You are on page 1of 7

1

1. PREZUMTIA NEVINOVATIEI În cauza Popovici c. Moldovei, reclamantul, Petru POPOVICI, cunoscut ca „Micu‖, a fost
acuzat că în anii 2000 şi 2001, împreună cu alte 10 persoane, a comis mai multe infracţiuni. La 12 noiembrie 2001,
reclamantul a fost arestat.
La 22 octombrie 2002, şapte dintre persoanele de mai sus au fost condamnate prin sentinţa irevocabilă a Curţii Supreme de
Justiţie. Reclamantul şi alte două persoane au fost judecaţi separat. Reclamantul a fost acuzat de constituirea şi conducerea unei
grupări criminale, de tentativa de omor a cinci persoane, de omorul a trei persoane, de privarea ilegală de libertate a două
persoane, de deţinere ilegală a armei de foc, de folosirea documentelor false, de şantaj, de furt şi de posesie de droguri.
În martie 2003, secretarul Consiliului Suprem de Securitate a Moldovei, dl Valeriu GURBULEA, a dat un interviu unui ziar de
limbă rusă, în care a menţionat inter alia:
„Людьми главы самой крупной преступной группировки - Мику - предпринимались самые энергичные попытки его
освобождения из под стражи, и только личное вмешательство Президента пресекло эти попытки.‖
Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO. În ceea ce priveşte detenţia în IDP al DGCCCO, descrierea condiţiilor
de detenţie făcută de reclamant este consistentă cu descrierea dată de CPT, insuficienţa hrănii în închisorile din Moldova a fost
confirmată de către adjunctul Procurorului General, iar în acest centru de detenţie, reclamantul a fost deţinut aproape 4 luni. În
ceea ce priveşte detenţia în IDP al Comisariatului General de Poliţie Chişinău, Curtea a reiterat că în cauzaBecciev c. Moldovei,
ea a constatat că detenţia dlui Becciev, între februarie şi aprilie 2003, a fost contrară art. 3 CEDO datorită condiţiilor de detenţie.
Guvernul nu a prezentat Curţii informaţii cu privire la îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie în acest centru de detenţie între aprilie
şi octombrie 2003, şi din acest motiv Curtea prezumă că condiţiile de detenţie au rămas neschimbate.
Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 3 al Convenţiei. În această cauză, referindu-se la standardele consfinţite
în cauzele Şarban şi Becciev, Curtea a notat că, instanţele de judecată care au autorizat şi prelungit arestul preventiv al
reclamantului, nu au invocat motive suficiente şi relevante pentru detenţia reclamantului, instanţele naţionale doar citând
temeiurile legale pentru arest, fără a arăta de ce ele considerau că bănuiala că reclamantul se va ascunde sau va influenţa
urmărirea penală este întemeiată. Guvernul nu a prezentat motive care ar permite Curţii să distingă această cauză de
cauzele Şarban şi Becciev. Prin urmare, Curtea nu a găsit nici un motiv pentru a ajunge la o altă concluzie în acest caz.
Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 al Convenţiei. Curtea a notat că împuternicirile Curţii Supreme de
Justiţie (CSJ), în calitate de instanţă de recurs, sunt stabilite de art. 449 Cod de procedură penală. Potrivit acestui articol, CSJ
poate, ca instanţă de recurs, pronunţa o nouă hotărâre în fond, ceea ce ea a şi făcut. Conform art. 451 şi 436 CPP, la pronunţarea
unei noi hotărâri, CSJ urma să examineze în fond cauza penală conform regulilor generale pentru examinarea ei. Totuşi, casând
hotărârea de achitare a reclamantului, CSJ l-a condamnat pe reclamant la privaţiune de libertate pe viaţă pe aproape toate capetele
de acuzare, fără a lua declaraţii de la el şi fără a examina probele în prezenţa sa, în cadrul unei şedinţe publice pentru a asigura o
argumentare contradictorie. Curtea consideră că casarea sentinţei primei instanţe şi condamnarea reclamantului nu putea avea loc
fără aprecierea directă a declaraţiilor făcute de reclamant şi de unii martori. Cu adevărat, acest lucru pare să fie contrar art. 451 şi
436 CPP.
Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 2 al Convenţiei. Curtea a notat că, principiul prezumţiei nevinovăţiei va
fi încălcat dacă declaraţiile unei persoane oficiale, cu privire la un acuzat în comiterea unei infracţiuni, reflectă opinia că acuzatul
este vinovat, până ce vinovăţia acestuia nu a fost legal stabilită. În acest sens, este importantă alegerea cuvintelor de către
persoanele oficiale, până ce persoana nu a fost judecată şi vinovăţia sa în comiterea unei infracţiuni nu este stabilită. Declaraţiile
dlui Gurbulea reprezentau o declaraţie clară a vinovăţiei reclamantului, care, în primul rând, a încurajat publicul să creadă să
reclamantul este vinovat şi, în al doilea rând, a prejudecat aprecierea faptelor de către autorităţile judiciare competente.
Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 al Convenţiei combinat cu art. 3 al Convenţiei. Curtea a reiterat că o
violare similară a art. 13 CEDO a fost constatată în cauza Ostrovar c. Moldovei (imposibilitatea de a obţine schimbarea
condiţiilor de detenţie), iar perioada de detenţie a dlui Ostrovar a coincis parţial cu cea a reclamantului în această cauză. Prin
urmare, Curtea nu a găsit nici un motiv pentru a ajunge la o altă concluzie în acest caz.






