CUPRINS

CUPRINS.............................................................................................................................1
CAPITOLUL I - Conceptul de capitalism...........................................................................2
I.1. Capitalism – definire...............................................................................................2

I.2. Geneza capitalismului.............................................................................................3

I.3. Calea spre capitalism..............................................................................................5

CAPITOLUL II - Pilonii capitalismului..............................................................................8

II.1. Proprietatea privată..............................................................................................8

II.2. Liberalismul.........................................................................................................11

II.3. Democraţia...........................................................................................................15

II.4. Cultura. Individualismul.....................................................................................18

CAPITOLUL III - Instituţiile capitalismului.....................................................................23

III.1. Piaţa ....................................................................................................................23

III.2. Statul...................................................................................................................26

III.3. Contractul...........................................................................................................28

III.4. Consumatorul- instanţa supremă a capitalismului.........................................30

CAPITOLUL IV - Esenţa capitalismului.........................................................................32

CAPITOLUL V - Viitorul capitalismului..........................................................................38
CAPITOLUL VI – Capitalismul românesc.......................................................................43
VI.1.Originalitatea capitalismului românesc............................................................43

VI.2. Obstacole în calea capitalismului românesc....................................................44

VI.3. Capitalismul în mentalităţile românilor...........................................................52

BIBLIOGRAFIE................................................................................................................77

1
 CAPITOLUL I - Conceptul de capitalism

I.1. Capitalism – definire

Capitalismul, un cuvânt care vine din secolul trecut, cu o mare încărcătură
ideologică. Aceasta pentru că noţiunea ca atare a fost introdusă în vocabularul cotidian nu
de un adept al capitalismului, ci de către un duşman al său, Karl Marx 1, duşman care a
văzut în el cel mai mare duşman care a căzut vreodata asupra omenirii. Capitalismul
reprezintă, după părintele socialismului ştiinţific, un rău necesar, peste care se va păşi în
mod dialectic: „Capitalismul creşte la sânul său germenii propriei distrugeri, clasa
muncitoare, o forţă care îl va răsturna din temelii, scăpând omenirea pentru totdeauna de
acest dezastru”. În baza unei interpretări predominant socialiste a istoriei2, care, în treacăt,
a făcut mai mult bilanţul eşecurilor decât cel al riscurilor şi câştigurilor, termenul a ajuns
la noi cu această încărcătură emoţională, trimiţând la originile nebuloase, la acumularea
primitivă a capitalului, la proletariatul jefuit de mijloacele sale de producţie şi la o
burghezie care, printr-un proces necurat, a ajuns stăpâna economiei.
În opinia lui Ludwig von Mises, capitalismul este un sistem prin intermediul
căruia omenirea a început să facă alegeri cu privire la statutul său, ajungându-se astfel la
o reală evoluţie. Odată cu apariţia lui, relaţiile consumator-producător sau patron-angajat
capătă noi semnificaţii. Autorul arată în lucrarea sa „Capitalismul şi duşmanii săi” că
teoria economică cunoaşte modificări la aplicarea sa în realitatea capitalistă. Spre
exemplu, între consumatori şi producători nu e nicio diferenţă, deoarece tocmai
consumatorul este cel care produce bunuri pentru satisfacerea dorinţelor proprii şi ale
semenilor săi. Ludwig von Mises mai vorbeşte şi despre câteva elemente cheie ale
capitalismului: începutul producţiei de masă (însuşi fundamentul acestui sistem),
libertatea de a intra în competiţie şi consecinţa acesteia materializată prin creşterea fără
precedent a populaţiei sau principiul conform căreia economiile aduc beneficii tuturor
celor care doresc să producă sau să câştige un salariu.
Nu puţine sunt spiritele care au încercat să prindă în tuşe cât mai sigure complexul
fenomen cu numele de capitalism, aristocraţi ai cugetului care vin dinspre economie,
sociologie, politică, filosofie, drept, etc. Puţine sunt însă viziunile integratoare, încercările
de a sonda esenţa capitalismului surprinzând de obicei laturi, aspecte ale acestuia. Astfel,

1
Deşi K. Marx a dat conotaţia ştiută termenului capitalism, potrivit Oxford English Dictionary, prima
folosire a cuvântului ca atare ţine de scrierile lui William Makepeace Thackeray în 1854
2
F.A. Hayek, Capitalismul şi istoricii, editura Humanitas, Bucureşti, 1998
2
unii s-au oprit spre a teoretiza pe tema spiritului capitalist (Max Weber); pe cei care au
purtat ştafeta şi au anunţat yorii capitalismului (Werner Sombart) i-a interesat, în afară de
spirit şi poporul de origine; pe Karl Popper l-au preocupat premisele de plecare, cadrele
de desfăşurare şi filosofia capitalistă, numită liberalism. Mecanica şi şansele de reuşită
ale capitalismului au stat în atenţia lui Karl Marx şi Joseph Schumpeter; ce importanţă are
statul de drept pentru capitalism şi cum se împacă aici liberalismul cu democraţia sunt
probleme care au reţinut atenţia lui Friederich von Hayek. Esenţa capitalismului surprinsă
prin suveranitatea consumatorului ţine de preocupările lui Ludwig von Mises, este
interesat de puritatea capitalismului, de procentajul prezenţei statului în viaţa economică
şi socială. Michel Albert găseşte potrivit să se intereseze de fidelitatea capitalismului faţă
de regulile jocului pieţei libere pentru ca, de aici să ofere perspectiva alternativei între
modelul de capitalism american, mai dur şi mai sălbatic decât cel renan sau cel suedez,
modele mai solidare şi umanizate de prezenţa statului.

I.2. Geneza capitalismului

Geneza capitalismului a fost explicată din doua direcţii esenţiale. Una este legată de
contribuţia, dezinteresată şi echidistantă a lui Max Weber, Werner Sombart şi Joseph
Schumpeter. La cea de-a doua rubrică înscriem încercările de descifrare a sorginţii
capitalismului de pe poziţia unei ideologii, cea a clasei muncitoare, pentru care
capitalismul aşa cum gândeau Marx, Engels, Lenin si toţi urmaşii lor laburişti, fabianişti,
socio-democraţi sau socialişti de astăzi, a fost un mare blestem.
Weber realizează în lucrarea sa fundamentală pe acest subiect „Etica protestantă
şi spiritul capitalismului”3 un dialog cu Benjamin Franklin, cu Baxter dar şi cu preceptele
biblice. Ceea ce rezultă de aici este o încercare de surprindere a spiritului capitalist prin
dimensiunea sa esenţială, care nu este alta decât o etică a muncii cinstite şi temeinice,
etică ce-şi găseşte expresia în recomandări de felul:
• Timpul înseamnă bani – de unde pierderea de timp echivalează cu cel mai mare
păcat;
• Banul are o natură productivă şi rodnică;
• Un bun platnic este stăpânul tuturor pungilor;
• Nu tihna şi desfătările, ci numai acţiunea serveşte la sporirea gloriei lui
Dumnezeu;

3
Max Weber, Etica protestanta şi spritul capitalismului, editura Humanitas, Bucureşti , 1993
3
 • Contemplarea pasivă este lipsa de valoare dacă are loc în dauna muncii
profesionale;
• Cine nu munceşte, nu mănâncă;
• Distribuţia inegalală a bunurilor pe Pământ este opera lui Dumnezeu.
Weber se opreşte la un popor „ales” nu de Dumnezeu, ci de capitalism. Îi atrag atenţia
protestanţii şi, în special, calviniştii, care, prin doctrina lor, cea a predestinării, par mai
deschişi valorilor ce definesc paradigma capitalismului. Etica lor religioasă răspunde mai
bine comportamentelor economice care duc la capitalism.
Aceşti şase factori principali necesari în dezvoltarea capitalismului sunt
identificaţi chiar de Weber în „General Economic History”, unde concluzionează: până la
urmă, factorii care au dat naştere capitalismului sunt activitatea economică consecvent
raţională, contabilitatea raţională, tehnologia raţională şi legile stabilite raţional. Însă
aceştia nu sunt singurii. Ceilalţi factori necesari au fost spiritul raţionalist, raţionalizarea
întregului mod de viaţă şi o etică economică raţională.
Normal că spiritul capitalist, ca sumă de însuşiri pozitive ale indivizilor, nu este o
invenţie a epocii moderne şi a unei zone geografice anume. El a existat şi într-o formă
precapitalistă. Din acest punct de vedere, Orientul a fost mult mai avansat. La orizontul
secolelor al XI-lea şi al XII-lea, când zorii capitalismului au început să apară, China era
mai avansată decât Europa în orice domeniu al cunoaşterii. La fel stăteau lucrurile şi în
privinţa actului educaţional şi administrativ. De ce capitalismul a apărut totuşi mai întâi
în Vest? Pentru că Vestul, în concepţia lui Weber, a oferit primul, contextul favorabil
pentru ca spiritul capitalist să se tranfosme dintr-o stare mentală în capitalism autentic şi
concret. Pentru a-i produce pe întreprinzător şi pe muncitor, spiritul capitalist a trebuit să
se impună luptând cu o serie de forţe ostile şi, în principal, cu tradiţionalismul medieval
încătuşat de dogmele feudale. Victoria a fost posibilă numai atunci când s-au îndeplinit şi
celelalte şase condiţii avute în vedere de Weber; când organizarea raţională a muncii şi a
capitalului au devenit permanente şi manifeste pe arii întinse; când s-a creat acel context
fericit, fruct al unui mariaj benefic între asceza biblică şi o mentalitate particulară cu
suport în logica câştigului realizat pe un fundal religios permisibil. Ori, din punctul acesta
de vedere, Vestul, şi nu Estul a fost favorabil şi mai pregătit pentru această experienţă. Iar
în Vest, nu Spania sau Portugalia mercantiliste, îmbogăţite cu aurul din descoperirea
Lumii Noi, au fost primii mesageri ai modernismului, ci Anglia, acolo unde spiritul
capitalist, prin calvinism, şi-a recrutat cei mai destoinici subiecţi.

4
 S-a precizat deja că teoria privind geneza capitalismului este încadrabilă în două
mari rubrici şi că cea de-a doua direcţie înseamnă paradigma apariţiei capitalismului şi a
dezvoltării economice şi sociale elaborate de Marx, Engels, Lenin şi de toţi urmaşii lor în
linie dreaptă. Paradigma marxistă, privită chiar la dimensiunea sa completă, dezvoltată, şi
nu schematizată, nu poate să explice evoluţia din ultima jumătate de secol a unor ţări din
Asia, America Latină sau Africa. Înţelegerea unor astfel de realităţi are nevoie de
argumente pe care analiza marxistă nu le furnizează. Acumulările cantitative în planul
forţelor de producţie din aceste zone geografice nu au condus şi nu conduc inevitabil la
revoluţie. Dinamica societăţii, realizabila prin jocul dintre forţele de producţie înaintate şi
relaţiile de producţie rămase tot timpul în urmă rămâne o schemă insuficientă pentru a da
acoperire explicativă evoluţiei lumii moderne. Nicăieri in lume capitalismul nu a apărut şi
nu s-a dezvoltat cu respectarea canoanelor acestei matrici. Pentru a înţelege evoluţia prin
capitalism a multor ţări în ultimile decenii, mai de folos, mai utile şi mai actuale rămân
lucrările lui Weber sau Sombart. Pe filiera trasată de ei, ca şi de Mises, Hazek, Friedman,
ş.a. e posibil de înţeles că spiritul capitalist şi capitalismul în general nu apar oriunde şi
oricum. Este nevoie de un context potrivit, de comportamente economice adecvate şi de
un impuls. O bază tehnică modernă şi o forţă de muncă calificată nu sunt suficiente.
Dezvolatrea nu vine de la sine. Sămânţa spiritului capitalist nu încolţeşte oriunde. Pentru
ca acest fenomen să se producă este nevoie de un suflet viu; este nevoie de omul
capitalist, pentru care munca depusă cu râvnă şi serioyitate este deopotrivă, o sursă de
satisfacţii personale, dar şi un semn de virtute.

I.3. Calea spre capitalism

Ca şi geneza, calea care poate duce la capitalism a constituit şi constituie obiecţie
de reflecţiune teoretică şi dispută politico-doctrinară. Cel puţin două motive explică o
atare preocupare. Mai întâi, numai reaua-credinţă poate împiedica pe cineva să nu
recunoască şi să admită că finalul de secol XX a consfinţit victoria capitalismului. Deşi
acesta este imperfect, fapt recunoscut şi de cei mai zeloşi susţinători ai săi, omenirea n-a
reuşit, până în prezent, să inventeze un sistem mai performant sub raportul belşugului
material pe care îl aduce. Firec deci să te intereseze care este pista ce te poate conduce la
bunăstare. În al doilea rând, deşi capitalismul este azi un sistem ale cărui performanţe
sunt recunoscute la scară planetară, mai sunt încă multe ţări care tatonează terenul, îi bat
la poartă şi încearcă să găsească calea de acces spre el. Normal deci, şi din punctul acesta
de vedere, ca subiectul să fie în permanenţă întreţinut.

5
 Retrospectiv privind lucrurile, experienţa faptică ne obligă să reţinem că ruta
capitalismului nu a fost şi nu este singulară şi nici asfaltată. Întotdeauna ea s-a suprapus
pe o necesară fază de tranziţie, cu denumiri diferite în timpuri şi spaţii diferite, dar, la
modul comun, plătibilă, în costuri sociale şi economice mai greu sau mai uşor
suportabile. Nici borna din stânga şi nici cea care a încadrat la dreapta acest proces nu au
fost aceleaşi. Ţările care astăzi oferă suportul de sprijin pentru cei care încearcă să
definească capitalismul au parcurs acest traiect în maniere diferite şi apelând la mijloace
diferite.
Mercantilismul, ca prefaţă şi etapă pregătitoare pentru capitalism, a adus cu sine,
pe parcursul celor trei secole de existenţă, concurenţa şi libertatea economică; nu însă şi
liberalismul politic. Emanciparea de sub tutela Bisericii şi laicizarea vieţii social-
economice permit ca preocupările economice, cu scop clar precizat în obţinerea de câştig,
să treacă pe primul plan, în locul celor morale şi filosofice. Mişcarea se produce însă sub
zodia unei filosofii politice inspirate din concepţia greacă a statului suveran, a statului-
cetate, puternic, cu ramificaţii în întreg organismul naţional. Numai un stat forte se putea
impune în faţa atotputernicei Biserici. Statul suveran îşi găseşte sprijinul în individul-
cetăţean, viitorul homo oeconomicus rationalis si indivisualist reprezentat pentru început
mai ales de negustori şi cămătari, deoarece comerţul şi împrumutul cu bani duceau mai
repede şi cu costuri mai mici la câştig. Acest cetăţean, component al unei naţiuni
definibile esenţialmente prin solidaritatea economica, nu era însă chemat ca, prin
exprimarea voinţei sale, să hotărască soarta cetăţii.
În prelungirea concepţiei mercantiliste despre rolul statului şi al suveranului se
află şi discursul primilor tălmaci ai filosofiei economice liberale – fiziocraţii. Doctrina
împărtăşită de ei, cea a ordinii naturale, trimite şi ea pe individul obişnuit la supunere.
Laissez-faire-ul fiziocraţilor, lozincă înaripată, care va deveni emblema liberalismului de
mai târziu, era traductibil în termenii unei căi liber-deschise pentru iniţiativă concret-
economică şi pentru muncă. Cunoaşterea filosofică a căii ce trebuia urmata nu era însă
socotită a fi apanajul oricui. A stabili ce este natural şi bun însemna o misiune care le
revenea doar spiritelor înalt, cultivate. Toţi ceilalţi trebuiau să accepte valorile alese şi să
se conformeze. De ce ? Pentru că şi fiziocraţii operează cu „deocamdată”, iar după ei,
poporul nu este încă pregătit pentru exerciţiul democratic al deciziei.
Asta înseamnă că ruta Vestului spre capitalism nu a fost chiar atât de blândă şi
dialectică pe cât se pare; că ea şi-a avut suişurile, coborâşurile şi mai ales durităţile sale;
că acumularea primitivă nu s-a produs în culorile sângeroase pe care le-a zugrăvit Marx,
6
dar că, prin selecţia pe care din start a operat-o şi prin procedeele la care a recurs, nu
întotdeauna ortodoxe şi la vedere, a însemnat nu numai ascensiunea unora, ci şi drama
altora. În sfârşit, tot acest proces s-a derulat sub umbrela protectoare a unui stat, întâi
puternic şi omniprezent, apoi redus la dimensiunile minime necesare. Important pentru
succesul repurtat în final este că atât puternicul stat, cât şi absolutul monarh au fost
deschişi noii căi, pe care au susţinut-o. Pentru început deci capitalismul nu se poate naşte
decât în interiorul unui stat care apără securitatea şi raţiunea dreptului, moment după care
are din ce în ce mai puţină nevoie de stat. Aceasta deoarece, la termen, capitalismul
devine liberalism sau nu devine nimic. Alianţa dintre un stat puternic şi autoritar cu
capitalismul nu poate fi decât provizorie. Prin însăşi natura sa, capitalismul erodează şi
reprimă despotismul, fie el statal sau individual. În schimb, naşte şi nutreşte liberalismul,
individualismul şi democraţia.

7
 CAPITOLUL II - Pilonii capitalismului

Arhitectura capitalismului se sprijină pe câţiva piloni puternici, care îi conferă

rezistenţă şi armonie şi îi dau în acelaşi timp, însufleţire şi formă. Fără aceştia, fără
proprietate privată, liberalism, democraţie şi cultură, capitalismul nu ar avea nici formă,
nici conţinut şi nici nu ar putea exista.

II.1. Proprietatea privată

Proprietatea a constituit, dintotdeauna si deopotrivă, o temă de cercetare incitantă,
un subiect de reflecţiune teoretico-doctrinară, dar şi un cal de bătaie pentru apologeţii
variilor politici economice şi sociale. Acum ne interesează proprietatea, în forma ei
privată, doar din două laturi: mai întâi, ca temelia capitalismului, iar apoi, ca sursă a
libertăţii, a progresului economic şi a democraţiei.
În marea sa lucrare „Libertatea. Două sau trei lucruri pe care le ştiu despre ea”, o
adevărată bijuterie în materie, Christian Michel reţine că faţă de proprietate nu pot exista
decât trei atitudini posibile :
• Oricine poate lua proprietatea cuiva. Este starea de junglă.
• Câţiva oameni prtind sa decidă ce să facă cu proprietăţile altor oameni. Este
regimul socialist sau social-democrat.
• Nimeni nu poate să ia proprietăţile altcuiva fără consimţământul acestuia. Este
legea oamenilor liberi4.
Christian Michel a definit într-un mod original, prin cele trei atitudini faţă de
proprietate, o definiţie mai concisă a capitalismului. Aceasta este, în fapt, capitalismul:
legea oamenilor liberi. Iar legea porneşte de la şi se sprijină pe proprietatea privată.
Aceasta, proprietatea, în chiar conceptul ei de relaţie între oameni în legatură cu
stăpânirea sau nu a anumitor bunuri, trasează regula de bază într-o societate.
Proprietatea comuna, obştească, de stat, colectivă, asociaţionistă etc. (indiferent
de nume, esenţa este aceeaşi) defineşte societatea socialistă după regula de bază potrivit
căreia totul este al tuturor şi nimic al fiecăruia; totul este al statului, iar statul suntem noi.
Blânda demagogie, cultivată cu mijloace propagandistice eficiente, convingând pe mulţi
şi cu percuţie în spaţii întinse, a ascuns cel mai dur atentat la libertate. Căci, lăsând
statului monopolul absolut asupra proprietăţii, cetăţeanul s-a văzut sechestrat nu numai de
produsul muncii sale, ci chiar de propria lui fiinţă. Singura libertate ce i-a rămas a fost să

4
Christian Michel, Libertatea. Două sau trei lucruri pe care le ştiu despre ea
8
se supună maşinăriei infernale numită stat totalitar, care a legiferat monopolul
televiziunii, radioului, etc.
Proprietatea privată defineşte alte reguli de bază: fiecare este stăpân pe persoana
şi munca sa, este liber să producă şi să vândă ce vre, cât vrea, cui vrea şi unde vrea, este
liber să trăiască bine sau să o ducă prost. Relaţiile dintre persoane nu mai sunt mijlocite
de stat, ci de proprietate. Fiecare ştie exact ce îi aparţine şi nimeni nu poate atenta la
bunul altuia decât prin violenţă sau eludând legea. În plus, nimeni nu poate obliga pe
nimeni la o împărţire a bunurilor după criterii străine de intenţiile proprietarului. Statul de
drept are marea grijă şi sarcină să procedeze astfel încât acest principiu să fie respectat şi
proprietatea să fie protejată. Dacă el intervine şi, pe o cale sau alta, obligă la o împărţire a
bunurilor dupa principii aflate dincolo de voinţa stăpânilor lor, cadrul lui de desfăşurare
aparţine unei societăţi a raporturilor de forţă, şi nu a fraternităţii.
Capitalismul nu se poate defini în absenţa proprietăţii private şi pentru că aceasta
oferă suportul pentru apariţia producţiei de mărfuri. După inspirata expresie a lui Marx,
„capitalismul este o uriaşă îngrămădire de mărfuri”, este o economie de schimb, de
vânzare-cumpărare de bunuri şi servici. A schimba trebuie prefaţat de a poseda; e nevoie
sa fii stăpân autonom asupra bunurilor ca să-ţi permiţi să le înstrăinezi. În timp ce
diviziunea muncii impune schimbul, autonomia îl face posibil. Iar ca să fii autonom
trebuie să fii proprietar; nu în comun, căci atunci schimbul îşi pierde logica, ci privat.
Schimbul indiferent de obiectul lui, este un schimb de proprietăţi.
Faptul că proprietatea privată este nu numai sursa libertăţii, ci şi o condiţie şi
chiar o componentă a ei, este socotit aproape un loc comun. Argumentarea în aceste sens
poate fi complicată; esenţa ei însă nu este. E clar pentru oricine că a fi proprietar asupra
unor bunuri echivalează cu a avea acces la sursa existenţei tale şi a familiei tale, înseamnă
a avea şansa să poţi fi propriul tău stăpân şi să depinzi numai de tine şi înseamnă, mai
presus de orice, să ai şansa să traieşti viaţa aşa cum ţi-o doreşti pentru că altfel viaţa nu
are preţ.
Proprietatea privată este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru a putea
socoti liber. Germania nazistă este o ţară a proprietăţii private, dar nu şi a libertăţii. În
discursul tovărăşesc comunist, libertatea era plasată la loc de mare cinste. Doctrina
socialista şi cea comunistă au alimentat tot timpul convingerea că societatea care se
inspiră din ea se vrea a fi o societate a oamenilor liberi. Numai că oamenii nu înţeleg să
fie liberi nici la comandă şi nici în comun, în devălmăşie.

