Cateheza - Jean Danielou

I.

INTRODUCERE
1. Cateheză, kerygmă, omilie: - Cateheza este transmiterea vie a tezaurului credinţei pentru noii membri care se alătură Bisericii, constituind astfel un aspect particular al exercitării autorităţii sacerdotale. - nu trebui să i se neglijeze importanţa şi să fie considerată ca un factor dacă nu accesoriu, cel puţin secundar al învăţăturii Bisericii. - ea este, în mod efectiv, proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu şi, ca atare, face parte integrantă din Tradiţie şi reprezintă un element constitutiv al acesteia. - cateheza are deci o existenţă proprie clar caracterizată. - însă înainte de a o descrie, se cuvine să facem distincţia, ceea ce este de acum acceptat, între kerygmă, pe de o parte, ca proclamare a Bunei Vestiri a Învierii, şi omilie, pe de altă parte, ca învăţătura dată în mod curent membrilor comunităţii creştine. a. Kerygma: - Kerygma, înţeleasă în sensul tehnic al termenului, reprezintă orice proclamare iniţială a Bunei Vestiri. - Faptele Apostolilor ne furnizează numeroase exemple referitoare la propovăduirea lui Petru, Ştefan sau Pavel1. - această vestire are drept primă caracteristică aceea de a fi o proclamare oficială. - cel ce vorbeşte o face în mod oficial în numele lui Dumnezeu al cărui purtător de cuvânt este. - Kerygma se sprijină în plus pe ceea ce priveşte esenţa însăşi a tainei creştine fără dezvoltări sau amănunte şi, în mod esenţial, are ca obiect Învierea lui Hristos. - în sfârşit kerygma este foarte dependentă de mediul în care se adresează şi de trăsăturile lui specifice pentru a i se adapta. - într-adevăr, aşteptările sau piedicile diferă în funcţie de contextele culturale. - kerigma foloseşte cunoştinţele pe care le are pentru a justifica ceea ce învaţă. - astfel o vedem, în Faptele Apostolilor, anunţată foarte diferit păgânilor şi evreilor. - evreilor, Petru le arată cum Hristos îndeplineşte făgăduinţele Vechiului Testament. - la greci, Pavel se sprijină pe căutarea de Dumnezeu în mod firesc, inerentă inimii omului.
1

FA 2, 14-39; 3, 12-26; 10, 34-43 (Petru); 7, 5-53 (Ştefan); 13, 16-41; 17, 22-30 (Pavel), etc.

1

- este ceea ce conferă kerigmei un aspect foarte specializat şi localizat: legată de limbajul unei epoci şi unui mediu, ea îmbătrâneşte foarte repede. b. Omilia: - Omilia, din contră, este învăţătura obişnuită dată comunităţii de credincioşi. - ea este mult mai dezvoltată decât kerigma, fără a avea totuşi caracterul de dezvoltare sistematică a catehezei. - am putea spune că ea tinde la o aprofundare. - presupune, în orice caz, ca cei cărora li se adresează să cunoască conţinutul credinţei lor. - de altfel, omilia este în strâns raport cu Liturghia, în cadrul căreia îşi găseşte punctul de plecare în textul Scripturii propriu zilei. - ştim că „predicile” constituie o parte foarte importantă a literaturii creştine vechi: fie că ne gândim la Sfântul Ioan Gură de Aur, fie la Fericitul Augustin. - în primele secole, predicarea nu prezenta caracterul anarhic pe care îl constatăm astăzi. - omilia asculta de canoane, de forme tot atât de fixe ca şi cele ale Liturghiei. - fiecare omilie avea un conţinut determinat şi de la aceste norme se improviza. - Omilia este de asemenea mai particular orientată spre aplicaţiile practice şi morale. - ea tinde spre o aprofundare duhovnicească şi îşi propune să descopere ascultătorilor urmările pe care textul Cuvântului le poate avea, în fiecare zi, în viaţa lor concretă. c. Cateheza: - Cateheza se situează cu precizie între aceste două momente ale anunţării cuvântului lui Dumnezeu care sunt kerigma si omilia. - persoanele care primesc cateheza într-adevăr au ascultat deja kerigma şi se hotărăsc să-şi convertească viaţa la credinţa în Hristos, însă ele nu cunosc încă această credinţă, trebuie să o descopere în mod sistematic prin cateheză. - vor aprofunda mesajul duhovnicesc mai târziu, datorită omiliei, când vor fi fost integrate comunităţii de credincioşi prin botez şi euharistie. 2. Cateheza, învăţătura completă şi elementară: - Cateheza este, mai întâi de toate, un expozeu totodată complet şi elementar al tainei creştine. - prin caracterul său complet, ea se distinge de kerigmă.
2

- acum credinţa este trezită şi catehumenul care se pregăteşte pentru botez trebuie să fie educat despre întregul său conţinut. - prin caracterul său elementar, cateheza se diferenţiază de omilie. - nu ne preocupăm să răspundem la întrebări dificile, nici să ne întindem la detalii de exegeză. - Cateheza merge la esenţial, ea dă substanţa însăşi a credinţei, lăsând deoparte aprofundările duhovniceşti şi speculative. - acest caracter complet şi elementar apare în acele scheme vechi ale catehezei, care sunt simbolurile. - găsim numeroase simboluri în scrierile cele mai vechi, începând cu cele din Vechiul Testament2. - e bine să amintim aici că la origine fiecare Biserică îşi avea simbolul ei, în mod esenţial legat de cateheza al cărui program îl prezenta. - descoperim aici integritatea păstrării credinţei şi articolele esenţiale ale acestei păstrări3. - simţim deja consecinţele practice actuale care se degajă din acest aspect complet şi elementar al catehezei. - într-adevăr, ar fi absurd să prezentăm credinţa unui necredincios sub forma simbolului căci ne-am fi ciocnit de prima etapă, aceea a kerigmei. - dimpotrivă, a reduce cateheza la kerigmă ar însemna s-o trădăm. - prin urmare, se cuvine ca ea să dea o vedere de ansamblu credinţei creştine. 3. În ceea ce priveşte Botezul: - al doilea caracter al catehezei este de a fi legată de taina botezului. - într-adevăr, numai după ce a ascultat kerigma şi a luat hotărârea de a deveni creştin, candidatul este catehizat, adică pe perioada în care el se pregăteşte în mod direct pentru botez. - până la Liturghie, cateheza apare ca o pregătire pentru botez. - totuşi, ea nu se situează în mod necesar întotdeauna înainte de botez. - ea poate să-l urmeze, aşa cum e cazul pentru copiii botezaţi la vârstă mică sau, cum este adesea cazul, pentru cateheza sacramentală care nu este făcută adulţilor decât după aderarea lor totală la Biserică. 4. O iniţiere creştină integrală: - a treia caracteristică a catehezei merită o atenţia noastră deosebită.
2 3

Vezi studiul lui J. N. Kelly, Early christian Creeds, Londra, 1950. De abia mai târziu simbolul va fi legat de ritualul botezului.

3

- Cateheza este o iniţiere creştină integrală. - nu am putea insista prea mult asupra acestui aspect de totalitate care răspunde integrităţii persoanei şi fără de care nu ar exista credinţă creştină trăită în mod efectiv. - Cateheza este mai importantă astăzi ca niciodată şi aceasta întrucât, viaţa creştinului devine o viaţă informată prin credinţa care-l deosebeşte pe creştin de necreştini. - în această perspectivă totală, cateheza este totodată o iniţiere în conţinutul credinţei în viaţa creştină, în rugăciune, în viaţa sacramentală. - iniţierea în conţinutul credinţei constă în prezentarea şi explicarea datului credinţei. - aceasta va fi baza solidă şi indispensabilă pe care se va putea ridica fără teamă edificiul vieţii spirituale. - ca iniţiere în viaţa creştină, Cateheza cuprinde un aspect de convertire. - ea se integrează într-un timp de ruptură de la moravurile păgâne şi de educaţie la moravurile creştine. - Păresimile sunt, de altfel, un timp de retragere în care catehumenul este invitat la o viaţă mai penitentă, iar comunitatea întreagă i se asociază. - atmosfera de luptă duhovnicească legată de demersul de convertire, marchează întreaga perioadă de pregătire pentru botez şi în special pe ccea a pregătirii imediate care coincide în mod normal cu cea a Postului Mare. - iniţiere în rugăciune şi în viaţa sacramentală, cateheza prezintă de asemenea un aspect cultural. - prin riturile de intrare, exorcisme, binecuvântări, ea aparţine deja Liturghiei. - astfel, Cateheza se prezintă ca o pastoraţie completă a intrării în existenţa creştină prin cunoaşterea misterului credinţei, iniţierea în moravurile creştine şi ataşarea la comunitatea bisericească. 5. O Tradiţie statornică: - ultima caracteristică a catehezei reprezenta pentru tradiţia creştină ceea ce are ea mai statornic. - datorită faptului că se bazează pe esenţialul credinţei, pe substanţa însăşi a tainei creştine, ea nu îmbătrâneşte, ceea ce permite studiului istoric pe care-l vom prezentarea unui interes cu totul actual, sesizând în cateheza primelor veacuri valoarea permanentă şi modelul oricărei cateheze. - de asemenea, aceasta ne va permite să remarcăm legătura profundă care există între cateheză şi tradiţie. - într-adevăr, înainte de toate, credinţa creştină se prezintă în cateheză sub forma transmiterii orale a depozitului revelat.
4

- există o tradiţie catehetică care duce la învăţătura Sfinţilor Apostoli şi care nu se confundă cu tradiţia scripturistică. - însuşi Noul Testament ne furnizează numeroase mărturii: cateheza este Tradiţie. 6. Existenţa şi dezvoltarea Catehezei: - Putem să ne întrebăm dacă cateheza, aşa cum am încercat să o definim, există cu adevărat încă de la începutul Bisericii sau dacă ea este o proiectare a definiţiilor noastre actuale. - De fapt, va fi uşor să ne dăm seama, pe parcursul paginilor ce vor urma, că cateheza este tot atât de veche ca şi Biserica. Îi simţim prezenţa în însuşi interiorul Noului Testament şi în cele mai vechi forme ale simbolului de credinţă. Îi percepem conţinutul în literatura creştină veche. - Cunoştinţa pe care o avem despre cateheză este din ce în ce mai directă şi uşor obiectivă pe măsură ce înaintăm în timp şi pe măsură ce ea devine mai conştientă şi mai explicită în viaţa Bisericii. - La început, nu găsim decât un număr mic de date directe şi imediate despre cateheză şi pregătirea pentru botez. - Recunoaşterea elementelor catehetice în Noul Testament rămâne o lucrare delicată căci aceste scrieri depăşesc din plin cateheza în sensul strict definit mai sus. - Fără îndoială aceste scrieri există totuşi. Pe de altă parte, comparaţia cu ce găsim în comunităţile evreieşti ale timpului -în special în Qumran- şi cu ceea ce va fi mai târziu iniţierea creştină permite să ne gândim că pregătirea pentru botez şi cateheza trebuie să fi existat la o dată foarte veche. - Pentru evrei, problemele erau un pic asemănătoare ca cele pe care şi le puneau primii creştini. Astfel, când un păgân se convertea, trebuia să primească botezul de curăţire înainte de circumcizie, iar botezul însuşi era pregătit printr-o cateheză. În vremea lui Hristos, Esenienii credeau că e necesar un demers special şi nou pentru a fi mântuit şi pentru a intra în comunitatea ultimelor veacuri. Astfel se întâmplă cu Sf. Ioan Botezătorul şi botezul său de pocăinţă. - Deci nu e de mirare să găsim urme ale unei tradiţii catehetice încă de la începuturile Bisericii. Conţinutul său creştin va fi, bineînţeles, diferit de acela al catehezei iudaice. Dar vom vedea că o parte a acesteia din urmă a trecut câteodată în cateheza creştină, mai precis în cateheza morală a „celor două căi”. - Tradiţia catehetică devine deja mult mai clară în scrierile vechi precum „Didahia”, „Epistola lui Barnaba”, „Prima Apologie” a lui Iustin. El este acela care ne aduce la cunoştinţă că: - „Cei care sunt convinşi şi socotesc adevărate adevărurile vestite şi care promit să trăiască în acest fel sunt învăţaţi să se
5

roage şi să se cucerească Domnului, ţinând post pentru iertarea păcatelor lor, iar noi postim şi ne rugăm împreună cu dânşii.”4 - Cu cât înaintăm în timp, cu atât cateheza devine mai explicită, iar pregătirea pentru botez se organizează mai mult. Trecând prin Irineu, Tertulian, Ipolit al Romei, ajungem aşadar la acea epocă de aur a catehezei care este secolul IV. Legată de un număr considerabil de botezuri ale adulţilor pe care le cunoaşte această epocă, cateheza atinge acum o dezvoltare excepţională şi de neegalat în viaţa Bisericii. Formele care se fixează acum sunt cele care încă guvernează catehumenatul nostru actual. Cele mai mari spirite ale timpului se interesează de ele pentru că este vorba de episcopi şi preoţi. Ei se numesc Chiril al Ierusalimului, Ambrozie al Milanului, Ioan Gură de Aur, Teodor de Mopsueste, Augustin. Aceştia ne lasă un ansamblu de documente care sunt capodopere în genul lor şi ne ajută să percepem importanţa funcţiei catehetice în viaţa Bisericii. 7. Structura Catehezei: - Aşa cum am spus, caracteristica principală a catehezei este de a fi o pastoraţie completă, o iniţiere integrală la existenţa creştină. De aici reiese o structură complexă şi vie care va informa demersul acestui studiu istoric aşa cum ea informa practica Bisericii primare şi îşi propune s-o informeze pe a noastră. Această structură se caracterizează printr-o dezvoltare în timp, în mai multe etape conducând până la botez, pe de o parte; iar pe de altă parte, prin existenţa concomitentă a mai multor modalităţi a iniţierii creştine. Astfel, pe lângă organizarea în etape, putem, în oarecare măsură, să delimităm trei mari aspecte ale catehezei pe care le vom califica drept dogmatic, moral şi sacramental, la fel cum vom spune că pregătirea pentru botez este totodată doctrinară, spirituală şi rituală. Înţelegem prin cateheză dogmatică acea cateheză care expune şi tinde să facă înţeles conţinutul de credinţă; prin cateheză morală, acea cateheză care caută să educe la catehumen moravurile cu adevărat creştine; prin cateheză sacramentală sau mistagogică, acea cateheză care îl introduce pe noul credincios în toate dimensiunile sacramentului: de asemenea, ea are loc cel mai adesea după botez şi euharistie. Distincţia acestor aspecte diferite ale catehezei, foarte clar perceptibilă în secolul al IV-lea, este mai mult sau mai puţin clară în textele arhaice şi a fortiori în Noul Testament. În aceste texte, mai vechi, cateheza dogmatică se găseşte redusă la acele scheme care sunt simbolurile; din contră,
4

Iustin, „Prima Apologie”, 61, 2.

6

cateheza morală tinde să ocupe tot locul. Invers, cateheza morală nu mai există ca atare în secolul al IV-lea, ci se găseşte mai degrabă suprapusă peste cateheza dogmatică a cărei prelungire practică este. Cât despre cateheza sacramentală o găsim amestecată cu alte elemente catehetice atunci când e vorba de texte vechi sau în mod clar specifice când e vorba de cateheze mai târzii. Acolo, ca peste tot, constatăm procesul de dezvoltare şi de sistematizare din ce în ce mai clare ale catehezei. În acest studiu istoric vom distinge structura, conţinutul şi metoda catehezei. Mai multe părţi de mari dimensiuni vor fi consacrate diferitelor aspecte: morale, dogmatice, sacramentale ale conţinutului catehezei. Le vom preceda cu un studiu al structurii şi vom termina oprindu-ne la metoda catehetică. În interiorul fiecărei părţi, ne-am străduit să redăm totodată dezvoltarea cronologică spre o cateheză din ce în ce mai elaborată şi analiza „conturată” a diferitelor elemente care o compun. Scopul urmărit aici este, atât cât este posibil, de a ne pune în contact direct cu experienţa Bisericii primelor secole, în aşa fel încât să descoperim tot ceea ce această experienţă are actual şi în ce măsură ea poate să clarifice opera noastră catehetică de astăzi. De asemenea, scopul este şi de a furniza, printr-o prezentare mai sintetică, elemente direct utilizabile de către catehistul secolului XX.