2

2. 22.03.2005 — ROSCA v. MOLDOVA (cer. nr. 6267/02) — decizia din 30.11.2004 — violarea art. 6 al.1 din Convenţie
(dreptul la un proces echitabil) — anularea unei hotărîri judecătoreşti irevocabile privind încasarea unei sume de bani prin
admiterea recursului în anulare; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) — lipsa justificării lipsirii de
proprietate.

La 20 octombrie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea Valeriu și Nicolae Roșca c.
Moldovei (cererea nr. 41704/02).
Reclamanții, Valeriu ROȘCA (V.R.) și Nicolae ROȘCA (N.R.), au fost arestați la 11 mai 2001, fiind suspectați de comiterea unei
infracțiuni și potrivit lor, nu le-au fost prezentate motivele la momentul arestării, precum și au fost maltratați.
În fața Curții, reclamanții au pretins violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii), pe motiv că au fost torturați și din cauza
termenului de examinare a plângerilor lor privind maltratarea, precum și din cauza condițiilor de detenție.
Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO.
1. Maltratarea reclamanților și obligațiile autorităților prin prisma art. 3 CEDO
Curtea a notat că nu a fost disputat între părți că reclamanții au fost maltratați de către polițiști la 13 iunie 2001 în Comisariatul
de Poliție Ialoveni. Reclamanții au fost supuși, printre altele, la falaka. Curtea a reamintit că aplicarea loviturilor pe tălpile unei
persoane sau falaka este o practică care are loc mereu cu intenție și poate fi privită ca tortură (a se vedea Corsacov v. Moldova,
cererea nr. 18944/02, § 65, 4 aprilie 2006, și Levinţa v. Moldova, cererea nr. 17332/03, § 71, 16 decembrie 2008). Prin urmare, a
avut loc o violare a drepturilor reclamanților de a nu fi torturați, contrar prevederilor art. 3 CEDO. Având în vedere faptul că
polițiștii responsabili de maltratare au fost, în cele din urmă, condamnați, Curtea a analizat dacă reclamanții mai pot să se
pretindă victime ale violării art. 3 CEDO.
a) ancheta privind torturarea reclamanților
În ceea ce privește anchetarea plângerilor reclamanților privind maltratarea, Curtea a notat că autoritățile au aflat despre
maltratarea reclamanților la 14 iunie 2001, când CPT le-a informat despre aceasta. Ca rezultat, la 15 iunie 2001, reclamanții au
fost vizitați de către reprezentanți ai Ministerului Afacerilor Interne și colonelul D.P. a raportat despre maltratare chiar în aceeași
zi.
Curtea a notat că, în pofida tuturor acestor numeroase și consistente rapoarte care confirmau că reclamanții au fost maltratați, ei
au fost duși la medic doar la 18 iunie 2001, într-a patra zi din momentul când autoritățile au aflat despre această situație. Acest
termen a permis ca rănile de pe corpul lor să se vindece parțial șia rezultat în constatarea medicului precum că pe corpurile lor
erau doar răni ușoare.
Mai mult ca atât, chiar după ce expertiza medicală a confirmat că reclamanții au fost maltratați și în urma unei cereri din 21 iunie
2001 a ministrului Afacerilor Interne de a iniția o anchetă penală, ancheta a început doar peste o lună, abia la 21 iulie 2001.
În cele din urmă, Curtea a observat că constatările CPT, expertiza medicală și declarațiile martorilor au oferit o sursă abundentă
de probe. Având în vedere aceste probe și după cum rezultă din hotărârile judecătorești, se pare că instanțele de judecată nu au
avut de examinat un dosar foarte complicat în ceea ce privește atât circumstanțele de fapt, cât și încadrarea juridică. Aceasta se
confirmă și prin aceea că organele de urmărire penală au finisat ancheta și au trimis dosarul în instanța de judecată până în
noiembrie 2001.
Curtea a considerat că termenul în care reclamanții au fost duși la medic în vederea confirmării maltratării lor, precum și
termenul în care a fost inițiată ancheta nu corespund cerinței de promptitudine a unei anchete penale în sensul art. 3 CEDO.
b) efectul de prevenire a interzicerii maltratării
Curtea a notat că în această cauză cei trei polițiști condamnați pentru maltratarea reclamanților au fost sancționați prin privațiune
de libertate pe 3 ani și privarea de dreptul de a fi angajat în organele de drept pe 2 ani. Termenul privațiunii de liberatate era
minimul prevăzut de lege. Instanțele de judecată nu s-au referit la circumstanțele agravante, iar polițiștii nu au manifestat nicio
mustrare de conștiință, negând pe toată durata procesului comiterea torturii. Polițiștii nu au petrecut nicio zi în închisoare,
deoarece executarea pedepsei a fost suspendată condiționat pe un termen de un an. Mai mult, ei nici măcar nu au fost suspendați
din funcție pe perioada anchetei, contrar recomandărilor Protocolului de la Istanbul.
Curtea a subliniat că efectul de prevenire a legislației poate fi asigurat doar atunci când legislația este aplicată în orice situație în
care circumstanțele o cer. În această cauză, CPT a constatat că, la 14 iunie 2001, 2 persoane (reclamanții) au fost supuse
la falaka, ceea ce Curtea a considerat a fi tortură. În aceste circumstanțe, neintentarea procedurilor penale potrivit art. 101/1 Cod
penal (tortura), fără explicații de ce a fost aleasă altă infracțiune (abuz de putere), este insuficientă pentru a asigura efectul de
prevenire a legislației adoptată în particular pentru soluționarea problemei maltratării. Curtea a mai atras atenția, în ceea ce

