UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ DIN ALBA IULIA Secţia Teologie-Pastorală

Violenţa:
origini, forme, contracarare
Studiu cu implicaţii pastorale, din perspectiva dreptului internaţional
LUCRARE DE SEMINAR

Coordonator:
Arhim. conf. univ. dr.

TEOFIL TIA
Susţinător: MIHAI MOCAN,
anul III

Pagina | 1

ALBA IULIA 2006 1. Violenţa: terminologice: delimitări conceptuale şi

„Violenţa”, ca definiţie a unei situaţii sociale cuprinzând o serie de posibilităţi diverse de acţiune şi într-o definiţie minimală trebuie înţeleasă ca un concept-cheie conţinut de toate discuţiile ce vizează războiul şi pacea, întrucât prin „război“ înţelegem uzul de forţă militară organizată între diferite grupuri sociale, iar prin „pace”, absenţa acesteia1. Violenţa despre care vorbim aici reprezintă însă doar un segment din mai largul spectru contextual al conceptului de violenţă: vorbim aici doar despre violenţa fizică, care vizează rănirea unor persoane sau distrugerea unor bunuri. Situaţia socială, care defineşte conceptul de violenţă directă sau fizică este o situaţia în care există o relaţie clară între subiect şi obiect. Violenţa este exercitată de un autor (subiect) şi suferită de o victimă (obiect). În uzul mai nou termenului, violenţa este din ce în ce mai mult înţeleasă ca violenţă fizică. Acest lucru este valabil însă numai atunci când interpretăm „violenţa“ ca pe o acţiune care presupune utilizarea directă de forţă fizică sau psihică, ca pe un concept care defineşte acţiunile unor persoane identificabile la modul concret. În schimb, Ludwig Wittgenstein atrăsese încă de mai demult atenţia, într-o discuţie privind violenţa, asupra faptului că aceasta poate fi rezultatul unor contexte sociale, că violenţa penetrează, în formă manifestă sau latentă, în anumite ordini statale şi sociale, toate relaţiile politice şi sociale2. Violenţa care nu mai poate fi redusă la acţiunile unor indivizi concreţi, care reprezintă mai degrabă totalitatea violenţelor instituţionalizate dintr-o societate, poate fi identificată cu violenţa structurală: conceptul de violenţă se
1

ALEXANDRU BOBOC, Filosofia contemporană. Orientări şi tendinţe în filosofia secolului XX, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980, p. 81. 2 REINHARD MEYERS, Grundbegriffe, Strukturen und theoretische Perspektiven der Internationalen Beziehungen, în: Bundeszentrale für politische Bildung, Editura Grundwissen Politik, 2. Aufl., Bonn, 1993, p. 280-282, apud Alexandru Boboc, op. cit., p. 88..

Pagina | 2

schimbă, din această perspectivă, dintr-un concept de acţiune într-un principiu social de structură. Violenţa este un fenomen care nu a fost definit sau delimitat în mod clar nici de către ştiinţă şi nici în uzul cotidian al limbii. Atunci când mass-media foloseşte acest termen, este de obicei vorba despre următoarele aspecte ale violenţei3:
• • • • • •

(furturi şi crime), mai ales în metropole; 90% din autori sunt bărbaţi; VANDALISM : distrugere de bunuri; SCANDALURI: isterie şi violenţe la concerte pop, meciuri de fotbal sau alte evenimente de masă; VIOLENŢĂ XENOFOBĂ: acte de violenţă comise împotriva unei anumite părţi a populaţiei; VIOLENŢELE DINTRE BANDE: confruntări violente între bande rivale de tineri; VIOLENŢĂ MOTIVATĂ POLITIC;
CRIMINALITATE

Violenţa este, în relaţia război-pace, tematizată în numeroase dezbateri contemporane, fiind considerată criteriul central de diferenţiere dintre cele două. Cursul violent al conflictelor se găseşte pe partea stângă, cel non-violent, pe partea dreaptă, în „jumătatea păcii”. Dar ce înţelegem de fapt când vorbim despre cursul violent al conflictelor? Atunci când cursul conflictului ia forma unui război, lucrurile sunt relativ clare. Mai dificilă este situaţia în acel segment al continuumului dintre război, ca formă extremă, pe partea stângă, şi punctul de turnură, de civilizare a conflictelor, din mijloc. Violenţa devine evidentă atunci când este exprimată ca agresiune fizică directă, de pildă atunci când un om îl omoară sau îl răneşte pe altul. În schimb dacă obiceiurile consumatorilor din statele industrializate, susţinute de un consum enorm de energie, duc la încălzirea atmosferei, la creşterea nivelului apelor mării care ajung să inunde insule ale căror locuitori îşi pierd astfel sursa existenţei, oamenii nu mai vorbesc de violenţă. De aceea, cercetarea din domeniul păcii şi conflictelor a încercat să elaboreze un înţeles mai larg pentru termenul „violenţă”. La finele anilor ’60, Johan Galtung a adus în discuţie diferenţierea între violenţa personală şi cea structurală, la
3

Ibidem, p. 95.

