Professional Documents
Culture Documents
„Devianţa şcolară”
1
APLICAŢII -- Devianţă şi delincvenţă juvenilă
2
APLICAŢII -- Devianţă şi delincvenţă juvenilă
presa tipărită nu au o bază solidă, punând accent pe neimportanţa instrucţiei şi accentuând starea
materială, este destul de dificil schimbarea acestei optici.
Aş demara persuasiunea elevilor privind necesitatea educaţiei începând de la:
- importanţa citit-scrisului (ce ne-am face dacă nu am reuşi să citim şi să scriem);
- îmbogăţirea vocabularului prin asimilarea de noi termeni, noţiuni şi cunoştinţe (pentru a
putea comunica unii cu ceilalţi şi a ne transmite cunoştinţele de la o generaţie la alta);
- importanţa punerii în practică a cunoştinţelor predecesorilor (realizarea invenţiilor);
- necesitatea realizării experimentelor pentru progresul umanităţii (fără cunoştinţele asimilate
anterior fiind imposibile de realizat);
- mulţumirea pe plan afectiv, spiritual pentru orice activitate reuşită ş.a.
3
APLICAŢII -- Devianţă şi delincvenţă juvenilă
Tineretul actual petrece în şcoală mult mai mult timp decât petreceau generaţiile anrterioare,
pentru adolescenţi activitatea şcolară fiind o “probă de foc” care pune în evidenţă posibilităţile şi
perspectivele sale de viitor. Şcoala solicită la maximum capacitatea intelectuală, afectivă şi caracterială
a elevului, motiv pentru care ea poate deveni adesea motiv de dezadaptare. Profesorii, emoţional
vorbind, sunt mai puţin implicaţi decât părinţii, în timp ce elevul sau studentul sunt încă personalităţi
maleabile şi educabile. Greşelile educative pot astfel să se imprime în structura personalităţii tinerilor
sub forma unor trăsături care pot deveni stabile şi care ulterior să stea la baza unor comportamente
deviante. Elanul dezvoltării şi afirmării de sine la adolescenţi, îl împinge pe adolescentul şcolar
deasupra lui însăşi, dar “nu numai deasupra a ce era în copilărie ci, în oarecare măsură, dincolo de ceea
ce va deveni la vârsta adultă” (Debresse). Acest aspect face parte din “funcţia de depăşire” care stă
alături de “funcţia adaptativă” a adolescentului.
Fiecare adolescent are o serie de aptitudini care pot fi valorificate în procesul alegerii profesiei.
În acest sens, motivaţia afectivă are un mare rol. Prin învăţarea unei meserii, amploarea crizei juvenile
se mai atenuează, în unele situaţii munca poate avea chiar rolul de a corecta anumite trăsături negative
psihice. Şi în activitatea profesională tinerii au tendinţa de a se grupa între ei. Există tineri interesaţi
într-o profesie, tineri care nu se hotărăsc, tineri indiferenţi faţă de orice profesie, chiar după ce au intrat
într-o şcoală profesioanală. Opţiunile la această vârstă sunt adesea fragile, iar argumentele puerile.
Profesia părinţilor sau anumite trăsături de personalitate pot influenţa alegerea profesiei. Dacă alegerea
este greşită, pot apare reacţii agresive, irascibilitate, acţiuni perverse, chiar unele acte delictuale, mai
ales în primele luni de ucenicie. Primele experienţe profesionale sunt negative, lipseşte îndemânarea
iar tânărul este tentat să acorde mare importanţă acestor prime neplăceri, adesea nu se poate apăra de
influenţele colegilor tulburenţi sau imorali. Alteori, ucenicul, nu va mai acorda nici o atenţie studiului
teoretic, considerând că nu mai are de învăţat, iar alteori va considera că activitatea profesională îi dă o
libertate totală (că poate fuma, poate duce o viaţă sexuală fără limite, poate să adopte orice atiutudine
nonconformistă). Aceste prime impresii se pot imprima ulterior în personalitatea sa, încă maleabilă şi
pot apare ulterior ca adevărate tulburări de comportament. După Rousselet 25-30% dintre ucenici ar
avea nevoie de un sprijin psihologic sau chiar psihiatric, datorită apariţiei, la câteva luni de la începutul
activităţii, a unui sindrom de dezadaptare caracterizat prin dezinteres faţă de muncă, faţă de
promovare, aspecte psihastenice, refuzul unor eforturi suplimentare, abandonarea locului de muncă sau
a oricărui loc de muncă. Frecvent apar instabilitatea profesională sau conduitele violente.
