You are on page 1of 43

Sociologie (Medicală) 4

Instituții sociale în domeniul sănătății. Relații fundamentale, instituții și
interacțiuni. Profesiuni în sănătate, relații de putere.
Instituții (în sens sociologic/cultural)
care sunt mecanismele din care se naşte /transformă/evolueză/ se reproduce
identitatea culturală a unei populaţii?
Este dificilă găsirea unui „big bang”, a unui punct de început al societăţii şi al
identităţii colective. Pentru aceasta literatura sociologică utilizează un termen
mai difuz pentru orice fenomen social pe care-l consemnază: anume acela de
instituire. O tradiţie, un fapt social este creaţia unei instituţii, iar instituţia
este, la rândul ei, o sumă de fapte recurente, consacrate (Marshall şi Barthel,
1994).
Până a exista o putere politică investită să coordoneze faptele sociale, oamenii
au coexistat prin instituţiile culturale. Numim cu acest termen orice practică
sau activitate recurentă în cadrul unui grup. Culturale, pentru că ţin de un
anumit traseu al evoluţiei antropologice pe care ştiinţa îl numeşte cultură pe
latura materială şi spirituală.
Instituții (în sens sociologic/cultural)
 Instituţiile condiționează comportamentul.
 Societatea (viața socială) este un proces instituit.
 Relativism cultural - interdeterminanţă instituţională (Mayhew, 1987) - Societatea şi
acţiunile individuale sunt încastrate într-un context cultural în care se stabileşte ce
tip de acţiuni sunt permise, aşteptate, încurajate sau interzise. Acest context este
articulat prin instituţii. (INSTITUȚIILE CREAZĂ CONTEXTUL)
 instituţiile derivă din două baze largi de legitimare: una ceremonială şi una
instrumentală (T. Veblen); Instituţiile ceremoniale sunt date de credinţele moştenite
care legitimează statutele şi clasele sociale şi distribuţia puterii printr-o logică a
distincţiei. Instituţiile instrumentale sunt acelea care legitimează şi motivează
acţiunile de rezolvare a problemelor şi satisfacere a nevoilor şi pentru dobândirea de
aptitudini. Ele sunt sursele progresului. Dar majoritatea comportamentelor sunt o
mixtură între acțiuni ceremoniale şi cele instrumentale, problema reducându-se la
găsirea dominanței.
Instituții sociale
Instituțiile (sociale) sunt un set de reguli formale sau reguli informale
generatoare de ordine în raporturile sociale; ele "reprezintă regulile jocului"
sau într-o altă exprimare sunt constrângeri create de indivizi pentru a da
formă interacțiunii umane.
Instituțiile sunt seturi de reguli care structurează interacțiunile sociale în
moduri particulare. (Douglass C. North, 1981).
Instituțiile reprezintă un set de reguli, proceduri de înțelegere și norme de
comportament moral și etic desemnate să constrângă comportamentul
indivizilor cu scopul de a maximiza avuția sau utilitatea principiilor (Douglass
C. North, 2003).
Instituționalism
cadru de analiză a instituţiilor pe cinci dimensiuni:
Formalitatea (formalismul) se referă la continua codificare socială a
instituţiilor. Ele pot evolua informal, dar, pot fi create deliberat. Formalizarea
conferă putere acelei instituţii şi oferă de regulă avantajul egalităţii între
indivizi raportat la propriile reguli.
Instituționalismul
Domeniul - se referă la originea discursivă a instituţiilor sau la natura lor; dacă ele
de exemplu, reprezintă o atitudine pentru intervenţie sau nu, apoi se referă la
faptul de a fi publică, socială (non-publică) sau privată. Instituţiile publice sunt
articulările „oficiale” ale valorilor normative şi rolul lor este acela de a facilita
nevoile de bază pentru construcţia socială. Instituţiile sociale (non-publice) se
referă la ceea ce, în sens comun, înţelegem prin normele culturale pentru un
comportament acceptabil.