Pagina | 3

aceste două tipuri de violenţă adăugându-se, la începutul anilor 90, violenţa culturală4. În cazul violenţei personale, victimele şi autorii pot fi identificaţi fără nici o ezitare. Violenţa structurală produce şi ea victime, dar nu persoane, ci structuri specifice organizatorice sau sociale, în acest caz condiţiile de viaţă fiind cele care stau la baza acesteia. Prin violenţa culturală înţelegem ideologiile, convingerile, tradiţiile, sistemele de legitimare, care face posibilă şi justifică, legitimează violenţa directă sau structurală. Galtung era de părere că nu putem vorbi despre violenţă decât atunci când oamenii sunt influenţaţi într-o asemenea măsură încât se realizează, fizic şi spiritual, mai puţin decât ar putea de fapt5. Noţiunea lui Galtung de violenţă structurală este punctul central de referinţă în discuţia privind violenţa, demarată la nivel mondial de cercetarea în domeniul păcii şi conflictelor. Această noţiune s-a bucurat de o largă recunoaştere, deschizând spre cercetare conceptul de violenţă şi permiţând astfel şi analizarea rezultatelor violente (cum ar fi, de pildă, subnutriţia din lumea a treia) înregistrate de structuri anonime. Ea a făcut însă şi obiectul unor critici înverşunate, pentru că a condus la o utilizare inflaţionistă a conceptului de violenţă: tot ceea ce credem că nu este în regulă pe tot cuprinsul acestei lumi poartă mai nou numele de violenţă structurală6.

2. Tipologia violenţei:
„Prin diferenţierea fundamentală dintre violenţa personală şi cea structurală, violenţa dobândeşte un dublu aspect. La fel se întâmplă şi cu pacea, percepută ca absenţă a violenţei. O concepţie extinsă al violenţei duce la o concepţie extinsă a păcii: pacea definită ca absenţă a violenţei personale şi ca absenţă a violenţei structurală. Definim aceste două forme ca pace negativă, respectiv ca pace pozitivă“ - JOHAN GALTUNG

Formele de violenţă directă sunt recunoscute întotdeauna ca atare. Există însă şi forme mai ascunse de violenţă, este de părere cercetătorul în domeniu păcii, Johan Galtung: „De aceea, cercetarea în domeniul păcii necesită dezvoltarea unei

4 5 6

JOHN DEWEY, Democraţie şi politică, Bucureşti, Editura Politică, 1972, p. 114. Ibidem, p. 119-120. ANTON DUMITRIU, Istoria războiului, Bucureşti, Editura Fundaţiei Soros, 1999, p. 27.

Pagina | 4

tipologii a violenţei, aşa cum este patologia pentru domeniul sănătăţii”7. Galtung înţelege violenţa după cum urmează: „Eu înţeleg violenţa ca pe o deteriorare a nevoilor fundamentale omeneşti ce poate fi evitată sau, la modul mai general, o deteriorare a vieţii, care scade gradul la care oamenii sunt capabili să-şi îndeplinească nevoile la un nivel sub cel potenţial posibil. Şi ameninţarea cu violenţa este tot violenţă” Acest înţeles dat violenţei depăşeşte cu mult violenţa directă exercitată de o persoană sau mai multe asupra altor persoane. Pe lângă violenţa directă, Galtung atrage atenţia asupra unei alte forme de violenţă, violenţa structurală, care nu este exercitată de către persoane şi care este ascunsă într-o oarecare măsură în spatele unor structuri. Să ne gândim aici, de exemplu, la nedreptăţile din sistemul mondial al schimbului de mărfuri, care fac ca mulţi oameni să moară de foame în fiecare an. Autorii unui articol enciclopedic încearcă să explice la rândul lor mult-discutatul concept de „violenţă structurală”: „Violenţa este parte constitutivă a sistemului social şi iese la lumină atunci când apar raporturi inegale de forţă şi, implicit, şanse inegale de viaţă (de pildă, inechitatea distribuirii veniturilor, a şanselor de educaţie etc.). Galtung foloseşte termenul de violenţă structurală în mod sinonim cu termenul de „nedreptate socială“. În acest sens, analiza lui Galtung se potriveşte cu critica adusă capitalismului în ţările în curs de dezvoltare. Ea legitimează lupta împotriva unor sisteme sociale nedrepte, chiar dacă acestea renunţă în mare măsură la mijloace directe de oprimare”8. Luând ca reper definiţia lui Galtung a violenţei (şi anume „deteriorarea nevoilor fundamentale ale oamenilor”) şi adăugând patru grupe noi de nevoi la cele două deja cunoscute, vom avea următoarea tipologie:
GRUPE DE NEVOI Tipologia supravieţuir bunăstare identitate / violenţei e (negare: scop (după Johan (negare: sărăcie, (negare: Galtung) moarte) boală) înstrăinare) Violenţă asasinate rănire, asediu, de-socializare, directă sancţiuni, re-socializare, sărăcie cetăţeni de
7 8

