Capitolul 17 Inflaţia

Planul temei: 17.1. Natura şi cauzele inflaţiei 17.2. Formele inflaţiei şi consecinţele sale Caseta 17.1. Hiperinflţia 17.3. Măsuri antiinflaţioniste. Instrumente ale politicii monetare Tabelul 17.1. Evoluţia indicelui preţurilor de consum Tabelul 17.2. Dinamica principalilor indicatori macroeconomici Obiective: • Înţelegerea interdependenţelor complexe dintre factorii cauzali ce explică evoluţia dezechilibrelor dintre cererea agregată şi oferta reală de bunuri economice; • Formarea abilităţilor/deprinderilor necesare analizei şi interpretării unor date statistice referitoare la intensitatea inflaţiei şi a evoluţiei ecartului, cererea solvabilă nominală – oferta reală de mărfuri. • Reliefarea semnificaţiilor şi limitelor curbei Phillips, pe baza analizei concrete a relaţiei inflaţie – şomaj pe termen scurt şi pe termen lung. Inflaţia caracterizează procesul de expansiune anormală a masei monetare în circulaţie, de creştere rapidă a preţurilor şi de reducere a valorii banilor. Ea se prezintă ca un fenomen macroeconomic şi constituie una dintre cele mai controversate probleme ale economiei contemporane. 17.1. Natura şi cauzele inflaţiei Întrucât procesul inflaţionist se identifică în mare măsură cu deprecierea banilor, analiza naturii şi cauzelor inflaţiei este corelată cu formele de bani aflaţi în circulaţie. Astfel, inflaţia s-a manifestat la început sub forma devalorizării mascate a monedelor din metal preţios, prin punerea în circulaţie a unor monede cu valoare mai mică decât cea nominală: banii metalici falsificaţi, având greutăţi mai mici sau conţinuturi în aur mai reduse decât cele oficiale. O altă formă istorică de inflaţie este inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur, când bancnotele puse în circulaţie ca reprezentant al aurului întreceau propria lor măsură: respectivele semne ale valorii (bancnotele) se discreditau
113

în faţa posesorilor, iar preţurile creşteau ca urmare a scăderii puterii lor de cumpărare. Procesul separării definitive a banilor de aur a creat premisele unei noi forme de inflaţie. Aceasta este în fapt inflaţia care se extinde până în zilele noastre. În consecinţă, inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit, care se exprimă în creşterea preţurilor şi în scăderea încrederii publicului în banii depreciaţi. În literatura de specialitate există diferite puncte de vedere cu privire la natura şi cauzele procesului inflaţionist. Astfel, economistul francez JeanMarie Albertini consideră că nu orice creştere de preţuri înseamnă inflaţie. Creşterea inflaţionistă a preţurilor presupune ca preţurile să sporească mai rapid decât cele internaţionale, să se generalizeze şi să se prelungească fără perspective clare de încetinire, având efecte economice şi sociale patologice pentru ansamblul economiei naţionale1. Şi alţi economişti definesc inflaţia ca acea stare a monedei naţionale caracterizată prin creşterea continuă şi anormală a indicelui general al preţurilor, asociată cu o creştere excedentară a masei monetare în circulaţie faţă de cea garantată de starea reală a producţiei şi a comerţului. Aşadar, inflaţia contemporană constă, în principal, în procesul de depreciere a monedei naţionale, de scădere a valorii sau a puterii de cumpărare a banilor. Ea se manifestă ca o creştere generalizată şi de durată a preţurilor şi reflectă modificări structurale între circulaţia banilor depreciaţi şi fluxurile reale din economie. Rezultă că inflaţia este prezentă doar atunci când creşterea preţurilor este: • generalizată, adică priveşte întreg ansamblul de bunuri, indiferent de importanţa lor; • continuă, de durată, adică nu se limitează la o perioadă scurtă de timp (lună, trimestru, etc.) şi nu este generată de cauze conjuncturale. Inflaţia nu trebuie confundată cu alţi termeni asemănători oarecum, precum deflaţia care exprimă un proces cumulativ de reducere a preţurilor pe ansamblul economiei. Este de menţionat de asemenea că dezinflaţia este definită ca un proces (perioadă) de încetinire a ritmului de creştere a preţurilor. Altfel spus, dezinflaţia reflectă reducerea ratei inflaţiei, proces compatibil cu creşterea preţurilor. La baza declanşării şi perpetuării inflaţiei se pot afla numeroşi factori generali şi particulari, a căror analiză – în vederea promovării unor măsuri de politică antiinflaţionistă – trebuie realizată funcţie de condiţiile concrete de loc şi de timp. În cele ce urmează sunt prezentate cauzele generale ale inflaţiei care se află în strânsă legătură cu evoluţia unor importante variabile

