You are on page 1of 26

Fundamentele psihologiei

Curs – Bazele fiziologice ale comportamentului (1) Componente microstructurale

Comportament şi biologie

Studierea fundamentelor fiziologice ale comportamentelor presupune un efort interdisciplinar, care asociază informaţii si cercetări ce provin din ştiinţe precum: psihologia, fiziologia, anatomia, biochimia, farmacologia etc.
Calea principala de explicare a fundamentelor biologice ale comportamentului o reprezintă explicarea modului de funcţionare a creierului si a sistemului din care acesta face parte.

Creierul are doua funcţii importante :

Controlează mişcările muşchilor - funcţie orientată spre exterior - făcând astfel posibilă legătura de reglare cu mediul înconjurător. Această legătură de reglare presupune un număr mare de funcţii complexe: perceperea evenimentelor din mediu , planificarea acţiunilor de răspuns, învăţarea, acţiunea efectivă etc. Controlează funcţiile fiziologice ale corpului – funcţie orientată spre interior - , efectuând prin aceasta operaţiuni complexe de reglare interna.

Biopsihologia
 

Este ramura ştiinţifică ce oferă explicaţii bazate pe experimente de laborator făcute, în general, cu diferite animale. In mod curent experimentele încearcă să asocieze o anume leziune a creierului cu un anume tip de deficit de comportament. Aparatul cu ajutorul căruia se executa operaţia se numeşte aparat stereotaxic. Cu acelaşi tip de aparat se pot introduce în creier fire care înregistrează impulsurile electrice generate de diferite tipuri de activităţi ale creierului . Acelaşi tip de fir implantat poate fi folosit atât pentru a colecta biocurenţii din diferite părţi ale creierului, cât şi pentru a transmite în creier astfel de stimuli sub forma de impulsuri electrice .

Biopsihologia

O alta metoda de cercetare a biopsihologiei o constituie administrarea de diferite substanţe chimice care afectează funcţionarea obişnuita a sistemului nervos şi înregistrarea rezultatelor. Aceste substanţe afectează diferiţi nervi sau celule ale creierului, sau modifică reacţia glandelor, în cazul în care au conţinut hormonal.

Studiul creierului uman
 

Tomograful computerizat (CT scaner), care emite un fascicul de raze X care traversează creierul, iar un computer calculează cantitatea de radiaţii care au traversat diferite zone ale creierului. Rezultatul îl constituie o imagine bidimensionala a creierului; Scanarea magneto – rezonanta MRI ( magnetic resonance imagery )

Tomograful cu emisie pozitronică (PET), care vizează procesele chimice petrecute in creier. Persoana investigata consumă o cantitate dintr-o anumita substanţă radioactivă , care ajunge în creier. Imaginea obţinută arata că substanţa radioactivă ajunge la cea mai mare concentraţie în celulele nervoase cu cea mai intensă activitate. Diferitele tipuri de celule sau celulele din diferite zone devin active pe măsură ce creierul desfăşoară activităţi de control pentru văz , auz , vorbire , scris , citit etc.

STRUCTURA SISTEMULUI NERVOS – COMPONENTE MICRO-STRUCTURALE

NEURONUL  NEURONUL este cea mai mică unitate ce intră în componenţa sistemului nervos. În creierul uman există mai mult de 100 de miliarde de neuroni şi alte multe miliarde de neuroni funcţionează în restul sistemului nervos.  Ca orice alt fel de celulă, neuronul este compus din CORPUL CELULAR, ce conţine un NUCLEU. Nucleul este răspunzător de funcţiile metabolice şi de respiraţie ale celulei. Acesta conţine materialul genetic care îi coordonează funcţiile celulei nervoase, inclusiv pe cele de producere şi distribuire a substanţelor chimice implicate în procesul de comunicare cu alte celule.

Neuronul
 

Corpul celulei(soma) este învelit de o membrană celulară. Din corpul celular pornesc o serie de terminaţii scurte , numite dendrite, care permit celulei nervoase să recepţioneze mesaje de la alte celule nervoase învecinate. Tot din corpul celular porneşte o fibră lungă, unifilară, numită axon, care permite neuronului să transmită mesaje celulelor nervoase învecinate. Lungimea unui axon variază de la 3-4 centimetri la zeci de centimetri. Un grup de axoni “ împletiţi“ împreună, precum firele care compun un conductor electric , formează nervul.

