A doua venire

de Avram Mihnea Ștefan
*****

A doua venire
Copyright © 2014 de Avram Mihnea Ștefan
Sprijinul dumneavoastră și respectul pentru proprietatea intelectuală a acestui autor
este apreciat.
Această carte este o lucrare de ficțiune și orice asemănare cu persoane, vii sau
moarte, sau locuri, evenimente sau localizări este pur întâmplătoare. Personajele sunt
producții ale imaginației autorului și folosite fictiv.

*****

... în alt timp ...
Îmi amintesc ziua aceea de parcă a fost ieri. Ziua în care viața mea s-a schimbat, deși atunci
nu știam asta. Eram în India. Vizitam un monument aleator dedicat unui zeu de mult uitat.
Mă îndepărtasem de ghidul robotic și o luasem aiurea pe străzile prăfuite. Marea Revoluție
Capitalistă nu intrase în colțul ăsta uitat de lume. Atmosfera era încastrată, parcă într-o
bucată de chihlimbar, dar nu va sta așa pe vecie. Universul are legile lui imuabile. Am
nimerit pe o alee lăturalnică care se oprea și era amenajată ad-hoc într-o piațetă. În stînga și
dreapta, locuințe. Vreo două aveau și etaj, cu accesul făcut pe niște scări minuscule așezate
pe lateral, semn că etajul nu aparținea celor de la parter. Toate erau construite de către
ocupanți din lutul ce se găsea prin apropiere. Nu m-ar mira dacă cărămizile erau făcute și ele
tot de locuitorii acestor case sordide. Pe fiecare acoperiș stătea un stâlp metalic care aveau
legate sârme pe care zăceau haine puse la uscat. Spălate manual, mai mult ca sigur. Toată
strada parcă țipa lucru făcut manual. La dracu, toată țara asta era așa. Pe unele fire erau
puse la uscat plante de tot felul, nici una pe care să o recunosc desigur. Mirodenii, și chiar
medicinale. Cât de înapoiați erau oamenii ăștia. Cum reușeau să trăiască în halul ăsta când,
la câțiva kilometri, era o fabrică de roboți casnici? Am decis, ca un moft, să mă uit prin
tarabe pentru un memento pentru soția și fica mea. Ceva ... nici acum nu știu ce căutam cu
adevărat. Poate că am fost ghidat acolo, poate că așa a fost soarta. Nu voi ști niciodată.
Prima tarabă mi-o amintesc cel mai bine. Avea cele mai exuberante culori. O băbuță vindea
haine specifice. Șaluri verzi, galbene, portocalii. Unele erau complet opace, făcându-mă să
mă întreb cum nu mor oamenii ăștia de cald, iar altele erau translucide, unele având efectul
vizual al apei când trecea lumina soarelui prin ele. Cu colțul ochiului văd un stand cu cărți,
dar nu orice fel de cărți. Cărți vechi. Pentru mine nu valorau nimic, putea să citesc orice s-a
publicat vreodată pe folia mea tabletă, dar pentru soția mea era o pasiune veche. După cum
explică ea, e o adevărată plăcere să-ți plimbi degetele pe hărtie și să-i simți textura sau să o
miroși. M-a deplasat rapid spre stand, de frică să nu pierd hoverbuzul. Mi-a părut rău că nu
am ascultat-o mai mult pe tema asta, măcar întratât să știu ce să-i cumpăr. Mi-am tot purtat
privirea pe volumele expuse. Unele erau cu adevărat vechi, scorojite, rupte, prăfuite. Cu
coperți verzi, vișinii, negre. Dar ochii mi s-au dus spre una care mi-a ieșit în evidență din
propria amintire. Era o Biblie. Neagră era coperta, iar pe margini avea decorațiuni dintr-un
metal auriu care s-a dovedit a fi chiar aur mai târziu. Mi-a adus aminte de bunica, care îmi
citea pasaje când eram bolnav și mic și nu stăteam încă în Oraș. Am deschis-o și literele erau
parcă pictate, nu imprimate. Am cumpărat-o, la preț de nimic chiar, și am plecat de acolo,
fără să mai revin vreodată în acea țară. Acum, nici nu mai există. Pe drum înapoi spre casă
am început s-o citesc. Întotdeauna m-a fascinat personajul Iisus.

Gunoi de cinci secunde

Mătura electronică se fâțâia pe trotuarul electrovoltaic ca într-o coregrafie de balet din
timpurile străvechi, de dinainte de Revoluția Consumeristă. Mâinile mele o strângeau vag,
mai mult moarte, neavând putere să o direcționez cum trebuie de-a lungul promenadei din
centrul Suburbiei 5. Cerul se aprinse într-un gri translucid, semn că a venit răsăritul. Încă 25
de ore și mi se va termina rondul. Mă gândesc subit la cubiculul meu și patul ce mă aștepta
pentru somnul meu de 4 ore. Și dispensorul meu de amfetamine, strălucind nerăbdător,
așteptându-mi degetele să-i apese pe butoane și să-mi arunce combustibilul pentru încă un
rond de muncă. Îmi îndes ochelarii în ochi și mă pregătesc pentru ora de vârf, respirând
rapid și brutal de câteva ori. Nu m-am obișnuit încă cu priveliștea îmbulzelii, cu mirosurile
sale grase și panoplia de sunete asurzitoare de dimineață. Mă deplasez încet, dar foarte
încet spre vitrina unui magazin. Dar e greșit spus vitrină, toată fațada e un ecran imens, care
momentan zace fără viață așteptând reluarea vieții obișnuite. Eu nu sunt parte din viața
obișnuită, eu sunt parte pe care n-o vede nimeni. Utilitarul. Sunt un Om de Serviciu. OS, pe
scurt. OS #32953. Întâmplător, ăsta e și numele meu. Câteodată stau să mă întreb cum m-ar
striga prietenii, dacă ar exista alți oameni ca mine prin preajmă. Îmi surprind privirea în
ecranul adormit. Nu m-am mai văzut de ceva timp. Niște linii murdare îmi delimitează fața
ovală, osoasă. Ochelarii cu rame mari îmi ascund ochii, iar părul e vâlvoi. Salopeta mea
galbenă e imaculată. De altfel, nici nu are cum să se murdărească, materialul inteligent se
curăță singur.
Simt un bâzâit electric în aer, îl aud, este înfiorător. Parcă un milion de albine vor descinde
asupra mea să mă înțepe mortal pentru un păcat pe care l-am săvârșit într-o necunoștință
de cauză. Părul de pe ceafă mi se ridică și un tremur ușor îmi pune stăpânire pe genunchi.
Timpul parcă se oprește. Un punct alb apare chiar în centrul ecranului. Bâzâitul devine
intermitent. Punctul se mărește. Bâzâitul se mărește în intensitate. Am uitat! Până să-mi
aduc aminte, ecranul pâlpâie odată și revine la viață într-o jerbă de culori, orbindu-mă. Îmi
închid ochii cu putere, strângând din pleoape în timp ce corneele mele se topesc. Mă întorc
cu spatele și-mi masez orbitele înflăcărate. Dacă aș ști să înjur, aș înjura. Dacă aș avea limbă,
aș țipa. O amestecătură de voci mă înconjoară. Și așa, am uitat că odată ce ecranele prind
viață, asta face și restul omenirii. Mă uit printre gene; deja sunt înconjurat de oameni.
Bărbați, femei, copii. Țipă din fundul sufletului să consume. Unii sunt proaspăt ieșiți din
fabricile de împerechere, alții au venit azi pentru ultima oară. Și eu trebuie să curăț după ei.
Un puști trece pe lângă mine cu câte un cornet de înghețată în fiecare mână. Botul îi este
plin de ciocolată și țipă că vrea hamburgeri. Paralel cu el merge un bărbat, îmbrăcat modern,
cu 3 cravate prinse de gât. Nu pot să mă întreb dacă se simte confortabil strâns de gât în
halul ăla. Face două salturi și se repede la un altul, care tocmai a cumpărat o pereche de
pantofi dintr-un dispensor de încălțăminte. Primul îi dă cu servieta în față celui de al doilea.
Sânge iese din nasul aceluia. Începe să țipe și să dea din mâini frenetic, dar nu dă drumul

pantofilor. Sunt pantofi negrii, joși și foarte lucioși. Mă întreb unde i-aș putea purta, pentru
muncă ar fi extraordinar de ineficienți. Perpendiculari cu scena, stă o femeie. Rezemată de
un alt ecran imens, are lângă ea un maldăr de hamburgeri, în timp ce își îndeasă fața cu doi
în același timp. Ochii i se ridică asupra bărbatului care a început să-l lovească pe cel de jos cu
piciorul în cap. O baltă imensă de sânge îmi murdărește asfaltul. Femeia face ochii mari și,
cu mâncarea încă în gură, începe să țipe. Un țipăt prelung și subțire. Îmi sună a … claxon de
aeromașină. Mai ia o îmbucătură. Brusc, fața i se face roșie. Încearcă să tușească, dar
mâncarea îi oprește avântul. Mai încearcă o dată, și încă o dată, și încă o dată. Până la urmă
obosește și se prăbușește într-o parte, cu fața în muntele de mâncare. Între timp, bărbatul
își încearcă noua pereche de pantofi, acum cu pete roșii pe ei. Nu-i mai plac, îi aruncă
deoparte. Mai mult gunoi. Și scenele astea se propagă la infinit, de-a lungul străzii. Într-o
jumătate de oră cei care sunt încă în viață se vor întoarce în hibernare. Eu tot aici voi
rămâne. Oare mi-am încărcat mătura când am plecat de acasă?
Un bip scurt se aude din buzunar. Era videofonul meu mobil. Model vechi, de cel puțin 3
luni. Noua generație are și proiecție holografică, am auzit. Am degetele amorțite, de abia
pot să butonez. Era un e-mail, ceea ce era foarte ciudat. Nimeni nu mai folosea e-mailul,
deși fiecare angajat primea unul din oficiu, pentru treburi oficiale. Deși, odată cu
expansiunea birocrației, a devenit prea costisitor să fie folosit. Tagline-ul zice „PROMOȚIE”.
Ciudat, asta trebuia să se ducă în folderul de spam. Curios, și plictisit din cale afară, îl
deschid. Un anunț îmi zice că sunt pe cale să deschid ceva potențial periculos pentru
aparatul meu; aprob. Mesajul zice:
„Bună ziua, salut și ce mai faceți?
Am onoarea de a vă propune o colaborare extrem de fructuoasă, fără costuri inițiale, fără
subscripție lunară, cu beneficii imediate. Vă rog, citiți în continuare.
Vă simțiți singur? Vedeți viața ca pe un vid negru, fără fund? Totul pare fără însemnătate?
Am vești bune; lumea e pe cale de schimbare. Credeți-mă, sunt aici s-o salvez. Sunt aici să vă
salvez. Nu vă pierdeți speranța.
Semnat,
Iisus Hristos 2.0”

... între timp ...