Instituțiile sunt produsul tradiţiilor, obiceiurilor, miturilor şi al evenimentelor
istorice, într-un cuvânt, memoria culturală (Greif, 1994) Instituţiile publice sunt
mai vizibile fiind formale şi codificate (de exemplu, legi, ordonanţe, regulamente)
dar şi instituţiile sociale pot fi formale (contracte, clauze, înţelegeri, organizaţii,
asociaţii). La rândul lor, şi instituţiile publice pot fi informale
Instituționalismul
- Capacitatea, a treia dimensiune a unei instituţii-care desemnează întinderea ei
socială. Anumite instituţii nu pot fi sustenabile sub un anumit prag de
„împărtăşire” colectivă. Din acest punct de vedere, instituţiile diferă prin impact,
prin relevanţă şi chiar prin putere în rândul colectivităţilor.
- Scara spaţială - instituţiile sunt mai mult sau mai puţin localizate: valorile,
moravurile, credinţele, toate „au loc” undeva. Pentru oameni viaţa de zi cu zi este
locală, deci raportarea lor este preponderent la locul în care trăiesc, la instituţiile
locale. Instituţiile locale, formale sau informale, publice sau sociale, se articulează
între ele generând cultura locală (memoria colectivă) care distinge acel spaţiu de
alte spaţii.
Instituționalismul
- Temporalitatea instituţiilor - instituţiile, în timp, pot fi „încastrate” în cultură, în
timp ce altele sunt doar tranzitorii. Însăşi conceptul de instituţie presupune nevoia
unui timp minim de manifestare. Dar, pe de altă parte, relaţiile sociale (mai ales cele
economice) impun nevoia de schimbare permanentă a unei instituţii, adaptarea ei,
sau schimbarea instituţiei în sine. Rolul instituţiilor „pe termen scurt” este acela de a
asigura schimbările şi ajustările incrementale din instituţiile încastrate.
Instituţiile formează paternul societăţii. Evoluția ulterioară duce la reproducere
culturală sau schimbarea instituţională
ne aflăm în faţa unui paradox de tipul ou-gaina -cine a fost mai întâi. Pentru că
schimbarea este determinată de instituţii, dar instituţiile trebuie să se schimbe întâi
pe ele însele. Cum instituţiile sunt formate din oameni, problema se reduce la
capabilitatea de schimbare a indivizilor.
Instituțiile sănătății
Instituția primară: Relația corp-individ(ca mecanism
funcțional). Percepția corpului / igiena
 Concepțiile despre corpul uman (care ne leagă cu problematica sănătății) au evoluat
Primitiv: Încarnare, sacralitate
Evul mediu: cointinuum între individ și cosmos, afinitate între corp și astre, transformare
a materiei, evoluție a materiei, etc, Similitudini între funcționarea organelor și
anotimpuri sau evoluții climatice, baia era considerată pericol asupra corpului, expunere
Vigarello G (1999) Histoire des pratique de santé. Le sain et le malsain depuis le Moyen
Age,
Modernismul: proces de individualizare –Igiena Michel Foucault/ Pasteur: disciplină
relativ nouă-unitarizarea cu individul și dobândirea controlului asupra corpului
Post-modern: corpul este structură organică a mecanismului funcțional: ex. transplantul
de organe, organe artificiale, operații estetice
Relația medic-pacient
Relația dintre un medic și un pacient care este orientată spre acordarea de
ajutor din partea medicului către pacient pentru a face față, efectiv, cu o
problema de sănătate (Parsons, 1951).
Medicul are rolul dominant, deoarece este investit cu cunoștințele medicale
și expertiza de care are nevoie, în timp ce pacientul are poziția subordonată
orientată spre acceptare, respingere, sau negociere în recomandarea de
tratament oferită (Cockerham 1995).
Relația pacient-medic continuă să fie o temă centrală în teoria sociologie
medicală și de cercetare.