1

Jean-Marie Albertini, Les rouges de l’Economie nationale, Ed.Economie et humanisme,Paris,1988,p.334 114

macroeconomice: creşterea economică, investiţiile, şomajul, comerţul exterior, ş.a.: Inflaţia prin monedă, explicată prin emisiunea excesivă de semne băneşti. O asemenea explicaţie a procesului inflaţionist este considerată ca unilaterală, având un caracter strict tehnico-monetar; Inflaţia prin cerere care are drept cauză reală excesul de cerere solvabilă. Ea este legată de acele aspecte şi corelaţii marfaro-monetare care generează şi consolidează un dezechilibru de durată între oferta şi cererea de bunuri pe piaţă. Aceasta deoarece, adaptarea cantitativă şi structurală a ofertei la un exces de cerere nu se poate realiza decât după o anumită perioadă de timp. Prin creşterea preţurilor se asigură o corelare rapidă a forţelor pieţei întrucât are loc o reducere a puterii de cumpărare a banilor. O asemenea modalitate de adaptare poate însă întreţine şi, uneori, chiar amplifica excesul de cerere. - Inflaţia prin costuri se explică prin faptul că orice creştere a costurilor de producţie duce la o creştere a preţurilor (formate din cost unitar şi profit unitar) întrucât întreprinzătorii urmăresc cel puţin menţinerea raportului dintre profit şi cost. Creşterea costurilor de producţie poate fi generată de evoluţia oricărui element al acestora: creşterea preţurilor materiilor prime, combustibililor şi energiei indigene sau importate (inflaţie importată), creşterea mai rapidă a salariilor comparativ cu evoluţia productivităţii muncii, sporirea cheltuielilor presupuse de protejarea mediului înconjurător ş.a.m.d.. - Inflaţia prin credit. Expansiunea creditului pentru producţie şi pentru consum poate amplifica în asemenea măsură circulaţia masei monetare încât determină apariţia unor dezechilibre între cantitatea totală de bani în circulaţie şi oferta globală de mărfuri. - Inflaţia prin buget. În situaţia în care cheltuielile bugetului de stat sunt mai mari decât veniturie pentru acoperirea deficitului bugetar guvernul recurge la emisiuni suplimentare de bani, cu caracter inflaţionist. Aceste cauze trebuie privite şi în legătură cu structurile socio-economice existente, în sensul că: • monopolurile şi oligopolurile, prin rolul important sau chiar determinant în formarea şi evoluţia preţurilor, prezintă un factor potenţial inflaţionist; • sindicatele întreţin starea de inflaţie deoarece prin acţiunile lor revendicative urmăresc şi de multe ori reuşesc să obţină importante creşteri salariale în anumite domenii sau pe ansamblul economiei naţionale, creşteri neînsoţite de evoluţii corespunzătoare ale productivităţii muncii;
115

