You are on page 1of 22

CUPRINS

1.

INTRODUCERE .............................................................................................................................. 3

2. MEMORIA. PROCESUL PSIHIC DE ÎNREGISTRARE, STOCARE ȘI ACTUALIZARE A
INFORMAȚIILOR .................................................................................................................................. 3
2.1.

Definiție ................................................................................................................................. 3

2.2.

Caracterizare generală; rolul memoriei ......................................................................... 3

2.3.

Caracteristicile memoriei .................................................................................................. 4

2.4.

Formele şi procesele memoriei ........................................................................................ 7

2.4.1.

Formele memoriei ....................................................................................................... 7

2.4.2.

Procesele memoriei .................................................................................................... 8

2.5.

Modele explicativ – interpretative ale memoriei ........................................................ 10

2.5.1.

2.5.1.1.

Modelele localizationiste................................................................................... 10

2.5.1.2.

Modele neuronale ............................................................................................... 10

2.5.1.3.

Modele biochimice şi bioelectrice .................................................................... 11

2.5.2.

Modele psihologice .................................................................................................... 11

2.5.2.1.

Modelul structural.............................................................................................. 11

2.5.2.2.

Modelul nivelului de procesare a informaţiilor............................................. 12

2.5.2.3.

Modelul memoriei de lucru ............................................................................... 12

2.5.3.
2.6.

Modele neurofiziologice ........................................................................................... 10

Modele cognitiviste ................................................................................................... 13

Exploatarea memoriei: învăţarea, activarea, uitarea ................................................ 13

2.6.1.

Învăţarea ..................................................................................................................... 13

2.6.2.

Activarea ..................................................................................................................... 14

2.6.3.

Uitarea ......................................................................................................................... 14

2.7.

2.6.3.1.

Uitarea din punct de vedere psihologic .......................................................... 14

2.6.3.2.

Teoria lui Freud privind uitarea numelor proprii ........................................ 15

2.6.3.3.

Uitarea din punct de vedere neuropsihologic ................................................ 16

Diferenţele individuale şi calităţile memoriei............................................................. 16
1

2.7.1.

Diferenţe...................................................................................................................... 16

2.7.2.

Calităţi .......................................................................................................................... 16

2.8.
3.

Tendinţe actuale în psihologia memoriei ..................................................................... 18

CONCLUZII ................................................................................................................................... 20

Bibliografie ......................................................................................................................................... 22

2

1. INTRODUCERE
Memoria este specifică oricărei forme de viață, biotică sau abiotică. Ea nu este proprie
exclusiv omului. Așa cum prof. Ion Radu-Tomsa spune în „Procesualitatea psihică” (p. 67):
„orice element al existenței, prin însăși ființarea sa, lasă urme asupra ceea ce îl atinge. În
evoluția sa istorică și filogenetică, această proprietate s-a diferențiat, organizat și specializat,
constituindu-se în forme și structuri specifice.
Toate formele de viață, de la cele mai simple până la animale și om dispun de memorie,
aceasta fiind o condiție a vieții, inclusiv a celei psihice. [...] memoria este o capacitate
reflectorie absolut necesară, fără de care viața în general ar fi imposibilă, cu atât mai mult
cea psihică; fără trecutul din memorie nu există nici prezentul, nici viitorul!”

2. MEMORIA. PROCESUL PSIHIC DE ÎNREGISTRARE, STOCARE ȘI
ACTUALIZARE A INFORMAȚIILOR

2.1. Definiție
Memoria reprezintă procesul psihic cognitiv superior ce constă în întipărirea, păstrarea şi
reactualizarea selectivă a informaţiilor.
„Memoria este procesul psihic de reflectare a trecutului, de persistență a lui ca experiență
cognitivă prin întipărirea (memorarea informațiilor), păstrarea și reactualizarea lor prin
recunoaștere și / sau reproducere.” (Radu-Tomșa, p. 68).
Mielu Zlate amintește câteva definiții ale memoriei (p.212-213). „Conceptul de memorie se
referă la „relaţiile funcţionale existente între două grupe de conduite observabile, separate
printr-un interval temporar de durată variabilă... Primele conduite aparţin fazei de achiziţie.
Conduitele ulterioare aparţin fazei de actualizare.” (Flores, 1974)” „O definiţie asemănătoare
propun şi alţi autori. Memoria cuprinde „mecanismele prin care o achiziţie oarecare rămâne
disponibilă, putând fi reamintită şi utilizată” (Reuchlin, 1988).” Iar psihofiziologul rus
I.M.Secenov consideră memoria ca „piatra unghiulară a vieţii psihice”.

2.2. Caracterizare generală; rolul memoriei
Memoria este cel mai studiat şi implicit cel mai cunoscut proces psihic, aspecte datorate în
primul rând importanţei acesteia în cadrul sistemului cognitiv şi respectiv existenţei unei
metodologii adecvate şi relativ simple de cercetare a sistemelor mnezice, ce permit
3

efectuarea unor studii riguroase.
Memoria îndeplineşte mai multe roluri, după Alina Dobrescu (p. 25):
-

Asigură stabilitatea, continuitatea vieţii psihice a individului;

-

Reţine şi organizează datele necesare diferitelor capacităţi şi procese psihice ale
individului: cunoaştere şi învăţare, creativitatre, inteligenţă, rezolvare de probleme,
înţelegere;

-

Asigură adaptarea individului la mediu.

2.3. Caracteristicile memoriei

Memoria nu este o capacitate exclusiv umană, nu este apanajul strict al omului.

Dimpotrivă, întâlnim forme ale memoriei şi în rândul animalelor: câinele care îşi recunoaşte
stăpânul, îşi aminteşte locurile familiare, reţine comenzi verbale, elefanţii, care, în perioadele
de secetă găsesc locurile cu apă deşi nu le-au frecventat demult şi porumbeii voiajori care
regăsesc drumul spre casă din cele mai îndepărtate colţuri sunt doar câteva dintre exemplele
disponibile. Un alt exemplu de memorie infraumană îl regăsim în domeniul inteligenţei
artificiale (mediile de stocare utilizare de computere). Din punct de vedere calitativ, spre
deosebire de memoria umană, memoria calculatoarelor are o exactitate mult mai mare,
nefiind supusă uitării (un fişier salvat într-un calculator nu se deteriorează în timp, ci rămâne
acolo în aceeaşi formă până la o nouă intervenţie sau eventual până la deteriorarea
calculatorului), însă o flexibilitate mult mai redusă. Sub raport cantitativ, memoria artificială
are întotdeauna un volum limitat, în timp ce limitele memoriei umane sunt necunoscute.