Instituţia medicală
 o instituţie creată pentru practica medicina, aşezământ –organizaţie fondat(ă) şi
reunită pentru un scop legat de sănătate (a se vedea sănătatea ca fapt social-
instituție în sine-cursul 2)
Clinică – o instituţie medicală condusă de un grup de specialişti medicali – o
instituţie medicală care oferă îngrijire prelungită (ca în cazuri de boli prelungite sau
reabilitare după boli cronice) sau prestează servicii medicale (dispensar, policlinică,
spital)
Spital – o instituţie medicală unde oamenilor bolnavi sau răniţi li se acordă îngrijiri
medicale specializate (intervenții chirurgicale, tratamente, investigații, profilaxie)
Ambulatoriu- o instituție cvasi-informală (formalizată doar prin reglementativitate/
protocoale) care presupune tratarea medicală personalizată bazată pe relația cadru
medical pacient (doctor-pacient)
Unitățile de Primire Urgențe/ Salvare/ Triaj
Mecanismul sau procedura prin care pacienții care se prezintă/sunt aduși în
UPU (Unitatea de Primire Urgențe) sunt evaluați și clasificați, la sosire de către
o persoană competentă (medic ori cadru sanitar mediu), luând în considerare
starea lor clinică și acuzele cu care se prezintă, corelate cu vârsta și
antecedentele acestora, stabilitatea funcțiilor vitale, potențialul de agravare a
stării lor, necesitatea instituirii unui tratament sau a efectuării unor investigații,
precum și alte date considerate relevante, astfel încât să fie stabilite prioritatea
cu care un pacient este asistat și nivelul de asistența necesară acestuia.
/este un proces continuu, de gestiune și reevaluarea periodică a pacienților
până la plecarea din unități
Unitățile de îngrijire prelungită
Azilul/Ospiciul/ Sanatoriul/Serviciile de ‘’respite’’
 Servicii cvasi-nonmedicale furnizate pacienților bolnavi, cu un accent pe ingrijiri paliative și
implicarea familiei. Ospiciul, ca un concept de servire a bolnavilor, nu se concentrează pe
vindecarea, ci pe ameliorarea simptomelor ocupându-se cu aspectele psihosociale ale procesului
de moarte (Rakich, cel mai lung, și Darr 1992:277-280). Prietenii și rudele apropiate ale pacientului
care sunt implicate în sprijin și îngrijire sunt considerate ca făcând parte din unitatea de îngrijire.
Servicii hospice pot fi furnizate într-o instalație pe bază de comunitate independentă sau de către o
unitate a unui spital, deși multe dintre servicii pot fi furnizate pe la domiciliul pacientului. Ospiciile
pot fi, de asemenea, organizate ca programe de servicii operate de către spitale, organizații de
sănătate, agenții de sănătate acasă, sau organizații de voluntariat, cum ar fi grupurile religioase
(Rakich, cel mai lung, și Darr 1992:277-280).
 Serviciile de îngrijire la domiciliu de către familie nu sunt ‘’fiscalizate’’ (nu intră în costurile
sistemului de sănătate) deși au o pondere relativ importantă în economie în condițiile creșterii
speranței de viață, a îmbătrânirii populației și a dezvoltării tehnologice care duce la prelungirea
vieții. (creșterea gradului de ‘’cronicizare’’ a afecțiunilor incurabile
 Respite= îngrijire temporară a unor persoane prin înlocuirea persoanelor din familie care își alocă
un timp liber sau au nevoie de rezolvarea altor probleme. (servicii de decongestionare)
SPITALUL
O facilitate de îngrijire a sănătății cu cel puțin șase? paturi, care este
licențiată ca atare (spital) de către stat sau altă autoritate.
Primele spitale (în accepție asemănătoare cu cea de azi) au fost înființate de
către romani și răspândite în întreaga Europa de Vest în primele secole
creștine. Spitale medievale au fost în primul rând, centre pentru practicarea
religiei printre clasele de jos bolnavi și răniți, dar și-au schimbat caracterul
mai târziu în așezăminte de îngrijire sau chiar case pentru cei săraci și mai
târziu în centre de asistare la moarte pentru cei săraci. spitalele au fost tot
secularizate în urma Renașterii și Reformei (Cockerham, 1995).
Spitalul așa cum este înțeles azi ca un centru de tehnologie medicală, a
apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea .
Spitalul
Aspecte statistice ale spitalului (dimensiunea, număr de paturi, nr de
bazinete pediatrice, nr de doctori specialiști, etc. clasificare în funcție de
sistem v cursul 5)
Structură organizațională:
 Formal,
foarte stratificat,
cvasi-birocratic, și cvasi-autoritar, constând dintr-o birocrație
administrativă, centralizată și o birocrație profesională descentralizată,
un personal informal, profesional medical, etc.
Spitalele, în consecință, au un sistem de autoritate dublu, unul administrativ
și celălalt medical.