• în vederea realizării intereselor lor, întreprinderile/societăţile transnaţionale (care au o pondere crescândă în cadrul diverselor economii naţionale) promovează strategii de producţie, comerciale şi financiare global-planetare prin care limitează suveranitatea naţională şi posibilităţile de cooperare şi înfăptuire a unor politici economice naţionale independente, inclusiv în ce priveşte prevenirea şi combaterea inflaţiei. Toate cauzele care generează şi întreţin procesul inflaţionist au ca rezultat formarea unei mase monetare excedentare în circulaţie, dezechilibrând raportul dintre cererea nominală – artificial potenţată - şi oferta reală de bunuri economice pe piaţă. 17.2. Formele inflaţiei şi consecinţele sale Inflaţia contemporană reprezintă un fenomen macroeconomic care prin consecinţele sale economice şi sociale afectează, direct sau indirect, întreaga societate. Aşa cum susţin numeroşi specialişti, efectele inflaţiei diferă în funcţie de amploarea fenomenului inflaţionist şi de sensurile dinamicii lui. Pentru măsurarea dimensiunilor inflaţiei şi a sensurilor dinamicii ei se folosesc mai mulţi indicatori: indicele general al preţurilor, dinamica preţurilor bunurilor de consum, indicele costului vieţii, evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale, evoluţia masei monetare în circulaţie în raport cu dinamica indicatorilor creşterii economice (produsul naţional, venitul naţional), etc. Pe baza indicatorilor menţionaţi, îndeosebi a indicelui preţurilor, în literatura economică se fac următoarele delimitări privind formele inflaţiei în funcţie de amploarea acestui fenomen: - inflaţie târâtoare, când indicele preţurilor înregistrează o creştere de până la 5%, evoluţia masei monetare în circulaţie fiind, de regulă, devansată de ritmurile creşterii economice. O astfel de evoluţie a masei monetare şi a preţurilor poate influenţa pozitiv activitatea economică prin impulsionarea investiţiilor; - inflaţia persistentă (deschisă), când preţurile cunosc ritmuri de 510%, afectând în general cumpărătorii, mai ales pe cei cu venituri fixe; - inflaţia galopantă, când preţurile înregistrează ritmuri de creştere mai mari de 10% (inflaţia cu două cifre), devansând semnificativ ritmurile de creştere a producţiei, salariilor şi a altor venituri. Se reduc economiile şi investiţiile, se înrăutăţeşte situaţia balanţei de plăţi externe, etc.; - hiperinflaţia, când, în principiu banii ajung să nu mai fie acceptaţi în schimburile de mărfuri, iar procesul inflaţionist devine practic de necontrolat. Pentru a nu se ajunge la asemenea “catastrofă” monetară, statul intervine prin politicile sale fiscale, bugetare, de preţuri şi monetare.

116

Caseta 17.1. Hiperinflaţia Cu anul 1919, Germania intră într-o perioadă de violente frământări politice şi sociale, ca urmare a înfrângerii militare. Situaţia economică şi financiară în care se găsea era atât de gravă, încât cu toate sforţările făcute pentru readucerea ordinei, nu era altă cale de urmat decât practicarea inflaţiunei monetare. Încercăm să dăm, pentru documentare2, următoarea scară progresivă a inflaţiei monetare germane, între 1918 şi 1923. Data totalul circulaţiunii în miliarde mărci Septembrie 1918 19 Septembrie 1919 37 Decembrie 1920 86 Decembrie 1921 142 Decembrie 1922 1396 August 1923 116402 15 Septembrie 1923 3.183.684 22 Septembrie 1923 8.627.729 29 Septembrie 1923 28.228.815 8 Octombrie 1923 46.933.001 15 Octombrie 1923 123.349.800 23 Octombrie 1923 524.330.600 30 Octombrie 1923 2.496.822.900 7 Noiembrie 1923 19.153.087.500 15 Noiembrie 1923 92.844.720.700 Cifrele de mai sus sunt extrem de instructive. Până în preajma anului 1923 inflaţiunea monetară sporea continuu, dar ea urmărea o progresivitate relativ lentă, deşi atinsese limite destul de ridicate. După începutul politicii de “rezistenţă pasivă” (ianuarie 1923), inflaţia creşte în proporţii fulgerătoare, nu numai de la lună la lună, dar chiar de la săptămână la săptămână, încât după iulie 1923 ea atinsese proporţii de adevărat dezastru monetar, provocând prăbuşirea completă a mărcii germane. În perioada septembrie 1918 – noiembrie 1923, masa monetară aflată în circulaţie creşte de circa 5 miliarde ori-n.n.. Ce valoare de schimb mai putea avea marca germană, în astfel de condiţii ? În primii ani de inflaţie, 1919-1922, cursul dolarului creşte în chipul următor: Anul cursul dolarului 1919 .…………………………………………………. 8 - 50 mărci 1920…………………………………………………...30 – 50 mărci
2