Memoria este o capacitate psihică absolut necesară întrucât ea face legătura

dintre trecut, prezent şi viitor. Fără a avea disponibile informaţiile din trecut, nu ne-am
descurca în prezent; ar fi necesar să redescoperim de fiecare dată cine sunt persoanele care
ne înconjoară, cum se numesc şi la ce servesc lucrurile din jurul nostru, care este drumul
spre casă etc. Un exemplu elocvent îl reprezintă cazurile de amnezie, tulburare a memoriei
în care informaţiile stocate nu mai pot fi reactualizate. Amnezia îmbracă mai multe forme:
imaginându-ne o axă a timpului, putem distinge între amnezia retrogradă (amnezie de
reactualizare), în care individul nu-şi mai poate aminti informaţiile din trecut, dar are în
schimb capacitatea de a întipări informaţii noi şi respectiv amnezia anterogradă (amnezie de
fixare), în care informaţiile anterioare sunt neafectate, însă individul nu mai poate întipări noi
date. În fine, într-o formă extremă putem întâlni amnezie antero-retrogradă, dar de cele mai
multe ori cazuistica întâlnită în practică prezintă aşa-zisa amnezie de sector. Literatura de
specialitate asupra patologiei memoriei atestă dificultăţile cu care se confruntă persoanele
afectate de diferitele forme de amnezie: incapacitatea de a-şi aminti numele propriu, a
profesiei pe care o are ori a adresei de domiciliu (în cazul amneziei de reactualizare),
4

respectiv necesitatea de a rememora fiecare informaţie survenită după momentul instalării
amneziei (în cazul formei anterograde). Un aspect interesant este faptul că nu sunt afectate
deprinderile subiectului şi nici limbajul.

Memoria se află în strânsă interacţiune şi interdependenţă cu toate celelalte

procese şi activităţi psihice. Un exemplu elocvent este raportul dintre memorie şi
imaginaţie, două procese cognitive conceptualizate adeseori ca fiind opuse, întrucât prima
răspunde de accesarea informaţiilor din trecut, iar secunda este orientată spre viitor. Cu
toate acestea, între cele două procese există legături funcţionale foarte strânse, în realitate
neputând funcţiona una în absenţa celeilalte. Iată câteva argumente:
- cu cât ai mai multe informaţii în memorie, cu atât combinatorica imaginativă dispune de un
arsenal mai bogat, întrucât orice demers al imaginaţiei are la bază informaţia stocată în
memorie;
- output-urile imaginaţiei (idei, planuri, produse, inovaţii etc), sunt la rândul lor stocate tot în
memorie.

Caracterul activ şi dinamic al memoriei se referă la faptul că, în cadrul memoriei,

asistăm la o serie de modificări atât la nivelul informaţiilor memorate, cât şi la nivelul
subiectului care memorează. Memoria nu este o simplă înmaganizare de informaţii, un
simplu mediu sau locaţie de conservare, căci informaţiile stocate sunt supuse unor
transformări, unui proces dinamic. De exemplu, chiar dacă amintirile legate de un eveniment
recent sunt foarte vii şi exacte, în timp o parte din elementele acesteia se vor deteriora:
astfel, nu ne mai amintim cu precizie toate detaliile, apar confuzii în cronologia evenimentelor
care tind să devină schematice, treptat păstrându-se doar ideea de bază. Sunt relativ
frecvente şi cazurile în care caracterul activ şi dinamic al memoriei nu rezidă în degradarea
amprentei mnezice, ci dimpotrivă în suplimentarea acesteia, în completarea ei cu informaţii
externe, fără nici o legătură cu evenimentul întipărit iniţial. Vorbim aici despre aşa-zisele
amintiri false / distorsionate, situaţii în care se relatează un eveniment fără ca acesta să aibă
un corespondent în realitate, subiectul fiind pe deplin convins de adevărul celor susţinute.
Fenomenul are implicaţii practice importante în domeniul Psihologiei judiciare, atunci când o
persoană este chemată să depună mărturie în faţa unei instanţe judecătoreşti. Aşadar, spre
deoesbire de memoria calculatoarelor, în care o informaţie o dată salvată (întipărită) într-o
anumită formă rămâne în acelaşi format (până la o eventuală intervenţie ulterioară), memoria
umană este supusă unor transformări continue.

Caracterul selectiv al memoriei subliniază faptul că nu reţinem toate informaţiile care

vin spre noi şi nu putem reactualiza toate informaţiile memorate. Sistemul cognitiv uman are
capacităţi limitate. După unele calcule se estimează că în medie, în fiecare secundă a vieţii
suntem bombardaţi cu aproximativ 100 000 biţi de informaţie; dintre aceştia, putem procesa
5

conştient doar 25 până la 100 biţi / secundă. Decalajul este evident şi el justifică
imposibilitatea retenţie întregului volum de informaţii receptat de analizatori. Pentru
explicarea acestui fenomen, psihologii au postulat existenţa unor filtre menite a decela între
datele relevante şi cele irelevante într-o anumită sarcină. Constatăm aşadar faptul că
selectivitatea memoriei se manifestă încă de la nivel de input (de la nivelul intrărilor în
sistemul cognitiv). Fenomenul însă continuă şi la nivelul stocajului mnezic sub forma uitării.
Aceasta nu se manifestă global, după principiul “totul sau nimic”, ci dimpotrivă, informaţia
este subactivată selectiv şi sectorial.

Caracterul situaţional desemnează faptul că acurateţea memoriei este dependentă

de particularităţile externe ale contextului în care s-a produs memorarea şi de particularităţile
interne ale subiectului din momentul întipăririi (de exemplu, starea sa afectivă). Studiile
existente atestă faptul că, simultan cu reţinerea unei informaţii reţinem şi contextul în care
aceasta a fost dobândită, iar compatibilitatea / similaritatea dintre contextul dobândirii şi cel
în care încercăm reactualizarea informaţiei respective are un impact semnificativ asupra
eficienţei memoriei. O informaţie este mult mai accesibilă atunci când ne aflăm în acelaşi
context (fizic şi / sau neuropsihic) ori într-unul similar cu cel în care am dobândit-o.
Ilustrativ în acest sens este un experiment realizat de psihologul britanic Alan
Baddeley. Acesta a cerut unei echipe de scafandri să memoreze o listă de cuvinte; jumătate
dintre aceştia au fost puşi să memoreze la suprafaţă, iar cealaltă jumătate sub apă, la 20 m
adâncime. După un interval de timp, respondenţii au fost rechemaţi cerându-li-se să
reproducă itemii din listă. Interesa măsura în care similaritatea contextului fizic dintre faza de
studiu şi faza test influenţează acurateţea reactualizării. Pentru a verifica ipoteza, fiecare
grup a fost din nou împărţit în două loturi: o parte au reprodus cuvintele la suprafaţă, iar
ceilalţi sub apă la -20 m. Rezultatele au arătat că scafandrii care au memorat informaţia la
suprafaţă au avut performaţe mai bune dacă au şi reprodus-o tot la suprafaţă. Similar, cei
care au memorat cuvintele sub apă au avut performanţe mai bune tot în aceleaşi condiţii,
schimbarea contextului fizic între cele două etape ale experimentului (faza de studiu şi faza
test) asociindu-se unor performanţe mai slabe. În concluzie, similaritatea contextului fizic are
implicaţii directe asupra acurateţii memoriei: mediul fizic activează informaţiile dobândite în
acel context sau în contexte similare, făcându-le mai accesibile şi deci mai uşor de
reactualizat.
Particularităţile interne ale subiectului au şi ele un impact semnificativ asupra
caracterului situaţional al memoriei. O informaţie dobândită pe fond afectiv este mai
accesibilă în stări emoţionale similare. De exemplu, atunci când suntem trişti ne sunt activate
din memorie informaţiile congruente cu starea noastră, date dobândite în situaţii similare, cu
caracter negativ, în forme extreme individul putând ajunge la concluzia (nerealistă) că viaţa
sa a fost un lung şir de eşecuri. Acest proces de distorsionare mnezică pe fond afectiv este
6

unul din mecanismele prin care specialiştii explică etiologia tulburărilor emoţionale (de
exemplu a depresiei).