Tipuri de neuroni

   

În funcţie de tipul de informaţie cu care lucrează şi de locul fizic în care sunt poziţionaţi, putem distinge mai multe tipuri de neuroni . Neuronii care aduc mesaje de la organele de simţ şi le transmit măduvei spinării se numesc neuroni aferenţi sau senzoriali. Cei care duc mesaje de la măduva spinării sau creier către muşchi şi glande se numesc neuroni eferenţi sau motori. Neuronii care asigură transmiterea semnalelor de la o celulă nervoasă la alta se numesc interneuroni. Interneuronii reprezintă mai mult chiar decât 99 % din totalul celulelor nervoase din sistemul nervos central .

Impulsul neuronal

În stare de repaus , membrana celulară a unui neuron formează o bariere între lichidul intracelular şi lichidul extracelular. Această barieră este semipermeabilă – sau selectiv permeabilă – la trecerea unor particule încărcate electric, numite ioni. În interior, sarcina acestor ioni este negativă (cloride şi proteine), în timp ce sarcina ionilor din exteriorul membranei celulare este pozitivă (ioni de sodiu şi potasiu). Trecerea ionilor dintr-o parte în cealaltă a membranei celulare se face prin intermediul unor canale ionice. În mod normal , membrana celulară permite un mare număr de schimburi ale corpului celular cu exteriorul, dar pe toată perioada acestor schimburi menţine ionii pozitivi în exterior şi ionii negativi în interior, adică menţine neuronul în stare polarizată Un neuron în stare polarizată poate fi comparat cu o armă de foc care a fost încărcată şi este pregătită pentru tragere. De asemenea, compararea cu o mică baterie biologică este adecvată.

Potenţialul de repaus

Cercetările experimenatle făcute de Hodkin şi Haxley (1952) au pus în evidenţă faptul că în stare de repaus neuronul menţine o diferenţă de potenţial între sarcinile ionice negative din exterior şi sarcinile ionice pozitive din exteriorul membranei celulare. Diferenţa de potenţial dintre sarcinile ionice negative şi cele pozitive este de aproximativ (– 70) milivolţi. Acestei diferenţă de potenţial pe care o conservă în stare de repaus un neuron constituie potenţialul de repaus al acelui neuron.

Potenţialul de acţiune
 

Când un punct de pe circumferinţa membranei neuronale / terminaţie dendritică este corespunzător stimulat de un semnal, membrana celulară devine permeabilă în acel punct şi permite intrarea ionilor de sodiu pozitivi în interior. Intrarea unui număr suficient de ioni face ca interiorul să piardă dominanta electrică negativă şi să devină pozitiv în raport cu exteriorul. În acest moment membrana devine impermeabilă la ionii pozitivi şi opreşte intrarea acestora în corpul celulei. Procesul acesta se repetă de-a lungul întregului neuron , creând ceea ce se numeşte impulsul neuronal sau potenţialul de acţiune(aproximativ +40 mV) .Procesul înaintează de-a lungul axonului, făcând neuronul să tragă. Neuronul nu trage la orice impuls de activare: mesajul de intrare trebuie să fie suficient de puternic pentru a declanşa procesul, altfel el produce doar o depolarizare de mică întindere şi neuronul rămâne inactiv ca stare generală

Potenţialul de acţiune

Momentul în care neuronul se descarcă este urmat de o perioadă refractară absolută , care durează aproximativ 0,001 secunde, în timpul cărora neuronul nu mai poate să lucreze, indiferent de natura şi mărimea semnalului care i-ar sosi. Perioada de după perioada refractară absolută, în care neuronul îşi reface complet starea de polarizare negativă, se numeşte perioada refractară relativă. În timpul ei neuronul poate lucra din nou doar dacă intensitatea semnalului care intră este mult mai mare decât cea obişnuită .Toate aceste procese se petrec foarte rapid : în câteva miimi de secundă neuronul reuşeşte să-şi refacă potenţialul şi să fie gata de acţiune.

“Totul sau nimic”
 

Viteza cu care neuronii conduc impulsul depinde în special de prezenţa sau absenţa învelişului de mielină în jurul axonului. Acest înveliş, care prezintă ştrangulaţii din loc în loc, ajută neuronul să lucreze cu mult mai mare eficienţă. Neuronii cu axonul mielinizat conduc impulsul cu mult mai mare viteză decât cei cu axonul nemielinizat (chiar de 100 de ori mai repede !). Neuronul funcţionează după regula totul sau nimic, adică la un moment dat un semnal trece sau nu trece (neuronul, la un moment dat, trage sau nu trage).