libertate (negare: oprimare) reprimare, închisoare, expulzare,

Ibidem, p. 31. Ibidem, p. 44.

Pagina | 5

Violenţă structurală

exploatare A

exploatare B

mâna a doua deportare penetrare, marginalizare, segmentare fragmentare

În anii 90, Galtung a mai adăugat o categorie tipologiei sale, introducând conceptul de VIOLENŢĂ CULTURALĂ: „Prin violenţă culturală înţelegem acele aspecte ale culturii care pot fi folosite pentru a justifica sau legitimiza violenţa directă sau structurală. Stelele şi dungile, secerile şi ciocanele, steagurile, imnurile şi paradele militare precum şi omniprezentul portret al conducătorului, discursurile aprinse şi posterele, toate sunt incluse în această categorie”9. Am văzut cum arată tipologia violenţei după Galtung, dar ce înseamnă termenii din rândul inferior al tabelului. Ce este exploatarea (A şi B), ce sunt penetrarea şi segmentarea, marginalizarea şi fragmentarea? Pentru a putea să discutăm categoriile violenţei structurale trebuie să dispunem de unele cunoştinţe în ceea ce priveşte structura violenţei, precum şi să avem un vocabular potrivit pentru a putea identifica toate aspectele acestei structuri şi de a vedea ce relaţii au acestea cu categoriile de nevoi. În ceea ce mă priveşte, exploatarea constituie nucleul unei structuri arhetipale a violenţei. Acest lucru nu înseamnă nimic altceva decât că unii oameni, mai precis aşa numiţii topdogs (clasele sociale de sus), profită mai mult de pe urma interacţiunii care are loc în această structură decât alţii, aşa numiţii underdogs (clasele sociale de jos). Pentru a folosi un eufemism, ceea ce rezultă este un „schimb inegal”. Aşa numiţii underdogs pot fi de fapt atât de dezavantajaţi încât să moară de pe urma acestui lucru (de foame sau de pe urma molimelor): aceasta este exploatarea de tip A. Al doilea tip de exploatare (B) înseamnă a lăsa underdogs pradă unei stări permanente şi nedorite de sărăcie, care include în mod normal cazurile de subnutriţie şi de boală. Toate acestea se petrec în cadrul unor structuri complexe şi la sfârşitul unor înlănţuiri şi cicluri cauzale extrem de lungi şi de ramificate. O structură de violenţă nu îşi lasă amprenta numai pe corpul omenesc, ci şi asupra minţii şi sufletului uman. Următorii patru termeni pot fi înţeleşi ca părţi constitutive ale exploatării sau ca componente cu valoare de amplificare conţinute de structură. Funcţia lor este de a împiedica formarea conştiinţei şi
9

Ibidem, p. 59.

Pagina | 6

mobilizarea conştiinţei, două ingrediente esenţiale pentru o luptă eficientă împotriva exploatării. Conştiinţa underdog este penetrată de elementele ideologiei topdog, această penetrare fiind însoţită şi de o segmentare care nu deschide underdog decât o viziune limitată a realităţii. Segmentarea este rezultatul a două procese, marginalizarea şi fragmentarea. Underdogs sunt împinşi spre margini, fiind condamnaţi să fie nesemnificativi, despărţindu-i şi ţinându-i departe unii de ceilalţi. Aceste patru concepte descriu de fapt formele violenţei structurale. Ele apar şi în legătură cu problema sexelor, chiar şi atunci când rata mortalităţii şi a bolilor în rândul femeilor nu este foarte crescută, sau chiar mai scăzută decât în cazul bărbaţilor. Pe scurt, ca forme ale violenţei, exploatarea şi oprimarea merg mână în mână, dar nu sunt identice10.