3

privește poziția Ministerului Afacerilor Interne, la lipsa eforturilor de dezvoltare a metodelor moderne de investigație și termenul
substanțial la adoptarea Codului de etică a polițiștilor.
c) concluzia privind obligația statului pârât în conexiune cu maltratarea reclamanților
Curtea a conchis că investigarea maltratării reclamanților nu a fost ―promptă‖ în sensul art. 3 CEDO. De asemenea, procedurile
împotriva celor trei polițiști, inclusiv indulgența pedepselor aplicate și nesancționarea lor potrivit prevederilor legale care se
refereau exact la problema torturii, nu au asigurat un suficient efect descurajant în vederea prevenirii unor astfel de acte pe
viitor.
În aceste circumstanțe, Curtea a concluzionat că reclamanții pot să se pretindă victime ale violării art. 3 CEDO. Astfel, obiecția
preliminară a Guvernului a fost respinsă.
2. Condițiile de detenție
Curtea a notat că descrierea condițiilor de detenție de către reclamanți în mare parte corespunde cu constatările CPT privind
penitenciarul nr. 13 din Chișinău între 2001 și 2004 (a se vedea Becciev v. Moldova, cererea nr. 9190/03, §§ 31 și 32, 4 octombrie
2005). Reclamanții au fost deținuți în acest penitenciar până la 3 martie 2004, aproximativ în aceleași condiții care au fost
descrise în cauza Becciev. Mai mult ca atât, condițiile de detenție nu s-au ameliorat semnificativ chiar până în 2005 (a se
vedea Modârcă v. Moldova, cererea nr. 14437/05, §§ 37, 38 și 60-69, 10 mai 2007). Curtea nu a găsit niciun temei de a se abate
de la această constatare în această cauză..

3. 13.09.2005 — CORSACOV v. MOLDOVA (cer. nr. 18944/02) — cererea este depusă de un tînăr care pretinde că a fost
maltratat de către poliţie şi că procuratura nu a investigat plîngerile sale, prin ce a fost încălcat art. 3 din Convenţie
(interzicerea torturii). Cererea a fost declarată admisibilă integral.
CEDO a publicat, marti, hotararea in cazul Corsacov vs Republica Moldova, in care se mentioneaza ca Mihail Corsacov, in
varsta de 25 ani, a fost maltratat, in anul 1998, de politia judetului Lapusna si impus sa recunoasca participarea sa la un caz
de furt.
In urma comportamentului intolerant al fortelor de ordine, lui Corsacov i-a fost stabilit gradul II de invaliditate. Totodata,
organele procuraturii din judet au refuzat sa inregistreze plangerea acestuia, pentru achetarea cazului de tortura.
CEDO a recunoscut violarea de catre autoritatile statului a art. 3 din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor
Omului si a Libertatilor fundamentale (interzicerea torturii) si a art. 13 din Conventie (dreptul la un recurs efectiv).
Curtea de la Strasbourg a stabilit ca Guvernul de la Chisinau trebuie sa-i achite lui Corsacov 20 mii Euro drept daune morale
si 1 000 Euro pentru cheltuieli de judecata.