André Fourgeaud- La dépréciation et l’ arévalorisation du mark allemand et les enseignements de l”experience monetaire allemande, Paris, 1926, pag.6-8 . 117

1921…………………………………………………...75 – 180 mărci 1922………………………………………………….200 – 7500 mărci 1923 iulie …………………………… 160.000 - 1.110.000 mărci “ septembrie…………………………… 9.700.000 160.000.000 “ “ octombrie………………......…… 242.000.000 - 75.000.000.000 “ “1 noiembrie ………………….....………… ………. 130.000.000.000 “ “ 14 noiembrie……………………......………… . 11.260.000.000.000 “ Oricât ar părea de paradoxal, totuşi se constată în această perioadă de extremă inflaţiune, o mare lipsă de semne monetare, tocmai din cauza extremii deprecieri a monedei. Într-adevăr, cu cât sporea circulaţiunea şi se accentua deprecierea mărcii, cu atât valoarea de întrebuinţare a monedei scădea. În acest timp pe piaţa germană circulau monede străine ca: dolari, livre sterline, franci, florini olandezi, etc., aduse pe piaţă din exportul de monede germane. În tranzacţiunile importante şi pe termen, nu se mai întrebuinţa decât aceste monete, pe când moneta germană, dacă mai merita acest nume, servea cel mult pentru nevoile banale de toate zilele. În ultimele săptămâni ale inflaţiei cine deţinea numai mărci, risca să moară de foame, căci nimeni nu le mai primea în plată şi toată lumea le evita şi căuta să le schimbe contra bunuri concrete (Slăvescu, V., Curs de monetă, credit, schimb, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1932, pag. 297-300). Preţurile de vânzare cu ridicata au crescut, în Germania, în perioada ianuarie 1913 – noiembrie 1923, de 750 miliarde ori; rata inflaţiei ajunsese în anul 1923 la 332% pe lună (Lipsey, R., Chrystal, K.A., Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, pag. 862). Consecinţele inflaţiei depind, evident, de amploarea acestui fenomen, dar şi de starea evoluţiei economiei în ansamblu. Corelaţiile cantitative dintre procesul inflaţionist şi dinamica economiei (rezultatelor macroeconomice) sunt puse în evidenţă prin următorii termeni consacraţi: - creştere neinflaţionistă, când rata de creştere economică este mai înaltă decât cea a inflaţiei (o astfel de corelaţie s-a manifestat în economiile naţionale ale ţărilor occidentale în deceniile 6 şi 7 ale secolului trecut); - creştere inflaţionistă, când rata inflaţiei este mai mare decât ritmul mediu annual de creştere a rezultatelor macroeconomice; a fost caracteristică majorităţii ţărilor occidentale în deceniul al 8-lea; - stagflaţie, evidenţiază acea situaţie din economia unei ţări care se caracterizează prin inflaţie persistentă şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei sau prin aşa-numita “creştere zero”;