Caracterul mijlocit al memoriei este atestat de funcţionarea mai eficace a memoriei

atunci când apelăm la diferite tehnici menite a facilita întipărirea, stocarea de durată şi
reactualizarea informaţiilor. Un exemplu frecvent folosit în trecut este nodul la batistă, care îi
amintea persoanei în cauză că e ceva în agenda să ce trebuie îndeplinit. Literatura de
specialitate prezintă numeroase aşa-zise tehnici de memorare eficientă. O categorie specială
a acestora sunt mnemotehnicile, cum sunt metoda loci, metoda cuvântului cheie, metodele
tip cuier sau tehnica narării unei povestiri, procedee utilizate în scopul evitării memorării
mecanice. Mecanismul de bază al acestora constă în intercalarea între input (informaţia ce
trebuie reţinută: denumiri geografice, date istorice, liste de cuvinte, nume de persoane,
numere de telefon etc.) şi output (reactualizarea acelor informaţii) a unor elemente
mediatoare create de subiect, care funcţionează ca un liant între cei doi poli.

Caracterul inteligibil: o informaţie este mai trainică atunci când subiectul o înţelege,

când reuşeşte să pătrundă sensul şi semnificaţia acesteia. Chiar şi atunci când suntem
nevoiţi să reţinem informaţii ce nu au o structură logică internă uşor accesibilă (denumiri
geografice, date istorice, formule matematice, cuvinte într-o limbă străină etc.), sistemul
cognitiv va încerca întotdeauna să aducă nefamiliarul în zona familiară, apropiind
necunoscutul de ceva cunoscut. De exemplu, reţinem mai uşor şi mai durabil un cuvânt nou
dacă înţelegem şi semnificaţia acestuia, îl inserăm în câteva expresii adecvate, avem
informaţii şi despre contextul în care se pretează a fi folosit; mai mult, pentru a-l reţine exact,
adeseori îl apropiem de un termen familiar cu care are o fonetică asemănătoare.

2.4. Formele şi procesele memoriei
2.4.1. Formele memoriei

În cartea sa, Radu-Tomsa (p. 70) abordează în modul următor formele memoriei:
În mod obişnuit, se disting:
-

Memoria social-istorică

-

Memoria personală.

În care prima o determină pe a doua, respectiv memoria personală derivă din cea a locului şi
epocii în care trăim.
Sub raportul conţinutului, memoria poate fi:
-

Senzorială

-

Motorie

-

Cognitivă
7

-

Afectivă.

După durată şi funcţie, memoria se poate situa la trei nivele:
-

Memorie imediată, ce persistă doar câteva secunde sau minute şi prin care se
asigură continuitatea acţiunii

-

Memorie scurtă sau mijlocie, de durata a câteva ore, prin care se asigură
continuitatea vieţii cotidiene

-

Memorie de durată, ce persistă peste ani şi asigură continuitatea şi stabilitatea
conştiinţei, a caracterului şi, implicit, unitatea şi stabilitatea omului concret ca
personalitate.

Ca importanţă adaptativă, cele trei forme sunt inegale: cea cu sfera cea mai „extinsă”
este şi cea mai „slabă”, aşa cum cea mai „îngustă” este şi cea mai durabilă; respectiv, o
mică parte din memoria imediată devine memorie medie şi, o şi mai mică parte, devine
memorie de durată.
2.4.2. Procesele memoriei

Funcţionarea memoriei presupune parcurgerea mai multor etape / faze, cunoscute în
literatura de specialitate sub denumirea de procese ale memoriei. Acestea sunt întipărirea,
stocarea şi reactualizarea.
Întipărirea reprezintă intrarea informaţiilor în sistemul cognitiv, reţinerea lor în scopul unei
eventuale utilizări ulterioare. În literatura de specialitate, acest proces al memoriei poate fi
întâlnit şi sub alte denumiri (sinonime) cum sunt: memorare, memorizare, fixare, encodare,
engramare. Indiferent de denumire, este vorba aici despre procesul prin care informaţia
externă este tradusă într-un limbaj specific creierului (patternuri de activare la nivel neuronal)
şi înmagazinată la nivel cortical, devenind un bun propriu. Întipărirea este cel mai important
dintre procesele memoriei, întrucât de calitatea acesteia depinde eficienţa întregului sistem
mnezic: dacă din start, o informaţie nu este reţinută suficient de temeinic, şansele ca aceasta
să poată fi ulterior evocată se diminuează dramatic.
La rândul său, întipărirea poate lua mai multe forme: în funcţie de prezenţa intenţiei de a
reţine o anumită informaţie, distingem între memorarea involuntară şi memorarea voluntară,
iar în funcţie de înţelegerea informaţiilor reţinute, memorarea poate fi logică sau mecanică.
Păstrarea informaţiilor este cel de-al doilea proces al memoriei şi constă în menţinerea
datelor întipărite în sistemul cognitiv. Ca şi în cazul întipăririi, şi acest proces poate fi întâlnit
sub mai multe denumiri sinonime: stocare, conservare etc. În pofida conotaţiilor la care fac
trimitere aceşti termeni, păstrarea informaţiilor în memorie este un proces eminamente activ
şi dinamic. Arareori conţinuturile stocate se conservă exact în forma în care a fost receptate
şi întipărite. Informaţiile noi sunt integrate în structuri preexistente, care, la rândul lor sunt
restructurate prin prisma noilor date: uneri, elementele noi se suprapun peste cele vechi,
8