După Widlocher la adolescentul care învaţă o meserie pot apărea o serie de reacţii de
dezadaptare ca:
- oboseala sau senzaţia exagerată de surmenaj chiar la eforturi mici;
- imposibilitatea încadrării în procesul muncii;
- reacţii fobice legate de procesul muncii (mai ales dacă a asistat la unele accidente de muncă);
4
APLICAŢII -- Devianţă şi delincvenţă juvenilă
5
APLICAŢII -- Devianţă şi delincvenţă juvenilă
acestuia. Inadaptarea şcolară se poate datora unui învăţământ în cadrul căruia conţinuturile învăţării nu
sunt adaptate nivelului intelectual al elevilor, elevii nefiind nevoiţi să îşi însuşească numai cunostinţe,
ci să îşi formeze şi aptitudini şi competenţe necesare pentru o mai bună integrare socioprofesională.
Orice incompatibilitate între dezvoltarea copilului şi solicitările şcolare care împiedică
stabilizarea echilibrului relativ între factorii interni şi cei externi, poate determina forme variate de
inadaptare şcolară de tipul imaturităţii. Acest lucru nu înseamnă că o parte dintre elevii apţi pentru
activitatea şcolară nu vor putea avea eşecuri în învăţare. Nu toate rezultatele şcolare slabe, din clasa I,
sunt provocate de imaturitatea şcolară. Cea mai autentică formă de imaturitate şcolară se caracterizează
printr-o dezvoltare general-încetinită a personalităţii copilului.
Mai gravă poate fi considerată imaturitatea şcolară determinată de existenţa unei personalităţi
dizarmonice care rezultă din dezvoltarea inegală a diferitelor sectoare ale personalităţii copilului.
Astfel, pe lângă diferenţe de nivel în sfera intelectuală se observă şi discrepanţe accentuate între
inteligenţă şi afectivitate, inteligenţă şi conduită socială etc.
Există situaţii în care copii care ar fi capabili să facă faţă cerinţelor activităţii şcolare, afectiv
sunt „infantili”, rămaşi în urmă faţă de etapa lor cronologică, ceea ce îngreunează integrarea lor în
viaţa grupului şcolar şi, mai ales, generează frecvente comportamente deviante. De reţinut că această
încetinire a ritmului de dezvoltare psihică a copilului este întreţinută mai ales de cauze familiale ca
lipsa de îngrijire, de stimulare intelectuală etc.
6
APLICAŢII -- Devianţă şi delincvenţă juvenilă
senzaţia că îi sporeşte siguranţa de sine, îl face să se simtă fericit, mai spiritual, însă ceilalţi văd altfel
lucrurile. Abuzul de alcool este o problemă gravă în multe ţări, fiind strâns legat de accidente rutiere,
crime, sinucideri, violenţă şi abuz sexual. În S.U.A. este interzis consumul de alcool până la vârsta de
21 de ani; în Franţa consumul mediu de alcool a scăzut mult în ultimii 20 de ani.
7
APLICAŢII -- Devianţă şi delincvenţă juvenilă
consideraţi o binecuvântare la vechii evrei şi erau înconjuraţi cu dragoste şi grijă. Copiii erau învăţaţi
să se supună hotărârilor familiei şi era prevăzută pedeapsa cu moartea pentru copilul care lovea sau îşi
blestema părinţii.
În societatea antică persană, regimul familial şi viaţa de fiecare zi a familiei era din multe
puncte de vedere la un nivel moral superior altor popoare ale orientului antic. Femeia datora ascultare
absolută soţului ei. Naşterea unui băiat era întâmpinată ca o mare bucurie. Avortul era pedepsit cu
moartea, iar femeia adulteră era iertată dacă era însărcinată. Educarea copiilor în primii 5 ani de viaţă
intră în sarcina mamei.
În societatea antică indiană prima îndatorire morală, după cea religioasă, era ca familia să aibă
mulţi copii căci a avea copii însemna continuarea cultului strămoşilor. Avortul era considerat o crimă
tot atât de grea ca şi asasinarea unui preot. Naşterea era considerată însă un eveniment impur şi
părinţii, împreună cu copilul, erau supuşi unui ritual de purificare la 10 zile după naştere.