4. INVIOLABILITATEA PERSOANEI În cauza Stepuleac c. Moldovei, reclamantul, Gheorghe STEPULEAC, este
directorul Tantal SRL, o companie ce oferă servicii de securitate. Reclamantul a fost arestat la 29 noiembrie 2005, arestul
fiind motivat prin faptul că reclamantul a fost identificat de către o victimă şi că el putea influenţa martorii sau victima. El a
rămas în detenţie până la 7 decembrie 2005, când a fost eliberat pe cauţiune. După eliberarea sa, reclamantul a dat un
interviu în care a menţionat că arestul şi detenţia sa au constituit rezultatul eforturilor Ministerului Afacerilor Interne de a
monopoliza piaţa serviciilor de securitate. La 18 decembrie 2005, reclamantul a fost arestat din nou şi deţinut până la 23 mai
2006.
Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO în privinţa condiţiilor de detenţie în IDP al Direcţiei Generale de
Combatere a Crimei Organizate şi Corupţiei al MAI, a insuficienţei asistenţei medicale acordate reclamantului în acest centru de
detenţie şi a lipsei unei anchete adecvate din partea autorităţilor privind pretinsa intimidare a reclamantului în celulă; şi violarea
art. 5 § 1 CEDO (legalitatea detenţiei) deoarece cele două arestări ale reclamantului au avut loc fără a exista motive verosimile
că el ar fi comis o infracţiune.








4

5. INVIOLABILITATEA DOMICILIULUI În cauza Guţu c. Moldovei reclamanta, Tatiana GUŢU, locuieşte în satul Cojuşna.
Fiul său minor M., care avea 12 ani la acea dată, era adesea bănuit de comiterea unor furturi mici şi era des luat la secţia de
poliţie. Nici o procedură penală nu a fost iniţiată împotriva lui din cauza vârstei. El s-a plâns de câteva ori că a fost bătut de
poliţiştii R.D. şi I.B. şi mama sa a depus plângeri contra acestora. La 28 decembrie 2001 reclamanta a adresat o cerere
Procurorului General în care solicita atragerea la răspundere a poliţiştilor R.D. şi I.B. pentru maltratarea fiului său la 4
decembrie 2001.
Curtea Europeană a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 al Convenţiei. Curtea a notat că reclamanta a refuzat să-i
însoţească pe poliţişti deoarece nu a fost citată, iar conform art. 129 al Codului de procedură penală (adoptat în 1961) reclamanta
şi fiul său puteau fi aduşi silit la secţia de poliţie doar dacă ei refuzau să se prezinte după citare. Mai mult, potrivit prevederilor
CPP, ancheta preliminară urma să fie efectuată numai după pornirea procesului penal, iar procesul penal împotriva fiului
reclamantei a fost pornit doar la 11 ianuarie 2002. Prin urmare, reţinerea reclamantei pe motiv că ea nu s-a supus ordinelor legale
ale poliţiştilor nu poate fi considerată „legală‖.
Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 al Convenţiei deoarece reclamanta nu a fost citată pentru prezentare la
şedinţa de judecată din 16 ianuarie 2002; violarea art. 8 al Convenţiei deoarece intrarea poliţiştilor în ograda casei reclamantei a
constituit o ingerinţă în dreptul ei la respectarea domiciliului şi nu a urmărit nici un scop legitim. Curtea a mai constatat, în
unanimitate, violarea art. 13 al Convenţiei în privinţa drepturilor garantate de art. 5 şi 8 ale Convenţiei. Curtea a notat că
potrivit art. 4 al Legii nr. 1545 reclamanta putea cere compensaţii la nivel naţional pentru acţiunile ilegale ale poliţiştilor doar
dacă s-ar fi stabilit că ea nu a comis contravenţia administrativă prevăzută de art. 174 § 1 al CCA. În plus, cererile adresate
procurorului General au fost respinse.
6. În cauza Cebotari c. Moldovei, reclamantul, Mihail CEBOTARI, în anul 1997 era directorul întreprinderii de stat
„Moldtranselectro‖. La 9 august 2006, el a fost recunoscut în calitate de bănuit într-un dosar penal instrumentat de către
CCCEC cu privire la pretinsa sustragere a avutului statului în proporţii deosebit de mari de către SRL „Oferta Plus‖.
Reclamantul a fost bănuit de depăşirea atribuţiilor de serviciu prin faptul că a cerut Guvernului Republicii Moldova să emită
pe numele SRL „Oferta Plus‖ o obligaţiune trezorerială nominativă (OTN) în valoare de MDL 20,000,000 pentru energia
electrică consumată de către instituţiile bugetare. Reclamantul era bănuit că a solicitat emiterea OTN-ului, deşi cunoştea că
energia livrată de „Oferta Plus‖ nu a fost consumată de instituţiile bugetare. Acuzaţii cu privire la sustragerea sumei de
MDL 20,000,000 au fost aduse directorului SRL „Oferta Plus‖, care a fost arestat tot la 9 august 2006.
CtEDO a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 CEDO combinat cu art. 18 CEDO, pe motiv că urmărirea penală
împotriva dlui Cebotari nu putea fi disociată de cea intentată împotriva directorului SRL „Oferta Plus‖, aceste două proceduri
penale au coincis în timp şi au fost instrumentate de aceiaşi anchetatori penali. Din acest motiv, constatările din hotărârea „Oferta
Plus‖ SRL c. Moldovei sunt valabile şi pentru această cauză. Prin urmare, arestarea reclamantului a fost făcută în lipsa unor
motive verosimile de a bănui reclamantul că a săvârşit o infracţiune. Luând în considerare lipsa motivelor verosimile şi
constatările făcute în hotărârea „Oferta Plus‖ SRL c. Moldovei (para. 141), CtEDO a conchis că intentarea dosarului penal
împotriva reclamantului şi arestarea sa ulterioară au avut drept scop impunerea reclamantului de a face declaraţii care ar fi
împiedicat SRL „Oferta Plus‖ să-şi prezinte cauza la CtEDO. Un asemenea scop pentru lipsirea de libertate în temeiul art. 5 § 1
c) CEDO nu este permis. Prin urmare, a existat o violare a art. 18 CEDO.
CtEDO a constatat, în unanimitate, violarea art. 34 CEDO, deoarece prezenţa peretelui de sticlă dădea suficiente temeiuri unui
observator independent de a crede că întrevederile nu erau confidenţiale (că convorbirile erau interceptate), ceea ce afecta
eficienţa asistenţei avocatului.