Spitalul
Birocrația (ideală, formală) - Max Weber (1978) având următoarele
caracteristici:
 ( 1 ) specializare ( diviziunea muncii ), bazat pe funcția de organizare rațională ,
 ( 2 ) centralizare a autorității, o ierarhie strictă de autoritate (organigrama) cu deciziile im-
portant făcute de către ocupanții pozițiilor de top,
 ( 3 )formalizarea, sisteme formale de reguli care ghidează aproape fiecare acțiune a
lucrătorilor,
 ( 4 )impersonalitate (depersonalizare), separarea individului de rol, astfel încât personalitatea
sa are efecte minime asupra performanței de locuri de muncă,
 ( 5 )siguranța locului de muncă și stabilitatea organizațională, efecte ale puterii politice
derivate din organizația fiind mare de membri.
Spitalul
În contrast cu rigiditatea birocrației clasice, există o birocrație
profesională care presupune
( 1 ) un corp de cunoștințe ezoterice care necesită formare
extinsă și dezvoltarea competențelor personale și de expertiză,
( 2 ) o etică serviciu care presupune bunăstarea clientului și
eficiența
( 3 ) autonomia lucrătorilor, astfel încât profesionistul este
încredințat lăsat să funcționeze fără supraveghere ( Goode,
1960) .
Spitalul
 Spitalul este un exemplu excelent de o birocrație profesională. Comparativ cu birocrația ideală,
o birocrație profesională este organizată în jurul livrării de servicii către clienți, mai degrabă
decât producția de bunuri. Ea are
( 1 ) o diviziune a muncii bazate pe expertiză, ceea ce face ca alocarea misiunilor și
activităților mai puțin predispusă la un a priori de proiectare rațională ,
( 2 ) Autoritatea descentralizată, deoarece deciziile importante nu sunt făcute de către
autoritățile de la distanță,
( 3 ) reguli mai puțin formale, deoarece activitatea profesională este extrem de complexă
și variată
( 4 ) mai puțină depersonalizare, deoarece stima profesională oferă unor persoane o sumă
exagerat de energie care să le permită să ne - negociezi lor roluri , și
( 5 ) mai puțin de stabilitate , pentru că profesioniștii caută cariera accesorie și în afara
organizației
Medicina & Societatea.
Instituția Medicinei
.
Medicii alopați / Medicina alopată
Medicul uzual a cărui legitimitate este clamată prin utilizarea procedurilor
medicale tradiționale dezvoltate din Europa.
Termenul "alopat", a fost inventat de Samuel Hahnemann (1755-1843), medic
german care a fondat homeopatia, pentru a distinge abordarea sa holistică de
ceea ce el considera ca fiind o abordare îngustă, bio-centrată (de alopatie),
prea concentrată pe cauze unice, și prea concentrată pe ideea standard,
potrivit căreia medicamentul ar trebui să fie de o calitate/natură contrară
bolii (Coulter 1980:396).
Cu toate acestea, medicii alopați au fost cei care au îmbrățișat medicina
științifică și au evoluat pentru a deveni ceea ce se înțelege astăzi prin medic
(Jones 1978:5-6).
Medicii homeopați / Medicina homeopată
O abordare de vindecare bazată pe legea similitudinii - a trata
boala prin a prescrie medicamente care stimulează o
simptomatologie asemănătoare cu cea a bolii pentru care se iau,
dacă ar fi prescrise unei persoane sănătoase.
Motivul este că medicamentul va produce o ‘’boală similară’’, dar
mai slabă pe care organismul o poate depăși cu ușurință și, în
același timp, o poate depăși în mod natural (Coulter 1980, Weiss și
Lonnquist, 1994)
Medicii de ‘’medicină alternativă’’
Practicieni medicali care furnizează direct servicii de sănătate dar nu dețin titlul
de doctor în medicină și sunt/pot fi solicitați de către pacienți din motive
financiare, culturale sau religioase.
Literatura de specialitate îi menționează pe acești practicieni ca marginali sau
neortodocși, deoarece există întrebări cu privire la măsura în care acești
practicieni aderă la_ sau respectă principiile științifice (Wardwell, 1979).
Printre alternative de practici și practicieni sunt: medicina Chiro-practică
(chiromanția) vindecătorii prin credință, vindecătorii populari.
Dimensiuni aparte: acupunctura, practicile de tip yoga, bioenergia, naturismul?
