EU GÂNDESC CA UN OM Eu gândesc ca un om Pentru zile în şir ploaia a căzut în torente nesfârşite.

Aşezat sus între dealuri şi barat cu un stăvilar de lut vechi de treizeci şi cinci de ani, lacul de acumulare se umplea vertiginos. Şi ploaia continua. În vale, locuitorii îşi vedeau de treburile lor, dorind ca ploaia să se oprească, dar neacordându-i prea mare atenţie. Şi deodată, sub presiunea tonelor de apă, stăvilarul a cedat. Un zid de apă înalt de zece metri s-a năpustit ca un tren expres, spumegând, turbat şi nimicitor, măturând totul în calea sa. Când scurta lui mânie a luat sfârşit, treizeci şi nouă de oameni erau morţi şi patruzeci şi cinci erau grav răniţi. Clădiri şi vehicole au fost transformate în ruine nefolositoare. În mod firesc, Companiile de Asigurări au descris tragedia ca "un act al lui Dumnezeu." Desigur, ei au gândit ca nişte oameni. Deasupra junglelor mustind de umezeala ecuatorială a unei insule din Sudul Pacificului şi-a înălţat fruntea semeaţă un vulcan uriaş. În ultima vreme el bubuise şi fumegase, făcându-i pe sătenii din vale să-l privească cu o îngrijorare crescândă. A sosit apoi ziua când explozii puternice au sfâşiat aerul. Clocotitoare, lava s-a revărsat din crater şi a avansat neînduplecată spre satele din vale. Casele au fost mistuite de flăcări, recoltele au fost nimicite, şi pierderile de animale au fost mari. Indigenii au vâslit în canoele lor pe marea înfuriată, fugind pentru a-şi scăpa vieţile. Cu feţele crispate şi înspăimântate, ei îşi mărturiseau unul altuia că Dumnezeu se mâniase pe ei, şi sugerau că trebuie să descopere o anume metodă de a-L îmbuna. Aceasta înseamnă să gândeşti ca un om. Un om care se bucurase întotdeauna de sănătate, a căzut bolnav peste noapte. Ţintuit de durere şi suferinţă pe patul spitalului, gândul său a căutat mângâiere la Dumnezeu. El a luat Biblia plasată în noptiera de la capătul patului său şi

deschizând-o pentru prima dată în viaţă, a început s-o citească de la început. După ce a trecut de cronica creaţiunii şi de căderea lui Adam, el a ajuns la experienţa potopului, unde a citit că Dumnezeu a trimis apele peste pământ pentru a-i nimici pe cei ce nu i se supuneau. Apoi el a citit despre focul turnat peste Sodoma şi Gomora, despre plăgile turnate peste Egipt şi despre poruncile date de Dumnezeu izraeliţilor de a merge să-i nimicească pe Amaleciţi până la ultimul prunc abia născut. Era mult prea de tot. Omul a închis cartea şi a declarat că nu va putea nici iubi şi nici sluji un Dumnezeu care manifestă o cruzime ca cea descrisă în cuvintele acelea. Cât de tragic că el a citit totul cu ochii înţelegerii omeneşti. El l-a văzut pe Dumnezeu comportându-se ca un om. Din ce în ce mai frecvente, pe întreg pământul dezastrele nimicesc vieţi şi bunuri materiale. Ele sunt întotdeauna privite ca lucrarea unui Dumnezeu ce-Şi descarcă mânia peste oamenii care nu vor să-L asculte, respecte şi iubească. Aceasta înseamnă a-I atribui lui Dumnezeu comportamentul unui om. Aceasta nu înseamnă să vorbeşti cum vorbeşte Dumnezeu şi nici să gândeşti cum gândeşte El. Nimeni nu-L va iubi sau sluji pe Dumnezeu atâta timp cât gândeşte despre El în felul limitat şi superficial al omului. Realităţile vieţii dovedesc acesta. Oamenii sunt atât de sedimentaţi în ideia că un Dumnezeu mânios trimite toate aceste nenorociri pe pământ, că nici nu mai pun la îndoială gândirea aceasta. Ei cred că El procedează aşa pentru a le corecta neascultarea, dar că aceasta nu produce rezultatele dorite. Cu cât ei sunt mai supuşi acestui tratament, cu atât mai puţin îl iubesc pe Dumnezeu şi îşi continuă căile proprii tot mai dominaţi de spiritul de răzvrătire. Acesta este un rezultat firesc. Ia seama dacă vre-un potentat pământesc a putut câştiga vreodată iubirea şi loialitatea supuşilor săi pedepsindu-i pentru neascultarea lor tot mai aspru. Poate că el a obţinut o slujire din laşitate, dar nu loialitatea care vine din iubire. Aşadar, dacă Dumnezeu foloseşte tacticile pe care oamenii cred că El le foloseşte,

acesta este un program de auto-apărare. În loc să câştige ascultarea voioasă adusă din iubire, El este în cel mai bun caz recompensat cu o loialitate servilă, şi în cel mai rău caz cu răzvrătirea pe faţă şi fără rezerve. Alt fel de a gândi Există un alt fel de a gândi despre Dumnezeu, care inspiră, fiind minunat, plăcut şi înviorător. Acesta este felul de a gândi al lui Hristos. Cu siguranţă că a sosit timpul când oamenii au nevoie să vorbească despre Dumnezeu nu în felul oamenilor, ci asemenea lui Hristos. Când oamenii vor învăţa să vorbească despre Dumnezeu asemenea lui Hristos, atunci din inimile lor vor izvorî în mod natural bucuria, iubirea, admiraţia, loialitatea şi pacea. Atunci, Dumnezeu va putea fi văzut ca un Părinte iubitor, nu ca un monarh despotic. Când Hristos a venit pe pământ, El a avut de împlinit o serie de misiuni. Una din cele mai importante a fost de a demasca minciuna care circula despre caracterul minunat al Tatălui Său, şi de a-L face cunoscut pe Tatăl aşa cum este El în realitate. Şi El ne invită pe noi toţi să gândim şi să vorbim despre Dumnezeu aşa cum Îl vede El, aşa cum gândeşte şi cum Îl prezintă El, iar nu în felul oamenilor. Hristos L-a descoperit pe Tatăl aşa de deplin încât tot ceea ce pot cunoaşte oamenii şi tot ce au ei nevoie să ştie despre Tatăl a fost descoperit în viaţa şi în caracterul Fiului Său. Şi totuşi, în ciuda nivelului sublim şi desăvârşit la care a făcut Hristos această lucrare, acest aspect al lucrării Sale divine a fost luat în seamă foarte puţin şi până azi a rămas foarte puţin cunoscut. Nici măcar apostolii lui Hristos nu şi-au dat seama de aceasta. Din cauza aceasta, Filip a spus: "Doamne, arată-ne pe Tatăl, şi ne este deajuns." Hristos a fost foarte dezamăgit de această cerere. Şi avea dreptate să fie aşa, căci întrebarea I-a dezvăluit că scopul de bază al misiunii Sale rămăsese nedescoperit de cei mai apropiaţi de El--cei care ar fi trebuit să-l vadă primii şi cel mai bine.

