Sfere”, la acea „Omnifonistă”…35
6. „Omnifonismul” ca Sistem Triadic…………………40
7. „Omnifonismul” şi-al său ABC…………………….. 46
8. „Omnifonismul” demiurg teluric……………………56
9. „Omnifonismul” şi-a sa receptare…………………..72
10. „Omnifonismul” şi al său mic „Logos”……………..79
Postludiu……………………………………………………..88
Omniar……………………………………………………….94
Breviar………………………………………………………102
Glosar………………………………………………………..105
Grafiar………………………………………………………106