9
 Pe un al doilea plan, dar nu ca importanţă, dimpotrivă, virtuţile privatizării şi ale
proprietăţii private sunt deduse din logica şi necesitatea eficienţei.
Proprietatea privată conduce la eficienţă, în primul rând, pentru că ea pemite
concurenţa. Ea este de dorit numai în măsura în care face ca responsabilităţile să capete
adresă precisă şi creează contextul permisibil profitabilei concurenţe. Dacă o firmă
aparţinătoare statului respectă regulile jocului şi, pe calea concurenţei, ofera tot timpul
proba rentabilităţii, teoretic, nimeni nu are nimic împotrivă; teoretic, deoarece practic
statisticile fac dovezi concludente că nicio întreprindere de stat nu a atins praguri de
rentabilitate comparabile cu cele aflate în proprietatea privată.
În al doilea rând, calea spre eficienţă comportă riscuri, iar proprietatea privată
asigură autonomia necesară nu numai în ceea ce priveşte libertatea de a produce şi de a
cumpăra orice, dar ea oferă şi autonomia de decizie; oferă posibilitatea şi libertatea de a
experimenta un produs nou. Toate acestea presupun riscuri pe care întreprinzătorii
particulari şi le vor asuma, ştiind că nu au altă şansă de a penetra piaţa. Aşa ceva nu e
posibil într-o economie centralizată, socialistă. Acolo, piaţa se cucereşte prin program, pe
calea planului central, fără riscuri. Se pleacă de la ideea că munca fiecărui individ este o
părticică din munca socială totală. Se pretinde că nimic nu se pierde şi nu se consumă în
van, pentru ca nevoia socială este cunoscută dinainte. Cererea se întâlneşte cu oferta după
un program riguros stabilit. Dacă un produs este de proastă calitate, el se va cumpăra
pentru că nu are concurent. Problema alegerii nu există. Toate se împacă la un echilibru
de amplitudine şi de profit 0, tip Walras. Este vorba de o economie şi de o societate
staţionare, cenuşii. Riscul şi noutatea sunt eludate prin însăşi logica dezvoltării socialiste,
logică ce duce la stagnarea inovaţională şi, de aici, la regres economic.
În al treilea rând, proprietatea privată este condiţia necesară pentru obţinerea
eficienţei pentru că ea a fost şi este socotită cu deplin temei – şi experienţa a confirmat,
mai ales prin comparaţia cu păguboasa şi falimentara gestionare socialistă a proprietăţii în
secolul nostru – imboldul şi motivaţia de fond a acţiuni oamenilor. Voinţa, energia,
talentul etc. nu sunt pe deplin exprimate şi consumate decât dacă individul este stăpân pe
roadele muncii sale, şi aceasta pe termen lung. S-a văzut şi într-o ţară ca România că,
atunci când toate sunt ale nimănui, munca consumată se află şi ea sub zodia
provizoratului şi iresponsabilităţii. Când însă domeniul acţiunii practice este cert şi
concret bornat, când proprietatea este apărată prin lege, individul este în stare să
transforme o băltoaca într-un iaz cu peşte, un deşert într-o grădină, să scoată bani din
piatră seacă.
10
II.2. Liberalismul
Chiar dacă nu a început întotdeauna şi pretutindeni prin liberalism, capitalismul
nu a rezistat şi nu s-a dezvolatat decât în şi prin corolarul său firesc – liberalismul.
În timp ce pe continentul european este asimilabil unei ideologii de dreapta, în
SUA apropierea etichetei liberale este făcută adesea de către socialişti. În timp ce unii
trimit la originile liberalismului în termeni transcedentali, oferind drept bornă de drum
pilda lui Hristos, care „a ales să moară pe cruce şi să învie în taină spre a reînvia
libertatea omului”, alţii5 socotesc că părinţii fondatori sunt filosofii englezi şi scoţieni din
secolul al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XIX-lea, printre care: David Hume,
Adam Smith, Jeremy Bentham şi John Stuart Mill. Ca să nu mai vorbim că John Gray
crede că în secolul XX încă îşi mai caută identitatea6.
Tot din această direcţie, a factorilor care explică intereseul manifest pentru o
chestiune ca aceea a liberalismului, putem face referire la analiza pe multiple planuri:
economic, social, politic, filosofic, moral etc. Din fiecare dintre aceste laturi liberalismul
se oferă generos şi-şi dezvăluie valenţe multiple. Faptul că liberalismul a fost şi a rămas,
în plan ideatic, un subiect de dispută teoretico-doctrinară în urma căreia s-au produs
concluzii situabile la niveluri diferite ale analizei şi cunoaşterii este şi bun, şi rău.
Este bun pentru că un curent, o ideologie, o doctrină, o politică etc. care se
sprijină etimologic pe substantivul „libertas” şi pe adjectivul „liberalis” şi care nu poate fi
prins în tuşe sigure şi în definiţii standard, prezentându-se ca un şantier viu, ca un
organism în permanentă mişcare, are şansa unei promisiuni permanente, a unei
promisiuni de „perpetuum mobile”. Deşi dezacordul la acest nivel, al încercărilor de
definire, seamănă derută şi uneori neîncredere, tocmai acest fapt este menit să-l salveze
de la osificare, greu de prins în vreo ecuaţie.
Şi este păgubos pentru că tocmai la adăpostul acestei generozităţi de interpretare
s-a creat teren şi pentru manipulare. Numele de liberalism a fost nu o dată corupt când
satrapi politici au fost socotiţi mai liberali decât concurenţii lor în ale opresiunii;
Hruşciov, de pildă, mai liberal decât Stalin, iar Gorbaciov – de-a dreptul liberal prin
iniţierea perestroicii.
Cel mai puternic reprezentată şi cu influenţe notabile asupra filosofiei liberale
contemporane este mişcarea liberală utilitaristă. Ea identifică binele cu fericirea, aceasta

5
Se face referire, în pricipal, la Ludwig von Mises, cu lucrarea Liberalism. In the Classical Tradition, ed a
III-a, Godben Press, San Francisco, California and The Foundation for Economic Education, New York,
1985.
6
John Gray, Liberalismul.
11
fiind asimilată în principal cu sănătatea fizică şi bogăţia materială. Celelalte elemente
care definesc fericirea nu sunt neglijabile dar au, după John Stuart Mill, statutul de plăceri
inferioare.
Capitalismul, prin filosofia sa liberală, oferă tuturor aceleaşi şanse, aceleaşi
premise de plecare în lupta pentru câştig. Cum însă şansele se raportează la potenţe fizice
şi intelectuale diferite, regula o dă inegalitatea. Pe inegalitate, pe înţelegerea şi
respectarea ei se poate gândi echilibrul şi se poate construi pacea socială. Din punctul
acesta de vedere, Smith este foarte clar: „Pe dispoziţia pe care o avem, de a fi de acord şi
a simpatiza cu pasiunile celor mari şi bogaţi, sunt fondate distincţiile de rang şi ordinea
societăţii”7. Rezultă limpede că, pentru Smith şi pentru toţi smithienii de mai târziu,
ordinea econimică realizată prin exerciţiul liber al interesului personal nu înseamnă şi
egalitate între indivizi. Ordinea socială firească este una stratificată, cu extreme, cu bogaţi
şi săraci. Pentru utilitarişti, aceasta nu a fost însă niciodată o problemă. Redistribuirile,
echitarea socială etc. nu le-au stat, predilect, în preocupare. Nu au tăiat vârfurile spre a
apropia media de bază. Au lăsat pe seama „mâinii invizibile” sarcina distribuţiei
bunurilor, convinşi fiind că doar aşa, şi nu pe calea unui proiect, bogatul va servi interseul
social.
Aşa cum s-a subliniat deja liberalismul contemporan este tradiţia utilitaristă. În
acelaşi timp versiunea liberală ce are la bază dreptul natural, atât cât astăzi mai suntem
dispuşi să consumăm energie şi cerneală pe această departajare ce a făcut obiectul multor
dispute, fără consecinţe notabile pentru ceea ce înseamnă liberalismul economic
contemporan, îşi are semnificaţia sa. Însăşi existenţa ei arată că liberalismul a avut surse
multiple şi bogate. În plus, liberalii ce se revendică din filosofia dreptului natural vin cu
un criteriu de judecată nou – dreptatea, a cărei utilizare conduce la nuanţări ale
liberalismului, în principal în ceea ce priveşte atitudinea statului.
Indiferent de nuanţele şi accentele date de criteriile diferite în apreciere a binelui
şi răului şi indiferent de pista de pe care s-a lansat şi a prins contur, utilitaristă sau a
dreptului natural - liberalismul clasic, ca şi cel neoclasic au un mesaj comun. Concis
exprimat, el înseamnă:
• Un obiectiv: binele individual şi, prin el, binele colectiv.
• O cale: piaţa liberă cu însoţitorii ei fireşti – libera iniţiativă şi libera concurenţă.
• Mijloace la îndemână:

7
Adam Smith, Théorie des sentiments moraux, Paris, 1830.
12
 1. apelul la raţionalitatea individuală, numai acolo unde acest lucru
întâmpină dificultăţi, la revelaţia divină;
2. apelul la interes, ca motivaţie de fond a acţiunii umane;
3. apelul la stat, dar numai pentru a veghea şi a ajuta piaţa.
Cu originea într-o dublă tradiţie – utilitaristă şi naturalistă – şi cu o evoluţie
manifestă în evantai, prin bogate şi variate şcoli şi orientări, liberalismul nu a părăsit
niciodata scena istoriei. Dimpotrivă, prin confruntări cu doctrine şi filosofii opuse, nevoit
să ofere răspunsuri la situaţii inedite sau să răspundă unor lovituri din interior sau
exterior, liberalismul s-a şlefuit, a câştigat în vigoare şi continuă să inspire şi astăzi,
predominant, politica economică si socială.
Cu atâtea nuanţe şi forme de exprimare, cu mutaţiile acceptate de-a lungul istoriei
sale, e normal să ne întrebăm ce mai înseamnă astăzi liberalismul sau, cu altă expresie, ce
presupune azi a fi liberal.
La modul foarte succint, pe puncte şi fără pretenţia unei construcţii exhaustice,
socotim că:
 Liberalul respectă şi cultivă valorile supreme care, dincolo de timp şi spaţiu, au
definit întotdeauna liberalismul: libertatea, proprietatea privată, individualismul,
piaţa liberă, concurenţa, libera iniţiativă şi libertatea de întreprindere.
 Liberalul vede în libertate suportu trainic pentru orice aventură umană. Prin
exerciţiul libertăţii se ajunge la bunăstare şi fericire. Pe libertate, fiecare individ
îşi clădeşte universul său moral. Libertatea, în forma individuală şi spontană,
cunoaşte o singură limită: dreptul şi libertatea altuia sau altora.
 Liberalul este convins că el nu poate stăpâni natura. Ceea ce îi rămâne de făcut –
şi nu e puţin – este a o cunoaşte şi a se integra în mod inteligent. Pentru că e supus
ordinii naturale, liberalul admite hazardul, neprevăzutul, spontanul şi riscul. El nu
împărtăşeşte ideea unui proiect în toate. Deşi este conştient că e comod şi, mai
ales, liniştitor să ştii că poţi controla tot ceea ce se întâmplă oamenilor şi naturii,
el ştie că acest lucru nu e posibil. Deşi doreşte să fie în permanenţă armonie şi
echilibru, liberalul acceptă şi neplanificatul.
 Liberalul are de partea sa argumentul istoriei, după care piaţa, cu libera
concurenţă, rezolvă orice problemă umană. La concurenţă trebuie să te expui şi să
accepţi critica ei; să accepţi că un altul poate fi mai bun decât tine. Procedând
astfel, liberalul e cel mai puţin dogmatic dintre oameni. Dorind concurenţa în
toate, liberalul propune un sistem de instituţii care se afle unele faţă de altele în
13
 contrapondere. Una faţă de alta joacă rolul de limită-etalon; dacă una nu îşi face
datoria, cealaltă o sancţionează. Controlul şi autocontrolul permanent, direct şi
transparent, devin norme de conduită. Inclusiv statul este supus acestui joc; spre a
i se limita puterea şi a nu face deservicii. De aceea, liberalismul este locul unde
lichelele pot produce cel mai puţin rău.
 Liberalul acceptă şi cultivă dreptul la diferenţă. Armonia şi echilibrul se sprijină
la el pe respectul poziţiei, potenţelor şi statutului fiecăruia, inegale de la natură.
Societatea egalitaristă e un vechi vis totalitar, şi nu unul liberal. Socialismul a
clacat lamentabil pentru că a promovat egalitarismul la rangul de politică de stat.
Uniformizarea forţată e potrivnică naturii umane. Prin „omogenizarea socială”,
socialismul a reuit să obţină indiferenţa turmei, dar nicidecum echilibrul ei.
 Liberalul are încredere în om şi în raţionalitatea lui. Din punctul acesta de vedere,
liberalismul este o specie de umanism, în sensul şi în accepţiunea că întreaga
construcţie liberală – şi deci capitalistă – trebuie să plece de la om şi să se întoarcă
la om, să se bazeze pe valorile umane recunoscute: toleranţă, civilitate, decenţă,
respectul pentru contractul încheiat şi cuvântul dat etc., sa plece de la premisa că
ficare individ este capabil să îşi ia soarta în mâini şi să îşi construiască universul
său material şi spiritual şi că este suficient de demn pentru a depinde de el însuşi,
şi nu de marea industrie a milei publice, care este protecţia socială. Liberalismul
este o specie de umanism şi în măsura în care ideea – forţă pe care se sprijină este
nu eticheta burţii pline ci imnul libertăţii.
 Pentru un liberal, statul este şi rămâne un rău necesar, şi nu un Moş Crăciun, care
ştie cum să instruiască pe oameni, să le planifice şi să le înnobileze gândirea, să
elimine sărăcia, să ofere în dar locuri de muncă, salarii mari şi o perspectivă
luminoasă. Ceea ce denunţă liberalul nu este statul în general, ci statul ca putere în
sine, ca şi logică a puterii care creează putere şi corupe. Statul liberal este un
judecător şi un supraveghetor. El trebuie să vegheze la respectarea regulilor
jocului admise de colectivitatea de indivizi independenţi, trebuie să îi înveţe pe
aceştia cum să trăiască ca inşi autonomi, după propriile posibiliăţi, fără a apela la
protecţia şi ajutorul său.
 Liberalul este potrivnic ingineriei sociale, colectivisşului şi totalitarimului. Dar el
nu este nici un rebel şi nici un libertin nonconformist şi negativist. Numele lui se
trage de la libertate, nu de la rebeliune, de la o libertate disciplinată, cum spune
Hayek. Iar disciplinarea o face legea, lege ca expresie a unor reguli pe care,
14
 printr-o buna tradiţie, colectivitatea umană le-a selectat şi le-a impus ca restricţii
de natură a sancţiona orice acţiune ce poate dăuna celuilalt sau celorlalţi, lege a
cărei autoritate, aşa cum susţinea Condorcit, se bazează pe cunoştinţe ştiinţifice.
Numai astfel fundamentată, ea, legea, poate genera modificări în situaţia şi în
comportamentul oamenilor, în raporturile dintr ei şi chiar în sfera sentimentelor şi
atitudinilor lor.
 Liberalul nu se declară, dar este, faptic, un democrat. Democraţia lui nu înseamnă
nici puterea poporului şi nici cea a majorităţii. Democraţia lui decurge şi se
sprijină pe practicile liberale care cultivă toleranţa, pluralismul în toate, respectul
pentru dreptul la orice opţiune, inclusiv una opusă liberalismului.
 La modul cu totul rezumativ, individualismul raţional, suveranitatea persoanei,
antiholismul şi antitotalitarismul, libertatea de gând, faptă şi iniţiativă, egalitatea
numai în faţa legii, toleranţa în raport cu opiniile celorlalţi, deschiderea la critică
etc. definesc poziţia şi statutul liberalului.

II.3. Democraţia
Privind lucrurile din perspectiva lor istorică, capitalismul şi democraţia au fost
destinate să nu se întâlnească întotdeauna. De la primii tălmaci ai lumii moderne –
mercantiliştii – aflăm că primii liberali nu au fost şi democraţi; socoteau că poporul nu
este încă pregătit pentru un asemenea exerciţiu de conducere. Dar, din moment ce
condiţiile s-au copt şi poporul s-a luminat, liberalismul şi capitalismul nu numai că au
devenit compatibile cu democraţia, dar s-au sprijinit efectiv pe ea, în măsura în care
aceasta din urmă creează contextul favorabil şi asigură aplicarea şi respectarea
principiilor liberalismului.
Plasarea democraţiei alături de proprietatea privată şi liberalism, la rubrica
pilonilor capitalismului, necesită argumente care trimit atât la posibil (compatibil), cât şi
la necesar.
Democraţia are şansa de a convieţui cu capitalismul numai dacă o privim ca pe o
sumă de reguli a căror respectare frânează exercitarea puterii absolute şi rezolvarea
conflictelor de interese, pe calea persuasiunii. Numai aşa ea se pliază pe filosofia
contractului social, instrumentul pe care liberalii l-au conceput pentru a înfiinţa societatea
civilă; numai ca metodă care înseamnă asumarea de către ficare individ a obligaţiei de nu
a aduce prin acţiunea sa nicio atingere altuia în ceea ce priveşte viaţa, libertatea,
proprietatea, adică drepturile naturale liberale.

15
 Întâi, e vorba de ceea ce epistemologul Karl Popper a intuit cu redutabila-i forţă
de analiză, şi anume de posibilitatea nedorită ca democraţia să fie atribută unei
escrocherii, din moment ce fiecare individ în parte ştie, la modul intim, că el nu participă
efectiv la procesul de decizie. Conştientizând lacuna şi plecând de la realitatea că nu toţi
indivizii sunt capabili de analize şi procese decizionale de anvergură şi că, la modul
tehnic vorbind nu există conducere şi decizie populară, capitalismul a inventat democraţia
constituţională reprezentativă, expresie a ceea ce Aristotel înţelegea prin „politeia”. Prin
ea, cei aleşi în mod liber discern, decantează şi stabilesc ruta pe care toţi ceilalţi o
urmează fără împotrivire.
Al doilea, tocmai în sensul de putere a celor mulţi, a poporului, democraţia a fost
asimilată şi compatibilizată socialismului. Plasata la nivelul de ideal al egalităţii în faţa
puterii, democraţia populară a fost socotită unica şi cea mai eficace cale de punere în
operă a filosofiei socialiste egalitare. Efectul a fost însă unul pervers. De la egalitate în
deplină libertate, democraţia a ajuns, îmbrăcând haina democraţiei socialiste, la egalitate
în mizerie şi umilinţă. Cei care au trăit această amăgire s-au înşelat asupra faptului că un
regim politic autoritar nu se poate combina cu orice fel de rânduieli economice, şi aceasta
la nesfârşit; s-au înşelat, neştiind că o societate care este socialstă nu poate fi în acelaşi
timp şi democratică, în sensul garantării libertăţilor individuale.
Şi, în fine, în al treilea rând, pericolul asimilării democraţiei cu puterea celor mulţi
ţine de dinamica altui proces. Ne referim la ceea ce John Hallowell, inspirat din cartea a
VIII-a din „Republica” lui Platon, numeşte procesul de trecere de la democraţie la tiranie,
proces permisibil atunci când democraţia şi libertatea sunt percepute şi asimilate
libertinajului, când, aşa „cum o singură dorinţă tiranică îl ia în stăpânire pe cel ce nu
cunoaşte nicio înfrânare, tot aşa şi cei care trăiesc într-o societate ce nu cunoaşte nicio
înfrânare se vor închina, în cele din urmă, în faţa voinţei vreunui tiran care, poate, îi va
scăpa de tirania propriilor pasiuni. Libertatea, devenită acum libertinaj, ajunge să le fie o
povară insuportabilă şi vor căuta să scape de ea, supunându-se tiranului.”
Numai protejată de aceste pericole, numai privită prin prisma valorii sale
instrumentale, de mijloc prin care principiile liberale privind viaţa, democraţia este
compatibilă cu capitalismul.
Democraţia face casă bună cu capitalismul şi prin aceea că se sprijină pe aceeaşi
filosofie – individualismul. Ambele au ca punct de plecare individul. Ambele refuză
organicismul ca filosofie inspiratoare. Şi într-un caz, şi în celălalt raţional este numai
individul. Raţionalitatea colectivă este o broderie fariseică marxistă. De la individ trebuie
16
plecat în orice construcţie. Totuşi, apar aici câteva nuanţe legate de împrejurarea că
„raporturile individului cu societatea sunt văzute în mod diferit de liberalism şi de
democraţie: primul desparte individul particular de corpul organic al societăţii, facându-l
să trăiască, cel puţin pentru o mare parte a vieţii, departe de sânul mamei, pentru a-l
introduce în lumea necunoscută şi plină de pericole a luptei pentru supravieţuire; cea de-a
doua îl pune laolaltă cu alţi oameni, asemănători lui, pentru ca din unirea lor societatea
să fie reconstrută nu ca un tot organic, ci ca o societate de indivizi liberi. Liberalismul
revendică libertatea individuală faţă de stat, atât în sfera spirituală, cât şi în cea
economică; democraţia împacă individul cu societatea, făcând din societate produsul unui
acord al indivizilor între ei. Liberalismul face din individul particular protagonistul
oricărei activităţi ce se desfăşoară în afara statului; democraţia îl face protagonistul unei
altfel forme de stat, în care deciziile colective sunt luate în mod direct de către indivizii
particulari sau de delegaţii ori reprezentanţii lor.”
Pe scurt, liberalismul se dovedeşte a fi mai solitarist şi mai antietatist. Universul
său preferat este mocrocosmosul individual. Democraţia plecată de la premisa că
individul este un ins social, că el n-are cum să se afirme decât în şi prin societate. De
aceea, oferă mijloacele necesare pentru ca această asociaţie să rămână una de oameni
liberi. Universul şi laboratorul său par a fi plasatela nivel macro. Şi liberalismul, şi
democraţia doresc libertatea individuală. Dar, în timp ce liberalismul face din libertate
valoarea supremă şi în felul acesta oferă impulsul şi motorul dezvoltării capaitalismului,
democraţia se raportează la libertate ca la un scop faţă de care ea nu este decît un mijloc,
un instrument de dobândire şi conservare a ei şi de luptă împotriva tiraniei, o posibilitate
oferită cetăţenilor de a participa la delegarea puterii politice, dar şi de control şi de
supraveghere permanentă a celor aleşi, indiferent la ce nivel, un proces dinamic care se
învaţă permanent şi prin care se accede la civilizaţie.
Compatibilă cu liberalismul şi capitalismul, democraţia le este, în acelaşi timp, şi
necesară.
S-a arătat deja că, pentru faza de amorsare a capitalismului, democraţia nu s-a
dovedit a fi de ajutor întotdeauna şi în toate locurile. A trebuit adesea ca, prin măsuri
autoritare, să fie înfrânate conservatorismul şi inerţiile unor regimuri şi sisteme
incompatibile cu libertatea economică şi, astfel, să fie introdus şi susţinut mecanismul
pieţei libere. În acelaşi timp însă, istoria faptelor o demonstrează, niciunde capitalismul şi
corolarul său, liberalsimul, nu au crescut în afara democraţiei. Mai devreme sau mai
târziu, dictatorii liberali s-au supus sufragiului universal. Mai devreme sau mai târziu s-a
17
vazut că dictatura, acolo unde s-a manifestat, n-a fost decât un rău necesar de început şi
că numai democraţia este în stare să ofere baza de sprijin pentru idealurile liberalismului
şi capitalismului, aşa cum numai statul liberal poate oferi suport pentru primenirea şi
consolidarea democraţiei.

II.4. Cultura. Individualismul.