7. ASIGURAREA DR. LA APARARE OSTROVAR v. MOLDOVA (cer. nr. 36475/02) — decizia din 22.03.2005 —
violarea art. 3 din Convenţie (interzicerea torturii) — condiţiile de detenţie în Închisoarea nr. 3 din mun. Chişinău; violarea
art. 8 din Convenţie (dreptul la respectul vieţii private) — dreptul de a avea întrevederi cu membrii familiei şi cenzurarea
corespondenţei; violarea art. 13 din Convenţie (dreptul la un recurs efectiv), citit in conjuncţie cu art. 3 din Convenţie —
imposibilitatea de a se opune efectiv tratamentului la care a fost expus; lipsa violării art. 13 citit in conjuncţie cu art. 8 din
Convenţie — imposibilitatea de a se opune refuzului pentru a avea întrevederi cu rudele.
În cauza Ostrovar reclamantul a pretins că condiţiile de detenţie în Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3 din municipiul Chişinău
au constituit tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei. Curtea a subliniat că reclamantul a fost deţinut în Izolatorul Anchetei
Preliminare nr. 3 timp de aproape 8 luni în condiţii de supraaglomerare a celulelor unde se aflau deţinuţi fumători împreună cu
nefumători (fumatul pasiv), reclamantul nefiind fumător şi fiind bolnav de astmă, veceul nu era izolat de restul celulei,
reclamantului nu i-a fost acordată asistenţa medicală necesară fiind lipsit de o alimentaţie adecvată. În contextul efectelor
cumulative ale condiţiilor de detenţie menţionate şi a consecinţelor pe care le pot avea asupra sănătăţii reclamantului, suferinţele
reclamantului au depăşit nivelul minim de severitate. Drept urmare, articolul 3 a fost violat.