confirmându-le şi întărindu-le, alteori dimpotrivă, le contrazic flagrant dând naştere la confuzii
şi ciocniri de semnificaţii sau doar le completează cu noi aspecte. În virtutea caracterului
inteligibil, sistemul cognitiv va căuta o perspectivă unitară asupra lucrurilor, bazată pe
compatibilitate şi coerenţă, în care anumite elemente pot fi omise. Cel mai evident fenomen
întâlnit aici este însă cel de deteriorare lentă a amprentei mnezice, care face ca unele
elemente informaţionale (iniţial cele periferice, detaliile, procesul continuând către cele
centrale, importante) să fie mai puţin accesibile, intervenind progresiv uitarea. Toate aceste
fenomene fac că memoria umană să fie doar relativ fidelă.
Reactualizarea reprezintă procesul prin care informaţiile sunt evocate, sunt accesate din
memorie în scopul unei eventuale utilizări. Dacă întipărirea am conceptualizat-o în termeni
de „intrări” (input) în sistemul cognitiv, în mod simetric putem defini reactualizarea în termeni
de „ieşiri” (output), fără a înţelege însă faptul că, o dată actualizată, o informaţie „se
consumă” şi dispare din memoria noastră. Este vorba aici mai degrabă despre un fenomen
de reeditare, de reconstrucţie.
Dintre toate procesele mnezice, reactualizarea este procesul cel mai atent studiat. Ea este
interfaţa prin prismă căreia este evaluată eficienţa întregului sistem mnezic. Spunem despre
o persoană că are o memorie bună în măsura în care îşi aminteşte cu exactitate evenimente,
date, nume de persoane, numere de telefon, versuri, elemente dintr-o listă / test date spre
memorare etc. Invers, o performanţă mai modestă în redarea acestor informaţii nu este
interpretată ca o „slabă capacitate de reactualizare”, ci generalizat ca o „memorie slabă /
deficitară”. În realitate, eficienţa reactualizării este intim legată de bună funcţionare a
celorlalte două procese mnezice antecesoare, un eventual eşec putându-se datora
deopotrivă unor strategii de reactualizare deficitare, unei întipăriri superficiale ori unei
păstrări inadecvate.
În funcţie de raportul dintre informaţia de memorat şi inputurile senzoriale de moment,
reactualizarea poate îmbrăca forma recunoaşterii sau a reproducerii. Recunoaşterea are loc
în prezenţa obiectului / informaţiei evocate. Putem recunoaşte o persoană, o melodie, o
locaţie familiară, un fel de mâncare doar atunci când suntem într-o relaţie de tip faţă-în-faţă
cu acesta. Este un proces mai simplu ce presupune suprapunerea la nivel mental a
modelului stocat în memorie cu input-urile senzoriale care vin dispre obiectul recunoscut.
Reproducerea însă este un demers mai complex ce implică reeditarea unor elemente
informaţionale, producerea din nou a acestora pe baza amprentei mnezice şi are loc
întotdeauna în absenţa obiectului. Exemple de reproducere sunt atunci când recităm o
poezie, relatăm o întâmplare, formăm un număr de telefon, răspundem la un examen etc.

9

2.5. Modele explicativ – interpretative ale memoriei
Conform Radu-Tomșa (p. 72), există trei mari categorii de modele explicativ-interpretative
ale memoriei: neurofiziologice, psihologice şi cognitiviste.
2.5.1. Modele neurofiziologice

Aceste modele avansează ideea că celulele nervoase sunt direct implicate în procesul
memoriei, care depinde de procesele ce se derulează aici.
2.5.1.1. Modelele localizationiste

Încearcă să identifice suportul anatomic al memoriei, existența unui centru al memoriei cât şi
dinamica acesteia. Concluzia ar fi că nu există un centru al memoriei, ci este vorba de o
localizare dinamică şi funcţională a ei (Lashley, Penfield). Memoria are sigur o bază
neurofiziologică, dar raportat la diferite funcţii psihice, scoarţa cerebrală nu este
echipotenţială în toate zonele sale, diversele sale regiuni sau circumvoluţiuni au roluri
diferenţiate în realizarea funcţiilor psihice. Fără a nega existenţa unei zone principale,
specifice unei funcţii psihice, aceasta este conectată cu multe alte zone capabile să preia
funcţiile acesteia, atunci când este afectată (a se vedea fenomenul de compensare).
2.5.1.2. Modele neuronale

Spre deosebire de modelele localizaționiste, acestea urmăresc să evidenţieze rolul
organizării şi funcţionării neuronilor, al reţelelor şi circuitelor neuronale.
Concluzia este că bazele neuronale pentru MSD (memoria de scurtă durată) diferă de cele
ale MLD (memoriei de lungă durată) (Hebb, 1949), între cele două apărând un fenomen de
reverberaţie, de conversie dintr-una în cealaltă. În sistemul mnezic sunt implicate nivele
neuronale dispuse în plan ierarhic, de la cele mai simple la cele complexe: molecule,
sinapse, neuroni, circuite, arii corticale, sisteme, sistemul nervos central. Informaţiile simple
pot fi memortae chiar la nivel celular şi sinapsic, pe când cele complexe sunt răspândite
peste tot în harta neuronală sau în întreg sistemul , pe mai multe arii ale creierului.
Cercetările neuronale au impus în neuropsihologie următoarele idei:
a) O informaţie memorată s-ar putea afla într-un anume loc, dar la fel de bine s-ar putea
afla „pretutindeni deodată” (Dworetzky, 1991);
b) Experienţa vieţii schimbă activitatea neuronală
c) Creierul este organizat astfel încât are posibilitatea utilizării schimbărilor neuronale
(Bolles, 1988).
Constatarea fundamentală este că experienţa schimbă activitatea neuronală; creierul
funcţionează prin circuitele sale schimbate (Larry Squire, 1986; Bolles, 1988).

10

2.5.1.3. Modele biochimice şi bioelectrice

Aceste modele afirmă că dacă ceva se schimbă în timpul memorării, această schimbare este
de natură chimică. S-au descoperit şi s-au studiat pe rând scotofobina, colpainul, etc. până
s-a concluzionat că acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi cel ribonucleic (ARN) din celulele
corticale sunt implicaţi în păstrarea informaţiilor şi „purtarea” lor. Primul (ADN) s-a şi numit
purtător, iar celălalt, mesager al informaţiei celulare.
Savantul român Eugen Macovschi (1967) a avansat ideea că fosfolipidele sunt decisiv
implicate în procesul memorării. Astfel, industria farmaceutică s-a angajat rapid în fabricarea
unor pilule ale „memoriei”; însă rezultatele de combatere ale bolii degenerative Alzheimer
sunt modeste. Un rezultat mai încurajator îl are utilizarea glutamatului ca neurotransmiţător şi
a ampakinului ca amplificator al efectului glutamatului (Chambon, 1977).
Constatatrea fundamentală a acestui tip de cercetări: toate interacţiunile dintre neuroni sunt
de natură biochimică.