3. Violenţa in familie:
Din punct de vedere clinic, o definiţie larg acceptată a violenţei domestice este aceea formulată de Stark şi Flitcraft: „Violenţa domestică este o ameninţare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de îngrijire şi protecţie”11. Se numeşte „violenţa în familie” orice act vătămător, fizic sau emoţional care are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri.

10 11

Ibidem, p. 64-65. JEAN FRANCOIS LYOTARD, Condiţia postmodernă a familiei, Bucureşti, Editura Babel, 1993, p. 97.

Pagina | 7

Deşi până de curând s-a presupus că femeia este cel mai adesea victima violenţei în familiei, în urma unor cercetări s-a descoperit că de fapt numărul bărbaţilor agresaţi este destul de mare. Experţii care cercetează această problemă sunt de acord că violenţa este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplu fapt ca unele fapte nu sunt raportate poliţiei sau spitalelor12. Familia care constituie un teren de manifestare a violenţei domestice devine mai puţin transparentă şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este evidentă izolarea socială a acestor familii. Ele capătă o stigmă în ochii celorlalţi şi în acelaşi timp un sentiment de stigmă şi culpă care le face să se izoleze13. Soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină relaţii sociale în cadrul cărora să-şi poată mărturisi suferinţa şi eventual să poată primi un sprijin. Pe de altă parte, bărbaţii violenţi au ca şi caracteristici de personalitate lipsa abilităţilor şi a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenţi, a comunica, în mediul intim al căminului, devine mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celălalt, în vreme ce, la locul de muncă rămâne o rutină de relaţionare superficială cu ceilalţi, un rol jucat în limitele orelor de serviciu14.

• Influenţe asupra dezvoltării copiilor:
Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată cu largi şi dramatice consecinţe în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece în general, ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele evenimentelor de violenţă. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor. Într-o familie bântuită de violenţă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate. Funcţiile parentale nu mai pot fi împlinite.
12 13 14

Ibidem, p. 118. GEORGIO VATTIMO, Societatea transparentă, Constanţa, Editura Pontica, 1995, p. 30. Ibidem, p. 41.

Pagina | 8

O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de teroare, de autoacuzaţii, femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din rolurile impuse de viaţa familiei. În atmosfera de violenţă, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor, de fapt rămâne într-o singurătate umplută doar de ţipetele celor din jur. Această situaţie este probabil şi explicaţia numărului mare de accidente domestice ale căror victime sunt copiii. Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face uşor de recunoscut. Ei prezintă: • PROBLEME FIZICE, boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afara casei, dezvoltare fizică mai lentă; • PROBLEME EMOŢIONALE ŞI MENTALE: anxietate mărită, simţământ de culpabilitate, frica de abandon, izolare, mânie, frica de răniri şi moarte; • PROBLEME PSIHOLOGICE: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viaţa mai fericită a colegilor; • PROBLEME DE COMPORTAMENT: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, probleme cu somnul, enurezie, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, relaţii pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri şi alcool, comportament defensiv cu minciuna; • PROBLEME ŞCOLARE: neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele şcolare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale; • IDENTIFICARE CU EROI NEGATIVI. Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a crescut fenomenul sinuciderii, a tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rândul cauzelor se află climatul familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei. Deşi incidenţa fenomenului este în scădere, se manifestă o acutizare a lui, în sensul creşterii intensităţii violenţei şi a actelor de cruzime.
Pagina | 9

3. Educaţie pentru pace:
„Moartea se aflã între darurile cele mai pretioase fãcute omului. Pentru aceasta, a o folosi rãu este impietatea supremã. Sã mori rãu. Sã ucizi rãu. (Cum însã sã scapi si sinuciderii si omorului?) Dupã moarte, iubirea. Problemã analogã: nici plãcere pãtimasã, nici privatiune dezaxatã. Rãzboiul si Erosul sunt, între oameni, cele douã surse de iluzie si minciunã. Amestecul lor - cea mai sordidã murdãrie”.

SIMONE WEIL Odată cu constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1945 s-a încheiat lungul proces de ostracizare a războiului din dreptul internaţional: „Sporirea conştiinţei de sine declanşate de cel de-al Doilea Război Mondial a avut mai apoi ca efect faptul că, sub conducerea Statelor Unite, Carta Naţiunilor Unite nu a interzis în art. 2, alin. 4, numai războiul, ci şi orice formă de utilizare a forţelor militare, înlocuindu-le, în capitolele VI şi VII cu mecanisme de reglementare. Carta a fost considerată pe bună dreptate „momentul de răscruce” din dreptul internaţional." (Ernst-Otto Czempiel)15.