"Isus i-a spus: De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar, arată-ne pe Tatăl." Ioan 14, 8.9. Hristos a declarat că odată ce ei I-au văzut caracterul lui minunat de iubire şi pe El, ei L-au văzut pe Tatăl. Aceasta înseamnă că Hristos nu a venit numai pentru a-L vesti pe Tatăl. El a venit de asemenea şi pentru a-L arăta pe Tatăl. Pentru a face aceste două lucruri în mod efectiv, El Însuşi trebuia să fie întipărirea fiinţei Tatălui. Şi aceasta a şi fost. Cu mult înainte de această conversaţie cu Filip, El îi informase deja că că viaţa Lui era oglindirea desăvârşită a vieţii Tatălui şi că El făcea numai ceea ce făcea Tatăl. "Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: >Adevărat, adevărat vă spun, că Fiul nu poate face nimic dela Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai." Ioan 5, 19. 20. Punctul esenţial al acestei declaraţii făcute de Cel care a spus "Eu sunt adevărul", (Ioan 14, 6), este nu doar că Hristos făcea numai lucrurile pe care le făcea Tatăl, dar că El le făcea întocmai sau exact ca Tatăl. Metodele, principiile de acţiune şi procedeele Unuia sunt în mod precis şi pe deplin ale Celuilalt. Mulţi au citit rapoartele Vechiului Testament şi L-au văzut pe Dumnezeu ca pe o fiinţă mânioasă şi răzbunătoare, căruia nu-I păsa dacă turna foc şi pucioasă peste capetele neajutorate ale celor care nu vroiau să se pocăiască, care în acest caz erau Sodomiţii. Apoi ei au citit istoria vieţii lui Hristos şi, văzând o fiinţă foarte diferită de Dumnezeul pe care îl percepuseră ei în Vechiul Testament, au conchis că Dumnezeu şi Hristos au caractere diferite. Ei îl văd pe Hristos ca fiind blând, iubitor, bun, iertător, umil şi răbdător, o persoană care nu s-a răzbunat niciodată pe vrăjmaşii Lui. Indiferent de cât de brutal l-ar fi tratat ei, cât de nemilos Lau hărţuit şi cât de fără ruşine au minţit despre El, El le-a răspuns numai prin bine. Deşi a fost invitat să-i distrugă pe cei ce L-au respins, El nu a ridicat niciodată nici măcar un deget să facă aşa ceva. A spune că Tatăl şi Fiul au caractere diferite înseamnă a vorbi ca un om, deoarece Hristos nu a declarat niciodată aşa

ceva. Cu hotărâre şi autoritate El a confirmat că El şi Tatăl au acelaşi caracter, fac aceleaşi lucrări, şi în acelaşi fel. Alt fel de a vedea lucrurile Cei care văd şi vorbesc întocmai cum a văzut şi cum vorbeşte Hristos, cunosc şi spun adevărul. Ei nu mai gândesc cum gândesc oamenii. Ei leapădă orice vederi susţinute de ei altădată, dacă sânt în conflict cu mărturia lui Isus. Aceasta înseamnă că ceea ce credeau ei că L-ar fi văzut pe Dumnezeu făcând în Vechiul Testament, trebuie schimbat cu o vedere diferită, care coincide cu descoperirea lui Dumnezeu dată de Fiul Său în timpul slujirii Sale de pe pământ. În realitate înseamnă a spune că viaţa şi învăţăturile lui Hristos sânt singura măsură prin care trebuie măsurată şi pusă la încercare orice concepţie despre Dumnezeu. Orice vedere despre Dumnezeu Tatăl, indiferent cât de logică şi de veche ar fi, dar care se deosebeşte cât de puţin de căile lui Hristos, trebuie respinsă ca fiind o eroare. Acest lucru trebuie făcut chiar dacă la început este imposibil să vedem unde este eroarea. Cei care vor face aşa vor avea cu siguranţă vederi corecte despre caracterul şi căile lui Dumnezeu. Şi la rândul ei, aceasta le va aduce binecuvântări şi foloase care nu pot fi preţuite. Este imposibil să analizăm în această broşură fiecare ideie eronată despre caracterul lui Dumnezeu sustrasă de oameni din Vechiul Testament, aşa că ne vom limita numai la una din ele. Israelul se afla de multe secole în robia Egipteană, când, în cele din urmă, Dumnezeu l-a chemat din rugul aprins pe Moise să se ducă şi să conducă poporul spre ţara făgăduită. Instrucţiunile date conducătorului au fost foarte explicite: "Domnul a zis lui Moise: >Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi proorocul tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon, ca să lase pe copiii lui Israel să plece din ţara lui. Eu voi împietri inima lui Faraon, şi Îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului.

Totuş Faraon n-are să v-asculte. Apoi Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului, şi voi scoate din ţara Egiptului oştile Mele, pe poporul Meu, pe copiii lui Israel, prin mari judecăţi. Egiptenii vor cunoaşte că Eu sânt Domnul, când Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului, şi când voi scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel.<" Exodul 7, 1-5. În continuare, istoria îi arată pe Moise şi pe Aaron ducânduse înaintea regelui şi cerând eliberarea Izraeliţilor; Faraonul refuză în mod categoric; plagă după plagă devastează ţara, până ce, învins şi zdrobit, regele a fost bucuros să-i lase să plece. Aceasta este o istorie familiară. Oamenii au ajuns la propriile lor concluzii despre comportamentul lui Dumnezeu din această dramă. Oamenii care gândesc ca nişte oameni au văzut lucrurile în felul următor: Dumnezeu era conducătorul atotputernic al universului. A sosit timpul când El a decretat că Israeliţii trebuie dezrobiţi. În consecinţă, pe un ton autoritar, El l-a trimis pe Moise să-i poruncească regelui să-i elibereze, ameninţându-l cu represalii directe în cazul că ar refuza. Monarhul a refuzat, şi ca urmare Dumnezeu l-a lovit cu putere, transformând Nilul şi apele ţării în ceva care nu e potabil: în sânge. Apoi, Dumnezeu a făcut o pauză, spre a-i da regelui sfidător timp să se supună. Când el a refuzat, Domnul l-a lovit din nou. După fiecare refuz încăpăţânat, Dumnezeu l-a lovit din nou, până l-a îngenunchiat şi până ce, nemaiavând încotro, regele a trebuit să-i elibereze. Acesta e felul general în care oamenii înţeleg comportamentul Dumnezeu din această situaţie. Compară acest fel de a-L vedea pe Dumnezeu cu o altă ilustraţie. În anumite oraşe din lume, cum ar fi Chicago, S. U. A., există puternice organizaţii criminale, care se consideră a fi adevăraţii conducători ai metropolei. Ei decreteză că vor anumite "plăţi" de la un om de afaceri. Ca atare, ei îi fac cunoscute pretenţiile lor şi-i sugerează că ei sânt puterea efectivă din zonă, aşa că îl vor lovi din greu dacă refuză. Omul, fie pentru că are principii, fie că nu a aflat încă de

puterea "şefilor", refuză. Ca urmare, ei îl lovesc cu înverşunare. Poate îi distrug automobilul, sau îi sparg geamurile magazinului, sau chiar mai rău. Apoi ei îi dau timp să reconsidere lucrurile. Dacă va persista în refuz, ei îl vor lovi din nou şi din nou, până ce el va fi îngenunchiat şi se va supune. Nu numai că organizaţia va obţine de la omul acela ceea ce şi-au dorit, dar incidentul le dă ocazia să-şi demonstreze puterea, făcând din cazul acestui om un exemplu de intimidarea celorlalţi oameni de afaceri din metropolă. S-a constatat că aceste metode sânt foarte efective. Dar ascultarea obţinută nu izvorăşte din iubire şi apreciere pentru şefi bandei. Ei sânt mai degrabă urâţi şi dispreţuiţi, şi li se dă ascultare doar fiindcă nu există o altă şansă. Întrebarea Crucială Acum se ridică întrebarea: Care este deosebirea dintre metodele şefilor criminali şi metodele pe care se presupune că le-a folosit Dumnezeu în Egipt? Fii foarte atent, spre a citi întrebarea corect. Ea se ocupă cu metodele folosite de unul şi atribuite Celuilalt. Nu se pun în discuţie caracterul sau motivele, ci procedeele. Răspunsul trebuie să fie că nu există nici-o deosebire între ele. Dacă este păstrată înţelegerea comună despre comportamentul lui Dumnezeu din Egipt, atunci se poate conchide că nu există deosebiri între căile lui Dumnezeu şi ale celor care trăiesc prin furt şi opresiune: ele sânt aidoma. Când am pus această problemă unei persoane educate, el mi-a răspuns repede că, într-adevăr, metodele folosite de Dumnezeu sânt aceleaşi cu cele folosite de organizaţia criminală, dar intenţia lui Dumnezeu e diferită. Cu alte cuvinte, în timp ce capii gangsterilor au folosit acele tactici ca să-şi realizeze scopurile lor egoiste, Domnul le-a folosit pentru binele altora. Aceasta înseamnă să susţii că scopul scuză mijloacele, că tacticile folosite de criminali erau nejustificate fiindcă aveau la bază motive egoiste, în timp ce folosirea aceloraşi procedee de către Dumnezeu este justificată prin motivele neprihănite care stau la baza lor.