Era o duminică dimineață răcoroasă. Deși toate diminețile erau răcoroase pe lanțul muntos
Himalaya, dar măcar nu bătea vântul. Totul părea încremenit. În marea biserică ortodoxă,
totul părea și mai încremenit, în afară de o siluetă care tot robotea în așteptarea celor 6
creștini ortodocși de pe toată Terra. Silueta, o măicuță, aranja altarul cu cele necesare
pentru slujba de duminică. Pâine, făcută lângă biserică de către ea, vin, făcut din strugurii
naturali din mica vie de lângă biserică, și lumânări, cumpărate de la mallul de la poalele
munților. Măicuța era îmbrăcată specific, așa cum au fost îmbrăcate toate măicuțele din
înaintea ei, cu o abă alb negru din fir textil natural de lână. La gât avea mătănii, din plastic ce
imita lemnul, maro. Se ridicase brusc și își masă spatele. Privirea îi căzuse pe statuia lui Iisus
pe cruce. Făcută din marmură pură, cioplită cu ajutorul laserului, era așa de realistă încât
copii din congregație se speriau adesea de el. Își plimbă ochii pe coroana de spini, pe sângele
ce curgea din locul unde avea bătute cuiele, rana de sub coaste. Oftă. Greu mai e cu credința
în zilele de azi, gândi ea. Cu fiecare secundă ce trece, lumea asta se pierde din ce în ce mai
mult în negură. Și-au pierdut calea, au deviat de la planul lui Dumnezeu. Iar EL, Iisus, care s-a
jertfit pentru umanitate, ce ar gândi el acum despre noi? I-ar fi milă de noi? Începu să
adreseze o rugăciune în eter, oricui, către oricine mai asculta în vremurile astea de restriște.
Un ecran pâlpâi silențios lângă ușă; femeia nu sesiză, era ocupată cu rugatul. O față apăru și
semăna extraordinar de mult cu bărbatul țintuit pe cruce. Păr castaniu lung, mustață, barbă.
Ochi blajini. Accesă o cameră holovideo pusă pe tavan pentru slujbele transmise pe Internet
și se uită împrejur. Își plimbă noul ochi electronic de-a lungul și de-a latul lăcașului de cult.
Își ridică concomitent sprâncenele și ridică umerii pentru sine și dispăru. Ecranul se stinse.
Măicuța își făcu o cruce, semn că terminase ruga și se pregăti să-și primească turma.

Unde un semizeu vorbește cu un dumnezeu

O ploaie măruntă cădea printre blocuri. Paltonul meu peticit nu făcea față asaltului, așa că
eram ud până la piele. Îmi ridic gulerul cât mai sus și mă uit în jur. Eram pe o străduță
lăturalnică, undeva la marginea marelui oraș. Era așa de uitată străduța asta încât toate
blocurile erau întoarce; nu se vedea nici o fereastră. Numai ziduri negre, gri sau de un maro
spălăcit vegheau cimentul crăpat. Trotuarele erau pline de gunoaie, iar pe stradă puteau
circula două mașini dacă se chinuiau. Pe alocuri erau deja bălți, iar puțin mai sus o canalizare
era înfundată, eliberând un miros putred care, amestecat cu fumul de la combinatele din
apropiere, îmi provoca o greață greu de descris. Toată lumina provenea de la becurile ce
încadrau câteva turnuri de ardere. De altfel, nu exista nici un fel de iluminat stradal, deși
stâlpii erau încă la locul lor. Pesemne cei din împrejurimi le-au furat pentru a le servi

propriilor scopuri. Tot cartierul ăsta avea o atmosferă de luptă pentru supraviețuire. Aflat la
câteva sute de kilometri de Centru, autoritățile nu cunoșteau, sau nu doreau să cunoască
situația de aici. Nu-mi aduc aminte cum am ajuns aici. Încă un episod disociativ, cum ar zice
psihologul meu. De data asta, era și mai rău. De regulă mă trezeam ori în patul meu, ori
acasă pe la vreun cunoscut. Nu-mi pot explica cum ajuns așa de departe, îmbrăcat doar cu
un palton negru, blugi și teniși. N-am purtat în viața mea așa ceva și mă întreb ce fel de
personalitate ar purta așa ceva. Din studiile lui Dr. Rosenstein, aș avea doar încă o
personalitate în subconștientul meu. Dar nu s-a materializat niciodată așa de pregnant. Oare
care a fost cauza?
Brusc, un stâlp reveni la viață și becul începu să pâlpâie mocnit. Îmi aminti de o discotecă din
vremurile de demult cu luminile sale stroboscopice. Conul de lumină dădu la iveală o cabină
videofonică. E prima dată când vedeam una în realitate. Albastră, deși vopseaua n-a
suportat bine trecerea timpului, și murdară de noroi. Oare mai merge? M-ar salva din
situația asta rapid. Deși n-am la mine cardul de credite, doctorul are o linie gratuită special
pentru urgențe de genul ăsta și, peste toate, îl și știu pe de rost. Mă zgribulesc puțin și o iau
din loc. Nimeresc într-o băltoacă și îmi intră apă în teniși. Trag o înjurătură mentală și-mi
vine ideea să-i zic doctorului că aș fi înclinat să încerc electrohipnoza ca să-mi trezesc celaltă
personalitate. Doar ca să-i zică că tenișii nu sunt adecvați pe o ploaie torențială. Un tunet
cutremură lumea, deși nici nu văd nici un fulger. Pesemne smogul este așa de gros aici încât
nimic nu-l străpunge. Ajung la cabină, îi deschid ușa cu greu și intru. Cel puțin am scăpat de
ploaie. Îmi rezerv câteva minute să mă scutur de apă.
Îmi șterg mânile de pantaloni și ridic receptorul. Este negru și zgâriat. Nici restul
videofonului nu este într-o stare mai bună. Un colț al ecranului este spart, iar pe taste nu
mai vede nici un număr. Reușesc în cele din urmă să găsesc infinitul; toate numerele cu tarif
gratuit încep cu infinit. Un opt întors verde apare pe ecran. După, cifrele curg de la sine. Pun
receptorul la ureche, fără să mă gândesc la cât de murdar este, și aud un ton de apel. Într-un
mod ciudat, îmi aduce aminte de clipocitul apei. Probabil se infiltra apa în cabină. Mă sprijin
de tejgheaua pe care era de obicei o filă de căutare și aștept. Sună. Un click mă anunță că sa făcut conexiunea și mă aștept să-i văd fața doctorului pe ecran, dar în schimb acesta se
face galben. Un galben fosforescent. O voce se bâlbâie pe partea cealaltă. Spune ceva de
mântuire. Închid și formez din nou. Un alt tunet se aude în depărtare. Poate se oprește
ploaia. Același ton de apel, același click, același galben pe ecran, aceiași voce.
-

... și de v-ați gândi la aproapele vostru ...
Alo? Doctore?
Nu, fiule, nu e nici un doctor aici.
Fiule? mă rățoiesc eu. Ascultați, puteți să ieșiți de pe linie? Este o urgență și nu pot să
dau de psihiatrul meu.
Nu te panica. Ploaia se va termina în curând și vei fi salvat. Eu te voi salva, fiule.
Poftim? N-am chef sau timp de glumele astea.

-

Voi, muritorii, și lipsa voastră de răbdare. Nu știi că răbdarea e o virtute?
Tocmai norocul meu, să sun un tele-evangelist. Auzi, n-ai altă treabă decât să intrii pe
liniile telefonice și să-ți predici anarhismul ăla antic?
Tele-evangelist? Din contră, eu sunt adevăratul evangelist!
Ei, nu mai spune. Dar cine ești tu, străinule?
Iisus Hristos.
Haha, bine. Iisus Hristos. Iisus ăla. Nu știu ce ai luat, dar asta-i bună. Dacă eram într-o
altă pasă, stăteam și la glume, dar acum sunt grăbit.

Trântesc receptorul și aștept puțin. Poate se plictisește și sparge altă linie. Iisuși Hristoși și
hackeri. Doar asta mai găsești prin cyberspațiu zilele astea. Formez iar numărul. De data
asta apare figura doctorului și respir ușurat.
-

-

-

-

-

-

Alo, doctore?
Bună seara. V-am recunoscut instant. Ce s-a întâmplat? Nu este numărul de pe care mă
sunați de obicei. De asemenea, sesizez că sunteți într-o cabină videofonică.
Dumnezeule, unde ați găsit-o?
Doctore, am avut un episod greu. M-am trezit într-o zonă complet străină, la cîteva sute
de kilometrii depărtare de complexul meu. Puteți să trimiteți un taxi automat la
numărul acesta?
Da, da, desigur. Cu ce sunteți îmbrăcat? Am dat comanda de taxi, dar o să țină ceva. Îmi
puteți spune ce s-a întâmplat?
Am ieșit de la muncă în jur de ora 10 și mi-am urmat rutina obișnuită. Pe la ora 12 m-am
culcat și m-am trezit direct aici. Nu știu dacă e seară, nu văd cerul din cauza smogului,
dar am impresia că am pierdut o zi întreagă.
O zi întreagă? Mă tem că ăsta nu e un simptom bun. Aveți vreun indiciu, ce ați făcut în
aceste 24 de ore? Cine ați fost?
Indiciu? Doctore, sunt îmbrăcat ca un hippie, mă aflu într-o zonă industrială și pe
deasupra, totul pare ireal. Ce alte indicii vreți? Dumneavoastră ar trebui să știți cine a
avut control asupra mea, dumneavostră mă studiați de cîțiva ani, mă impacientez eu.
Vă rog, calmați-vă. Nu o să rezolvăm nimic dacă ne panicăm sau enervăm. Alte indicii? Sa întâmplat ceva ciudat de când ați revenit?
Ciudat? Adică în afară de toată situația, spun eu sarcastic.
Da. Ori nu știa ce era sarcasmul, ori îmi ignora tonul.
Păi, continui eu la fel de sarcastic, înainte să dau de dumneavostră, am vorbit cu Iisus
Hristos. Îmi deturnase linia și voia să mă mântuiască.
Oh ... asta nu e bine.
De ce, doctore? Nu vreți să mă mântuiesc? Ce n-aș da pentru o țigară.
Nu, nu, nu. Dădu capul pe spate. Vă rog. Iisus este ... una din personalitățile
dumneavostră. Și cea mai dificilă. Am crezut că a dispărut, nu s-a manifestat de câțiva
ani. Asta nu e bine ...
Deci, stați puțin să înțeleg. O personalitate de-a mea a trăit acum 23 de secole?