Vindecătorii populari/ Medicina populară
Vindecători, practicieni de sănătate a căror diagnostic, tratament, teorii și
tehnici reflectă convingerile culturale comune cu privire la cauzele și cura bolii.
Vindecătorii populari sunt adesea identificați cu referire la un grup etnic. (De
exemplu, curanderas și curanderos sunt vindecatori populari mexicani, șamanii
din America latină, vracii).
Remedii, ritualuri, proceduri, idei și forme de tratament folosite de nespecialiști
pentru a avea grijă de propriile boli (Denton 1978). Medicina populară este un
set divers de idei și de tratamente, folosite în casă și transmise din generație în
generație, medicamente din plante sau medicamente fără rețetă și suplimente
nutritive, ale căror utilizări sunt influențate de practicile de marketing.
Ocupațiile din sănătate
Termen general referindu-se la toți furnizorii de servicii fie ei "ortodocși"
profesioniștii consacrați (medici, asistenți, farmaciști, dentiști, etc.),
lucrătorii auxiliari din sistem (tehnicienii de laborator, terapeuți asistenții
anesteziștilor, etc) dar și cei marginali sau alternativi (vracii, șamanii,
acupunctura) (Wardwell 1979; Weiss and Lonnquist 1994:197- 245).
Problema care se pune este tocmai categorizarea (demarcarea între aceste
categorii care este un fapt indus de societate). Judecarea lor se face în
funcție de nivelul de expertiză (titlul de ‘’profesie’’ fiind rezervat doar celor
care controlează cognitiv domeniul sau au putere în termeni de control
legal (răspundere legală în domeniul medicinei) - medicii.
Important este că tot ei decid sau definesc ceea ce este ortodox
Ideologia sănătății (v.și C2)
 Cumulează într-o societate sau grup social, ideile, valorile și doctrinele de îngrijire a sănătății, care
legitimează sau justifică normele de sănătate și comportamentele consacrate. Ideologiile sunt
adesea modelate de interesele grup, în special de cei aflați la putere dar în general se apelează și
la valorile de bază ale unei societăți (Edelman, 1988).
 În termeni mai specifici, o ideologie medicală se referă la sistemul de valori care justifică controlul
asupra modalității livrării de îngrijire medicală. O Ideologie de sănătate, este în termeni mai largi ,
modul în care o societate își construiește convingerile sale pe scară largă cu privire la sănătate
comportament de sănătate și comportament de boală.
 Termenul leagă deci structura socială cu valorile sociale. De exemplu, valorile americane de
confort material, libertatea individuală, și nevoia de realizarea duc la norme care definesc
frumusețea ca un efort competitiv just și legitim. Astfel de norme, de exemplu, includ acceptarea
de chirurgiei cosmetice ca un efort de sănătate valabil.
 Ideologia ar putea avea consecințe nedorite cum ar fi creșterea tulburărilor legate de norme
neacceptate.
Ideologia medicală (v.și C2)
Ideologia, între alte caracteristici, are menirea de a legitima acțiunea sau
justifica menținerea structurilor sociale existente (Edelman, 1988).
Din punctul de vedere al sociologiei critice, ideologia medicală se reflectă în
propagandă țintită către profesia medicală pentru a justifica din punct de
vedere economic poziția favorabilă a profesioniștilor (Waitzkin, 1983).
Acceptarea pe scară largă a ideilor medicale și autoritatea conferită medicilor
(prin aceasta înțelegând și medicina consacrată) este un rezultat al acestei
ideologii sau un rezultat al medicalizării societății (Conrad și Schneider 1992).
Profesionalizarea
Proces istoric, cu statut colectiv și autoritate care a variat în timp (Freidson
1970).
De exemplu, medicina științifică modernă a câștigat statura și legitimitatea
destul de târziu în 1800. abia de atunci se aplică teoria germenilor ca
principali generatori de boli și de atunci se pune problema în termeni de
sănătate publică pentru măsuri generale privind eradicarea și prevenirea
bolilor transmisibile.
Din al doilea deceniu al anilor 1900, acești practicanți "ortodocși" au
dobândit și putere publică și politică suficientă pentru a reforma
învățământul medical și pentru a dispune de acordarea licențelor de
practică.
A urmat o perioadă de dominare până în prezent (bazată și pe progresele
științei care a furnizat în permanență dovezi-argument pentru medicină)
Profesionalizarea
 Paralel cu aceste schimbări manifestate în statutul profesiei medicale au avut loc schimbări
organizaționale și schimbări în relațiile dintre medici și pacienți, care au evoluat ca rezultat
al schimbărilor tehnologice.