2.5.2. Modele psihologice

Acestea încearcă să explice de ce omul reţine şi evocă mult mai bine când este atent,
motivat şi interesat, când are intenţia memorării, când înţelege ceea ce memorează.
2.5.2.1. Modelul structural

Este numit şi modelul modal, stadial sau multistadial (Richard Atkinson, Richard Shiffin,
1968). Consacră distincţia între MSD şi MLD (făcută de Brown, 1958) şi succesiunea
stadiiilor memoriei. Atkinson şi Shiffrin au susţinut că există două blocuri de memorie: MSD
şi MLD. Blocul MSD este alimentat de informaţia secvenţială receptată de analizatori (RAS).
Aici informaţia este filtrată şi poate fi utilizată în sarcinile curente, imediate. Dacă informaţia
nu este repetată, aceasta se pierde (uitare). Dacă este repetată, informaţia este transferată
în blocul MLD şi poate fi păstrată timp îndelungat. Acest model se numeşte structural
deoarece încearcă să surprindă arhitectură şi dinamica proceselor şi mecanismelor mnezice,
modul lor de înlănţuire.
Modelul postulează următoarele:
-

Trecerea treptată a informaţiei dintr-un stadiu în altul, succesiunea stadiilor fiind RÂS
(registru senzorial),MSD, MLD;

-

Locul central revine MSD, care închide circuite dintre RÂS şi MLD;

-

Rolul fundamental în performana mnezică îl au procesele de control şi amplificare
care au loc în MSD (de exemplu, repetitiamentine informaţia în MSD, favorizând
transferul în MLD);

-

Existenţa celor două sisteme mnezice diferite, sugerează că ele lucrează diferit,
pentru experienţe recente şi pentru cele vechi.
11

A apărut o nouă idee: nu locul unde se află informaţia, nu durata stocării ei este important, ci
ce se face cu ea. Astfel, au apărut noi modele explicativ-interpretative ale memoriei.
2.5.2.2. Modelul nivelului de procesare a informaţiilor

Propus de către Forgus I.M.Craik, Robert S. Lockhart, 1972), acest model propune memoria
ca pe o activitate şi nu ca pe o structură.
Există două idei principale:
a) Durata memoriei este produsul secundar al percepţiei şi înţelegerii, dovadă că ne
amintim mai bine evenimentele la care am avut acces prin percepţie sau le-am
înţeles;
b) Reţinerea diferită a unui eveniment este condiţionată de nivelul la care a fost
procesată informaţia, un nivel mai profund asigură stocarea mai îndelungată.
Astfel, sunt descrise trei niveluri de procesare:
-

Nivelul superficial (Apariţia fizică a stimulului, de exemplu, cuvântul cu care se
operează este scris cu literă mare?);

-

Nivelul fonologic (Ce rezonanţă are cuvântul? Cu ce rimează?);

-

Nivelul semantic (Ce semnifica cuvântul? Se aseamănă cu altul?).

Postulatele modelului sunt:
-

Memoria este un subprodus al proceselor perceptive şi intenţionale;

-

Performanţa memoriei este condiţionată de tipul de analiză, de profunzimea nivelului
de tratare a informaţiei;

-

Analiza sensului şi semnificaţiei informaţiilor face că traseele mnezice să fie mai
profunde, deci, mai stabilă (fără sens).

2.5.2.3. Modelul memoriei de lucru

A Baddely şi G. Itch, 1974, identifică un administrator (controlor) central şi două subsisteme
subordonate – unul specializat în tratarea verbală a informaţiilor, altul în tratarea imagistică
(calea vizualo-spațială). Administratorul central funcţionează nu ca unitate mnezică, ci ca
sistem atențional.
El interacţionează cu MLD şi îndeplineşte două funcţii:
a) Identificarea operaţiei cerută de sarcina curentă;
b) Alocarea capacităţilor în alte subsisteme ale memoriei de lucru, făcând posibila
realizarea sarcinii cognitive.
Subsistemul specializat în tratarea verbală a informaţiei, subordonat administratorului
central, numit şi bucla articulatorie (fonologică), are rolul de a coda, stoca şi manipula
materialul verbal provenind din limbaj (atât din cel exterior, cât şi din cel interior). Calea
vizuo-spatiala stochează şi manipulează imagini mentale, material vizual şi spaţial. Această
12

cale conţine două componente:
-

Una specializată în tratarea „formelor”, pentru a detecta „ce este aceasta”

-

a doua este centrată pe identificarea localizărilor, deci a identificării locului, „unde
este aceasta”.

Cele două componente corespund unor structuri cerebrale diferite.
Postulatele modelului:
-

renunţarea la MSD şi înlocuirea ei cu memoria de lucru specializată pentru sarcini
diferite;

-

fiecare dintre cele trei componente ale memoriei de lucru are o relativă independentă
de funcţionare;

-

nu există trasee obligatorii spre MLD, dimpotrivă, se sugerează funcţionarea paralelă
a acestora.

-

Cel mai actual model psihologic al memoriei este modelul modal cu intrări multiple al
lui M.K.Johnson, 1994.

2.5.3. Modele cognitiviste

Din aceste modele face parte modelul ACT (Adaptiv Control Thought) şi ACT-R (Adaptive
Control of Thought-Rational) – elaborat de John R. Anderson (1983, 1993). Acest model
postulează existenţa a trei blocuri mnezice:
-

MD (memoria declarativă de lungă durată) – conţine informaţiile factuale sau
conceptuale într-o reţea semantică (imagini, propoziţii, secvenţe),

-

MP (memoria procedurală de lungă durată) conţine regulile de producere,

-

ML (memoria de lucru) – reprezintă partea activată a celor două.

Tot în modelele cognitiviste se înscriu modelele conexioniste, cel mai des citat fiind cel al lui
McClelland (1981), prin care se descrie cum o informaţie poate fi determinată prin activarea
tuturor celor conectate cu ea, cum o reţea de informaţii se poate genera spontan, se poate
degrada elegant fără să „cadă” în totalitate, etc.

2.6. Exploatarea memoriei: învăţarea, activarea, uitarea
2.6.1. Învăţarea

a) Cea mai simplă formă de învăţare este învăţarea asociativă sau pavloviana (prin
coincidenţe).
b) Un mecanism mai complex de învăţare este cel instrumental sau skinnerian în care
intervine sistemul de răsplata şi pedeapsa. Este o învăţare bazată pe încercare şi eroare
(Thorndike, 1932). Acest tip de învăţare este în general grefat pe sistemul motivaţional
13

c) care operează împreună cu sistemul de răsplată-pedeapsă. Se adăugă o componentă
intenţională.
d) Învăţarea cognitivă este mult mai complexă. Cuprinde două aspecte:
c1) învăţarea cognitivă procedurală, adica învăţarea unor acţiuni, unor acte
comportamentale, unor procedee. Aceasta nu mai este o simplă asociaţie întâmplătoare
sau activată de sistemul de răsplată-pedeapsă ci, printr-un proces cognitiv, uneori foarte
complex şi de multe ori cu caracter predictiv.
c2) învăţarea cognitivă declarativă este cel mai complex proces de învăţare, al cărui
mecanism este foarte puţin cunoscut. A fost denumită învăţare strategică. În cadrul
acestor procese cognitive pot fi realizate experimentări mentale (virtuale) ca şi formulări
şi verificări de ipoteze. Acest aspect a fost studiat de K Popper şi a fost denumit de
Dennett comportament mental popperian. Din cauza participării limbajului, putem
considera memoria declarativă umană ca fiind o memorie simbolică.
2.6.2. Activarea

Utilitatea activării este ca atunci când sunt necesare, memorările să poată fi activate şi
folosite. Modelele de activare ale engramelor sunt diferite în funcţie de tipul învăţării:
pavlovian, skinnerian sau popperian. În privinţa activării nu s-a putut evidenţia niciun model
neurobiologic / neurofiziologic.
2.6.3. Uitarea