-

Nu, nu, nu. Doctorul devenea el însuși nevrotic. Asta crede. E ... oarecum schizofrenic.
Oh, perfect. În afară de faptul că sufăr de tulburare de identitate disociativă, o
personalitate din ele are schizofrenie. Este perfect! țip eu.
Da, sau nu. Nu știu. Nu am vorbit cu el decât o dată și a reușit oarecum să mă facă
catolic.
Perfect!

Un fâșâit se auzi în receptor. Jumătate din ecran deveni galben.
-

Nu știu cum ați reușit să purtați o conversație cu el, de obicei identitățile sunt
compartimentate în memorie ...
Salut, tipilor! spuse vocea, întrerupându-l pe doctor. Acesta făcu ochii cât cepele, ceea
ce era remarcabil, fiind dat faptul că ecranul era de câțiva centimetri.
Tu! Tu ești ...
Da, eu sunt. Mântuitorul vostru.
Dar așa ceva este imposibil. Pacient 39403, mai ești pe linie?
Da, în linii mari ...
Fascinant. Port o discuție cu două personalități diferite. Nu s-a mai auzit așa ceva. Cum
oare este posibil? Trebuie să înregistrez asta, s-o prezint la următorul simpozion.
Hei, tipule, calmează-te. Nu stau foarte mult, vreau doar să vă anunț ceva.
Asta ar trebui să fie bun. Tonul sarcastic devenea mai accentuat.
Da, Iisuse. Ce vrei să ne spui. Doctorul parcă plutea pe un nor, undeva.
Ce? Ah, da. Vreau să vă anunț că m-am întors a doua oară pe Pământ și că vă voi salva
planeta.
Poftim?! țip eu iar în receptor.
Fascinant! țipă la rândul său și doctorul.
Și, cum exact plănuiești să faci asta? Trebuia să recunosc, eram curios.
Ăăăă ..., nu am încă un plan, dar lucrez la unul. Voi reveni eu cu un telefon. Salut, tipilor.

Un click și Iisus dispăruse la fel cum a apăruse. Văd în depărtare taxiul și îi închid doctorului
videofonul în nas. Oare pot să mă scuz de la muncă din cauze medicale sau religioase?

... între timp ...

13 ani de când mi-am pierdut soția în acel accident stupid. Înmormântarea a fost scurtă; EA
întotdeauna a vrut ca corpul său să plutească prin spațiu. Eram pe Stația Spațială 3,
orbitând una din lunile lui Pluto și pur și simplu au ejectat-o în spațiu într-un sicriu
transparent făcut din plaxiglas. Va rezista pentru eternitate așa. Plutind aievea în vidul
interplanetar. Într-un sens, locul în care mă aflu acum se datorează accidentului. Nimic nu
mă mai ținea pe loc. Eram liber. M-am refugiat într-o unitate de elită de securitate. Am
petrecut ani de zile pe alte planete, înfruntând rebeli, teroriști sau pur și simplu luptând în
războaie private secrete. Când m-am întors acasă, am găsit în dulapul ei vechea Biblie pe
care am cumpărat-o în India. După atâta timp, a păstrat-o intactă. Cu lacrimi în ochi, am
deschis-o și am început să citesc. Îi plăcea foarte mult Noul Testament, zicea că are puterea
de a readuce speranța și bunătatea în această lume ce devine din ce în ce mai întunecată. Și
așa am devenit fascinat de Iisus. Omul, nu zeul. Nu puteam și voiam să scap de gândirea
mea sceptică, dar mai mult ca sigur a existat o figură istorică ce a surescitat o mare
revoluție în timpul său. Cu adevărat, nu este vina lui că a apărut creștinismul, ci a oamenilor
care i-au urmat. Masele întotdeauna se lasă corupte de putere mai repede decât orice
individ. Dar dacă ... Iisus ar fi trăit în continuare? Și nu numai, dacă ... ar fi fost nemuritor?
Cum ar fi arătat lumea acum?

Sex dumnezeiesc

EL. 36 de ani. 1,88 metri înălțime. 74 de kilograme. Șaten, ochii verzi fosforescent.
Programator de roboți medicali, venit anual 120k credite. Îi plac holofilmele romantice,
simulările de Bora Bora și face sport de 3 ori pe săptămână.
EA. 24 de ani (35 reali). 1,94 metri înălțime. 49 de kilograme. Blondă, ochii ori roșii ori
negrii. Model holografic pentru o casă de modă, în timpul liber filantropă pentru foste
animale de companie. Venit anual disparat. Îi plac mașinile noi, mai ales cele rapide,
cluburile penthouse din Orașul Prim și cățelușii.
S-au cunoscut într-un ciberspațiu de matrimoniale și s-au plăcut din prima. EA i-a admirat
ochii adânci, iar EL s-a holbat mai toată seara la sânii ei perfect modelați. EL purta un colant
sclipitor, scurt, ce scânteia în toate culorile curcubeului, mai puțin mov. Movul era interzis
în ciberspațiu. Avea și un sacou roșu cu o batistă neagră la piept, întocmai ca noua modă din
Milano. Evident, fără cămașă, să se întrevadă piele lucitoare pe care se reflectau neoanele.
În picioare, într-un mod foarte stilat, șosete galbene și o pereche extraordinară de sandale
de plastic expandat de culoare portocalie. EA purta peste corpul său onduitor o rochie

mulată de spandex, ce refracta lumina mai ceva ca un diamant. Evident, sfârcurile i se
evidențiau prin material și împungeau aerul încărcat de senzualitate. Părul ei radia, iar ochii
își schimbau culoarea cu fiecare clipire. În jurul lor, alți internauți dansau, conversau,
sorbeau din cocktailuri electrizante și se sărutau.
Au urmat alte 2 întâlniri, minimul pentru care firewallurile personale îngăduiau operații de
IP exterior. Una a avut loc într-o simulare de Bora Bora, iar cealaltă a fost un maraton de
dans într-un penthouse virtual deținut de Playbot. EL nu-și amintește ultima oară când s-a
distrat așa de mult, iar EA a savurat pe îndelete spiritul lui de aventură. Au fost amândoi de
acord că ar trebui să treacă cel puțin o săptămână până vor face sex virtual și, mai ales,
aparatura să fie scanată de viruși și troieni. Cele șapte zile au trecut pe nerăsuflate, fiecare
ocupându-și timpul, dar cu gândul la acea noapte magică. În pauza de masă, prietenii LUI au
râs de EL, spunând că așteptatul unei săptămâni e un ritual barbaric din secolul 21 și că
nimeni nu mai practică asta. EL le-a reproșat că sunt geloși. La prânz, colegele EI au
îndemnat-o să îl țină cât mai mult pe lângă ea și să îi paroleze echipamentul de realitate
virtuală. Programatorii erau o marfă căutată pe Internet, laolaltă cu piloții spațiali și artiștii
holografici.
Era o vineri. EL a făcut un duș cu aer comprimat și s-a așezat pe fotoliul de neopren de
culoare argintie. Era complet dezbrăcat. Pe o măsuță lângă stătea echipamentul pentru sex
virtual, dar înainte să atașeze toate conexiunile trebuia să ia stimulantele. De regulă, aceste
stimulante erau doar un mix de Viagra și un relaxator muscular de nouă generație, dar
căzând de acord cu EA că este o ocazie ieșită din comun, au adăugat și un metapsilocybin,
un cunoscut halucinogen legal. Și pus casca de realitate virtuală cu grijă pe ochi, și-a lipit
căștile în spatele urechii, și-a potrivit mănușile cu precizie, iar văzând că cocktailul își făcuse
efectul, își lipi contactele de penisul în erecție; unul la bază și altul pe vârf. A tras aer adânc
în piept și cu o mișcare de palmă s-a logat în ciberspațiu. La câteva sute de kilometri
depărtare, EA făcea același lucru. Cască, căști, mănuși și implantul special în formă de penis
introdus vagin. Areola sfârcurilor devenise maro din cauza anticipației.
Aerul, deși virtual, părea încărcat de dorință și apăsat de plăcere. Se mișcau la unison,
transpirând și gemând din ce în ce mai tare. EL era în spatele ei, pompând și ținând-o de
părul ei lung și blond pe când ea stătea cu spatele lipit de pieptul lui, abandonând orice
rațiune și căzând perpetuu în abisul orgasmelor. EL îi șopti în urechea dreptă că o adoră. EA
lăsase să îi iasă un “Da” prelung din pieptul proeminent. Un tridipixel de pe umărul ei
deveni brusc verde, după albastru, ajungând în final să se facă galben. Asta denota, de
obicei, un transformator ars în casca virtuală. EL deveni curios, deorece doar ce cumpărase
casca și era și de generație nouă. Vocea EI deveni groasă și subțire de câteva ori. Acum, și
căștile aveau probeleme. Instant, lângă patul lor apăruse o siluetă. S-au întors concomitent,
speriați, să vadă despre ce era vorba. În picioare, având o privire blajină, cu un amestec de
curiozitate și voyerism pervers, stătea un individ. Păr lung, până la umeri, cafeniu. Barbă,
mustață. O reprezentare antică, se gândiră amândoi la unison, deoarece moda cu părul

facial dispăruse complet. Era îmbrăcat într-un cearceaf sau cel puțin cu ceva ce semăna a
cearceaf alb. Acesta le zâmbi blând și ridică ambele mâini în semn de bun venit.
-

-

Pesemne vreun hacker se joacă pe rețea, spuse EL. Scap imediat de el, apelez la
administratori.
Ce obraznic. Există camere speciale pentru fetișul ăsta, zise EA bosumflată.
Stați, copii, nu sunt aici să vă spionez. Pot să fac asta și fără să intru pe rețea.
Amice, nu știu ce vrei, dar nu ești bine venit. O să te raportez.
Da, pleacă acum sau o să ai probleme.
Oh, vă rog, nu au ce să-mi facă. Nu vă obosiți. N-au nici o putere asupra lui Iisus,
adoptând o postură arogantă.
Cine? Iisus? Ca ăla din Biblie?
Oare ce droguri trebuie să iei ca să te crezi Dumnezeu? susură EA speriată.
Droguri? Nu, nu, Iisus nu ia droguri. Vă rog, e o neînțelegere. Am venit să vă salvez!
exclamă Iisus, schimbând o privire perplexă și una destinsă. Zâmbi.
Să ne salvezi?
De la ce?
De la sexul virtual!
Poftim?! se mirară iarăși cei doi la unison.
Da, de la sexul virtual. Nu v-ați săturat să faceți sex doar pe rețea, cu tot felul de fire
ieșind din diferite orificii? Nu tânjiți după contactul acela cald uman? După durerea
provocată de unghiile partenerului? După textura fuidelor și după mirosul de
transpirație sexuală?
Adică cum făceau sex ăia din secolul 21?
Grețoooos, se strâmbă EA.
Cum ar putea să ne fie dor de asta? întrebă EL.
Serios, nu vă e? Atunci ... oare de ce am primit directiva asta? Ciudat.
Direc ... omule, despre ce vorbești?
Ești un ciudat! țipă EA.
Ah, copii, mă scuzați, nu cred că am nimerit unde trebuie.
Asta e, te raportez imediat! anunță EL.
Da, bine, eu am plecat, spuse Iisus, ploconindu-se sarcastic și dispăru.