7

II. SECŢIUNEA I: GENERALITĂŢI
1. Izvoare: Pentru a ne informa despre structura şi conţinutul catehezei din primele veacuri ale Bisericii, trei mari categorii de texte se oferă studiului nostru: scrierile Noului Testament, literatura creştină veche, marile documente catehetice ale secolelor III şi IV. Toate aceste texte, am spus-o, devin din ce în ce mai clar specializate în cateheză pe măsură ce creşte numărul adulţilor care se pregătesc pentru botez şi pe baza cărora se structurează organizarea catehumenatului. În Noul Testament nu putem să detectăm decât câteva date destul de sumare ale catehezei. Scrierile arhaice pe care le cunoaştem, fără a fi propriu-zis cateheze, au adesea o funcţie catehetică manifestă. Dar trebuie să-l aşteptăm pe Sf. Irineu, la sfârşitul secolului al II-lea, pentru a întâlni prima prezentare sistematică a unei învăţături catehetice. Începutul secolului al IIIlea ne oferă acest text major despre organizarea catehumenatului care este „Tradiţia Apostolică” a lui Ipolit al Romei, aşteptând să ni se ofere înflorirea din belşug a catehezelor secolului al IV-lea, cu un subiect foarte determinat, cu o rânduială temeinic stabilită. Această evoluţie a catehezei în viaţa Bisericii este extrem de importantă. Într-adevăr este vorba de o dezvoltare coerentă, printr-o explicitare progresivă a unui conţinut vechi implicit
8

prezent încă de la începutul Bisericii. Există în tradiţia catehetică o continuitate care îi pune bazele şi care îi face dovada în oarecare măsură. Pe măsură ce se dezvoltă, ea se consolidează sub ochii noştri şi îi percepem mai bine originalitatea proprie. De altfel , iată de ce marile opere catehetice ale secolului al IV-lea sunt atât de preţioase. Ele constituie un fel de desăvârşire în elaborarea catehezei în care noi citim clar ceea ce este ea, în structura şi în conţinutul său. În schimb, şi pentru însuşi motivul acestei continuităţi în dezvoltare, suntem îndreptăţiţi să disttingem în textele anterioare elementele constitutive ale tradiţiei catehetice. 2. Noul Testament: Aşa este Noul Testament. Funcţionează fără să spună că Evangheliile nu coincid cu definiţia care a fost dată catehezei. Evangheliile o depăşesc cu mult. Dar găsim aici elemente care manifestă o structură catehetică. Faptele Apostolilor constituie documentul cel mai interesant cu privire la acest subiect. Ele ne descoperă practica apostolilor cu privire la iniţierea creştină. Totuşi trebuie să remarcăm că nu se vede, la nivelul Faptelor, diferenţa între kerigmă şi cateheză şi nu putem trage de aici decât puţine concluzii. De asemenea, putem să discernem elemente ale conţinutului catehezei în Epistole, în special ale lui Pavel şi ale lui Petru. Diferitele aspecte, morale, dogmatice şi sacramentale, se găsesc deja. Iar urmele din Testimonia, culegere de citate din Vechiul Testament pe care vom avea ocazia să le întâlnim în multe alte texte ulterioare, atestă deja existenţa unei cateheze biblice. 3. Cateheza creştină primară: Trebuie să înţelegem prin cateheză creştină arhaică cele mai vechi elemente de cateheză în afara Noului Testament. Cele mai multe sunt contemporane cu Evangheliile, ceea ce le conferă un interes particular. Ele sunt totuşi grupate aparte pentru a le diferenţia de cărţile canonice. Majoritatea lucrărilor din această epocă sunt opere compozite. Nu ne aflăm aici în prezenţa unei literaturi catehetice cu adevărat ale Bisericii. 4. Didahia:

9

Didahia sau Doctrina Apostolilor este o scriere tipic iudeo-creştină.5 După interpretarea lui Audet6, ar trebui să citim „apostoli” cu „a” mic sau misionari. Atunci ne-am afla în prezenţa unui „manual al misionarului”. În orice caz este o lucrare esenţialmente catehetică. Ea cuprinde trei părţi. Prima este cateheză morală care se dezvoltă pe tema celor două căi, calea vieţii şi calea morţii.7 A doua este un ritual al tainelor8. A treia tratează comportamentul faţă de „profeţi” şi se termină tratând despre o perspectivă eshatologică9. Acest text ne informează pe scurt, dar de o manieră admirabilă, despre viaţa comunităţii primare. Pentru noi are acest avantaj particular de a ne arăta cum se înscrie cateheza în acea epocă într-o tradiţie iudaică, pe punctul de a-i împrumuta direct anumite elemente, aşa cum e cazul pentru doctrina celor două căi care structurează întru totul prima parte. 5. Epistola lui Barnaba: Epistola lui Barnaba10 nu aparţine ucenicului cu acest nume, iar această atribuire eronată ne arată de care influenţă geografică se leagă, adică posibil cu Siria, sectorul de evanghelizare a lui Barnaba. Putem s-o datăm la începutul secolului al II-lea. Ea cuprinde două părţi. Prima este o cateheză sacramentală bazată pe împlinirea profeţiilor. Această primă parte cuprinde de asemenea o critică a respectării iudaice 11. A doua parte este o cateheză morală paralelă cu cea a Didahiei, construită pe aceeaşi schemă fundamentală a celor două căi12. Autorul se adresează cu siguranţă celor botezaţi. El însuşi subliniază totuşi că învăţătura lui este elementară fiind totodată completă, ceea ce constituie definiţia însăşi a catehezei13. Aducerea în discuţie a respectărilor legilor iudaice dovedeşte, de altfel, că ea se adresează creştinilor de origine iudaică. Interesul particular din Epistola lui Barnaba este de a ne da un exemplu surprinzător de folosire a Vechiului Testament în cateheză şi o dovadă de existenţă a culegerilor din Testimonia. De altfel este remarcabil în Epistolă, ca şi în Didahia, că cuvintele lui Hristos redate nu apar ca venind din Evangheliile scrise, ci din tradiţia orală. Aceasta nu înseamnă că Evangheliile
5

5 Traducerea integrală în „Naissance des Lettres Chrétiennes”, col. Lettres Chrétiennes, Edition de Paris, 1957, pp. 111-112. 6 J. P. Audet,” La Didachè, Instruction des Apôtres” ; Etudes bibliques, Gabalda, 1958. 7 Did., 1-6. 8 Did., 7-10. 9 Did., 11-16. 10 Traducerea integrală în „Naissance des Lettres Chrétiennes, col. Lettres Chrétiennes”, Edition de Paris, 1957, pp 69-109. 11 Barnaba, 1-16. 12 Barnaba, 17-21. 13 Barnaba, 17-21.

10

scrise nu au fost cunoscute de autorii noştri, ci trebuie văzută aici dovada că învăţătura lui Hristos era transmisă totodată în scris şi prin tradiţie catehetică. 6. Epistola celor 11 Apostoli: Epistola celor 11 Apostoli ne este păstrată în limba coptă şi în armeană. Este o scriere a secolului al II-lea care se compune de fapt din trei lucrări diferite (aproximativ anii 140-170). Prima este un „Testament” al Domnului. Ea prezintă discuţiile lui Iisus cu apostolii săi în perioada dintre Înviere şi Înălţare. Într-adevăr, cu referire la cele 40 de zile întâlnim adesea lucrări vechi creştine care situează anumite învăţături ale lui Hristos. Hristos întăreşte credinţa Apostolilor în vederea fondării Bisericii14. A doua parte a este o cateheză dogmatică a treia, o apocalipsă, o descriere a vieţii viitoare. Aceasta foloseşte forme literare ale epocii. Ea ne înrădăcinează în comunitatea iudeo-creştină şi regăsim trupul comun al tradiţiei catehetice de atunci. 7. Scrieri pseudo-clementine: Scrierile pseudo-clementine (Recunoaşteri şi Omilii) ne prezintă, într-un fel de roman mare, călătoriile şi pretinsele predici ale Sf. Petru. Caracterul lor imaginar nu lasă totuşi să ne ofere mărturii interesante despre pregătirea pentru botez şi cateheză. Dacă redactarea lor definitivă apare la sfârşitul secolului al IV-lea, aceste mărturii folosesc documente iudeocreştine care ne duc în secolul al II-lea.

• SFÂRŞITUL SECOLULUI AL II-LEA ŞI SECOLUL AL III-LEA
1. Irineu (cca. 115-203): Aici ne interesează „Demonstrarea Predicării Apostolice” a lui Irineu15. Apropierile cu Adversus Hoereses descoperă că doctrina celor două lucrări este din toate punctele de vedere asemănătoare. Autenticitatea Demonstraţiei este atestată de Eusebiu al Cezareei: „în plus, scrierile lui Irineu care au fost pomenite şi scrisorile, ne prezintă iarăşi o carte foarte scurtă şi în întregime folositoare împotriva grecilor întitulată: Despre ştiinţă, o alta dedicată unui frate pe nume Marcian: „pentru demonstrarea predicării apostolice”16 , etc. Această lucrare părea
14

Importanţa acestei învăţături înaintea Înălţării incită câţiva exegeţi să lege la această perioadă anumite elemente ale Evangheliei situate actualmente înaintea Patimilor. 15 Source Chretienne, Nr. 62, trad. E.M. Froidevaux, 1959. 16 Istoria bisericească, 5,20 şi 26.

11

definitiv pierdută când o traducerea armeană a fost descoperită în 1904. Prologul Demonstraţiei indică obiectul lucrării: a-i prezenta lui Marcian „pe scurt, predicarea adevărului” şi de a-i oferi în acelaşi timp „dovezile dogmelor dumnezeieşti”17. Prima parte este o prezentare a credinţei sub formă istorică prin 18 reluarea marilor etape ale istoriei mântuirii . A doua parte este demonstraţia propriu-zisă: pentru toate tainele importante ale lui Hristos, autorul raportează textele Vechiului Testament care constituie anunţarea acestora19. Demonstraţia este primul expozeu creştin pe care-l avem despre o prezentare catehetică a Istoriei Mântuirii care va deveni esenţială în cateheza ulterioară. 2. Tertulian (cca. 160-220): În jurul anilor 205-206, deci posibil în perioada catolică a vieţii sale, Tertulian a scris „Tratat despre Botez”20 care ne informează în mod special despre cateheza sacramentală. Este un tratat al cărui obiect imediat este acela de a apăra Taina Botezului împotriva celor care-l atacau, în mod particular un anume Quintilla, din secta gnostică a Cainiţilor care mărturisea că orice materie este rea şi că apa botezului este bună de aruncat. „De Baptismo” este primul expozeu de ansamblu despre Taina Botezului şi care va servi ca model pentru lucrările ulterioare. Tertulian expune aici doctrina catolică a botezului, necesitate, efectele, riturile, figurile sale. Interesul foarte particular al acestui tratat este de a ne da un exemplu manifest de interpretare a figurilor botezului din Vechiul Testament şi Noul Testament, aşa cum vom găsi în ntreaga tradiţie catehetică. 3. Sfântul Ciprian (cca. 210-258): Am făcut deja de mai multe ori aluzie la existenţa Testimoniei, culegere de citate din Vechiul Testament care trebuia să slujească ca sursă comună catehezei21. Sf. Ciprian nea furnizat unul din martorii esenţiali cu ale sale „Testimonia ad Quirinum” (249 –250), ansamblu de citate ale Vechiului Testament, clasate după planul însuşi al catehezei: prima parte este consacrată catehezei dogmatice; a doua, bogată, dar greoaie, catehezei morale. Găsim aceleaşi texte din Vechiul Testament şi grupate în acelaşi fel, ca şi în prima epistolă a lui Petru, „Epistola lui Barnaba”, „Demonstraţia lui Irineu”. Dealtfel, culegeri de acest gen se pare că au existat deja la evrei.
17 18

Demonstraţia, 1-8. Dem, 9-24. 19 Dem,. 43-97. 20 Traducerea integrală în M. Le Bapteme, col. Lettre chretienne, nr. 5, Gerasset, 1962, pp. 31-54. 21 Dem., 43-97.

12

4. Clement al Alexandriei († înainte de 215): Suntem la începutul secolului al III-lea care marchează o turnură în toate domeniile vieţii Bisericii. Creştinii încetează de a mai trăi în grupuleţe şi invadează societatea. Problema rămâne atunci de a şti ce vor păstra din moravurile acestei societăţţi sau ce vor trebui să respingă, cum vor trăi ca şi creştini în viaţa lor familială, economică, politică. La acastă problemă se străduieşte să răspundă „Pedagogul” lui Clement al Alexandriei22.găsim aici cea ce trebuia să fie conţinutul catehezei morale la acea vreme. Toate amănuntele concrete ale vieţi cotidiene sunt confruntate cu mesajul evanghelic, în perspective foarte actuale secolului XX, chiar dacă ele nu sunt aplicabile la literă. 5. Origen (cca. 185-253/254): Origen este primul catehet pe care-l cunoaştem în mod precis. Eusebiu al Cezareei ne-a povestit cum s-a întâmplat23. „Nu se mai găsea nimeni în Alexandria pentru a catehiza… La 18 ani, el (Origen fu trimis la şcoala catehezei… Când văzu discipolii venind la el în număr atât de mare, cum era singurul, socoti nepotrivită învăţătura ştiinţelor gramaticale cu lucrul care are ca scop oferirea cunoştinţelor dumnezeieşti şi, fără zăbavă, se rupse de prima. De acum înainte viaţa sa va fi consacrată exclusiv studiului Scripturii şi formării catehumenilor, ceea ce, în acea vreme de persecuţii, era foarte periculos24.” Opera sa este cam dezordonată, şi mai ales „Contra Celsum”- unde găsim sclipiri despre structura catehezei şi organizarea catehumenatului.

SECOLUL AL IV-LEA

Cateheza adulţilor este, în secolul IV, unul din elementele cele mai importante din viaţa comunităţilor creştine. Numărul acestor adulţi este cu atât mai mare cu cât se pierduse obiceiul de boteza copii de familie creştină. Se făceau catehumeni -este cazul Fer. Augustin- şi se întârzia apoi primirea botezului. Cateheza revenea la acea vreme episcopilor, atât în Occident cât şi în Orient. Marii episcopi de atunci ne-au lăsat cateheze care sunt adevărate capodopere. 1. Chiril al Ierusalimului (313/315-387): Cele 18 „Cateheze” ale Sf. Chiril al Ierusalimului pe care le deţinem au fost rostite de el în timpului Postului Mare şi a
22 23

Sources Chretiennes, nr. 70 şi 108, intr. I. Marrou. Istoria Bisericească, 2,3. 24 Istoria Bisericească, 3,3-7.

13

Săptămânii Pascale din 34825. Ele constituie o serie completă de cateheze de iniţiere. O „Procateheză” le precede, jurământ de introducere care a trebuit să fie rostit în prima duminică din post. Urmează apoi 18 cateheze prebaptismale din care ultimele 13 sunt comentarii ale simbolului de credinţă. La aceste cateheze sunt adăugate 5 cateheze postbaptismale sau mistagogice: două despre botez, una despre mirungere, două despre euharistie. Atribuirea acestor cateheze mistagogice Sf. Chiril este contestată. Dar ele rămân, ca atare, un monument capital al secolului IV. 2. Teodor de Mopsuestia (428): Cele 16 „Omilii Catehetice”26 ale lui Teodor de Mopsueste ne conduc în Antiohia. Credem că au fost rostite în 392. nu le deţinem decât într-o traducere siriacă a cărei descoperire este recentă. Primele zece „Omilii” sunt comentarii ale Simbolului, destul de analoge cu cele ale Sf. Chiril al Ierusalimului. Sunt urmate de o omilie desore Tatăl Nostru, apoi de cinci omilii mistagogice: două despre botez, una despre mirungere, două despre euharistie. Ele par a fi fost rostite înainte de primirea tainelor. 3. Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407): Cele „Opt Cateheze” baptismale ale Sf. Ioan Gură de Aur au fost descoperite foarte recent (1955) într-un manuscris din Muntele Athos27 de către A. Wenger. Ele cuprind tei omilii prebaptismale şi cinci omilii postbaptismale predicate neofiţilor în timpul Săptămânii Paştilor. Acestea din urmă constituie aspectul original al operei catehetice a Sf. Ioan Gură de Aur. În loc să fie o explicare a tainelor, este un tratat de morală creştină despre viaţa duhului după epistolele Sf. Pavel. Se pare că pot fi situate în jurul anilor 390. 4. Proclus al Constantinopolului († 446): Părintele J. Leroy a editat în 1967 pentru prima dată o mistagogie baptismală a lui Proclus, episcop de Constantinopol în prima jumătate a veacului al V-lea28. Ea se apropie de „Omiliile „ baptismale ale Sf. Ioan Gură de Aur. Textul conţine indicaţii peţioase despre iniţierea creştină: lepădarea de satana şi lipirea de Hristos, formulă de lepădare de satana, descrierea candidatului în momentul lepădării într-o atitudine de rugător smerit îmbrăcat într-o singură tunică, cu mâinile ridicate spre
25 26

Traducerea integrală, J. Bouvet. Col. Les Ecrits des saints, Soleil Levant, Namur, 1962. Text şi traducere R. Tonneau, Studi e Testi 145, Cita del Vaticano, 1949. 27 Sources Chretiennes, nr. 50, 1957, trad. A. Wenger. 28 „L homiletique de Proclus de Constantinople”, Studi e testi, 247, pp 184-194.

14

cer, cu picioarele goale şi aşezat pe un covor de păr. Procls ne dă pentru constantinolpol ceea ce este pentru Ierusalim Chiril, pentru Antiohia Sf. Ioan Gură de Aur, pentru Milano Ambrozie, pentru Africa Augustin. 5. Sfântul Ambrozie (339-397): Cu „De Mysteriis” a Sf. Ambrozie, avem un document occiental (390- 391)29. Este vorba de cateheze mistagogice anloge celor Sf. Chiril, rostite ca atare în timpul săptămânii Paştilor. „De Mysteriis” prezintă legături strânse cu o altă lucrare, „De Sacramentis”. După studiile cele mai admise, credem că „de Sacramentis” sunt făcute după notiţele luate cu ocazia catehezelor rostite, după obiceiulintern al Bisericii din Milano. Ceea ce explică un stil mai neglijent şi o materie mai completă decât în „de Mysteriis”. Aceasta are, din potrivă, un caracter mai literar. A fost compus spre publicare; iată de ce anumite date ale „de Sacramentis” sunt omise: legea tainei inerzicea destăinuirea păgânilor cuvintele botezului, ale consacrării sau „Tatăl Nostru”, de exemplu, care se găsesc toate în „de Sacramentis”. Interesul particular al acestor două tratate este de a ne da o explicaţie a tainelor în funcţie de o tipologie biblică. 6. Rufin de Aquileea: „Tratatul despre Simbol” al lui Rufin tratează o temă strict catehetică. El reprezintă tradiţia romană faţă de africani şi milanezi30. 7. Niceta de Remesiana: Nicetas, episcop de Remesiana în Dacia la sfârşitul secolului al IV-lea, publicase, după afirmaţia lui Ghenadie (Gennade)31, o „Instructio ad Competentes”. A. E. BURN a publicat fragmente şi, mai recent, Klaus GAMBER s-a străduit s-o reconstituie după fragmentele publicate de Burn şi din fragmente mai noi. Prima încercae a lui Gamber n-a fost prea fericită, aşa cum am arătat32. Dar a revenit de atunci asupra aceste chestiuni de o manieră mult mai convingătoare. Interesul lucrării „Instructio” este că ea a fost la vremea ei singura cateheză completă latină pe care o avem. Rezumatul lui Ghenadie ne permite să vedem cui corespondea tratatul. Cartea I coerspunde Procatehezei şi Omiliilor primelor
29 30

Sources Chretiennes, nr. 25, trad. dom Botte, 1950. P. L., 21, 335-386. 31 Vir. III, 22. 32 Erasmus, 19 (1967), 147-151.