Legături neuronale - sinapsa

Problematizarea modului în care neuronii comunică între ei datează din secolul XIX . Anatomistul italian Camillo GOLGI a fost primul care a lansat supoziţia că neuronii sunt legaţii fizic unul de altul şi formează o reţea complexă. Rivalul său spaniol, Santiago Ramon y CAJAL a lansat ipoteza contrară, după care neuronii sunt fizic separaţi. Disputa a fost în final câştigată de către Ramon y CAJAL , care şi-a probat ipoteza cu ajutorul unor cercetării în care a folosit un microscop … inventat de către Golgi. Pentru contribuţia lor importantă la dezvoltarea ştiinţei , cei doi au împărţit PREMIUL NOBEL în anul 1906.

Sinapsa

În 1897 englezul Charles SHERRINGTON a denumit punctul de legătură dintre doi neuroni sinapsă, nume ce provine de la cuvântul grecesc pentru joncţiune. Acest tip de joncţiune există între
   

neuron şi neuron neuron şi muşchi neuron şi organe senzoriale neuron şi glande

Sinapsa este locul de conjuncţie al unui buton terminal al axonului unui neuron cu

 

dendrită sau cu corpul celular al altui neuron . Un neuron poate recepţiona mesaje de la mai mulţi neuroni cu care este conectat prin intermediul sinapselor, formând o reţea neuronală; fibre musculare; organe senzoriale; glande.

Transmiterea sinaptică

Disputa CAJAL – GOLGI a pus în evidenţă faptul că neuronii sunt separaţi fizic între ei prin sinapse. Modul de comunicare dintre aceştia a fost pus în evidenţă abia în anul 1921 de către austriacul Otto LOEWI, printr-un experiment. Substanţa chimică descoperită de către LOEWI în 1921 face parte dintr-un grup complex de substanţe , care asigură transmiterea impulsului neuronal de la un neuron la altul ( sau la un muşchi , glandă , organ senzorial ), care astăzi poartă numele de neurotransmiţători . Neurotransmiţătorii sunt stocaţi în mici saci numiţi vezicule sinaptice, care se află în lichidul intracelular ce înconjoară micile protuberanţe cu care se sfârşeşte terminalul axonic , protuberanţe ce formează butonul sinaptic .

Transmiterea sinaptică

Neuronul care transmite mesajul prin intermediul sinapsei se numeşte neuron presinaptic . Neuronul care primeşte mesajul se numeşte neuron postsinaptic

Descoperirea naturii chimice a transmisiei sinaptice lasă deschisă o altă întrebare : ce se petrece concret la nivelul butonului sinaptic ?Procesul poate fi rezumat în mod simplificat în următorii paşi: 1. Un axon transmite în butonul sinaptic un impuls neuronal, ceea ce generează o reacţie chimică a acestuia; 2. Moleculele eliberate în sinapsă ajung în partea dinspre neuronul postsinaptic şi întâlnesc dendritele sau corpul celular ale acestuia; 3. Neurotransmiţătorii atacă acea aparte a sinapsei numită zonă receptoare , aflată înspre neuronul postsinaptic, şi prin reacţie chimică încep să producă depolarizarea membranei acestuia; 4. Neuronul postsinaptic transmite un impuls neuronal; 5. Neurotransmiţătorii care au atacat zona receptoare a sinapsei sunt resorbiţi după intrarea în acţiune a unor enzime;

Tipuri de sinapse
Există două tipuri fundamentale de sinapse :

SINAPSA DE EXCITAŢIE, care atunci când primeşte un impuls neuronal eliberează o anume substanţă care excită neuronul cu care este în legătură . SINAPSA DE INHIBIŢIE, care inhibă trecerea impulsului neuronal mai departe. Cu cât o sinapsă de inhibiţie este mai activă , cu atât mai puţin va lucra neuronul postsinaptic pe care aceasta îl controlează. Un neuron transmite un impuls neuronal numai dacă efectul combinat al semnalelor de excitaţie şi inhibiţie primite de la diferitele sale sinapse care îl leagă în reţeaua neuronală este în favoarea excitaţiei . În caz contrar el se inhibă şi blochează semnalul .

 

Neurotransmiţătorii - Acetilcolina
 

Acest neurotransmiţător este prezent clar la nivelul sistemului nervos periferic , în interiorul sinapselor ce conectează neuronii sistemului nervos parasimpatic cu organele pe care aceştia le comandă şi controlează – cum ar fi inima . Acetilcolina este de asemenea prezentă în sinapsele dintre neuronii motorii şi fibrele musculare , având rolul de a stimula contracţia musculară .