Pentru orice observator al dinamicii economice, corelaţia dintre cultural şi
economic are o importanţă decisivă. Percepută fie în mod direct, ca raport între două
variabile autonome (în genul relaţiei dintre fond şi formă), fie, aşa cum e şi firesc, în
strânsa lor interdependenţă, un indiciu al faptului că realul economic nu e decât un
segment al realului existenţial, în perimetrul căruia trebuie analizat şi înţeles, dar şi o
cheie în permanentă căutare a factorilor favorizanţi progresului. Că aşa stau lucrurile o
dovedeşte şi faptul că aria socială a celor care au poposit asupra rolului culturii unui popr
unde terminarea cadenţei şi amplitudinea succeselor sale este deosebit de largă; de la
economiştii structuralişti, care pleacă de la calitatea instituţiilor şi a populaţiei în a
explica creşterea economică, la istorici, filosofi şi sociologi, care văd în cultură, în
accepţiunea ei cea mai largă, cauza primă în amorsarea sau obstacularea dezvoltării
economice; de la filosofii economiei politice japoneze, care traiesc convingerea că vechea
educaţie de samurai explică incisivitatea cu care poporul lor abordează viaţa şi
construieşte economia modernă, la filosofii români, în genul lui Cioran, care pun pe
seama moleşelii culturale faptul că poporul lor s-a târât prin istorie, sintetizându-şi
nefericit, existenţa în arta compromisului şi în jalea doinelor.
China, Grecia şi Roma antică au rămas în istorie în primul rând prin statutul lor de
mari creditori mondiali ale unor mari culturi şi civilizaţii. Filosofia pe care cultura
precapitalistă s-a sprijinit a fost una a cetăţii, esenţialmente holistă. Faţă de aceasta,
capitalismul îşi promovează propria sa filosofie – individualismul. El este fermentul şi
factorul catalzator în determninarea fizionomiei culturii capitalismului. În afara lui,
liberalismul şi capitalismul nu pot fi înţelese, nu se pretează nici măcar la o analiză
teoretică.
Din perspectiva capitalismului, individualismul are statutul de principiu de
judecată, dar şi de normă comportamentală. El se traduce în plasarea individului în
centrul analizei şi acţiunii practice. De la el încep toate şi tot la el se raportează. El,
individul, este suveran autonom şi „arbitru suprem al scopurilor sale” (Hayek).

18
 Toţi marii economişti filosofi ai individualismului, începând cu Smith şi Mill şi
încheind cu ultraliberalii Mises şi Hayek, au fost preocupaţi de influenţa pe care
individualismul a avut-o la conturarea şi dezvoltarea capitalismului. Analiza pe care ei au
oferit-o n-a fost însă una dihotomică, de genul: ce a fost întâi, oul sau găina? Doar
interpretările şi analizele critice ulterioare aveau să forţeze concluzia şi să susţină că
fondatorii liberalismului ar fi privit relaţia individ-societate de o manieră univocă,
individul fiind totul şi societatea – nimic. Departe de adevăr o atare interpretare. Pentru
toţi, lucrurile păreau şi simple şi limpezi. Activitatea economică este o activitate umană
care nu se poate desfăşura decât în cadrul unei societăţi. Individul se naşte şi se formează
într-un mediu social deja organizat. Din acest punct de vedere, societatea are un
ascendent asupra lui. Dar, a rămâne la această ipoteză de lucru este, cum spunea Mises –
dacă socotim propoziţiile sale a fi reprezentative pentru cei aflaţi pe aceeaşi linie de
gândire cu el -, şi fals, şi periculos. Fals, pentru că „societatea nu este altceva decât o
sumă de indivizi uniţi pentru un efort cooperativ”. Societatea nu se poate aşadar concepe
în afara indivizilor. Periculos, pentru că a pleca de la societate, şi nu de la individ, aşa
cum fac doctrinele colectiviste, înseamnă a ajunge la concluzia că „societatea este o
entitate care îşi trăieşte viaţa sa proprie, independent şi separat de viaţa diverşilor
indivizi, acţionând pe cont propriu, urmărind scopuri care adesea sunt diferite de acelea
ale indivizilor. Atunci un antagonism poate să se nască între scopurile societăţii şi cele
ale membrilor săi. Pentru a le depăşi şi asigura dezvoltarea viitoare a societăţii, apare
necesar ca egoismul indivizilor să fie stăpânit, să îşi sacrifice dorinţele lor egoiste spre
beneficiul societăţii”.
Normal şi firesc este deci ca fiecare individ în parte să îşi urmărească binele şi
intereseul propriu, pentru că numai astfel se realizează şi binele comun. Aceasta pentru
că, aşa cum gândea Smith, ceea ce face bine unui individ sau familii n-are cum să facă
rău ţării şi interesului general, dimpotrivă, şi că „ceea ce se cheamă prudenţă pentru
conducerea unei familii, rareori poate fi nesocotinţă pentru conducerea unui mare regat”.
Mesajul transmis de Smith (la fel de bine poate fi receptat din lucrările lui Mill,
Hayek, Mises, Friedman etc.) se pretează însă unor interpretări contradictorii.
Una este simplistă şi malignă, şi în baza ei se adună o sumă de paradoxuri care,
toate la un loc, demonstrează insuficienţa şi limitele raţionalităţii individuale, faptul că
suma celor mai raţionale decizii individuale (tăierea pădurilor, poluarea, neachitarea
biletului de transport în comun, şomajul la negru etc) poate conduce la o soluţie comună
neraţională. De aici rezultă concluzia că individualismul are valoarea unei filosofii
19
marginale, extreme, aducătoare de foarte multe pericole, altele decât cele ale
colectivismului, dar totuşi pericole, şi că, din punctul acesta de vedere, nu ar inspia o
politică realistă şi acoperitoare.
Numai într-o societate civilizată se poate vorbi de comportamente raţionale, iar un
comportament raţional înseamnă să îţi plăteşti biletul la transportul în comun, să nu tai în
mod nesăbuit copacii din pădure şi, dacă produci poluare sau şomezi la negru, să primeşti
sancţiunea regulilor jocului acceptat şi care, te obligă să fii raţional. Excepţie, desigur, fac
marginalii, răzvrătiţii de profesie si inconştienţii care ies în afara regulilor, fără a afecta
însă, prin puţinătatea lor, principiul de bază.
O alta este cea care merge pe filonul şi linia generală a gândirii liberale. O dată
introdus în paradigma smithiană, nu poţi să nu observi că ceea ce el a vrut să spună are
valoarea unui îndemn: cel care conduce comunitatea, fie ea sat, oraş sau stat, trebuie să-i
gestioneze bunurile ca şi cum ar fi ale lui, proprii, pentru că, numai dacă face astfel, nu
vine în contradicţie cu interesul de câştig al nimănui. Numai astfel interpretată, această
afirmaţie ne ajută să înţelegem de ce instutuţiile statului au pentru indivizi o valoare
exclusiv instrumentală. Ele sunt o creaţie a oamenilor, cu scopul de a-şi rezolva prin ele
şi cu ajutorul lor interesele personale. Cu alte cuvinte, statul există pentru oameni, iar cei
care îi dau însufleţire nu sunt stăpâni, ci slujitori ai intereselor celor care i-au trimis acolo
cu grija de a impune respectarea regulilor jocului prin care realizarea intereselor unuia să
nu dăuneze altuia sau altora.
În această lumina, binele comun nu are semnificaţie decât dacă e privit ca o sumă
de interese individuale satisfăcute. Nu poate fi recunoscut nici ca un scop în sine şi nici
ca un punct de plecare. Sensul mişcării este egoist, cu puncte de lansare numai în
interesul personal. Şi aceasta conform cu firescul şi cu naturalul. Într-o altă formulă,
egoismul e o virtute, vor spune liberalii. Egoistu, aici, nu este văzut ca având o sumă de
atribute individuale cu semnul minus în faţă, care fac din ins un mercantil stoic şi fără
suflet. Nu este nici măcar un anticreştin, ci unul care acţionează chiar în sensul pe care îl
indica preceptul biblic după care trebuie „să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”. Adică,
în ordinea secvenţială sugerată, întâi te gândeşti la tine şi la interesul tău şi abia după
aceea, o data înarmat cu acest sistem de referinţă, îl iubeşti (te interesezi) şi pe aproapele
tău.
Solidarismul, şi la bine, şi la greu, realitatea o demonstrază, nu este o trăsătură a
societăţilor organizate în regim colectivist, unde individul îşi înneacă personalitatea şi

20
devine un anonim, ci tocmai a acelora unde filosofia liberală individualistă a inspirat
evoluţia practicii.
Pe scurt, individualismul nu-l dislocă pe individ, nu-l rupe de specia sa, numai că,
în cadrul acestei specii, îl îndeamnă să se exprime individual şi particular, divers şi
original, diferit de alţii, conform cu propria-i natură, ea însăşi diversă şi contradictorie. Îl
ajută să controleze instituţiile sociale, cu tendinţe uniformizante în orice proiect societar.
Îl ajută, altfel spus, să fie el însuşi. Dar a fi el însuşi nu înseamnă a trăi pe o insulă pustie,
ci a coabita cu ceilalţi, exprimându-se în perimetrul unei vaste reţele de reguli asumate
voluntar în calitatea lui de om civilizat. Reguli faţă de care este răspunzător tot în manieră
individualistă. Dacă nu există raţionalitate colectivă, înseamnă că nici răspunderea
colectivă nu are acoperire şi logică; ea nu este decât personală, individuală. De aceea
capitalismul primeşte din partea individualismului un serios sprijin. In dividualismul se
constituie într-un pilon al capitalismului, tocmai din această latură, a factorului generator
şi coalizant al unor comportamente personale normale, surprinse prin ceea ce numim
cultura capitlismului, cultură care, dacă în discursul weberian putea fi reductibilă la un
cult al muncii temeinice, consumată raţional şi într-un scop profitabil, capătă azi un sens
larg, de mediu favorizant al creaţiei materiale şi spirituale care dă substanţă civilizaţiei.
Cultura capitalismului este cea în ale cărei borne includem o sumă de calitîţi individuale
şi colective legate de vocaţia individualismului, dar şi de arta coabitării sociale; de
sănătatea relaţiei dintre individ şi stat, dar şi de sănătatea celor care dau însufleţire a ceea
ce, generic, numim stat; de vocaţia comunitară a indivizilor, dar şi de dispoziţia fiecăruia
în parte de a-şi construi propriul proiect de viaţă; de forţa de atracţie a asociativităţii
familiale, dar şi de posibilitatea şi cutezanţa ca fiecare component al familiei să se
desprindă la vreme de mediul în care s-a născut şi s-a format, pentru a se manifesta pe
cont propriu, într-un mediu concurenţial, suportând rigorile pieţii; de putinţa de a sesiza
ceea ce este esenţial, inspirator şi cu bătaie lungă în tradiţie, dar şi de propensiunea şi
viteza cu care, preluând şi valorificând tradiţionalul, se intră în modernitate; de luciditatea
şi răceala cu care, individualist, fiecare în parte, îşi urmăreşte interesele de profit, dar şi
de grija ca prin aceste mii de atitudini particulare, cu exprimare într-un mediu conflictual
şi conradictoriu, să nu se distrugă coeziunea morală a societăţii; de conştientizarea
faptului că libertatea de gând şi de faptă dau şansă şi conţinut liberalismului şi
capitalismului, dar cu grija manifestă că această libertate este una printre alte mii de
libertăţi cu care trebuie să coabiteze; de dreptul fiecărui component al universului
economic şi social de a i se recunoaşte valoarea, probată pe calea concurenţei loiale, dar
21
şi pe dispoziţia de a recunoşte la rându-i, atunci când acest fapt se impune, că un altul
este mai bun etc.
În ansamblul fenomenului general numit cultură, Biserica a avut şi are un rol
capital, pentru că în discursurile ei se regăsesc întotdeauna sintezele gândurilor,
ritualurilor, obiceiurilor, formelor de exprimare, filosofiei de viaţă etc.
Biserica n-a fost însă întotdeauna de partea capitalismului. Laicizarea vieţii
economice şi desprinderea de sub tutela ei severă a fost unul din primii şi importanţii paşi
făcuţi de economia modernă. Nici pe parcurs Biserica nu a dat semne că acceptă normele
capitalismului. „Toxinele” acestuia – doza de imoralism inevitabilă, compromisul,
concurenţa dintre etica muncii şi hedonism, selecţia operată pe piaţa muncii dupa aceleaşi
reguli ca şi pe piaţa bunurilor, şomajului etc. – nu aveau cum să-i fie pe plac. Abia în
1990, după un secol de ostilitate, biserica pare a se întoarce cu faţa spre capitlism,
recunoscându-i valorile şi superioritatea prin enciclica „centisimus anus”, prin care voalat
şi indirect, Papa Ioan Paul al II-lea admite că singura care conduce la demnitate şi
dezvoltare este economia liberă. Economia liberă nu este nici socialism şi nici lumea a
treia.
Capitalismul nu a distrus Biserica. Mutaţiile produse de el au vizat însă credinţa,
religia ca atare. În linii mari, a întărit-o. Chiar dacă, prin natura sa, capitalismul este
raţional şi material, modernitatea sa nu generează raţionalism de tip Voltaire sau ateism
de tip Marx. Indivizii din capitalismul modern cred mai puternic în Dumnezeu decât
confraţii lor din feudalism. În schimb, capitalismul a mutat accentul de pe mistic pe
pragmatic. Din consultarea preotului sau a divinităţii se speră în mai multa sănătate şi
prosperitate. Nicio religie nu le condamnă. De asemenea, capitalismul cultivă şi o piaţă a
religiilor. El generează o multitudine de secte, culte, mituri etc., fiecare cu un Dumnezeu
imaginat în manieră proprie, personală. Fiecare individ sau sectă îşi adoptă propria
definiţie a lui Dumnezeu, spre care accede tot pe o cale proprie. Şi aici, mai importantă
devine căutarea divinităţii decât acceptarea ca atare a existenţei unui Dumnezeu aflat
deasupra tuturor; iar căutarea este individualistă. Se crede nu în grup, ci pe cont propriu.

22
 CAPITOLUL III - Instituţiile capitalismului

Capitalismul nu poate funcţiona în afara unor instituţii-cheie, care-i dau contur şi-l
definesc. Avem în vedere, aici, piaţa, statul, contractul social şi consumatorul.

III.1. Piaţa
Capistalismul se dezvăluie ca fiind, în esenţă, societatea pieţei libere. Nicio cale
spre studiul capitalismului nu e mai directă decât cea a analizei pieţei. Literatura de
specialitate arată că economia capitalistă este, de fapt, o economie de piaţă liberă şi că
nimic sau aproape nimic nu poate fi conceput a se desfăşura în afara acestui perimetru, de
vreme ce opţiunea pentru dezvoltare se vrea a fi capitalistă.
Se suprapun cu premisele capitalismului şi ale dezvoltării economice eficiente.
Întregul discurs liberal, de la cel classic până la cel contemporan, reţine ca esenţiale
pentru existenţa pieţei libere:
• Ipoteza individualismului, care pleacă de la constatarea că individual este totul,
iar societatea – doar ansamblul acestor indivizi; ca, din perspective aceasta,
normativului nu îi este permisă nicio ingerinţă, decât dacă ceva exterior voinţei
individuale este avizul tuturor membrilor societăţilor; că, în sfârşit, singurul
autorizat să planifice în propriul interes este şi singurul capabil să facă toate
calculele de eficienţă ale acţiunii sale, adică individul.
• Ipoteza eficienţei maxime. Plasată ca areal la nivel micro, această ipoteză acoperă
năzuinţa fiecărui agent economic, producător sau consummator de a-şi maximiza
profitul şi, respectiv, satisfacţia. Pus în permanenţă în situaţia de a alege între mai
multe variante posibile, individul, raţional şi conştient de forţa şi importanţa
deciziei sale, va construi întotdeauna un program personal al utilităţii maxime, în
funcţie de condiţiile restrictive ale mediului exterior: preţuri, venit, cantitatea
factorilor de producţie etc. Alegerea şi exprimarea liberă a unei astfel de decizii
nu sunt posibile decât în condiţiile pieţei libere. Dacă statul de erijează în
cunoscător omnipotent al intereselor tuturor şi-şi arogă dreptul de planificator
unic al eficientizării eforturilor sau plăcerilor, indivizilor nu le mai rămâne nimic
de făcut. Ei sunt puşi în situaţia de consumatori de fericire „a priori”, calculată,

23
 fericire generală, din care fiecare va primi câte o „felie”, după aportul propriu la
realizarea întregului.
• Ipoteza egoismului. Specific naturii umane, egoismul poate juca un rol pozitiv,
dinamizator, doar în condiţiile pieţei libere. Că aşa stau lucrurile aveau să susţină
un număr mare de filosofi economişti şi moralişti. Mandeville, de pildă, nu ezita
sa spună că pasiunile egoiste ale oamenilor explică în mare parte succesele unei
societăţi, sau stau la baza beneficiilor politice. Pentru ca acest lucru să se producă
este nevoie, indiscutabil, de piaţa liberă şi aceasta deoarece egoismul individual
nu poate fi pus în mişcare şi reglat decât de concurenţa altor agenţi economici.
Numai pe piaţa liberă, indivizii, cu propriul plan de afaceri sau de viaţă, se
confruntă, iar din confruntare reuşesc numai aceia care înţeleg că acţiunea lor are
şanse doar dacă prin ea se satisfac vanitatea, amorul propriu şi ambiţiile egoiste
ale altora, după cum aceşti alţii vor satisface la rândul lor egoismul celor care i-au
făcut fericiţi. Rândurile scrise pe această temă de A. Smith au rămas şi astăzi
edificatoare: „Nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului – nota
economistului scoţian – aşteptăm noi să ne fie servită masa, ci de la grija cu care
aceştia îşi privesc interesele lor. Ne adresăm nu omeniei, ci egoismului lor şi
niciodată nu le vorbim de nevoile noastre, ci de avantajele lor proprii”8.
• Ipoteza moralităţii şi justiţiei. În aparenţă, şi pentru cei neavizaţi sau dispuşi să
vadă capitalismul doar în contururi cenuşii, jocul pieţei este unul ce se produce
dincolo de etică şi de moral. A-ţi urmări propriul interes, şi aceasta pornind de la
egoism şi vanitate, spre a-ţi satisface pofta de câştig, pare mai curând un exerciţiu
păgân, decât unul moral şi creştin, încadrabil în dezavuata filosofie după care
scopul scuză mijloacele.
Justiţia socială nu se poate referi decât la reguli oneste pentru toţi, şi nu la
rezultate oneste pentru toţi. Pe aceeaşi linie cu Nozick, Hayek este cât se poate de
tranşant atunci când scrie că „singură conduita jucătorilor, şi nu rezultatul, poate fi justă”.
În spiritul a ceea ce se numeşte just, poate fi judecată deci doar loialitatea tranzacţiilor,
respectul reciproc dintre coparticipanţi. Numai aşa piaţa se transformă dintr-o luptă a
tuturor împotriva tuturor într-o bătălie a tuturor. Diferemţa de câştig reflectă eficacitatea
fiecărui jucător în a-şi folosi informaţiile, şi nu e cazul unei justificări morale pentru
repartiţia inegală a veniturilor sau bogăţiei.

8
Adam Smith, Avuţia naţiunilor
24
 Pe total, justiţia socială apare în ochii lui Hayek ca un miraj. Un miraj, pentru că
economia de piaţă, neavând un obiectiv în mod prealabil stabilit, funcţionalitatea sa
devine incompatibilă cu orice schemă a justiţiei sociale. Singurele juste sunt regulile
jocului. În rest, rezultatele depind de circumstanţe multiple, care relativizează, şi nu
schematizează. În acest joc al pieţei libere, nimeni nu are dinainte asigurată stabilitatea
sau ascendenţa locului său în societate. Ceea ce are importanţă nu pare a fi poziţia care se
degradează sau se consolidează, ci ideea de adaptare la schimbare. Dinamica nu ţine de
nimic prestabilit, iar valorile autentice nu se stabilesc decât prin dinamica liberului joc al
pieţei.
În fapt, şi-n pofida tuturor aparenţelor, piaţa reprezintă unul dintre cele mai simple
mecanisme pe care omul le-a descoperit pentru a face ca segmentul cu ponderea cea mai
mare în existenţa sa, numit economie, să funcţioneze bine.
În încercarea de a prezenta pe calea cea mai scurtă funcţionalitatea acestui
organism amintim că funcţionarea pieţei presupune câteva premise, şi anume:
• Proprietatea privată – necesară pentru a-i face pe toţi cei care au dobândit bunuri
proprietari autonomi asupra lor, cu dreptul de a le înstrăina în cantitatea şi la
preţurile pe care le găsesc convenabile, fără nicio constrângere. Piaţa este, în
ultimă instanţă, o reţea uriaşă de schimburi prin vânzare-cumpărare. N-ar fi de
conceput această ţesătură de relaţii, fără ca subiecţii lor să aibă calitatea de
proprietari privaţi.
• Concurenţa – acceptată nu ca un sistem darwinian, în care cei puternici
supravieţuiesc, iar cei slabi mor, ci ca unul menit a căuta şi a găsi, prin
confruntarea dintre talente, competenţe, capacităţi etc. noi şi noi formule de
rezolvare a problemelor pe care contextul restrictiv al economiei le-a pus şi le va
pune mereu. Concurenţa oferă prilejul ca oamenii să vină în contact cu
adevăratele probleme ale economiei şi, astfel, să găsească soluţii.
• Falimentul – îngăduit ca instituţie menită a sancţiona neadaptabilităţile la cerinţele
pieţei. Piaţa şi concurenţa nu pot funcţiona fără ca falimentul să fie
instituţionalizat. Prin intermediul semnalelor sale, societatea ia la cunoştinţă de
faptul că anumiţi factori de producţie au ajuns pe mâini pricepute. Este dreptul
societăţii, ale cărei resurse sunt limitate, de a amenda această situaţie. Şi o face,
reorientând acele resurse a căror folosire s-a dovedit ineficientă, spre acei
întreprinzători a căror bonitate certă şi capacitate managerială este probată de
însăşi calitatea cu care ei participă la eveniment – cea de cumpărători. Ei
25
 achiziţionează întreprinderea falimentară tocmai în ideea de a o rentabiliza. Acest
lucru este în profitul lor şi al societăţii.
• Preţurile libere – privite ca informaţii sintetizate pe care le transmite şi cu care
operează piaţa. Ele arată fiecărui participant, şi în fiecare moment, ce loc ocupă în
cadrul mecanismului cerere – ofertă, ce are de făcut, ce corecţii trebuie să aducă
activităţii sale şi în ce direcţie trebuie să-şi orienteze planul de afaceri. Numai
preţul liber îl pune pe fiecare dintre noi în faţa realităţii.
• Legile juridice. Economia de piaţă şi capitalismul în general au fost gândite a
funcţiona numai în condiţiile statului de drept, iar statul de drept este unul înarmat
cu o constituţie şi cu un sistem de legi pe care nu numai le elaborează, dar se şi
obligă să le respecte. Tocmai respectarea, de către toţi participanţii la jocul pieţei,
a acestor reguli şi legi dă coerenţă şi sens întregii vieţi economice. Numai astfel,
dinamica ascunsă a vieţii economice dă impresia că totul curge, se leagă şi se
interconectează şi că nimic nu e lăsat pradă hazardului. Şi numai dacă indivizii
care compun sistemul economic de ansamblu respectă aceste legi şi legea
proprietăţii şi a contractelor, atunci imaginea de junglă a pieţei păleşte9.