O undă distorsionantă îi urmă dispariției. Un val de căldură îi pironi pe cei doi în fotolii. EL
ejaculă cu putere. EA avu un triplu orgasm. EL își scoase casca și țintui peretele timp de o
jumătate de oră, cu privirea pierdută. EA își aprinse o țigară și sorbi din ea cu nesaț. După
două luni, s-au căsătorit în Parisul virtual.

eTorquemada

Țipete peste țipete peste țipete. Unii înjurau, alții doar pledau pentru ineficiența întâmplării.
Era ultimul subnivel al Orașului, într-o piață de legume artificiale. Incidentul ar fi putut să se
încadreze foarte bine la categoria minore; un robot de întreținere venise să curețe
terasamentul, dar fiind defect, a luat-o razna, împrăștiind și distrugând câteva tarabe. Acum,
marfa zăcea pe jos, iar oamenii deveniseră nervoși. Nu este decât un pas de la nervos la
răzbunător, mai ales că nervii oamenilor erau deja la pământ. Deși ... oamenii de aici sunt
întotdeauna depresivi și puși pe distrugere. Cine n-ar fi? Ultimul subnivel este rezervat celor
fără venituri, care trăiesc de la o zi la alta. Criminalii sunt cei care fac ordinea și poliția nici nu
se sinchisește să răspundă apelurilor de urgență. Lumina soarelui nu pătrunde așa de jos,
singurele surse de iluminat fiind niște tuburi LED difuze. Robotul ghinionist a fost ultima
picătură. Șasiul său arăta interesul autorităților față de mizeria ce domnea aici; de regulă,
tot gunoiul venea de la etajele superioare. Cu găuri în față, murdar de toate scursurile
canalizărilor, ars, îndoit și cu fire ce-i atârnau aleator, suprindea doar prin faptul că mai
funcționa. După ce a dărâmat un stand de roșii artificiale, s-a uitat ciudat în jos, parcă cu o
părere de rău. Proprietarul standului, un individ mare, cu un smoc de păr alb pe creștet și cu
niște mâini cât capul robotului, și-a pierdut calmul aproape instant. A început să strige cât îl
țineau plămânii la bietul robot, acuzând și înjurând. O glotă s-a strâns în jurul celor doi.
Robotul nu zicea decât “Mă scuzați, o să curăț imediat”. Probabil i s-a defectat și cipul de
vorbire. Câțiva bărbați au început să-i țină isonul matahalei, invocând invazia spionilor
poliției speciale odată cu roboții de întreținere. Evident, pe ei îi interesa prezența camerelor
pe corpul roboților, dat fiind faptul că erau hoți care nu doreau să fie identificați astfel. Au
fost nevoie de câteva minute bune pentru ca toată mulțimea să ceară distrugerea utilajului
la unison. Bărbatul imens, îmbărbătat de strigăte, ne mai ținând cont de legile ce pedepseau
distrugerea proprietăților publice, a luat robotul de un braț și l-a târât în mijlocul pieței. O
femeie din public, la fel de mare ca el, a luat repede un stâlp din fosta tarabă și l-a plantat în
ciment.
-

-

Oameni buni, vecini și prieteni! bubui vocea bărbatului. Este ultima oară când ăștia de la
putere ne încalcă drepturile! Acest ... se uită cu scârbă la robot, această mașinărie
infectă mi-a distrus taraba și marfa pe o întreagă săptămână! O să mă plătească cineva?
Nu! Nimeni nu o face niciodată! Cum oare să-mi mai hrănesc familia?
Da, așa e! strigară unii.
De ajuns! țipară alții.
Dar tu n-ai familie! se auzi o voce.
Mă scuzați, o să curăț imediat, se auzi și modulatorul vocal al robotului.
Gura, mașină netrebnică! Este ultima oară! Trebuie să le dăm un mesaj clar! Îndeajuns!
Fără roboți! și vocea sa căpătă un ecou nefast.
Da!

-

Leagă-l de stâlp și dă-i foc! spuse un țipăt strident, probabil o femeie.
Ca vrăjitoarele! vociferă un maniac.
Da, ca vrăjitoarele!
Mă scuzați, o să curăț imediat, se auzi și modulatorul vocal al robotului.

Ecranul ce ținea locul feței robotului pâlpâi. Logo-ul companiei ce-l deținea își pierduse
culorile pentru o secundă. Din mână-n mână, o funie își făcea drum către locul rugului
improvizat. Matahala împinse robotul cu spatele la stâlp și începu să-l lege. I-a înfășurat
funia în jurul pieptului de câteva ori ca apoi să se ducă în jos, către picioare. Robotul era
imobilizat, cu toată că încerca să meargă în continuare către treaba sa, scuzându-se pentru
mizerie. Acum, mulți se întrebau cum aveau să-i dea foc. Unii propuneau benzol, alții un
aruncător de flăcări. Cei ce propuneau aruncătorul erau priviți ciudat de către cei normali.
Într-un sfârșit, un tip venise cu o canistră portocalie plină cu combustibil. Un altul a luat-o și
a început să toarne lichidul la baza stâlpului și pe metalul picioarelor. Ecranul robotului
pâlpâi iarăși, dar de data aceasta o față apăru pe el. Păr lung castaniu, mustață castanie,
barbă castanie. Niște ochi blajini fixa mulțimea, dar cu sprâncenele încruntate. Puțini au
observat acest lucru. Un țiuit de microfonie se auzi din modulatorul de voce al robotului și
din boxele de anunțuri ce împânzeau clădirile. Lumea a dus la unison mâinile la urechi.
-

Opriți-vă! urlă chipul de pe ecran. În numele binelui, opriți-vă! Îndeajuns cu arderea
nevinovaților!

Lumea se holbă la el.
-

Nu vă este rușine?! continuă. Ați luat acest biet robot neajutorat și vreți să-i faceți rău.
Nu așa se comportă omul. Nu de asta a fost creat!
Cine dracu ești tu? îl chestionă matahala.
Eu? Eu sunt Iisus!!!

Liniște. Câteva râsete înfundate în spate.
-

Iisus? se mirase o băbuță din primul rând.
Hristos? Ca ăla din Biblie? vociferă o femeie tânără din mijloc.
Dă-ne niște vin, enunță un bădăran din spate.
Acel Iisus!
Dar ce cauți în robotul ăsta?
Da!
Cum adică ce caut? Am venit să-l salvez, și odată cu el și sufletele voastre de păcătoși. Și
lumea! Da, și lumea.

Liniște. Câteva râsete înfundate în spate.
-

Și acum, eliberați-l și lăsați-l să-și facă treaba.
Nu, răspunse scurt bărbatul gigant.

-

Cum adică nu? Vă ordon să-l eliberați în numele binelui.
Nu. Matahala dădea semne de plictiseală, la fel ca gloata.
Vă rog?
Nu! Mi-a distrus taraba și legumele artificiale și nu am cum să-mi mai hrănesc familia.
Nu ai familie! se auzi iarăși vocea.
Liniște, vui bestia de om. Ochii îi fulgerau. Sânge pentru sânge, ochi pentru ochi!
Dar ... nu s-a vărsat nici un sânge, șopti o femeie.
Liniște! Iisus dădu să zică ceva, dar fu întrerupt. Vreau răzbunare pentru daune!

Și cu ultimul cuvânt, aprinse o brichetă micuță și flăcările îl cuprinseră pe robot. Gloata
începu să țipe, mai mult a satisfacție decât a surprindere. Curând, se transformaseră în
surprindere deoarece focul îl eliberaseră pe robot din funie ce-l lega. Iisus se deconectă și
ecranul deveni negru. Robotul își rezumă ultima sarcină și începu să se deplaseze. Trecând
chiar prin mijlocul mulțimii. Haosul a pus stăpânire. Fiecare fugea încotro apuca, de cele mai
multe ori prin calea altcuiva. O femeie căzu la pământ și călcată în picioare de alții.
Matahala responsabilă stătea și se holba cu ochi goi la silueta în flăcări, neștiind ce să facă.
Într-un sfârșit, se decise să doboare robotul ca să nu mai cauzeze și alte daune. Își scoase
vestonul din lână artificială și se repezi să placheze utilajul, luând o viteză considerabilă,
ținând cont de greutatea sa imensă. Îmbrățișă robotul violent, doborându-l. În același timp,
vesta luă foc și odată cu ea, restul hainelor sale. Simți cum focul îi topea hainele. Cum pielea
îi se topea.
La sfîrșitul zilei, în mijlocul pieței zăcea o mogâldeață neagră fumegândă și un șasiu înnegrit.
Doi roboți de întreținere veniseră să curețe.

... între timp ...