Dar Scripturile nu susţin acest mod de a judeca. Dumnezeu personal neagă categoric că metodele Sale sânt aceleaşi cu ale oamenilor. El ne asigură că ele sânt cu totul diferite. Iată cuvintele Sale: ">Căci gândurile Mele nu sânt gândurile voastre, şi căile voastre nu sânt căile Mele<, zice Domnul. >Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sânt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.<" Isaia 55, 8. 9. Ceea ce spune Dumnezeu în aceste versete este adevărat numai când nu este adevărat felul de mai sus de a-L vedea pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a făcut în Egipt ceea ce se înţelege în general că ar fi făcut, atunci căile Sale nu sânt deosebite de ale celor mai ticăloşi oameni şi El s-a dovedit un mincinos, declarând contrariul. Dar Dumnezeu nu este mincinos. El este adevărul şi El vorbeşte numai adevărul, potrivit căruia noi trebuie să fim siguri că avem nevoie de o înţelegere diferită a comportării Sale din Egipt. Nu numai acest martor al Vechiului Testament ne cheamă să facem o asemenea revizuire. Viaţa lui Hristos, care a făcut numai ceea ce făcea Tatăl şi întocmai cum făcea Tatăl, neagă cu totul versiunea populară a faptelor lui Dumnezeu din Egipt. Nicăieri în întreaga viaţă a lui Hristos nu Îl putem găsi folosind asemenea metode pentru a atinge rezultatele dorite. Este imposibil să aflăm o singură instanţă, deoarece ea nu există. Ca atare, în lumina mărturiei minunatului nostru Mântuitor, care a făcut numai ce L-a văzut pe Tatăl făcând, se cere ca cei care continuă să creadă că Dumnezeu a lucrat în Egipt ca un opresor care Şi-a atins scopul prin folosirea forţei, să descopere o situaţie în care Hristos şi-a atins scopurile prin mijloace opresive. Acest lucru nu poate fi realizat. Singurul incident care poate fi construit în acest fel prin citirea slovei este curăţirea templului. Unii pot argumenta că Hristos i-a ameninţat cu biciul pe negustorii de la templu, dar vom arăta că a argumenta în felul acesta înseamnă a gândi ca un om, nu asemenea lui Hristos. Ceea ce a făcut în realitate Hristos va deveni limpede când vom vedea ce a făcut de fapt Dumnezeu în Egipt.

Darurile Iubirii Din moment ce mărturia lui Isus nu oferă suport opiniei populare despre comportarea lui Dumnezeu în Egipt, şi din moment ce Dumnezeu Însuşi a mărturisit că metodele şi căile Sale nu sânt cele ale oamenilor, trebuie aflată o altă înţelegere despre faptele lui Dumnezeu din Egipt, o înţelegere care este cu totul Scripturală şi în armonie desăvârşită cu mărturia lui Isus. Ea trebuie să vorbească nu asemenea omului, ci asemenea lui Hristos. Scripturile adevărului mărturisesc că "Dumnezeu este dragoste." 1 Ioan 4, 8. Deplina putere a acestei Scripturi poate fi cât de cât apreciată numai când se înţelege că ea nu declară doar că Dumnezeu iubeşte,--deşi acest lucru este adevărat--, ci că El este iubire. El iubeşte pentru că El este iubire. Pentru că Dumnezeu este infinit, nemărginit, şi nelimitat, iubirea Lui este la fel. Ea este infinită. Aceasta înseamnă că nu există nici-un punct unde se poate descoperi limita sau graniţa acelei iubiri. De aceea stă scris că "în El nu este nici schimbare, nici umbră de mutare." Iacov 1, 17. Iubirea umană este finită, limitată. Noi iubim atâta vreme cât sântem iubiţi, şi după aceea iubirea noastră începe să dispară. Adesea se poate întâmpla--şi se şi întâmplă--că intensitatea iubirii noastre se schimbă într-o furie sau ură la fel de mare. Şi în privinţa aceasta, calea lui Dumnezeu este cu totul diferită de cea a omului. Indiferent cât de mult l-am respinge noi pe Dumnezeu, oricât de mult ne-am război noi cu El, sau L-am insulta, sau ne-am separa de El, iubirea Lui pentru noi nu se schimbă nici în cel mai mic grad. O mare deosebire între iubirea divină şi cea umană este că Dumnezeu iubeşte nu din cauza a ceea ce sântem noi, ci din cauza a ceea ce este El, în timp ce oamenii iubesc nu din cauza a ceea ce sunt ei, ci din cauza a ceea ce sânt persoanele pe care ei le iubesc. Acest tipar este imprimat în fiinţele umane din primele zile ale vieţii lor, când părinţii le transmit copiilor ideia că, dacă sunt buni, mama şi tata îi vor iubi, dar dacă sunt neastâmpăraţi, atunci iubirea le va fi

retrasă. Copilul asimilează repede ideea şi o practică în toate relaţiile sale cu ceilalţi copii. Dacă purtarea unui anume copil corespunde normelor şi dorinţelor sale, atunci el manifestă iubire; dar dacă prietenul nu face ce i se cere, atunci iubirea este retrasă. Singurul factor care guvernează întregul procedeu este drăgălăşenia şi valoarea celeilate persoane, nu capacitatea primei persoane de a iubi indiferent de cum este celălalt. Aceeaşi atitudine şi practică caracterizează anii maturităţii şi intrarea în legăturile căsătoriei. Cei care pot fi iubiţi pentru ceea ce sunt ei, sunt căutaţi, în timp ce ceilalţi sunt evitaţi. Dacă îşi schimbă căile lor într-un fel care nu mai satisface dorinţele şi nevoile celui care îi iubea, cei căutaţi ajung să fie evitaţi. Deoarece oamenii tind să-L judece pe Dumnezeu prin prizma experienţelor proprii lor şi să-L facă întru totul asemenea lor (vezi Psalmul 50, 21), El este de asemenea văzut ca Unul care ne iubeşte numai atâta timp cât sântem ascultători de toate cerinţele Lui. Dar este un fapt sigur că, oricât de neascultători şi de neplăcuţi am deveni noi, aceasta nu schimbă cu nimic dragostea Lui faţă de noi. Singura diferenţă creată este în accesibilitatea acelei iubiri, pentru că orice act de neascultare este un act de separare din partea noastră. Dar această îndepărtare de El, care vine din partea noastră, nu trebuie confundată ca fiind retragerea iubirii din partea Lui. Iubire infinită înseamnă altruism infinit. Ea se dăruie şi nu cunoaşte altceva decât totala şi continua dăruire. Aşadar, când Domnul a făcut cerurile şi pământul, El nu le-a făcut pentru Sine. El le-a făcut pentru tine, pentru mine, şi pentru orice altă persoană care a trăit vreodată în lume. Ia seama dar la nevoile care s-au ivit când Domnul contempla aducerea la existenţă a tuturor fiinţelor vii. Când Dumnezeu a plănuit să ofere familiei umane darul dragostei Sale: viaţa, El a recunoscut că acesta nu era suficient. Imaginează-ţi că ţi s-a dat viaţa, dar eşti lăsat fără un cămin şi apoi trebuie să rătăceşti la nesfârşit prin spaţiul gol, rece şi întunecat al infinitului, fără să ai nimic de văzut, fără să poţi comunica cu cineva, fără să ai nimic de făcut. N-