15

trei duminici din Postul Mare ale lui Chiril al Ierusalimului. Cartea a II-a se pare că reprezintă învăţătura despre Dumnezeu Creatorul şi Providenţă care constituie explicarea primei părţi a Simbolului de credinţă, începând cu a patra duminică din Post. Cartea a III-a se referă la Fiu şi la Sf. Duh. Cartea a IV-a, împotriva horoscoapelor, este greu de situat. Cartea a V-a corespunde omiliilor Săptămânii Mari. Cartea a VI-a catehezelor mistagogice de după Paşti33. 8. Fericitul Augustin: Deţinem câteva jurăminte ale lui Augustin privitoare la pegătirea pentru botez, în mod particular pentru „tradiţia simbolului” care avea loc a patra duminică din post în Occident, şi pentru „predarea simbolului”, în duminica Floriilor34. 9. Quodvultdeus: Episcopul african Qvuodvulteus are o suită de jurăminte despre Simbol raportate la prezentarea sa pentru 35 „competentes” . 10. Jurnalul Egeriei: „Jurnalul Egeriei”36 este un document fundamental pentru studiul cadrului catehezei. Această femeie care întreprinde în Ţara Sfântă o călătorie lungă de mai mulţi ani descrie surorilor sale, printre altele, toate ceremoniile Paştilor şi Săptămânii Mari la Ierusalim în secolului IV şi ne furnizează astfel informaţii preţioase şi complete despre toate împrejurările pregătirii pentru botez. 11. Scrierile metodologice: Câteva texte au fost grupate o parte pentru că ne informează mai mult despre organizerea catehumenatului, structura şi metoda catehetică decât despre conţinutul propriuzis al catehezei. Este vorba în mod esenţial de „Tradiţia Apostolică” a lui Ipolit al Romei şi de „Catechizandis Rudibus” a Fer. Augustin. „discursul Catehetic al Sf. Grigorie de Nissa a fost adăugat pentru că el oferă un bun exemplu de adaptare pedagogică pentru un auditoriu determinat. 12. Ipolit († 235):
33 34

Die Autorschaft von De Sacramentis, Regensburg, 1967. P. L., 40, 627-636. 35 P. L., 40, 637-668. 36 Sources Chretiennes, nr. 21, 1948, trad. Petre.

16

„Tradiţia Apostolică37 a lui Ipolit al Romei este un fel de ritual sau de regulament bisericesc despre hirotonisirea episcopilor, difertele ordini din Biserică, iniţierea catehumenilor, respectarea legilor creştine (euharistie, post, ore derugăciune zilnică). Două întrebări se pun cu privire la această operă: care este originalul? Cine este autorul? Deţinem patru recenzii paralele, trimiţând la o sursă comună, care permit să ne facem o idee destul de exactă despre original. Lucrarea este fără îndoială din secolul al III-lea, probabil spre anii 215-220. este prezentată ca „tradiţia lui Ipolit”. Este vorba de un preot al Bisericii din Roma.se ştie că el se opunea cu violenţă papei Calist căruia îi reproşa „moliciunea”. „Tradiţia” prezintă urme de rigorism. Dar pentru atâta lucru nu putem să considerăm ca plauzibilă teza38 conform căreia lucrarea ar fi manifestul unui „integrist” care ar protesta împotriva inovărilor liturgice ale unui papă „progresist”. Totul ne permite să credem, din contră, că „Tradiţia ne informează bine despre starea liturghiei şi disciplina romană la începutul secolului al III-lea39. Ea are pentru noi interesul de ane descrie de o manieră precisă organizarea catehumenatului, într-o vreme când este înfloritor şi puternic structurat40. 13. Fericitul Augustin (354-430): Cu „Catechizandis Rudibus” a Fer. Augustin deţinem un document capital din punct de vedere al metodei catehetice şi al unei minunate actualităţi atât prin stil cât şi prin preocupările care îl inspiră41. În Cartagina, diaconul Deogratias însărcinat cu cateheze este descurajat. I se pare că sarcina îl depăşeşte şi că este neineresat de auditorii săi. De asemenea îi scrie lui Augustin pentru a-i cere sfatul. Acesta îi răspunde printr-o analiză a diverselor cauze de eşec în cateheză şi printr-o prezentare a spirualităţii catehetului. Este un tratat mic, admirabil spre folosul catehismelor secolului al IV-lea, precum şi astăzi. El are avantajul că priveşte începutul catehumenatului, adică faza de pregătire îndepărtată pentru botez; toate celelalte lucrări cunoscute privesc catehumenul în pregătirea imediată pentru botez. „ De Catechizandis” ne oferă în plus un foarte important model de cateheză sub forma istoriei mântuirii. 14. Grigorie de Nyssa († 394):
37 38

Sources Chretiennes, nr. 11, 1946, trad. dom Botte. HANSSENS, La liturgie dHippolyte, Roma, 1959. 39 Cf. Sources Chretiennes, intr. Botte, pp 8-9 şi Dom Capelle, L introduction du Catehumenat a Rome, R. T. A. M. , aprilie 1933, p 129. 40 Tradiţia Apostolică, 16-21. 41 Oeuvres de St. Augustin, 11, trad. G. Combes et J. Farges, Desclee de Browwer, 1949.

17

„Discursul Catehetic” al lui Grigorie de Nisa traduce intenţia manifestă de a adapta cateheza unui mediu clar specificat42. E vorba aici de intelectuali marcaţi de neoplatonism. Grigorie se situează dintr-o dată în modul lor de a gândi şi de a raţiona şi foloseşte propriile lor argumente pentru a demonstra adevărurile de credinţă, pentru a elucida anumite dificultăţi foarte particulare, pentru a pune accentul pe puncte foarte importante pentru ei, etc. Prin aceasta ne dă un foarte interesant exemplu de adaptare pastorală.

III. SECŢIUNEA II: STRUCTURA CATEHEZEI
1. Preliminarii: Fără îndoială am putea înţelege expresia de structură a catehezei în mai multe feluri diferite. O socotim aici aşa cum se distinge ea din conţinutul doctrinal pe care-l vom studia aparte în cele ce urmează în această carte. N-ar trebui să minimalizăm pentru atâta lucru importanţa acestei structuri reducând-o la un simplu cadru în care s-ar înscrie conţinutul doctrinal. Într-adevăr nimic poate nu exprimă mai bine caracterul de iniţiere integrală la viaţa creştină care este cateheza ca şi structură care o susţine şi o exprimă. Şi am risca să nu înţelegem nimic păstrând distanţa reală a conţinutului catehezei dacă n-am şti la ce exigenţă el răspunde şi în ce mişcare se înscrie. Oricare ar fi domeniul în care ea este percepută, orice structură este modul organic ale cărui elemente sunt asociate între ele în interiorul unui întreg. Această definiţie se aplică foarte bine catehezei a cărei structură se găseşte trasată de dimensiunile temporale, sociale, spirituale care constituie demersul de convertire. Mai întâi demersul temporal: pregătirea pentru botez se desfăşoară în mod necesar în timp, din etapă în etapă, după dinamismul oricărei vieţi şi a oricărei creşteri. Îl percepem deja, deşi într-un mod global şi implicit, în Noul Testament. În termenii epocii care ne interesează, ne va fi posibil să distingem o pregătire îndepărtată pentru botez; apoi catehumenatul propriu zis, în sfârşit pregătirea imediată, ea însăşi marcată de un ritm precis. Este un prim aspect al structurii
42

Col. Hemmer- Lejav, trad. Meridier, 19.

18

catehezei. Dar cel care se pregăteşte astfel pentru botez nu este un individ izolat. El trăieşte într-o comunitate cu care el este solidar şi este o comunitate - Biserica- care se pregăteşte să-l primească în sânul ei, după ce l-a însoţit de-a lungul întregului său drum. Există o întreagă dimensiune socială a catehezei, aceea însăşi a creştinismului, vom vedea cum se exprimă ea întrun mod vizibil şi din ce în ce mai instituţională pe măsură ce înaintăm în secole. În sfârşit, pregătirea pentru botez este pentru catehumen o aventură duhovnicească în care întreaga sa fiinţă este angajată. Va trebui să cunoască conţinutul credinţei sale în istoria mântuirii, iar cateheza va deveni dogmatică. Însă va trebui s-o întrupeze efectiv şi zilnic în toate dimensiunile vieţii sale omeneşti, iar cateheze va deveni morală. Când va fi avut acces la izvorul de viaţă al tainelor se vor manifesta toate bogăţiile într-o cateheză sacramentală. Toate aceste aspecte dezvăluie dimensiunile noi ale catehezei. Încă mai rămâne de perceput o altă profunzime căci nu se intră în această nouă viaţă numai prin cunoaştere, ci de asemenea şi mai ales prin experienţa care este fundamental convertire, luptă împotriva Satanei pentru a se lipi de Hristos. Iată de ce cateheza ia de asemenea un caracter ritual de-a lungul întregului demers pentru botez, în timpul căruia Biserica îşi pune toate puterile de rugăciune şi acţiune în folosul celui care mizează pe lupta între Hristos şi Satana. Structura catehezei este conjugarea a tuturor acestor elemente care constituie demersul pentru botez. Se pare că putem aduna mănunchiul a două mari orientări simple. Prima, în întindere, se exprimă în mod esenţial în etape succesive. A doua, în adâncime, adună simultan diferitele aspecte pe care noi le-am prezentat, în fiecare moment al catehezei. Ne vom sluji de aceste două orientări pentru a ghida descrierea noastră spre structura catehezei. Vom începe prin a urmări derularea catehumenatului luând ca fir conducător „Tradiţia Apostolică” a lui Ipolit al Romei, îmbogăţită cu toate mărturiile pe care ni le oferă secolul al IV-lea. Vom încerca apoi să arătăm complexitatea catehezei pentru fiecare dintre aceste etape. Dar tocmai pentru că structura este unitară, vom sfârşi prin a menţine cele două orientări, aşa cum sunt ele asociate efectiv în mod particular frapant în apropierea ultimă a botezului. Această unitate trebuie să aibă puterea să ne avertizeze împotriva unei ispite destul de actuale despre o concepţie prea formalistă a catehumenatului. Într-adevăr am risca să confundăm structura profundă şi organizarea instituţională. Organizarea catehumenatului nu este un scop, ci un instrument. Ea este întotdeauna legată de demersul fundamental de
19

convertire la Hristos pe care o exprimă şi o susţine. Pericolul nu pare a fi iluzoriu, acela de a vrea să curgă prea mult progresul credinţei în mecanismul de acum bine rodat al unui catehumenat „instituţional”. Sigur, etapele acestui progres vor fi fără îndoială fundamental aceleaşi, şi aici adăugăm structura noastră. Dar durata lor, modalităţile lor exterioare vor putea varia. Există o libertate a Sfântului Duh pe care instituţia nu trebuie să o împiedice; mărturiile Noului Testament ne-o reamintesc. Vom fi câteodată determinaţi să scurtăm catehumenatul dacă solicitantul are pregătirea cuvenită: credinţă adâncă, convertire anterioară, cunoaştere. De asemenea, câteodată e nevoie să se prelungească catehumenatul. Trebuie păstrată flexibilitatea instituţiei şi să nu uităm că întâlnim în istoria Bisericii autorităţi pentru toate părerile. În Noul Testament cerem mai întâi să ni se dea elementele discernământului. Ne vom opri mai întâi ca să dezvăluim mărturiile revelatoare ale unei structuri ale catehezei, confirmată de altfel prin multe documente arhaice necanonice. 1. Noul Testment şi cateheza creştină primară: Citind Faptele Apostolilor, se pare că botezul a fost acordat cu o repeziciune extraordinară. În ziua Cincizecimii aproape trei mii de oameni au fost botezaţi43. Deci nu există nici o cateheză înaintea botezului. Ştim că ea exista la prozeliţii evrei. Oare să credem că intervenţia puternică a Sfântului Duh a îndemnat pe primii creştini să se lipsească de o pregătire pentru botez? Întradevăr, mânaţi de Duhul Sfânt, Filip şi Petru au botezat pe eunucul reginei Etiopiei44 şi pe sutaşul Cornelius45. După o arătare a lui Hristos Însuşi, Pavel a fost şi el admis pentru botez. Pentru toţi, aceasta a fost într-un răstimp extrem de scurt. Totuşi dacă privim mai de aproape aceste povestiri despre convertire, găsim prescurtată prezentarea tuturor etapelor pregătirii pentru botez. Prima dintre aceste etape a fost, în trei cazuri care ne interesează, în realitate foarte lungă. Este cea a întregii credinţe iudaice trăite înainte cu fidelitate. Înaltul funcţionar din Caudace (?) „se întorcea să se închine la Ierusalim” şi citea Scriptura. Sutaşul Corneliu era „drept şi temător de Dumnezeu, împărţind pomeni şi rugându-se lui Dumnezeu fără încetare”; cât despre Pavel, zelul său pentru credinţa iudaică mergea până la persecuţia „Căii” celei Noi a Bisericii. Nu putem spune deci că botezul le-a fost acordat în pofida oricărei pregătiri prealabile.
43 44

F. A.2, 41. F.A.8, 26-40. 45 F.A:10, 1-11.

20

Dimpotrivă,credinţa lor iudaică le este fără îndoială cel mai bun catehumenat. „Eunucul nu stătea degeaba, remarcă Tertulian. Nu o dorinţă neaşteptată îl împinge să ceară botezul, ci el mersese la Templu ca să se roage şi se străduia să citescă Sf. Scriptură. Astfel trebuie să-l fi găsit Apostolul trimis de Dumnezeu dintr-o dată”46. 3. Existenţa şi obiectul catehezei: Adevărat, o a doua etapă rămâne scurtă şi pregăteşte direct pentru botez. Ea presupune totuşi o învăţătură adevărată. De altfel aceasta nu este niciodată desmnată într-un fel soecial şi, la nivelul Faptelor, ese imposibil să distingem kerigma şi cateheza. Le găsim urma în expresia solemnă a Sf. Luca: „Deschizând gura”, aplicată atât de bine atât lui Filip cât şi lui Petru, iar Pavel ne spune el însuşi că, timp de trei zile care-l despart de viziunea din Damasc de botezul său, primeşte „tradiţia Apostolilor”. Intervenţia directă a Sf. Duh n-a fost suficientă. E necesar ca credinţa să-i fie anunţată: „Înţelegi ce citeşti?, întreabă Filip pe eunuc –şi cum oare aş putea, răspunde el, dacă nimeni nu-mi arată?”. „Iată-ne deci pe toţi aici adunaţi în faţa lui Dumnezeu pentru a înţelege tot ce ţi-a fost scris de mai înainte de către Domnul”, spune Corneliu lui Petru după care a fost trimis să fie căutat. Atunci cei doi Apostoli le vor „vesti pe Iisus Hristos”. Acesta este cu precizie obiectul exact al catehezei. Acestor evrei nu le lipseşte decât să creadă că Hristos împlineşte proorocirile. „Despre Acesta mărturisesc toţi proorocii, că tot cel ce crede în El va primi iertarea păcatelor, prin Numele Lui”47. Aceasta e deja foarte important pentru noi căci e specific catehezei. Vechiul Testament conţine deja substanţa credinţei. Noul Testament ne-o arată împlinită în evenimentul lui Iisus Hristos. Când lipirea credinţei este raportată la aceste eveniment, atunci botezul poate fi dat. 4. Garantul: Totuşi, tradiţia posterioară ne învaţă că pentru a asigura botezul e nevoie ca cineva să se pună chezaş înaintea Bisericii la dispoziţiile celui care le cere. Va fi comunitatea creştină repezentată în persoana naşului. Or, în aceste povestiri ale Faptelor, naşul nu lipseşte: Sf Duh intervenind înainte, in timpul şi după convertire, dacă nu este, aşa cum este cazul Sf. Pavel, Hristos Însuşi. „Poate oare cineva să oprească apa, ca să ni fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?”48. astfel
46 47

Tertulian, De Baptismo, !8, 2. F. A. 10, 43. 48 F. A. 10, 47- vezi Michel Dujarier, op. cit. pp. 121-148.

21

Petru recunoaşte chezăşia supremă a Duhului. Nu există negarea garanţiilor în mod obişnuit primite, ci depăşire.:” Voi ştiţi că nu se cuvine unui bărbat iudeu să se unească sau să se apropie de cel de alt neam, dar mie Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici unul spurcat sau nespurcat”49. Urmarea povestirii ne arată că Petru va avea, dimpotrivă multe greutăţi pentru a convinge comunitatea din Ierusalim despre intervenţia reală a Duhului Sfânt; ceea ce ne dovedeşte că ea se simţea responsabilă de admiterea noilor creştini. 5. Postul: Povestirea convertirii Sf. Pavel are pentru noi interesul particular de a ne arăta pregătirea pentru botez prin post: „ Rămase trei zile orb, fără să mănânce şi să bea” . Întâlnim deja aici ceea ce va fi una din componentele esenţiale ale catehumenatului atât cât să ne informeze desper structura anului liturgic, de vreme ce postul Paştelui nu este decât postul pregătitor pentru primirea botezului. Sensul acestui post nu este înainte de toate ascetic. În iudaismul vremii, pare echivalentul exorcismului şi îmbracă deci o valoare rituală. Ese expresia luptei duhovniceşti50: pregătirea pentru botez este un timp de încercare în care demonul încearcă să-l păstreze în puterea lui pe cel care-i pe cale să-i scape. Aceasta pune foarte bine în lumină adevăratul caracter al convertirii prealabile, văzute nu numai sub aspectul său moral, ci în referinţa sa la istoria mântuirii ca activitate a lui Hristos. Mărturiile scrierilor necanonice a perioadei creştine arhaice confirmă existenţa unui timp de pregătire pentru botez consacrat învăţăturii, postului şi rugăciunii. Pentru botez, faceţi în felul următor: După ce aţi învăţat tot ce e mai înainte, botezaţi… Cel care botează, cel botezat şi alte persoane dacă pot să postească înainte de botez. Cel puţin celui botezat să i se dea să postească o zi sau două înainte 51. Cel care vrea să fie botezat să se apropie de Zaheu… să i se dea numele său, să audă învăţătura şi după ce-a postit, va fi botezat52. Un alt pasaj al aceleiaşi culegeri apocrife ne vorbeşte de o femeie „care cere să fie botezată imediat… Petru cere in post de cel puţin o zi”, este un nou exemplu al pregătirii pentru botez, căci există un semn manifest de credinţă, dar un timp minim se impune.
49 50

F.A. 10-28. Cf. Matei 17,21. există demoni, etc. 51 Didahia, 7. 52 Reconnaissances Clementines, 3,67. Observăm aici menţiunea înscrierii numelui care va deveni în secolul IV un angajament solemn.