Curara , otrava vegetală cu care unele triburi din zona Amazonului îşi ung vârfurile săgeţilor, provoacă moartea , pentru că împiedică fixarea acetilcolinei de receptorii sinaptici şi prin aceasta produce paralizia muşchilor , incluzând muşchii care asigură respiraţia.

La nivelul creierului , acetilcolina este implicată la nivelul proceselor memorării. Acţiunea acetilcolinei la nivelul creierului poate fi stopată de prezenţa unor substanţe chimice sau a unor droguri. De exemplu , consumul de marijuana duce la tulburări chimice la
nivelul sinapselor implicate în procesul de memorizare şi produc tulburări importante ale acestuia.

Maladia ALZHEIMER este o tulburare a funcţionării creierului la persoanele adulte şi mai ales cele cu vârstă înaintată, care este asociată cu distrugerea fizică a neuronilor din creier care sunt responsabili de conţinutul de acetilcolină. Bolnavii de Alzheimer pierd treptat capacitatea de a forma noi amintiri şi evoluţia acestei tulburări este asociată cu declin intelectual şi tulburări importante de personalitate.

Dopamina şi norepinefrina

Dopamina este un neurotransmiţător cu rol inhibitor. Dopamina este implicată în controlul mişcărilor voluntare. Un nivel ridicat de dopamină a fost constatat la bolnavii de schizofrenie. Norepinefrina este un neurotransmiţător implicat în apariţia stărilor depresive, care sunt cert asociate cu un nivel redus al acestei substanţe în creier. Norepinefrina pare să fie implicată în apariţia senzaţiei de foame.

Injectarea acestui neurotransmiţător în creierul unor şoareci de laborator a dus la creşterea importantă a cantităţii de hrană pe care aceştia au consumat-o (Leibowitz , 1988).

Serotonina

Serotonina, un alt neurotransmiţător de inhibiţie, inhibă funcţiile creierului, este implicată în apariţia stării de somn şi ca atare, în tratamentul insomniei. De asemenea, inhibă sensibilitatea la durere şi agresivitatea celor cărora le este administrată. Serotonina inhibă foamea şi pare a fi implicată în stările depresive grave.

Cercetările lui Ricci şi Welman, în anul 1990, au pus în evidenţă existenţa unui nivel foarte redus de serotonină la persoanele ajunse în stadii grave de depresie şi care au încercat să se sinucidă.

Aminoacizii
 

Există o serie de aminoacizi, care sunt asemănători cu neurotransmiţătorii, ca şi funcţie îndeplinită. Alţii servesc chiar ca şi neurotransmiţătorii, cum ar fi cazul acidului gama aminobutiric GABA, Acesta induce relaxarea muşchilor şi inhibă anxietatea. Un altul - glutamatul este considerat ca fiind cel mai puternic aminoacid neurotransmiţător, cu funcţie de excitare

Neuropeptidele
   

Sunt mici molecule de proteine cu funcţii speciale Neuropeptida excitatorie, substanţa P, pare să fie implicată în transmisia impulsului de durere la nivelul măduvei spinării ( Hanley 1982). ENDORFINA a suscitat interes pentru că pare să fie implicată în declanşarea stărilor de euforie. Descoperirea endorfinei şi a receptorilor săi specializaţi a declanşat o serie de cercetări experimentale pentru stabilirea rolului acestei substanţe în funcţionarea creierului. S-a descoperit astfel că endorfina are un efect de blocare asupra sinapselor implicate în transmiterea impulsului de durere, probabil prin blocarea producerii şi acţiunii substanţei P. Producerea de endorfină creşte capacitatea de rezistenţă la durere şi face organismul capabil de reacţii adaptative îmbunătăţite în prezenţa unui semnal de durere, crescând şansa de supravieţuire. Secreţia de endorfină este stimulată de variate forme de stres, de la forme serioase de durere, până la exerciţiile fizice care presupun foarte mare efort .

Verificarea cunoştinţelor

Care dintre graficele de mai jos arata un potential postsinaptic de inhibitie?
0 -40 -70 0 -40 -70

Care dintre graficele de mai sus este cel care creste probabilitatea aparitiei unui potential de actiune?

Verificarea cunoştinţelor

Care din grafice arata doua potentiale postsinaptice excitatorii urmate de un potential de actiune? Care dintre grafice arata un potential postsinaptic excitator urmat de unul inhibitor?

0 0 -40 -40 -70 -70

0 -40 -70