You are on page 1of 3

DREPTUL SCANDINAV

Unele tratate de larga circulatie cum ar fi cel semnat de Arminijon, Nolde si Wolff , se vad in dreptul
statelor scandinave: Suedia Danemarca, Norvegia, Islanda si Finlanda, un mare sistem de drept, distinct
de dreptul romano-germanic, dar si de common-law.
Marea majoritate a autoritatilor moderni resping acest punct de vedere sau, cel putin, facand
clasificarea marilor sisteme juridice, nu il mentioneaza, ceea ce, evident, reprezinta o atitudine in
aceasta problema.
Adevarul este ca ponderea oarecum minora si pozitia oarecum marginala a statelor scandinave, unita cu
faptul ca scriind in limbi de mica criculatie, autorii scandinavi sunt putin cunoscuti, a facut ca dreptul
acestor tari sa fie, daca nu complet ignorant in mediile comparatiste, cel putin neglijat. Din acest motiv,
cea mai mare parte a comparatistilor a evitat sa ia atitudine deschisa in problema amintita.
Dupa parerea noastra, daca privim lucrurile in mod realist observam ca in esenta dreptul aplicabil in
tarile scandinave ( si nu dreptul teoretic, reprezentat de marile coduri care au devenit in buna parte
desuete) nu se departeaza de la elementele caracteristice dreptului romano-germanic: preponderenta
actului normative scris, inexistenta ( sau existent foarte limitata) a regulii precedentului judiciar, rolul
minor al cutumei si nu in cele din urma traditia dreptului roman.
Iata de ce , dreptul scandinav, credem, nu poate fi socotit ca un mare sistem juridic ci se plaseaza, e
adevarat, intr-o pozitie marginala si cu multe particularitati in cadrul sistemului romano-germanic.
Sa ne explicam, Pozitia dreptului scandinav nu poate fi inteleasa fara o incursiune, chiar sumara in
dreptul suedez danez norvegian finlandez si islandez, tocmai datorita faptului ca tribulatiile istoriei au
facut ca aceste state sa fie cand unite intr-o formula sau alta cand separate.
Prima constatare pe care o face un istoric al dreptului scandinav este aceea ca sistemele tarilor amintite
au avut ponderi diferite si ca dezvoltarea sistemelor juridice ale Danemarcei si Suediei realitate statele
cele mai mari au avut o puternica influenta asupra celorlalte.
Aceasta se explica prin istoria politica a statelor amintite. Din 1387 pana in 1814 Norvegia a fost unita cu
Danemarca la 1389 Suedia a fost cucerita de regii danezi, dar aceasta ocupatie nu a dainuit decat pana la
1448, cand si-a dobandit independent. Din anul 1254 Islanda a fost o provincie norvegiana pana in anul
1918 cand s-a desprins de Norvegia, s-a construit intr-un stat independent si suveran, legat de
Danemarca printr-o uniune reala care a durat pana in 1944. Pe de alta parte , Finlanda a fost cucerita
inca din secolul XIII-lea de suedezi, dominatia acestora luand sfarsit doar la 1808, cand tara a fost alipita
Rusiei tariste. De-abia in 1918 exercitand dreptul de autodeterminare proclamat de Lenin statul
finlandez a devenit independent. La aceasta trebuie adaugat faptul ca din 1814 pana in 1905 Norvegia a
cosntruit o uniune reala cu Suedia, pentru a se intelege deplin trecutul strans legat al acestor tari si
radacinile lor juridice commune. Aceste tribulatii au afacut ca in dreptul privat al tarilor scandinave sa se
defineasca doua grupuri de legislatii: cel danezo-norvegian sic el suedo-finalndez. Argumentul essential
al sustinatorilor tezei autonomiei asanumitului mare system juridic scandinav este faptul ca dreptul

roman nu a patruns, cel putin in faza de formare, in nici unul din drepturile celor cinci state.Dreptul
roman- scriau Arminijon, Nolde si Wolf a patruns in sistemele scandinave tardive si indirect, cand
tribunalele lor au avut acces la principiile si conceptiile nascute din dreptul roman pentru a astupa
lacunele drepturilor lor nationale.In ultimul secol, statele scandinave au trecut la o opratie constanta
de modernizare a dreptuluilor, facand apel la sistemele europene, dar filtrand principiile
acestora,adaptandu-le si uneori perfectionadu-le, in lumina culturii juridice nationale. Aceasta opera de
