You are on page 1of 4

Oda(in metru antic

)
De Mihai Eminescu

Poezie a maturitatii artistice depline, a implinirii perfectiunii clasice "in metru
antic", "Oda" lui Mihai Eminescu a fost publicata in decembrie 1884, dupa
ce parcursese un lung proces de gestatie de aproape zece ani, timp in care
poetul a conceput unsprezece variante succesive. O prima versiune in
metru antic este "Oda pentru Napoleon", devenita in alta varianta "Oda in
metru antic", pastrand acelasi motiv poetic al maririi, ca simbol al originii
geniului, al prorocirii. In versiunile urmatoare, se accentueaza atitudinea
lirica si se contureaza stari tipic eminesciene: voluptatea durerii,
sentimentul prefacerii vietii in vis, poezia devenind o elegie de iubire.
Magnificul vers, socotit cel mai impresionant vers scris vreodata in limba
romana, "Nu credeam sa-nvat a muri vrodata", apare abia in a saptea
versiune a "Odei". De la prima variants pana la forma definitiva, poezia isi
schimba tonalitatea de oda intr-una de elegie erotica, pastrand numai
"cadrul de proportii titaniene" (D.Popovici) si structura metrica a odei
antice; ca forma, poezia se modifies de la 13 strofe la 5 strofe, cate are
creatia definitiva (finalizata, probabil, in 1882-1883).
In studiul "Eminescu si clasicismul greco-latin", D.Murarasu se referea la
"ucenicia la scoala antica" pe care poetul a facut-o prin traduceri si exercitii
de versificatie peste care a suprapus propria experienta sufleteasca,
devenind astfel "un desavarsit asimilator al tehnicii maestrului si o data cu
originalitatea spirituala a lui Eminescu triumfa in limba noastra si arta antica
in una din formele cele mai pure."
Titlul "Oda (in metru antic)" releva antiteza dintre sensul cuvantului "oda",
care inseamna lauda, imn de slava, si tristetea profunda, chinurile
sfasietoare ale poetului, care a ramas nemuritor prin puterea geniului sau
ilustrata si in versurile acestei poezii.
Tema poeziei este filozofica, ilustrand atitudinea superioara a poetului
privind cunoasterea si mai ales autocunoasterea, prin opozitia dintre
atitudinea contemplativa a trecutului si prezentul mistuitor, construind
imaginea eului poetic, "acel eu care a aflat ca «este in noi ceva mai adanc
decat noi insine», asadar eul care si-a gasit sinele" (Constantin Noica). In
poezie se manifesta, asadar, lirismul subiectiv.
Strofa intai. Incipitul -"Nu credeam sa-nvat a muri vrodata"-este, cu
siguranta, cel mai profund gand poetic din literatura noastra, sintetizand un
intreg sistem filozofic, prin care eul liric dezvaluie trecutul relativ ("sa-nvat")
al tineretii sale, un timp cand se credea vesnic apartinator al Cosmosului.
Atitudinea contemplativa a poetului se manifesta prin starea de visare catre
elemente cosmice definitorii ale solitudinii: "Ochii mei naltam visatori la
steaua/ Singuratatii." Verbele din prima strofa, aflate la imperfect -"nu
credeam", '"naltam"-, proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-nvat" intr-un
trecut relativ in care eul liric se simtea contopit cu Cosmosul, stare
intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporala,
definind un fenomen continuu, ce pandeste omul.
Strofa a doua exprima, printr-un oximoron, suferinta "dureros de dulce" a
eului poetic, provocata de aparitia surprinzatoare a iubirii mistuitoare,
"deodata tu rasarisi in cale-mi", care-i trezeste pentru prima oara
"voluptatea mortii/ Nenduratoare", constientizand cu tristete efemeritatea
imului, destinul implacabil al conditiei de muritor.
Strofa a treia exprima patima devoratoare a eului liric pentru femeie, desi
mitologia antica ofera exemple de chinuri fizice la care sunt supusi eroii
mitici Nessus si Hercul, din pricina intrigii unei femei. Legenda din mitologia
greaca povesteste cum Hercules, incitat de sotia sa, Deianira, impotriva
centaurului Nessus il ucide cu o sageata otravita. Cu ultimele puteri,
Nessus o sfatuieste pe Deianira sa-si imbrace sotul intr-o camasa muiata in
sangele lui, care se dovedeste inveninat si inflamabil, astfel ca Hercules
moare in chinuri cumplite. Incercand sa-si scoata camasa de pe trup, o
smulge odata cu carnea, suferinta mortii fiind ingrozitoare. Tot astfel,
sufletul poetului este mistuit de patima erotica, pe care o simte chinuitoare