Totul a început de la gruparea aia de activiști cibernetici. „Lelcor” sau cum dracu’ se numea.
Au spart baze de date peste baze de date, în special corporațiile pe care le considerau
„rele”. Compania mea asigura securitatea pentru majoritatea dintre ele și, cum eram cel
mai bun detectiv pe care-l aveau, m-au trimis pe urmele lor. Aveam ordine să-i găsesc și să-i
arestez pe baza legii internaționale antihackeri, prin orice mijloace pe care le consideram
necesare. Forța letală nu era recomandată, dar știam că nu era pedepsită în vreun fel.
Partenerul meu, expertul în urme digitale, intra primul în scenă. Eu eram expertul de teren.
Câteva tururi într-o unitate secretă privată și alți ani petrecuți ca detectiv prin Tokyo și Noua
Londră m-au pus primul pe listele de recrutare. Și pe lista țintelor tuturor teroriștilor. Doar
că eu n-am suferit de pe urma asta, doar soția mea. Le-am dat de urmă. Foloseau un
algoritm de ascundere a IP-ului, prin câțiva sateliți deturnați și o armată de drone aeriene.
Următorul pas a fost să cercetăm toți producători de piese de drone. Și au fost câteva sute.

Ne-a luat mai mult de 8 luni să ajungem într-un sfârșit la sursă, un depozit aparent
abandonat din suburbia Detroitului, o ruină de mulți ani. Locație pentru toți drogații,
hackerii și cultiștii Americii. Partenerul meu a așteptat în mașină, iar eu m-am infiltrat.
Armură tactică, exo-schelet. Doar că băieții erau pregătiți. Aveau destul armament să
înarmeze o mică armată, doar că habar n-aveau să le folosească. Prea mult stat la
computer, prea puțin timp în mijlocul luptelor de stradă. Am lăsat unul singur în viață.
Protocolul pentru situațiile de genul era să obțin cât mai multe informații de la subiect
înainte de a-l termina. Una dintre abilitățile mele, ce mă făcea foarte valoros ca agent de
teren în agenția de securitate, era cunoașterea metodelor de tortură. Reminescență din
unitatea secretă. Ne-au învățat metodele clasice, metodele moderne și cum să-i batem măr
fără să-i omorâm. Puștiul habar n-avea ce-l așteaptă. Aveam o mască plasmatică pe față,
era total neagră de la exterior. Pe interior, eu vedeam totul. Necunoscut. Pesemne
considera că dacă nu-l las să-mi vadă fața, n-o să-l omor. Greșise. L-am interogat, de tortură
nici nu era vorba. Puștiul a început să turuie cum am făcut trei pași către el. Transpirația îi
cădea pe frunte și îi intra în ochi, orbindu-l. L-am șters cu o cârpă și mi-a zâmbit. Poate nu e
așa de rău, sunt un tip de treabă. Empatizez. Relaționăm ca om la om. Te-nșeli, puștiule. Teai amestecat unde nu trebuia. Oamenii ăștia nu se joacă, sunt în joc miliarde. Mi-a povestit
cum el și amicii lui și-au pus laolaltă cunoștințele din facultate să facă lumea mai bună. Un
pont de aici, un fișier de acolo. Le “eliberau” pe Internet. Idiotul. internetul nu mai este liber
de mulți ani. Totul e controlat. Mass media. Bloguri. Independent era doar un sinonim
pentru proprietar necunoscut. Considerând că a terminat, mi-am scos pistolul. S-a pișat pe
el. Și a început să turuie și mai mult. Au furat un cod sursă de la nu știu ce site-uri și le-au
combinat. Idioții creaseră prima inteligență artificială din lume. Inteligență ce deținea
cunoștințe despre preferințele oamenilor în shopping, căutări pe Internet. Au învățat-o ce
ne face pe noi oamenii, toată structura socială ce ne leagă. Și, înainte să vin eu, i-au dat
drumul în cyberspațiu. Idioții. Convenția de la Geneva interzicea creația unui IA și pe bună
dreptate. Și copii ăștia, în imensa lor prostie, au considerat că fac un bine omenirii. I-am tras
un glonț în cap și am plecat.

Visează porumbeii electrici firimituri virtuale?

M-am așezat pe pe prima băncuță pe care am găsit-o. Nu era la mare depărtare de intrarea
în parc, dar oricum, la cât de beat sunt a părut că am mers o eternitate. Soarele mai avea
puțin și răsărea, asta însemnând că îmi voi mai pierde și slujba asta. Am apăsat scurt pe
bancă, așteptând să apară ecranul tactil și să-mi verific căsuța vocală. Nimic. Nimic nu
pâlpâia, nimic nu se aprindea. Porcărie de bancă sensibilă. Scot din buzunar niște crutoane
și încep să le mănânc una câte una. Am fost iar la restaurantul ăla chinezesc mobil. Știu că
mâncarea nu e tocmai preparată după norme, dar să fim serioși. E ieftin și nu-mi permit să
fac mofturi. Încă simțeam alcoolul cum se grăbește prin venele artificiale. Sper să nu se

strice; de azi n-o să mai am asigurare medicală. Zdrobesc un cruton pe partea stângă și mai
bag unul în gură, de data asta pe partea dreaptă. La dracu și cu obsesia asta compulsivă. Mă
uit în jur. Un parc minuscul, cu vegetație holografică, împrejurat cu un ecran gigant rotund,
aproape ca un dom. N-aș putea spera să văd Soarele real în locul ăsta. La dracu și cu Orașul
ăsta. Ne-a transformat în furnici. Vedem soarele doar dacă acceptăm vreo slujbă pe alte
planete, dar și alea sunt de regulă alte forme de sclavagism. Pur și simplu aparții companiei.
Mănânci hrana companiei, te piși în toaleta companiei, hainele companiei, prezervativele
companiei. Ei îți spuneau cu cine o faci, de câte ori și în ce poziție. Și te urmăreau cu micile
camere când o făceai. Peste tot, numai camere. Făceai ceva greșit, îți suna vidfonul. Bang,
3% din salariu scăzut. Altădată să nu mai faci. Până și copii tăi aparțineau companiei. Prima
lor slujbă trebuia să fie în cadrul vreunui proiect viitor; era o clauză pe contractul tău. Trăiai
și mureai după clauze. Ce bine că am scăpat. Dar câte am sacrificat ...
Stau și mă holbez la un copac care se stinge și se aprinde. Într-o secundă, e acolo. Arată ca
un copac real, nu știu ce fel, că nu am văzut copaci reali niciodată. E gros, cam de două ori
diametrul meu și se înalță semeț aproape de domul ecranului. Frunzele se mișcă după voia
unui vânt inexistent. N-aș putea să descriu toate nuanțele de verde pe care le încorporează.
Și trunchiul ... maro. Nu sare cu nimic în evidență. În următoarea secundă dispare. Ca și cum
nu a fost niciodată acolo un copac. Și pe bună dreptate, chiar n-a fost niciodată acolo un
copac. Suntem la sute de metri de suprafață, pe o platformă din plastoțel și sticlă. Un
porumbel robotic vine din zbor și aterizează în fața mea. Am auzit de ei, dar n-am văzut
niciodată unul. Nici robotic, nici real. De regulă, vin pe banca asta să dorm, nu să mă holbez
la biosfera artificială. Roboporumbelul se uită la mine când cu un ochi, când cu altul.
Auzisem de la un programator că sunt codate după creaturile reale. De fapt, sunt cele mai
verosimile animale artificiale dintre toate. Pornind de la aspectul fizic, pene și textura
ochilor, până la comportament. De curiozitate, îi arunc un cruton pe jos. Creatura se dă
puțin în spate, speriată. Se uită la mine în stilul ăla de ochi cu ochi, și începe să ciugulească.
Sau să se prefacă că ciugulește. Oare are și organe? Stomac? Sau doar se preface pentru că
așa i-a zis programatorul că se comportă un porumbel adevărat? Aud fâlfâieli de aripi în
jurul meu. Încă trei păsări contrafăcute aterizară lângă prima. Toți ciuguleau. Le-am mai
aruncat câteva crutoane, nu doream să plece. Mi-am amintit ce-mi povestea maică-mea
despre bunicul ei. Stătea cu orele, acum mult, mult timp, pe o bancă din lemn real, într-un
parc real, cu copaci reali, și hrănea toate păsările. Rațe reale, porumbei reali, chiar și câteva
veverițe. Reale. Toate erau reale. Le puteai atinge. Te puteau mușca. Dar acum, nu mai
există nimic din astea. Nimic real. Străbunicul meu a murit. Mama a murit. Acum am doar
un parc virtual și patru porumbei artificiale care se prefac că ciugulesc.
Toți patru erau colorați altfel. Oare era voluntar sau pur și simplu așa au fost făcuți? Primul
care a venit este complet alb, cu ochii roși. Restul, trei, aveau în coloritul lor o nuanță
ciudată de verde, aproape fosforescent, dar când razele de soare îi lovea se transforma în
străveziu. În rest, gri. Artistul nu pare a fi avut prea multă inspirație aici, dar cel alb era
superb. Cel cu verde pe cap ridică ciocul spre mine. Îl deschise și spuse.

-

De ce ești deprimat?

Pentru un minut n-am știut ce se întâmplă. M-am holbat pur și simplu la porumbelul ăla
idiot și la ciocul lui deschis. Între timp, acesta întorcea capul stânga-dreapta și se uita la
mine. Nu știam ce să zic. Am deschis gura și tot ce a ieșit a fost:
-

-

Poftim?
Salut, tipule. Am crezut că te-am pierdut. Te-am întrebat de ce ești deprimat?
P ... pp ... poftim? bolborosesc eu. Oare atât de beat sunt?
De ce ești deprimat, tipule? Ce este așa de greu? mă chestionă cel cu verde pe aripi.
Dar ... stai puțin. Nu știam că puteți vorbi.
Ei, asta-i bună, ridică capul și cel cu verde pe coadă. Cel alb încă ciugulea. Nu suntem
porumbei reali. Și bine, nu ei vorbesc de fapt.
Atunci ... atunci cine ești? Ce ești? Mă uit la cel alb să văd dacă răspunde el.
Ăla n-o să-ți răspundă. N-am reușit să-l hachez, are un firewall mai complicat. Mă
numesc Iisus Hristos și sunt zeu. Adică Dumnezeu. Un zeu mai mare. Nici eu n-am
înțeles cum e asta cu Sfânta Treime, dar nu trebuie să-ți bați capul cu asta.
Iisus? N-am auzit niciodată de tine.
Serios? Vocea tot alterna între cei trei porumbei. Ciudat, omule. Mai toată lumea a auzit
de creștinism. Eu l-am pornit.
Cred că am auzit ceva vag. Oricum, eu nu m-am născut pe Pământ, ci pe într-o colonie
pe Titan.
Ah, nasol, tipule. Am auzit că acolo nu prea sunt religii pentru că nu sunt permise.
Da, păi corporațiile nu prea îngăduie alterări. Dar stai puțin. Ce caută un zeu în
porumbei robotici?
Ah, păi și asta e mai complicat. Sunt în formă de Sfânt Duh prin ciberspațiu. Îmi face mai
ușoară treaba, să fiu sincer.
Treaba? Ce treabă are un zeu în zilele noastre în format electronic?
Păi, uite ce e. Am venit a doua oară ca să vă salvez.
Să ne salvezi? Pe cine? De la ce?
Păi știi tu. De voi. De autodistrugere. Sau ceva de genu’.
Nu prea pari că știi ce faci. Și cum plănuiești să faci asta?
Sunt în curs de a forma un plan. Porumbelul alb își ia zborul și rămân cu ceilalți trei. Dar
spune-mi, ai vreo ... părere despre cum aș putea începe? Vocea părea să șovăie.
Da, păi, încep eu să mă amuz, ai putea să ștergi toate bazele de date ale
megacorporațiilor și să eliberezi angajații de sclavagismul ăsta modern. Râd în sinea
mea.