În societatea antică chineză, forţa şi coeziunea familiei se baza pe solidaritatea acesteia,
fundamentată pe cultul strămoşilor, care justifica şi obligaţia fiecărui chinez de a avea copii. Femeia
care nu avea copii nu era bine văzută în societate şi sterilitatea femeii putea constitui un motiv de
divorţ. Deoarece copiii de sex feminin erau consideraţi o grea povară pentru familie, dacă se năşteau
mai multe fete acestea erau părăsite în câmp şi lăsate să moară de foame şi frig. Infanticidul îşi avea
explicaţie în marea sărăcie în care trăia acest popor în antichitate.
În perioada clasică a civilizaţiei greceşti (secolul V î. Hr.) naşterea unui copil era considerată
un eveniment fericit. Dacă acest copil nu era însă recunoscut ca legitim sau familia nu dispunea de
mijloace materiale ca să-1 crească, respectivul copil era părăsit într-un loc public, de unde era luat de
către altcineva ca să-1 hrănească, uneori cu scopul declarat de a fi vândut ulterior ca sclav. În Sparta
era obligatorie abandonarea copiilor prematuri sau a celor cu malformaţii congenitale. Dacă nu se
găsea cineva care să ia de suflet un copil părăsit, această sarcină o prelua statul, dar copilul avea
ulterior statut de sclav şi trebuia să plătească despăgubiri pentru cheltuiala făcută după care se putea
elibera. În Atena cetatea se îngrijea de educarea copiilor, astfel că în timpul lui Pericle puţini erau cei
care nu ştiau carte.
În aceeaşi perioadă, civilizaţia romană recunoştea autoritatea nelimitată a tatălui, care avea
drept de viaţă şi de moarte, atât asupra mamei, cât şi asupra copiilor, pe care îi putea ucide sau vinde
ca sclavi. Copiii care sufereau de malformaţii congenitale sau cei care nu erau recunoscuţi ca legitimi
erau abandonaţi şi lăsaţi să moară. Părinţii aplicau din plin pedepse corporale severe. Deoarece toţi
cetăţenii Romei erau ştiutori de carte, primii dascăli ai copiilor erau chiar părinţii.
Cultura şi civilizaţia bizantină trebuie considerată o sinteză a culturilor lumii antice în declin (O.
Drâmba). Sentimentul familiei şi relaţiile familiale erau mai intime şi mai puternice în lumea bizantină
8
APLICAŢII -- Devianţă şi delincvenţă juvenilă
decât fuseseră în antichitate. Copiii nelegitimi erau recunoscuţi alături de cei născuţi din căsătorii
legitime, iar din secolul al XII-lea fetele aveau acces la şcoală.
Societatea medievală era confruntată cu sărăcie, accentuată de calamităţi naturale, războaie
interminabile, numeroase epidemii care decimau populaţia, generate de lipsa condiţiilor de igienă şi a
celor mai elementare cunoştinţe de epidemiologie. În aceste condiţii, societatea era confruntată cu
fenomenul demografic, natalitate mare, mortalitate generala şi infantilă foarte mare. Durata medie de
viaţă nu depăşea 30 de ani. Îngrijirea iniţială a copiilor se reducea la asigurarea supravieţuirii fizice.
Deoarece mulţi copii mureau foarte devreme, părinţii se ataşau de copiii lor abia atunci când erau
siguri că aceştia vor trăi. Copilul era considerat surogat, înlocuibil cu un altul şi era investit cu mică
valoare ca persoană. Dominând spiritul religios şi ideea că omul este produsul unei creaţii spontane,
copilul era privit doar cantitativ diferit faţă de adult.
În Evul Mediu copilul era privit ca o miniatură a unui om matur, fără să i se recunoască nimic
din caracteristicile lui specifice. În operele de artă ale timpului, copilul are trăsăturile unui adult în
miniatură. Familia imita autoritatea statului feudal centralizat. Tatăl avea puteri depline asupra fiului
său (care scăpa de sub această tutela doar când devenea războinic). Fetele rămâneau supuse taţilor şi
soţilor lor toată viaţa.
Până în anii ’20 familia era alcătuită din membrii a 2-3 generaţii şi se prevedea ca descendenţii
să rămână în preajma familiei pentru a înmulţi numărul braţelor de muncă. Fiecare familie avea mulţi
copii, deoarece nu se practica un control conştient al numărului de naşteri, iar speranţa de viaţă era
foarte mică (în comparaţie cu standardele de la sfârşitul secolului nostru). Începutul secolului XX
coincide cu perioada când se considera că un copil are nevoie de asistenţă calificată doar atunci când
este bolnav. Copiii erau ingrijiti acasă, cu complicitatea numeroasei familii care ocupa de obicei o
singură locuinţă. Dominau bolile infecţioase, consecinţa condiţiilor sanitare defectuoase şi a
locuinţelor foarte aglomerate şi neigienice.