ar fi de preferat inexistenţa? Aceasta ar fi fost o moarte vie-în forma ei cea mai rea. Aşadar, Dumnezeu, în iubirea şi înţelepciunea Sa infinită, şi-a propus să creeze mai întâi darul iubirii unui cămin desăvârşit. El a făcut aceasta în primele zile ale săptămânii creaţiunii. Dar nici chiar aceasta nu a fost suficient, pentru că pământul nu putea fi un cămin satisfăcător, care să ofere posibilităţi infinite pentru dezvoltare şi realizare, dacă nu era dotat cu puterile necesare. Puterile la care ne referim sânt cele din lăuntrul şi din afara omului. Nu e nevoie să dăm o listă deplină a lor. Tot ce avem nevoie sunt câteva exemple care ilustrează aceasta. În om se află puterile fizice, musculare, intelectuale şi spirituale. În afara lui se află forţele puternice ale naturii, ca electricitatea, soarele, gravitaţia şi altele o mie. Dotarea cu puteri a creat o problemă. Deşi acestea erau date numai cu scopul binecuvântării şi fericirii, ele conţin potenţialul crud al unei nimicirii groaznice. Chiar aceasta este natura intimă a puterii. Este imposibil ca ea să existe fără a avea capacitatea de a binecuvânta, sau de a nimici. Acesta este un adevăr evident, care este demonstrat în fiecare zi. Înţelepciunea infinită nu a putut trece cu vederea această problemă, iar iubirea infinită nu putea să o lase nerezolvată. O cale de a o rezolva era de a programa mintea umană să aleagă automat numai calea cea dreaptă. Dacă aceasta ar fi fost tot ce putea concepe mai bine mintea lui Dumnezeu, atunci aceasta ar fi fost calea. A adopta această soluţie ca mijloc de protecţie al familiei umane împotriva folosirii greşite a puterii, ar fi însemnat privarea de capacitatea de a alege şi deci de puterea de a gândi. Aceasta ne-ar fi limitat şi împiedicat împlinirile cele mai înalte şi mai bogate ale dorinţelor şi ambiţiilor noastre. Aceasta ne-ar fi îngrădit la o stare mai joasă decât a regnului animal. Dacă Dumnezeu i-ar fi dat omului ocazia de a alege soluţia, el nu ar fi ales-o pe aceasta. Astăzi oamenii ar muri mai degrabă decât să trăiască în robie. O mulţime de organizaţii au adoptat sloganul "Libertate, sau moarte!"

Trebuia găsită o soluţie care să-i ofere omului protecţia desăvârşită faţă de folosirea periculoasă a puterii şi în acelaşi timp să nu nege în nici-un fel libertatea omului de a alege şi gândi. Aceasta cerea formularea unor legi desăvârşite, care să cuprindă toate aspectele posibile ale existenţei fizice, intelectuale, morale, materiale, ştiinţifice şi spirituale ale omului. Nici primii părinţi şi nici vre-unul din copiii lor nu au avut puterea şi înţelepciunea de a rezolva această problemă şi de a oferi soluţia necesară. Desigur, Cel care a făcut-o a fost Dumnezeu. În înţelepciunea şi iubirea Sa infinită, El a fost încântat să ofere omului un dar aşa de complet şi de binecuvântat cum sânt legile Împărăţiei Sale. Avem de a face cu o tragedie de cele mai grave proporţii că oamenii văd valoarea legii numai parţial, faţă de ce a intenţionat Dumnezeu să fie ea. Părţile legii care se ocupă de relaţiile omului cu semenii săi şi cu Dumnezeu sânt privite de cei mai mulţi oameni ca un dispozitiv născocit de Dumnezeu pentru a-Şi impune închinarea faţă de El. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr şi mai păgubitor pentru creaturile lui Dumnezeu. Câtă vreme sânt întreţinute aceste vederi, fie din cauza unei simple necunoaşteri a adevărului real, fie datorită unei rezistenţe încăpăţânate faţă de lumină, nu poate fi văzut adevăratul caracter al lui Dumnezeu şi nici nu se poate ajunge la o legătură reală cu El. Aşadar, realizarea deplină a scopului intenţionat de Dumnezeu pentru împlinirea şi fericirea maximă a omului trebuie să-şi afle începuturile în corectarea acestor idei denaturate. Foarte curios, dar firesc, concepţiile susţinute de om sunt un amestec de adevăr şi eroare. Există o bunăvoinţă firească de a recunoaşte şi folosi legea în domeniul naturii, şi în special în câmpul ştiinţelor. Milioane de dolari se cheltuiesc anual de către universităţi, guverne şi case de afaceri, în scopul de a înţelege mai bine şi de a capitaliza puterile universului în armonie cu legile lor. Studenţii care se pregătesc pentru diferite profesii sunt instruiţi cu mare seriozitate asupra importanţei strictei ascultări de lege în practicarea profesiilor lor. Gândeşte-te, de exemplu, la şirul nesfârşit de reguli cărora trebuie să li se conformeze un căpitan de aviaţie. Călcarea lor atrage măsuri disciplinare severe sau

concedierea pe loc. Operaţiile aviatice sunt astfel conduse deoarece autorităţile sunt foarte conştiente că ascultarea de lege este protectorul şi păstrătorul vieţilor lor. Ei ştiu acest lucru şi nu obiectează de fel. În mod tragic, în timp ce există bunăvoinţa de a recunoaşte valoarea imensă şi indispensabilă a legilor ştiinţifice, există şi eşecul de a lega aceste legi de Dătătorul vieţii. Omul priveşte la aceste legi ca la ceva care au apărut din nimic, dar care îi vor ridica standardul său de viaţă în gradul cel mai înalt şi-i vor da puterea să bage frica în duşmanii săi. Această lipsă de înţelegere produce pierderi imense, deoarece Dumnezeu nu este numai Dătătorul Legii, El este de asemenea şi Marele Învăţător, care doreşte să-i iniţieze pe copiii Săi în înţelegerea cea mai adâncă şi mai vastă a acestor lucruri. "Începutul înţelepciunii este frica de Domnul." Proverbe 9, 10. El este infinit în cunoştinţă şi înţelepciune, şi este gata să le împărtăşească tuturor celor care doresc să primească învăţăturile Sale. Dacă omenirea de azi ar învăţa numai de la El, în loc de a căuta să capete toate cunoştiinţele prin puterile lor, ea ar fi cu mult mai avansată decât acuma. Dar când se ajunge la legea morală, atitudinea omului este vrednică de plâns. Individul se arată prea plin de râvnă să-i restrângă pe ceilalţi, în timp ce pentru sine el găseşte scuze ca să nu asculte de aceste obligaţii. Prin acţiunile lor, oamenii arată că vor o lege care să-i protejeze pe ei de semenii lor, dar nici-o lege care să-i protejeze pe semenii lor de ei. Legea este însă destinată să asigure fiecărui om aceeaşi protecţie imparţială şi desăvârşită. Ea nu favorizează niciodată pe unul în defavoarea altuia. Nici-o poruncă a lui Dumnezeu nu a fost făcută pentru propria Sa exaltare, interes, sau binecuvântare. Pentru unii acest adevăr pare de necrezut, dar el este adevărul. Mintea umană operează pe baza principiului potrivit căruia deţinerea unei mari puteri înseamnă ocazia de a te bucura de libertate pe socoteala altora. Aşadar, ei trag concluzia că în măsura în care Dumnezeu deţine puterea infinită, El o foloseşte pentru a se înălţa pe Sine şi spre a-Şi satisface propriile dorinţe ambiţioase.

Dar Dumnezeu nu este un om. Căile Sale sânt opuse celor care locuiesc pe acest pământ, care s-au despărţit de gândurile şi de căile Sale. Analizează prima poruncă. "Să nu ai alţi Dumnezeu în afară de Mine." Cu ce uşurinţă este ea interpretată a fi un ordin de la Dumnezeu, prin care El caută să se asigure că poziţia Sa este pe deplin respectată şi că i se aduce închinarea pe care El socoteşte că i se cuvine. Această poruncă este văzută ca fiind făcută pentru beneficiul lui Dumnezeu, iar nu al omului. Dar lucrurile nu stau aşa. Această clauză este exclusiv în favoarea creaturii. Dumnezeu nu are nevoie de ea, iar iubirea altruistă nu se gândeşte niciodată să se protejeze pe sine. O scurtă meditaţie ne va arăta cât de mult avem noi nevoie să ţinem în minte această poruncă. Dumnezeu este Creatorul cerurilor şi al pământului. Dar aceasta nu este totul. Clipă de clipă, El personal susţine şi călăuzeşte toate aceste corpuri şi puteri colosale pe rutele lor corecte, oferindu-le energia de care au nevoie pentru a-şi continua drumul. Numai El poate face aceasta. Dacă vreo altă fiinţă L-ar înlocui pe Dumnezeu, odată ce Sursa de viaţă şi de energie ar seca, singurul rezultat posibil ar fi distrugerea tuturor lucrurilor. Soarele, de exemplu, este o uzină de o putere colosală, care trebuie să fie în continuu energizată de Dumnezeu, pentru că el nu se poate susţine la infinit de la sine. Viaţa pe această planetă s-ar stinge dacă soarele şi-ar înceta funcţiile sale regulate. Aşadar, este de o importanţă vitală ca Dumnezeu să nu fie înlăturat de pe poziţia Sa de comandant al soarelui. Unii pot declara că noi nu avem puterea să-L înlăturăm pe Dumnezeu din rolul Lui. Este adevărat că noi nu avem puterea fizică de a-L înlătura, dar există o cale pe care oamenii Îl pot înlătura. Acest lucru poate fi realizat deoarece Dumnezeu nu-Şi va forţa niciodată prezenţa Sa acolo unde nu este dorit. Când printr-o revoltă neabătută oamenii arată că nu simt nevoia de Dumnezeu, şi în felul acesta că doresc ca El să-i lase să-şi conducă singuri treburile, El nu se ceartă cu ei. El acceptă cererile lor insistente şi îi părăseşte, după cum i se cere. Respingătorii iubirii şi milei Sale se descoperă apoi în