modernizare a fost realizata in comun, astfel cum vom arata mai jos, prin efortul concentrate al celor
cinci state, realiznadu-se o vasta arie de legislatie unificata, fara precedent in lume.Acest process de
modernizare, care a avut ca urmare introducerea unor numeroase institutii si reglementari similar in
continut celor din statele Europei occidentale, de facture romano-germanica, au reusit sa modifice intr-o
masura atat de considerabila principiile, institutiile si reglementarile din vechile coduri, incat ne permit
sa vedem in dreptul scandinav contemporan, in forma sa aplicabila in mod concret, unificata datorita
acestei legislatii unificatoare, nu un mare sistem juridic de sine satator,ci o forma a marelui sistem
romano-germanic. Marile coduri, care stau, cel putin din punct de vedere istoric, la baza legislatiei
statelor scandinave, sunt Codul danez din 1683 (Danske Lov), Codul norvegian din 1867 (Norske Lov),
care este o copie aproape fidela a celui dintai, fapt explicabil prin aceea ca au fost adoptate, amundoua,
in timpul domniei aceluiasi rege, Cristian al V-lea si Codul suedez din 1734, cunoscut sub numele
Sveriges Rokes Allruanna Leg. Acesta din urma reprezinta o codificare a dreptului suedez anterior, a
carei elaborare a durat mai bine de o jumatate de secol. Este incontestabil, cel mai cunoscut si mai
comentat dintre monumentele legislative scandinave. Desi are la baza vechile legiuiri si cutume suedeze,
Codul reflecta sub numeroase aspect principiile dreptului roman. Faptul se explica prin aceea ca
incepand din secolul al XVII-lea, numerosi tineri suedezi au studiat in universitatile germane, in care era
amplu studiat dreptul roman, sub forma in care se aplica in Germania, acel Heutigen Romisecher
Recht, de care vorbea Savigny. Acelas fenomen de altfel, s-a a petrecut si in Danemarca si Norvegia.
Autori de talia unor Arminjon, Nolde si Wolff cercetand codurile scandinave, tratatele modern de drept
civil din suedia, danemarca sau finlanda, programele de invatamant din universitatile tarilor amintite,
pun in lumina structura umanista gandiri juridice scandinave. Comparand structura codurilor amintite
vom remarca ca cel danez sic el norvegian au o structura mult mai primitive decat cel suedez, ele fiind
mai curand culegeri de solute concrete, pe cand cel suedez vadeste o structura mai elaborate. Cele
dintai sunt asemanatoare mai tuturor codificarilor contemporanelor din Rusia sau Germania, incluzand
reglementari de organizare judiciara, de drept canoni, drept maritim, drept civil(obligati) drept penal.
Codul suedez este divizat in titlurile(care poarta denumirea de Balk) urmatoare: despre casatorie,
succesiuni, immobile,constructi,comert,infractiuni si pedepse, cai de executare, procedura judiciara.
Fara a vadi eclectismul codurilor danez si norvegian e evident ca nici codul suedez nu este unitar,
referindu-se desi face distinctii marcate intre materiile diferite intre reglementarile de drept privat, de
drept public si de drept administrative. De notat ca Islanda nu are un cod civil, insa legile daneze si
norvegiene, au fost mult timp aplicabile si in aceasta tara. Dreptul Finlandez a avut o evolutie oarecum
particulara datorita contorsiunilor pe care lea cunoscut istoria acestei tari, dar care nu a iesit din cadrul
general al legislatiei scandinave. Un studio aprofundat privind evolutia acestui drept ne arata cum, dup
ace a cunoscut o perioada primitive in care is gasea pe aplicarea unor cutume locale si a unor obiceiuri
consemnate la Kalevala, epopeea nationala, din anul 1734 a fost adoptat Codul general suedez in care,
insa, cu timpul, au fost introduce diferite amendamente. In timpul influentei ruse( tarul Rusiei era si

Mare Duce al Finlandiei) s-a vadit tendinta unei apropieri de legislatia acestei tari, in deosebi de acel
monument legislative denumit Zvod Zakonov tariskoi Rosii ( codul de lege al Rusiei tariste) dar
incercarea de a crea un cod Finlandez dupa modelul rusesc, gratie rezistentei juristilor finlandezi a esuat.