III.2. Statul
Capitalismul este construibil şi întemeiat pe doctrina liberală, iar liberalismul, prin
definiţie, este o doctrină a statului limitat atât în ceea ce priveşte puterea sa, cât şi
funcţiile cu care este abilitat.
Natura şi gradul intervenţiei statale în viaţa comunităţii diferă în funcţie de
concepţia filosofică împărtăşită. Cei aparţinând tradiţiei utilitariste, servită acoperitor de
Adam Smith şi John Stuart Mill, socotesc activitatea, economică şi nu numai, ca fiind una
caracterizată prin influnţe şi consecinţe reciproce. Gândesc, de aceea, că acţiunea unuia
poate face bine, dar şi dăuna altuia sau altora. În consecinţă, au simţit nevoia unui arbitru,
în persoana statului, cu drept de decizie şi deci de ingerinţă, pe care el, statul, este chemat
să şi-l exercite atunci când e nevoie să se apere sau să se asigure jurisdicţia societăţii,
atunci când, în propriii lor termeni, această intervenţie este socotită utilă. Din moment ce
utilitatea acţiunii statului a fost socotită şi acceptată ca necesară mai rămânea de stabilit
dacă respectiva intervenţie este totală sau parţială, dacă acţiunile cuprinse în perimetrul

9
Jungla pieţei nu este decât expresia neputinţei de a înţelege un mecanism ale cîrei resorturi nu se oferă
întodeauna observaţiei directe, dar care îşi are propriile legi de mişcare. Sunt legi obiective şi legi juridice,
subiective, a căror respectare, face din piaţă unu dintre cele mai performante mecanisme cunoscute până în
prezent pentru creşterea şi dezvoltarea economică.
26
intervenţiei statale sunt parţial sau total reglementate sau total interzise. Totul cu scopul
de a face pe această cale să sporească fericirea colectivităţii.
Putem spune că utilitariştii clasici au abordat problema nevoii şi rolul statului în
economie şi în societate în general, prin prisma credinţei – obiectivă după ei – că
reglementarea statală, în unele domenii, pe care s-au străduit să le precizeze, poate spori
suma globală a fericirii. Iar această credinţă au nutrit-o, în mod obiectiv, dincolo de
influenţa vreunei ideologi. Statul, indiferent de culoare, liberal sau despotic, cum spune
Smith, este pentru existenţa generală şi binele comun, absolut necesar.
Se ştie că utilitariştii clasici au fost, structural şi la modul convingător manifest,
nişte liberali veritabili, că n-au gândit necesitatea intervenţiei statale la modul globalist şi
generalizat, ci în anumite limite şi pentru domenii bine precizate, că aceste domenii nu
dau ponderea covârşitoare în totalul activităţii umane şi că simţul lor de liberali convinşi
i-a condus la concluzia că, şi în aceste condiţii în care activitatea economică aparţine
genului de activităţi în care societatea, prin stat, are drept de ingerinţă, această activitate
trebuie lăsată, pe cât se poate, liberă. Şi aceasta pentru că, neîncălcând principiul general
de judecată, libertatea de mişcare face ca scopul urmărit – binele şi fericirea globală – să
fie mai binen atins prin libertate decât prin reglementare.
Atitudinea faţă de stat a clasicilor liberali inspiraţi din doctrina ordinii naturale
diferă de cea a utilitariştilor din punctul de vedere al criteriului de judecată. Dacă Smith
sau Mill plasează rolul statului în perimetrul acţiunilor care determină creşterea cantităţii
totale de utilitate, Turgot, Quesnay, Mirabeau sau Condorcit caută ca prin stat să fie
apărat ceea ce este socotit un drept natural. Dincolo de aceste obiective esenţiale,
intervenţia statală este, la modul explicit, drămuită şi reglementată. Statul nu intervine
atunci când utilitatea globală este dobândită mai eficient pe o cale privată şi intervenţia
statului este prohibită atunci când prin ea se limitează un drept natural sau o libertate
naturală. Natura criteriului de judecată, dreptatea şi drepturile naturale, largi şi importante
pentru existenţa liberă a omului, fac ca, pentru cei din urmă, perimetrul acţiunii statului
să fie mai redus decât pentru utilitarişti. Esenţial este de reţinut că societatea, dezvoltarea
ei paşnică nu pot fi concepute la modul anarhic şi utopic, fără stat. Şi, mai important,
statul, indiferent ce formă şi haină îmbracă, are doar rolul de instrument în relizarea unor
obiective. El nu are şi nu trebuie să aibă o valoare şi o existenţă de sine stătătoare.
Chiar dacă, atât în perioada clasică, cât şi în cea contemporană, liberalismul a fost
asociat cu laissez-faire-ul generalizat, marile spirite liberale, dintotdeauna, au evitat
tendinţele utopice sau anarhice; un Bastiat sau un Nozick n-au servit decât de fundal. Au
27
conştientizat, şi realitate i-a obligat să o facă, că un stat minimal fără impozite, gen
Nozick, e o contradicţie în termeni. Oricât ar fi de minimal, fără impozite, un stat nu
poate să existe. De aceea, cu luciditatea necesară, dar fără tragere de inimă, ei nu au
renunţat niciodată la stat. L-au vrut însă în formula unui stat de drept, construibil şi
manifest ca un instrument pentru garantarea libertăţilor şi asigurarea securităţii. Hayek
scrie în acest sens o carte fără egal ca motivaţie logică şi subiect de reflecţiune teoretico-
doctrinară. Mises, ultraliberalul Mises, nu ezită să fieclar cu privire la faptul că oamenii
nu se pot lipsi de guvernare. Scrie în acest sens că „ puterea politică trebuie să facă toate
lucrurile pentru care a fost menită şi pentru care este necesară. Puterea politică trebuie să
protejeze indivizii împotriva atacurilor violente şi frauduloase ale răufăcătorilor şi trebuie
să apere ţara de inimaci străini... Într-o economie de piaţă... sarcina principală a puterii
politice este de a proteja buna funcţionare a economiei împotriva fraudei ţi a violenţei
ivite din interiorul sau exteriorul ţării”.10
Hayek şi Mises nu sunt singurii care, deşi cu accente excesiv de critice şi
exagerând intenţionat, pentru a scoate în relief partea de monstruos din tot ceea ce
înseamnă intervenţia statală, recunosc necesitatea existenţei ca atare a statului. Ceilalţi11
mari liberali nu sunt anarhişti şi recunosc nevoie guvernării, recunosc că nu se poate trăi
în anarhie şi utopie, oricât de atractive ar fi acestea, recunosc că ideea de stat rămâne şi
azi puternică, în timp ce puterea sa o pun serios în discuţie. Şi rămâne puternică din
raţiuni legate de :
• Bunurile colective indivizibile sub raportul consumului: apărare, iluminat public,
reprezentare diplomatică, etc;
• Imperfecţinile pieţei;
• Mediul înconjurător, unde se are în vedere externalităţile şi faţă de care pare
legitim ca statul să intervină pentru a forţa menajele şi întreprinderile să
integreze în calculele lor aceste economii sau dezeconomii;
• Garantarea continuităţii serviciilor publice şi susţinerii unei politici coerente de
cercetare.

III.3. Contractul
Capitalismul nu dăinuie şi nu creşte fără respectarea, printre altele, a unei premise
fundamentale pe care se sprijină orice societate civilizată. Este vorba de contract. Gândit

10
Ludwig von Mises, Capitalismul şi duşmanii săi
11
Milton Friedman, Capitalism şi libertate: „ Ce pot face eu şi compatrioţii mei prin mijlocirea guvernului
pentru a ne achita de responsabilităţile individuale, spre a ne apăra libertatea”.
28
prin definiţia sa cea mai simplă – acord între părţi -, el poate căpăta semnificaţia
contractului social. În accepţiunea unei cooperări umane, cu un perimetru larg de
manifestare şi circumscris, în principiu, spaşiul naţional, unde vizează întreaga acţiune
umană sau poate să-şi ia ca obiect o felie a existenţei şi acţiunii umane.
Teoria contractului social este, esenţialmente, teoria naşterii şi dezvoltării
societăţii civile. Subiect generos de dispută şi reflecţie teoretică, chestiunea a căpătat
culoare şi specificitate, în funcţie de unghiul din care a fost abordată.
Bazele teoriei constractului social sunt puse de J. Rousseau. El priveşte omul ca
având o natură în mod fundamental socială. Indivizii se nasc liberi şi egali, dar libertatea
lor nu capătă sens în starea naturală, de început. Amprenta civilizaţiei este pusă prin
social. De aceea, indivizii îşi dau consimţământul pentru a se asocia şi a fi conduşi de o
forţă publică pe drumul care duce spre binele comun şi spre egalitate.
Hobbes argumentează, la rându-i, în „Leviathan”, că oamenii se asociază şi intră
într-un contract social pentru a face faţă ameninţărilor violenţei fizice. Ei renunţă la o
parte din libertatea absolută de care se bucură în starea naturală, încrediţându-şi soarta
unei a treia părţi, statul, care se angajează să le garanteze integritatea, ordinea şi
stabilitatea.
Mises face din relaţia individ-societate suportul metodologic al cercetărilor sale
suport care fundamentează individualismul drept dimensiunea esenţială a culturii
capitalismului. El găseşte necesar să precizeze că individul se naşte într-un mediu social
deja organizat şi că, din acest punct de vedere, societatea are un ascendent asupra
individului. A rămâne la această ipoteză este însă, dpă părerea sa, şi flas, şi periculos.
Fals, pentru că „societatea nu este altceva decât o sumă de indivizi uniţi printr-un efort
cooperativ”. Individul reprezintă deci materia primă. De la el trebuie plecat. Periculos,
pentru că a pleca, în manieră holist-colectivistă, de la societate, şi nu de la individ,
echivalează cu a considera că „ societatea este o entitate care-şi trăieşte viaţa sa proprie
independent şi separat de viaţa diverşilor indivizi, acţionând pe cont propriu, urmărind
scopuri care adesea sunt diferite de cele ale indivizilor”. Or, societatea nu apare şi nu
funcşionează pentru a promova scopuri contrare componenţilor. Dimpotrivă, ea creşte
spre a oferi teren de afirmare cooperării umane. Motivul esenţial care-i obligă pe indivizi
la cooperare şi contract este, la Mises, diviziunea muncii.
Respectarea regulilor asumate prin contractul social nu înseamnă un atentat la
libertatea individuală. Aceasta din urmă trebuie însă înţeleasă în contextul vieţii societare,
în contextul în care arbitrul ales pentru a răspunde de respectarea contractului social,
29
statul, responsabil liberal, consideră că anumite reguli contractuale stabilite în mod
personal se întemeiază pe şi concordă cu armonia socială. Hayek a observat că „ există un
sens în care libertatea contractului este o parte importantă a libertăţii individuale. Însă –
consideră el – expresia generează şi o oarecare confuzie. În primul rând, problema nu este
ce contracte vor avea indivizii dreptul să încheie, ci, mai curând, ce contracte va face
statul să fie respectate. Niciun stat modern nu a încercat să impună toate contractele, nici
nu ar fi de dorit să se întâmple astfel. Contracte încheiate în scopuri criminale sau
imorale, contracte tacite între practicanţii jocurilor de noroc, contracte care restrâng
concurenţa, contracte ce implică dobândirea pe termen nelimitat a serviciilor unei
persoane, chiar unele contracte ce stipulează rezultate specifice sau se pot sprijini, în
aplicarea lor, pe acţiunea publică”. Cu alte cuvinte, tot ceea ce aduce atingere ordinii şi
armoniei, intereselor individuale sau comune, nu se bazează pe acţiune publică trebuie
sancţionat. În sprijin, vine „Legea” pe care este întemeiat statul de drept. „Forţa
executorie a contractelor este un instrument pe care ni-l pune la dispoziţie Legea şi tot ea
este cea care trebuie să stabilească ce consecinţe vor decurge din încheierea unui
contract”.

III.4. Consumatorul- instanţa supremă a capitalismului

Capitalismul secolului a fost şi este, de drept, denumit şi caracterizat ca fiind o
societate de consum; o societate în care consumul a fost ridicat la rangul de obiectiv ultim
şi suprem al politicii unui stat, iar consumatorul – la cel de guvern.
Până să se ajungă aici, istoria faptelor economice ne spune că a trebuit urcate
câteva trepte. Maşinismul şi marea industrie şi, ca o consecinţă, dezvolatrea producţiei,
au favorizat, pentru început, emanciparea morală a consumului. Smuls de sub chinga
dogmelor Bisericii medievale, consumul diversificat şi abundent n- a mai fost considerat
nici un lux şi nici un exerciţiu păgân. Abstinenţa, moderaţia, detaşarea sau chiar
indiferenţa faţă de consum devin desuete. Producţia de masă a secolelor XIX şi XX va
face din consum un stil de viaţă. Strcutura şi modul de consum definesc, de acum, statute
şi fixează ierarhii sociale. Cu diferenţe notabile, atât în timp, cât şi în spaţiu (Anglai şi
SUA se vor dovedi campioane cu merite de pionierat în acest sens), subordonarea
producţiei unui consum în funcţie de care se defineşte, la modul esenţial, calitatea vieţii
va deveni regula pentru toate ţările care au îmbrăţişat calea capitalistă a dezvoltării.
Mijlocul de a face din consumator un suvera satisfăcut şi mulţumit de societatea
în care trăieşte, se ştie, nu e altul decât producţia. Dar de reţinut, producţia, oferta, n-a

30
însemant nicidată mai mult decât un instrument. Scopul a fost şi rămas la fel – consumul.
Producţia de dragul producţiei nu şi-a găsit, aici, loc de manifestare şi nici justificare din
moment ce filosofia făţiş afişată a capitalismului s-a tradus în termeni fără echivoc:
ridicarea la rangul de rege a consumatorului.
Faptul că în economia capitalistă consumatorul rămâne ultima instanţă nu
însemană nici hegemonie capitalistă şi nici tiranie. Aceasta pentru că producătorul se
distinge de consumator doar în teorie; aici, din raţiuni ce ţin de metodologia analizei
economice, cei care plătesc salariile – producătorii – sunt diferiţi de cei care le încasează
şi le cheltuiesc – consumatorii. În practică, însă, ne spune acelaşi Mises, „orice
consumator trebuie, într-un fel sau altul, să-şi câştige banii pe care îi cheltuieşte...”. Altfel
spus, consumatorul trebuie să fie a priori un producător. Acesta este un prilej nimerit
pentru Mises de a arăta că evoluţia faptelor a contrazis teoria salariului lui Marx; că
întreprinzătorul capitalist, bughezul lui Marx nu este atât de mărginit şi egoist precum a
crezut autorul „ Capitalului”, încât să nu se înţeleagă că făuritorii bunurilor materiale sunt
şi consumatorii lor şi, ca atare, salariul trebuie să asigure puterea de compărare
acoperitoare; că numai asftel capitalismul ăşi autoreţine dinamica proprie, făcând din
consumator nu numai un devorator de bunuri, ci şi o instanţă cu rol de control şi
autocontrol a întregii activităţi umane.

31
 CAPITOLUL IV - Esenţa capitalismului

Orice act economic este , prin natura sa, raţional şi vizează eficienţă maximă.
Totuşi interferenţa altor valori – religioase, magice, estetice, politice – limitează, în
proporţii foarte variabile, eficienţa economică. Or, trăsătura cea mai originală a
capitalismului occidental, ceea ce-l deosebeşte în chip radical de celelalte sisteme
economice, este eficienţa. Este cel dintâi sistem care poate fi caracterizat prin creşterea
masivă, până în prezent nelimitată, a producţiei, circulaţiei şi consumului.
De ce Occidentul, şi nu numai el, a cunoscut un sistem economic caracterizat prin
maximilizarea eficacităţii? Sau: de ce occidentalii, şi nu numai ei, au adoptat un
comportament economic a cărui caracteristică este necontenita căutare a eficienţei
maxime?12 Aceste două propoziţii nu sunt echivalente: cea dintâi sugerează că un sistem
economic se dezvoltă de la sine, în virtutea unei logici interioare; cea de a doua pune
accentul pe activitatea oamenilor care dau viaţă unui sistem, nu neaparat în deplină
cunoştinţă de cauză, ci în virtutea unei multitudini de acţiuni locale a căror sumă ordonată
o constitue sistemul. Un sistem nu este un obiect istoric, ci o construcţie intelectuală a
posteori. Prin urmare, a porni de la sistem pentru a-i explica geneza este cu neputinţă, aşa
cum am arătat în legatura cu Marx; nu pentru că aş considera ilegitim acest demers; el
este legitim, dar cu condiţia de a lua fenomenul, odată ajuns la deplina dezvoltare, şi de a-
l reconstitui la modul ideal prin dezvoltarea unilaterală a anumitor trasături. Atunci când
studiem originile, o asemenea procedură nu este posibilă şi trebuie să pornim de la
comportamentele reale ale subiecţilor şi să încercăm să le explicăm.
Aşadar, de ce este comportamentul occidental înclinat spre căutarea eficienţei
economice maxime? Pusă în aceşti termini, problema este insolubilă. Pentru a lămuri
acest punct esenţial, să luăm un exemplu simplu: natalitatea. În ipoteza unei libertăţi
depline a unirii între sexe şi a unei totale indiferenţe faţă de urmările acestei uniri,
natalitatea ar atinge rata ei biologică (pe care specialiştii o estimează la aproximativ
70%0). Ori de câte ori această rată “naturală „ nu este atinsă, înseamnă că sunt impuse
obstacole în cale unirii între sexe sau că de fiecare dată când rata urcă, creşterea trebuie
pusă pe seama înlăturării unui obstacol oarecare. Aşadar, orice întrebare referitoare la
creşterea ratei natalităşii trebuie pusă întotdeauna în termeni negativi: cum se face că o

12
Jean Baechler, Capitalismul.
32
populaţie anume renunţă la a-şi limita fecunditatea? Pentru a completa argumentaţia, se
cuvine să nu mai adăugăm următoarele: rata nu este “naturală” decât în cadrul unei
anumite constituşii biologice a omului; o mutaţie naturală sau provocată a acestei
constituţii ( de exemplu, scurtarea duratei gravidităţii ori îmulţirea sistematică a naşterilor
multiple) ar schimba cadrul şi, implicit, ordinal de mărime al ratei. Dacă încerc să
generalizez acest exemplu, obţin o propoziţie care se poate enunţa astfel: există o stare
bine definită a activităţilor umane în fiecare ordin avut în vedere (economie, politică,
morală, estetică…), în care aceste activităţi se desfăşoară după propria lege şi în care,
implicit, ele îşi ating limitele naturale. Activitatea tinde mereu spre această limită, ceea ce
înseamnă că ea nu dispune de nici un system propriu de oprire.Lui Clausewitz ăi revine
meritul de neşters de a fi desluşit ceea ce el numeşte conceptul războiului, mai precis
logica internă a războiului. Războiul este un duel al cărui scop erste să impină, prin
violenţă, voinţa noastră duşmanului; această impunere devine posibilă din momentul în
care inamicul este dezarmat, astfel că dezarmarea inamicului devine obiectivul
operaţiunilor de război. Din însăşi natura lui, reiese că războiul tinde obligatoriu către
extreme, pentru a deveni în cele din urmă o luptă pe viaţă şi pe moarte: aceasta, în
virtutea celor trei mişcări dialectice numite acţiuni reciproce. În primul rând, nu există o
limită intrinsecă în manifestarea violenţei, căci acela care se dedă violenţei fără nici un
menajement este avantajat faţă de cel care uzează de reţinere. În al doilea rând,
dezarmarea este scopul ambilor inamici, astfel că fiecare trebuie să urmărească doborârea
adversarului, astfel riscă să fie el doborât. În al treilea rând, eforturile fiecăruia de a
învinge trebuie să depăşească voinţa şi mijloacele celuilalt; cum fiecare face acelaşi
calcul, angajamentul nu cunoaşte limite.
Experienţa dovedeşte însă că războiul nu este decât în cazuri excepţionale o luptă
pe viaţă şi pe moarte. Trebuie, prin urmare, să intervină anumite frâne pentru a îngrădi
tinderea spre extreme. Trei sunt aceste frâne. Mai întâi, cei doi inamici au o anume
cunoaştere reciprocă şi pot evalua mijloacele şi voinşa celuilalt, urmând a-şi doza efortul
în funcţie de această evaluare; calculul joacă aici rolul unui principiu. Apoi, în realitate,
primul angajament nu este decisiv; războiul este astfel angajat pe termen lung şi fiecare
combatant îşi va doza efortul în funcţie de estimarea pe care o are asupra efortului advers.
În sfârşit, înfrângerea este ceva relativ, viitorul putând aduce o rezolvare favorabilă;
speranţa într-o asemenea viitoare schimbare îndeamnă cele două forţe angajate în conflict
la moderaţie.