mijlocul unor puteri care au ieşit de sub controlul lui Dumnezeu. Examinează bine ce ar însemna aceasta numai în privinţa puterii solare. Noi nu putem şti ce s-ar întâmpla, dar ne putem imagina diferite posibilităţi, din care nici-una nu ar însemna altceva decât pieirea. Să presupunem că soarele sar stinge, sau că ar exploda, sau că ar vira în spaţiul din afara orbitei sale, sau s-ar ciocni cu pământul. Orice s-ar întâmpla, pământul ar înceta să mai susţină existenţa vreunui fel de viaţă. Nu a existat încă nici-o situaţie în care toate fiinţele umane să fi luat o asemenea poziţie împotriva lui Dumnezeu, cu excepţia unor arii geografice limitate. Sodoma şi Gomora au fost două metropole unde s-a întâmplat aşa ceva, şi aceeaşi situaţie s-a dezvoltat în Egiptul răzvrătit. Toiagul lui Moise Prin intermediul vieţii lui Iosif, ochii Egiptenilor au fost deschişi ca să vadă iubirea şi puterea lui Dumnezeu lucrând pentru mântuirea lor. Puternicul Faraon a ascultat de instrucţiunile date de Dumnezeu prin tânărul Iosif, şi Egiptul a devenit cea mai puternică naţiune de pe pământ. Dar prosperitatea a adus apostazia, şi în curând ei l-au uitat pe Dumnezeu. De la an la an, în ciuda iubirii şi grijii lui Dumnezeu, naţiunea a alunecat din ce în ce mai departe de Dumnezeu. Prin această purtare a lor, naţiunea se deplasa tot mai aproape şi tot mai aproape de punctul în care Dumnezeu ajungea să fie respins pe deplin şi forţat să părăsească controlul marilor puteri ale naturii înconjurătoare, lăsându-i astfel în voia soartei. Dar Dumnezeul infinitei iubiri nu putea face aceasta fără ca mai întâi să-i trimită regelui o avertizare limpede despre ce avea să se întâmple. De aceea l-a trimis El pe Moise cu toiagul în mână să demonstreze ce avea să se întâmple. Moise a stat înaintea lui Faraon ca reprezentatul lui Dumnezeu. El a făcut ceea ce i-a spus Dumnezeu să facă, oferindu-i astfel lui Dumnezeu mijlocul prin care El putea să-i spună regelui ce urma să se întâmple în Egipt.

Toiagul în mâna lui Moise era un simbol al puterilor pe care Dumnezeu le-a pus în natură şi înlăuntrul omului. După cum ţinea Moise toiagul în mână şi-l mişca, tot aşa controla Dumnezeu puterile acelea. Când toiagul a părăsit mâna profetului, el s-a transformat într-un şarpe, binecunoscutul simbol al nimicitorului, Satana. Primul pas a fost de a-l ruga pe conducătorul trufaş să elibereze pe Israel. Aceasta era o invitaţie iubitoare la pocăinţă şi ascultare. Ea a fost rostită în contextul dezastrului care era iminent şi care sublinia nevoia ca să fie făcuţi de urgenţă asemenea paşi. Eşecul de a folosi oferta care i s-a făcut ar fi revărsat asupra lor un potop de nenorociri, până ce el ar fi fost deposedat de puterea de a-şi mai reţine sclavii. Pentru ca lucrarea lui Dumnezeu de salvare a Egiptenilor şi de izbăvire a poporului Său să poată reuşi, trebuia să i se dea regelui descoperiri foarte clare despre ceea ce va face Dumnezeu. Lui trebuia să i se arate că nenorocirile care erau pe punctul de a cădea peste ei nu erau lucrarea lui Dumnezeu, ci consecinţele inevitabile şi ireversibile ale lepădării legii ca păstrătoare a vieţii. Pentru a-l învăţa toate acestea, i-a fost prezentată parabola toiegelor şi a şerpilor. Totul depindea de capacitatea sa de a înţelege solia trimisă şi de a binevoi să umble în armonie cu ea. În acelaşi fel, totul depinde de capacitatea noastră de a vedea ce a intenţionat Dumnezeu să-i arate regelui şi să umblăm azi în armonie cu aceasta. Lecţia este cât se poate de clară şi simplă. Atâta timp cât toiagul rămânea în mâna lui Moise, el nu era niciodată un şarpe aducător de moarte. Pentru a deveni un şarpe, toiagul trebuia să fie lăsat din mâinile şi de sub controlul lui. Câtă vreme toiagul rămânea în afara mâinilor şi a controlului profetului, el continua să fie un şarpe; dar în momentul când Moise îl lua din nou în mână, el devenea iarăşi un toiag. Adevărul nu putea fi rostit mai limpede de atâta. Din nefericire, regele a respins solia, dar ea nu trebuie să fie azi respinsă de mine şi de tine. Iată ce a dorit Dumnezeu să-i împărtăşească regelui:

"Faraon, puternice rege al Egiptului", i-a zis Dumnezeu, "până în prezent, în ciuda apostaziei crescânde care te-a caracterizat pe tine şi pe supuşii tăi, toiagul puterii a rămas încă în mâna Mea şi sub controlul Meu. Din această cauză, nimicitorul nu v-a călcat ţara. V-aţi bucurat de prosperitate şi de binecuvântări minunate. Aţi folosit la maxim situaţia pentru a deveni cea mai puternică naţiune a pământului. Dar voi vă despărţiţi zilnic tot mai mult de Mine, neascultând de legile pe care vi le-am dat ca să vă păstrez. Voi aţi mărit mult prăpastia care ne desparte, încât abia mai ţin în control puterile pe care vi le-am dat în natură şi în voi înşivă. Acum pledez la inimile voastre să vă pocăiţi de apostazia voastră. Ca o demonstraţie a bunăvoinţei voastre de a-Mi da ascultare şi de a respecta legile care vă garantează existenţa, lasă-i pe Israeliţi să plece. Eu nu doresc să vă văd ruinaţi şi nimiciţi de suferinţele înfricoşate pe care tu eşti pe cale de a le aduce peste tine şi peste poporul tău. Dar dacă tu refuzi pocăinţa, acest act va tăia până şi slabul control pe care Îl mai am asupra acestor puteri. Ele vor ieşi din mâinile Mele, şi odată ce ele vor fi de capul lor, vor deveni elementele teribilei nimiciri. Să ştii însă că chiar când ele vor ieşi din mâna mea, Eu Îmi pot întinde mâna ca să le iau din nou sub control. În clipa în care le voi lua înapoi, ele vor înceta să mai fie distrugătoare şi vor deveni din nou un toiag al binecuvântării." Cu ce dragoste minunată şi pătrunzătoare a apelat Dumnezeu la inima încăpăţânată a răzvrătitului rege. Cu ce mândrie şi dispreţ a respins monarhul o asemenea misiune a Iubirii care nu se schimbă. Răspunsul lui a constat în a-i chema pe vrăjitorii regatului ca şi ei să-şi arunce toiagele lor. În aparenţă ele s-au transformat tot în şerpi, dar în loc ca situaţia să fie unu la unu, ea a fost o mulţime împotriva unuia. După toate aparenţele şerpii Faraonului puteau să înghită fără greutate şarpele care provenea din toiagul lui Moise. Care a fost de fapt replica practică a monarhului? El declara că nu avea nici cea mai mică nevoie ca Dumnezeu să ţină puterile acelea sub control. El era capabil să trăiască în deplină independenţă de Dumnezeu. Dumnezeu n-are decât