118

slumpflaţie, care reflectă situaţia din economia unei ţări, caracterizată prin recesiune economică (declin economic), pe de o parte, şi inflaţie persistentă sau chiar galopantă, pe de altă parte. Indiferent de dinamica economiei, specialiştii sunt unanimi în a aprecia că inflaţia persistentă, cu trend crescător de durată, care tinde să devină galopantă reprezintă un factor destabilizator al oricărei economii naţionale. O astfel de inflaţie descurajează investiţiile productive şi orientează resursele financiare spre acţiuni speculative curente, viciază corelaţiile dintre preţurile diferitelor bunuri economice, îngreunează sau chiar anulează posibilitatea efectuării unor calcule de eficienţă şi respectiv, a unor alegeri corecte din partea agenţilor economici, întrucât prin reţeaua de preţuri ei primesc semnale inadecvate.
-

17.3. Măsuri antiinflaţioniste. Instrumente ale politicii monetare. Efectele procesului inflaţionist sunt recepţionate în primul rând de agenţii economici aflaţi în situaţia de consumatori (cumpărători), pentru că ei trebuie să facă faţă cu veniturile lor, creşterilor succesive de preţuri determinate de fiecare val inflaţionist. De regulă, cei mai afectaţi de consecinţele inflaţiei sunt categoriile populaţiei cu venituri fixe, care nu pot compensa sau limita pierderile provocate de creşterea în timp a preţurilor. Sub incidenţa efectelor inflaţiei se află nu numai veniturile, ci şi economiile agenţilor economici, împrumuturile acordate de creditori, etc., astfel că odată cu deprecierea banilor averea lor formată din active lichide se diminuează în mod relativ. Se subînţelege că din acest proces de redistribuire a venitului şi a averii ca efect al inflaţiei, o parte a publicului poate obţine avantaje. Dar, în ansamblu, reacţia publicului este negativă, ostilitatea lui împotriva inflaţiei fiind determinată de incertitudinea generalizată pe care acesta o instaurează în viaţa economică şi socială a unei ţări. “Incertitudinea asupra preţurilor viitoare, pe care o generează inflaţia conduce la redistribuţii arbitrare de avere, la eforturi costisitoare pentru oameni de a se proteja împotriva pierderilor de venit şi avere – probabil, cea mai gravă dintre toate – la niveluri ridicate de resentimente, care, în cele din urmă, pot paraliza capacitatea societăţii de a menţine cooperarea printre membrii săi”3. Din cele arătate rezultă că efectele inflaţiei sunt numeroase şi contradictorii, ele acţionează în sensuri diferite şi se răsfrâng asupra vieţii economice prin creşterea instabilităţii şi incertitudinii, iar asupra comportamentului agenţilor economici prin căutări febrile de a se sustrage efectelor negative ale inflaţiei sau cel puţin de a diminua pierderile provocate de ea. Toate acestea explică ostilitatea publicului împotriva inflaţiei, ca şi tăria presiunii asupra guvernului de a adopta măsuri antiinflaţioniste.
3