Aşa cum subliniază Radu-Tomsa (p.79), „uitarea este un fenomen natural de ştergere din
memorie a unor date şi informaţii care ar putea supraîncărca memoria, ar produce dificultăţi
în memorarea de noi informaţii, de noi experienţe curente şi recente.”
2.6.3.1. Uitarea din punct de vedere psihologic

Referitor la uitare, în psihologie s-au conturat mai multe perspective. Cel mai adesea, uitarea
este conceptualizată ca un fenomen opus memoriei, prin care informaţiile ce nu mai servesc
soluţionării problemelor curente cu care se confruntă subiectul, sunt şterse, eliminate din
memorie. Longevitatea unei astfel de abordări este susţinută de compatibilitatea ei cu
experienţele cotidiene: adesea suntem în situaţia în care nu ne putem aminti diverse
informaţii pe care anterior le-am deţinut. Ce s-a întâmplat însă cu ele? Sunt acestea încă în
memoria noastră sau nu? Conform perspectivei prezentate mai sus, informaţiile ce nu mai au
valoare motivaţional-adaptativă sunt eliminate din memorie pentru a face loc altor date,
potenţial utile. O astfel de concepţie este tributară ideii că memoria umană are o capacitate
limitată, aspect pe care metodologia ştiinţifică existentă actualmente nu-l poate dovedi.
Sunt însă o serie de situaţii care, chiar dacă nu insurmontează ideea că uitarea constă în
ştergerea definitivă a informaţiilor din memorie, cel puţin ne face să fim mai sceptici în
14

acceptarea acesteia. Astfel, experienţele de regresie în vârstă pe fondul unei tranşe
hipnotice au arătat că pe acest fond, o persoană poate relata mult mai multe elemente
despre un eveniment trecut decât o poate face în condiţii normale, în stare de veghe
(hipermnezie hipnotică). Un alt exemplu îl constituie cazurile de rememorare: vom reţine mai
uşor, într-un timp mai scurt şi pentru o durată mai mare o informaţie pe care anterior am
deţinut-o, dar pe care acum nu ne-o putem aminti (o poezie memorată în copilărie, o lecţie
din ciclul primar, un număr de telefon, o adresă etc.), decât o informaţie complet nouă sau
decât o persoană care nu a avut niciodată contact ce informaţia respectivă. Intervine aici
fenomenul numit reminiscenţă, amintirea bruscă a unor date considerate uitate. Dacă
acceptăm faptul că uitarea înseamnă eliminare, ştergere de informaţii, cum se face că, în
anumite condiţii, acele informaţii au putut fi totuşi evocate? Erau ele încă în memoria noastră
sau nu? Iar dacă nu au fost totuşi şterse, de ce nu au putut fi amintite şi în condiţii normale?
Exemplele prezentate mai sus sunt doar câteva din situaţiile problematice ce au condus la o
nouă perspectivă asupra uitării, conform căreia uitarea nu constă în ştergerea informaţiilor
din memorie, ci în subactivarea lor sub un anumit prag critic. Fiecare dintre noi suntem la un
moment dat în situaţia de a nu ne aminti ceva ce cândva am ştiut, dar asta nu înseamnă că
acea informaţie nu mai există în memoria noastră, ci că ea nu poate fi accesată în acel
moment deoarece are o valoare de activare prea slabă. Dintre cauzele subactivării, cele mai
importante sunt interferenţa, efectul FAN şi mecanismele de apărare ale Eului.

2.6.3.2. Teoria lui Freud privind uitarea numelor proprii

În cartea sa „Psihopatologia vieţii cotidiene” (p. 17), Sigmund Freud scrie „condiţiile pentru
uitarea unui nume, însoţită de de o rememorare eronată sunt:
1) O anumită înclinaţie de a-l uita;
2) Un proces de reprimare petrecut cu scurt timp înainte;
3) Posibilitatea stabilirii unei asocieri exterioare între numele respectiv şi elementul
reprimat anterior.
Ultima condiţie nu se cuvine supraevaluată, dat fiind că o asociere nepretenţioasă se poate
realiza lesne în majoritatea cazurilor. Aprofundând judecata, intervine o altă chestiune, mai
profundă: a ne lămuri dacă o astfel de asociere exterioară poate reprezenta efectiv condiţia
suficientă pentru că elementul refulat să perturbe reproducerea numelui căutat, ori este
necesară, de fapt, o legătură mai intimă între cele două teme. La o abordare superficială am
fi tentaţi să respingem această din urmă cerinţă şi să socotim suficientă întâlnirea pasageră
a celor două elemente cu un conţinut absolut disparat. La o cercetare mai atentă se constată
însă tot mai des ca acele două elemente (cel refulat şi cel nou), legate printr-o asociere
exterioară, posedă şi o interdependenţă de conţinut.”
15

2.6.3.3. Uitarea din punct de vedere neuropsihologic

Stocarea de informaţii este urmată de o ştergere parţială şi selectivă a acestora, ceea ce
constituie procesul de uitare.
Intervine doar la nivelul memoriei de lungă durată. În cazul memoriei imediate şi a celei de
scurtă durată, ştergerea totală a mesajelor se produce automat, prin însuşi modul lor de
funcţionare.
Utilizarea memoriei ar fi extrem de dificilă şi chiar imposibilă dacă nu ar exista uitarea.
Există mai multe mecanisme care duc la fenomenul de uitare care se desfăşoară foarte
selectiv şi nu mecanic, mai ales în privinţa memoriei declarative.
-

Cel mai simplu mecanism de uitare este prin neutilizarea ei. Acest aspect a fost luat
în considerare de şcoala lui Pavlov care l-a explicat printr-o complicată dialectică între
fenomene de excitaţie şi inhibiţie.

-

Procesul de uitare este uneori activ prin intervenţia moleculei de PP1 care pătrunde
în interiorul nucleului unei celule şi poate şterge din programarea genetică.

Nu se poate explica cum se realizează selecţia în procesul de uitare în cazul memoriei
declarative, intervenind aici criterii ca semnificaţia, conotaţiile motivaţionale şi / sau cele
afective.
În sprijinul acestei afirmaţii vin două ipoteze:
-

Reminiscenţa – în cursul căreia date sau procedee care păreau definitiv uitate revin
în conştienţă automat sau se activează în vise.

-

Activarea paroxistică a unor amintiri deseori extrem de detaliate, în cursul unor crize
de epilepsie uncinată sau temporală.

Nu se cunosc bazele moleculare sau neurofiziologice ale acestor fenomene de pseudouitare.