• Strategia de pace în dreptul internaţional:
Ernst-Otto Czempiel explică efectele dreptului internaţional ca strategie pentru pace, indicând însă şi limitele acestei strategii, bazat pe consensul dintre state. Printre cele mai deosebite realizări ale dreptului internaţional se numără codificarea drepturilor omului. „Pentru că pacea, şi antonimul său, războiul, sunt interacţiuni, este logic, precum şi motivat istoric, să credem că strategiile de pace încearcă să influenţeze tocmai aceste raporturi. [Există] două experimente mari şi importante în această direcţie: dreptul internaţional şi conceptul organizaţiei internaţionale. Dreptul internaţional a apărut cel mai târziu la 1625, când Hugo Grotius şi-a publicat cele „Trei Cărţi despre Legea Războiului şi a Păcii“. Teoretic, relaţia dintre pace şi dreptul internaţional este destul de limpede. Justiţia este forma supremă şi cea mai paşnică de reglementare a conflictelor, aceasta întrunind principiul nonviolenţei cu cel al dreptăţii. Justiţia domină aşadar, şi pe bună
15

ANDREI MARGA, Introducere în filosofia contemporană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 201.

Pagina | 10

dreptate, partea opusă războiului din continuumul soluţionării conflictelor. A codifica legi nu înseamnă a le şi crea de la zero. Acesta este motivul pentru care dreptului internaţional i s-a reproşat adesea că nu face altceva decât să descrie şi să conserve statutele de non-pace existente. Acest lucru nu este neapărat adevărat şi nu este plauzibil decât în retrospectivă. Pentru că nu ar fi avut prea mult sens postularea unor simple idealuri. Şi pentru că în sistemul internaţional nu există nici o instanţă care să creeze legi să şi să dispună şi de drept de sancţiune, dreptul internaţional nu poate face altceva decât să redea în cuvinte faptele pe care statele componente ale acestui sistem le recunosc ca obligatorii. Fixarea în scris a progresului reprezintă un alt pas înainte16. Dar dreptul internaţional nu a avut, în afara acestor lucruri, nici o realizare proprie, cu efecte directe asupra procesului de pace? Trebuie să ştim că el a fost cel care a introdus, în politica internaţională, modalitatea de soluţionare a conflictelor prin arbitraj şi sentinţă judecătorească, inaugurând prin Curtea Permanentă de Arbitraj, în 1899, Curtea Permanentă Internaţională de Justiţie, în 1920, şi CIJ, instanţele indispensabile îndeplinirii acestor misiuni. În al doilea rând, dreptul internaţional a creat, chiar dacă doar cu puţine prevederi incluse în Constituţia Societăţii Naţiunilor şi a Naţiunilor Unite, premisele pentru o transformare paşnică a situaţiilor nedrepte. Şi, în al treilea rând, a deschis, prin dezvoltarea unor norme legale inovative, noi căi pentru o evoluţie viitoare de succes a dreptului internaţional. Această realizare a fost înregistrată mai ales după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în contextul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Fireşte că unii vor spune că primele trei realizări au fost repurtate de către state, ce-i drept cu ajutorul dreptului internaţional, personificat de ştiinţele politice, un domeniul căruia îi aparţine în totalitate succesul celei de-a treia realizări. În evoluţia dreptului internaţional şi-au jucat, evident, jocul şi interesele politice: pacifismul european al secolului XIX de exemplu, care a accelerat în mod decisiv ritmul înfiinţării curţilor internaţionale de arbitraj şi a curţilor de justiţie; lumea

16

Ibidem, p. 211.