Paul Heyne, op. cit., p.320 119

Dată fiind complexitatea fenomenului inflaţionist, a consecinţelor economice şi sociale pe care le generează, măsurile antiinflaţioniste sunt şi ele de o mare complexitate. Acestea pot fi grupate în două mari categorii: - măsuri de protecţie a agenţilor economici împotriva creşterii preţurilor şi scăderii puterii de cumpărare a banilor; - măsuri de limitare şi control al procesului inflaţionist. Din prima categorie de măsuri antiinflaţioniste fac parte indexarea veniturilor, acordarea de compensaţii de către stat sau întreprinderi pentru diferite categorii ale populaţiei, subvenţionarea unor produse de bază etc.. Indexarea reprezintă creşterea procentuală sau în sume absolute a veniturilor agenţilor economici, îndeosebi a salarilor, pensiilor şi altor venituri fixe, astfel încât să acopere parţial sau total creşterea preţurilor generate de inflaţie. Indexarea în raport cu rata inflaţiei se poate aplica şi dobânzilor plătite pentru economiile păstrate de public la instituţiile financiar – bancare, precum şi dobânzilor percepute de aceste instituţii pentru creditele acordate agenţilor economici. În cea de a doua categorie se înscriu măsurile menite să ducă la refacerea echilibrului economic şi monetar deteriorat de inflaţie. Astfel, printre măsurile adoptate de guvern în vederea limitării şi controlului inflaţiei pot fi menţionate: reducerea cheltuielilor bugetare, echilibrarea balanţei de plăţi externe, majorarea taxelor şi impozitelor, limitarea creditului de consum, îngheţarea preţurilor şi salariilor etc.. Aceste măsuri (de politică fiscală, bugetară, de preţuri etc.) sunt corelate cu cele adoptate de Banca Centrală prin folosirea unor instrumente specifice politicii monetare. Politica monetară – una dintre cele mai vechi politici economice – reprezintă acţiunea exercitată de autoritatea bancară (Banca Centrală) asupra masei monetare în circulaţie şi asupra activelor bancare în vederea orientării economice pe termen scurt sau mediu. Prin ansamblul de reglementări pe care autoritatea bancară centrală le impune celorlalte bănci, politica monetară este subordonată înfăptuirii unor obiective economice generale, cum sunt : expansiunea economică, stabilitatea preţurilor, ocuparea forţei de muncă, deschiderea economiei naţionale spre exterior etc.. Rolul politicii monetare constă, pe plan intern, în reglarea cantităţii de bani în circulaţie, a cererii şi a ofertei pe piaţa monetară, iar pe plan extern, în asigurarea echilibrului balanţei de plăţi. Prin folosirea unor instrumente specifice, Banca Centrală urmăreşte ca volumul masei monetare în circulaţie să concure la desfăşurarea normală a circuitului economic, să preîntâmpine apariţia sau accentuarea unor tendinţe inflaţioniste în economie. Instrumentele politicii monetare, utilizate, de regulă, în ţările cu economie de piaţă sunt următoarele: manevrarea taxei rescontului,
120

cumpărările şi vânzările de titluri pe piaţa deschisă (open market) şi variaţiile cotelor rezervelor obligatorii. Manevrarea taxei rescontului de către Banca Centrală joacă un rol important în reglarea masei monetare în circulaţie. În funcţie de nivelul şi sensul creditului şi costul lui, având loc încurajarea creditului şi invers. Ratele dobânzilor acordate sau încasate de băncile comerciale urmează de regulă evoluţia ratei oficiale, ceea ce înseamnă că prin tehnica indirectă a rescontării titlurilor de credit, instituţia centrală de emisiune influenţează politica de credit în ansamblul ei. Achiziţionarea şi vinderea titlurilor pe piaţa deschisă reprezintă un instrument de politică monetară folosit mai ales în SUA. În mod curent Banca Centrală (Sistemul Federal de Rezerve) deţine un portofoliu de hârtii de valoare publice (creanţe asupra trezoreriei) şi private (creanţe asupra economiei) cu care poate interveni în reglarea masei monetare prin aşanumitele operaţiuni pe piaţa liberă. Astfel, întrucât pe piaţa monetară poate să rezulte un excedent sau deficit global de lichidităţi, Sistemul Federal de Rezerve intervine fie pentru a “reteza” acest excedent, fie pentru a completa insuficienţa constatată. În primul caz, Sistemul Federal de Rezerve cedează (vinde) pe piaţa monetară o parte din titlurile de valoare pe care le deţine în portofoliul său de active. În cel de-al doilea caz, când Sistemul Federal de Rezerve constată o insuficienţă de lichidităţi pe piaţa monetară, acesta hotărăşte achiziţionarea de noi active (hârtii de valoare publice sau private deţinute de băncile comerciale), sporind astfel rezervele băncilor comerciale cu suma activelor respective. La rândul său, suplimentarea soldurilor de rezerve ale băncilor comerciale dă posibilitatea acestora să-şi sporească propriile credite şi respectiv masa monetară în circulaţie. În concluzie, prin operaţiile de cumpărare şi vânzare a titlurilor de valoare pe piaţa liberă, Sistemul Federal de Rezerve creează şi distruge rezervele în sistemul bancar în acelaşi mod cum băncile comerciale creează şi distrug bani prin extinderea sau restrângerea creditelor. În acest mod are loc o reglare a lichidităţilor bancare în funcţie de nevoile economiei, politica de “open market” având ca scop evitarea unor variaţii foarte mari şi dezordonate în evoluţia masei monetare în circulaţie. Practica cotelor obligatorii de rezervă reprezintă un instrument de politică monetară care s-a generalizat în aproape toate ţările cu economie de piaţă. Acest instrument de politică îşi dovedeşte utilitatea mai ales în ţările unde predomină banii de cont (moneda scripturală), permiţând sistemului bancar să controleze volumul şi structura masei monetare în circulaţie. Variaţia cotelor de rezervă obligatorii constituie un instrument de politică monetară care acţionează foarte rapid asupra masei monetare, întrucât afectează imediat multiplicatorul creditului (banilor de cont). Astfel, dacă la o rată a rezervelor obligatorii de 10% băncile comerciale au dus expansiunea banilor de cont până la multiplicarea lor de zece ori, o măsură
121