22

6. Etapele catehezei: Când acest timp era mai lung, putem oare să credem că, încă de la origini, cateheza însăşi era structurată în etape succesive? Un pasaj din „Epistola către Evrei” pune problema: „ Aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu cu hrană tare”53. Este primul text unde se întâlneşte distincţia între învăţătura religioasă elementară şi o învăţătură mai dezvoltată. Conţinutul despre cea ar fi această învăţătură elementară este enumerată curând după aceea. El constă în renunţarea la păcat, credinţa în Dumnezeu , botezuri, învierea morţilor şi judecata de apoi. Or, toate acestea sunt rezumatul credinţei iudaice. După Kosmala54, autorul epistolei se adresează iudeilor, iudaismul ar fi acela care ar constitui învăţătura elementară. Învăţătura superioară ar fi atunci recunoaşterea lui Iisus Hristos. N-ar fi vorba deci atât de nivelurile din interiorul unei aceleiaşi formaţiuni, ci mai degrabă de etape succesive, în număr de trei: păgânii care nu cred în ceea ce numim învăţătura elementară; creştinii care cred în Iisus Hristos… Opoziţia pe care o face aici Sf. Pavel ar fi deci o opoziţie între credinţa elementară în Dumnezeu şi această împlinire care constituie credinţa în Hristos. E greu să diseci dezbaterea, iar exegeţii nu sunt de acord asupra interpretării textului. Totuşi trebuie să remarcăm că opoziţia între pruncii care beau lapte şi adulţii cae mănâncă carne revine de mai multe ori la Sf. Pavel cu un sens tehnic. Se pare că, încă de la origini, se distingeau două categorii de credincioşi: pruncii (nepioi: cei care vorbesc) care primesc adevărurile elementare şi esenţiale pe deo parte; adulţii pe de altă parte. Acelaşi cuvânt nepios (sau infans) este folosit de Sf. Petru adresându-se neofiţilor: „Ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire”55. „Pruncul” ar fi deci cel care este încă în stadiul catehetic, înainte sau după botez căci în cazul pe care tocmai l-am citat56, învăţătura dată ese o învăţătură post-baptismală cae ne oferă prima urmă a unei cateheze sacramentale date, aşa cum va în general în continuare, după botez57. 7. Etapele catehumenatului:
53 54

Evrei 5,12; 6,1. Hebraer, Essener, Christen, Leyden, 1957, pp 30-38. 55 1 Petru 2,2. 56 Cf. P. Boismard, art. cit. 57 Uzajul liturgic, păstrat până astăzi, de a citi acest pasaj duminica după Paşti (Quasimodo) confirmă această teză şi situează această lectură în momentul însuşi pentru care ea este concepută.

23

Este semnificativ că primul text elaborat despre catehumenat apare la începutul secolului al III-ea. Abordăm atunci o etapă importantă a dezvoltării creştine. Bioserica constituie e acum înainte un popor mare şi diferit a cărui viaţă se organizează în toate domeniile. Catehumenatul ocupă un loc de prim plan. Existenţa sa este atestată de Tertulian58 şi de Origen care a fost el însuşi un mare catehet. „Tradiţia Apostolică” a lui Ipolit al Romei ne dă o descriere amăninţită59. Putem spune că încă de la acest început de secol III, structura pregătirii pentru botez este fixată în formele esenţiale. Secolul al IV-lea, fecund în opere catehetice de mare anvergură, nu va face decât să conducă la deplina lor înflorire. Bogăţia izvoarelor pe care le deţinem ne permite să le cunoaştem foarte precis şi complet: din Orient, cu Chiril al Ierusalimului, Teodor de Mopsueste, Ioan Gură de Aur şi jurnalul Eteriei; din Occident, cu Ambrozie şi Augustin, toţi mărturisesc că, peste tot, la Ierusalim, la Milano, În Antiohia, în Cartagina, organizarea catehumenatului este aceeaşi în structura sa generală. Nu găsim decât variaţiuni de amănunt pe care putem să nu-l băgăm în seamă, iar formele care se fixează atunci sun încă acelea care guvernează catehumenatul nostru de azi. Încă din secolul III, catehumenii constituie în Biserică un ordin cu sens strict, supus la un timp de probă în care aptitudinea fiecăruia de a duce o viaţă creştină este studiată şi în care valoarea credinţei sale este examinată. Distingem două stadii inaugurate fiecare de n examen: stadiul pregătirii depărtate pentru botez, acela al „catechoumenoi” în Orient sau „audientes” în Occident; stadiul pregătirii imediate, acela al „photizomenoi” în Orient sau „electi” în Occident. După botezul lor, noi creştini vor avea încă de perfecţionat iniţierea lor în cursul celui de-al treilea stadiu, mai scurt, de vreme ce se limitează la săptămâna Paştilor, dar foarte important. În timpul acestor câteva zile, catehezele mistagogice vor dezvălui neofiţilor întregul sens al tainei pe care tocmai au primit-o. Suntem deci în prezenţa acestor trei mari etape ale demersului care conduce catehumenul până la înflorirea vieţii creştine. O altă etapă, totuşi, le precede în general. Este aceea în care păgânii se informează asupra vieţii creştine a cărei recunoaştere oficială au auzit-o sau pe care o văd trăită la alţii. Stim co venea în număr mae la cuvântările lui Origen. Occidentul latin le numeşte „accedentes”, iar Fer. Augustin „rudens”. 8. Primul examen:
58 59

De Baptismo, 20, 1. Tadiţia, 16-21.

24

Când erau hotărâţi să se pregătească pentru botez, trebuiau să se prezinte la „doctori”, adică la cateheţii însărcinaţi cu supunerea la un examen în numele Bisericii. Găsim în „Tradiţia Apostolică” un fel e inventar de puncte în care consta acest examen şi o descriere amănunţită a desfăşurării lui. Când se prezintă „doctorilor”, „noul venit” nu este singur. Este însoţit de „cei care-l aduc”, adică de cei pe care îi vom numi mai târziu naşi, care „vor da mărturie în legătură cu el” de-a lungul interogatoriului. „Pentru a se asigura mai bine de dispoziţiile candidatului, spune Fer. Augustin, un mijloc foarte util este de a se interesa în anturajul catehumenului asupra dispoziţiilor interioare şi asupra motivelor care.l determină să se întoarcă spre religie „60 funcţia năşitului nu este deci atestată aici ca existând într-un mod instituţional. Ea marchează puternic dimensiunea ecclezială şi comunitară a demersului viitorului catehumen: prin naşi se prezintă comunităţi creştine candidaţii; prin doctori ea verifică dacă este în interesul întregului trup să admită pe cei care se prezintă. „Noii veniţi care se prezintă pentru a asculta cuvântul să fie mai întâi aduşi doctorilor înainte ca poporul să sosească. Să fie întrebaţi motivul pentru care ei caută credinţa. Cei care îi aduc să dea mărturie în legătură cu ei ca să se ştie dacă sunt capabili să asculte. Să s examineze de asemenea modul lor de viaţă”61. Examenul se bazează deci mai întâi pe motivele care-l preocupă pe candidat. Istoria trecută a Bisericii dovedeşte că prea mult abuz, prea multe interese nu numai necurate, ci şi false au trebuit să intervină la multe persoane nu demult. Se cuvine să se verifice dacă într-adevăr ei „caută credinţa”, dacă sunt apţi „să audă cuvântul”. Mai ales aici naşii vor da mărturie pentru candidatul lor ca să se ştie „dacă este capabil să asculte”. „Într-adevăr, în cazul în care ne dorim creştinismul ca unic mijloc de a plăcea celor de la care aşteptăm oarecare avantaj sau să evităm oarecare neplăcere pentru că altfel ne temem de anumite defavoruri sau anumite ostilităţi, nu vrem să fim creştini, nu vrem să simulăm. Credinţa nu este un conformism exterior, este o adeziune interioară!”62 Dar, precizează Fer. Augustin, pedagogul: „Adesea mila dumnezeiască va face din catehism instrumentul său; ca urmare a unei întreţineri care-l va fi emoţionat, omul nostru va vrea să devină ceea ce decisese să
60 61

De Catechizandis Rudibus, 9. Tradiţia Apostolică, 16. 62 De Catechizandis, Rudibus, 9.

25

simuleze. Şi atunci va începe să o dorească când va împlini primul său adevărat demers”63. După ce s-a verificat intenţia noului venit, ne oprim la condiţiile sale actuale de viaţă. Examenul Bisericii -adesea severeste atunci îndrumat de dorinţa de a se asigura că aceste condiţii vor deveni efectiv practicabile în viaţa creştină, fără compromisuri cu moravurile păgâne sau imorale practicate. Candidatul este sclav sau liber? Sclavul unui credincios sau al unui păgân? Dacă este sclav se va veghea ca înţelegerea cu stăpânul său să garanteze practicarea vieţii creştine. Este căsătorit sau nu? În orice caz să trăiască după rânduielile căsătoriei sau celibatului creştin. Totuşi sunt cazuri în care se consemnează o concesie poligamiei: „Ţiitoarea unui bărbat a cărui sclavă este, dacă i-a crescut copiii şi dacă îi este credincioasă să fie îngăduită; dacă nu să fie îndepărtată”, dar ”Un bărbat care are o ţiitoare să înceteze a avea şi să se căsătorească legal. Dacă refuză, să fie îndepărtat”. Tradiţia Apostolică propune apoi o listă amănunţită (însă neexhaustivă) a meseriilor compatibile sau nu cu credinţa creştină. Trebuie eliminate profesiunile imorale: „Să se facă o anchetă asupra meseriilor şi profesiunilor a celor pe care îi aducem pentru învăţare. Dacă cineva ţine sau întreţine o casă de prostituate, să înceteze sau să fie îndepărtat.” Sunt înlăturate de asemenea profesiunile care ar presupune o concesiune păgânismului mitologic: „Dacă cineva este sculptor sau pictor, să fie învăţat să nu facă idoli. Dacă nu vrea să înceteze să fie alungat. Dacă cineva este actor, să încetezesau să fie alungat.” Din „de Spectaculis” de Tertulian cunoaştem motivul acestei intransigenţe împotriva actorilor. Într-adevăr reprezentările teatrale intrau în viaţa oficială a cetăţii şi presupuneau acte din cultul păgân. „Dacă cineva învaţă copiii ştiinţe profane, e de preferat să înceteze, dar dacă n-are altă meserie să i se permită.” A se învăţa despre Homer sau Virgil însemna practic să se înveţe iarăşi mitologia păgână. „Dacă cineva este preot al idolilor sau paznic al idolilor, să înceteze sau să fie înlăturat. Soldatului care slujeşte pe lângă un guvernator, să i se spună să nu ucidă (etc.)”
63

Ibid. , cf. de asemenea Chiril al Ierusalimului, Procateheze, 5: „Se întâmplă de asemenea să fim aduşi de un motiv străin(…). Accept momeala acestei undiţe şi te întâmpin adus fără îndoială de un motiv fără caloare, menit totuşi bunei nădejdi a mântuirii”.

26

„Dacă am trecut cu vederea ceva, luaţi voi înşivă hotărârea cuvenită, căci toţi avem Duhul lui Dumnezeu”64 Fără îndoială vom fi uimiţi de intransigenţa pe care o manifestă acest text faţă de anumite meserii. Într-adevăr el se situează într-o epocă în care creştinismul este preocupat să se distingă la maximum prin moravurile sale de păgânismul înconjurător. Nimeni nu ştie cu adevărat dacă exigenţele lui Ipolit au fost vreodată respectate la literă. Poate aici merită într-o oarecare măsură calificativul de „integrist” care i se atribuie. Fără îndoială el ocupă poziţia extremă a unei tendinţe rigoriste şi ne amintim că i se reproşa Papei Calist de a fi laxist relaxând disciplina Bisericii. Aceasta s-a dezvoltat considerabil numeric. Creştinii vor aparţine din ce în ce mai multor categorii ale societăţii. De aici rezultă împrejurări noi care cer adaptări la disciplina începuturilor Bisericii. Mişcarea începută de Calist nu va face decât să se dezvolte. În secolul al IV-lea, Imperiul devenea oficial creştin, credincioşii sunt liberi să ocupe toate însărcinările societăţii. Totuşi, dincolo de idealismul lui Ipolit în privinţa anumitor puncte, trebuie să reţinem preocuparea de durată, care presupune examenul de intrare în catehumenat, de a se asigura că catehumenul va putea efectiv să trăiască credinţa în care este educat. Nimeni nu arată mai bine că cateheza este o iniţiere integrală şi nu numai un conţinut de cunoştinţe intelectuale. Dacă sinceritatea dispoziţiilor sale este recunoscută, candidatul este introdus în catehumenatul propriu-zis. În Africa, această introducere presupunea signatio pe frunte, punerea mâinilor şi sarea.65 Aceşti noi catehumeni sunt numiţi catechoumenoi în Orient, audientes în Occident. Acum ese pentru ei timpul pregătirii îndepărtate pentru botez. Cât timp va dura? 9. Durata catehumenatului: „Catehumenul să fie educat timp de trei ani”, spune Ipolit.66 Acest timp poate părea foarte lung, mai ales dacă ne amintim rapiditaea cu care se dădea botezul în vremea apostolică. Dar ne aflăm în secolul al III-lea. Persecuţiile încă recente au dus la constatarea prea numeroaselor defecte printre credincioşi şi necesitatea de a se impune pentru a se proba mai serios credinţa candidaţilor la botez.

64 65

Tradiţia, 2. În familiile creştine, această primă iniţiere era câteodată asigurată de părinţi, iar copilul era considerat catehumen. Aşa a fost însuşi Fer. Augustin. 66 Tradiţia, 17.

27

De altfel trebuie să remarcăm că intrarea în timpul catehumenatului marca deja o foarte puternică apartenenţă la Biserică, aşa cum mărturiseşteparticiparea catehumenilor la liturghia Cuvântului. Sigur e vorba aici de o realitate pe care trebuie s-o conştientizăm mai mult astăzi: încă înainte de primirea tainei, catehumenul este considerat ca membru al comunităţii ecleziale. Timpul catehumenatului va realiza integrarea ca progresivă în Biserică. Totuşi este admis, chiar şi pentru Ipolit căruia îi cunoaştem tendinţele extreme, să luăm în considerare o reducere a acestui timp, cu condiţia ca viaţa catehumenului să fie garantată: „Totuşi, dacă cineva este zelos şi perseverează în această acţiune, să nu judecăm după timp, ci după comportament.”67 În secolul al IV-lea, situaţia este în general răsturnată. Numărul familiilor creştine se mulţumesc să introducă copiii lor în catehumenat încă de la naştere şi întârzie botezul până la vârsta adultă.68 Mulţi adulţi, temându-se de angajamentele baptismale, aveau de asemenea să prelungească fără termen catehumenatul. Ei pretextau teama de a nu cădea din nou în păcat după botez. De aici şi tendinţa ca, în caz de pericol iminent, oamenii să se grăbească să se boteze fără să aibă timpul de a li s face cea mai mică pregătire. De asemenea vedem episcopii reacţionând viguros împotriva acestei tendinţe. Sf. Grigorie de Nisa îi dojeneşte pe procrastinantes, „cei care întârzie”69. El îi îndeamnă să ceară botezul arătându-i avantajele, subliniind pericolul de a rămâne mereu catehumen şi neajunsurile botezului „clinic” pe patul de moarte. Aceeaşi preocupare constantă de a lupta împotriva botezurilor „clinice” se regăseşte şi la Sf. Ioan Gură de Aur: „Cum să nu fie aceasta ultimul grad de nebunie dea încredinţa fără încetare botezul? Ascultaţi, voi catehumeni şi voi care vă încredinţaţi mântuirea în ultima suflare!”70 Încetineala cu care se botezau, devenită curentă în secolul al IV-lea, stă la baza chemării solemne a Epifaniei prin care, în fiecare an, episcopul grăbea catehumenii să-şi „dea numele”, adică să se înscrie pentru pregătirea imediată pentru botez. 10. Învăţăturile:

67 68

Tradiţia, 17. Aceasta este contrară tradiţiei Bisericii care, încă de la origini, a botezat copiii de familie creştină. 69 P. G., 46, 609. 70 Omilia 18 despre Sf. Ioan, P. G. 59, 115B.