5

8. SECRETUL CORESPONDENTEI IORDACHI ş.a. 4 v. MOLDOVA (cer. nr. 25198/02) — cererea este depusă de 5
persoane care pretind că corespondenţa lor este interceptată, iar legislaţia naţională nu le acordă garanţii suficiente pentru a
se opune ingerinţei cu dreptul la respectul vieţii private în sensul art. 8 din Convenţie (dreptul la respectul vieţii private).
Cererea a fost declarată admisibilă.
La 10 februarie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunţat hotărârea Iordachi şi alţii c.
Moldovei(cererea nr. 25198/02).
Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 8 CEDO. Curtea iniţial a constatat că a avut loc o ingerinţă în dreptul
reclamantului, iar ulterior a conchis că această ingerinţă nu a fost "prevăzută de lege". Ea şi-a bazat hotărârea pe
următoarele constatări:
(a) Dacă a existat o ingerinţă
Curtea a reiterat că convorbirile telefonice cad sub incidenţa noţiunilor de „viaţă privată‖ şi „corespondenţă‖ în sensul art. 8
CEDO.
Curtea a notat că, potrivit Legii privind activitatea operativă de investigaţii din 12 aprilie 1994, autorităţile sunt în drept de a
intercepta convorbirile unor anumite categorii de persoane prevăzute în art. 6 al Legii. În calitatea lor de avocaţi ai
drepturilor omului, reclamanţii reprezintă şi, prin urmare, au contacte extinse cu astfel de persoane.
Curtea nu poate să nu ia în consideraţie faptul că, la momentul când această cerere a fost declarată admisibilă, organizaţia
„Juriştii pentru drepturile omului‖ acţiona în calitate de reprezentat în aproape 50% din cererile moldoveneşti comunicate
Guvernului. Curtea a reiterat constatările sale din cauza Colibaba c. Moldovei (nr. 29089/06, §§ 67-69, 23 octombrie 2007),
în care Procurorul General a ameninţat Baroul Avocaţilor din Moldova cu proceduri penale împotriva avocaţilor care au
prejudiciat imaginea Moldovei prin depunerea plângerilor la organizaţii internaţionale de protecţie a drepturilor omului.
Curtea a reamintit, de asemenea, că Guvernul a susţinut acţiunile Procurorului General şi a acuzat reclamantul de
calomnierea autorităţilor moldoveneşti prin depunerea cererilor în acest sens.
În aceste circumstanţe, Curtea a considerat că nu se poate de exclus că în privinţa reclamanţilor au fost aplicate măsuri
secrete de supraveghere sau că, la momentul respectiv, ei au fost sub un potenţial risc de a fi supuşi unor astfel de măsuri.
Simpla existenţă a legislaţiei implică, pentru cei care cad sub incidenţa ei, un pericol de supraveghere; acest pericol
afectează libertatea de comunicare între utilizatorii serviciilor poştale şi de telecomunicaţii şi, prin urmare, constituie o
ingerinţă din partea unei autorităţi publice în dreptul reclamanţilor la respectarea corespondenţei.
O astfel de ingerinţă este justificată în sensul para. 2 al art. 8 CEDO doar dacă a fost „prevăzută de lege‖, urmăreşte un scop
legitim şi dacă a fost „necesară într-o societate democratică‖.
(b) Daca ingerinţa a fost „prevăzută de lege”
Curtea a constatat că legislaţia în vigoare înainte de 2003 era lipsită de claritate şi detalizare şi nu satisfăcea minimul de
garanţii conţinute în jurisprudenţa Curţii. Nu exista vreun control judiciar în privinţa autorizării şi aplicării măsurilor de
interceptare, legislaţia nu stabilea care persoane puteau fi supuse acestor măsuri şi nu erau precizate circumstanţele în care
putea fi autorizată interceptarea.
Curtea a notat că, după 2003, au fost efectuate îmbunătăţiri majore în acest domeniu. Totuşi acestea nu au fost suficiente.
Analizând legislaţia în vigoare începând cu anul 2003, Curtea a distins două etape ale interceptării convorbirilor telefonice:
autorizarea interceptării şi efectuarea propriu-zisă a interceptării.
În ceea ce priveşte etapa de autorizare, Curtea a notat că legislaţia moldovenească în vigoare după 2003 pare a fi mai clară,
şi anume prevede explicit că interceptarea convorbirilor poate avea loc în cauzele privind infracţiunile grave, deosebit de
grave şi excepţional de grave; precum şi faptul că mandatul de autorizare a interceptării urmează a fi eliberat de către
judecător. Totuşi, Curtea a notat că mai mult de jumătate din infracţiunile conţinute în Codul penal cad în categoria de
infracţiuni eligibile pentru interceptare. Mai mult ca atât, Curtea şi-a exprimat îngrijorarea în privinţa faptului că legislaţia
nu pare să definească suficient de clar categoriile persoanelor susceptibile de a avea convorbirile interceptate. În continuare,
Curtea a notat că legislaţia nu prevede clar o limitare în timp a măsurilor de autorizare a interceptărilor convorbirilor
telefonice, deoarece, chiar dacă Codul de procedură penală prevede o limită de 6 luni (art. 135 (4)), nu există prevederi care
ar interzice procurorilor de a solicita un nou mandat de interceptare după expirarea a 6 luni. Mai mult, legislaţia naţională nu
defineşte conceptele de "securitate naţională", "ordinea publică", "bunăstarea economică a ţării", "menţinerea ordinii de
drept", sau "ocrotirea sănătăşii şi protecţia moralităţii" din art. 6 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii, care
constituie scopuri pentru efectuarea interceptării.
Referitor la cea de-a doua etapă a procedurii de interceptare a convorbirilor telefonice, se pare că judecătorul de instrucţie
are un rol foarte limitat. Deşi el are fucţia de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede

6

informarea judecătorului de instrucţie despre rezultatele interceptării şi nu-i cere să verifice dacă prevederile legislative au
fost respectate. Din contra, Legea cu privire la avtivitatea operativă de investigaţii pare să ofere procuraturii această funcţie
de supraveghere, care însă pare să acopere doar procedurile penale pendintă şi nu se referă la activităţile operative. Curtea a
mai menţionat aparenta lipsă a reglementărilor specifice privind monitorizarea informaţiei obţinute în urma inteceptărilor,
privind procedurile de păstrare a integrităţii şi a confidenţialităţii şi privind procedurile de distrugere a acestora. Curtea a
mai notat că controlul general al măsurilor secrete de supraveghere este încredinţat Parlamentului care îl exercită prin
intermediul unei comisii specializate (art. 18 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii). Totuşi, modul în care
Parlamentul efectuează acest control nu este indiat în lege şi Curţii nu i-au fost prezentate probe indicând că există o
procedură care reglementează activitatea Parlamentului în acest domeniu.
Deşi legislaţia naţională protejează în termeni generali confidenţialitatea discuţiilor dintre avocat şi client, ea nu instituie o
procedură care ar asigura această garanţie. Curtea a fost frapată de lipsa unor reglementări clare care ar indica ce se
întâmplă când a fost interceptată o convorbire dintre avocat şi client.
Curtea a notat că, în anul 2007, instanţele judecătoreşti din Moldova au autorizat 99.24% din cererile de interceptare depuse.
Curtea a considerat că acest procent constituie un subiect de îngrijorare şi indică că judecătorii de instrucţie nu iau în
consideraţie existenţa justificărilor obligatorii pentru autorizarea măsurilor secrete de interceptare. Ea a mai notat
că interceptarea corespondenţei constituie o ingerinţă foarte serioasă în dreptul persoanei şi doar motive foarte serioase
bazate pe o bănuială verosimile că persoana este implicată în activităţi criminale serioase ar trebui puse la baza autorizării.
Legislaţia naţională nu prevede alte garanţii decât cele din articolul 6 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii,
cum ar fi autorizarea doar în cazul în care scopul urmărit nu poate fi atins altfel.
Curtea a considerat că deficienţele pe care le-a identificat influenţează asupra funcţionării actuale a sistemului de
supraveghere secretă care există în Moldova. Astfel, Curtea s-a referit la informaţia statistică conţinută în scrisoarea şefului
Aparatului Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, potrivit căreia, în anul 2005 au fost emise circa 2,500 mandate de
interceptare, în anul 2006 – circa 1,900 mandate, iar în anul 2007 – circa 2,300 de mandate. Aceste date arată că sistemul de
supraveghere secretă din Moldova este, cel puţin, exagerată, ceea ce, în parte, poate fi datorat lipsei garanţiilor legale.
În baza constatărilor de mai sus, Curtea a constatat că legislaţia moldovenească nu acordă o protecţie adecvată împotriva
abuzului puterii de stat în domeniul interceptării convorbirilor telefonice.

9. ASIGURAREA DR. LA APARARE La 13 martie 2007 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a pronunţat
hotărârea sa în cauza Castraveţ c. Moldovei (cererea nr. 23393/05).
În această cauză reclamantul, Andrei Castraveţ, a fost reţinut la 25 mai 2005 de Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice
şi a Corupţiei (CCCEC), fiind suspectat de sustragere a bunurilor străine.
La 27 mai 2005 judecătorul de instrucţie a Judecătoriei Buiucani a emis un mandat de arest pe numele reclamantului pe un
termen de 10 zile, motivând arestul doar prin faptul că reclamantul era bănuit de comiterea unei infracţiuni pentru care legea
prevedea o sancţiune de mai mult de 2 ani privaţiune de libertate, putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de
instanţa de judecată şi putea să împiedice stabilirea adevărului. La 3 iunie 2005 Judecătoria Buiucani a prelungit mandatul de
arest cu 30 zile, motivând că reclamantul ar putea influenţa martorii, putea să se eschiveze de organul de urmărire penală şi era
necesară izolarea sa de societate. Instanţa de judecată nu a explicat în ce mod aceste supoziţii se aplicau în mod concret situaţiei
reclamantului. Mandatul de arest a fost prelungit repetat, din aceleaşi motive, până la eliberarea reclamantului de sub arest la 11
octombrie 2005. Recursurile la aceste decizii au fost respinse ca neîntemeiate.
Pe perioada arestului, reclamantul a fost deţinut la Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC. Camera pentru întrevederi între
avocat şi client din această instituţie era dotată cu un perete de sticlă care îi separa. În timpul întâlnirilor în această cameră
avocaţii nu puteau transmite documente clientului şi invers. Între 1 şi 3 decembrie 2004 Baroul Avocaţilor a organizat o grevă
solicitând demontarea peretelui de sticlă menţionat, pe motiv că întrevederile nu erau confidenţiale. Greva nu s-a soldat cu
succes. Deşi CtEDO a constatat în cauza Oferta Plus SRL c. Moldovei că existenţa acestui perete de sticlă nu asigură
confidenţialitatea întrevederilor, până la momentul actual peretele de sticlă nu a fost demontat.
În faţa Curţii, reclamantul s-a plâns de violarea art. 5 al Convenţiei (dreptul la libertate) prin privarea de libertate fără motive
suficiente şi relevante şi prin imposibilitatea de a avea întrevederi cu avocatul său în condiţii de confidenţialitate.
Curtea Europeană a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 3 al Convenţiei deoarece instanţa de judecată nu a invocat motive
suficiente şi relevante pentru eliberarea şi prelungirea mandatului de arest. Curtea a mai constatat violarea art. 5 § 4 al
Convenţiei deoarece, în lumina comportamentului CCCEC în alte cauze, prezenţa peretelui de sticlă dădea suficiente temeiuri
unui observator independent de a crede că întrevederile nu erau confidenţiale (convorbirile erau interceptate).