Se evidenţiază faţetele pluridimensionale ale relaţiei părinţi-copii şi rolul familiei, ca sistem
social si mediu de dezvoltare a copilului în primii ani de viaţă. Exista pericolul scăderii interacţiunii
părinţi-copii. Există o tendinţă de scădere a numărului de copii alimentaţi natural (ceea ce îndepărtează
mama de copil). Antrenarea femeilor în activitatea productivă ar putea să scadă numărul momentelor
de interacţiune mamă-copil. Sistemul de asistenţă socială intervine în cazurile periclitate din motive
sociale, dar instituţionalizarea sugarului presupune separarea acestuia de familie.
Având în vedere cele expuse anterior, se poate observa că diferitele etape ale istoriei umanităţii
şi-au pus amprenta în mod variat asupra interacţiunii dintre părinţi şi copii. Oricum, cea mai potrivită
metodă de a “păstra aproape” copilul trebuie să plece de la premisa că “micuţul om” poate să facă
orice lucru, la fel ca un adult, cu deosebirea că sunt unele situaţii în care copiii pot să acţioneze
singular, dar şi situaţii în care ei trebuie să fie inactivi, lăsându-i pe adulţi în prim plan. În aceste
9
APLICAŢII -- Devianţă şi delincvenţă juvenilă
condiţii copilul trebuie încurajat, stimulat. Mulţi părinţi cred că a da întăriri înseamnă să ofere o
recompensă, o bombonică, o jucărie, un obiect copilului de fiecare dacă când realizează
comportamentul dorit. Sau că îi facem pe copii dependenţi de atenţia adultului sau de recompense
(cum sunt jucăriile, obiectele sau alimentele) şi nu vor realiza comportamentele fără aceste
recompense. Există două etape în aplicarea unor încurajări: prima este învăţarea unui comportament şi
a doua este etapa de menţinere a unui comportament. În faza în care copilul învaţă un comportament,
(de exemplu: învaţă să se spele pe dinţi în fiecare dimineaţă şi seara la culcare, învaţă să îşi facă
exerciţii de română sau matematică, învaţă să respecte o regulă, învaţă să meargă la culcare la o
anumită oră) acesta are nevoie de întăriri imediate, după realizarea comportamentului. Întăririle se
stabilesc în funcţie de copil şi în funcţie de comportamentul pe care vrem să îl formăm.
Experienţa de a fi iubit este esenţială în această perioadă, deoarece dacă adolescentul se va
simţi respins va considera viaţa incertă şi fără sprijin. Numeroase detalii ale vieţii de familie au darul
de a-l enerva pe adolescent (elev sau student): cum mănâncă, cum se îmbracă, cicăleala în legătură cu
notele, cu cheltuiala banilor, relaţiile cu sexul opus etc. Pe de altă parte şi părinţii se simt vinovaţi în
legătură cu orice insucces şcolar, motiv pentru care pot resimţi diferite grade de anxietate. În general
elevii şi studenţii care au mai multă încredere în familie sunt mai adaptabili, în timp ce “rebelii” la
şcoală sau nedisciplinaţi, de obicei sunt aceia care nu au încredere în părinţi. Dar şi dependenţa
crescută faţă de familie este dăunătoare. Cele mai importante sunt relaţiile afective, asigurarea
condiţiilor de securitate, intimitate, relaxare necesare procesului de formare instructiv-educativă.
Gradul de cultură, profesia părinţilor au o mare importanţă. Perturbarea relaţiilor dintre părinţi şi copii
are un efect negativ în perioda şcolarizării. Foarte importante sunt, din acest punct de vedere,
dificultăţile de comunicare. De multe ori sentimentele dintre părinţi şi copii sunt neclare. Cel mai
dăunător este atunci când părinţii pedepsesc fără a permite adolescentului să-şi prezinte punctul de
vedere.
Părinţii pot avea faţă de adolescentul şcolar diferite atitudini greşite precum: interzicerea de a
participa la problemele de familie, severitate sau pedepse exagerate, exces de dragoste, favorizarea
unui frate. Atitudinea de răceală şi de respingere va determina totdeauna agresivitate şi rebeliune, în
timp ce atitudinea de indulgenţă poate dezvolta egocentrismul şi lenea. Autoritatea exagerată conduce
la atitudini de pasivitate şi de dependenţă crescută, iar abandonul afectiv este cel mai puţin tolerat.