Pagina | 11

a treia, care a înscris în dreptul internaţional dreptul la dezvoltare17. Conceptul de drept internaţional este aşadar doar o denumire mai scurtă pentru o reţea care cuprinde mulţi actori: statele, ştiinţele politice, grupurile de interese. Toate acestea se integrează în încercarea de a limita, respectiv de a elimina întru totul, prin reglementarea legală a interacţiunii, uzul de forţă din sistemul internaţional. Cea mai importantă realizare a dreptului internaţional a constat în codificarea, care a însoţit procesul de pacificare, a stadiilor sale individuale. În vreme ce Grotius (1584-1645) a fost considerat întemeietorul dreptului internaţional modern, dominicanul de Vitoria şi, cu puţini ani mai târziu, iezuitul spaniol Suarez (1548-1617) au venit, cu aproape 100 de ani mai înainte, pentru a crea prima codificare legală de proporţii a păcii şi războiului18. Toţi cei trei de mai sus, dar mai ales Grotius, au contribuit la constituirea dreptului internaţional modern, ridicându-l pe fundamentul dreptului natural la statutul unei ordini a relaţiilor inter-statale dintre statele teritoriale în curs de dezvoltare. Conceptul central pe care se baza dreptul internaţional al epocii moderne era cel al ordinii. Aceasta nu avea să elimine cu totul războiul, dar îl putea totuşi „monitoriza“. Acest fapt servea în mod cert păcii ca stare opusă războiului. Limitând şi ordonând războiul, ororile aduse de uzul descătuşat de forţă au fost diminuate. Războiul a devenit un mijloc recunoscut al politicii, care nu putea fi utilizat decât în contexte limitate, care îi puteau asigura succesul. Modul în care se putea recurge la război a fost codificat în cadrul dreptului internaţional clasic, care şi-a păstrat valabilitatea până la izbucnirea Primului Război Mondial. Aici nu existau strategii de pace aşa cum le înţelegem noi astăzi, ci doar reglementări în ceea ce privea declanşarea unui război. Acest lucru reflecta aşadar interesele statului teritorial şi ale absolutismului, orientate mai puţin după distrugerea de oameni şi proprietăţi şi mai mult după câştig. Acest lucru presupunea atât folosirea de mijloacele violente, cât şi de mijloace non-violente. Dreptul internaţional modern a dezvoltat principiul negocierii (COLLOQUIUM), al acordului (COMPROMISSUM), precum şi al tragerilor la sorţi (LORS).
17 18

Ibidem, p. 275. ANTON DUMITRIU, op.cit., p. 39.

Pagina | 12

Cel mai important dintre aceste principii era acordul, înţeles ca un compromis. Relevanţa acestuia de la acea vreme în ceea ce privea strategia pentru pace nu trebuie însă supraestimată. Atunci când părţile nu ajungeau la o înţelegere paşnică, războiul era văzut ca o alternativă acceptabilă. Poziţia de „ULTIMA RATIO REGIS“ pe care o ocupa acesta în cadrul ius publicum europaeum era incontestabilă. Statele şi oamenii ce trăiau în ele erau văzute ca o proprietate privată a principiilor, iar relaţiile dintre aceştia erau reglementate de dreptul internaţional. Principii nu reprezentau statul, ei erau statul, aşa cum s-a exprimat de fapt şi Ludovic al XIV-lea într-o formulă devenită clasică. În acest sens, dreptul internaţional era, ca strategie, construit într-un mod cât se poate de consecvent. Relaţiile internaţionale de la începutul epocii moderne se desfăşurau, cel puţin la nivel politic, între principi. Sfera socială era afectată de deciziile luate de suverani, totuşi doar într-o măsură destul de selectivă. Nici măcar războaiele nu afectau întreaga ţară, ci doar regiuni limitate, restrânse. Pe de altă parte, în această perioadă, dacă facem abstracţie de relaţiile economice, nici nu prea au existat interacţiuni notabile între diferitele sfere sociale. Acest lucru a limitat şi puterea absolutistă, dar a servit în schimb la mediatizarea subiecţilor săi în ceea ce privea interacţiunea politică în cadrul sistemului. Doar pe acest fundament sociologic de suveranitate pacea şi războiul s-au putut situa, în perfect echilibru, în conştiinţa politică şi juridică a epocii moderne. Acest lucru nu s-a schimbat imediat odată cu Revoluţia Franceză, care a înlocuit suveranitatea principiilor cu cea a poporului. Această nouă formă de suveranitate nu a desfiinţat principiul mediatizării individului, ba chiar a consolidat într-o primă fază competenţa politică externă a sistemelor politice. Aceste sisteme reprezentau pretenţiile unui stat faţă de alte state, cereau în schimbul securităţii subordonarea. În tot cazul, diferenţa era acum că sistemele trebuiau să fie justificate din punct de vedere funcţional, iar acest lucru era o consecinţă directă a suveranităţii poporului. Afirmarea individului ca subiect al politicii, o altă consecinţă a Revoluţiei Franceze, a avut ca efect o sporire a numărului de voci care cereau prezervarea existenţei umane. Această pretenţie a fost mai întâi emisă pentru cazuri excepţionale precum războiul.
Pagina | 13