33
 Chiar dacă Clausewitz nu o spune explicit, frânele joacă în mod constant un rol
subordonat faţă de alunecarea spre extreme. Rezultă că orice schimbare apărută în
eficacitatea frînelor va avea drept consecinţă imediată creşterea caracterului de luptă pe
viaţă şi pe moarte pe care-l are războiul. Dacă, de pildă, dueliştii nu se cunosc (este cazul
conflictelor între societăţi aparţinând unor arii culturale independente, spre exemplu între
europeni şi băştinaşii din Lumea Nouă), războiul va tinde să fie unul de exterminare; la
fel se va întâmpla dacă beligeranţii refuză să se recunoască, ei trăind în două universuri
ideologice diferite; este cazul războaielor religioase sau al conflictului germano-sovietic.
Dacă inamicii nu pot miza pe durată, sau dacă o înfrângere iniţială este iremediabilă,
alunecarea spre extreme va surveni obligatoriu; aşa s-ar întâmpla în ipoteza unui război
nuclear între SUA şi Rusia.
S-a încercat o analiză comparabilă asupra fenomenelor revoluţionare. Orice
societate tinde spre sinucidere, date fiind caracterul arbitrar al valorilor şi instituţiilor, ca
şi inegalităţile rezultate din împărţirea bunurilor rare prin natura lor caum sunt bogăţia,
prestigiul şi puterea. Adică orice societate cunoaşte conflicte alimentare de la aceste trei
surse şi că, dacă nu li se impune nicio îngrădire, ele conduc societatea către ruinătoarea
anarhie şi către moarte. Dar, şi în acest caz, experianţa dovedeşte că, în afara unor
excepţii, nu aşa se petrec lucrurile: şi aici intră în funcţiune frînele. Cea mai puternică şi
mai statornică constă în faptul că în lupta în care se confruntă ordinea şi revoluţia,
ordinea beneficiază în mod normal de o superioritate decisivă, atât în ce priveşte numărul
şi mijloacele cât şi voinţa. Există luptă pe viaţă şi pe moarte, dar recolta ei este limitată
din cauza numărului redus al combatanţilor. O a doua frână derivă din faptul că orice
societate dezvoltă mecanisme de socializare, prin care regulile şi normele care asigură
ordinea sunt impuse noilor membri – tinerii; ca urmare, cei mai mulţi dintre societari sunt
astfel modelaţi încât se adaptează şi se mulţumesc cu destinul care le este rezervat, sau,
cel puţin, îşi reţin nemulţumirea între limite compatibile cu menţinerea ordinei. Aceste
frâne joacă totuşi un rol secundar în raport cu logica disoluţiei.
Înseamnă că orice modificare în mecanismul frânelor va tinde să acutizeze
tensiunile revoluţionare. Dacă ordinea nu face uz de forţa al cărei monopol îl deţine, sau
dacă greşeşte în exercitarea forţei, revoluţia va fi învingătoare; or, teoria şi experienţa
dovedesc că, pentru apariţia une asemenea conjuncturi, condiţia cea mai generală este
divizarea elitei conducătoare. Dacă mecanismele de socializare se blochează,
manifestările revoluţionare se amplifică în acelaşi ritm; or, circumstanţa cea mai

34
probabilă a unei astfel de situaţii este incertitudinea, nu în ce priveşte mecanismele, ci
regulile şi normele care trebuie impuse.
Puterea economică. În esenţa ei, orice putere constă în posibiliatea unui om ori a
unui grup de a influenţa comportamentul altora, potrivit voinţei sale. În acest sens, orice
putere tinde spre absolut, întrucât impunerea voinţei nu cunoaşte altă limită naturală decât
anihilarea voinţei celorlalţi; această limită este atinsă aunci când voinţa anihilată primeşte
cu bucurie şi recunoştinţă violenţa la care este supusă. Principele accede la voinţa
supremă atunci când supuşii săi îşi dau viaţa cu înflăcărare pentru o cauză pe care numai
el o cunoaşte, şi când valoarea sacrificiului rezidă în totalitate în sacrificiul însuşi. Cu
toate că nu este necunoscută în istorie (spre exemplu, credinciosul este fericit să se
încline în faţa divinităţii), o situaşie de acest gen este totuşi rară. Intră din nou în acţiune
frânele. O inventariere completă ne-ar conduce mai departe. Câteva indicii ar trebui să fie
suficiente pentru a arăta calea de urmat. Există întâi de toate piedici materiale: numărul şi
spaţiul ridică restricţii în calea exercitării voinţei principelui, astfel că el se vede nevoit să
se mulţumească doar cu o supunere de semn negativ: îi e de ajuns ca supuşii săi să nu
intre în dizidenţă. În aceeaşi ordine de idei, necesităţile tehnice îl constrâng să accepte
delegări ale puterii, pentru simplul motiv că nu poate să supravegheze totul personal.
Mai trebuie, apoi, ca principele să fie însetat de putere absolută. Dacă este posibil,
şi chiar probabil, ca în orice societate să existe indivizi apţi pentru această funcţie, şansa
ca ei să acceadă efectiv la purere este mică. Într-adevăr, principele este selecţionat
conform unor mecanisme ce tind să elimine sau să neutralizeze aceste personalităţi. În
fine, date fiind pluralitatea şi concurenţa intereselor şi convingerilor, principelui îi este
greu să evite orice fel de contru de decizii mai mult sau mai puţin autonom; îi este greu să
impună o voinţă absolută în mod simultan şi în acelaşi grad în sfera religiei, a economiei,
a armatei, ori a administraţiei; în general, va fi nevoit să se sprijine pe un instrument
împotriva celorlalte,fapt ce va conferi un anumit grad de autonomie deopotrivă celui
dintâi şi celorlalte. Aceste frâne îşi pot pierde din eficacitate. Perfecţionarea procedeelor
tehnice de culegere şi transmitere a informaţiei lărgeşte considerabil posibilităţile de a
depăşi obstacolele pe care le reprezintă număru şi spaţiul: mijloacele de care dispune
orice conducător actual nu pot avea aceeaşi unitate de măsură cu cele ale principilor din
era pre-tehnică. Când scaunul puterii este vacant şi deschis concurenţei între ambiţii
venite din toate zările şi din toate straturile societăţii, creşte probabilitatea ca
învongătorul să fie un om avid de putere absolută. De aceea exemplele de tiranie sunt
legate de momentele de criză profundă în viaţa unei societăţi şi de evenimentele
35
revoluţionare. În cazul în care principele este animat de o ideologie revoluţionară, iar
aceasta este împărtăşită de largi fracţiuni ale unui popor, puterea lui va tinde mai lesne
către absolut, căci va dispărea obstacolul reprezentat de divergenţa de opinii; primejdia
va fi cu atâa mai mare, întrucât ideologia va fi definită de chiar deţinătorul puterii şi nu de
o autoritate independentă, cum se ăntâmplă în cazul unei religii revelate.
O atare garanţie este starea economică la care capitalismul trebuia să ajungă
atunci când se pune în calea legii sale, care este legea eficienţei. Or, modelul unei
societăţi în care eficienţa ar fi maximă, se poate construi, el presupunând :
• Că producătorii au ca unic obiectiv obţinerea profitului maxim, nu
pentru a se bucura de bunurile acestei lumi, ci de dragul profitului însuşi. Această
pasiune se cere însoţită de o riguroasă asceză, împingâng parcimona până la limita
îngăduită de nevoile supravieţuirii. Tot ceea ce se economiseşte trebuie să fie în
mod sistematic reinvestit. Orice cheltuială inutilă, orice activitate ludică trebuie
interzise. Se obţine astfel o caricatură a întreprinzătorului capitalist.Caricatură
care nu e deloc departe de realitate. Şi nu e deloc indispensabilă etica protestantă
– chiar dacă ea ajută la înţelegerea unor trăsături specifice – pentru a explica
modul în care se comportă întreprinzătorii capitalişti în orice societate; toţi se
apropie în mai mare sau mai mică măsură de acestă caricatură: căutarea profitului
de dragul profitului, caracterul exclusiv al acestei activităţi, sporirea sistematică a
ocaziilor de a obţine profitul. Capitaliştii din toate timpurile şi de pe toate
meleagurile au un aer de familie care se poate explica prin faptul că acolo unde
ele exstă, activităţile capitaliste produc un tip uman adecvat.
• Că activitatea intelectuală a societăţii este în întregime consacrată evidenţierii
procedeelor ştiinţifice şi tehnice care permit scăderea costurilor. Orice cercetare
dezinteresată întreprinsă numai din simpla nevoie de înţelegere trebuie proscrisă.
Bineînţeles că nu e uşor să faci departajarea între ceea ce este şi ceea ce nu este
dezinteresat ori gratuit. O cercetare întreprinsă din raţiuni pur speculative poate
dobândi aplicaţii industriale cu totul neaşteptate.
• Că muncitorii îşi reduc timpul liber şi momentele de odihnă la un minim
compatibil cu supravieţuirea; că adaptarea lor la variaţiile aparatului economic
este deplină şi imediată (ceea ce înseamnă o perfectă aptitudine de a-şi schimba
domiciliul, locul de muncă şi calificarea). În această persăectivă trebuie luată în
discuţie problema muncii libere. Se cunosc exemple istorice de întreprinderi cu
mâna de lucru înfeudată: minele de argint din Laurion; marile exploatări agricole
36
din timpul Romei republicane, analizate de Cato cel Bătrân; uzinele de pe lângă
unele lagăre de concentrare. Nu ar fi de neimaginat o societate industrială
construită după astfel de modele.
• Că absorbţia producţiei de către organismul social nu este supusă nici unui
impediment, fapt ce presupune o perfectă elasticitate a nevoilor individuale şi
colective, orice nouă descoperire suscitând neîntârziat o nevoie corespunzătoare.
Se pot concepe mai multe tipuri de societăţi răspunzând acestei condiţii: una
comprimând la maxim satisfacţiile individuale ăn avantajul celor colective
(armamente, monumente, dotări socio-culturale, etc), o alta făcând alegerea
contrară, o a treia urmând ambele direcţii deodată.
• Că toate cele patru condţii precedente nu suferă nici un fel de îngrădire culturală
(modelele de consum pot constitui un puternic obstacol: este practic imposibil ca
o populaţie, obişnuită să aibă ca hrană pâinea, să fie obligată să deprindă gustul
orezului, în situaţia în care căutarea eficienţei poate, la un moment dat, să aducă
în prim plan necesitatea concentrării tuturor eforturilor asupra producerii de orez);
morală (urmărirea câştigului este un rău, sau loisir-ul este valoarea supremă);
intelectuală (curiozitatea poate îndemna mintea să se concentreze asupra altor
probleme decât cele având legătură cu eficienţa); dar nici cea politică, întrucât
trebuie ca trecerea între eficacităţi să se facă în mod liber pe o piaţă liberă; aceasta
înseamnă că piaţa trebuie să se extindă în întreaga lume, căci orice îngrădire este
o stavilă în calea acestei emulaţii şi riscă, ăn acest fel, să perpetueze eficacităţi de
nivel redus; cel mai eficace sistem este, deci, acela care instituie o deplină
concurenţă la scară mondială.

37
 CAPITOLUL V - Viitorul capitalismului

Nimeni nu poate pretinde că ştie cum va arăta viitorul capitalismului, după cum
nimeni nu poate spune cu exactitate cum va arăta viitorul omenirii. Viitorul, fie al unui
individ, al unei colectivităţi sau al unei societăţi în ansamblul său, depinde, printre altele,
de reuşita confruntării cu rivalii care-l concurează. În această competiţie pentru
supravieţuire şi manifestarea întâietăţii, fiecare îşi pune în valoare atuurile. Tot cu această
ocazie, fiecare îşi evidenţiază propriile slăbiciuni; ia act de ele, procedează la reevaluări
şi reconsiderări de poziţie şi strategie şi merge mai departe prin reprimenire şi revigorare
sau, după caz, cedează, iese din scenă şi lasă locul concurentului mai puternic.
Capitalismul n-a fost şi nu este exclus din regulile acestui joc. Dimpotrivă,
acceptându-l şi respectându-i normele, şi-a asigurat şi posbilitatea controlului şi
autocontrolului permanent; a cunoaşterii, prin comparaţie, a propriilor suişuri şi
coborâşuri, a realizărilor şi nerealizărilor. Altefel spus, numai însoţit de umbra critică, ce
l-a obligat la maximă luciditate, capitalismul a fost nevoit să procedeze cu maximă
vigilenţă în a-şi reconsidera, ori de câte ori a fost necesar, propriilor demersuri, în a oferi
soluţii noi la situaţii şi în a se replia în funcţie de împrejurările mai mult sau mai puţin
potrivnice.
Din toate aceste confruntări, capitalismul a ieşit, certamente, învingător. A ştiut de
la început să se desprindă de chinga Bisericii medievale şi să-i demoleze
improductivismul economic. A cochetat, a convieţuit şi, în final, a surclasat socialismul,
ideologia opusă şi concurentul său redutabil. Aceeaşi lecţie de superioritate absolută a
oferit nazismului şi altor forme de totalitarisme. La sfârşit de secol XX, capitalismul se
prezintă, indubitabil, ca fiind unicu victorios. Singurii rivali par a mai fi naţionalismul şi
fundamentalismul.
Superioritatea capitalismului este una intrinsecă, cu origine legată de mecanica sa
intimă. O societate care se vrea deschisă şi formată din oameni liberi şi prosperi pentru că
se bazează pe proprietatea privată; un loc unde libertatea nu este îngrădită decât de lege,
ea însăşi chintesenţă a esesnţei umane libere; un spaţiu unde statul este acceptat a fi activ
doar pe terenul legislativului, şi nu al economiei; un perimetru unde piaţa liberă, jocul
pieţei, devine un joc de societate, pe seama ei fiind lăsate atât progresul individual, cât şi
cel social.
Spre finele anului 2008, mulţi europeni au început să vorbească despre sfârşitul
capitalismului. Au uitat că, în Europa, capitalismul a mai cedat – în multe cazuri prin
38
violenţă – locul etatismului şi corporatismului în anii ’30, pentru a fi apoi resuscitat într-o
mână de state în anii ’80. Prin prisma actualei crize financiare – doar ultima dintr-o
întreagă serie prin care capitalismul a trecut – e just să ne intrebăm dacă beneficiile
capitalismului, atâtea câte or exista, sunt încă mai mari decât costurile pe care le implică.
Deşi Marx şi-a mărturisit un grad considerabil de admiraţie pentru capitalism, se
sugerează acum că cel mai mare merit al sistemului – spiritul antreprenorial – ar putea fi
produs printr-un soi de inginerie genetică, care să evite cumva componenta distructivă la
care capitalismul este predispus.
Capitalismul a fost mai întâi admirat pentru că era "progresist", după cum se
exprima Marx. Odată crescută productivitatea, aceasta nu a mai scăzut la loc. De fapt, o
dată cu apariţia, pas cu pas, a capitalismului financiar din 1820, productivitatea a sporit în
fiecare ţară europeană – Marea Britanie, Belgia, Franţa, Germania şi Austria.
Productivitatea a înregistrat salturi chiar mai mari – începând să crească mai timpuriu – în
Statele Unite. Firavul stoc de date istorice de care dispunem pentru o analiză sugerează
că, în jurul anului 1820, salariile (compensate în scădere de puseurile inflaţioniste din
deceniile precedente şi în urcare de deflaţia din deceniile următoare) au evoluat pe o
pantă la fel de ascendentă.
În zilele noastre există o opinie larg împărtăşită care pune sub semnul îndoielii
faptul că o creştere a productivităţii peste nivelurile ameţitoare de astăzi ar avea cine ştie
ce valoare având în vedere costurile înfricoşătoare pe care le-ar presupune această
creştere, costuri luate de bune în toate discuţiile. Dar, conform cercetarilor empirice,
aceasta teorie la moda nu poate sta în picioare.
În primul rând, europenii gândesc despre capitalism în termenii unui laissez-faire
al "pieţei libere". Dar capitalismul înseamnă deschidere faţă de inovaţiile promovate de
jos în sus. El în sine nu ameninţă prestaţiile de protecţie socială ale nimănui.
Ipoteza la modă neagă până şi cel mai evident beneficiu. Dar creşterile de
productivitate se traduc aproape întotdeauna în creşteri de salarii peste tot în economie.
Iar creşterile generalizate ale nivelului de salarizare au o valoare socială care creează
beneficii enorme.
Creşterile de salarii fac posibil ca mai mulţi oameni să evite muncile plicticoase,
obositoare sau oneroase şi să preia ocupaţii captivante şi stimulatoare de idei. Acele
"tenebroase mori satanice" ale erei lui Marx au dispărut mulţumită unei productivităţi mai
ridicate, nu graţie unui grad mai mare de reglementare impus de stat.
Un alt aspect problematic în teoria la modă este ca o mare parte din presupusele
39
costuri ale creşterii productivităţii este fie iluzorie, fie mult exagerată. Ideea că un
capitalism viabil duce la o piaţă a muncii slab articulată, cu rate înalte ale somajului şi o
participare redusă la forţă de muncă, nu poate fi susţinută. Din contra, inovările stimulate
şi înlesnite de capitalism creează locuri de muncă – în noile companii înfiinţate pentru a
dezvolta noi idei, în marketing şi în managementul care trebuie să se menţină la curent cu
noile organizaţii şi noile instrumente. Ideea că oamenii obişnuiţi sunt angoaşaţi când se
gândesc că alţi oameni deţin bogăţii extraordinare este şi ea cultivată în cercurile
prestigioase fără să fie prezentată vreo probă în acest sens. Cei mai mulţi oameni au
destul simţ.
Este adevărat, capitalismul creează rupturi şi incertitudini. Dar nu ar trebui să
pierdem din vedere cealaltă faţă a monedei. Capitalismul este unic în a-i stimula pe
antreprenori să născocească noi idei comerciale şi să le dezvolte pentru piaţă, dar şi în a
genera entuziasmul consumatorului pentru descoperirea de lucruri noi.
Poate că cea mai mare realizare a capitalismului a fost să transforme locul de muncă din
ceva de rutină – deci plictisitor – în ceva schimbător, stimulativ din punct de vedere
mental, provocător, orientat pe rezolvarea problemelor, axat pe cercetări şi, uneori, pe
descoperiri. Într-adevăr, linia de asamblare, acea experienţă care amorteşte mintea, a fost
o caracteristică a capitalismului de la fabrica de ace descrisă de Adam Smith in 1776
până la giganticele fabrici ale lui Henry Ford din 1920. Dar nici Rusia comunistă şi
Europa socialistă nu s-au putut descurca fără linii de producţie. Şi, multumită creşterii
productivităţii, o pondere tot mai mare a locurilor de muncă se găseşte în afara fabricilor
şi fermelor.
La finele secolului al XIX-lea, Europa, de la Viena şi Berlin la Paris şi Londra,
sărbătorea deja transformarea vieţii economice. Desigur, oamenii au observat că
entuziasmul implica anumite costuri sub formă de inconveniente şi teamă. Dar cei mai
mulţi nu şi-au dorit reîntoarcerea le trecutul seren.Şi totuşi s-au întors, deşi neintenţionat,
atunci când schimbările etatiste şi corporatiste ân instituţiile economiei au curmat
inovarea şi ambiţia până când locul de muncă a redevenit la fel de anost cum era în trecut.
Astăzi, oameni sofisticaţi şi bine intentionaţi sugerează că putem revigora spiritul
antreprenorial, dar într-un fel care să-l împacheteze într-o nouă economie orientată spre
investiţia socială – pentru a combate încălzirea globală, a genera economii de energie
etc... Problema cu acest tip de gândire este că va birocratiza economia, alocând o mare
parte din cheltuieli unor agenţii guvernamentale şi implicând multe companii în contracte
de achiziţie publicată.
40
 În sine, acest lucru s-ar putea să nu fie o problemă. Dar la fel de bine ar putea fi,
dacă înabuşa capacitatea indivizilor de a inova pentru o piaţă liberă. În anul 1930 un
experiment a testat aceasta ipoteză: economiile proaspăt birocratizate din Europa
Occidentală au fost depăşite, de departe, la capitolul inovaţie de economia americană,
relativ nebirocratică.
La începutul secolului al XXI-lea capitalismul pare să se acomodeze unor noi
realităţi, dintre care se detaşează fenomenul globalizării. Acesta rămîne capitalist, dar
ajustează trăsăturile capitalismului.
Anii *90 anunţau triumful capitalismului liberal, ca ideologie. Totuşi, după două
decenii, avem încă şi alte formule ale sistemului, cum ar fi capitalismul oligarhic sau
capitalismul de stat, care pare să funcţioneze cu destul succes în Rusia, China, Singapore,
Venezuela, Emiratele Arabe Unite, Nepal ş.a. Dacă ţările occidentale par să fi cîştigat
prima “repriză” a globalizării, ţările asiatice plus Rusia par să anunţe victoria în cea de-a
doua “repriză”. La ultima reuniune de la Davos, Bill Gates a pledat pentru un aşa zis
“capitalism creativ”, în timp ce Joseph Stieglitz şi Amartya Sen caută formule de
“umanizare a globalizării”, iar Vaticanul identifică “noi păcate capitale” ale societăţii de
consum.
Avem, prin urmare, o varietate de expresii şi critici ale capitalismului global
actual. Bursa impune o gîndire şi o acţiune redusă la termenul scurt, creind astfel
potenţial de criză pe termen mediu şi lung, consumatorismul este criticat dar asigură
numeroase locuri de muncă, prăpastia dintre bogaţi şi săraci se adînceşte, cu înregistrarea
unor fenomene persistente de foamete pe întinse suprafeţe ale globului, în timp ce alţii îşi
aruncă producţia agricolă în mare, se poate observa o resurecţie a protecţionismelor,
marele capital în formula transnaţionalelor este cel care face istoria ş.a.m.d.
Iată doar cîteva dintre caracteristicile actualului sistem capitalist, alături de care
persistă o serie de întrebări, cum ar fi: Poate fi privatizat totul?; Este a treia cale una de
durată?; Este ecologismul noua stîngă? Globalizarea atenuează sau agravează aşa-zisa
“ciocnire a civilizaţiilor? Poate Islamul crea şi impune o alternativă la tipul de societate
capitalist?; Este posibilă respectarea unei etici a afacerilor globale? Cînd pînă şi sufletele
devin mărfuri, într-o lăcomie fără margini, faţa hîdă a capitalismului îşi arată colţii. Cînd
pieţele sunt lăsate de capul lor, pagubele colaterale pot fi imense, putîndu-se genera
reacţii care să pună în discuţie chiar spiritul economiei libere. În aceste condiţii, trebuie
întărită eficienţa guvernării, trebuie investit mai mult în educaţie, iar iniţiativa privată şi
gîndirea antreprenorială trebuie dublate de o etică specifică.
41
 Avem de ales între eficienţă şi solidaritate, sau să găsim o mixtură care să le
îmbine pe amîndouă. Modelul liberal american nu mai este văzut ca un idol, pentru că e
lipsit de moralitate. Dar şi modelul social european este părăsit, pentru că este lipsit de
eficienţă. O comparaţie între cele două modele se impune totuşi. Potrivit revistei Foreign
Policy din iulie/august 2oo8, coeficientul Gini, care măsoară inegalitatea dintre venituri a
crescut constant în S.U.A., de la 34,4% în 1979 la 40,1% în 2000.
În aceeaşi perioadă, el a crescut şi în Marea Britanie de la 28,9% la 37%, în timp
ce în Franţa a scăzut de la 32,8%, iar în Germania de la 30,3% la 29%. De asemenea, rata
riscului de sărăcie după efectuarea transferurilor sociale e mult mai mare în S.U.A. şi
Marea Britanie decît în Franţa şi Germania. La fel, diferenţe semnificative între ţările
anglo-saxone şi cele ale Europei continentale observăm şi dacă analizăm ponderile
cheltuielilor sociale în P.I.B. Diferenţa e de cca 10%.
În schimb, S.U.A. cheltuie mai mulţi bani pentru un student, deşi au mai mulţi
studenţi, decît o face Franţa sau Germania. În acelaşi timp, gradul de încredere
interpersonală în Statele Unite este de 40% în 2005, în timp ce Franţa nu a atins niciodată
mai mult de 25%. Deci, deşi ponderea cheltuielilor sociale e mai scăzută în Statele Unite,
nivelul de coeziune socială nu este afectat. Apoi, în timp ce populaţia americană a crescut
continuu, depăşind astăzi 300 milioane de locuitori, prin intermediul imigraţiei darşi al
unei rate a fertilităţii destul de bune, ţările europene se confruntă cu mari probleme
demografice şi cu rate de fertilitate foarte mici.
Potrivit datelor Băncii mondiale, eficienţa guvernării este mai mare în Statele
Unite decît în Franţa şi Germania, deci fondurile sociale, chiar dacă mai mici, sunt
distribuite mai eficient. Spre deosebire de europeni, Americanii au reuşit foarte devreme
să marginalizeze partidele de stînga şi să limiteze puterea sindicatelor. Rezultatul:
americanii lucrează mai mult, au mai puţine zile de concediu, sunt mai puţin pretenţioşi,
sunt mai dispuşi să-şi asume riscuri şi se plîng mai puţin. Cu toate acestea, se declară mai
fericiţi şi mai satisfăcuţi de viaţă decît europenii.
Astfel, societăţile europene par împotmolite în modelul lor social, deoarece
politicienii care ar încerca să-l schimbe nu ar mai fi aleşi, sindicatele ar face grevă, iar
economiile europene suportă în continuare cheltuieli sociale mari care, însă, nu duc la
creşterea coeziunii sociale, ba dimpotrivă şi, în plus, alimentează tot felul de rivalităţi
sociale şi reprimă iniţiativa privată.

42
 CAPITOLUL VI – Capitalismul românesc

VI.1.Originalitatea capitalismului românesc

Când vorbim de originalitatea capitalismului din perimetrul românesc avem în
vedere acea notă de specificacitate care-l particularizează si care-l face să fie altfel
decât cel existent în ţările dezvoltate şi, ajutaţi de comparaţie, altfel decât şi-l
înfăţişau românii ăn 1990.
Încercând să-i creionăm cât mai succint portretul13, reţinem că ceea ce vrea să
fie capitalism în România:
• Este un capitalism incipient, unde mecanismul pieţei libere se află în faza de
experiment; în proporţii egale pe terenul economiei subterane, caşi pe cel al
economiei oficiale; unde monopolul de stat, dominat încă de ramurile de bază
ale economiei şi nesancţionat de concurenţă sau de consumatori, foloseşte
resurse cu rezultate catastrofale.
• Este un capitalism unde instituţiile democraţiei şi ale statului de drept sunt
fragile, cu un statut nu întotdeauna clar definit, nerespectate şi, mai ales, slab
apărate.
• Este un capitalism al subdezvoltării, debil, născut în criză şi obligat sî respire
şi să facă primii paşi tot în criză; să se impună într-un nefericit context al
sărăciei. Sărăcia nu este, aici o problemă nouă. Românii sunt săraci de o
jumătate de secol. Dar, dacă în trecut sărăcia era suportabilă pentru că era şi
echitabil impărţită, azi devine indigestă, căci se raportează la un pol de bogăţie
care se manifestă cu ostentaţie şi creează, pentru cei ce nu ajung la el, iluzii şi,
mai ales, deziluzii.
• Este un capitalism obscur şi fără nume prin însuşi botezu-i avortat; cu
cordonul ombilical netăiat şi obligat, în consecinţă, să dea prelungire unor
inerţii aparţinătoare societăţii de care nu a fost desprins din start în totalitate;
copil ingrat al unor spirite ce au fost obligate, în context, să se ferească din
cale-i, dar care n-au simpatizat niciodată cu el.