 De exemplu, creșterea cunoștințelor medicale și tehnologice a necesitat creșterea
specializării medicale, rezultând în livrare de îngrijire fragmentată spațial și temporal. Din
punctul de vedere al medicilor, această nevoie de cooperare intra-profesională pe
specialități asortate, a redus la rândul ei autonomia individuală (Freidson, 1975).
 Din punctul de vedere al pacienților, varietatea de specialiști în diverse locații și în diferite
momente a diminuat posibilitatea ca ei să dezvolte relații profunde, de încredere, cu un
medic personal, o tendință care subminează și dimensiunea etică a serviciilor profesionale.
 Sporirea gradului de cunoaștere și de tehnologie a stimulat, de asemenea, dezvoltarea de
profesiilor conexe din domeniul sănătății.
 A crescut importanța veniturilor ca poziționare în accesul la sănătate dar și posibilitatea de
informare profesională a pacientului.
(De)-Profesionalizarea
 În această perioadă, societățile medicale, asociațiile profesionale, personalul medical din
spitale, asociații medicale de stat, au menținut un monopol asupra fiecărui aspect al
furnizării de servicii de sănătate. Acest control profesional extraordinar a început să se
diminueze în anii 1960 (judecat după sistemul american)
 Creșterea rapidă a cheltuielilor pentru sănătate a cauzat cerințe și exigențe de
responsabilitate a costurilor, fapt care a produs și revizuirea puterii profesionale prin
diminuarea puterilor statutare. Controlul profesional și autonomia s-au diminuat în
continuare între anii 1970 și 1980, prin permanente măsuri de control a costurilor.
 Din anii 1990, managementul corporativ al facilităților medicale și programele de
asigurari de sănătate, au devenit amenințări grave pentru controlul profesional, chiar în
măsura în care afectează foarte mult deciziile de tratament (Lumina și Levine 1988;
Wolinsky 1988).
 Mass-media a ‘’democratizat’’ accesul la sursele alternative
De-Profesionalizarea
De prin anii 70, profesia medicală a întâmpinat o varietate de probleme ‘’de
frontieră’’ sau ‘’de rol’’, sau privind ‘’profesiile din sănătate’’ care se
revendicau pe termen lung, cum ar fi asistenta medicala, terapie fizica, si
farmacie, precum și rolurile din sănătate recent dezvoltate, cum ar fi
tehnicieni medicali, practicieni asistență medicală, asistenta medicala si
moașe.
Aceste schimbări interne în medicină au fost însoțite de schimbări mai largi,
societale, cum ar fi depersonalizarea relațiilor din societate și, evident,
creșterea litigiilor (Ritchey 1981). Mai mult decât atât, în epoca
postmodernă actuală, știința este contestată de sisteme de credințe
alternative, dintre care multe sunt creații de marketing de masă și de
publicitate mass-media.
De-Profesionalizarea
Astfel, medicii și alți profesioniști trebuie să concureze pentru sănătate cu
companii care promovează opțiuni comportamentale de sănătate,
companii de suplimente alimentare si vitamine, dispozitive de sănătate și
sisteme de ‘’vindecare spirituală’’.
În cele din urmă, deși are jurisdicție asupra unui corp de cunoștințe și o
statură profesională, profesia medicală depinde de forțele economice de
piață, procesele politice și convingerile publice, precum și de procesele de
organizare a muncii.
Medicalizarea
Termenul este frecvent utilizat de către sociologi pentru ideea de
gestionare/preluare de către medici a unui nou domeniu de intervenție. Dar
sensul acestui termen poate varia în funcție de contextul în care este utilizat,
astfel încât același cuvânt poate acoperi uneori tendințe aproape opuse în
unele aspecte.
Acesta este cazul atunci când vorbim de "medicalizarea problemelor
sociale", pe de o parte, și "medicalizarea a unui anumit domeniu de
medicină", pe de altă parte.
