P. 1
Umberto Eco - De ce iubesc ceata

Umberto Eco - De ce iubesc ceata

|Views: 239|Likes:
Published by amcuvantul6129
Textul, publicat de cotidianul La Repubblica in editia din 25 nov. 2009, este prefata unui volum ce reuneste texte despre ceata, coordonat de Umberto Eco si Remo Ceserani.
Textul, publicat de cotidianul La Repubblica in editia din 25 nov. 2009, este prefata unui volum ce reuneste texte despre ceata, coordonat de Umberto Eco si Remo Ceserani.

More info:

Published by: amcuvantul6129 on Jan 01, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/19/2010

pdf

text

original

Umberto Eco

De ce iubesc ceața
Toate datoriile trebuie plătite, cel puțin în ceea ce mă privește. Că eu voi avea, nu spun un interes aparte, dar un cult al ceții era un semn al destinului, fiind născut în Alessandria, oraș față de care Londra pare o insulă din mările sudului. Mi s-a întâmplat, așadar, să scriu de cîteva ori despre ceață (începând cu o oribilă poezie, la vîrsta de 16 ani); nici nu începusem bine să scriu romane şi scriam despre ceaţă ori de câte ori aveam ocazia. Scrisesem mult despre ea în Baudolino şi a fost după publicarea acestui roman momentul când editorului meu german, Michael Kruger (care, printre altele, este şi un fin poet) mi-a propus o carte despre ceaţă. Ştiţi cum sunt anumite invitaţii: chiar dacă le refuzi, îţi rămân ca un vierme în creier, te gândeşti noaptea la ele. Astfel, mai mult din joacă, m-am pus să caut printre rafturile bibliotecii mele cărţile în care se vorbea despre ceaţă și, trăind, iată, în epoca internetului, am căutat toate acele cuvinte, în toate limbile, pe care Remo Ceserani le publică la începutul studiului său ("Ceaţa - locuri reale şi metaforice", publicată în 2007 - n.m.). Reuşisem să adun la un loc cam o sută de pagini de texte. (...) Câte lucruri despre frumoasa ceaţă! Cred că poţi iubi mările sudului chiar fiind născut în locuri reci, cu ceaţă şi brumă, poate chiar ca reacţie la aceste locuri natale: Stevenson era născut în Edinburgh, Gaugain la Paris şi tot aşa. Dar nu poţi iubi ceaţa dacă nu te-ai născut într-un loc cu ceaţă. Cine s-a născut în ceață cunoaște expresia bănuitoare, lipsită de naivitate a celui care, crescut în locurile în care înfloresc lămâii, te aude că tu iubești ceața; de la depărtările în care dealurile se ascund în gri, până la (Dumnezeu să ne ierte) ceaţa de pe autostrăzile pe care noi, oamenii ceţii, conducem cu încredere, cu viteză potrivită, fără să ne speriem de gigantele şi vagile umbre care apar acolo unde, cu câteva momente înainte, era doar o linie albă. Sunt născut, aşa cum am spus, într-un oraş ceţos. Cred că dacă aş povesti-o azi tinerilor ei locuitori, nu m-ar înţelege. Lumina ucide ceaţa, şi vă puteţi da seama de asta pe autostrăzi, vă puteţi da sama de asta şi în oraşe, unde vitrinele rămân iluminate chiar şi noaptea; în dogoarea lămpilor, ceaţa se retrage pudică. Mă plimb nostalgic prin Milano pentru a regăsi ceaţa, nu a lui Sereni, dar cea din romanele lui De Angelis ("Ploua cu fire lungi care, în strălucrirea felinarelor, păreau de argint. Ceaţa difuză, cu aspect de fum, îţi străpungea, cu acele sale, chipul. Pe trotuare aluneca în unde infinta teorie a umbrelelor"). Căldura artificială

ucide ceaţa şi este cea care, topește, de asemenea, și ghețarii; lumea aceasta nu va muri doar din cauza căldurii, dar și din cauză că ceața va fi lipsit. Dar să ne întoarcem la orașul meu. Nu doar că este (era) cețos, dar este construit din mari spații goale, somnolente, insuportabile sub marele soare al lunii august, când toți se retrag terorizați de acel gol pârjolitor. Dar uneori, în anumite seri de toamnă sau de iarnă, când orașul este scufundat în ceață, golurile dispar și, din acel gri lăptos, în lumina felinarelor, laturi aspre, colțuri și fațade ale clădirilor și licăriri din întuneric apar ca din nimic, într-un nou joc al formelor abia intuite. Astfel, orașul meu devine frumos. Oraș făcut pentru a fi văzut crepuscular, în amurg, din apropierea zidurilor. Nu trebuie să îi cauți identitatea în simbolul soarelui, ci în simbolul ceții. În ceaţă se merge încet, trebuie să cunoşti semnele pentru a nu te pierde, dar întotdeauna se ajunge undeva. Ceaţa este fidelă şi te răsplăteşte mereu; cine o cunoaşte, o iubeşte. A merge prin ceaţă este mai frumos decât a merge prin zăpadă, strivind-o sub picioare, pentru că ceaţa nu te bucură doar prin josul, ci şi prin înaltul ei; nu o murdăreşti, nu o distrugi, alunecă afectuoasă în jurul tău şi se recompune în urma trecerii tale, îţi umple plămânii ca un tutun de bună calitate, are un parfum tare şi sănătos, îţi mângîie obrajii, se furişează între guler şi bărbie, înțepându-ți pielea gâtului, te face să întrezărești de departe fantasme care se topesc atunci când te apropii, sau vezi răsărindu-ți în față figuri reale, poate, care se mișcă și dispar în neant. Din nefericire, a fost nevoie de războaie și de obscuritate pentru ca ceața să dea tot ce are mai bun din ea, dar nu le poţi avea niciodată pe toate. În ceață ești la adăpost de lumea externă, ești tu cu tine și cu propriul interior. Nebulat ergo cogito. Din fericire, în părțile unde m-am născut eu, când nu este ceață, e scarnebbia (nu plouă, nu ninge, dar nici ceață nu e - n.m). Un fel de abur nebulos, care mai mult decât să lumineze pajiștile, tinde să confunde cerul cu pământul, încețoșându-ți vederea. Spre deosebire de ceață, vizibilitatea este excesivă, dar peisajul rămâne suficient de monocrom, totul se distribuie în umbre delicate de gri, care nu îți agresează privirea. Este (era) nevoie să mergi în afara orașului, pe drumurile de provincie, pe cărarea unui canal rectiliniu, cu bicicleta, fără fular, cu un ziar băgat sub geacă, pentru a-ți proteja pieptul. Dar divaghez. Nu peste tot scarnebbia și această antologie este dedicată celor care se află, din fericire, în ceață. Ceaţa este uterină. Te protejează. Legiuni întregi de fiinţe umane şi-ar dori această întoarcere (în uterul oricui, cum spunea Woody Allen). Ceaţa îţi realizează acest vis imposibil. Îţi îngăduie această fericire amniotică. Ai impresia că, poate, într-o zi vei ieşi şi va trebui să înfrunţi lumea, dar pentru moment eşti salvat. Aşa cum naşterea este începutul unui parcurs ce te va conduce inexorabil la moarte, ceața este garanția că poate nu vei

ajunge niciodată să mori; ar fi de ajuns să te oprești acolo. Dar tocmai pentru că nu știi unde ești, în ceață ai pornirea de a te mișca pentru a ieși. Cine se află la adăpostul ei, vrea să iasă afară. De aceea toți oamenii sunt muritori.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->