să-şi arunce toiagul. Fie ca el să se transforme într-un şarpe nimicitor. El are la dispoziţia sa puterea de a ţine piept cu succes puterilor pe care Dumnezeu le va lăsa din mână. Aceasta este atitudinea omului şi în zilele noastre. Când par să-l încercuiască necazurile, el se întoarce spre propriile resurse ca să le ţină în frâu. Dacă totuşi el se gândeşte la Dumnezeu, o face numai ca ultimă resursă; şi imediat ce necazul trece, El este dat uitării. Dar oamenii nu pot administra puterile lui Dumnezeu ieşite de sub controlul şi călăuzirea Lui. Când dinspre oceane se năpustesc uragane uriaşe, inundând pământul şi surpând clădirile, omul nu poate face absolut nimic pentru a le opri. Ele îşi urmează cursul lor până la capăt. Aşa se întâmplă şi în cazul cutremurelor, al erupţiilor vulcanice, al incendiilor, şi al altor calamităţi. Omul nu le poate rezista sau opri. Nici şerpii faraonului nu au putut mânui şarpele lui Moise. Acesta i-a înghiţit repede pe cei ai faraonului, şi a rămas la fel de viguros şi de tare. Dumnezeu nu putea să transmită solia mai clar decât a făcut-o aici, nici regele nu putea să o respingă mai pe deplin. A doua zi, Moise a indicat cu toiagul locul de unde va fi retrasă prima dată prezenţa lui Dumnezeu, aşa că monarhul nu a putut evita să ştie că va avea loc întocmai ce profetizase Dumnezeu, că s-a întâmplat, şi că nu era doar o simplă coincidenţă. În timpul căderii plăgilor, prevenitor şi iubitor, Dumnezeu a ţinut uşa milei deschisă. El era mereu gata şi doritor să reia controlul forţelor care-i năpăstuiau pe Egipteni. Dar El putea face aceasta numai dacă ei se pocăiau şi îi dădeau controlul înapoi lui Dumnezeu. Fiind obligat să recunoască adevărul că nici el nici vrăjitorii săi nu puteau controla elementele acelea ale distrugerii, Faraonul a profitat de caracterul lui Dumnezeu. Când asupra lor apăsa o presiune teribilă, Faraon făcea mari promisiuni lui Dumnezeu şi pleda prin Moise înaintea Lui ca să oprească plaga. Ca răspuns, Dumnezeu se apleca şi lua şarpele de coadă, care imediat devenea din nou un toiag. Dar imediat ce trecea necazul, Faraonul îşi recăpăta încrederea de sine şi uita făgăduinţele pe care i le făcuse lui Dumnezeu.

Azi, omul este la fel. Când este adus la porţile morţii de forţele dincolo de controlul său, sub teroarea clipei el va striga la Dumnezeu după izbăvire, făcându-I făgăduinţe minunate. Dar imediat ce trece necazul, el va uita toate promisiunile şi se va reîntoarce la căile sale. În 1846, un vapor ducea pasageri din Portland, Maine, la Boston, Masachusetts, S. U. A. O furtună fioroasă a măturat cu mare furie apele Pacificului, ameninţând vieţile pasagerilor de la bord. O pasageră a descris scena astfel: "Ne aflam în mare primejdie. Vasul se clătina îngrozitor, şi valurile izbeau ferestrele cabinelor. O mare frică domnea în cabina doamnelor. Multe îşi mărturiseau păcatele şi strigau la Dumnezeu după milă. Unele o chemau pe Fecioara Maria să le scape, în timp ce altele făceau jurăminte solemne lui Dumnezeu că dacă vor ajunge la ţărm ele îşi vor dărui vieţile în slujba Lui. Era o scenă de teroare şi confuzie.... "Prin mila lui Dumnezeu, am debarcat cu bine. Dar unii dintre pasagerii care tremuraseră de frică în timpul furtunii, nu se mai refereau la ea, numai pentru a-şi lua în râs temerile. O femeie care promisese în mod solemn că dacă va ajunge la ţărm se va face creştină, striga în bătaie de joc în timp ce părăsea vasul: >Slavă lui Dumnezeu, sunt bucuroasă să păşesc din nou pe pământ!< Am rugat-o să se întoarcă câteva ore înapoi şi să-şi amintească jurămintele făcute lui Dumnezeu. Ea mi-a întors batjocoritoare spatele." "Mi-a fost readusă aminte cu putere pocăinţa de pe patul morţii. Unii îşi slujesc lor înşile şi Satanei toată viaţa, şi când boala îi copleşeşte şi înaintea lor totul pluteşte într-o nesiguranţă de moarte, ei dau pe faţă o anume părere de rău pentru păcat, şi probabi că spun că vroiesc să moară, iar prietenii lor se înşeală cu ideia că ei au fost convertiţi şi pregătiţi pentru cer. Dar dacă ei şi-ar recăpăta sănătatea, ei ar fi la fel de răzvrătiţi ca întotdeauna." Aşa s-a întâmplat cu acel puternic om de stat Egiptean. Când s-a abătut presiunea asupra lui, el a părut că se pocăieşte, dar când presiunea a fost eliminată, el a demonstrat că nu sa despărţit în mod genuin de păcat. Fiecare amânare de felul acesta a avut un efect rău asupra minţi şi caracterului său, împietrindu-i mult inima, şi făcându-l astfel din ce în ce mai

puţin capabil de a se preda lui Dumnezeu. La rândul ei, aceasta a adus separarea tot mai pronunţată a lui Dumnezeu de forţele care înconjurau naţiunea, cu rezultatul că asupra lor răbufnea o nouă plagă. În cele din urmă, la plaga a zecea, regele a fost aşa de zdrobit, şi ţara lui aşa de sfărâmată, că el nu a mai avut putere să îi reţină pe Israeliţi. Dar nici-una din aceste nenorociri nu au căzut asupra lor pentru că Dumnezeu deţinea controlul elementelor de pedepsire. Ele puteau intra în scenă şi veneau numai când Dumnezeu nu mai ţinea în mână controlul lor. Această cale este cu totul opusă căilor capilor criminali din Chicago. Numai când instrumentele de nimicire sânt în mâinile lor şi sub controlul lor, victimele lor trec prin durere şi suferinţă. Pe de altă parte, când forţele se află în mâinile lui Dumnezeu şi sub controlul Lui, ele nu pot fi niciodată nimicitoare. În lumina evidenţei abundente care descoperă ce a făcut Dumnezeu cu adevărat în Egipt, este surprinzător cât de greşit au citit oamenii cronicile evenimentului. Prin parabola şerpilor şi a toiegelor, Dumnezeu a declarat cât se poate de grijuliu ce va face El în Egipt. Dumnezeu nu este un mincinos. El a făcut întocmai ceea ce declarase că va face. De asemenea, El a clarificat că nu lucrează cum lucreză ca omul. Omul foloseşte forţa pentru a-şi atinge scopurile, dar Dumnezeu nu. Pentru a confirma fără îndoială veridicitatea acestor mărturii ale Vechiului Testament, Hristos a venit să ofere o declaraţie şi o demonstraţie personală a caracterului şi metodelor Tatălui Său. Persecutorii Săi s-au raportat la El exact ca Faraon faţă de Dumnezeu, şi Hristos le-a răspuns exact cum răspunsese Tatăl Său. Ei L-au insultat, L-au batjocorit, L-au bătut, L-au scuipat, I-au pus pe umeri o cruce grea şi L-au răstignit pe ea. Totuşi, nu se poate descoperi nici-o urmă de spirit de răzbunare în El. Hristos nu a întins mâna să apuce armele puterii spre a le controla şi dirija într-o nimicire turbată împotriva vrăjmaşilor Săi, cum ar fi fost uşor s-o facă. Singurul Său răspuns a fost să strige plin de nesfârşită dragoste şi milă: "Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac."Luca 23, 24.