pana in strafundurile eului liric, focul ce-l arde nu poate fi stins "cu toate/
Apele marii".
Strofa a patra. Pierzand singuratatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea
atinge momentul culminant al suferintei, combustia (arderea) erotica fiind la
apogeul chinurilor in care poetul agonizeaza: "De-al meu propriu vis mistuit
ma vaiet/ Pe-al meu propriu rug, ma topesc in fiacari...". Simbolul pSsarii
Phoenix presupune speranta recastigarii unei vietii puriflcatoare prin
ardere, adica prin iubire, eul liric intrebandu-se daca ar fi posibila o
renastere a sinelui, asemanatoare cu aceea a miticei pasari: "Pot sa mai
renviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?".
Ultima strofa depaseste forma elegiei, accentele filozofice ale rugaciunii de
reintegrare a fiintei, "Vino iar in san, nepasare trista;" aduc aminte omului
de trecerea in nefiinta, cu conditia regasirii propriei identitati, atat de
zdruncinata prin ivirea iubirii: "Ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-
ma!". Viata e o cale pentru cunoasterea de sine si o permanenta invatare a
mortii, existenta umana fiind conditionata de ideea ca "Moare numai cel ce
se stie pe sine", cum scrie Nichita Stanescu in poezia "A unsprezecea
elegie".
Poezia "Oda (in metru antic)" sintetizeaza filozofic marile probleme ale
existentei umane: cunoasterea si autocunoasterea, dragostea, moartea,
relatia cu universul, ciclul vietii fiind incomplet fara trairea mistuitoare a
iubirii, ca unica si inevitabila cale de cunoastere si mai ales de
autocunoastere.
Procedee artistice. Mihai Eminescu creeaza, in poezia "Oda (in metru
antic)", un limbaj artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin
valorificarea metaforica a limbii la nivel morfologic si sintactic. Verbele din
prima strofa, aflate la imperfect -"nu credeam", '"naitam"-, proiecteaza
actiunea conjunctivului "sa-nvat" intr-un trecut relativ in care eul liric se
simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a
muri" cu valoare atemporaia, definind un fenomen continuu, ce pandeste
omul.
Trairea clocotitoare si mistuitoare a sentimentului de iubire este de data
recenta, brusca, surprinzatoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor
"rasarisi", "baui" si de repetarea pronumelui personal de persoana a II-a
singular, "tu", care sugereaza aparitia femeii in viata barbatului: "Cand
deodata tu rasarisi in cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce...".
Expresivitatea stilistica a strofei sporeste emotia artistica a poeziei prin cele
doua constructii oximoronice "dureros de dulce" si "voluptatea mortii".
O inedita si surprinzatoare subtilitate stilistica ce sugereaza mistuitoarea
combustie erotica este construita simetric in strofele a treia si a patra:
primele doua versuri din fiecare strofa exprima suferinta, iar al treilea
cuprinde o afirmatie -"Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele marii"- si,
respectiv o interogatie poetica "Pot sa mai renviu luminos din el ca/
Pasarea Phoenix?". Eminescu valorifica aici moartea eroilor mitici Hercules
si Nessus, pentru a sugera suferintele mistuitoare ale iubirii, cu intentia de
a transmite cititorilor o experienta sacra.
In ultima strofa verbele se afia la imperativ -"vino", "reda-ma"-, sugerand
aspiratia omului de geniu spre redobandirea identitatii sinelui, spre o
posibila refacere a unitatii intregului pierdut in tinerete prin aparitia
tulburatoare a iubirii si pentru care este necesara o "nepasare trista".
In ultimele doua strofe se remarca adjectivele pronominale antepuse - "al
meu vis", "al meu rug". Versurile finale ale fiecarei strofe se disting fie
printr-un singur cuvant, fie printr-o sintagma, scrise cu majuscuia, ce
sintetizeaza ideatic viziunea eminesciana privind conditia omului in lume:
"Singuratatii", "nenduratoare", "Apele marii", Pasarea Phoenix", "Mie reda-
ma!".
"Oda" eminesciana este inrudita cu poezia lui Horatiu prin metrica si cu
marile texte literare ale culturii universale prin absenta rimei si prin maxima
concentrare a profundelor idei filozofice exprimate.
In opinia mea, opera „Oda(in metru antic)” scrisa de Mihai Eminescu este o
poezie ce apartine curentului literar romantism, fiind prezente in ea trasaturi
definitorii ale curentului.