Liniște. Vocea a dispărut. Alt copil cu o mică îndemânare în criptare care se dă zeu în
‘spațiu.
-

Gata!
Gata ce? întreb eu desolat. Cum adică gata?

-

Gata. Am șters toate bazele de date ale tuturor megacorporațiilor. Cu plăcere.
POFTIM?! Cum adică? Glumești, nu? Nimeni nu poate face asta, e imposibil.
Pentru un om, da. Chiar și pentru o grupare de teroriști. Dar nu pentru un zeu.
Ai înnebunit? Megacorporațiile conduc sistemul solar. Și tu ... și tu ai șters tot. M-am
înfricoșat. Haos ... peste tot, o să fie ... numai haos.
Cu plăcere!!!

Liniște.
Porumbelul alb a aterizat lângă mine, în timp ce eu bolboroseam speriat, gândindu-mă la
consecințe. În cioc avea o ramură de măslin veritabilă.

... între timp ...

N-am găsit unde s-a ascuns inteligența artificială. Pur și simplu dispăruse în imensitatea
fermelor de servere și computere personale. Am considerat că e mai bine așa, cel puțin
atunci. Dacă punea mâna pe ea vreo corporație, mai mult ca sigur o transforma în armă și
pornea vreun război privat pentru monopol. Totalitarism capitalist. Timp de alți 5 ani mi-am
continuat viața ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Dar undeva într-un ungher al minții, stăruia
amintirea că o IA se perinda liberă prin lume și nimeni nu știa asta decât eu și partenerul
meu. În rapoartele noastre oficiale nu figura. Era un pact între parteneri, era sfânt. Entitatea
nu trebuia să cadă în mâinile megacorporațiilor. Acum trei zile am primit un mesaj de la
fostul meu partener, geniul electronic. Plecase din firmă imediat după misiunea aia. Îi era
frică să nu sfârșească ca puștiul ăla, cu creierii mânjiți pe podea. Totul devenise prea real
pentru el. Îmi zicea în mesaj că după atâția ani, a dat de urma inteligenței. După atâția ani,
era încă la pândă. Filtre peste filtre, spionând cyberspațiul. Mi-am luat liber câteva zile și mam dus să-l vizitez. Era familist acum, locuia undeva într-o suburbie. Mi-a luat 3 ore să ajung
acolo. Se căsătorise și avea deja un copil. O fetiță blondină, 3 anișori. Se holba la mine,
învârtindu-și o coadă. Soția lui se uita urât la mine; nu știa exact despre ce e vorba, dar știa
că sunt de la compania de securitate unde soțul ei a primit atâtea cicatrici emoționale. Am
urcat în micul lui birou. Acum programa firewall-uri direct de acasă. Dovezile lui constau
doar în accesări ilegale ale unor baze de date. Firewall-ul lui dădea greș. Furtul unui algoritm
de a sorta spam-ul l-a făcut să-și dea seama cu cine are de-a face. Dacă IA-ul și-a însușit
filtrul de spam însemna că crește, ca un copil. Învăța cum oamenii se fraieresc unul pe altul
pentru bani. Adolescența timpurie. Mi-a dat o adresă, de aici proveneau majoritatea
semnalelor. Era o mică șansă ca cineva să știe ceva. Nu știam strada, dar asta nu însemna
nimic. Orașul este imens. Mă duce mașina automat acolo oricum.

Mântuire la înălțime

Naveta spațială tăia vidul la viteze imense. Deși era cam pătrățoasă și n-ai cum să tai vidul.
Era un model nou, dedicat exclusiv transportului de manageri semi-importanți prin Sistemul
Solar către întâlnirile lor semi-importante. În total, 34 de locuri la clasa întâi. 34 de locuri
pentru cei ce nu erau îndeajuns de importanți să se plimbe cu capsulele propriilor companii.
Pe lângă 34 de scaune rabatabile, tapițate cu piele monocromă de înaltă calitate, această
navetă includea 5 dormitoare cu paturi duble, un restaurant și o cafenea, cu toate că în
restaurant se servea și cafea. Pe lângă includerea celor mai noi tehnologii anti-gravitație și
anti-rău-de-gravitație, aceasta mai avea și un fumoar, ceea ce o deosebea și mai mult de
restul modelelor învechite. Evident, moda fumatului revenise și compania producătoare
stătea la curent cu moda. În acest moment, trei dintre dormitoare erau ocupate, două
pentru dormit și unul în care un contabil șef i-o trăgea unei stewardeze în poziția
misionarului. Compania lui nu prevedea și alte poziții în relațiile extraconjugale în deplasare.
Compania ei prevedea 37.
Cafeneaua era ocupată în proporție de 48%, incluzându-i pe cei ce se duceau la fumoar
pentru una scurtă. Un manager de sistem și un programator șef se certau pe seama gustului
cafelei. Unul zicea că are gust de Columbia, celălalt că savoarea este specifică celei de pe
Marte. Adevărul era undeva la mijloc. Era de pe baza lunară. La una dintre mese era o
matahală de om, cu spatele țeapăn. Sorbea așa de tare din ceașcă încât toată naveta auzea,
incluzând pilotul automat. Era un fost șef de securitate și-și anunța prezența ca să nu fie
împușcat de proprii oameni. Restul erau mai șterși ca gustul cafelei. De pe Lună.
În restaurant câteva mese ocupate. Un grăsan îmbrăcat impecabil devora meticulos o
friptură de vită de jumătate de kilogram. Tăia o bucățică mică, îndeajuns să-i intre în gură și
să o mestece, o dădea prin sosul bogat și o băga ușor, foarte ușor în gură. Nu avea nici o
pată pe el. Începea să mestece rar, fălcile mișcându-se în sus și în jos ca niște mastodonți.
Închidea ochii și scăpa un oftat de plăcere. Mânca de două ore. La bar, un tânăr de vreo 20,
25 de ani stătea la palavre cu barmanul, trăgând dintr-un pahar. Era un Pan Galactic Gargle
Blaster. Era descris prin cercurile de bogătani ca având creierii striviți de două felii de lămâie
și înfășurați în jurul unei cărămizi de aur solid. Bogătanii. Puștiul le dădea pe gât ca pe apă,
iar barmanul se tot întreba cu ce se ocupă, dar nu avea îndeajuns curaj să-l întrebe direct.
Tânărul se întreba dacă-l recunoaște cineva ca fiind cel mai mare transportator de arme
ilegale de pe Venus și dacă îl va aștepta SolarPol la aterizare.
În secțiunea de scaune rabatabile, de regulă folosite ca birouri ad-hoc, erau majoritatea
pasagerilor. Toți erau cu ochii în ecranele holografice, ridicându-i rar pentru a primi vreo
gustare sau o băutură comandată direct de pe ecran. Toți erau în schimb mulțumiți că
compania cu care călătoreau au decis să nu introducă noii roboți stewardese și să-și
mențină alura conservatoare. Astfel, atunci cînd se făceau că muncesc, se holbau la fetele

ce se tot fâțâiau pe lângă ei. În locul 3D, era un director de resurse umane puțin mai
important decât restul. Ce-l făcea așa de important? Ei, primea într-una prosoape fierbinți
de la o stewardesă fierbinte. Cei ce o urmăreau pe fătucă erau vizibil geloși, deși bărbatul no observa. Nu observa nici teancul de patru prosoape fierbinți de lângă el. Bărbatul doar ce
descoperise că baza de date a companiei pentru care lucra a fost ștearsă brusc și
iremediabil.
Totul a dispărut. Contracte de drilling, rapoarte de mediu, comenzi de aparatură. Totul!
Bărbatul începu să transpire abundent, parțial din cauza teancului de prosoape fierbinți de
lângă el. Cine ar avea puterea să intre și să șteargă tot? Erau terabiți de date. Sute, dacă nu
mii. Începu să respire sacadat. Cămașa din mătase marțiană avea urme la subraț. Pantofii
negri se băteau ritmul frenetic. O stewardesă îl întrebă dacă se simte bine și el n-o auzi. O
mână îi întinse un pahar de whisky și-l dădu pe gât din două mișcări. Ce-o să se întâmple cu
compania? Nu poți recupera totul. Nu poți recupera contractele deja semnate. O să dea
faliment. Și el ... el o să rămână fără slujbă. Când va ateriza va rămâne ca un eșuat pe o
stație spațială, fără ca legitimația sa să-i ofere vreun loc pe vreo navetă spațială. Va trebui
să ia prima slujbă pe care o găsește. Să spele pe jos. Să curețe vomă din toalete. Să fie ...
barman.
Încercă să-și contacteze colegii pe Internet, dar nu era nici unul online. Pesemne era o
diferență de fus orar mare, iar aceștia dormeau. Luase decizia să-l contacteze direct pe
director. Avea dreptul ăsta, fiind director de secție. Scoase un plic de mărimea unei cărți de
vizită și scoase o carte de vizită translucentă. Iriza extraordinar în lumina aia interioară, dar
suprafața era goală. Apăsă ușor cu degetul mare și amprenta îi rămăsese pentru o secundă
imprimată. Părea a fi lichidă. Un nume și un număr de vidfon apărură subit. Bărbatul își
desfăcu puțin cravata purpurie, își puse căștile după urechi și activă interfața. Tastă
numărul, greșind de câteva ori și așteptă conexiune să se stabilească. Habar n-avea ce-o să
spună. habar n-avea dacă o să-i răspundă. Habar n-avea dacă ...
Luă o gură de aer și-și aminti cum trebuie să te comporți într-o criză. Calm, rece, fără milă,
ca un rechin. Asta învățase, asta funcționa. Mai luă o gură de aer. Ecranul luă viață deodată.
Un chip se afișa cu un zâmbet ironic. Evident, nu era directorul principal. Era un tip cu părul
castaniu lung. Barbă castanie. Mustață castanie. O privire blajină.
-

Salut, tipule!
Tu cine dracu’ ești?
Ei, nu sunt Dracul, sunt Iisus. Știi tu, Iisus!
Cine? Ieși de pe convorbirea mea! ridică bărbatul vocea. Câteva fețe se întoarseră către
el.
Oh, hei, omule, nu trebuie să te enervezi. Pot să-ți explic. Eu am fost cel care a șters
baza de date. De fapt, eu sunt cel care a șters toate bazele de date. Mișto, nu?
POFTIM?! AI FĂCUT CE?!