De Ce Nu Înainte? A crede că pentru a realiza eliberarea poporului Său, Dumnezeu i-a îngenunchiat pe Egipteni prin intermediul forţei, înseamnă implicit să aduci o încriminare teribilă împotriva Domnului, şi anume să-L acuzi că în mod premeditat şi cu cruzime El i-a lăsat pe Evrei să sufere câteva secole, când I-ar fi putut elibera cu mult înainte. Cel care deţinând o putere deplină, o foloseşte arbitrar, ca mijloc de a-şi exercita voinţa, poate face ce vrea şi când vrea. Dacă aceasta ar fi calea lui Dumnezeu, aşa cum mulţi presupun, atunci fiecare zi pe care Israeliţii o mai petreceau în munca lor silnică de sclavi, se datora faptului că El nu vroia să-i izbăvească. Pentru secole, ei au fost înlănţuiţi întro sclavie brutală, a cărei nenorocire ar putea fi imputată lui Dumnezeu, pentru că El nu a vrut să-Şi exercite niciodată marea Sa putere pentru a-i elibera. Dumnezeu nu ar putea să fie Dumnezeul iubirii şi în acelaşi timp să se poarte în felul acesta. Adevărul este că Dumnezeu s-a dedicat ca niciodată să nu rezolve problemele prin folosirea forţei. Aşadar, timpul izbăvirii Izraeliţilor a fost determinat nu de alegerea personală a lui Dumnezeu, ci de efectele apostaziei crescânde a Egiptenilor. Aceasta a atras după sine despărţirea de Dumnezeu, care a dezlănţuit asupra lor puterile destructive, până ce acestea le-au istovit puterea de a-şi mai reţine sclavii. Atunci, şi numai atunci au putut Israeliţii să plece liberi. Când sânt înţelese aceste principii, nu vom mai vedea nici-o problemă în faptul că Israeliţii au fost lăsaţi atât de îndelung în sclavie. Dumnezeu nu se va abate de la căile Sale, pentru că El ştie că folosirea forţei înseamnă auto-apărare. Dacă ar fi fost principiul Său să guverneze prin forţă, atunci El ar fi stârpit revolta chiar de la începuturile ei. Şi nu ar mai fi existat o perioadă aşa de îndelungată de păcat în această lume. Dar păcatul trebuie lăsat să-şi împlinească stagiul său şi săşi alerge alergarea sa, până ce se va auto-nimici pe sine şi

pe cei care se agaţă de el. Apoi Domnul va fi liber să facă ceruri noi şi un pământ nou, fără pericolul de a fi din nou pângărite. Curăţirea Templului Pe la începuturile lucrării sale, Hristos a curăţat templul de negustori şi cumpărători. Experienţa este relatată în Ioan 2, 13-22. Sufletul său a fost tulburat până în adâncuri de ceea ce a văzut, şi după aceea "... El a făcut un bici din ştreanguri şi i-a scos afară din Templu pe toţi, împreună cu oile şi cu boii; a vărsat banii schimbătorior şi le-a răsturnat mesele." versetul 15. Această experienţă poate fi uşor interpretată greşit ca şi istoria plăgilor din Egipt, şi aşa şi este. Fără nici-un dubiu, oamenii acceptă explicaţia că Hristos de fapt i-a ameninţat cu biciuirea pe oamenii aceia şi i-ar fi biciuit dacă nu-L ascultau. Dar dacă ar fi făcut aşa ceva, care este deosebirea dintre purtarea Lui şi cea a capilor gangsterilor? Cum ar mai putea El să pretindă că metodele şi căile Sale sânt diferite de ale oamenilor? Aceste întrebări cer ca incidentul să fie analizat din nou, pentru a vedea ce s-a întâmplat în realitate. Acesta este dublura Noului Testament pentru istoria Vechiului Testament studiată mai sus. Felul de a lucra al lui Dumnezeu faţă de Faraon, a fost repetat de Hristos înaintea schimbătorilor de bani. Este o altă dramatizare a faptului că Dumnezeu deţine controlul puterilor. Cadrul şi acţiunile sânt puţin diferite, dar solia este aceeaşi. Deosebirea cea mai semnificativă se află în faptul că, în timp ce Moise a îngăduit ca toiagul să iasă din mâna şi de sub controlul său, Hristos nu a predat controlul sau strânsoarea biciului. Evenimentele care s-au petrecut în fiecare din aceste două momente se potrivesc cu exactitate acţiunilor lui Moise şi lui Hristos. Egiptul a suferit calamităţile imediat ce Moise a aruncat toiagul, fapt care indica că ele vor veni. Dar în

templu, Hristos i-a asigurat că mai aveau încă timp ca să se pocăiască, pentru că El încă deţinea controlul biciului. Astfel, nici un dezastru nu a venit peste ei în timpul şederii Sale pe pământ. Acţiunea lui Hristos a fost de asemenea o avertizare a pericolului că, neluată în seamă, apostazia lor Îl va obliga să lase controlul. Dacă ar face aşa, experienţa Egiptenilor va deveni experienţa lor. Este un fapt istoric că ei au refuzat să se pocăiască. Ei I-au întors spatele pe deplin şi provocator lui Dumnezeu, şi toiagul a devenit un şarpe, aşa cum evidenţiază devastarea şi masacrul Ierusalimului din anul 70. Nu a existat nici-o posibilitate ca Hristos să-i lovească cu biciul. Nu acesta era scopul pentru care El l-a ridicat. El plana ameninţător deasupra capetelor lor, dar câtă vreme se afla încă în mâna lui Hristos, el nu i-a atins niciodată. Era important ca Evreii să-l păstreze acolo unde el nu le putea face niciodată rău şi nici nu putea să-i distrugă. Astfel, când se face o comparaţie atentă între acţiunile lui Dumnezeu din Egipt şi cele ale lui Hristos din templu, este clar că Hristos a spus adevărul când El a zis că făcea tot ce făcuse Tatăl Său, şi exact cum făcuse El. Mărturia Crucii Crucea este descoperirea completă a lui Dumnezeu şi a Satanei, şi a principiilor lor diferite de acţiune. Natura bătăliei purtate la cruce a cerut o consacrare absolută a ambelor părţi implicate în luptă. Nimic nu putea şi nu a fost ţinut în rezervă. Acolo a fost smulsă masca pe care şi-o pusese Satana pentru a-şi ascunde adevărata sa faţă. Şi tot acolo a fost smulsă masca pe care el o pusese peste numele şi caracterul lui Dumnezeu pentru a-L reprezenta în mod fals înaintea universului. Din bătălia aceea titanică, cel rău a fost descoperit aşa cum era el în realitate--o fiinţă atât de deplin devotată slujirii de sine, că el nu se va da la o parte de la a sacrifica chiar şi viaţa Celui care l-a făcut şi care i-a dat tot ce avea el. El a dat pe faţă spiritul pe care deja îl pusese în lume şi îl manifestase prin domnitorii cruzi şi ucigaşi ai