Abuzul sau neglijarea adolescentului poate fi fizică, emoţională sau mixtă. Părinţii abuzivi au ei însăşi
probleme psihiatrice, nu pot iubi copilul, bătaia fiind singurul mijloc de rezolvare a conflictelor.
Numeroase cauze au dus la izolarea adolescentului de adult (mobilitatea profesiilor, scăderea influenţei
vecinilor, nuclearizarea familiei, faptul că mama lucrează în afara familiei). Din aceste motive
adolescentul şcolar va petrece puţin timp cu părinţii, foarte multe familii sunt incomplete.
10
APLICAŢII -- Devianţă şi delincvenţă juvenilă
11
APLICAŢII -- Devianţă şi delincvenţă juvenilă
să afle motivul nefrecventării cursurilor. Astfel sunt identificaţi elevii sau grupele de elevi care
manifestă dificultăţi de adaptare şcolară şi le poate oferi ajutor colaborând cu psihologul şcolii. Între
asistentul social şi psihologul şcolii, cadrele didactice, asistentul medical, logopedul, personalul
auxiliar, familia elevului, trebuie să existe o strânsă legătură.
Consilierul şcolar poate consilia elevul oferind informaţii, îndrumare, sfaturi pentru diferite
obiective trasate de comun acord. Consilierea se bazează pe dezvoltarea unei relaţii de încredere, de
prietenie şi de identificare a trebuinţelor elevului.
Consilierul asistă familiile elevilor în utilizarea resurselor existente în comunitate, oferă
părinţilor informaţii despre organizaţiile specializate în protecţia drepturilor, despre asociaţiile
caritabile, serviciile medicale, serviciile juridice sau facilităţi acordate segmentelor vulnerabile de către
diversele instituţii ale comunităţii. De asemenea, acesta face vizite şi anchete sociale pentru ca să
stimuleze părinţii în interesul faţă de viaţa şcolară şi să cunoască mediul familial în care se dezvoltă
elevul; să orienteze şcolar elevul în funcţie de abilităţile şi capacitatea lui colaborând cu: Serviciul de
Orientare Şcolară din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, părinţii,
psihologul, logopedul, profesorul, dirigintele, educatorul, medicul, contabilul, administratorul,
personalul auxiliar, reprezentantul de la Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă, directorul
de la Şcoala Profesională de Arte şi Meserii etc. Părinţii pot să-şi exprime opiniile în legătură cu
diferitele aspecte ale vieţii şcolare şi să se implice în alegerea traseului şcolar al copiilor.
Se încearcă o supraveghere strictă a conduitelor elevilor în pauze de către profesorii de serviciu şi nu
numai, pentru a reduce actele de violenţă şi vandalism. Consilierul sesizează şi cere sprijin organului
de ordine publică (poliţia de proximitate) în combaterea actelor de violenţă, huliganism, delincvenţă
juvenilă, abandonul şcolar al elevilor etc. De asemenea, acesta stimulează toţi membrii personalului
şcolii să observe şi să raporteze cazuri de abuz asupra copilului.
Sarcinile profesionale specifice ale consilierului din şcoală necesită perfecţionare continuă prin
informare de specialitate, participare la manifestările ştiinţifice de profil şi la schimburi de experienţă,
oferirea de consultanţă colegilor etc.
12
APLICAŢII -- Devianţă şi delincvenţă juvenilă
Pentru împlinirea acestui rol socioterapeutic al educaţiei, formatorii trebuie sã se apropie tot
mai mult de noile orientãri ale educaţiei, sã se perfecţioneze, sã facã efortul de a-şi însuşi tehnici de
comunicare şi metode pedagogice moderne, în care individul în unicitatea lui sã fie în centrul atenţiei,
întrucât:
-- societatea modernă este înclinată tot mai mult spre o stare maladivă;
-- drumul pe care îl parcurge acum societatea este unul pe care valorile morale sunt lăsate
deoparte;
-- mijloacele informatizate de comunicare între oameni în loc să îi apropie mai mult îi
îndepărtează (internet-ul, telefonul mobil apropie distanţele dar îndepărtează apropierea fizică dintre
oameni);
-- diferenţierile sociale încep să se contureze tot mai mult, în contextul crizei mondiale care
bântuie mapamondul;
-- este necesară înlăturarea macrobarierelor de comunicare culturală, social-politică etc.
13