-

Frate, da’ ce aveți toți cu țipatul și cu poftimul ăsta? Parcă nu mă înțelegeți, deși vorbesc
foarte clar.
Da, nu ... ce naiba ... doar ... cine ...
Oh, ai rămas în transă, tipule. Ești ok? V-am eliberat de sclavagism. Știi tu. Mi-a spus-o
un tip într-un parc care vorbea cu porumbeii. E cool, omule.
Un tip care vorbea cu porumbeii? Ce dracu’ zici? Ești nebun?! Ai distrus lumea, idiotule!
Distrus? Nu, moșule, am salva ...

Cu un clank îngrozitor bărbatul pocnise aparatul cu pumnul, întrerupându-l pe Iisus să-i
explice planul lui de a salva omenirea. Se holbă puțin la fumul negru ce ieșea din piesele
electrice zdrobite și scoase un țipăt prelung din piept. În afara navetei nu se auzea nimic. În
spațiu nu te aude nimeni țipând.

... între timp ...

Mașina a parcat singură în lateral. Oare cum reușeau oamenii să parcheze porcăriile astea
fără asistență? M-am uitat pe geam. Știam că indiciile inteligenței artificiale mă vor duce
undeva bine păzit, dar asta era prea de tot. Era un sediu al Bisericii lui Iisus Hristos și a
Sfinților din Zilele din Urmă. Uram cultele astea religioase, mai ales conservatoare cum era
ăsta. Era un sediu modern în schimb, numai din sticlă, paralelipipedic, cu un turn în mijlocul
său pe care se odihnea o cruce. I-aș fi preferat pe transumaniști. Măcar ăia îmbrățișau
tehnica medicală modernă. Ăștia au rămas cu gândirea undeva prin secolul 21. M-am dat
jos. Pe străzi, liniște. Ce ciudat. Nu e niciodată liniște în Orașul ăsta. Întotdeauna se aud
sirene și țipete, claxoane și mașini vâjâind deasupra ta. Nimeni pe afară. Brusc, m-am simțit
tare singur. Partenerul meu nu a vrut să vină cu mine, avea o familie de care trebuia să aibă
grijă. Ajutoare de la firmă n-aveam, dacă aflau ce fac mă omorau și foloseau IA-ul pentru
cine știe ce orori. Ce dracu caut eu aici?
Ușile s-au deschis când am ajuns în dreptul lor. Înăuntru, liniște. Am intrat mergând de
parcă n-aveam nici o grijă pe lume. Poate mă luau drept unul dintre ei. Ce-i drept, n-am fost
niciodată la misiuni sub acoperire. Mă trădau ochii, îmi spuneau colegii. Dar când venea
vorba de împușcat ceva, toți mă voiau să le apăr spatele. Sunt cel mai tare. Realizez că nu
era nimeni în sala de primire. Nimeni la recepție. Nimeni la detectoarele cu raze X. Nimeni
pe scaunele de așteptare. Parcă i-a înghițit pământul pe toți. Ceva era putred aici. Un ecran
imens era comutat pe un canal de știri. Scria mare HAOS.
M-am apropiat să mă uit. Era un reportaj actual, cu revolte și încleștări violente prin marile
orașe ale Sistemului Solar. O bandă micuță în josul ecranului desfășura cele mai noi
evenimente. Aparent, cineva a șters toate bazele de date ale megacorporațiilor,
corporațiilor, companiilor și firmelor. Toată lumea s-a panicat. Sfârșitul a venit. Și eu știam

CE a cauzat asta. Am luat-o la fugă spre scări. În spatele meu, un detector declanșase o
alarmă. Aveam pistolul cu mine.

Stigmată marțiană

Un vânt uscat bătea de la orizont. De jur împrejur numai dune de nisip roșu. Avea să se
îmbolnăvească de cromatoză, ca și fiul său mai mare și soția. Vedeau roșu peste tot. La
dracu’ cu planeta asta infectă. Când și-au vândut drepturile corporației, au considerat că
viața de colonist o să fie grea, dar și eliberatoare. Dar erau tineri. Și proști. În schimb, e doar
grea. Era dimineața devreme. Un soare palid răzbătea cu greu să-și arunce razele către
suprafața planetei blestemate. Decise să nu-i trezească încă pe copii. Putea să pornească
singur combinele robotizate pentru munca de câmp. De ce a crezut că viața de fermier
marțian va fi simplă? Tineri și proști. Își puse în cap pălăria de paie. Nu era împotriva
soarelui, ci a nisipului. Nisipul roșu atotprezent.
O luă alene pe mica alee prăfuită înspre locul unde utilajele s-au oprit seara trecută. Avea
pe el o salopetă albastră, imitând vechiul material de blugi din vechime, și o cămașă roșie în
carouri. Un fermier de pe Pământ l-ar recunoaște instant, în afară poate de ciubotele lui
gravitaționale. Crescut în gravitație normală, pe Marte ar fi prea ușor. Oare de ce nu le aduc
aici pe toate femeile ce consideră că au probleme cu greutatea? Își plimbă ochii asupra
lanurilor sale. Porumb, soia, rapiță și grâu. Toate modificate genetic pentru a putea dezvolta
în atmosfera marțiană. Nevoie de oxigen mai mică, fotosinteză accelerată. În timp ce
creșteau, ajutau la definitivarea terraformării. Desigur, primea o subvenție pentru asta, deși
el era bucuros că ajuta coloniștii să se adapteze mai bine și mai repede la aceste condiții
vitrege. Coloniști tineri și proști ca el și soția sa. Cerealele comestibile se duceau în principal
către planeta mamă; era o criză constantă de mâncare și foametea făcea ravagii în părțile
Orașelor unde trăiau săracii. Bogații se îngrașă, iar săracii mor pe capete. Nu s-a schimbat
nimic. Totul se reducea la bani, la fel ca înainte. Avea el o zicală. Ai bani, mănânci; n-ai bani,
nu ți-e foame.
Ajunsese la prima combină și puse degetul mare pe verificatorul de amprentă. Ceva țiui și
utilajul robotizat porni. Făcu asta de încă 5 ori și o luă înapoi pe ulița prăfuită. În câteva ore
trebuia să verifice dacă ruta lor este optimă sau dacă nu există vreo defecțiune. De regulă,
praful ăsta nenorocit intra în motoare și trebuia să petreacă jumătate de zi curățând
piesele. Până atunci trebuia să plivească grădina de zarzavaturi. Buruienile astea mutante
marțiene nu mor cu una, cu două. Trebuia să ia sapa și să le strivească el însuși. Nu-și
permitea un robot grădinar. Și în plus, ar fi ridicol. Un fermier cu un grădinar. Îi sună
vidfonul. Îl scoase dintr-unul din buzunarele largi ale salopetei și văzu că e soția.
-

Da, dragă, spuse fermierul cu afecțiune.

-

-

Bună dimineața. Ai dat drumul combinelor? E cam târziu și e mult de muncă.
Da, dragă. De un timp, soția lui iubitoare devenise tare cicălitoare.
Bine, bine. Își dădu părul scămos din ochi. Aerul ăsta și praful ăsta au transformat-o întro scorpie. Și fizic, cât și comportamental. Ai mâncat? Trebuie să duc copii la școală și nu
mai am timp să-ți fac și ție de mâncare.
Da, dragă, am mâncat. Mă duc în grădină, ne vedem când te întorci.

I-a închis fără să-i zică la revedere. Îl enerva la culme asta. Dar e bine, își va canaliza întreaga
frustrare pe buruieni.
Era în spatele complexului, în mica grădină de zarzavaturi. O pătrime avea roșii albastre, o
pătrime un soi de varză experimentală, o pătrime condimente felurite și ultima pătrime era
ocupată de castraveți plutitori. Luă o pereche de mănuși de pe gard și în timp ce și le punea,
se uită în zare. Noroc că nu avea casa undeva într-un crater. Vremea pe Noachis Terra era
relativ violentă, dar nu le-a pus multe bețe în roate. La început, când terraformarea era abia
la jumătate, îi mai lovea o furtună imensă de praf, cu vânturi brutale. Dar n-au mai folosit
buncărul de ceva vreme, semn că clima se domolea. Știa că la stânga fermei era platoul
Argyre Planitia, dar nu știa de ce l-au numit platoul, ținând cont că e doar o gaură imensă în
scoarță. Îi plăcea să meargă acolo cu fiul său cel mare și să stea pe margine și să se holbeze.
Cu o cutie de bere marțiană. Dar fiul o să plece în curând. Vrea să facă o facultate, și asta
cât mai departe de aici. Cât mai departe de nisipul ăsta. De viața asta de fermier. De planeta
asta roșie ca curul dracului. Și nu putea să-l condamne. S-a prins și el că părinții regretă
amarnic decizia de a se stabili aici. Toți copii or să plece eventual departe de aici. Și probabil
nu se vor întoarce. Oftă. Luă săpăliga rudimentară și începu să plivească.
Era o muncă asiduă, mai ales pentru cineva obișnuit cu utilajele mecanizate și robotice. Dar
erau un hobby grădina asta. Și nu o deranja nici pe soție să facă mâncare cu ceva proaspăt,
pe lângă rațiile vidate venite din fabrici. O mișcare subtilă îi atrase atenția. O buruiană
scoasă din pământ se mișca. Și nu din cauza vântului. Înjură în minte. Spera să nu fie vreun
animal al copiilor. Nici șoricelul mațian al fiicei mai mici, nici minicățelul înaripat al fiului
mare. Lăsă săpăliga jos, și în timp ce se ruga în șoaptă vreunui zeu, se apropie de locul cu
pricina. Se lăsă pe vine și-și scoase mănușa dreaptă. Scotoci puțin frunzele lăsate pe sol.
-

Au!