28

Dar, înainte de a ajunge la înscrierea numelui care marca intrarea în faza de pregătire imediată pentru botez, cum se va fi petrecut oare perioada de pregătire îndepărtată? Tradiţia Apostolică face menţiunea de învăţături.71 Exista deci, cel puţin în anumite locuri, o învăţătură dată special caehumenilor. Această învăţătură este asigurată de către „doctor”, adică de catehet. Adesea acesta trebuia să fie un laic precum Origen.pentru învăţătură, catehetul grupa cetehumenii separat, fără îndoială înaintea adunării generale a comunităţii ai cărei membrii sunt deja. Apoi, după învăţătură, participă la liturghia Cuvântului, stând separat de credincioşi.72 Ei nu participă la Euharistia propriu-zisă: nu beneficiază încă decât de o semiintegrare în viaţa bisericească. „Când doctorul va fi terminat învăţătura, catehumenii să se roage separat de credincioşi… Când au terminat rugăciunea, să nu-şi dea sărutul păcii, căci sărutul or nu este încă curat. Credincioşii să-şi dea sărutul păcii. După rugăciune, continuă Tradiţia Apostolică, doctorul să se roage punând mâinile. Doctorul, fie cleric ori laic, să facă astfel.”73 Deja intervine aspectul ritual în stadiul pregătirii îndepărtate. Toate componentele catehezei, asupra cărora vom reveni mai îndelung, ne apar astfel la acest stadiu al catehumenatului, asociat organic în cursul fiecărei adunări de catehumeni. O învăţătură, o rugăciune, elemente rituale trăite în comunitate: toate acestea deja constituie fundamental iniţierea creştină integrală. Această etapă de pregătire îndelungată este totuşi mult mai puţin instituţionalizată, decât cea a pregătirii imediate şi nici o decizie precisă cu privire la botez n-a fost încă luată. Chemarea solemnă a Epifaniei lansată în fiecare an de către episcop are ca scop de a provoca această hotărâre la cei nehotărâţi ca următorul paşte să-i găsească pregătiţi să intre în etapa decisivă. Încă din secolul al III-lea, într-adevăr pregătirea imediată pentru botez pare să coincidă cu Postul Paştelui.74 În orice caz acesta este un lucru absolut sigur în secolul al IV-lea în care Postul Paştelui este în întregime aranjat pentru demersul ultim al catehumenilor. Jurnalul Eteriei dă o mărturie în mod particular evocatoare.75 Bogăţia documentelor acestei epoci ne informează
71 72

Tradiţia, 18. Adesea lor li se adresează în mod direct episcopii şi predicatorii, ceea ce arată că ei constituie o parte considerabilă a auditoriului lor. 73 Tradiţia, 19. 74 Postul Paştelui ţinea 8 săptămâni în Orient, 6 săptămâni în Occident. 75 Cf. de asemenea liturghiei noastre cvadraginale.

29

foarte amănunţit despre desfăşurarea acestor ultime săptămâni, dar deja Tradiţia Apostolică ne-a dat date esenţiale despre aceasta. 11. Al doilea examen şi Înscrierea Numelui: În ajunul primei duminici din postul Mare, catehumenii care doreau să fie botezaţi îşi dădeau numele preotului însărcinat cu această misiune. A doua zi avea loc o ceremonie foarte solemnă care consta într-un examen şi Înscrierea numelui. „Cel care-şi dă numele îl dă în ajunul Postului Mare şi un preot notează toate numele… A doua zi, la începutul Postului, se aşează pentru episcop un jilţ în mijlocul Bisericii mari…, apoi se aduc unul câte unul candidaţii.”76 Într-adevăr, înainte de a fi admişi la botez, catehumenii vor fi supuşi unui al doilea examen, mult diferit de primul în spiritul care-l însufleţeşte. Acum sunt întrebaţi despre purtarea catehumenilor în timpul catehumenatului: au dovedit ei prin viaţa lor că sunt vrednici de fi botezaţi? „Când s-au ales cei care sunt puşi deoparte pentru primirea botezului, să se cerceteze viaţa lor: au trăit cucernic cât timp au fost catehumeni, au cinstit pe văduve, au cercetat bolnavii, au slujit lucrurile bune? Dacă cei care i-au adus dau mărturie că au dus viaţa în acest mod să asculte Evanghelia.”77 Am văzut că în secolul al IV-lea admiterea catehumenilor la botez este suficient de importantă pentru ca episcopul să fie acela care cercetează candidaţii. Candidaţii sunt aduşi de naşi şi naşe, iar el le cere mărturia asupra vieţii catehumenilor în cursul pregătirii îndepărtate: „Dacă sunt bărbaţi, ei vin cu naşul lor, dacă sunt femei cu naşa lor. Atunci, pentru fiecare, episcopul întreabă vecinii celui care a întrat zicând: „Duce el o viaţă cinstită? Îşi cinsteşte părinţii? Nu este dat beţiei şi minciunii?” Cei care sunt străini, cel puţin să aibă martori care-l cunosc, ajung mai puţin uşor la botez.”78 Aici se găseşte iarăşi subliniată importanţa misiunii naşului, astfel încât cei care n-au naşi sunt cu greu primiţi la botez. Sf. Ioan Gură de Aur semnalează şi el acest fapt. Teodor de Mopsueste îl aduce în atenţie pe naş de-a lungul iniţierii creştine. Într-adevăr, comunitatea poate să judece convertirea adevărată şi totală a catehumenului, să-şi dea seama dacă prin „lucrări bune” s-a despărţit efectiv de obişnuitele purtări păgâne, ceea
76 77

Jurnalul Eteriei, 45. Tradiţia, 20. 78 Jurnalul Eteriei, 45.

30

ce înseamnă că pregătirea pentru botez va fi fost şi va fi atât lucrarea laicului cât şi cea a preotului şi că o iniţiere fără participarea comunităţii nu ar avea mare valoare. În timpul examenului, Teodor de Mopsueste ne arată candidatul „cu mâinile întinse în postura celui care se roagă şi cu privirea plecată…, cu picioarele goale pe ţesătura de păr.”79 Prin aceasta se spune că lupta duhovnicească se duce atunci între Hristos şi satana care „în acel moment se înverşunează să pledeze împotriva noastră, sub motivul că n-avem dreptul să ieşim de sub stăpânirea lui.”80 Dacă examenul este favorabil, episcopul în persoană înscrie cu mâna sa în „cartea Bisericii” numele viitorului botezat care va deveni electus, ales sau photizomenos, cineva care va fi luminat. Nu e vorba aici de o simplă formalitate administrativă. În acest caz demersul din ajun pe lângă „preotul de serviciu” ar fi fost de ajuns. Nu, a fi înscris în Registru înseamnă a fi înscris printre cetăţenii Ierusalimului ceresc: „Daţi-mi numele voastre ca să vă scriu cu cerneală. Domnul le va incrusta pe table cinstite înscriindu-le cu însuşi degetul Său.”81 „De acum este înscris în cer.”82 Ceremonia solemnă a înscrierii numelui se termină prin „procateheza”, omilie pe care o rosteşte episcopul pentru a da sensul pregătirii cvadragezimale, aceea a primei cateheze baptismale a Sf. Ioan Gură de Aur sau procateheza Sf. Chiril al Ierusalimului. Tema este paradisiacă şi nupţială şi inspiră autorilor noştri accente lirice şi mistice: „Deja vă cercetează o mireasmă de fericire, o, luminaţilor. Culegeţi deja florile mistice ca să-i împletiţi cununi cereşti. Duhul Sfânt a suflat deja mireasmă dulce.”83 „Vreme de bucurie şi veselie duhovnicească ca aceea în care ne aflăm! Căci iată sosit scopul năzuinţei şi dragostei noastre, zilele nunţii duhovniceşti!”84 Apoi noii „luminaţi” sunt invitaţi să privegheze, să se roage, să se căiască, să urmeze stăruitor catehezele acestei căi care duce la cer, căci „de-a lungul drumului, balaurul pândeşte pe trecători.”85Acest drum va fi marcat de-a lungul postului cu întâlniri aproape zilnice. Un studiu atent a diferitelor aspecte din
79 80

Omilii Catehetice, 12, 1. Omilii Catehetice, 12, 18. 81 Sf. Grigorie de Nisa, Adversus procrastinantes, P. G. 46, 417B. 82 Omilii Catehetice, 12, 16. 83 Sf.Chirl mal Ierusalimului, Procateheze, 1. 84 Sf. Ioan Gură de Aur, Opt cateheze, 1, 1. 85 Sf. Chiril al Ierusalimului, Procateheze, 16.

31

care sunt constituite aceste întâlniri ne va conduce mai departe la cunoaşterea structurii catehezei arătându-ne, pe lângă derularea în timp, componentele interioare.

12. Componentele catehezei: Încă din secolul al III-lea, şi a fortiori în secolul al IV-lea, catehumenii se întâlneau, pe lângă ziua de duminică, în toate zilele săptămânii, în afară de sâmbătă. Fiecare întâlnire, câteodată lungă de trei ore între prima şi a treia întâlnire, cuprinde o învăţătură doctrinală, o iniţiere morală şi spirituală şi acte rituale. Întreaga pregătire cvadragezimală este concepută ca un timp de retragere consacrat rugăciunii şi pocăinţei, cunoaşterii tainelor credinţei. Nimic din acestea nu este absolut nou pentru catehumen, cel puţin dacă pregătirea durează deja de mai multe luni sau mai mulţi ani. Dar se pare că, în multe cazuri, timpul pregătirii îndepărtate pentru botez a fost destul de puţin instituţionalizat şi poate prea puţin pentru a se fi pregătit cu adevărat catehumenii. Cât despre cei ce îşi întârziau la nesfârşit botezul, probabil că neglijau în aceeaşi măsură şi pregătirea. Iată de ce şase sau opt săptămâni de post ne apar extrem de dense şi complete. Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, de exemplu, formează un tot doctrinarîn care se simte preocuparea de a transmite, de o manieră elementară, dar completă, întreaga taină a credinţei, înrădăcinată în istoria mântuirii. Demersul de convertire se aprofundează în rugăciune şi post. Aspectul de luptă duhovnicească se intensifică prin înmulţirea punerii mâinilor, a exorcizărilor care marchează înfrângerea progresivă a satanei până la biruinţa lui Hristos în îmbrăţişarea solemnă a credinţei a celui care va fi botezat. 13. Aspectul ritual: exorcizarile: Exorcizările ocupau un loc important în liturghia baptismală veche. „Tradiţia Apostolică” a lui Ipolit le numeşte zilnice: „Începând cu ziua în care au fost aleşi, să se pună mâinile pe capul lor în fiecare zi exorcizându-i.”86 În secolul al IV-lea, exorcizarea constituie lucrul esenţial al întâlnirii de duminică rezervată catehumenilor: alegerea. Riturile exorcizării corespund celor pentru botezul nostru de astăzi: cuvinte imprecatoare, exsufflatio asupra feţei, signatio pe frunte, pe urechi, pe nas. Găsim la Sf. Chiril al Ierusalimului amănunte despre împrejurările acestor exorcizări, felul în care sunt executate, sensul lor:
86

Tradiţia, 20.

32

„Meşterii aurari se slujesc de unelte alese ca să sufle în jar şi astfel să scoată la iveală firele de aur ascunse în creuzet. Deci numai aţâţând focul foarte aproape găsesc obiectul căutării lor. Astfel când exorcistul prin „suflarea” dumnezeiască alungă teama şi, ca într-un creuzet – în cazul trupului – reaprinde sufletul, atunci diavolul fuge: rămâne mântuirea, rămâne de asemenea nădejdea vieţii veşnice, şi în cele din urmă sufletul curăţit de greşelile sale dobândeşte mântuirea.”87 Sigur că riturile de exorcizare îşi găsesc originea în creştinismul antic. Ele sunt expresia unei întregi teologii a răului, a păcatului original care ţine sufletul prizonier şi a tainei pocăinţei. Două semnificaţii principale se desprind din numeroasele comentarii pe care le deţinem. Funcţia exorcizării este mai întâi de a smulge în mod progresiv catehumenul din puterile răului şi de a-l lipi de Hristos. Timpul pregătirii pentru botez este un timp de luptă , de ispită. Chiar cu povestirea ispitirii lui Hristos începe liturghia Postului Mare. De altfel chiar Hristos Însuşi luptă pentru a smulge catehumenul din mâinile prinţului întunericului. Sf. Ciprian88 compară catehumenul cu un evreu care, urmărit de ostaşii faraonului, fuge din Egipt spre Marea Roşie; nu va fi pe deplin salvat decât după ce va fi trecut pe celălalt mal. Sfinţii Părinţi văd o analogie fundamentală între eliberarea din Egipt, Înviere si botez. Vom studia mai mult această tipologie cu privire la cateheza sacramentală. Ea se bazează pe certitudinea că Dumnezeu continuă să-i ofere omului în situatii duhovniceşti disperate o salvare pe care ni o eliberare sociologică sau economică n-ar şti să i-o procure. În al doilea rând, la baza ritualului de exorcizare există o întreagă teologie dramatică a condiţiei umane. Înainte ca Hristos să-l elibereze de păcat şi de moarte, omul rămâne sub stăpânirea răului. Acest rău nu există în Dumnezeu , dar nici nu se află numai în voinţa omenească. El se află sub Dumnezeu şi dincolo de om. Iată de ce omul n-ar şti, numai prin puterile sale şi fără ajutorul lui Dumnezeu , să se smulgă din această putere a răului în care el este prizonier. Trebuie să redăm riturilor de exorcizare întreaga lor semnificaţie. Această semnificaţie este eliberare de rău. Pentru aceasta, n-ar trebui să minimalizăm rolul prinţului întunericului. Căci, dacă, în definitiv, omul se poate salva singur, !!!!dacă taina răului nu este o altă parte a omului, întregul sens al pocăinţei este anihilat. De aici înainte Hristos n-ar fi decât un înţelept venit să ne înveţe să îndepărtăm nedreptăţile sociale sau suferinţele ocazionate de reaua voinţă a
87 88

Sf. Chiril al Ierusalimului, Procateheze, 9. Scrisoarea a 68-a.

33

omului. De fapt, nu-i vorba decât reaua voinţă a omului. Există puteri malefice care împiedică omul să se lipească de Iisus Hristos şi de care trebuie să ne eliberăm. 14. Învăţătura doctrinară: Pregătirea botezului presupunea de asemenea şi un aspect de învăţătură. Aceasta presupunea două elemente: o explicaţie scripturistică şi un comentariu al simbolului de credinţă. Dar sistematizarea acestor două elemente pare să fi fost foarte diversă în secolele IV şi V. În Occident, din câte cunoaştem de la Fer. Augustin şi Sf. Ambrozie, o învăţătură biblică este dată pe aproape întreaga perioadă a Postului Mare. Ecoul acesta îl întâlnim în tratatele biblice ale Sf. Ambrozie care constituie partea scrisă a omiliilor sale. Şi aici diversitatea putea fi mare: expunerea unei singure cărţi, prezentarea ansamblului Scripturii, predică asupra unor pasaje variate. Existau doar câteva omilii despre ansamblul simbolului cu privire la a sa traditio şi redditio. În Orient, alături de omiliile exegetice, existau şi serii de prelegeri despre simbolul de credinţă. Amândouă puteau fi amestecate şi să se întindă pe tot parcursul Postului Mare, aşa cum era poate cazul pentru catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului. Ne mulţumim doar cu descrierea cea mai amănunţită, aceea a catehezei din Ierusalim la sfârşitul secolului al IV-lea, aşa cum ne-o descrie Eteria. Cateheza propriu-zisă era făcută zilnic catehumenilor în timpul postului, în afară de sâmbete şi duminici: „Îi învaţă toltul în aceste zile; e ceea ce se numeşte cateheză.”89 Ea are ca scop de a oferi baze solide vitale pentru viaţa de credinţă. Sf. Chiril al Ierusalimului o subliniază cu fermitate arătând prin ce se distinge cateheza de predica obişnuită: „să nu cezi că e vorba de adunările noastre obişnuite. Nu. Acestea din urmă sunt şi ele bune, li se cuvine încrederea noastră. Dar dacă azi am fost neatenţi, vom învăţa mâine. Dimpotrivă, învăţăturile care ne-au fost dăruite treptat despre botezul Legământului celui Nou, dacă ar fi fost nesocotite astăzi, când le-am fi redobândit?… Spui că cateheza este un edificiu: dacă nu-i săpăm temeliile, zadarnică va fi munca noastră.”90 Timpul catehezei este tocmai acela al fondării credinţei, cât şi cel al curăţirii sufletului. Iată de ce primul timp al catehezei este biblic. În timpul primelor săptămâni episcopul comentează Scriptura şi expune întreaga Istorie a Mântuirii „de la in principio fecit Deus coelum et terram până în vremurile de astăzi ale
89 90

Juralul Eteriei, 47. Sf. Chiril al Ierusalimului, Procateheze, 11.

34

Bisericii”91, „parcurgând întreaga Scriptură şi dând mai întâi sensul literal, apoi sensul duhovnicesc.”92 Comentariul avea tendinţa să surprindă concordanţa între evenimente, legile permanente ale harului şi să arate cum obiceiurile lui Dumnezeu rămân aceleaşi pe parcursul diverselor etape din Istoria Mântuirii. Aceasta însemna înlesnirea actualizării sale în viaţa catehumenilor. În a şasea duminică din Postul Mare începea în Orient cateheza dogmatică, constituită în mod esenţial din explicarea articolelor simbolului de credinţă. De aceea cateheza începea prin ceremonia importantă a traditio Symboli. 15. Tradiţia Simbolului de credinţă: La capătul celor cinci săptămâni de învăţătură, catehumenii primesc Simbolul de credinţă.93 Încrezându-se în învăţarea pe de rost: catehumeni episcopul le recomandă

„Ca să ferim sufletul să moară în necunoştinţă, cuprindem în aceste câteva versete întreaga învăţătură e credinţă. Iată mai exact ceea ce doresc să ţineţi minte cu exactitudine.”94 Apoi episcopul face un prim comentariu de ansamblu al Simbolului. Tradiţia a Simbolului este un act fundamental care cuprinde în el întreaga semnificaţie a catehezei. Oferind Simbolul, Biserica transmite credinţa noilor creştini, iată de ceea face din el un act liturgic. „Tradiţia” Bisericii este aici prezentă şi activă, în plinătatea sensului său teologic. Cateheza este atunci manifestată în întreaga sa dimensiune: împlinirea de azi , vie a tradiţiei orale a Bisericii. Rolul simbolului este de a exprima pe scurt conţinutului tradiţiei – originea ei este în mod esenţial catehetică.95 Formularea lui diferă în funţie de Biserici, dar el constituie întotdeauna ansamblul elementar şi complet al adevărurilor necesare mântuirii. După tradiţia Simbolului, pe parcursul a cincisprezece zile are loc „explicarea Simbolului” (explanatio symboli); episcoplu îl comentează articol cu articol. Învăţătura este intensivă şi grea, câteodată trei ore pe zi. „Li se lămureşte doctrina Simbolului, ca şi cea a întregii Scripturi, frază cu frază, mai în înţelesul literal, apoi în sens
91

Fer. Augustin, de Catechizandis Rudibus, 5. Pentru Fer. Augustin, de altfel, întreaga cateheză este inclusă în expunerea istoriei mântuirii. Vezi infra „Cateheză şi Istoria Mântuirii”. 92 Jurnalul Eteriei, 46. 93 Ibid. 94 Sf. Chieil al Ierusalimului, Procateheza, 5, 12. 95 Numai când botezul copiilor se va fi răspândit, Simbolul va primi o folosire baptismală sub formă de mărturisire de credinţă.