pământului. Felul în care el l-a tratat pe Hristos este felul în care el îi va trata pe toţi cei care nu-l slujesc pe el. Cât de profund recunoascători trebuie să fim pentru că nu acesta este caracterul lui Dumnezeu. Cum am mai tremura de groază dacă ar fi aşa. Dumnezeu şi Hristos sânt motivaţi de un cu totul alt principiu--acela al jertfirii de sine, al slujirii iubitoare. Ei îi vor sluji pe toţi ceilalţi indiferent de cât I-ar costa pe Ei aceasta. Ei nu îi oropsesc pe cei care nu-I ascultă pe Ei. În schimb, Ei se oferă pe Ei Înşişi, arătând că, departe de a cere şi de a le lua oamenilor viaţa, Ei Şi-o dau pe a lor. Haina lui Hristos este într-adevăr muiată în sânge--propriul Său sânge. Satana are de asemenea haina muiată în sânge-în sângele celorlalţi. Cât de cu totul opuşi sânt cei doi. Când se va face o comparaţie atentă între căile oamenilor şi ale Satanei, se va descoperi că ele sânt identice, dar nici-unul din principiile şi procedeele lor nu pot fi aflate în viaţa lui Hristos sau a Tatălui Său, cu excepţia cazului în care ei au fost acuzaţi pe nedrept. Şi mai mult decât atâta, felul încare a murit Hristos este o dovadă absolută că Dumnezeu nu-l nimiceşte pe păcătos. În Grădina Edenului, omul a ales să-şi urmeze propria cale. El nu a ascultat de legea iubirii, şi astfel a lepădat el păstrătoarea vieţii sale şi s-a expus rezultatelor fatale care decurg din călcarea legii. Chiar în ziua în care a făcut aceasta, omul ar fi murit, aşa cum a spus Dumnezeu, dacă nu avea loc altceva. Dar chiar în momentul în care omul a păcătuit, Hristos S-a aşezat între cei vii şi cei morţi şi a zis: "Fie ca pedeapsa să cadă asupra Mea." Pentru ca El să poată primi şi purta în locul nostru pedeapsa care ne-ar fi făcut să pierim, El a venit pe acest pământ. Acesta este punctul critic. Hristos nu a venit să poarte orice fel de pedeapsă, ci numai pedeaspsa pe care omul a atras-o asupra sa. Trebuie să fie mai mult decât evident că dacă Hristos ar fi suferit o pedeapsă care era doar un pic mai mică decât cea care ne aparţinea nouă de drept, atunci noi nu puteam fi mântuiţi. Vina trebuia plătită în întregime. Există două concepţii care circulă cu privire la cale pe care cel împietrit îşi plăteşte vina. Cea comună este că un Dumnezeu care Îşi pierde răbdarea Îşi foloseşte puterea Sa

infinită pentru a curăţa universul de cei neascultători. În această învăţătură, lovitura de moarte este administrată de Dumnezeu. Dacă această concepţie este adevărată, atunci acesta este felul în care trebuia să piară Hristos, pentru că El trebuia să moară de moartea noastră. Dacă moartea noastră este a fi executaţi de mâna lui Dumnezeu, atunci Tatăl trebuia să-L execute pe Fiul Său. A doua concepţie este că păcătosul se desparte pe sine de Dumnezeu. În consecinţă, Dumnezeu nu mai poate să-Şi păstreze controlul asupra forţelor dinlăuntrul păcătosului şi din afara lui, rezultatul fiind că el este distrus de propria sa păcătoşenie. Dacă această concepţie este adevărată, atunci acesta este felul în care trebuia să moară Hristos. De aceea, dacă vom descoperi felul în care a murit Hristos, acesta este dovada clară a felului în care va pieri păcătosul care nu se pocăieşte. din fericire, nu există nici-un mister cu privire la moartea lui Hristos. Ea s-a petrecut în public, şi nu am întâlnit încă pe nimeni care să predice că Tatăl s-a pogorât la cruce şi personal L-a executat pe Fiul Său prea iubit, pe singurul Său Fiu. Nu s-a întâmplat aşa! Hristos Însuşi mărturiseşte despre ce s-a întâmplat. În ultimele Sale clipe, El a strigat: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" Matei 27, 46. El nu a mărturisit aici că Dumnezeu s-a apropiat de El cu armele ucigaşe în mâinile Sale. Dimpotrivă, El S-a îndepărtat de Hristos aşa cum se depărtează El de fiecare păcătos care nu se pocăieşte. Hristos Însuşi nu a era un păcătos, dar pentru că acceptase să poarte povara păcatelor întregii omeniri, El s-a aşezat în locul fiecărui păcătos. Aşa de real a luat El asupra Sa fărădelegile noastre, că a fost ca şi când El Însuşi ar fi comis fiecare păcat. Povara aceea de păcate L-a despărţit pe El de Tatăl Său. Despărţit de Dumnezeu, cu totul la discreţia păcatului-nimicitor, Hristos a murit. În exact acelaşi fel au murit Egiptenii, Sodomiţii, antedeluvienii, şi oricare altă persoană care a suferit pedeapsa morţii. Aşa îi va nimici păcatul, la sfârşitul

mileniului, pe toţi cei care refuză oferta de a fi izbăviţi de sub puterea lui. Concepţii Mai Înalte, Mai Sfinte Dumnezeu este iubire. Caracterul Său, Legea Sa, sunt iubire. Fiecare act al creaţiunii, fiecare plan făcut de El, orice pas făcut în lucrarea Sa de răscumpărare, sunt o expresie a acelui atribut care e mai presus de orice cunoştiinţă şi care caracterizează fiecare aspect şi element al purtării şi al fiinţei lui Dumnezeu. Căile lui Dumnezeu sânt neschimbătoare, principiile Sale sânt invariabile. Cu cât sânt mai bine înţelese, cu atât mai călduros şi mai adânc vor fi ele apreciate. Percepută şi primită, iubirea aceea va inunda sufletul cu lumină şi frumuseţă, şi reacţiile care se vor naşte din inimile noastre vor fi în armonie cu gândurile Celui Etern. Primitorul va fi iniţiat înlăuntrul cercului incandescent al vieţii şi frumuseţii care emană veşnic de la tronul Celui Atotputernic, şi va deveni un canal viu prin care acest flux incandescent va ajunge la alţii, şi prin ei la mulţi alţii. Cu ce admiraţie şi încântare vor intra cei răscumpăraţi în bucuria Domnului lor. Să locuieşti astfel în lumina care se revarsă din Cel Etern, este fericire fără egal, bucurie care nu se poate compara cu nimic. Să nu-ţi imaginezi că toate acestea nu se vor întâmpla până la revenirea lui Hristos şi stabilirea Împărăţiei veşnice a bucuriei şi a slavei. Pentru adevăratul copil al lui Dumnezeu, cerul deja a început. Iubirea lui Dumnezeu locuieşte în inima sa şi caracterul lui Dumnezeu este dat pe faţă în viaţa sa de toate zilele. Zilnic el învaţă să gândească şi să vorbească despre Dumnezeu asemenea lui Hristos, Cel care L-a cunoscut şi care a gândit şi a vorbit despre El cel mai corect şi mai bine. Avem de a face cu cea mai incomensurabilă tragedie, că, după căderea în păcat, minţile omeneşti au fost întunecate de cele mai grave concepţii false despre caracterul iubitorului lor Tată ceresc. Aceasta este cauza directă a multiplelor suferinţe şi vaiuri care au venit peste familia

pământului. Tendinţa este ca copiii să copieze comportamentul părinţilor lor. Aşa că atunci când Dumnezeu este văzut, cu toate că greşit, ca o fiinţă care Îşi foloseşte puterea de care dispune pentru a-Şi impune ascultarea şi închinarea, oamenii se străduiesc să-I imite exemplul, oprimându-i pe semenii lor. Aceasta produce contramăsurile de a rezista şi de a birui aceste presiuni. În mod ireversibil, aceasta conduce la războaie, terorism, crime şi alte mii de vaiuri. Obsedaţi de apărarea propriei lor vieţi şi proprietăţi, şi de atingerea propriilor lor scopuri, oamenii vor căuta să-şi atingă ţintele indiferent de cât i-ar costa aceasta pe semenii lor. Dar dacă ei ar înceta să mai gândească ca oamenii şi vor înţelege în schimb adevăratul caracter al lui Dumnezeu, atunci ei vor fi motivaţi să-I imite exemplul. Preocuparea de căpetenie va fi atunci nu slujirea de sine, ci slujirea celorlalţi, indiferent de cât i-ar costa pe ei înşişi aceasta. Dacă acesta ar fi spiritul care ar umple şi ar motiva pe fiecare individ, aşa cum a fost cazul lui Hristos, nu ar mai exista niciodată vre-un război, vre-o crimă, vre-o oprimare, sau ceva de felul acesta. A sosit timpul ca să nu mai gândim ca oamenii, ci ca Hristos, care ni L-a arătat pe Tatăl aşa cum este El în realitate. Când viziunea despre Dumnezeu pe care a adus-o Hristos va fi văzută cu adevărat şi pe deplin, atunci înaintea celor care o văd se vor deschide toate comorile mântuirii şi ale răscumpărării. Inimile tuturor vor fi umplute de bucurii, căci: "Viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu." Ioan 17, 3.