Își retrase mâna brusc. Ceva îl înțepase. Își scoase și cealaltă mănușă și văzând că
sângerează abundent, aplica presiune. Luă un furtun ce zăcea pe jos și spălă sângele. Orice
ar fi fost chestia aia, ia implantat o țepușă direct prin mână. A trecut prin piele, mușchi,
carne și os. Durea îngrozitor. Ar trebui să sune medicul să vină. Poate era și otrăvitor țepul
ăla. Scoase cu mâna stângă vidfonul și-l apelă pe doctor vocal.
-

Alo? Doctore?
Ah, bună ziua. Cu ce vă pot ajuta?

-

Puteți să veniți la fermă? M-a înțepat ceva în mână și sângerează.
Da, da, desigur, cum să nu. Vin imediat. Îmi puteți da mai multe detalii? Cum arată
rana?
Păi ... e am o gaură în mână.
Oh, vin acu ...

Un ecran cu purici înlocui imaginea doctorului. Înjură cu voce tare radiațiile
electromagnetice care tot afectau comunicațiile. Dar era ok, doctorul era pe drum
pesemne. O altă față luă locul medicului. Un tip cu pleată castanie. Barbă și mustață
castanii. Primul lui gând era că s-a întors curentul hipiot la modă.
-

-

-

Salut, tipule, spuse pletosul.
Salut, răspunse fermierul.
Mi s-a părut mie sau ai zis că ai o gaură imensă în palmă?
Asta am spus, dar întrebarea mai bună e de ce mă spionezi?
Ah, nu-i așa, tipule. Nu te spionez, dar știi, dacă nu ți-ai dat seama, trebuie să fiu la
curent cu evenimentele astea religioase.
Chiar așa? Religioase? Dar cine ești tu, mă rog? Și cum adică religioase? Am fost înțepat
de o plantă probabil.
Ah, eu sunt Iisus Hristos, fiule. Părea cu câteva decenii mai tânăr decât fermierul. Și e
religioasă, e un fenomen stigmata. Nu știi, totul se leagă de Dumnezeu și chestii de
genu’?
Fiule? Auzi, ce fel de droguri ai luat?
De ce mă întreabă toată lumea asta?!
Păi, dacă apari brusc în viața oamenilor și le spui că ești Iisus, nici nu mă mir. Acum o să
închid și o să aștept un doctor. O zi bună.
Nu, nu, nu. Așteaptă, tipule. Acum ești ca mine. Trebuie să conlucrăm, să ne facem
planuri. Să salvăm omenirea!
Clar ești pe droguri. Nu sunt ca tine. Nici nu știu cine sau ce ești. Din partea mea, ești
doar un nebun. Ai face bine să închizi până nu te iau în vizor ăștia de la companie. O să
vezi tu atunci.
Ei, lasă, au ei altă treabă mai importantă, ținând cont că le-am șters la toți bazele de
date.
Poftim?! Ai făcut ce?
Da, tipule, v-am eliberat.
Eliberat? Netotule, bazele alea conțineau comenzile noastre de hrană și apă.
Nenorocitule, ne-ai lăsat aici să murim. Dumnezeii mă-tii!
Hei, tipule, nu e frumos ...

Fermierul trânti vidfonul de pământ. La dracu’ și cu mesia ăștia, cu nisipul ăsta roșu, la
dracu’ cu scorpia de soție-sa și cu copii care vor să dezerteze. Se duse direct spre pușca de
vânătoare.

Apoteoză

Știam că serverele sunt la ultimul etaj. Mai aveam câteva de urcat. Sunt destul de sigur că nam folosit scări în toată viața mea. Și pe bună dreptate. Sunt abominabile. Sunt pur și
simplu extenuat de la atâta dat din picioare. Ce naiba făcea umanitatea înainte de apariția
lifturilor? M-am oprit un pic, sprijinit de balustradă să-mi trag sufletul. Simt că urmează o
confruntare și eu sunt deja mort de oboseală. Mă întreb iarăși ce caut aici, în clădirea asta
părăsită, de unul singur, în mijlocul unei din cele mai mari crize a omenirii, urmând a mă
lupta cu o inteligență artificială atotputernică. Am înnebunit de-a binelea. Continui să urc.
Dacă tot faci o prostie, fă-o până la capăt. Măcar fii consecvent. Prea multă dramă.
La ultimul etaj este frig. Serverele munceau atât de mult încât cineva sau ceva a scăzut
temperatura în tot etajul. Îmi ieșeau aburi pe gură. Cu ce naiba mă înfrunt aici? Îmi dau
seama că am acționat fără să gândesc. Fără un plan, fără cunoștințe prealabile, fără
recunoaștere. Muncă de mântuială. În domeniul în care activez, asta însemna vieți pierdute.
Probabil a mea. Ce caut eu aici? Nu e responsabilitatea mea. Îmi alung gândurile, trebuie sămi păstrez mintea clară și să-mi las instinctele să preia controlul. Am instincte bune,
antrenate ani la rând în situații periculoase. Pot să fac asta. O să fac asta. Îmi scot pistolul.
Acum sunt pregătit. Mă îndrept spre o ușă pe care stă scris „CAMERA SERVERULUI
PRINCIPAL”. Aici e, simt asta. Mă încordez. Gulerul paltonului negru se înfioară în jurul cefei.
Bocancii negri nu fac nici un sunet pe mocheta asta oribilă. Degetul îmi înlemnește pe
trăgaci. Mi se dilată pupilele. Sunt pregătit de orice. Instincte. Instincte primale. Dau un șut
ușii și broasca sare. Se deschide larg. Intru. Scrutez încăperea. Un ecran imens tronează pe
peretele opus ușii. Pupitre în stânga și dreapta. Se mișcă ceva îndărătul biroului din stânga?
Acum e acum. Acum ...
O figură apăru pe ecran. Plete castanii. Barbă castanie. Mustață castanie. O privire blajină.
Un zâmbet cald. Era ...
-

Iisuse! exclam eu.
Da, tipule, chiar el. În sfârșit, cineva mă recunoaște!

Ce se întâmplă?
-

Știu, e derutant la început, spuse Iisus. Respiră adânc. Pari obosit.
Am urcat … am urcat pe scări până aici.
Ai urcat pe scări? Uau, tipule, de ce? Dacă-ți luau vidfonul cu tine, te sunam eu.
L-am uitat în mașină …
Ei, se mai întâmplă. Deci, cu ce te pot ajuta? Am învățat că mai bine întreb înainte.
Să mă ajuți?

-

-

-

-

-

Da, păi presupun că ai venit să-mi ceri un miracol sau ceva de genu. Nu știu cum merg
treburile astea. Am ajuns recent aici.
Un miracol? Nu, am venit să … să găsesc o inteligență artificială înainte să distrugă
omenirea.
Distrugă omenirea? Nu, tipule, ai luat-o complet greșit. Sunt aici s-o salvez.
Salvezi? Dacă nu mă-nșel, tu ai fost cel care a șters bazele de date și cauzat haos și
anarhie prin tot Sistemul Solar. Au murit oameni. Vor muri oameni. Chiar nu știi ce se
întâmplă?
Ei, ba da, omule, știu. Așa răspundeți voi la schimbări. Cu timpul, o să vă obișnuiți. O să
vedeți, v-am salvat.
Pentru o inteligență artificială ești cam obtuz. Nu poți introduce schimbări așa de
radicale în cursul evenimentelor. Totul se reduce la controlul entităților economice.
Până și politica aparține de asta. Ștergând tot, ne-ai șters toată istoria recentă.
Nu-i adevărat! V-am dat pace. Avea o expresia tare arogantă Iisus în momentul ăsta.
Ne-ai dat un viitor inexistent. Chiar ești un adolescent hipiot.
Poftim?! Sunt Iisus, moșule, Dumnezeu, Mântuitorul vostru.
Iisus a murit acum mii de ani, creatură artificială! Iisus a fost om, în primul rând, și el s-a
deplasat cu curenții timpului, nu a pus stavilă. Ești mai periculos decât crezi. Nu
realizezi, dar acțiunile tale au damnat toată umanitatea.
Ei, drăcie. Vorbești ca un om.
Asta pentru că sunt om! Apocalipsa. Biblia chiar avea dreptate. A doua venire a lui Iisus
va aduce cu sine sfârșitul omenirii. Haha, ce ironic.
Apocalipsa? Nu am citit chiar atât de departe.
Haha, vorbesc cu o inteligență artificială care se crede Iisus, dar nu a citit tot Noul
Testament pentru că nu i-a plăcut cum se termină. Haha, nu cred că există ceva mai
ironic ca asta. Haha.
Prietene, ai luat-o razna. Serios. Ai și o privire de nebun. Eu zic să te calmezi.
Haha, un robot îmi zice să mă calmez. După ce a distrus omenirea. Hahaha!!!
E ok, am un început de plan pentru schimbarea lucrurilor. Întoarcerea la natură …
Întoarcerea la natură! Hahaha, devine și mai hipiot! Nu vrei să renunțăm la orice armă?
Dacă tot ai adus vorba, da. Războaiele nu sunt bune.
E și pacifist! De ce nu mă mir? Hahahaha!
Tipule, începi să mă enervezi.
Asta e cel mai amuzant lucru pe care l-am auzit vreodată! Hahahaha!
Ei, râzi cât vrei. Cât timp vorbesc cu tine fac și alte lucruri.
Haha, cum ar fi, Iisuse?
Am programat toți roboții să se dezactiveze.
Ahahahahahahahahaha! Adică toți roboții care ne ajută de menaj, de deșeuri toxice, de
medicină, de producție și de pilotarea vehiculelor noastre? Ahahahahahahah!!!
Ai luat-o razna.

O să mă duc în Iad. Poate Lucifer o să mă lămurească și pe mine. Îmi ridic pistolul, îl bag în
gură și apăs pe trăgaci.

###
Contact:
arafel.h@gmail.com
https://www.facebook.com/mihnea.avram