În consecinţă, şi ius in bello a fost lărgit. Prezervarea existenţei umane s-a extins, în cursul secolului XIX, asupra întregii politici. Această pretenţie a înlăturat principiul egalităţii între război şi pace, ridicând pacea la rangul de stare primară a politicii internaţională şi de-legitimizând, într-un final, uzul de forţă în cadrul sistemului internaţional19. Acest proces al democratizării, pornit de Revoluţia Franceză şi continuat într-un ritm relativ lent pe parcursul secolului XIX, devenit accelerat în secolul XX şi nefiind un proces încheiat, se reflectă în mod clar asupra evoluţiei dreptului internaţional. Declaraţia de la Paris privind Drepturile Maritime din 1856 a extins ius in bello, provocând astfel naşterea dreptului internaţional umanitar. Aici s-a văzut pentru întâia oară, şi mai apoi la prima Convenţie a Crucii Roşii de la Geneva din 1864 şi mai ales în cadrul Acordului de la Haga privind Reglementarea Războaielor pe Uscat din 1907, că individul posedă anumite drepturi elementare, care nu pot fi mediatizate, ci respectate de către stat. Apariţia mişcării pacifiste, ce a însoţit procesul de democratizare pe parcursul secolului XIX, a revendicat din ce în ce mai mult renunţarea la principiul războiului şi înlocuirea acestuia cu instrumente mai paşnice, precum arbitrajul. Această mişcare a provocat, chiar dacă nu direct, dar în mod cert, instituţionalizarea, la finele secolului XIX, a Curţii Permanente de Arbitraj, prima procedură ce avea să soluţioneze conflictele prin mijloace eminamente non-violente. Mai apoi, la sfârşitul Primului Război Mondial au fost luate şi măsurile politice decisive, chiar dacă incomplete, de limitare a „libertăţii de declarare a războaielor“. Înainte de a porni la război, statele trebuiau acum să se supună unor proceduri de arbitraj şi să respecte perioadele de aşteptare. Faza clasică a dreptului internaţional s-a apropiat astfel de sfârşit. Războiul şi pacea nu se mai aflau pe poziţii egale; mai mult, Constituţia Societăţii Popoarele chema la luarea „tuturor măsurilor potrivite de a păstra pacea popoarelor“ (articolul 11). Dezvoltarea dreptului internaţional a cunoscut în cele ce au urmat noi şi noi succese, de la proiectul Protocolului de la Geneva din 1924 şi până la Pactul Kellogg din 1928, care ridica renunţarea statelor la război la rangul unui instrument de politică naţională. Acest pact a avut o însemnătate mai degrabă principială decât de practică politică, mai ales că renunţase la
19

Ibidem, p. 48.

Pagina | 14

legătura, amintită în Protocolul de la Geneva, dintre renunţarea la violenţe şi soluţionarea paşnică a conflictelor. Pactul Kellogg documentează însă o transformare de conştiinţă, semnalând sfârşitul lui ius ad bellum. Atrocităţile comise de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial au fost motivul pentru care, sub conducerea Statelor Unite, Carta Naţiunilor Unite a interzis, în art. 2, alin. 4, nu doar războiul, ci şi utilizarea forţei militare, înlocuind toate acestea cu mecanismele de reglementare prevăzute în capitolele VI şi VII. Carta a fost considerată, şi pe bună dreptate, un „moment de răscruce” în istoria dreptului internaţional. Ceea ce s-a observat mai puţin a fost însă faptul că această Cartă, deschizând noi drumuri, a întors spatele şi unor modalităţi specific juridice de soluţionare a conflictelor, sub forma Curţii Internaţionale de Justiţie şi a arbitrajului, orientându-se către mecanismele politice de reglementare.20 Reglementarea conflictelor, aşa cum a fost prevăzută în Carta Naţiunilor Unite, trebuie aşadar discutată în contextul Organizaţiei internaţionale, şi nu a dreptului internaţional. Contribuţia dreptului internaţional la formarea strategiilor de pace nu s-a limitat însă doar la codificarea acordurilor convenite între state, chiar dacă şi această funcţie este destul de importantă. Dreptul internaţional a făcut ca obiectivele deja realizate în domeniul soluţionării conflictelor să nu fie uitate sau evitate. În acest sens, Carta Naţiunilor Unite discriminează orice încercare de a reintroduce, în „scopuri nobile”, precum lupta de eliberare naţională, uzul internaţional de forţă, fapt care ar duce la o reîntoarcere la concepţia deja depăşită a bellum iustum. Dreptul internaţional nu a făcut însă doar să codifice acordurile convenite între state, consensul dintre acestea. El a încercat, în plus, să inaugureze instituţii de reglementare internaţională a conflictelor, în mod analog la cele constituite în interiorul statelor. Aceste instituţii s-au aflat în centrul atenţiei la ambele Conferinţe de la Haga, pe timpul Societăţii Popoarelor şi la începuturile Organizaţiei Naţiunilor Unite, între timp ele au fost mai mult uitate. Dezvoltarea ulterioară a dreptului internaţional prin formularea unor noi principii şi norme, la fel ca şi contribuţia ştiinţei din domeniu, a fost marcată în primul rând de
20

Ibidem, p. 55.