de credit mai restânsă prin decizia Băncii Centrale de a spori rezervele obligatorii la 20% va obliga băncile centrale să reducă la jumătate creditele acordate; creditele pot fi acum numai de cinci ori mai mari în raport cu rezervele obligatorii, faţă de zece ori mai mari cât erau înainte. În ţara noastră, în prezent, tehnica rescontului şi operaţiunile pe piaţa liberă nu reprezintă instrumente curente de politică monetară, întrucât nu există o piaţă monetară consolidată, o circulaţie largă a titlurilor de credit şi nici a titlurilor de valoare pe termen lung (acţiuni, obligaţiuni). Banca Naţională a folosit cu precădere instrumente cum sunt: plafoane de credit, rate de refinanţare bancară etc.. Plafoanele de credit constau în acea tehnică bancară prin care se stabilesc plafoanele maxime de credit pentru fiecare bancă comercială în parte de către Banca Naţională. Astfel, limita maximă a expansiunii masei monetare este fixată dinainte de Banca Naţională. În prezent, aceasta a renunţat la plafoanele de credit, fiind considerate prea rigide pentru economia de piaţă. Rata de refinanţare bancară, prin care Banca Naţională furnizează lichidităţi societăţilor bancare solicitante, în conformitate cu obiectivele sale de politică monetară şi de credit. Refinanţarea băncilor comerciale este o operaţiune pe termen scurt (maxim 90 zile). Formele de refinanţare oferite de Banca Naţională a României societăţilor bancare sunt liniile de credit şi creditul de licitaţii. Liniile de credit constituie o formă de refinanţare prin care băncilor comerciale le este permis să preleveze sume de bani dintr-un cont deschis la Banca Naţională până la un anumit nivel şi în cadrul unui interval de timp prestabilit. Rata dobânzii pentru linia de credit se stabileşte de către conducerea Băncii Naţionale. O ridicare a ratei de refinanţare face creditul mai scump şi are ca efect diminuarea masei monetare şi invers. Creditul de licitaţie se caracterizează prin aceea că rata dobânzii se stabileşte în şedinţele de licitaţie în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. Băncile comerciale licitează pentru resursele disponibilizate de Banca Naţională care au oferit rata cea mai înaltă a dobânzii obţinând creditul oferit.

Guvernul României, printr-o serie de estimări cuprinse în PND 2002-2005, oferă o imagine optimistă cu privire la evoluţia productivităţii muncii, a ratei inflaţiei şi ratei şomajului. Tabelul 17.1. Evoluţia indicelui preţurilor de consum (%)
2001 Indicele preţurilor de consum
122