35

duhovnicesc… Toţi sunt învăţaţi din prima până în a treia oră de vreme ce cateheza ţine trei ceasuri.”96 Atmosfera vie şi spontană în care decurgea cateheza, fără îndoială, nu este lipsită de lecţie pentru noi: „În timp ce episcopul explică toate aceste lucruri, se strigă atât de tare în semn de încuviinţare, încât chiar de afară se aud oamenii strigând. Căci el dezvăluie atâ de bine tainele, încât nimeni nu poate rămâne nesimţitor la ceea ce aude explicânduse astfel.”97 După ce a fost explicat timp de cincisprezece zile, va trebui „redat” de căte catehumen celui care i l-a „oferit”: este redditio symboli. Aceasta are loc în Duminica Floriilor înainte ca „Săptămâna Mare” să înceapă. În acea zi, catehumenul, însoţit mereu de naşul sau naşa sa, recită în mod solemn în faţa episcopului simbolul de credinţă pe care trebuie să-l ştie pe de rost.98 La sfârşitul ceremoniei, episcopul anunţă completarea catehezei care va fi făcută după Paşti. Cateheza dogmatică prebaptismală se termină într-adevăr cu „predarea” Simbolului, dar mai rămân încă de „dezvăluit misterele” tainelor prin catehezele mistagogice postbaptismale: „După sfânta şi mântuitoarea zi a Paştilor, începând cu a doua zi după Sabat şi în fiecare zi a Săptămânii Mari, fără întârziere după sinaxă/adunare, intraţi în locul cel sfânt de Anastasis pentru a asculta, cu voia lui Dumnezeu, alte cateheze. Vi se va da cheia fiecăruia dinte riturile împlinite şi vi se vor oferi lămuriri din Vechiul şi Noul Testament, mai întâi despre ceea ce s-a întâmplat imediat după botez, apoi despre felul în care Domnul v-a curăţit… vi se va vorbi despre tainele care se împlinesc pe altarul Noului Testament.”99 16. Iniţierea în rugăciune: Cateheza care s-a făcut în timpul „săptămânii mari” în cadrul ultimei pregătiri de dinainte de Paşti este în mod esenţial o iniţiere în rugăciune. Obiceiurile diferă mult în acest domeniu în funcţie de Biserici. „Tradiţia lui Pater” se face în general la începutul săptămânii Mari. Dar în anumite Biserici ea este amânată după botez căci se consideră că Pater este rugăciunea specifică creştinilor şi că nu poate fi spusă decât de către „fii”. Găsim un comentariu la Pater în Omiliile catehetice ale lui Teodor
96 97

Eteria, 46. Eteria, 47. Vezi de asemenea 46 şi Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze. 13, 23. 98 Când folosirea unei „tradiţii” şi a unei „predanii” a unei cuvântări duminicale s-a împământenit, aceea a simbolului a fost înaintată cu o duminică. Cf. DONDEYNE „La discipline des scrutins”, Rev. Hist. Eccl., 1932, pp. 14-15. 99 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 18, 33; Eteria, 46.

36

de Mopsueste. Anumite Biserici cunosc şi o „tradiţie” a psalmului 22 care juca in rol important în liturghia baptismală. În noaptea Paştilor, la ieşirea din baptisteriu, neofiţii se duceau în procesiune la biserică, cu lumânarea în mână, pentru prima lor împărtăşire; pe drum ei cântau psalmul 22. într-adevăr acest psalm exprimă clar ideea de eliberare, iar Sf. Părinţi au văzut aluzii la taine (apele odihnei, masa, ungerile) care justifică folosirea sa în liturghia pascală.100 17. Pregătirea duhovnicească: Cea de a patra pregătire/cuadragezimală, am spus, se desfăşoară într-o atmosferă de retragere, de rugăciune, de penitenţă, de convertire. Este primul aspect asupra căruia episcopul a atras atenţia catehumenilor în cateheza de început. Trebuie exploatat timpul postului pentru a cerceta stările sufleteşti şi a le transforma la nevoie. „Îţi dau acest sfat înainte ca Mirele sufletelor, Iisus, să intre şi să nu-ţi vadă îmbrăcămintea: ai la dispoziţie un timp îndelungat; ai o pocăinţă de patruzeci de zile, ai un bun prilej ca să te dezbraci, să te speli, să te îmbraci din nou şi să intri.”101 Dacă motivul care a împins la cererea botezului este necurat, e timpul de a-l converti într-unul mai bun şi aceasta poate fi prilejul de a întâlni credinţa autentică. Dar trebuie ca convertirea să fie sinceră. De asemenea adevărul cerinţelor creştine trebuie prezentat în întreaga sa exactitate şi acela care n-ar fi într-o stare interioară sinceră trebuie să se retragă. Se întâmplă ca episcopul să centreze catehezele sale pe convertirea morală. Este cazul Sf. Ambrozie în omiliile sale cuadragezimale. Sf. Chiril al Ierusalimului caută mai degrabă ce comportament practic decurge din fiecare dintre adevărurile dogmatice pe măsură ce el le prezintă. Pentru toţi, Postul este un timp de pocăinţă, de luptă împotriva diavolului şi a păcatului. Aceasta este tema primei cateheze baptismală a Sf. Chiril. Cum să nu remarcăm de asemenea că ea începe printr-o invitaţie la bucurie a acelora care, „ucenici deja ai Noului Legământ, participanţi la tainele lui Hristos, prin chemare şi în curând şi prin har”, vor fi primiţi să-i cânte lui Hristos un imn de nuntă.102 Pentru a intra în plinătatea acestei bucurii trebuie să o rupem cu slujirea păcatului. „Dacă cineva este sclavul păcatului, credinţa să-l ofere de îndată înnoirii eliberatoare a înfierii, să lepede robia
100 101

101 Prima sa interpretare este totuşi hristologică. De abia după aceea se va interpreta ca baptismală. Sf. Chiril al Ierusalimului, Procateheză, 4. 102 Sf. Chiril, Cateheze, 1, 1.

37

dezastruoasă a păcatului şi să dobândească robia preafericită a Domnului.”103 18. Lepădarea de satana şi alipirea de Hristos: Nimic nu redă mai bine mai bine caracterul de moarte faţă de păcat şi de viaţă în Dumnezeu , care marchează întreaga pregătire pentru botez, decât ritul de sfârşit al renunţării la satana (apotaxis) şi de lipire de hristos (syntaxis). Într-adevăr este cel din urmă înainte de botezul însuşi. Acesta are loc în Joia Mare la Antiohia.; în altă parte, în timpul Sâmbetei Mari spre Duminica Paştilor. Existenţa sa este atestată de toţi autorii şi în toate Bisericile: la Ierusalim şi la Milano, la Antiohia şi la Roma. Deşi face parte din riturile pregătitoare pentru botez, el intră deja în liturghia propriu-zisă a botezului din noaptea Paştilor. De aceea este comentat ed Sf. Chiril al Ierusalimului în prima cateheză mistagogică de după botez. Iată cum descrie Teodor e Mopsueste lepădarea de satana: „Staţi în picioare pe veşmintele voastre, în picioarele goale, după ce v-aţi scos haina de deasupra şi cu mâinile întinse spre Dumnezeu, ca la rugăciune. Apoi îngenuncheaţi, însă staţi cu trupul drept şi ziceţi: Mă lepăd de satana, de toţi îngerii lui, de toate lucrurile lui, de toată slujirea lui, de toată trufia lui şi de toată depărtarea lumească şi mă leg prin jurământ să fiu botezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Sf. Duh.”104 Astfel, întors spre apus, „locul unde sălăşluiesc puterile întunericului”, cu mâinile întinse într-un gest ce însoţea în antichitate orice angajare solemnă, cel care va fi botezat exprimă denunţarea păcatului care-l lega de satana. Lepădarea de satana şi de „trufia” lui este imediat urmată de unirea cu Hristos. De această dată, catehumenul se întoarce spre răsărit de unde se naşte lumina lui Hristos, spre răsăritul care este de asemenea direcţia Raiului şi face o profesiune solemnă de credinţă în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. „Deci când te lepezi de satana, dând în vileag fără sfială orice înţelegere cu el,…atunci ţi se deschide ţie Raiul lui Dumnezeu sădit de El la răsărit… Simbol al acestui fapt este întoarcerea ta dinspre apus spre răsărit care este ţara luminii. Atunci ţi s-a cerut să rosteşti aceste cuvinte: „Cred în Tatăl şi în Fiul şi în Sf. Duh şi într-unul singur botez al pocăinţei.” Acest subiect a fost mult timp dezbătut în catehezele de mai înainte, după care se dădea harul lui Dumnezeu.”105
103 104

Ibid., 1, 2. Omilii Catehetice, 13, introducere. 105 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 19, 9.

38

Deci, întreg conţinutul credinţei este rezumat în formula de unire a noului creştin cu cele trei persoane dumnezeieşti; şi această unire cu Dumnezeu, cu Hristos va constitui actul credinţei cerut pentru botez. Acesta va fi dat imediat după aceasta, în zorii sfintei zile a Paştilor.

19. Cateheza mistagogică: După botez, neofiţii mai au încă de trecut ultima etapă a catehezei cu un caracter de dreptul nou pentru ei, căci pentru ei nu s-a pus încă deloc problema catehezei sacramentale. Întradevăr, se considera că trebuie să fi primit botezul înainte de a fi introdus în „misterul” tainelor creştine. Mai întâi, din respect pentru legea „tainei” se interzicea comunicarea acestui mister păgânilor sau celor care nu erau pe deplin integraţi în Biserică. Mai ales, obiceiul de a nu face cateheza tainelor decât după botez şi euharistie arăta convingerea că tainele sunt fapte, iar nu noţiuni. Mai bine să fie trăite mai întâi; şi apoi să fie date semnificaţia lor. „Fii adevăraţi şi preaiubiţi ai Bisericii, nu astăzi voiam să vă vorbesc despre tainele înalte ale Sf. Duh şi ale cerului. Dar cum ştiam prea bine că credem mult mai uşor ceea ce vedem decât ceea ce auzim, am aşteptat până acum. Deci, la ieşirea din încercarea voastră pascală, vă iau hotărâţi fiecare în parte să-mi ascultaţi cuvintele, ca să vă duc de mână spre pajiştea prea luminoasă şi înmiresmată a tărâmului nostru frumos.”106 De asemenea Sf. Ambrozie: „Acum a sosit vremea să vorbim despre taine şi să facem cunoscută întocmirea însăşi a Tainelor. Dacă, înainte de botez, ne-am fi gândit că trebuie să dezvăluim celor ce nu erau încă iniţiaţi, am fi crezut că facem o trădare mai degrabă decât o revelare. Mai mult, lumina însăşi a tainelor pătrunde mai bine atunci când nu eşti înştiinţat decât de lămuririle de mai 107 înainte.” S-a vorbit, în termeni moderni, despre importanţa unei pedagogii „active” care însufleţeşte mai întâi actul şi apoi îl explică. Toţi credincioşii care voiau puteau să participe la această învăţătură. Acest loc al catehezei extinse la întreaga comunitate, iar acest lucru se petrecea chiar în mijlocul adunării liturgice, ne poate fi nouă proprie pentru a reflecta asupra separării prea des stabilită între liturghie şi învăţătura creştină.
106 107

Ibid., 19, 1. De mysteriis,1.

39

Catehezele mistagogice pe care le cunoaştem prezintă trei tipuri de explicare a tainelor. Mai întâi de toate un comentariu a riturilor foarte recent trăite de neofiţi cărora li se împrospătează memoria: „ Adu-ţi aminte de întrebările ce ţi s-au pus, adu-ţi aminte de răspunsurile tale.”108 Urmează apoi o teologie biblică a tainelor prezentate ca o continuare a marilor lucrări ale lui Dumnezeu în Vechiul Testament: eliberarea din Egipt şi botezul; mana şi euharistia. În sfârşit, cateheza mistagogică se mai străduieşte să răspundă dificultăţilor teologice ca de exemplu aceea de a şti dacă Sf. Fecioară a fost botezată; dacă trebuie repetat botezul pentru un excomunicat, etc. Se remarcă totuşi că învăţătura dată în timpul săptămânii Paştilor noilor botezaţi nu este întotdeauna un comentariu al tainelor. În omiliile Sf. Ioan Gură de Aur este vorba de un tratat al vieţii creştine după Sf. Pavel; în cele ale lui Asterios Sofistul, de un comentariu al Psalmilor. La sfârşitul catehezei mistagogice, noi botezaţii se despart de cămăşile albe. Iniţierea lor creştină s-a încheiat. De acum înainte ei îşi vor hrăni credinţa în sânul comunităţii creştine şi în viaţa liturgică. 20. Concluzie: Să aruncăm o privire în urmă pe drumul pe care tocmai l-am parcurs, în adâncurile pe care am încercat să le pătrundem. Sesizăm o complexitate vie de persoane, acţiuni, momente care se chemă, se întâlnesc, se conjugă în această cateheză pe care o vedem acum mai bine că este o iniţiere creştină totală, o acţiune pe deplin omenească şi dumnezeiască în acelaşi timp. Am întâlnit persoane: mai întâi pe Hristos, care aduce oamenii la el şi pe satana care caută să-i întoarcă; Biserica, trupul lui Hristos şi, în ea, toţi membrii ei: episcopul, comunitatea de credincioşi, naşul care o reprezintă; în sfârşit catehumenul, în relaţie cu toţi ceilalţi, şi împreună cu în drum spre plinătatea vieţii creştine. Pe aceste persoane le-am văzut angajate împreună în Biserică în toate formele de acţiune a intelingenţei şi a inimii, a vieţii individuale şi sociale, a relaţiei cu Dumnezeu şi cu ceilalţi; în învăţătură, post, şi rugăciune, în cult, în efortul întrupării credinţei în întreaga viaţă. Le-am urmat în necesara progresie temporală a oricărei vieţi omeneşti, din etapă în etapă spre un termen care el însuşi nu-i decât începutul uni vieţi noi.
108

De Mysteriis, 2.

40

41

IV. SECŢIUNEA III: CATEHEZA DOGMATICĂ
1. Preliminarii. Cateheza dogmatică primară: În capitolul despre structura catehezei, ne-am străduit să scoatem în evidenţă unitatea fundamentală a demersului de convertire. Se cuvine să ne aducem aminte de ele pentru a nu privilegia , în detrimentul altora, una sau alta din componentele sale, morală, dogmatică sau sacramentală. Ceea ce înţelegem prin cateheza dogmatică, departe de a avea caracterul abstract al limbajului speculativ, este pur şi simplu transmiterea conţinutului esenţial al credinţei creştine, înrădăcinată în concretul revelaţiei evanghelice. Or, ceea ce este primordial în cateheză este revelaţia lui Iisus Hristos Mântuitorul. Ceea ce fondează cateheza morală ca şi cateheză sacramentală este în mod esenţial vestea mântuirii pe care o realizează cateheza dogmatică. Iată de ce, dacă vrem să regăsim în cateheza veche ceea ce reprezintă inima ei şi constituie „originalitatea” creştinismului, aceasta se va realiza prin desfăşurarea expunerii credinţei. Fără îndoială în această constă interesul major al studiului care va urma despre cateheza dogmatică în primele secole, de la noul Testament până la marile cateheze ale veacului al IV-lea. Ceea ce este propriu catehezei este de a se referi strict la esenţa credinţei. Or, nimic mai bun decât continuitatea tradiţiei catehetice care permite, prin reapariţia mereu înnoită a aceloraşi mari teme, degajarea acestui conţinut esenţial al credinţei. De-a lungul Noului Testament şi a scrierilor arhaice, vom percepe mai bine la ce nivel cateheza este o tradiţie autonomă în Biserică. Cu Sf. Irineu, primul autor care ne oferă o operă numaidecât catehetică, vom avea ocazia să punem în lumină un aspect foarte important al catehezei: folosirea Vechiului Testament în vestirea mântuirii de către Iisus Hristos. Apoi ne vom întâlni din nou cu secolul al IV-lea şi încă o dată cu mărturia pe care ne-o dă înflorirea la care ajunge cateheza al aceea vreme. De-a lungul desfăşurării depline şi elaborate a catehezelor baptismale ale Sf. Chiril al Ierusalimului, şi în special comentariul său despre articolele simbolului de credinţă, ne va fi
42

cu putinţă să accentuăm într-un mod mai precis conţinutul esenţial al credinţei. Dar, dacă este adevărat că fiecare epocă a catehezei permite să reliefăm cutare sau cutare aspect al tradiţiei catehetice, nu-i mai puţin adevărat că toate aspectele rămân conjugate fiecărei epoci, devenind mai explicite pe măsura dezvoltării tradiţiei. Mai exact, aşa cum am mai spus, această continuitate şi dezvoltare a catehezei se constituie ca tradiţie. 2. Cuvântul „cateheză” în Noul Testament: Unim într-un singur capitol studiul catehezei dogmatice în Noul Testament şi în scrierile catehetice arhaice. Într-adevăr toate sunt legate între ele printr-o strânsă înrudire. Întâlnim aceleaşi structuri, aceleaşi accente, adesea aceleaşi formule ale credinţei. Noul Testament, în ansamblul său, arată bineînţeles, singurul său aspect catehetic. Dar poartă în el urmele unei cateheze orientate spre botez. Cât despre celelalte scrieri arhaice, în general au fost mai mult studiate sub unghiul catehezei morale ale celor două căi decât sub acela al catehezei dogmatice. Aceasta ocupă într-adevăr un loc materialiceşte mult mai restrâns decât cateheza morală. N-ar trebui să tragem concluzia de aici că ea era considerată pe atunci ca secundară. Încă de la acea epocă, ea este de primă importanţă. Dacă urmele scrise sunt reduse, aceasta se întâmplă mai degrabă pentru că cateheza este, prin natura ei o tradiţie orală. „La noi se pot auzi şi învăţa aceste lucruri de la însuşi aceia care nu cunosc slovele Scripturii, oameni neştiutori de carte, dar înţelepţi şi credincioşi în duh.”109 Pe de altă parte, excepţie făcând Epistola lui Barnaba care este realmente un ansamblu catehetic construit, nici unul din textele pe care le avem nu se prezintă ca o cateheză propriu zisă. Nu putem deci decât să descoperim şi să arătăm elementele catehetice răspândite pentru a le studia forma şi conţinutul.110 Pe lângă Noul Testament, textele la care ne referim aici sunt mai ales fragmente din Scrisorile Sf. Ignatie al Antiohiei şi din Prima Apologie a lui Iustin, ca şi prima parte a Epistolei lui Barnaba. Două elemente principale structurează cateheza dogmatică. Primul este format din formulele vechi ale credinţei creştine, numite încă simboluri: el ne informează despre cadrul catehezei şi conţinutul esenţial al credinţei. Culegerile de citate ale Vechiului Testament, sau Testimonia, aduc in al doilea element: ele reprezintă prima manifestare de folosire a Vechiului
109 110

Iustin, Prima Apologie, 60, 2. Despre existenţa catehezei la nivelul Noului Testament şi a scrierilor arhaice, cf. supra, Structura catehezei, cap. II, pp. 40 şi urm.