2.7. Diferenţele individuale şi calităţile memoriei
2.7.1. Diferenţe

Ion Radu-Tomșa menţionează diferențele individuale ale memoriei (p. 80): „Unicitatea
fiecărei persoane se exprimă şi prin diferenţele individuale şi anumite „specializări mnezice”
la diferiţi indivizi, sub toate aspectele proceselor memoriei şi nivelului conţinutului memoriei –
memorie vizuală, auditivă, verbal-logică, etc.”
2.7.2. Calităţi

Mihai Golu defineşte calităţile memoriei astfel (p. 477):
„Ca o componentă centrală a sistemului psihic uman, memoria pune în evidenţă o serie de
calităţi, pe baza cărora se poate realiza în plan aplicativ, în activitatea de psihodiagnoză,
determinarea eficienţei ei.
16

Principalii indicatori după care apreciem eficienţa instrumentală generală a ei sunt: întinderea
repertoriului (tezaurului), fidelitatea, exactitatea, promptitudinea, mobilitatea.
Întinderea repertoriului se exprimă prin cantitatea totală şi diversitatea modală a
cunoştinţelor şi experienţelor acumulate şi păstrate în stare funcţională satisfăcătoare. Cu cât
are valori mai ridicate, cu atât se poate spune că memoria este mai eficientă, ea permiţând
abordarea şi rezolvarea mai rapidă şi cu rezultate bune a unui volum mai mare şi mai
eterogen de sarcini, şi invers. O memorie bogată devine astfel un factor facilitator în orice
gen de activitate pe care o poate întreprinde o persoană, după cum o memorie slabă şi
săracă se poate transforma într-un handicap sever, cu repercusiuni puternic negative asupra
capacităţii generale de adaptare şi acţiune.
Determinarea ca atare a repertoriului memoriei este în general dificilă şi pretenţioasă. Ea
totuşi, se poate efectua folosind în acest scop teste complexe, denumite de „informaţie
generală".
Fidelitatea reflectă gradul de compatibilitate calitativă, logico-semantică dintre input-ul
stocat anterior şi ceea ce se păstrează şi se reproduce ulterior. Memoria ar deveni
contraproductivă, dezadaptativă, dacă ceea ce s-ar păstra şi s-ar reproduce nu ar
corespunde deloc cu ceea ce a fost înregistrat sau memorat în mod real. Rezultatul alterării
fidelităţii este confabulaţia, în cadrul căreia subiectul reproduce cu totul altceva decât a
memorat anterior, el fiind însă convins că reproducerea lui este întrutotul fidelă, conformă cu
realitatea.
Pentru a fi utilă în reglarea şi eficientizarea activităţii, memoria trebuie să posede o fidelitate
pe măsură, altminteri din factor optim izator se transformă în factor perturbator.
Exactitatea corelează pozitiv cu fidelitatea, dar înseamnă ceva mai mult decât aceasta.
Anume, ea reclamă păstrarea şi reproducerea unui material (informaţii) fără modificări
semnificative de conţinut şi de formă. Luată ca atare, cel mai pregnant ea se realizează în
cadrul memoriei mecanice, care, aşa cum am văzut, presupune o înregistrare şi redare
aidoma a materialului, chiar dacă înţelesul şi legăturile lui logice interne nu sunt dezvăluite.
În cadrul memoriei logice, unde intervin activ operaţiile de analiză, comparaţie, interpretare,
reorganizare etc, exactitatea capătă un sens mai larg, de corespondenţă semantică între
„intrare" şi „ieşire".
Promptitudinea exprimă raportul dintre momentul lansării „apelului" de reactualizare a unei
informaţii sau amintiri şi momentul în care informaţia sau amintirea respectivă apare pe
scena internă a cunoştiinţei. Cu cât distanţa dintre cele două momente este mai mică, cu atât
promptitudinea va avea un nivel mai ridicat, şi invers. De regulă, o memorie poate fi
considerată promptă, dacă reactualizarea informaţiei necesare se face în timp util, adică,
dacă atunci când este ecforată mai poate fi folosită eficient pentru rezolvarea sarcinii date
sau atingerea scopului propus. Promptitudinea este condiţionată, în primul rând, de nivelul
17

pragului de ecforare la care se păstrează informaţia şi, apoi, de starea psihofiziologică
generală a subiectului în momentul dat şi de factorii ambientali.
Mobilitatea exprimă calitatea memoriei de sistem semideschis, adică de a se aflaşi de a
realiza în permanenţă schimburi informaţionale şi energetice cu sursele externe. Graţie
acestei însuşiri, conţinuturile şi structurile actuale ale sistemului mnezic se îmbogăţesc şi se
perfecţionează din punct de vedere funcţional prin achiziţia continuă de informaţii şi
experienţe noi. Astfel, în funcţie de dinamica evenimentelor în plan extern, precum şi de
dinamica motivelor şi scopurilor activităţii, se modifică şi configuraţia repertoriului memorativ:
elementele aflate în momentul actual în prim plan trec în momentele următoare în plan
secundar, în vreme ce altele, aflate actualmente în plan secundar, trec în momentele
următoare în prim plan.
Opusă mobilităţii este rigiditatea, care, atunci când depăşeşte o anumită limită, duce la
anchilozarea sistemului mnezic, la funcţionarea lui contra timp, în dezacord cu sensul şi
tendinţa schimbărilor din plan obiectiv.”

2.8. Tendinţe actuale în psihologia memoriei
Unii autori precum Mielu Zlate amintesc despre tendinţele actuale în psihologia memoriei.
Acestea sunt:
-

Metamemoria. Unii autori propun studierea cunoştinţelor pe care oamenii le au
despre propria lor memorie. Flavell (1978, 1981) propune o clasificare a acestor
cunoştinţe:

1) Conştientizarea faptului că

în rezolvarea problemelor particulare sunt necesare

strategii mnezice particulare, unele probleme necesitând astfel de strategii, altele nu
(variabilă „decizie”);
2) Conştientizarea memoriei (variabilă „subiect”);
3) Cunoştinţe referitoare la particularităţile materialelor care ar putea influenţa
performanţele memoriei (variabilă „sarcină”);
4) Înţelegerea unor strategii mnezice (variabilă „strategie”).
Aceste variabile pot fi combinate în diverse feluri. Spre exemplu: o persoană ştie că este
eficace în reţinerea numelor proprii (variabilă „subiect”), dar că învăţarea pe de rost a 20 de
nume noi este o sarcină dificilă (variabilă „sarcină”) şi că realizarea acestei sarcini necesită
utilizarea unor strategii bazate pe imaginaţie (variabilă „strategie”).
Cunoştinţele pe care individul le are despre propria sa memorie ajută la înţelegerea şi
explicarea performanţelor lui mnezice. Au fost stabilite chiar şi corelaţii între metamemorie şi
memorie care, din păcate, n-au ieşit atât de ridicate pe cât se aştepta. S-a constatat şi faptul
că uneori metamemoria nu este suficient utilizată (copiii deşi cunosc importanţa grupării în
18

categorii, nu o practică atunci când au de reţinut o listă de cuvinte). Metamemoria
influenţează la maximum performanţa atunci când realizarea unui scop mnezic este dorită cu
ardoare de subiect. Rămân de cercetat influenţele diferenţelor individuale în structurarea
metamemoriei şi în utilizarea acestor cunoştinţe.