2002

2003

2004

2005

- dec.faţă de dec.anterior - medie an/medie an anterior Deflatorul PIB

129,0 133,8 132,2

122,0 126,0 124,7

115,0 117,0 116,6

109,0 111,0 110,8

107,0 108,0 107,8

Sursa: PEP, 2001. Creşterea productivităţii muncii, asociată cu o îmbunătăţire a mediului de afaceri şi modernizarea tehnologică, vor duce şi la anumite creşteri relative ale câştigului salarial real. Aceste evoluţii trebuie private în strânsă legătură cu dinamica altor indicatori macroeconomici: Tabelul 17.2. Dinamica principalilor indicatori macroeconomici în perioada 2000-2004 (modificări procentuale faţă de anul precedent) Indicatori 2000 200 2002 2003 2004 Ritm 1 mediu/an 2001-2004 % 1.Produs intern 1,6 4,1 5,4 5,8 6,3 5,4 brut 2.Cerere internă 4,2 3,7 4,9 5,0 5,6 4,8 3.Formarea brută a capitalului fix 5,5 9,6 10,0 10,0 11,0 10,2 4.Rata inflaţiei(ritm anual) 45,7 25,0 22,0 15,0 10,1 5.Rata şomajului (sfârşit de an, în 10,5 8,5 8,0 7,5 7,0 %) 6.Export de bunuri şi servicii 23,9 5,6 6,6 7,5 7,7 6,9 7.Import de bunuri şi servicii 29,1 4,5 5,3 5,3 5,7 5,2 Sursa: Guvernul României – Programul de guvernare în perioada 20012004 Realizarae unor asemenea evoluţii necesită înfăptuirea unui plan operaţional de măsuri ale căror coordonate vizează în principal: • Asigurarea creşterii economice pe baza sporirii ratei investiţiilor prin participarea semnificativă a capitalului naţional şi prin atragerea resurselor externe, mai ales sub forma investiţiilor directe;
123

• realizarea unei macrostabilizări consolidate prin asigurarea unor progrese semnificative în cadrul reformei structurale şi în domeniul disciplinei financiare, accelerarea procesului de privatizare în condiţii de eficienţă şi transparenţă, sprijinindu-se întreprinderile mici şi mijlocii, gestionarea corespunzătoare a datoriei publice şi a deficitului contului curent, astfel încât să se asigure reducerea treptată a inflaţiei, care la nivelul anului 2004 să poată fi exprimată printr-o cifră; • promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele U.E., vizînd ajustarea structurală a economiei, dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii, revitalizarea şi retehnologizarea industriilor cu potenţial competitiv, construirea unei agriculturi întemeiate pe exploataţii de dimensiuni optime, sprijinirea activităţilor bazate pe tehnologia informaţiei şi crearea unui mediu prielnic pentru extinderea şi dezvoltarea turismului, diversificarea serviciilor financiare, a sectorului terţiar în general; • Crearea unui mediu de afaceri prielnic, bazat pe un cadru legal coerent şi stabil care să asigure dezvoltarea competiţiei de piaţă, reducerea costurilor de tranzacţie şi diminuarea poverii fiscale, promovarea unor măsuri specifice de stimulare a întreprinderilor mici şi mijlocii, definirea clară a drepturilor de proprietate şi asigurarea unor structuri administrative moderne. Concepte cheie: • Inflaţie; • Ecart inflaţionist; • Inflaţie prin cerere; • Inflaţie prin costuri; • Spirala inflaţionistă; • Indicele preţului de consum; • Rata inflaţiei; • Hiperinflaţia; • Creşterea economică neinflaţioistă; • Creştere economică inflaţionistă; • Stagflaţie; • Slumpflaţie; • Costurile sociale ale inflaţiei; • Măsuri antiinflaţioniste; • Efectele inflaţiei.

Probleme de reflecţie: • Definiţi inflaţia şi arătaţi care sunt principalele tipuri de creştere economică în funcţie de intensitatea inflaţiei. • Enumeraţi acuzele inflaţiei şi arătaţi în ce constă inflaţia prin costuri. • Care sunt principalele consecinţe ale inflaţiei?
124

• Curba Phillips şi semnificaţiile ei. • Cum se determină nivelul şi evoluţia inflaţiei?

125