43

Testament în cateheză. Această metodă eminamente tradiţională o vom numi mai târziu „demonstraţia” credinţei. 3. Vocabularul: Înainte de a aborda aceste două mari componente ale catehezei dogmatice arhaice, să acordăm o atenţie prealabilă termenului însuşi de „cateheză” în Noul Testament. De fapt, nu întâlnim niciodată aici substantivul „cateheză”, ci de mai mute ori verbul „catèchein”. Sensul pe care i-l dăm anunţă deja câteodată pe acela pe care urmarea tradiţiei i-l va conferi cuvântului „cateheză”. Catèchein, în sens primar, înseamnă mai întâi : a face să răsune, a anunţa o veste, a învăţa pe cineva ceva. În acest sens este folosit în Fapte 21, 21-24 : „Ceea ce au auzit despre aceasta.”. La evrei, termenul se aplică şi la învăţătura religioasă. Este cazul la Romani 2, 18, „învăţat din lege”. Aici este vorba de învăţătura pe care orice evreu a primito cu privire la lege. Contextul este deja clar religios. Dar termenul este în egală măsură folosit în şcolile păgâne şi se aplică pentru orice învăţătură dată de un învăţător elevului său. În Epistola 1 către Corinteni 14, 19 („să învăţ şi pe alţii”), verbul catèchein este folosit de această dată într-un context creştin. El pare să desemneze o învăţătură elementară şi clară, în opoziţie cu o învăţătură „în limbi” care scapă inteligenţei omeneşti. Cu textul din Galateni 6, 6, atingem în sfârşit in sens care va fi păstrat în Biserică: „Cel care primeşte cuvântul învăţăturii să facă parte învăţătorului său din toate bunurile”, sau altfel tradus: „Catehumenul să facă parte catehetului din toate bunurile.” Precizând astfel că cateheţii trebuie să fie plătiţi de către comunitate, Sf. Pavel lasă să se înţeleagă mai mult că existau persoane special consacrate învăţării catehezei; Aceasta părea firesc într-o epocă în care comunitatea creştină era constituită mai ales din convertiţi.111 Studierea cuvântului „cateheză” în Noul Testament n-aduce deci decât slabe rezultate. Dacă termenul se înnâlneşte puţin, totuşi realitatea nu duce lipsă de el, ca şi în alte scrieri arhaice, sub cele două aspecte pe care le reamintim aici, înainte de începe studiul: simbolurile de credinţă şi folosirea Vechiului Testament. 4. Cadrul şi conţinutul catehezei dogmatice: Simbolul de credinţă: Câteva exemple:
111

Luca, 1, 4 este un text controversat.

44

Noul Testament ne oferă un număr mare de formule de credinţă care ,toate, ca trăsătură comună, pot duce la tainele esenţiale şi sunt în oarecare măsură un rezumat al credinţei. În aceste formule găsim nucleul a ceea ce va deveni simbolul de credinţă.112 Aceasta este profesiunea de credinţă din 1 Corinteni 15, 1-7: „Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestito, pe care aţi şi primit-o (…), prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o – dacă o ţineţi cu tărie (…). Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce ş eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi după Scripturi.” Cu siguranţă avem aici un rezumat de cateheză transmisă pe cale orală şi primită de Apostoli. „Evanghelia” pe care o „binevesteşte”, Sf Pavel afirmă că va fi „primit-o” datorită unei mărturii care îşi are originea în cea a Apostolilor. El n-a aflat-o în mod direct pe drumul spre Damasc. De asemenea vom remarca de acum înainte insistenţa cu care Sf. Pavel afirmă că fiecare taină s-a înfăptuit „după Scripturi”. În Romani 1, 1 şi celelalte, Sf. Pavel se prezintă ca „ales” pentru a binevesti o Evanghelie pe care o rezumă astfel: Întruparea Fiului lui Dumnezeu în seminţia lui David şi arătarea Sa în Înviere. Aceasta este confirmată de textul de la Romani 8, 34, unde sunt enumerate patru teme pe care le regăsim neîncetat: moartea, învierea, înălţarea şi mijlocirea lui Iisus Hristos: „Cine este Cel ce osândeşte? Hristos, Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a înviat, Care este de-a dreapta lui Dumnezeu , Care mijloceşte pentru noi!” numeroase pasaje din Fapte, mai ales marile discursuri apostolice, atestă acelaşi nucleu central al catehezei.113 Găsim formule analoge la primii autori creştini, ceea ce explică uşo prin caracterul oral a catehezei. „…Iisus Hristos, din seminţia lui David, (fiu) al Mariei, Care sa născut cu adevărat, a mâncat şi a băut, Care cu adevărat a fost osândit sub Ponţiu Pilat, Care cu adevărat a fist răstignit, şi a murit, (…) Care cu adevărat a înviat din morţi. Tatăl Său L-a înviat.”114 Astfel sf. Ignatie al Antiohiei, scriind diferitelor Biserici, are mereu ocazia de a le aminti de credinţa lor. El le spune celor din
112

Aceste formule primitive de credinţă au fost studiate de o manieră aprofundată de către J.N.D. Kelly în Early christian Creeds, Londra 1950 şi de către O. Culmann în Les Premieres Confessions de la foi, Paris, 1948. 113 Fapte 2, 22-36; 3, 2-26; 4, 8-12; 5, 29-32; 13, 23-41; 17, 2-3, etc. 114 Sf. Ignatie al Antiohiei, Trall. 9, 1-2.

45

Smirna, din Efes, aproape în aceiaşi termeni ca şi în pasajul de mai sus, cu aceeaşi insistenţă asupra Întrupării Fiului lui Dumnezeu , morţii şi Învierii Sale, aceiaşi menţionare a lui Ponţiu Pilat care dovedesc că suntem în prezenţa formulelor tipice de folosire curentă.115 Cazul lui Iisus Hristos Sf. Iustin aduce o noutate în conştientizarea Bisericii primare prezentând istoria mântuirii ca pe o „iconomie” care înglobează întreaga istorie în planul Tatălui împlinit prin Fiul. Întruparea este apogeul acestei iconomii veşnice. Formulele de credinţă sunt adânc marcate de doctrina sa: „(Cuvântul) s-a arătat mai întâi în chip de foc şi în înfăţişare netrupească lui Moise şi celorlalţi prooroci; iar acum, aşa cum am spus, El s-a făcut om, s-a născut din fecioară, împlinind voinţa Tatălui, pentru mântuirea celor care cred în El; a vrut să fie socotit ca lucru de nimic şi să pătimească, ca să calce moartea prin moarte şi prin înviere.”116 Întâlnim o formulă de acest tip strict hristologic, dar mai dezvoltată, ăn a doua secţiune a Epistolei către cei 11 Apostoli care este o cateheză. Hristos este prezentat mai întâi ca: „Fiul Domnului, stând la dreapta Tatălui, prin cuvântul ce l-a dat Domnul în ceruri, ce l-a zidit pe om după chipul şi asemănarea Sa, şi care, cu bătrânii patriarhi, a grăit în pilde şi în adevăr.”117 După această mărturie a mai înainte vieţuiri a Cuvântului şi a făptuirii sale în Vechiul Testament, urmează tainele Întrupării şi a Mântuirii: „Credem că Domnul, Fiul lui Dumnezeu este Cuvântul care sa făcut trup, din Fecioara Maria, umbrită de Duhul Sfânt, care L-a născut şi L-a înfăşat în scutece în Betleem; El S-a arătat, S-a înălţat şi S-a mărit.” Remarcăm cum autorul dezvoltă datele elementare cu ajutorul elementelor împrumutate din Evanghelii, canonice şi apocrife. Urmează apoi povestirea câtorva minuni din viaţa publică, episodul din Cana şi înmulţirea pâinilor. Apoi textul continuă: „Ştim că El a fost răstignit în zilele lui Pilat din Pont şi ale lui Archelaus; a fost râstignit între cei doi tâlhari şi împreună cu ei a fost coborât de pe cruce; a fost îngropat într-un loc numit Calvar
115 116

Sf. Ignatie al Antiohiei, Smyrn., 1, 1-2; Eph. 7, 2. Întâia Apologie, 63, 16. 117 Epistola către cei 11 Apostoli, 14; P. O., 12, pp. 184-190.

46

unde au mers cele teri femei, Sara, Marta şi Maria din Magdala.”118 Vom reţine tradiţiile originale pe care textul le prezintă în ceea ce priveşte numele femeilor. Urmează apoi povestirea arătărilor. Vom remarca că Sf. Pavel, în 1 Corinteni 15, 7-12, făcea din arătări una din datele catehezei sale. Aici, cateheza reia deci ansamblul doctrinei Cuvântului, de la naşterea Sa mai înainte de toţi vecii până la Înălţare. Acelaşi text dă pe alocuri o formulă baptismală trinitară119, ceea ce arată autonomia iniţială a catehezei raportat la formula baptismală. Putem observa de asemenea că schiţa ansamblului catehezei o acoperă pe cea a Evangheliei, în special pe cea a lui Ioan, care începe cu facerea dintr-un început şi se termină cu arătările. Aceasta ne permite să vedem în Evanghelii o dezvoltare a unei scheme catehetice primitive. Nucleul central este cu adevărat alcătuit din momentul Întrupării, al Răstignirii şi al Învierii lui Hristos. Într-adevăr, la evrei nu era neapărat nevoie să-L vesteşti pe Dumnezeu, nici măcar pe Dumnezeul creator, căci ei Îl cunoşteau. Mai mult, nu era nevoie să-i informeze că Dumnezeu lucrează în istorie, căci cunoşteau acest lucru. Dar trebuia să evidenţieze această noutate însemnată: intervenţia hotărâtoare a lui Dumnezeu este întruparea Cuvântului; în firea omenească a lui Iisus Hristos, El împlineşte întreaga istorie a mântuirii. Iată de ce întâlnim atât de des menţiunea „după Scripturi”, în schiţele de Simbol pe care le cunoaştem. 5. Profesiunea de credinţă trinitară: Începând cu momentul în care cateheza nu mai este adresată numai evreilor, ci şi păgânilor, conţinutul catehetic al Simbolului creşte de la o profesiune de credinţă monoteistă la un Dumnezeu creator. „Înainte de toate, cred că nu există decât un singur Dumnezeu, Care a făcut şi întocmit universul, Care le-a trecut pe toate de la nefiinţă la fiinţă, Care cuprinde totul şi El singur nu poate fi cuprins.”120 Regăsim o profesiune de credinţă asemănătoare în Kerygma lui Petru care este o lucrare a secolului II:

118 119

Ibid. 20; P. O., 12, pp. 193-194. Ibid., P. O., 12, p. 192. 120 Păstorul din Herma, Preceptele, 1

47

„Să ştiţi că există un singur Dumnezeu …nevăzut şi Care vede toate, pe Care nimic nu-L cuprinde şi Care le cuprinde pe toate,… Care a făcut toate lucrurile prin cuvântul puterii sale.”121 Această profesiune de credinţă despre un Dumnezeu creator apare ca precedând profesiunea de credinţă faţă de Hristos la Iustin. „Îl slăvim pe Făcătorul lumii acesteia. Îl slăvim pe Cel ce ne-a trimis aceste lucruri, pe Iisus Hristos, Care a fost răstignit in timpul lui Pilat din Pont şi în care noi Îl vedem pe Fiul adevăratului Dumnezeu.”122 De altfel Iustin adaugă profesiunea de credinţă faţă de Hristos la profesiunea de credinţă faţă de Duhul Sfânt. „Şi în al treilea rând Duhul proroc.” Ajungem astfel la o formulă tripartită: Dumnezeul creator, Cuvântul întrupat şi înviat, Duhul Sfânt. Este ceea ce găsim la începutul Demonstraţiei lui Irineu: „Iată rânduiala credinţei noastre: Dumnezeu Tatăl necreat (…), Făcătorul lumii; astfel este primul articol (cap). Iar al doilea: Dumnezeu Cuvântul (…) Iisus Hristos Domnul nostru (…) Care Sa arătat proorocilor (…) Care, mai mult, la sfârşitul veacurilor, ca să ne amintească de toate lucrurile, S-a făcut om printre oameni (…). Şi al treilea: Duhul Sfânt prin Care proorocii au proorocit (…) şi Care la sfârşit s-a dat oamenilor într-un fel cu totul nou (…). De aceea, la naşterea noastră cea nouă, botezul are loc prin aceste trei articole.”123 Pare a fi sigur că această formulă a Simbolului, un rezumat al catehezei, a fost influenţată de formula baptismală. La origini, simbolul este independent de aceasta. Dar folosirea sa în ritul baptismal a influenţat-o, aşa cum a observat Kelly. Iar textul lui Irineu o confirmă. Dar vom remarca faptul că , în Simbol, Tatăl e văzut în rolul său de creator, Fiul în rolul de mântuitor, Duhul în rolul de sfinţitor. Sunt vizate misiunile persoanelor, mai mult decât legătura lor veşnică. Şi aceasta corespunde întru totul pedagogiei revelaţiei. Însă ulterior această prezentare trebuia să ridice întrebări, în măsura în care se va dovedi că lucrările lui Dumnezeu ad extra sunt obişnuite şi că Persoanele divine se deosebesc prin legătura lor. La această cateheză despre Dumnezeul creator, despre tainele lui Hristos şi darul Duhului Sfânt trebuie să adăugăm un alt element care a fost de la începuturi obiectul unei cateheze speciale, învierea trupurilor. Observăm deja în prezentarea pe care Sf. Pavel o face despre credinţă în areopag. În numeroasele
121 122

Clement al Alexandriei, Stromatele, 6, 5, 19. Iustin, Întâia Apologie, 13, 1-3. 123 Demonstraţia, 6-7.