Medicalizarea
 În primul caz avem de a face cu o extensie a domeniului medicinei asupra mediului
social, prin producerea de norme, conduite, comportamente, moduri de viață sau
de lucru care au originea în considerente din lumea medicală (de exemplu fumatul
a devenit un subiect de natură medicală, consumurile de substanțe, sau chiar
aspecte de devianță și criminalitate au devenit probleme medicale)
 Această mișcare a fost posibilă prin creșterea în eficacitate a medicinei (științei
medicale), și de asemenea, din cauza progresului cercetării, care a dus la găsirea de
noi domenii de investigare, noi oportunități. De exemplu, alimentația, dintr-o
problemă de asigurare a hranei, prin progresul social și tehnologic care a dus la
înmulțirea surselor de hrană și introducerea chimicalelor a ajuns problemă
medicală prin generarea problemelor (sociale) de obezitate și tulburări alimentare
Medicalizarea
În al doilea caz, termenul are tocmai sensul invers, de revenire a
domeniului la cunoștințele medicale cele mai legitime. Această mișcare
este de a aduce medicina la metodele centrate pe medicina dominantă
care face trimiteri doar la funcționarea biochimică a organismului, la
studiul acțiunii medicamentelor asupra funcționalității biologice, precum și
întoarcerea de "obiectivism medical„ legat de teoriile comportamentale.
Medicalizarea/ Iatrogenia
 Critica adusă acestei colonizări medicale asupra vieții cotidiene se înscrie pe trei axe diferite
 Iatrogenia* clinică – consecința nefastă la nivel fiziologic și psihologic a unui sistem fondat pe
un supraconsum de îngrijire medicală și medicamente, în care efectele secundare indezirabile
sunt mai importante decât efectele benefice.
 Iatrogenia socială- în termeni sociologici, construcția profesională a stării de boală și crearea
rolurilor sociale de ‚’’bolnavi’’ din ce în ce mai elaborate (ocaziile de a fi considerat bolnav date
de reglementările de pe piața muncii, sau din nomenclatorul medical s-au multiplicat).
 de exemplu, diferitele etape ale vieții, reprezintă tot atât de multe potențiale patologice (boli
ale copilariei, graviditatea, bătrânețea ...) și implicit necesită specialiști arondați (pediatru,
ginecolog, gerontolog ... de ex diabetolog vs. nutriționist). Din punct de vedere social, medicina
modernă chiar este "inițiatoarea" (la originea), unor serii de boli.
*Iatrogenia=Iatropatie sau Patoiatrie, definește o stare patologică indusă de medic sau de
mijloacele pe care acesta le pune în operă pentru atingerea scopurilor sale, respectiv terapia
diverselor boli.
Iatrogenia structurală/ Medicalizarea
=schimbare socială
 Dar punctul central al analizei este ceea ce numim "iatrogenia structurală’’: în societățile
tradiționale, omul a fost în măsură să dea un sens (teologic , moral , social ... )
suferințelor sale, bolii lui, și asta i-a permis să suporte mai bine boala și să-și reducă
anxietatea. Odată cu ’’exproprierea sănătății de către medicină" medicina modernă
privează pacientul de interpretare a bolii sale, el devenind un subiect pur pasiv.
Neputincios împotriva bolii, pacientul nu mai poate gestiona durerea lui și o suportă mai
greu.
 acest comportament aparent contra - productiv al medicinei este rezultatul internalizării
de către medici a ideologiei medicale.
 Alt proces conex - Morbiditatea societății industriale (care dă ocazia individului de se
plasa într-o poziție de vulnerabilitate față în față cu societatea depersonalizată)
Medicalizarea/ Monopolul profesiei medicale
 Monopol legitim al expertizei tehnice
 Monopol cognitiv dat de un vocabular incomprehensiv (și chiar de un scris)
 Monopolul dat de o putere politică dobândită în timp (de exemplu ministrul sănătății
este MEDIC, ministrul apărării nu este militar (teoretic))
 Autoproclamarea ca reprezentanți ai interesului pacienților
 Sursa acestei puteri medicale este în primul rând legată de importanța simbolică a
domeniului în care medicii sunt responsabili: implicați în gestionarea vieții, a morții și a
bolii, medicii îndeplinesc o funcție care timp de secole a fost echivalată
magia(vindecătorii tradiționali și vrăjitori companii). Cu toate acestea, de la medicina
secolului al XIX-lea reușește să impună abordarea tehnică și științifică împotriva
practicilor magice sau religioase. Dar această mișcare se bazează pe descoperirile
medicale, care au fost aduse ca DOVEZI (deci tot pentru credință ceea ce este, de
asemenea, un proces politic (Freidson, 1984).