13
Ion Pohoată, Capitalism. Itinerare economice
43
 • Este un capitalism aflat în conflict deschis şi direct cu idealurile umaniste pe
care, în alte locuri, cultura capitalismului le propagă şi le susţine: demnitatea,
libertatea individuală, respectul pentru celălalt, emanciparea socială etc.
• Este un capitalism unde pragmatismul este înlocuit cu ideologia veninoasă,
teoria seacă şi “arta de a te afla în trebă”, ca să-l cităm pe Petrea Ţuţea.
• Este un capitalism cu accente de sălbăticie, aventurier şi, de aceea, nepopular.
Capitalismul, este ştiut, încă din perioada mercantilistă, a presupus, printre
altele, şi gustul pentru aventură. Pentru români, însă, aventura nu înseamnă –
cum, de altfel, istoria arată că nu a însemnat nici în trecut- riscul asumat şi
consumul de energie pentru obţinerea de câştig prin crearea de bunuri. Nu,
pentru ei aventura e traductibilă, cel mai adesea, prin subterfugiu şi găselniţe,
prin pistă de jaf, rapt public şi eludarea legii. Prin urmare, constatăm, în baza
observaţiei directe, că de la statul de drept şi economia liberă de piaţă s-a
împrumutat doar vocabularul; dincolo de el este opera aventurii.
• Este un capitalism fără contract socialşi, prin urmare, debusolat, în contratimp
şi deci improductiv.
• Este un capitalism fetişizant, în care o oligarhie parvenită, îmbrăţişând
simbolurile capitalismului dezvoltat, afişează o atitudine ostilă şi inconştient
cinică faţă de interesele celor mulţi şi, deseori, ale naţiunii.
• Este un capitalism unde figuraţia şi activismul de partid au înlocuit în prea
multe locuri profesionalismul productiv etc.
Relativ la aceste trăsături, care, toate, particularizeză capitalismul românesc, în
sensul minusului, reţin atenţia doar două lucruri. Întâi, faza de început în care se
află, cu inerentele greşeli specifice acestei etape, îi poate aduce scuze. Al doilea,
perpetuarea acestei stări conţăne în sine riscul ca opţăunea pentru capitalism a
românilor, aşa palid formulată cum e, să-şi piardă credibilitatea.

VI.2. Obstacole în calea capitalismului românesc

Este posibil ca, în lipsa unor obstacole, forţe potrivnice, împrejurări nefavorabile,
greşeli pardonabile sau gafe conştiente, capitalismul românesc să fi arătat astăzi altfel.
Ideea devine credibilă şi numai dacă ne gândim că, pornit aproape de la aceeaşi cotă, el,
capitalismul, a făcut paşi vizibili în ţări ca Ungaria, Cehia, Polonia etc.
Cunoaşterea greşelilor şi a ceea ce-ţi poate obstacula obiectiv sau subiectiv calea
este, socotim, prima condiţie pentru a le surmonta. Cu această premisă asumată ca punct

44
de plecare, încercăm o succintă analiză a ceea ce, la modul generic, am numit obstacole
în calea capitalismului românesc.
Pe puncte, capitalismul în România înaintează lent pentru că:
a) Proprietatea a fost şi a rămas o chestiune esenţialmente ideologică, şi nu una de
productivitate. La modul dizolvant gândită iniţial în formula “folosinţei pe timpul vieţii”,
ea nu si-a găsit nici pâna astăzi rezolvarea. O bună parte a terenurilor nu au ajuns încă la
proprietari, iar multe case naţionalizate, se pare, nici nu vor ajunge repede. În industrie,
construcţii, transporturi, etc., unităţi importante pentru economia naţională nu şi-a găsit
încă stăpânul. Or, fără proprietate privată precumpănitoare, capitalismul nu e nici măcar
original;nu este nimic.
Împotrivirea faţă de capitalism nu vine însă de aici, de la ponderea încă insuficientă a
proprietăţii private. Sursa adversităţii are legătură cu filosofia şi calea care au inspirat şi,
respectiv, au condus la privatizare. Pe scurt, procesul privatizarii în România a devenit
impopular; asupra lui planează suspiciunea şi neîncrederea. De ce?
Întâi, pentru că nu s-a facut cu transparenţa necesară şi cu respectarea legii. În
general, populaţia fostă proprietară de drept şi de fapt a avuţiei naţionale în 1990 nu ştie
să răspundă azi la întrebări de genul: Cum, în ce condiţii, la ce preţ, cine au fost
negociatorii adevăraţi etc atunci când s-a privatizat întreprinderea X sau Y?, întrebări la
care era îndreptăţită să aibă de partea sa întotdeauna informaţia totală sau corectă.
În al doilea rând, metodele prin care s-a iniţiat au stat sub semnele absurdităţii,
aventurismului şi clientelismului politic. În faza de început, privatizarea a semănat, de
fapt, cu o nouă colectivizare. Un procent din capitalul fostelor întreprinderi socialiste a
fost distribuit gratuit salariaţilor. O privatizare fictivă, cu ecou populist, fără aport de
capital. Hârtii fără acoperire numite certificate de proprietar au fost împărţite după
vechimea în muncă a populaţiei active.Ce a rămas s-a distribuit între FPS şi FPP, două
instituţii-fantomă a căror construcţie a demonstrat din start că privatizarea nu se dorea a
se face efectiv şi la modul curat şi sănătos în România. Ele au creat şi au întreţinut
impresia că fostele întreprinderi socialiste au rămas dependentede stat, permiţând
guvernanţilor să-şi numească în consiliile de admnistraţie proprii amici politici. Exact
aceşti amici politici, animaţi de interese exclusiv personale, în concubinaj cu alţi amici,
reprezentând alte instituţii ale statului aflate pe circuitul privatizării (bănci, instanţe
judecătoreşti, primării, prefecturi, consilii, comitete etc.), şi-au consumat cu talent şi
abnegaţie energia pentru a falimenta unităţile spre a le putea, ulterior, privatiza (de fapt,
cumpăra), la preţuri modice. Acolo unde nu s-a mai putut cumpăra, pentru că s-a mers
45
departe cu raptul şi datoriile firmelor atârnau mult prea greu, s-a mizat pe buna intenţie a
investitorului străin. În baza unei analize statice, varianta vânzării pe un dolar a apărut a
fi logică şi singura posibilă. Ba mai mult, s-a exprimat toată gratitudinea străinului care s-
a încumetat să paticipe la târgul de solduri româneşti. Nemeni nu s-a mai întrebatm în
baza unei analize dinamice retrospective, cum s-a ajuns aici. Oricum, răspunsul ar
determina aceeaşi atitudine a populaţiei faţă de odiseea privatizării; românii nu au cum să
privească cu simpatie şi să susţină un proces prin care se lichidează şi se înstrăinează.
În al treilea rând, cei care au iniţiat procesul de privatizare în România nu sunt
tocşai cei pe care populaţia era dispusă să-i vadă îmbrăcând haina burgheziei. Nu e vorba
despre burghezia ajunsă capitalistă pe cale normală, de întreprinzătorii existenţi, dar
puţini la număr, care se autodesemnează şi-şi asumă riscul propriilor întreprinderi pe care
le creează şi gestionează într-un regim de concurenţă, de patronii care pot fi promovaţi de
succesul lor sau, dimpotrivă, sancţionaţi. Este vorba despre burghezia roşie, la parveniţii
în ascensiune ai lui Weber, dar îmbrăcaţi în haine româneşti, la foştii mari şi mici
dictatori ai economiei socialiste, care, în virtutea poziţiilor ce le-au ocupat şi profitând de
ele, s-au autofinanţat, s-au autoprivatizat, s-au autodemocratizat. Prin deturnări şi jaf, ei
au reuşit să domine sectoarele-cheie ale economiei şi să controleze, în locul statului,
pricipalele fluxuri marfare şi monetare. Este tocmai acel hibrid de burghezi cinici, cu
morala fasonată de şcoala vechiului partid, dar cu manifestarea interesului într-o
economie pe care o devorează fără scrupule. Capitalismul pe care ei îl reprezintă n-are
cum să apară decât hidos; el inspiră ură. Dacă vechiul nomenclaturist devenit capitalist cu
afaceri profitabile poate celebra revoluţia capitalistă, nu acelaşi lucru se poate spune
despre muncitorul care l-a cunoscut ăn ambele ipostaze. Cameleonismul şefului său,
astăzi patron, îi repugnă.
• Populaţia a perceput şi percepe la modul dur şi negativ lecţia pieţei. Alături de
proprietatea privată, piaţa liberă constituie cea de-a doua componentă de bază a
sistemului instituţional capitalist. Or, se riscă pentru ea o bilă neagră tocmai pentru că nu-
şi îndeplineşte menirea, aceea de a-l face fericit pe consumator. Liberalizarea preţurilor a
intervenit în condiţiile unei economii a penuriei, cu o ofertă deficitară atât ca nivel, cât şi
ca structură. O cerere în permanenţă nesatisfăcută a condus la o creştere permanentă ţi
ritmuri rapide a preţurilor. O populaţie obişnuită cu preţuri mici şi stabile, faţă de care
puterea de cumpărare mizeră, se putea anticipa pe intervale lungi, a primit cu ostilitate şi
acest fenomen. Din nefericire, piaţa liberă nu-i comunică mare lucru; în loc să ieftinească
aşa cum se aştepta, ea scumpeşte în permanenţă.
46
 • Asupra statului şi a tuturor instituţiilor legate de el planează neîncrederea şi
deziluzia. Un stat acolo unde nu trebuie, dar absent exact acolo unde prezenţa lui este
imperios necesară. Un stat corupt, surprins adesea în presa scrisă şi nescrisă cu atributul
„mafiot”.
Despre rolul statului în toate fazele economice s-a scris mult şi revelator. Ne oprim
la Ştefan Zeletin, are, pentru începuturile dezvoltării capitalismului şi burgheziei române,
reţinea atenţia asupra caracteristicii de bază a acestei faze, şi anume „tutela energică a
puterii de stat asupra vieţii economice îndeosebi şi a întregii vieţi sociale în genere. În
perioda ei de formaţie, burghezia încă slabă are nevoie de un sprijin, pe care-l găseşte în
puterea centrală de stat. Astfel, statul are atunci menirea istorică de a face educaţia
burgheziei. Spre a da avânt comerţului, deţinătorii puterii de stat creează un întreg sistem
de căi de comunicaţie, prin care leagă oraşele cu satele; distrug orice bariere lăuntrice şi
desfiinţează orice regionalism economic şi politic, unificând astfel viaţa socială naţională
într-un sistem omogen. Spre a întemeia o industrie indigenă, puterea de stat ridică la
graniţele ţării stavile împotriva produselor industriei străine mai înainte, punând taxe
vamale protectoare sau chiar prohibitive şi acordând înlesniri de tot felul industriaşilor
indigeni”.
Statul român de azi nu numai că nu a oferit educaţie burgheziei, avânt comerţului,
suport încurajator pentru întreprinzători şi protecţie care să le apere începutul firav, dar el
însuşi s-a dovedit un creator de probleme. Erijându-se în instrumentul principal de
gestionare a crizei, statul, intervenţiile sale s-au dovedit surse de conflict şi neînţelegere.
Intervenind neinspirat şi neprofesional, el a hrănit violenţe, a produs o nouă clasă de
săraci întreţinuţi, a pritejat necăutarea unui loc de muncă, a produs birocraţie, a creat
terenul pentru trimful mediocrităţii şi pentru comerţul cu principii, a oprimat adevfărul şi
a răsplătit minciuna şi, cel mai grav, a pus uşărul la demolarea economiei.
Este ştiut că restructurarea e un proces universal. Oriunde în lume, o întreprindere
îşi are ciclul ei de viaţă. Când tehnologia sa îmbătrâneşte şi produsele s-au demodat sau
costă prea scump, intervine o terapie de restructurare. Prin ea se readuce, de obicei,
nivelul producţiei la zi, şi numai dacă lucrul nu este admisibil se lichidează firma. Soluţia
ţine de iscusinţa managerilor. Ei pot schimba tehnologia, pot moderniza sau schimba
produsul, pot căuta un nou debuşeu, o nouă formă de prezentare etc. Pot, altfel spus,
produce o inovaţie în sens schumpeterian, o inovaţie prin care se realitează dinamica
economică. De aceea, în locul unor studii şi analize tehnice, economice şi sociale
complexe, care să ducă şi la soluţii de modernizare, pretinşii reformatori români nu au în
47
faţă decât o soluţie: lichidarea. Iar la lichidare se ajunge şi s-a ajuns fără efort, pe o cale
mult mai scurtă. Doar câteva măsuri, şi obiectivul a devenit realizabil. Astfel, fostele
structuri de management au fost desfiinţate şi s-au reînfiinţat altele, pe criterii ideologice.
N-a contat profesia sau vocaţia; apartenenţa la un partid politic învingător în alegeri a fost
suficientă pentru a fi uns manager. Şi, în felul acesta, electronistul s-a trezit că trebuie să
facă reformă în agricultură, inginerul mecanic – să se ocupe de protecţia socială, iar
avocatul – să restructureze sistemul de sănătate. Societăţile au fost apoi decapitalizate de
puţinul capital circulant pe care îl aveau. Sursele de alimentare prin credit ieftin au
dispărut; dobânzi şi penalitări aberante au întrerupt şi bruma de iniţiativă care mai exista.
Băncile, aparţinătoare la început în întregime statului, nu şi-au justificat raţiune desprinsă
din istoria ideilor şi faptelor economice; istorie care ne spune că băncil au apărut spre a
facilita, prin împrumutul cu bani, economia reală, dezvoltarea acesteia.
• Capitalismul este sistemul eficienţilor şi adaptabililor. Societatea socialistă a
fost una mizeră, dar egalitară şi mult mai simplă. Regulile jocului erau la îndemâna
oricui. Nu era nevoie de o cultură superioară pentru a înţelege ce este de făcut. De altfel,
niic nu era de făcut, din moment ce statul îşi asumase prerogativa de a face şi de a
planifica totul; de la numărul de boabe de grâu pe metrul pătrat până la ce se întâmpla sur
plapuma omului. Un asemenea peisaj ne convine să credem că a rămas în urmă. Tranziţia
spre capitalism înseamnă şi trecerea de la o societate a iresponsabilităţilor la una sufocant
de responsabilă. Societatea capitalistă este individuală şi în sensul că individul este lăsat
să se descurce într-o lume tot mai complexă, confruntat, la modul inedit şi nemaiîntâlnit,
cu permanenta problemă a alegerii. Aceasta durează. Cei care au trăit zeci de ani şi s-au
format sub o altă cultură, total diferită, se acomodează greu. Inerţia e puternică. Nu e uşor
să te debarasezi de ceea ce ţi-a intrat în fire pentru a învăţa ceva atât de diferit. Este
nevoie de timp, efort şi răbdare.
• Fobia faţă de străini a rămas, din nefericire, o prezenţă. Ca şi în trecut, românii
asistă şi astăzi la un spectacol ce se produce sub ochii lor cu un sentiment amestecat de
deznădejde, neputinţă şi reţinere mută. Ei văd sau aud mult mai târziu că firme care ţin de
coloana vertebrală a economiei intră în proprietatea străinilor. Nu sunt dispuşi nici pe
departe să înţeleagă de ce nu ei, români buni, rămân proprietari pe ce are mai de preţ
economia. Dacă statul se implică prin căi neortodoxe şi facilitează în mod fraudulos
transferul în proprietate, ajutând, astfel, la înstrăinarea economiei, aceasta nu face decât
să acutizeze sentimentul de împotrivire faţă de noul sistem.

48
 • Corupţia tinde să devină devastatoare. Cei care erijează azi în luptători
împotriva corupţiei, purii de stânga sau de dreapta, constată la modul dezarmant că
şansele lor sunt minime. În primul rând, corupţia nu a fost eradicată nicăieri în lume, iar
acolo unde a fost adusă la limita minimă şi suportabilă, calea a fost aceea a creării de
bogăţie materială. Împotriva corupţiei nu se luptă prin sărăcie. În al doilea rând, în
condiţiile unui stat ultrafiscal şi el însuşi corupt, la corupţie se apelează ca la o cale de a
scăpa de furcile caudine ale birocraţiei şi de chingile unui fosc împovărător spre a evada
pe canalul de ieşire numit econoie subterană. Dacă economia la negru reprezintă circa
40% din PIB, e foarte posibil ca ea să fie considerată laboratorul, şcoala noilor
întreprinderi graţie cărora se supravieţuieşte, şi ma grav, să fie asimilată, doar ea,
normalităţii, crescând la periferia statului, exact acolo unde acesta nu mai poate refuza
logica pieţei. În al treilea rând, nu există, mai ales la nivelul celor care ne-au condus, o
tradiţie românească sănătoasă a moralităţii. Comunismul a distrus ceea ce exista.
Metamorfoza poporului român în cei aproape cincizeci de ani de comunism este atât de
profundă, încât este naiv să-i invoci azi trecutul şi cultura în lupta împotriva corupţiei.
Românii rămân o naţiune de individualităţi dezbinate şi trădate şi care nu mai cred în
nimic, preocupaţi doar de supravieţuirea materială.
• Lipseşte, la modul acut şi cu consecinţe dramatice, o politică coerentă,
închegată şi cu obiecte clar definite în perimetrul naţional. Destinul naţional însuşi
dizolvat. Ţara se află nu numai în prada ciocoilor interni, dar şi a celor străini, care trec
de la profit la jaf fără ca nimeni să-i stânjenească. Între o politică pe termen lung care să
asaneze economia şi una populistă pe termen scurt care să juguleze inflaţia şi şomajul,
guvernul nu alege nimic. Guvernarea este, de fapt, verbală, fără priorităţi clar şi temeinic
stabilite, fără principii şi reguli şi, mai ales, paralelă cu legile economice obiective.
Deriva şi deruta sunt singurele certitudini. În felul acesta, reforma devine lipsită de obiect
şi nepopulară. Termenul „terapie de şoc” se constată a fi neinspirat ales pentru a suscita
adeziunea populară.
• O concepţie deformată despre personajul-cheie al economiei de piaţă –
întreprinzătorul – riscă să lipsească capitalismului românesc chair de impusul iniţial.
Istoria gândirii şi faptelor economice a demonstrat cu exemple pilduitoare că nu toată
populaţia unei ţări este dispusă, are propensiunea şi este capabilă să producă în mod
direct şi eficient bogăţie. Cei înzestraţi de la natură cu aceste calităţi sau care le-au
dobândit printr-un îndelungat exerciţiu de pedagogie managerială, dispuşi, în plus, să-şi
asume riscul unei afaceri, sunt puţini. Aşa se explică de ce un stat responsabil protejează
49
întreprinzătorii, iese în întâmpinarea lor, le creează cadrul legislativ propice, le creează
facilităţi de tot felul pentru ca ei şi averea lor să crească, ştiut fiind faptul că, dacă ei
devin prosperi, şi ţara are de câştigat. Tocmai pentru că aceste lucruri nu se pricep,
mediul economic românesc nu este favorabil spiritului de întreprindere şi modului
economic de gândire. Legea stufoasă, incoerentă şi restrictivă debusolează; birocraţia
sufocantă descurajează; dobânzile mari taie orice apetit pentru afaceri. Toate întreţinute
de un stat iresponsabil cu o îndârjire demnă de cauze mai bune. Numai un stat debit
gândeşte că poae avea întreprinzători la comandă, că îl poate transforma în întreprinzător
pe orice miner scos de la un km de sub pământ şi căruia, punându-i-se în mână câteva
milioane de lei, i se ordonă ca la o dată riguros stabilită să ajungă om de afaceri.
• Reforma morală este percepută ca un proces de revanşă şi răfuială şi ca un
efort de regăsire a propriei identităţi. Iertarea, se pare, nu are loc aici. Personajele
chemate s-o facă par a fi doar preoţii ţi procurorii. Prăbuşirea falimentară a comunismului
n-a fost însoţită, din fericire, şi de prăbuşirea la fel de bruscă a iluziilor socialiste şi
comuniste. Reforma morală trebuie să aducă, finalmente, la împăcare şi pace socială, fără
de care nici un proiect de reconstrucţie economică nu are şanse. Din perspectiva aceasta,
instituţiile abilitate ale statului au un rol crucial. Între ele, se particularizează rolul
fundamental al Bisericii. În vremuri de criză, ea a fost întotdeauna chemată să mângâie,
să împace şi să dea speranţă. Reforma pe care o are de înfăptuit România obligă azi
Biserica la mult mai mult, la un rol mult mai activ, realizabil prin limpezirea, clarificarea
şi impunerea unui mesaj care s-o facă compatibilă cu filosofia capitalismului.
La o asemenea imagine, prezentă încă mintea multor oameni, Biserica are de
lucrat. Efortul trebuie să fie unul de clarificare şi desluşire a sensului real al învăţăturii
creştine. Prin consumarea lui trebuie să se demonstreze că sărăcia laicului este opusă
trufiei şi opulenţei, dar că ea nu este sinonimă cu pauperitatea; că enoriaşul Bisericii
creştine se vrea un om cinstit, generos şi cu bucuria asigurată de un belşug material care
să-l treacă de pragul minimei decenţei, şi nu proletarul umil din „Capitalul” lui Marx.
Astăzi, la un alt nivel, vedem cum:
• autorităţile statului sunt atacate şi dezarmate din interior şi exterior de detractori
de meserie;
• îşi face loc şi se manifestă vionţa discreţionară în lumea afacerilor economice şi
neeconomice, dincolo de lege şi împotriva ei;
• abuzul şi corupţia uzurpă demnitatea şi normalitatea;

50
 • furtul calificat, frauda, delicvenţa economică, scandalul în sfera puterii, dau
contur vieţii de fiecare zi, definesc statu-quo-ul României;
• haosul şi mizeria au atins limite insuportabile;
• contractul social lipseşte sau nu este respectat; contract, aici, în sens general,
care obligă la respectul clauzelor de preţ, contitate şi calitate; la respectul legilor
generale ale ţării şi în primul rînd a constituţiei; la plata impozitului şi
respectuui culorii semaforului. Contract deci care obligă la civilitate, şi nu la
fărădelege; fărădelege care face parte acum din cultura naţională;
• românii nu au şansa să devină adevăraţi cetăţeni economici pentru că sunt
manevraţi de demagogi politici de toate culorile faţă de care nu sunt protejaţi
prin drepturi reale pe care numai proprietatea privată le poate oferi;
• o oligarhie cu origine dubioasă manifestă un cinism iresponsabil faţă de
preocupările morale etc.
Purgatoriul autoritarismului, drept prefaţă esenţialmente politică la capitalism
şi soluţie pentru România de a ieşi din cercul încercărilor fără ieşire, pare credibil, dar
nici pe departe de dorit. Chiar dacă haosul cheamă şi impune dictatura, sperăm ca pentru
români chemarea să fie metaforică. Românii ştiu mai bine decât oricine ce înseamnă o
dictatură. Un dictator rămâne un dictator. Un popor nu poate alege un dictator căruia să-i
impună regulile de conduită. Dictatorul şi le fixează singur. El se impune şi apoi impune.
Ce rezultă de aici e diferit de democraţie şi liberalism. Nici măcar ca verigă tranzitorie
spre democraţie şi statul drept, România nu-şi poate permite şi nu poate risca o atare
experienţă. Romînia nu şi-a dezvoltat propriile mecanisme necesare să-i frâneze inerţiile,
nu poate miza pe sprijinul autorităşilor internaţionale care să impună la vreme,
democratizarea vreunui Pinochet local. Chair dacă Pinochet şi-a scăpat ţara de comunism,
pentru noi el nu poate fi un model politic. Nu putem întoarce spatele atât de repede
istoriei, nu putem uita că tocmai o dictatură ne-a marcat timp de o jumătate de secol
existenţa, înscriindu-ne la fabrica unui mare minus. Calea este alta – cea a reformelor şi
transformărilor democratice. De la „economia de piaţă fără capitalism industrial”,
România poate şi trebuie să „cadă în viitor” ocolind şi evitând dictatura.