Dupa cucerirea independentei este de notat o ampla miscare de modernizare legislative condusa de
profesorul Robert Mongomery, miscare in care se face resimtita influenta pandectistilor germane.In
secolul nostrum, dupa proclamarea Republicii, au fost adoptate o serie de acte normative acoperind
diverse materi ale dreptului civil cum ar fi casatoria si contractele ( in realitatemateria obligatiilor) in
anul 1929. Scopul acestor acte normative a fost acela de a adapta Codul general din 1934 necesitatilor
unei legislatii modern. Din anul 1919 Finlanda s-a alaturat miscarii pan-scandinave de unificare,
coordonare si cooperare legislative, rezultatele ei fiind de cea mai mare insemnatate pentru conturarea
sistemului juridic finalndez. Tendinta de uniformizare legislative a inceput sa se manifeste inca din 1879,
mai intain intre Danemarca, Suedia si Norvegia pentru ca , dupa trecerea anilor, sa se ralieze la ea atat
Finlanda cat si Islanda. Este de netagaduit ca in anumite domeni ale dreptului civil legile uniforme au dat
un continut modern, avansat, sistemelor juridice ale tarilor participante si confera substanta sistemului
de drept scandinav. Daca in materie de proprietate si , in genere , de drepturi reale uniformizarea nu a
operat, in diverse domenii de maxima importanta din dreptul familiei si din cel civil s-au adoptat legi
uniforme. Astfel, sunt materiile incheierii si desfacerii casatoriei, efectele casatoriei, minoritatii,
interdictiei si tutelei, inferii,statutul copiilor naturali, in materie de drept al familiei sau cele ale
contractului de vanzare de bunuri mobiliare, vanzari in rate si altor acte juridice in domeniul dreptului
civil. In dreptul commercial mentionam unificarea dreptului cambiei si cecului(reformulate potrivit
Conventiei de la Geneva din 1930 si 1931), registrele de comert, comisionul, agentii de comert si
voiajorii comerciali, contractual de asigurare , falimentul si concordatul preventive. De asemenea , legile
maritime sunt unificate. Trebuie mentionat ca nici una din tarile scandinave nu are un cod de comert.
Efortul legislative internordic a fost stabilizat prin crearea in 1953 a unui Consiliu Nordic la care Finlanda
a aderat in 1956. In 1971 a fost fondat consiliul Nordic al ministrilor cu sarcini importante in domeniul
cooperarii legislative. In 1962 o conventie international de cooperare legislative( cunoscuta sub nume de
Conventia Helsinki-Helsingfors) a fost adoptata de cele cinci state nordice. Potrivit acestei conventii
partile s-au angajat sa-si armonizeze legislate, indeosebi in domeniul dreptului privat. Astfel, cum arata
profesorul Modeen, rezultatele acestei conventii au fost positive, dar mai putin decat se sperase. Sursa
de inspirati a dreptului finlandez a ramas, pana in ziua de azi, legislatia suedeza. Pornind de la aceasta ,
s-a creat o legislatie proprie finlandeza, bine apreciata in mediul juridic Nordic. O ultima particularitate
pe care o semnalam in dreptul scandinav este rolul insemnat pe care este chemat sa-l joace cutuma.
Este usor de explicat de ce, intr-o zona cu reglementari modern care nu epuizeaza intreaga ordine de
drept, apelul al cutuma este fregvent. Exista materi intregi in dreptul civil care nefiind reglementat prin
legislatia scrisa, ramand cutuma. Printre acestea, semnalam amteria responsabilitatii civile si cea a
contractelor speciale. Trebuie insa subliniat ca aceasta cutuma care nu este inscrisa in nici un cutumier,
ca in Germania sau Franta, trebuie sa fie consacrata jurisprudential. Este vadita apropierea de commonlaw si departarea considerabila de cutuma extrajudiciara cum este intalnita in toate tarile pe continentul
European. Iata inca un aspec ce particularizeaza dreptul scandinav.