Medicalizarea/ Monopolul profesiei medicale
 Pe lângă această capacitate "cognitivă " se adaugă și acea capacitate de ‘’protest’’
politic, reală sau percepută, capacitatea de a presa guvernul. În primul rând
oamenii din sector pot reprezenta corpuri electorale semnificative (prin ponderea
profesiunilor corelate cu sistemul), apoi medicii, cel puțin în parte, se bucură de
un mare prestigiu în rândul publicului care ar se traduce in influență asupra
pacienților lor.
 Această caracteristică este reflectată în sociologie (mai ales în literatura
americană Freidson , 1984 , Abbott , 1988) prin denominarea ca ‘’Profesie" , ( spre
deosebire de alți lucrători ) subliniind o recunoaștere socială - singurele persoane
legitime și competente pentru a avea grijă de un anumit domeniu de realitate.
Medicalizarea/ Monopolul profesiei medicale
În țările cele mai dezvoltate, medicii sunt organizați în mod colectiv
pentru a lupta împotriva concurenței din partea practicanților
neprofesioniști și de a obține monopolul de stat în practica medicală.
Cu monopolul legitim al managementului sistemului și definirea
problemelor și a politicilor de sănătate, medicii pot influența astfel și
percepția altor sectoare ale guvernării
 De ex. Astfel se explică răspunsul lent al guvernelor occidentale la epidemia de SIDA
între 1981 și 1985: parțial prin faptul că medicina nu a fost, în general, pregătită pentru
a susține această nouă provocare de sănătate printr-o abordare mai apropiată de
sănătatea publică (epidemiologie, prevenire, educație, colaborarea cu diverse grupuri de
interese), precum și o abordare curativă clinică (Setbon, 1993).
De-medicalizarea
SOCIAL NEUTRU= Proces ideologic și politic prin care profesia medicală
pierde din influența sa asupra unor variate aspecte din societate.(Ivan
Illich,1976).
DEVIANT = Proces politic și ideologic prin care profesia medicală, ca agent
de control social pierde din influența sa asupra problemelor și
comportamentelor sociale de la statutul de boală, la statutul de faptă
negativă. (sau devianță neintenționată vs. devianță volitivă- de exemplu,
dependența de heroină de la condiție medicală a trecut la comportament
criminal)(Conrad and Schneider 1992).
Diviziuni interne (ierarhii) și raporturi de putere
Când vine vorba de medicină tendința este de a considera-o ca un grup
profesional omogen care împărtășește un set de interese comune, valori și
practici precum și un sistem de instruire particularizat. Această viziune este în
special una externă sau una construită pentru mediul extern dintr-o perspectivă
funcționalistă asupra societății. În plan intern, imaginea corpului medical este
diferențiată: pe profesii, pe prestigiu, pe influență in sistem, pe performanță
profesonală, pe recunoaștere socială (de ex. cei mai apreciați sunt chirurgii), etc.
Pentru a da totuși o coerență diversității de profesii medicale Anselm Strauss
(1992) utilizează noțiunea de segment pentru a delimita o grupare care să nu fie
confundată cu specialitățile medicale (deși există ierarhii și între specialități).
Un segment se distinge prin câteva criterii: tipul de relaționare cu clienții/
pacienții, metodologia și tehnicile utilizate, interese , relații și imaginea publică
pe care fiecare segment urmărește să ofere profesiei.
Diviziuni interne (ierarhii) și raporturi de putere
Prin urmare, fiecare segment este in curs de dezvoltare a unei identități
profesionale
Hugues ( 1958 ) identitatea profesională se dezvoltă prin intermediul a patru
componente: natura sarcinii, concepția rolului, carierele, anticiparea și
imaginea de sine. Pentru aceasta trebuie să se adauge relațiile de putere între
diversele componente.
Un doctor de medicina muncii, un medic de familie vs un specialist, un sef de
spital sau un deținător de cabinet particular nu pot avea aceeași viziune
asupra sistemului și asupra politicilor de urmat. Sau chiar în sânul aceleași
specialități și, în funcție de modul de finanțare diferențele pot fi foarte
importante
SISTEMUL DE SĂNĂTATE Cursul 5