51
VI.3. Capitalismul în mentalităţile românilor

Democraţie, tranziţie, economie de piaţă, libertate, privatizare, proprietate privată,

integrare europeană, sunt câteva dintre cuvintele cheie care au dominat, prin frecvenţa
utilizării lor, discursurile din spaţiul public românesc, în ultimii 16 ani.
După căderea regimului comunist, România, ca şi alte ţări din Europa Centrală şi
de Est, a intrat într-o perioadă etichetată ca „tranziţie”, ceea ce semnifica trecerea
societăţii de la un regim de tip totalitarist la o organizare politică bazată pe valorile şi
instituţiile democraţiei liberale, de la economia centralizată, de stat, la economia de piaţă.
Dificultăţile întâmpinate pe parcursul tranziţiei la economia de piaţă au fost adesea
explicate prin mentalităţile populaţiei în general şi ale clasei politice în particular.
„Mentalităţile sunt structuri valorice care condiţionează alegerile şi evaluările la nivel de
grup social pe durate mari de timp. Sunt modele sociale difuze de rezolvare a unor familii
de probleme sau de raportare la anumite categorii de situaţii”14.
Studiul realizat are ca principal obiectiv identificarea gradului în care anumite
mentalităţi, valori şi principii, asociate în teorie cu sistemul economic de tip capitalist, se
regăsesc la nivelul populaţiei şi al societăţii civile. Studiul a fost interesat în acelaşi timp
să exploreze percepţiile şi atitudinile oamenilor simpli de vârsta I şi de vârsta a II-a faţă
de capitalismul din România începutului de mileniu III. Am încercat să ofer, astfel, o
imagine detaliată a mentalităţilor românilor, structurate în principal pe axe de tipul
individ – stat, libertate - egalitate, conservatorism – deschidere faţă de nou, dar şi
informaţii despre modul în care este perceput mediul de afaceri din România.
În mod cert, cuvântul „capitalism” are o puternică conotaţie ideologică şi de
asemenea o puternică încărcătura emoţională.

14
D. Sandu, Străinătatea în mentalităţile urbane în Viaţa socială în România urbană, Polirom,
2006

52
1. Care este primul lucru care vă vine în minte când va gândiţi la capitalism?

Vârsta întâi Nu raspund 0

0

Nu stiu 4
0

Alte raspunsuri 0
0 29
Sociatate moderna/ noua/ dezvoltata 25
13
Competite/ concurenta 25

Economie de piata 17
25

Exploatarea oamenilor 0
25

Democratie 0
0
4 studii sup.
Proprietate private 0
studii med.
Inegalitate sociala 21
0

Un lucru rau 0
0

Saracie 0
0
4
Libertate 0

Bani/ oameni bogati 4

0
4
Prosperitate/ nivel de trai ridicat 0 %

0 5 10 15 20 25 30 35

Vârsta a doua Nurăspund 0

0

0
Nuştiu 0

0
Alterăspunsuri 0
Sociatatemodernă/ nouă/ 22
1
0
dezvoltată
1
1
Competiţie/ concurenţă 0

1
1
Economiedepiaţă 1
0

1
1
Exploatareaoamenilor 30 s
0 m
Democraţie 1
0

1
1
Proprietateprivată 30

22
Inegalitatesocială 0

0
Unlucrurău 0

0
Sărăcie 0

0
Libertate 0

1
1
Bani/ oameni bogaţi 1
0

0
Prosperitate/ nivel detrai ridicat 0

0 5 10 15 20 25 30 35
%

53
2. Ce fel de sentimente vă trezesc dvs. personal următoarele cuvinte?

Grupuri de interese
-42
25
25 Vârsta întâi
Individualism 0
75
-29

Globalizare 0
50
-25

Economie de piata 25
50
-4
Nu stiu s
Proprietate privata 0
100
-8
Nu stiu m
Democratie 25
75
-4 Neutre s

Competitie 0
75 Neutre m
-4

Comunism 0 Mai degraba pozitive s

0
-92
Mai degraba pozitive m
Socialism 0
25
-58
Mai degraba negative s
Social-democratie 50
50
-25 Mai degraba negative m
Crestin-democratie 25
50
-8

Liberalism 25
50
-8

Capitalism 25
75
-17

-150 -100 -50 0 50 100 150

Grupuri de interese
Vârsta a doua
Individualism

Globalizare Nu stiu s

Economie de piata Nu stiu m

Proprietate privata Neutre s

Democratie
Neutre m
Competitie
Mai degraba
Comunism pozitive s
Mai degraba
Socialism pozitive m
Mai degraba
Social-democratie
negative s

Crestin-democratie Mai degraba

negative m
Liberalism

Capitalism

-100 -50 0 50 100

54
3. Ce înseamnă pentru dvs personal capitalismul? ( răspuns multiplu )

Nu raspund
Vârsta întâi
Alte raspunsuri

Sociateta noua/ moderna/ dezvoltata studii sup.

studii med.
Munca

Bani/ oameni bogati

Speranta/ sansa

Democratie

Inegalitate sociala

Economie de piata

Un lucru rau

Prosperitate/ nivel de trai ridicat

%
0 2 4 6 8 10 12 14

Vârsta a doua
0
Nura
spu
nd 0
0
Nustiu 0

Altera
spu
nsu
ri 0
0

Lib
erta
ted
eexp
rim
are 7
9

4
S
ocia
tetan
oua
/mo
dern
a/d
ezvo
lta
ta 4

1
1
Co
m p
etitie
/ co
ncu
ren
ta 8

Mu
nca 7
9
1
Via
tag
rea
/ sca
dere
anive
lulu
idetra
i 1

Ba
ni/ o
ame
nib
oga
ti 7
5

Afa
ceri/ p
rofitu
ri 8
8

1 m s
S
pera
nta
/ sa
nsa 4
3
Exp
loa
tare
aoa
m e
nilo
r 3
8
D
emo
cra
tie 7

Unlu
crub
un 0
3

8
In
ega
lita
teso
cia
la 8

8
Pro
prie
tatep
riva
ta 9

Eco
nomied
epia
ta 1
0
1
1

S
ara
cie 4
1
0
Unlu
crura
u 0

Lib
erta
te 7
5

Pro
spe
rita
te/n
ive
ldetra
i rid
ica
t 5
4

0 2 4 6 8 1
0 1
2

55
4. După părerea dvs. care este cel mai bun lucru care se întâmplă în societăţile
capitaliste ?

N im ic n u e 00b u n Vârsta întâi

0
0
N u s t iu0 1
0
0
Pr o g re s 8
9
8
9
S a n s e / o p o r t u n ita ti 10
4
9
13
2 s t u d ii s u p .
V e n it u r i m a i 0m a r i
12 s t u d ii m e d .
13
R e t r ib u ir e d u p a m u n c a 5
9
2
0
L ib e r a in itia t iv a 9
9
9
4
C o n c u r e n ta / c o m p e t it ie 13
13
7
9
N iv e l d e tr a i r id ic a t/ p r o s p e r ita te 8
9

0 2 4 6 8 10 12 14
%

0
Vârsta a doua
N
imicnuebun 0

0
0

0
N
ustiu 0

2
0

6
P
rogres 5

1
1
1
3

1
1
Sanse/ oportunitati 9

1
1
1
2

Venituri m
aim
ari 4
3
m s
1
1
1
0

4
R
etribuiredupam
unca 4

0
1

7
Liberainitiativa 1
2

9
1
0

9
C
oncurenta/ com
petitie 8

9
8

6
N
iveldetrairidicat/ prosperitate 6

0 2 4 6 8 10 12 14

56
5. Dar care este cel mai rău lucru care se întâmplă în societăţile capitaliste ?

Nu raspund 0
0 Vârsta întâi
Nu stiu 1
0
Alte raspunsuri 0
0
Probleme ale economiei 7
15
Legislatia 2
8
Rata criminalitatii 3
0
Imbogatirile nejustificate 12
8
Violenta 2
15
studii sup.
Ura/ rautatea oamenilor 4
8
studii med.
Furturi/ hotii 3
0
Venituri mici 5
0
Exploatarea omului 5
8
Drogurile 6
8
Inegalitatea sociala 13
0
Coruptia 19
15
Somajul 13
15
Saracia 7
0

0 5 10 15 20

0
Nura
spu
nd
0 Vârsta a doua
0
Nus
tiu 0

0
Altera
spu
nsu
ri 0

Proble
m ea
lee
con
omie
i 5
4

L
egis
latia 1
2

Ra
tac
rim
in
alita
tii 5
7

Im
boga
tirilen
eju
stific
ate 1
1
9

1
0
Viole
nta 5

Ura
/ra
uta
teaoa
m e
nilor 7 s
5
m
Fu
rtu
ri/h
otii 5
5

Ve
nitu
rim
ic
i 5
6

E
xploa
tare
aomu
lui 5
7

1
0
Drogu
rile 1
4

In
ega
lita
teas
o c
iala 1
0
1
0

Coru
ptia 1
1
8

Soma
jul 8
1
3

Sa
rac
ia 5
8

0 5 1
0 15

57
6. După părerea dvs. care dintre următoarele lucruri sunt caracteristice unei
societăţi capitaliste?
100% 8 40 8 40
40
40 8 8 8 13 8 13 13
0 0
13 17 17 0 0 0 0
13 0 0 29
17 Nu r a s p u n d s tu d ii s u p .
17 0
0 0 29 25 17 0 21 21
0 17 38 0 0 25
0 Nu r a s p u n d s tu d ii m e d .
80% 0
17 21 38
25 25 29
83 0 13
96 38
71 75 25 Nu s tiu s tu d ii s u p .
71 46
42 25 25
50
60% 42 46 50 Nu s tiu s tu d ii me d .
33
29
42
50 40 0 Me n tio n e a z a s tu d ii s u p .
50 25
40% 10 0
50
42
75
75
38 Me n tio n e a z a s tu d ii me d .
10 0 10 0 75 17 21
10 0
10 0
20% 33
75
Nu me n tio n e a z a s tu d ii
4 50 50 50 50 50 s up.
25 29 25 25
Nu me n tio n e a z a s tu d ii
21
0% 40 0
8
0
8
0 0 0 0
me d .

Co aj
ti e
e

ie
Co atie

m
titi

e s pt
te
os a

rac
a

rup

ale

Sa e
De piata

So
i e ta

Pr tiv

dre
Sta rita

ict se
ial

ia l
Li b mpe
cr
om va

uri soci
tia

nfl re
oc

oc
pe
mo

m
Pr t de
on pri

e
ini
de

es

eo
Co int
i
Gr lit at
Ec tate

era

cti

atr
de
ote

ga

ec
rie

Ine
op

id
up
Pr

ul u
Vârsta întâi

om
rea
ata
plo
Ex

250

200 0 0
11
0
7 11 11 11 11
0
7 11 22 22
33 14 14 14 14 33
7 44 44
56 0
7 0
7 0 0 Nu raspund s
14
7
0 36 29 36
150 100 100
21 0
43
Nu raspund m
89 14 11
0 43 67 67 0
89
67 14 36 67 Nu stiu s
11
67 0 33
11
11 Nu stiu m
100 56 14
56 33
14
Mentioneaza s
33 22 57 50
64 50
43 Mentioneaza m
36 50
50 100 100 93 86
86
50
64 43 22 22 33 Nu mentioneaza s
22 22 22
22
0 11 11 14 14
21 21
14 14 Nu mentioneaza m
0 0
0 0
0 0
0
7
0
0 0
0 0 0
7
om
a

e
a

le
ie

t
tie
at

ie
aj

al

es
ep
at

al

de c ie
ti v

tre
cia
at
tit
pi

pt
ra

ci
m
ci
iv

er
dr
a
pe

r it

a
o

ca
ru
so
pr

So

o
i ti
de

oc

ul Sar
pe

is

s
in
de
om

in

o
te

em

tie

te
C

t
ie

os

it a

de
ra
ta

at
C

lic
om

ec
D

ui
Pr

al
be
rie

St

ri

nf
ot

eg

pu
on

Li
op

om
Pr

C
In

ru
Ec
Pr

ea
ar
at

Vârsta a doua
o
pl
Ex

58
7. In ce masura sunteti de acord cu urmatoarele afirmatii ?
Vârsta întâi
P lanific area guvernam entala es te es entiala pt.
100% 0 0
17 a proteja res urs ele ec onom ic e ale tarii
8
25 75 25 17
21
C ei m ai m ulti dintre s om eri ar putea s a-s i
29 21 21
80% 0 29 25 50 gas eas c a de luc ru dac a c hiar s i-ar dori ac es t
13
33 13 luc ru
50 17
50 P rotec tia s oc iala ii fac e pe m ulti oam eni m ai
29 17
58 putin dornic i de a avea s inguri grija de ei ins is i
60% 8 50 50 13 0 0 25 8
25 13
0 29
0 25 0 Multi dintre oam eni c are prim es c ajutoare
%

25 50 17 25
75 33 4 s oc iale de la s tat, c hiar nu m erita s a le
25
40% 21 8 prim eas c a
21
38 50
25
50 13
8
C u c at guvernele intervin m ai putin, c u atat
50 8
8 4
ec onom ia m erge m ai bine
17 25
25 29
20% 46
50
29 25 4 Intreprinderile private s unt c ea m ai buna c ale
13 25 25 21
0 de a rez olva problem ele ec onom ic e ale
17 4 R om aniei
0% 0 0 0 0
P rinc ipalele s ec toare ale ec onom iei s i
s tu d ii s tu d ii s tu d ii s tu d ii s tu d ii s tu d ii s tu d ii s tu d ii s tu d ii s tu d ii s tu d ii s tu d ii
s ervic iilor public ear trebui s a fie in proprietatea
m ed. s up. m ed. s up. m ed. s up. m ed. s up. m ed. s up. m ed. s up.
s tatului
D e za co rd to ta l D e za co rd D e a co rd To ta l N ici a co rd , n ici N u s tiu / n u
Unele s ec toare ale ec onom iei s i s ervic iilor
d e a co rd d e za co rd ra s p u n d
public e s unt prea im portante pentru a fi las ate
in s eam a intreprinderilor private
E xis ta o lege pentru bogati s i una pentru s arac i

Vârsta a doua
P la n ific a r e a g u v e r n a m e n ta la e s te e s e n
100% 0 0
17 a p r o te ja r e s u r s e le e c o n o m ic e a le ta r ii
8
25 75 25 17
21
C e i m a i m u lti d in tr e s o m e r i a r p u te a s a
29 21 21
80% 0 29 25 50 g a s e a s c a d e lu c r u d a c a c h ia r s i- a r d o r
13
33 13 lu c r u
50 17
50 P r o te c tia s o c ia la ii fa c e p e m u lti o a m e n
29 17
58 p u tin d o r n ic i d e a a v e a s in g u r i g r ija d e e
60% 8 50 50 13 0 0 25 8
25 13
0 29
0 25 0 M u lti d in tr e o a m e n i c a r e p r im e s c a ju to a
%

50 17 25
25 33 4 s o c ia le d e la s ta t, c h ia r n u m e r ita s a le
75
25
40% 8 p r im e a s c a
21 21
38 50 50
25
13
8
C u c a t g u v e r n e le in te r v in m a i p u tin , c u
50 8
8 4
e c o n o m ia m e r g e m a i b in e
17 25
25 29
20% 46
50
29 25 4 In tr e p r in d e r ile p r iv a te s u n t c e a m a i b u n
13 25 25 21
0 d e a r e z o lv a p r o b le m e le e c o n o m ic e a le
17 4 R o m a n ie i
0% 0 0 0 0
P r in c ip a le le s e c to a r e a le e c o n o m ie i s i
s tu d i is tu d i is tu d i is tu d i is tu d i is tu d iis tu d i is tu d i is tu d i is tu d i is tu d i is tu d i i
m ed.sup. m ed.sup. m ed.sup. m ed.sup. m ed.sup. m ed.sup.
s e r v ic iilo r p u b lic e a r tr e b u i s a fie in p ro p
s ta tu lu i
D e za c o r d to ta
D el za c o r d D e a c o r dT o ta l N i c i a c o r d , nNi cui s tiu / n u
U n e le s e c to a r e a le e c o n o m ie i s i s e r v ic
d e a c o r d d e za c o r d ra s p u n d
p u b lic e s u n t p r e a im p o r ta n te p e n tr u a fi
in s e a m a in tr e p r in d e r ilo r p r iv a te
59
E x is ta o le g e p e n tr u b o g a ti s i u n a p e n tr
8. Oamenii se descriu uneori ca apartinând clasei muncitoare, clasei de mijloc, celei
de jos sau celei de sus. Dvs. unde spuneţi că v-aţi afla?

Vârsta întâi
60
50 50
50

40
s tu d ii m e d .
30
%

s tu d ii s u p .
20

10
0 0 0 0
0
in c la s a d e sinu sc la s a d e jo sin c la s a in p a r te a d e join s p a r te a d e n u s tiu / n u
m u n c ito a r ea c la s e i m ijlo sc uii s a c la s e i r a s p u n d
m ijlo c ii

Vârsta a doua
90 79
80
67
70
60
50 m
40 s
30
22
20 14
7 11
10
0 0 0 0 0 0
0
in c la s a de in c las a d e in c las a in par tea de in p ar tea d e n u s tiu/ n u
s us jo s mu nc ito ar e jos a c la s e i s us a c la s ei ra s pund
mijloc ii mijloc ii

60
9. Cât de mulţumit sunteţi de democraţia din România?

60 Vârsta întâi

50
50

40

30 studii med.
25 25 studii sup.

20

10

0 0 0
0
foarte nemultumit nici multumit foarte nu stiu/ nu
nemultumit nemultumit, multumit raspund
nici multumit

60 Vârsta a doua
56

50
43

40 36
33
m
30
s

20
14
11
10 7

0 0 0 0 0
0
foarte nemultumit nici multumit foarte nustiu/ nu
nemultumit nemultumit, multumit raspund
nici multumit

61
10. Câtă încredere aveţi în...?
Vârsta întâi
10 0% 0 0
21
0
8 25 33 25 4
8 8 25
25 8
33 17 17
25 50 25 0 25
8 0% 8 17
42
0 25 8
54
4 50 25 25 0 8
8 0
6 0% 0 13 46 29 25 4 17
4
25 04 50 50 4
4 25
71 25
4 0% 75
0 50 29 0 50 17 8
25 25 13
21 25 4
63
2 0% 25
25 25 50
54 0 0 13
13 50 29
25 4 4
4 21
0% 0 0 0 0 0 0 0 0
m s m s m s m s m s m s m s m s

Deloc Foarte putina P utina M ulta Foarte m ulta Nu cunos c Nu s tiu Nu ras pund

Bă n cile de s tat Băn cile priva te

Întreprin de rile d e s tat În treprinderile m ici ş i m ijlo cii
Întreprin de rile cu capital p rivat rom â neş ti În treprinderile cu ca pita l s tră in
Sin dica tele ca re d eţin acţiu n i în între prin de ri p rivate Fo ndu ri de inve s tiţii m o b ilia re
Fo n du ri de inves tiţii în afa ce ri

Vârsta a doua
100% 0 0 10
14 7 11 4
22 33 0 7
7 36 7 7
90% 22
22 29 33 14
11 14 21 7
80% 7 33 7
36 14 33
70% 14 33 36
56 44
14 0
14
60% 21 21
44
22 50 56
50% 7 57 7
36 0
11 21
0 67
40%
29 14
44 22
0
30% 29 33 7 7
22
21 43
20% 22 14
0 33 56 11 7 14 7
14
43
10% 29
36 33 0
22 44 7 7
0% 0 0 7 0 0 0 0 0 0
m s m s m s m s m s m s m s m s

Deloc Foarte putina Putina Multa Foarte multa Nu cunosc Nu stiu Nu raspund

Băncile de stat Băncile private

Întreprinderile de stat Întreprinderile mici şi mijlocii
Întreprinderile cu capital privat româneşti Întreprinderile cu capital străin
Sindicatele care deţin acţiuni în întreprinderi private Fonduri de investiţii mobiliare
Fonduri de investiţii în afaceri

62
11. În opinia dvs., după 1989, România s-a îndreptat către capitalism sau spre un alt
tip de societate?

60 Vârsta întâi

50 50 50
50

42
40

studii med.
%

30
studii sup.

20

10 8

0
0
a. catre capitalism b. catre o alta societate c. nu stiu/ nu raspund

70 67
Vârsta11a doua

60 57

50

40
m
s
30
21 22 21
20

11
10

0
a. catre capitalism b. catre o alta societate c. nu stiu/ nu raspund

63
12.După părerea dvs. care dintre următoarele grupuri de persoane promovează
dezvoltarea capitalismului din România?

60 Vârsta întâi
50
50

40 33
s tu d ii m e d .
30 25 25
%

21 s tu d ii s u p .
20 17
13
8
10 4 4
0 0 0 0 0 0 0 0
0
o a m e n i d ein v e s tito rpii o litic ie n ii s ta tu l g r u p u r ile c la s a d e to a ta n u s tiu nu
a f a c e r i r o m a n i s i p a r tid e ler o m a n de m ijlo c d in p o p u la tia ras pund
romani in te r e s e Ro m a n ia
r o m a n e s ti

12
60 56 Vârsta a doua
50
50

40

m
30
s
22
20
14
11 11
10 7 7 7 7 7

0 0 0 0 0 0 0
0
oameni de politicienii grupurile toata nu
afaceri si de populatia raspund
romani partidele interese
romanesti

64
13.
Care dintre cele două afirmaţii de mai jos este mai apropiată de propria dvs. opinie?
“ Atat libertatea cat si egalitatea sunt importante. Dacă ar fi să aleg…?

80 75
Vârsta întâi
70
58
60

50
38
40
%

30 25

20

10
0 0 4
0
a. as considera b. as considera c. nu raspund d. nu stiu
egalitatea mai libertatea mai
importanta : nimeni nu importanta, in sensul
trebuie privilegiat, ca fiecare sa poata studii med. studii sup.
diferenta intre clasele trai liber sau sa se
sociale sa nu fie prea afirme fara restrictie
mare

60 Vârsta a doua
50 50
50 44

40 33

30
%

22
20

10
0 0 0
0
a. as considera b. as considera c. nu raspund d. nu stiu
egalitatea mai libertatea mai
importanta : nimeni importanta, in sensul
m s
nu trebuie privilegiat, ca fiecare sa poata
diferenta intre trai liber sau sa se
clasele sociale sa nu afirme fara restrictie
fie prea mare

65
14. Sistemul economic bazat pe profit :

Vârsta întâi
120
100
100

80
67

60 s t u d ii s u p .