7

10. CIORAP v. MOLDOVA (cer. nr. 12066/02) — cererea este depusă de o persoana condamnată la privaţiune de libertate şi
vizează 17 capete de acuzare. Acestea ţin de violarea articolelor 3 (interzicerea torturii), 6 (dreptul la un proces echitabil), 8
(respectul corespondenţei) şi 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Cererea a fost declarată admisibilă la data de mai
sus în partea condiţiilor de detenţie, hrănirea forţată, echitatea procedurii de evacuare a familiei sale din apartament,
cenzurarea corespondenţei şi dreptul de a avea întrevederi libere cu membrii familiei.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO.
Curtea a examinat mai întâi dacă reclamantul poate să se mai pretindă victimă a violării art. 3 CEDO. Ea a notat că o decizie
favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă‖, decât dacă autorităţile
naţionale au recunoscut, expres sau în substanţă, violarea şi au oferit o redresare pentru violarea Convenţiei. Este important
de a stabili dacă compensaţia primită de reclamant este comparabilă cu satisfacţia echitabilă acordată de Curte în temeiul art.
41 CEDO. Curtea a reamintit practica sa bine-stabilită potrivit căreia, atunci când autorităţile naţionale au recunoscut o
violare şi au acordat o compensaţie suficientă pentru aceasta, reclamanţii nu mai pot pretinde că sunt „victime‖, în sensul
art. 34 CEDO (a se vedea Scordino v. Italy (no. 1) [GC], nr. 36813/97, §§ 179-181).
Reclamantul a fost arestat două zile doar după o intervenţie chirurgicală pe care a suportat-o şi, prin urmare, nu se afla într-o
stare de sănătate foarte bună înainte de arestul său. Documentele medicale prezentate Curţii au indicat că, după arest,
reclamantul a avut probleme cu plaga chirurgicală, care s-a deschis, însă nu au existat probe care ar fi demonstrat faptul
că deschiderea plăţii ar fi putut fi provocată în urma pretinselor maltratări. Medicii au declarat procurorului că l-au examinat
pe reclamant de două ori la 29 octombrie 2000 şi că acesta nu s-a plâns lor că ar fi fost maltratat. Având în vedere faptul că
reclamantul avea o istorie de auto-vătămare corporală în închisoare, nu era exclus că el însuşi ar fi putut să-şi redeschidă
plaga. Această versiune este susţinută de probele medicale, care confirmă că plaga putea fi deschisă de reclamant. Prin
urmare, pretenţia sa că ar fi fost maltratat de poliţişti nu a fost susţinută prin probe.
Totuşi, instanţele naţionale au constatat că condiţiile de detenţie la secţia de poliţie în care a fost deţinut reclamantul erau
inumane; că, contrar recomandării medicale, reclamantul a fost lipsit de asistenţă medicală timp de opt zile; şi că aceste
circumstanţe au dus la violarea art. 3 CEDO. Având în vedere principiul subsidiarităţii, care cere ca drepturile garantate de
CEDO să fie aplicate în primul rând de autorităţile naţionale, şi având în vedere că Curtea Supremă de Justiţie a examinat
cererea reclamantului şi a constatat violarea art. 3 CEDO, Curtea a declarat că nu poate decide altfel, deoarece instanţele
naţionale nu au interpretat şi aplicat greşit principiile CEDO şi nici nu a au ajuns la o concluzie în mod vădit nerezonabilă.
Curtea a salutat decizia Curţii Supreme de Justiţie de aplicare directă a CEDO, în absenţa prevederilor în legislaţia naţională
referitoare la dreptul reclamantului la compensaţie pentru violarea art. 3 CEDO. Totuşi, reclamantul nu a primit o
compensaţie suficientă pentru dauna cauzată lui şi poate să se pretindă în continuare că este victimă a violării art. 3 CEDO.
Chiar luând în consideraţie perioada relativ scurtă de detenţie în condiţii inumane, compensaţia de EUR 600 acordată este
considerabil sub nivelul minim acordat de Curte în cauze în care a constatat violarea art. 3 CEDO (a se vedea Gavrilovici c.
Moldovei, hotărâre din 15 decembrie 2009, în care Curtea a acordat reclamantului EUR 6,000 pentru detenţia acestuia în
condiţii inumane timp de cinci zile şi contrar art. 10 CEDO; şi Istratii şi Alţii c. Moldovei, hotărâre din 27 martie 2007, în
care Curtea a acordat EUR 6,000 dlui Istratii, care a fost deţinut aproape două luni în condiţii inumane de detenţie şi care a
suferit o întârziere de trei ore la acordarea asistenţei medicale de urgenţă).
Curtea a conchis că art. 3 CEDO a fost violat în urma condiţiilor inumane de detenţie în care a fost deţinut reclamantul şi în
urma neacordării asistenţei medicale la timp.