Pagina | 15

încercarea de a face din drepturile omului legi valabile la nivel internaţional. În fond, acestea erau menţionate şi în statutul Naţiunilor Unite. Transformarea lor în legi internaţionale s-a petrecut însă de abia în 1976, când cele două „Pacte privind drepturile omului”, drepturile civile şi politice, precum şi drepturile economice şi sociale, au intrat în vigoare. Cel puţin în ceea ce îi privea pe semnatarii acestor Convenţii, drepturile omului deveniseră în sfârşit norme legale, chiar dacă doar statele erau cele care puteau veghea la îndeplinirea lor. Limitările rezultate din acest fapt au fost, prin urmare, considerabile, mai ales în ceea ce privea implementarea măsurile practice de veghere asupra respectării drepturilor omului. Considerabil a fost însă şi progresul realizat prin aceste Convenţii. Acest progres este dovada clară a existenţei unei conştiinţe juridice universale, care penetrează structura verticală a sistemului internaţional şi care relativizează principiul suveranităţii statale. Prin acest progres, individul a devenit subiectul politicii, devenind posesorul unor drepturi reale, ce nu pot fi minimalizate sau limitate de autoritatea statală21. Drepturile omului sunt o expresie a faptului că, în ciuda tuturor diferenţelor socio-culturale, există unele interese de bază, comune tuturor oamenilor de pe acest Pământ. Faptul că aceste drepturi cer să fie articulate, dovedeşte renaşterea politică a omenirii şi arată că s-a format cel puţin o normă politică fundamentală, care pretinde să fie respectată pe tot cuprinsul lumii. Formularea acestora şi ridicarea lor la rangul de normă internaţională reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale dreptului internaţional şi ale specialiştilor din domeniu. Schimbarea normelor transformă şi conştiinţele, influenţând astfel, chiar dacă în mod indirect şi de durată, comportamentele. Aceasta este contribuţia pe care o au întru instaurarea păcii. Pe de altă parte, codificarea dreptului internaţional şi dezvoltarea sa viitoare nu trebuie supraestimate în ceea ce priveşte funcţionalitatea. Motivele cele mai însemnate în acest sens au fost deja amintite.
21

WLADISLAW TATARKIEWICZ, Conflictul. Două perspective filosofice, în vol. „Despre adevăr”, Bucureşti, Editura Punct, 2000, p. 15.

Pagina | 16

Dreptul internaţional este şi va fi mereu un drept consensual, care depinde de acceptul statelor participante. Aportul său la crearea păcii este pe atât de mare pe cât o permit membrii sistemului. Doar aceştia pot decide dacă şi în ce măsură dreptul internaţional poate instaura pacea.

Bibliografia lucrării:
1.

BOBOC,

ALEXANDRU,

Filosofia

contemporană.

Orientări

şi

tendinţe

în filosofia

secolului

XX, Bucureşti,

Editura

Didactică şi Pedagogică, 1980, p. 81.
2.

DEWEY, JOHN, Democraţie şi politică, Bucureşti, Editura Politică, 1972. DUMITRIU, ANTON, Istoria războiului, Bucureşti, Editura

3.

Fundaţiei Soros, 1999.
4.

LYOTARD, JEAN FRANCOIS, Condiţia postmodernă a familiei, Bucureşti, Editura Babel, 2000. MARGA, ANDREI, Introducere în filosofia contemporană, perspective

5.

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.
6.

TATARKIEWICZ, Punct, 2000.

WLADISLAW,

Conflictul.

Două

filosofice, în vol. „Despre adevăr”, Bucureşti, Editura

Pagina | 17

7.

VATTIMO,

GEORGIO,

Societatea

transparentă,

Constanţa,

Editura Pontica, 1995.

Cuprinsul lucrării:
1. Violenţa: delimitări conceptuale şi

terminologice, p. 2; 2. Tipologia violenţei, p. 4; 3. Violenţa in familie, p. 6;

Influenţe asupra dezvoltării copiilor;

3. Educaţie pentru pace, p. 8;

Strategia de pace în dreptul internaţional;

Pagina | 18

Pagina | 19