48

justificări făcute despre acest articol de credinţă vedem deja la Sf. Pavel124 şi apoi la apologeţii secolului al II-lea că acest punct era totodată constitutiv pentru cateheză, dar mai ales greu de prezentat. De remarcat că, în cele mai vechi cateheze, se constituie întotdeauna un bloc aparte. Acesta se găseşte în Didahia la sfârşitul catehezei morale şi în Epistola lui Barnaba după cateheza dogmatică. „Cel care împlineşte (voia lui Dumnezeu) va fi slăvit în împărăţia lui Dumnezeu (…) de aceea există o înviere şi o răsplătire.”125 Regăsim aceeaşi ordine la Fer. Augustin şi în Jurnalul Eteriei: anunţarea Parusiei situată la sfârşitul catehezei. Este vorba despre espectatio, aşteptarea întru nădejde, care constituie un moment distinct în ansamblul catehezei. Aceasta subliniază caracterul dinamic şi existenţial al catehezei. Ea este educaţia atitudinilor teologice de credinţă, de nădejde, şi de milostenie. Educaţia credinţei se face prin narratio, adică povestirea evenimentelor mântuirii. Cea a milosteniei se face prin porunci. Nădejdea presupune un aspect nou faţă de credinţă: ea este mai mult îndreptată spre viitor. Şi este la rândul său educată prin anunţarea Parusiei. În secolul al III-lea întâlnim la Origen această prezentare a simbolului, ca o prescurtare a credinţei: „Putem numi „cuvânt prescurtat” credinţa din simbol care este comunicată către credincioşi şi în care suma fiecărei taine este cuprinsă, restrânsă în formule prescurtate.”126 Iar conţinutul acestei rânduieli de credinţă este simbolul trinitar, urmat de înviere. „Nu există discuţii despre capitolele oficiale şi evidente precum: singurul Dumnezeu a dat Legea şi Proorocii. Iisus Hristos întâiul născut din toată creaţia care la sfârşitul veacurilor a venit în lume după cum spun proorocirile, Care a luat adevărata fire omenească, Care S-a născut din Fecioara, a murit pe cruce, a înviat din morţi, a împărţit firea omenească pe care o luase. Apoi Duhul Sf’nt Care a fost dat apostolilor. Apoi învierea din morţi.”127 În altă parte, întâlnim foarte de timpuriu, în anumite formule ale simbolului, aluzii la Biserică şi la iertarea păcatelor. Astfel în Epistola celor XI Apostoli din secolul al II-lea, în secţiunea catehetică, întâlnim această formulă:
124 125

1 Cor 15, 35-53 Barnaba, 20 126 Com. Rom., 19. 127 Com. Ser. Mt., 33. – vezi şi Com. Joh., 32, 16.

49

„Cele cinci pâini sunt simbolul credinţei noastre în marea creştinătate, adică în Tatăl atotputernicul, în Iisus Hristos Mântuitorul nostru, în Duhul Sfânt Mângâietorul, în Sfânta Biserică, în iertarea păcatelor.”128 Tradiţia Apostolică a lui Ipolit al Romei de la începutul secolului al III-lea prezintă formula următoare pentru întrebarea baptismală: „Crezi în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul? Crezi în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut din Fecioara Maria prin Duhul Sfânt, Care a fost răstignit sub Pilat din Pont, a murit, a înviat a treia zi, viu dintre cei morţi?” Crezi întru Duhul Sfânt din Sfânta Biserică?”129 E de remarcat că această cateheză a botezului nu face niciodată parte din catehezele dogmatice pregătitoare în iniţierea creştină. Din contră, ea constituie obiectul precis al catehezelor mistagogice, date după botez şi aceasta o vom studia. Încă din primele texte, cum este cazul Epistolei lui Barnaba care este o cateheză post-baptismală raportată în mod esenţial la Botez şi la Biserică, ceea ce corespunde în întregime Epistolei Apostolilor. Se pare că menţionarea Bisericii şi a iertării păcatelor corespunde unei date catehetice, nu însă unei cateheze dogmatice pe care o studiem acum. Raportarea simbolului la cateheză nu ridică nici o îndoială. În secolul al IV-lea, simbolul va fi chiar cadrul precis al întregii cateheze. În secolul al III-lea, vom vedea că şi opera catehetică a lui Irineu este structurată prin simbol. Cunoaştem că fiecare Biserică, încă din timpurile cele mai îndepărtate, dobândeşte repede propriul simbol. Toate acestea permit să se întrezărească în încercările de simboluri din timpurile apostolice însuşi cadru învăţăturii orale ale Apostolilor. Această învăţătură este independentă de Sf. Scriptură; chiar o precede. Simbolul este expresia catehezei vii, transmiterea credinţei ajunsă până la noi. 6. Utilizarea Vechiului Testament: Culegerile de testimonia Încă din Noul Testament, este uşor de constatat că această cateheză elementară se sprijină mult pe argumentele scripturistice şi profetice furnizate de Vechiul Testament. Preocuparea Apostolilor de a vesti mântuirea „după Scripturi” se referă la Iisus Hristos însuşi prezentându-se ca împlinirea Scripturii:
128 129

Epistola celor XI Apostoli, 16; P. O., 9, p. 192. Ipolit, Tradiţia Apostolică, 21.

50

„Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El.”130 Este uimitor să vedem cum revin în mod constant aceleaşi citate din Vechiul Testament în Evanghelie, în Fapte şi Epistolele Sfinţilor Petru şi Pavel. Această convergenţă de citate identice este suficientă pentru a ne întreba dacă nu existau culegeri de fragmente din Vechiul Testament folosite de evanghelişti sau de predicatori în cateheza lor. Or, le întâlnim efectiv mai târziu în Testimonia Sfântului Ciprian. De altfel cunoaştem că aceasta exista la evrei. S-a descoperit la Qumrân o culegere de profeţii mesianice. 131 S-au observat de asemenea concordanţe între aceste culegeri iudaice şi grupurile de citate ale Noului Testament. Deci credem că aceste culegeri iudaice erau folosite de primii creştini.132 Citatele din Vechiul Testament nu apar oriunde şi oricum. Cel mai adesea le găsim grupate, în acelaşi mod, în jurul aceleaşi teme. Că sunt în Noul Testament, la Iustin sau în Epistola lui Barnaba, le găsim în aceleaşi grupări. Deci ne aflăm în prezenţa un fapt major al catehezei arhaice din care vom vedea dezvoltarea ei în Demonstraţia lui Irineu. Arătăm aici câteva din aceste grupări de texte mai larg răspândite. Hristos este piatra „pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, şi care s-a făcut în capul unghiului”133 sau „piatră de încercare”134. Povestirile despre Patimile lui Hristos se sprijină pe psalmul 21 şi pe cântările Slugii pătimitoare: „Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre”135. O altă alcătuire grupează imaginile mozaice ale crucii, rugăciunea lui Moise cu braţele întinse şi şarpele de aramă.136 Marile texte despre filiaţia dumnezeiască sunt mai ales în psalmii 23 şi 109: „Zis-a Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta mea”137. De asemenea găsim o întreagă culegere despre apa botezului, îndeosebi: „apa curgea de sub partea dreaptă a templului pe partea de miazăzi a jertfelnicului”138. Am găsi încă şi mai multe alte culegeri la Iustin şi mai ales la Barnaba care prezintă de altfel întreaga sa Cateheză ca împlinirea profeţiilor139.
130 131

Luc. 24, 26. Găsim mai ales profeţia lui Iacov (Num. 24, 17: „O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel”) apropiată de cea a lui Isaia (11, 1: „O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da”). 132 Cf. J. Daniélou, Théologie du judéo-christianisme, pp. 102 şi urm. 133 Ps. 117,22 134 Is. 8,14 135 Is. 53 136 Nb 21, 8-9. 137 Ps 109, 1. 138 Iez 47. 139 Barnaba, 2: despre convertire, milostenie, postul adevărat.

51

7. Exegeza Vechiului Testament: E uimitor de remarcat extrema libertate cu care primii crestini folosesc Vechiul Testament. Texte de origini diferite sunt sudate intre ele. Altele sunt modificate intr+un sens care traduce mai bine evenimentul specific crestinesc. Găsim, de exemplu, în Epistola lui Barnaba ansamblul următor cu privire la Patimi: „Proorocul a spus cu adevarat la locul său: risipeşte-mi sufletul cu sabia şi patrunde cu cuie carnea mea, căci cete de netrebnici s-au ridicat împotriva mea”.140 CITATELE VECHIULUI TESTAMENT ÎN CATEHEZA PRIMARĂ Tema Hristos piatră Vechiul Test. Noul Test. = Ps 117, 22 Is 28, 16 Is. 8, 14 Mt 21, 42 Fapt 4, 11 Rom 9, 32 Luc 18 Patimile 20, 17Barnaba Epistola 6 Iustin

1Petr 2, 6-7 Is 53, 5 si Patimile în Epistola 5 urm Evanghelii Ps 21 Ps 118, 20 Zah 13, 7 Crucea Apa botezului 2 Cor 5, 21 1 Petr 2, 2425 Mat 26, 31 Num. 21, 8- Ioan 3, 14 9 Ps. 1, 3 Iez., 47 Ier. 2, 12 Is. 33, 16 Is. 45, 2-3 Filiaţia Ps. 109 dumnezei Is. 45, 1 asca a lui Ps. 23 Hristos
140

1 Apol., 38, 2 1 Apol., 50 1 Apol., 51, 2

Epistola 12 Epistola 11

1 Apol., 60, 3 1 Apol. ,40, 8

Ioan 7, 38

Fapt. 2, 34 Evr. 1, 13

1 Apol., 45, 25 1 Apol., 51

Barnaba, 5.

52

Această unică frază regrupează trei citate: Ps. 21, 21; Ps. 118, 20; Ps. 21, 17. Regăsim mai târziu aceeaşi regrupare care redă ansamblul ca un citat singular141. Ne aflăm aşadar în prezenţa unei grupări devenite tradiţională şi al cărui caracter compozit nu mai apare nicăieri. Suntem în faţa unuia dintre trăsăturile caracteristice folosirii Vechiului Testament în cateheza iudeocreştină142. Citatele despre şarpele de aramă ne furnizează un bun exemplu asupra modului în care textele sunt interpretate în funcţie de taina lui Hristos. Numai Lui, faptul de le atribui Crucii este deja o interpretare. Dar avem în plus o parafrază a textului din Numerii. Acesta ne spune: „şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi”143. Or Barnaba traduce: „Când unul dinter voi va fi muşcat, să se întoarcă spre şarpele aşezat pe lemn şi să nădăjduiască, având credinţă că chiar fără viaţă fiind, acesta poate să vieze, şi va fi mântuit”144. Asemena modificări şi interpretări nu sunt datorate faptului că autorii creştini ar cita Vechiul Testament din memorie. Mai degrabă pentru că ei îl consideră mereu viu şi ăn dezvoltare. De aceea fac din el un perpetuu targum. Este o uzanţă moştenită din tradiţia iudaică, dar creştiniiîl aplică într+un sens specific: ei fac exegeza Vechiului Testament arătând că cel Nou îi este adevărata şi unica explilcaţie. O astfel de practică are interesul să ne permită să distingem exegeza specialistului de cea a catehetului. Cateheza are metoda ei pproprie. Ea este o interpretare a Scripturii în funcţie de relaţia sa cu Hristos care este autentica semnificaţie. „Trebuie să aducem Domnului recunoştinţa noastră cea mai mare pentru ca ne-a făcut cunoscut trecutul, ne-a explicat prezentul, ne-a dat o anumită inteligenţă asupra viitorului”145. Semnificaţia folosirii Vechiului Testament Orice cateheză este deci unanimă pentru a introduce anunţarea lui Iisus Hristos în ansamblul istoriei mântuirii şi pentru a o situa în continuitate cu marile profeţii. Deja făcea astfel Sfântul Pavel: „am stat până în ziua aceasta, mărturisind la mic şi la mare, fără să spun nimic decât ceea ce şi proorocii şi Moise au spus că va
141 142

Irineu, Demonstratia, 79. Cf. J. Daniélou, Théologie du judéo-christianisme, pp. 105-106; Etudes d’exégèse judéo-chrétienne, pp. 15-165. 143 Num. 21, 8-9. 144 Barnaba, 12. 145 Barnaba, 5.

53

să fie : că Hristos avea să pătimească şi să fie cel dintâi înviat din morţi şi să vestească lumină neamurilor”146. Era mai întâi de toate pentru iudei un argument ad hominem. Cei care aderă la Hristos nu sunt infideli Vechiului Testament. Ei nu-şi trădează credinţa lor evreiască. În al doilea râns, textele Vechiului Testament iau în cateheză o valoare de semnificaţie şi de explicaţie. Sunt chiar textele care servesc în Biserica primară pentru a face teologia evenimentelor creştine. Ceea ce se cuvine să se spună că actul creştin a fost la început afirmat prin înseşi formulele Vechiului Testament. Noul Testament este evenimentul lui Hristos exprimat în termeni vechi-testamentari. Astfel, de exemplu, teologia şi cateheza Patimilor se elaborează în jurul temelor Mielului pascal, ale Slugii pătimitoare, ale eliberării din Egipt. Aici nu este un simplu procedeu pedagogic, ci, din contră, manifestarea unei unităţi profunde: evenimentele vieţii lui Hristos cum cele din Vechiul Testament sunt toate magnalia Dei. Iată de ce aspectul teologal al vieţii lui Hristos se arată în întraga sa dimensiune prin evenimentele Vechiului Testament. Astfel, creaţia este aceea care permite înţelegerea cu adevărat a zămislirii feciorelnice a lui Iisus: în apariţia lui Hristos, cum de altfel în creaţia primului Adam, există un început absolut. Şi iar, Învierea lui Hristos se înţelege cu adevărat prin raportare la primul Paşte. Viaţa lui hristos nu este strălucirea unei vieţi umane superioarem ci manifestarea supremă a intervenţiei lui Dumnezeu în istorie. Cateheza noastră trebuie să arate în ea continuarea marilor opere ale lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Or, aceste opere ale lui Dumnezeu sunt întotdeuna aceleaşi, în Iisus precum înainte şi după El. Ele ne fac să atingem fondul credinţei. Dumnezeu creează: El face să izvorască viaşa noastră acolo unde nu era decât neant. Chemarea Sa căte Avraam este o creaţie. Botezul împlineşte în noi o creaţie nouă. Dumnezeu mântuieşte: întreag istorie a mântuirii se află jalonată de fapte ale mântuirii. Omul este prizonier; îi este imposibil să se mântuiască singur. Dumnezeu îl salvează. Dumnezeu rămâne cu oamenii: în Templul Vechiului Testament, în Hristos prin Euharistie. Dumnezeu face legământ: El îşi dă darurile fără părere de rău . Dumnezeu, în sfârşit, judecă: El este însuşi măsura adevărului întregii vieţi şi a toată istoria. Acestea sunt marile opere ale lui Dumnezeu . ele se traduc întotdeuna prin evenimente. Ele fac obiectul catehezei. Punând evenimentele

146

Fapt. 26, 22-23.

54

vieţii lui Hristos în relaţie cu cele ale Vechiului Testament, se degajă întreaga încărcătură teologică a unora şi a celarlalte. În afara valorii sale de semnificaţie şi de explicaţie, folosirea Vechiului Testament în cateheză are de asemenea o valoare de demonstraţie şi de justificare. Demonstraţia credinţei este, întradevăr, analogia credinţei: ceea ce fondează aderarea la un oarecare dată a credinţei este ceea ce poate fi pus corelat cu alte date. Aceasta apare atunci ca expresia unei permanente care o înglobează. „Demonstraţia” credinţei este în mod esenţial stabilirea de corespondenţe între manierele de acţionare ale lui Dumnezeu în diferite etape ale istoriei mântuirii. Este ceea ce produce relaţia în Noul Testament: ea explică Scriptura prin Scriptură. Această metodă este cea a lui Hristos Însuşi atunci cândle artă ucenicilor la Emaus că evenimentele Patimilor şi Învierii Sale au fost anunţate în întreg Vechi Testament. Este de asemenea cea a lui Pavel atunci când scrie Corintenilor ca Hristos a înviat „după Scripturi”. Este iarăşi cea a culegerilor de testimonia a cărei prezenţă am perceput-o. Argumentul profetic pe care ea se bazează îşi păstrează întreaga valoare dacă este înţeles nu ca o slabă realizare a unei aorecare predicţii adesea discutabile, ci ca o împlinire grandioasă, în Hristos, a evenimentelor escatologice anunţate de toţi proorocii. Detaliul este este explicat de întreaga Biblie. Fiecare episod luat separat poate fi plauzibil. Dar luat în dinamismul istorie sfinte, îşi primeşte contextul. Am analizat cateheza dogmatică arhaică după duoă moduri principale de expresie: afirmarea scurtă şi condensată a simbolurilor de credinţă,şi demonstrarea credinţei în împlinirea profeţiilor Vechiului Tetament.

55

V. SECŢIUNEA IV: CATEHEZA DOGMATICĂ ÎN SECOLUL AL III-LEA
1. Demonstarea propovăduirii apostolice a lui Irineu: Vom avea ocazia să constatăm, în capitolele despre cateheza morală, importanţa , în istoria Bisericii, sfârsitului secolului al IIles şi începutul secolului al III-lea. Este momentul în care totul ia amploare, precizie şi profunzime; în care apar Tertulian, Clement al Alexandriei, Ipoplit al Romei; în care apare opera capitală a Sfântului irineu. Pe această operă capitală alegem să ne sprijinim pentru a descoperi cateheza dogmatică a secolelor al II-lea şi al III-lea. Nu că Irineu ar fi unicul catehet al vremii. Origen a fost cel mai mare, încât a rămas, în ciuda greşelilor sale, patronul cateheţilor. Dar Demonstrarea Predicării Apostolice este primul expozeu catehetic pe care-l deţinem. Este complet şi tradiţional aşa încât putem fi siguri că o asemenea lucrare reflectă practica catehetică a epocii, fiind trasată de o manieră personală. Născut în Smirna spre anii 115, Irineu l-a cunoscut în adolescenţa sa pe episcopul Policarp şi a moştenit de la el tradiţia ioaneică. Se pare că a poposit la Roma înainte de a devni preot al Bisericii din Lyon. În jurul lui roiesc tot soiul de şcoli eterodoxe care se împotivesc violent episcopilor. Opera sa se citeşte în funcţie de acest context. El se străduieşte să pună în lumină integritatea credinţei, în izvorul şi conţinutul ei, pornind de la tradiţia comună şi căutân dîn mod special să respingă erezia gnostică. Iată de ce îl vom vedea insistând asupra unităţi scopului lui Dumnezeu în creaţie şi mântuire, împotriva pretenşiei gnostice de separare a Vechiului de Noul Testament. Ştim că principala sa lucrare este Adversus Hoereses. Dar Demonstraţia, asupra căreia ne vom opri acum, traduce o similitutine totală de doctrină. Iată cum Irineu însuşi prezintă lucrarea destinatarului său Marcian: „Ne-am întreţinut un pic prin scris cu tine, şi, printr-o prescurtare, îţi prezint propovăduirea adevărului ca să te întăreşti în crediţă. Îţi mai trimitem un fel de memoriu asupra punctelor capitale astfel ca, prin acest număr mic (de pagini)(...),
56

să pricepi pe scurt toate alcătuirile trupului adevărului şi, prin această prescurtare, să fii în stăpânirea lucrurilor 147 dumnezeieşti” . Încă de la început suntem aşadar avertiuaţi asupra caracterului catehetic al lucrării.: o prezentare completă şi „scurtă”a „punctelor capitale” ale credinţei. Introducerea leu Irineu ne pună la curent în egală măsură cu scopul său diblu: expunerea conţinutului esenţial al „adevărului” pede o parte şi furnizarea „dovezilor”pe de alta. Astfel se explică împărţirea lucrării în două mari părţi.

147

Dem., 1,

57