40 s t u d ii m e d .
25
20 13
0 0
0
a . s c o a te c e e m a i r a u bd .inn u p o t a p r e c iac . îi in v a t a p e o a m e n i v a lo a r e a
oameni m u n c ii s u s tin u t e s i a
s u c c e s u lu i

90 Vârsta a doua

80 78

70

60

50
50
43 s
40
m

30
22
20

10 7

0
0
a. scoate ce e mai rau din b. nu pot aprecia c. ii invata pe oameni
oameni valoarea muncii sustinute
si a succesului

66
15. Săracii sunt săraci pentru că…

80 75 Vârsta întâi

70

60
50
50
s tu d ii m e d .
40
s tu d ii s u p .
30 25 25 25

20

10
0
0

a. b o g a tii s i c e i c a r eb . a u n u p o t a p r e cc .ia n u s e s tr a d u ie s c s u f ic ie n t
p u te r e ii tin in s a r a c ie s a prog res ez e

50 Vârsta a doua
44
45 43

40
36
35 33

30

m
25
21 22 s

20

15

10

0
a. bogatii si cei care au b. nu pot aprecia c. nu se straduiesc
putere ii tin in saracie suficient sa progreseze

67
16. Salariul unei persoane ar trebui să depindă de :

90 Vârsta întâi
79
80

70

60
50
50 s tu d ii m e d .
40 s tu d ii s u p .
30 25 25

20 13
8
10

a . d e im p o r ta n ta m u n c ii s able. n u p o t a p r e c ia c . c a t a r e n e v o ie p e n tr u a tr a i
dec ent

17
120 Vârsta a doua

100
100

80
64
m
60
s

40
29

20
7
0 0
0
a. de im portanta m unc ii s ale b. nu pot aprec ia c . c at are nevoie pentru a trai
dec ent

68
17. În ce măsură sunteţi de acord cu următoarele afimaţii?

80 75
71
Vârsta întâi
70
60 54
50 50 50 50 50
50 42 42
38 38
40
%

29
30 25 25 25 25
17
20
4 8 4 4 8 8
10 4
4
0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 00 0 0
0
s tudii s tudii s tudii s tudii s tudii s tudii studii s tudii studii s tudii
m ed. s up. m ed. sup. m ed. sup. m ed. s up. m ed. s up.

In foarte m ica In m ic a m as ura In m are m asura In foarte m are Nu s tiu/ nu ras pund
m as ura m asura

Nu m erita niciodata s a ris ti s a pornes ti o afac ere

Doar c ei care pornesc o afac ere s e s im t c u adevarat im pliniti
E s te im portant s a ai o c ariera, dar m ai bine sa fii propriul tau patron
E s te m ai bine s a ai m ai putini bani decat s a ris ti s a pierz i intr-o afac ere

100 Vârsta a doua

89
90
80
70 67

57
60 56

50 44

40 36 36
33
29 29 29 29
30 22 22 22
21 21 21 21

20 14 14 14
11 11 11 11
7 7 7 7
10
0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
0
m s m s m s m s m s
In foarte mica In mica masura In mare masura In foarte mare Nu stiu/ nu
masura masura raspund

Nu merita niciodata sa risti sa pornesti o afacere

Doar cei care pornesc o afacere se simt cu adevarat impliniti
Este important sa ai o cariera, dar mai bines a fii propriul tau patron
Este mai bine sa ai mai putini bani decat sa risti sa pierzi intr-o afacere

69
 Primele lucruri cu care persoanele intervievate de vârsta I asociază conceptul de
capitalism sunt „societate modernă/nouă/dezvoltată” (29%), „competiţie/concurenţă”
(25%), „economie de piaţă” (25%), „exploatarea oamenilor” (25%), sau „inegalitate
socială”(21%). Răspunsurile tineri cu studii superioare sunt foarte diversificate, pe când
cei cu studii medii sunt destul de contanţi în răspunsuri. Diferenţa o face nu numai
bagajul de informaţii despre economie şi societate în general, ci şi modul de a privi
lucrurile ce se întâmplă în societatea noastră.
În schimb, persoanele intervievate de vârsta a II-a asociază conceptul de
capitalism cu : „societate modernă/nouă/dezvoltată” (29%), „inegalitate socială” (21%).
„economie de piaţă” (17%) sau „competiţie/ concurenţă” (13%). Experienţa îşi spune
cuvântul, ei cunoscând foarte bine ce înseamnă capitalismul sau spre ce s-a îndreptat
economia României după perioda comunistă. Realizând o comparaţie între cei de vârsta a
II-a cu studii superioare şi cei cu studii medii, se poate observa diversitatea răspunsurilor
în funcţie de nivelul de trai pe care îl duc. Astfel, cei cu studii medii consideră
capitalismul ca fiind un sistem economic bazat pe proprietate privată şi exploatarea
oamenilor (30%). Pe când cei cu studii superioare, asociază capitalismul cu societate
modernă şi inegalitate socială (20%).
Opiniile sunt extrem de variate, incluzând atât principii ale capitalismului, efecte
pozitive sau negative, sau evaluări proprii, cât şi nivelul de studii. Tendinţa este ca
oamenii să asocieze, în mod spontan, capitalismul, cu efectele pe care acest sistem le
produce, efecte a căror cunoaştere se bazează într-o măsură variabilă atât pe experienţa
directă, cât şi pe influenţa anumitor ideologii.
Explorând încărcarea a diverselor concepte desemnând modele de organizare
societală sau ideologii politice, respondenţii au fost rugaţi să menţioneze care sunt
sentimentele pe care le trezesc o serie de cuvinte. Cele mai puternice sentimente pozitive
le cele două categorii de vârste au fost asociate cu : democraţie(89 – 96%) şi proprietate
privată (78 – 100%). Singura diferenţă între concepţiile celor două vârste este aceea că
78% de vârsta a II-a consideră economia de piaţă a fi un lucru bun, pe când 92% de
vârsta I – competiţia. Este interesant de remarcat că deşi aceste concepte sunt premise ale
capitalismului, doar 67% din cei de vârsta a II-a şi 71% din cei de vârsta I au sentimente
pozitive faţă de capitalism.
Cele mai frecvente sentimente negative sunt cele legate de comunism, 89 – 100%
şi grupuri de interese 50 – 78%. Ca şi la cele pozitive, există o diferenţă între concepte,
70
astfel : cei de vârsta a II-a consideră un lucru rău individualismul, pe când cei de vîrsta I
– socialismul 75%.
Trebuie remarcate ponderile foarte ridicate de sentimente neutre legate de
concepte precum creştin-democraţie la cei de vârsta a II-a (57%), liberalism, creştin-
democraţie şi individualism (50%). Precum şi de nonrăspunsuri legate de grupuri de
interese(29%) la vârsta a doua, liberalism şi globalizare la cei de vârsta I (25%)
Foarte probabil că lipsa unor sentimente faţă de aceste concepte este legată de o
mai slabă cunoştere acestora, mai mult de 29 din cei de vîrsta a doua nerespunzând la
întrebarea legată de grupuri de interese şi 25 din cei de vârsta I nu stiu ce înseamnă
globalizare. Analizând distribuţia răspunsurilor în funcţie de nivelul de educaţie, se
constată creşterea odată cu nivelul educaţiei, a sentimentelor pozitive faţă de conceptul
capitalism, dar mai ales componentele capitalismului (competiţie, democraţie, economie
de piaţă).
Încercând o definire a capitalismului, răspunsurile se înscriu, în mare parte, în
tendinţele exprimate în prima întrebare referitoare la capitalism. Astfel, se pot meţiona :
economie de piaţă 11 – 13% şi proprietate privată 9 – 13%. Persoanele intervievate au
identificat diverse elemente definitorii ale capitalismului, iar ca pondere în totalul
răspunsurilor, acestea au cel mai mult.
Nu se mai fac diferenţe între nivelul de studii pe care îl are fiecare intervievat şi
categoria de vârstă din care face parte, capitalismul în mare parte fiind bine cunoscut
tuturor. Însă, întorcându-ne puţin înapoi, putem observa că, 14 % din cei de vârsta a doua
cu studii medii nu ştiu ce înseamnă conceptele de creştin-democrat şi social-democrat, iar
25 % dintre cei de vârsta I cu studii medii, conceptele de liberalism şi globalizare.
Sentimentul despre capitalism nu este unul negativ, ci mai degrabă unul pozitiv,
procentajul la întrebarea legată de „Viaţă grea/ scăderea nivelului de trai” este aproape 0.
Doar 1% din cei din vârsta a doua sunt de părere că nivelul de trai este în scădere odată
cu trecerea la capitalism. O altă dovadă este procentajul la întrebarea legată de
exploatarea oamenilor de 3%, fără a se face diferenţe la nivelul de studii şi nu presupune
sărăcirea populaţiei 15%.
Analizând părţile bune şi părţile rele ale capitalismului, repondenţii au fost rugaţi
să menţioneze spontan cel mai bun şi cel mai rău lucru care se întâmplă în societăţile
capitaliste.
Printre aspectele pozitive la cei de vârsta I se numără: concurenţă/ competiţie,
economie de piaţă şi proprietate privată cu 13%, şanse/ oportunităţi cu 10 %. Ei sunt de
71
părere că părţile negative ale capitalismului din zilele noastre sunt corupţia (19%),
şomajul, violenţa şi probleme ale economiei (15%).
Cei de vârsta a doua sunt de părere că părţile bune ale capitalismului sunt
democraţia (13%), proprietatea privată, libera iniţiativă(12%), şanse/oportunităţi,
economie de piaţă(11%). Lucrurile rele despre capitalism nu diferă foarte mult faţă de
cele menţionate le cei de vârsta I. Ei însă consideră, în locul violenţei, îmbogăţirile
nejustificate cu 11%.
După o analiză mai atentă, putem observa că, chiar dacă repondenţii consideră
capitalismul o şansă/oportunitate 10-11%, procentajul răspunsurilor precum şomajul este
un lucru rău ce se întâmplă în societatea capitalistă, este mai mare (13-15%).
Pentru ambele întrebări s-a înregistrat un procent în care repondenţii nu au
identificat nici un aspect pozitiv sau negativ.
Pentru a avea o imagine mai completă a tuturor aspectelor asociate de populaţie
cu conceptul de capitalism, respondenţii au fost rugaţi să aleagă, dintr-o listă de cuvinte,
pe acelea pe care le consideră ca fiind caracteristice unei societăţi capitaliste. Repondenţii
au ales, în aceeaşi măsură, atât aspectele pozitive, cât şi cele negative: proprietatea
privată, economia de piaţă, democraţia, competiţia, libera iniţiativă şi prosperitate;
aspecetele negative au fost menţionate de mai mult de jumatate din repondenţi: şomaj,
corupţie, inegalităţi sociale, grupuri de interese, conflicte sociale.
Intervievaţii de vârsta I au o atitudine mai buna despre capitalism. Astfel, mai
mult de 75% menţionează următoarele caracterisitici: economie de piaţă, libera iniţiativă,
proprietate privată, competiţie, democraţie, prosperitate. Din categoria aspectelor
negative sunt meţionate şomajul 46%, grupurile de interese 60% şi inegalităţile sociale
50%. Mai putin de 30% au menţionat sărăcia şi exploatarea omului de către om.
Analizând răspunsurile cu o mai mare atenţie, se constată că, o dată cu creşterea
nivelului de educaţie, creşte şi numărul de menţionări ale diverselor caracteristici, fie ele
pozitive, fie negative. De exemplu, „inegalităţi sociale” este menţionată de un procentaj
mai mare de cei cu studii superioare decât cei cu studii medii.
Sondajul a explorat, de asemenea, şi atitudinile românilor faţă de relaţiile
capitaliste de muncă, implicarea statului în economie.
50% din respondenţi consideră că muncitorii au nevoie de reprezentare prin
sindicate puternice care să le protejeze interesele, fapt ce se bazează, în mare parte, pe
convingerea că patronii marilor companii se îmbogăţesc pe sema muncitorilor (35-40%).
Acest lucru este strâns legat şi de percepţia unor puternice inechităţi sociale, 50% dintre
72
persoanele intervievate de vârsta I considerând că există o lege pentru bogaţi şi una
pentru săraci. Cei de vârsta a doua nu consideră că legea se aplică în mod inegal, 26%
fiind în dezacord cu această afirmaţie.
În ceea ce priveşte intervenţia statului în sectoarele economiei, 50% dintre
respondenţii de vârsta a doua apreciază că principalele sectoare economice ar trebui să fie
în proprietatea statului, opinie care este împărtăşită şi de cei de vârsta I. Se constată că, în
rândul persoanelor cu studii superioare, ponderea celor care consideră că unele sectoare
nu ar trebui lăsate în seama ăntreprinderilor private este mai mare decât la nivelul celor
cu un nivel educaţional mai scăzut.
Comparând întreprinderile de stat cu cele private, cele din urmă sunt apreciate a fi
mai eficiente decât cele de stat de către 33% dintre repondenţii de vârsta I. Nu se poate
spune acelaşi lucru, analizând răspunsurile celor de vârsta a doua, unde un procentaj
aproape egal se întâlneşte la dezacord şi acord. Ca impact asupra economiei,
întreprinderile private sunt considerate a fi cea mai bună cale de a rezolva problemele
economiei României. La această întrebare, se constată un procent foarte ridicat de
atitudini neutre şi non-răspunsuri (aproximativ 36%) la cei de vârsta a doua.
Guvernul este perceput ca având un rol important în protejarea resurselor
economice, prin planificare, pe termen lung a politicilor economice, de către aproximativ
40% din repondenţi. Importanţa implicării în acest domeniu este percepută în mod diferit,
în funcţie de de nivelul educaţional.
Opinia referitoare la modul de abordare aprijinului faţă de cei aflaţi în dificultate
nu este una pozitivă, în sensul în care aproximativ 45% dintre repondenţi consideră că
mulţi dintre cei care primesc ajutoare sociale de la stat, chiar nu merită să le primească.
Opiniile persoanelor cu studii medii susţin şi mai mult această idee(50 %, respective
29%). Chiar şi atunci când mecanismele de protecţie socială sunt evaluate în ansamblu,
ca efect pe termen lung, aprecierile nu sunt unele pozitive: aproximativ 45 % consideră
că protecţia socială îi face pe mulţi oameni mai puţin dornici de a avea grijă singuri de ei
înşişi. Această idee este mai des întâlnită în rândul persoanelor cu studii superioare 33%.
Referitor la problema şomajului, 45% dintre respondenţi apreciază că soluţiile se
găsesc, în primul rând, la nivel individual, fiind de acord cu afirmaţia că cei mai mulţi
oameni şi-ar găsi de muncă dacă şi-ar dori acest lucru. Acestă părere este mai des
întâlnită la cei de vârsta I cu un nivel mediu de studii.
În ceea ce priveşte apartenanţa la clase sociale, marea majoritate a repondenţilor
se autodefinesc ca aparţinând clasei de jos sau clasei muncitoare. În ceea ce priveşte clasa
73
de mijloc, aceasta a fost împărţită în două sub-categorii: partea de jos a clasei de mijloc şi
partea de sus a clasei de mijloc.
Se poate observa că repondenţii cu studii medii se autolocalizează în clasa
muncitoare, 50-79%, pe când cei cu studii superioare în clasa de mijloc, 67%. Doar 7%
dintre cei de vârsta a doua se consideră a fi în clasa de jos.
După o analiză în funcţie de nivelul de studii, se poate observa că 11% nu ştiu în
ce clasa se încadrează.Acest facpt semnifică că aceste persoane nu ţi-au definit încă
statutul şi locul şi rolul pe care îl au în cadrul societăţii.
La întrebarea cât de mulţumiţi sunt de democraţia din România, peste 50% dintre
repondenţi sunt nemulţumiţi de economia şi mediul economic. Diferenţierea pe vârste sau
pe nivelul de studii este foarte visibilă. Astfel, 25% dintre cei de vârsta I, cu un nivel de
studii mediu, sunt de mulţumiţi de nivelul de trai pe care îl au. Pe când cei de vârsta a
doua sunt de părere că democraţia din România nu este deloc un lucru bun, răspunzând că
sunt foarte nemulţumiţi, un procetaj de 14%.
Mulţi dintre ei sunt însă mulţumiţi şi nu de democraţia din România. Putem
constata o diferenţiere în funcţie de vârstă, astfel că 36% cu un nivel de studiu mediu de
vârsta a doua sunt neutri, pe când la vârsta I, 42% cu un nivel de studii superior,
consideră acelaşi lucru.
Instituţiile în care respondenţii au cea mai mică încredere sau deloc, sunt cele
privare: băncile private, sindicatele care deţin acţiuni în întreprinderi private, fonduri de
investiţii imobiliare şi întreprinderile cu capital străin. Dacă analizăm raportul încredere-
neîncredere, singurele instituţii pentru care balanţa se înclină în favoarea încrederii sunt
băncile de stat.
Domeniile care ar trebui susţinute mai puţin sunt aceleaşi ca şi cele menţionate de
populaţie: apărare, administraţie şi justiţie. Deşi sectoarele private ale aconomiei sunt
apreciate ca fiind mai eficiente decât cele de stat, la capitolul încredere, întreprinderile
sau băncile private nu au o imagine foarte bună.
Chiar dacă peste 50% dintre repondenţi sunt nemulţumiţi de democraţia din
România, cei de vârsta I consideră că ne îndreptăm spre capitalism. Un acelaşi procentaj,
consideră totuşi că ne îndreptăm spre un alt tip de societate: anarhie,capitalism sălbatic,
societate a intereselor, hibrid. Doar 8% nu pot aprecia spre ce tip de societate ne
îndreptăm.
Schimbările frecvente din ţara noastră produc populaţiei o stare de dezordine şi
dezorganizare, un haos total.
74
 Însă, cei de vârsta a doua, sunt de părere că ne îndreptăm spre un alt tip de
societate 67% şi anume către o societate a intereselor. Doar 22% dintre ei au afirmat că
ne îndreptăm spre capitalism.
Este interesant de meţionat că cei care apreciază că ne îndreptăm spre o altă formă
de societate, apreciază direcţia ca fiind una greşită.
Principalii promotori ai capitalismului, în percepţia respondenţilor, sunt oamenii
de afaceri români 56%, investitorii români 33%, clasa de mijloc din România 50%. De
altfel, oamenii de afaceri români, politicienii, partidele şi grupurile de interese româneşti
sunt primele menţionate ca având de beneficiat de pe urma dezvoltării economiei de piaţă.
Populaţia a fost menţionată de doar 4% dintre repondenţi ca fiind principala beneficiară a
procesului de dezvoltare a capitalismului.
Capitalismul înseamnă egalitate de şanse, înseamnă egalitate în faţa legii.
Însă la întrebarea „Atât libertatea cât şi egalitatea sunt importante. Dacă ar fi să aleg…?”,
peste 50% dintre repondenţi ar alege libertatea. Ei simt nevoia să se exprime liber şi să se
afirme fără restricţii. Părerile sunt împărţite în momentul în care facem o analiză în
funcţie de vârstă. Cei de vârsta a doua consideră că libertatea şi egalitatea sunt importante
în societatea capitalistă.
Întrebaţi ce părere au despre sistemul economic bazat pe profit,
intervievaţii au răspuns în mare parte că acest tip de sistem îi învaţă pe oameni valoarea
muncii susţinute şi a succesului. Doar aproximativ 20% au răspuns că sistemul economic
bazat pe profir scoate ce e mai rău din oameni, ceilalţi neputând aprecia.
Pentru a avea o imagine mai clară asupra relaţiilor sociale, intervievaţii au fost
rugaţi să răspundă la întrebarea ce părere au despre săraci, dacă aceştia sunt săraci pentru
că bogaţii şi cei care au putere îi ţin în sărăcia sau nu se străduiesc suficient pentru a
progresa. Răspunsurile diferă în funcţie de categoria de vârstă din
care fac parte. Astfel, peste 75% din cei de vârsta I sunt de părere că săracii nu se
străduiesc suficient pentru o viaţă mai bună. Pe de altă parte, cei de vârsta a doua (44%),
consideră inegalitatea este produsă şi alimentată de bogaţi şi cei ce au putere.
„Competitivitatea. Faptul că dacă ai o structură bună, vrei să munceşti, faci
lucrurile să fie bine, eşti inteligent sau faci lucrurile cu inteligenţă la diverse nivele, ai
şanse de reuşită”. Plecând de la această idee, repondenţii cu un nivel de studii superior,
consideră că salariul trebuie să depindă de importanţa muncii pe care o depune. Doar
aproximativ 25% consideră că salariul trebuie să fie cât pentru a trăi decent.

75
 Întorcându-ne puţin înapoi, vedem că, conform răspunsurilor, respondenţii
consideră capitalismul o societate a şanselor şi oportunităţilor. Totuşi, circa 50%
consideră că nu se merită să rişti să porneşti o afacere, iar cei care îşi deschid o afacere
nu sunt împliniţi.Acelaşi procentaj nu sunt de acord totuşi cu faptul că este mai bine să ai
mai puţini bani decât să rişti să pierzi. Cariera este importantă pentru toţi, banii şi relaţiile
fiind mult mai importante în realizarea ţelurilor şi pentru creşterea nivelului de trai
individual. Totuşi, 40-50% dintre repondenţi consideră că e mai bine să fii propriul tău
stăpân.
Concluzii
Traseul parcurs de România, după 1989, spre economia de piaţă, experienţa
populaţiei din ultimii 16 ani, cu modul de funcţionare a democraţiei şi a mecanismelor de
piaţă, împreună cu cu structurile valorice latente, inculcate în perioada comunistă, se
regăsesc astăzi în combinaţii – unele fireşti, alte paradoxale – la nivelul mentalităţilor
oamenilor obişnuiţi.
O primă concluzie care se poate trage din rezultatele acestei cercetări vizează
diversitatea şi caracterul difuz, nestructurat, al ideologiilor sociale existente la nivelul
populaţiei. Valorile specifice sistemului capitalist: proprietate privată, competiţie, libera
iniţiativă, deşi predominante la nivelul populaţiei, se combină cu convingeri puternice
care susţin intervenţia statului în economie şi cu un nivel înalt de aversiune faţă de risc.
La aceasta se mai adaugă un puternic sentiment de justiţie socială, o percepţie negativă
asupra inegalităţilor sociale existente la nivelul societăţii româneşti.

76
 BIBLIOGRAFIE

1. Ion Pohoată, Capitalismul.Itinerare economice, editura Polirom, 2000

2. Jean Baechler, Capitalismul I, editura Institutul european, 2001

3. Jean Baechler, Capitalismul II, editura Institutul european, 2005

4. Ludwig von Mises, Capitalismul şi duşmanii săi, editura Nemira, 1998

5. www.euractiv.ro, Capitalism’s uncertain future, de Daniel Dăianu

6. http://tiberiubrailean.finantare.ro, Capitalismul secolului XXI, de Tiberiu Brăileanu

7. Ziarul Financiar, Out of debts came capitalism, de Christian Hostiuc, 18/07/2000

8. Financiarul, Capitalismul după criză, de Sorin Cucerai, 1/02/2009

77