-

Studiul ecologic al memoriei. În studiile sale asupra memoriei, Neisser (1982,
1985) încearcă să se debaraseze de metodologia ipotetico-deductivă, apropiindu-se
de studiul memoriei în „contexte naturale”. Se impune astfel studiul ecologic al
memoriei. Principalele direcţii pe care evoluează cercetările de acest tip sunt
următoarele:

1) dezvoltarea unor teorii ale memoriei care să ţină seama de datele recoltate în mediul
natural al vieţii omului (punctul de pornire al acestor teorii constituindu-l totuşi paradigmele
furnizate de cercetările de laborator, care oferă suportul necesar ele însele putând fi
reinterpretate în lumina noilor descoperiri);
2) cercetarea memoriei dintr-o perspectivă darwiniană prin legarea componentelor
memoriei de problemele mediului înconjurător (după Bruce, 1985). Trei probleme au
importanţă din această perspectivă:
a. evaluarea diferenţelor individuale prin raportarea lor la funcţiile presupuse de
memorie;
b. identificarea proceselor mnezice care operează în sarcinile vieţii cotidiene,
încercându-se să se răspundă nu numai la întrebarea „cum memorăm?”, ci şi la
întrebarea „pentru ce memorăm?”;
c. studiul memoriei pentru a pune în evidenţă diferenţele dintre specii.
3) Producerea unor noi concepte specifice orientării ecologice (Baddeley şi Wilkins
1984), considerau că expunerea complexităţii lumii reale poate ajuta atât la dezvoltarea unei
teorii, cât şi la testarea generalităţii teoriilor existente.

-

Memoria prospectivă. Este una dintre formele de memorare care acţionează cu
precădere în viaţa cotidiană şi care tocmai din acest considerent a atras în mod
deosebit atenţia cercetătorilor. Până acum a fost studiată memoria retrospectivă –
reamintirea faptelor trecute, anterioare. În viaţa cotidiană este necesar să ne
reamintim că urmează să efectuăm o activitate în viitor (să ne întâlnim cu cineva, să
dăm un telefon, să scriem o felicitare, etc). Reamintirea actelor care urmează a fi
efectuate a fost numită prin termenul de memorie prospectivă. În studierea
exeprimentala a acestei forme de memorie, Meacheam şi Leiman (1982) au distins
două categorii de activităţi ale meoriei prospective: „obişnuite” (în care este vorba de
reamintirea efectuării unor acte îndeplinite rutinier) şi „episodice” (care implică
19

activităţi ce nu sunt efectuate prea frecvent). O mare importanţă o au şi mijloacele
interne sau externe ce sunt utilizate în vederea reamintirii, mai productive
dovendindu-se a fi cele externe care joacă rol de indici de recuperare, influenţând nu
doar recuperarea, ci şi engramarea. Beal (1985) arată că indicii de recuperare trebuie
să fie eficace, clari şi specifici, importanţi. La aceste caracteristici pot fi adăugate şi
altele: să fie astfel amplasaţi încât să fie văzuţi, trebuie văzuţi la momentul potrivit,
trebuie recunoscuţi ca mesaje ce ne sunt adresate. Nu toţi sunt de acord cu distincţia
dintre memoria prospectivă şi cea retrospectivă. Baddeley şi Wilkins (1984) arată că
această distincţie are o slabă relevanţă teoretică, ea justificându-se numai datorită
faptului că până acum nu a fost luată în considerare. Teoriile cu privire la memoria
retrospectivă sunt valabile şi pentru memoria prospectivă. Cercetările sunt în curs de
desfăşurare şi vor aduce probabil noi clarificări.

3. CONCLUZII
Cosmovici spune în „Psihologie generală” (p. 134): „Memoria nu este un simplu depozit de
informaţii.”
Tot acest autor are un punct de vedere interesant asupra memoriei: „Există o memorie
afectivă – deşi controversată. Se susţine că un sentiment este o trăire prezentă, legată de
momentul şi situaţia dată. [...] se poate vorbi şi de o memorie motorie, ea făcând posibilă
formarea priceperilor şi deprinderilor, explicând învăţarea dansului, a înotului, a scrisului, etc.
în această privinţă întâlnim o divergenţă de păreri şi mai accentuată. Unii filosofi, ca de
exemplu Henri Bergson, consideră că există două forme de memorie net deosebite:
„memoria spiritului” care ar conserva imaginile, ideile, raţionamentele şi „memoria materiei”
(a creierului) reţinând îmbinarea şi succesiunea mişcărilor.
Fără a pune în discuţie esenţa spirituală ori materială a memoriei, psihologia ştiinţifică nu
consideră necesară o astfel de opoziţie. H. Pieron elaborând, încă din 1936, capitolul
corespunzător din Nouveau Traite de Psychologie, l-a întitulat „La memoire et l’habitude”
(„Memoria şi deprinderea”), nefăcând o distincţie radicală între ele, deşi se pot înregistra
unele caracteristici specifice. Însă învăţarea, atât în domeniul imaginilor, cât şi în cel al
mişcărilor, ascultă de aceleaşi legi generale (în esenţă, legi înregistrate de I.P.Pavlov şi
E.Thorndike), iar în evoluţia lor se observă aceleaşi faze. Apoi, astăzi se subliniază
artificialitatea disocierii planului cognitiv de cel motor [...]. Separarea cogniţiei de motricitate
se poate face doar în vederea studiului; în realitate, mişcarea, cunoaşterea şi aprecierea
(tonul afectiv) sunt prezente în orice fenomen psihic. Se poate efectua totuşi o diviziune, în
sensul existenţei unei memorii inferioare, prezente şi la animale, o memorie mecanică
20

bazată pe coincidenţă între stimuli şi pe „legea efectului” şi o memorie superioară, specific
umană, însoţită de conştiinţă de sine întemeiată îndeosebi pe relaţii logice, de înţeles.
Memoria superioară, memorie logică, e însoţită de posibilitatea localizării în timp şi spaţiu a
evenimentelor înregistrate.”
Radu-Tomșa (p. 70) spune foarte frumos despre memorie că „Natura, inclusiv cea umană
nu face nimic gratuit! Cât de importantă este memoria în istoria umanităţii ne-o spun şirul de
„noduri şi semne” prin care omul a facilitat accesul la trecut; de la „nodul pentru a ne aminti”,
până la ultima „agendă electronică”, toate reprezintă lupta cu absenţa potenţială a
informaţiilor necesare vieţii cotidiene! Crestăturile, nodurile, „şirul de cenuşă” al zânei din
poveşti sunt tot atâtea scheme mnemotehnice pentru a ne „reaminti” mai uşor şi exact.”

21

Bibliografie
1. Bălăceanu-Stolnici, C. (2006), De la neurobiologie la neuropsihologie, Editura
Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța
2. Cosmovici, A. (1996), Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi
3. Dobrescu, A. (2009), Memorator de psihologie, Editura Steaua Nordului, Constanţa
4. Freud, S. (2010), Psihopatologia vieţii cotidiene, Editura Trei, Bucureşti
5. Golu, M. (2004), Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti
6. Radu-Tomsa, I. (2010), Fundamentele psihologiei. Procesualitatea psihică, Editura
Argument, Bucureşti
7. Zlate, M. (2006), Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, Bucureşti

22