Educaţia şi problematica lumii contemporane.

Şcoala românească în pragul mileniului III

1. Educaţia în societate. Dimensiunea educativă a dezvoltării economico-sociale şi culturale

În ultimele decenii savanţii, dar şi oamenii politici sau responsabilii diferitelor sectoare ale vieţii sociale au
început prin a identifica un nou tip de problemă (deteriorarea continuă a mediului, caracterul limitat al
resurselor naturale, creşterea galopantă a populaţiei). Aceste probleme îi vizau pe toţi oamenii. S-au
descoperit conexiuni între aceste probleme: dezvoltarea nu poate avea loc fără pace, pacea nu poate fi
autentică fără respectarea drepturilor omului şi asigurarea libertăţilor fundamentale; aceste libertăţi şi
drepturi sunt iluzorii acolo unde domneşte mizeria, foametea şi analfabetismul.

- astfel a apărut un nou concept: „problematică a lumii contemporane“;

- această problematică are:
• caracter universal (nici o ţară şi nici un regim nu se pot plasa în afara acestor problematici);
• caracter global (afectate toate sectoarele vieţii sociale);
• evoluţie rapidă şi greu previzibilă (oamenii sunt puşi în faţa unor probleme pentru care nu sunt pregătiţi);
• caracter pluridisciplinar, adică cu conexiuni puternice şi numeroase;
• caracter prioritar (cere răspunsuri prompte, ingeniozitate şi eforturi financiare).
- problematica lumiicontemporane a generat atât în sfera politicii şi culturii, cât şi în cea a educaţiei, un
număr de imperative (apărarea păcii, salvarea mediului, promovarea unei noi ordini economice);
- în funcţie de răspunsul dat acestor imperative de către sistemele educative şi responsabilii educaţiei
întâlnim:
• scepticii, care consideră că sistemele educative nu au şi nu pot avea un rol important în pregătirea lumii
de mâine (aceştia sunt puţini la număr);
• un număr mare de specialişti care cred în puterea educaţiei şi în capacitatea ei de a contribui cu resurse
specifice la constituirea viitorului.
- în epoca noastră, dezvoltarea societăţii şi a individului se găseşte în legătură cu educaţia şi producţia;
- preocupările specialiştilor pentru dezvoltarea economico-socială îşi îndreaptă privirile către descoperirea
acelor modalităţi care să faciliteze traducerea ideilor ştiinţifice în valori economice;
- obiectivul producţiei educaţionale este, mai presus de producţia de bunuri, o producţie de forţă de muncă
corespunzătoare cerinţelor industriei, vieţii economico-sociale şi în acelaşi timp, o producţie de cunoştinţe,
idei, atitudini ştiinţifico-tehnice.

Ştiinţa însăşi se află până la un punct sub puterea educaţiei.

G. Văideanu: „Dezvoltarea va trece prin educaţie sau dezvoltarea se va face cu ajutorul educaţiei ori nu se
va realiza deloc.“

2. Caracterul prospectiv al educaţiei

- procesul de învăţare se desfăşoară pe baza unor elemente anticipative, respectiv pe prospectarea stării de
lucruri în care urmează să se desfăşoare activitatea seriilor de absolvenţi după terminarea şcolii;
- responsabilii educaţiei solicită studii de prospectiva educaţiei şi iau decizii în funcţie de acestea.
Funcţia educaţiei dobândeşte tot mai mult în contextul contemporan o dimensiune prospectivă: educaţia se
prezintă în dublă ipostază a premizei şi a consecinţei dezvoltării, fiind factor de propulsie socială, de creştere
şi dezvoltare economico-socială; gradul de realizare al educaţiei depinde însă de această dezvoltare.

3. Educaţia permanentă. Concept, factori determinanţi, conţinuturi, metodologii. Relaţia educaţie-

autoeducaţie

- dimensiunea educaţională se suprapune peste dimensiunea întregii existenţe a omului;

- educaţia permanentă este concepută ca un principiu organizatoric al întregii educaţii; ea implică un sistem
complet, coerent şi integrat, oferind mijloace proprii de a răspunde aspiraţiilor de ordin educativ şi cultural
ale fiecărui individ, potrivit facultăţilor sale;
- impunerea acestui principiu se datorează unei serii de condiţii dintre care amintim:

1 | academic.cnpetrurares.ro [Arhivă :: Download]

 • revoluţia tehnică şi ştiinţifică, ce au dus la „explozia“ cunoaşterii şi la o mare perisabilitate a cunoştinţelor;
• schimbarea masivă a statutului economico-social al multor oameni (trecerea forţei de muncă în sectorul
serviciilor şi în sectorul cercetării);
• creşterea timpului liber (dacă i se dă o utilizare creatoare, poate deveni o sursă de progres social).
- Caracteristici conceptuale ale educaţiei permanente:
• cei trei termeni fundamentali pe care se bazează semnificaţia conceptului sunt „viaţa“, „permanent“,
„educaţie“;
• educaţia nu se termină la sfârşitul instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent;
• educaţia permanentă îmbracă un caracter universal şi democratic;
• educaţia permanentă se caracterizează prin: supleţe de conţinut, de instrumente, de tehnici şi timp de
învăţare;
• educaţia permanentă admite modalităţi şi moduri alternative de a dobândi educaţia;
• educaţia permanentă are două laturi componente: generală şi profesională; ele sunt legate una de alta şi
interactive;
• educaţia permanentă exercită o funcţie corectivă; are ca scop să menţină şi ameliorează calitatea vieţii.
- principiul educaţiei permanente a dus la o reconsiderare a întregii concepţii cu privire la şcoală, educaţie,
învăţământ; şcoala trebuie să-l pregătească pe elev spre a avea o concepţie adecvată faţă de
autoeducaţie şi autoînvăţare.

Elevul trebuie să înveţe cum să înveţe şi cum să devină într-o continuă devenire.

4. Noile educaţii

Acestea sunt: educaţia pentru democraţie şi drepturile omului, educaţia ecologică, educaţia antreprenorială,
educaţia pentru sănătate, educaţia interculturală, educaţia pentru timpul liber etc.

Noile educaţii sunt un răspuns util al sistemelor educative la imperativele generate de problematica lumii
contemporane.
Aceste noi educaţii nu sunt epifenomene, fiecare dintre ele apărând datorită unor necesităţi.

Educaţia ecologică

- obiective:oamenii trebuie să înţeleagă că ei şi mediul sunt inseparabili şi că tot ce face un om asupra

mediului are consecinţe asupra vieţii sale;
- prineducaţie ecologică se urmăreşte ca elevii să dobândească cunoştinţe despre mediu şi despre
modalităţile de rezolvare/menţinere a unui mediu nepoluat. Acesta este obiectivul cognitiv;
- obiectivul acţional: elevii sp se implice în lupta pentru păstrarea unui mediu curat.
Educaţia pentru sănătate

- scop: formarea şi cultivarea capacităţilor specifice de organizare raţională a vieţii în condiţiile rezolvării
unor probleme specifice.
• comportament nutriţional-alimentar corect;
• comportament igienic general corect;
• comportament de autoterapiecorect;
• comportament motric şi sportiv corect;
• comportament sexual corect.
- moduri de realizare: exemplul oferit de adult, discuţii, evaluare propriului comportament etc..
Educaţia pentru democraţie

- dobândirea informaţiilor cu privire la formele de guvernare democratice prin comparaţie cu cele

nedemocratice;
- cunoaşterea istorie;
- cunoaşterea principiilor democratice;
- cunoaşterea cadrului juridic internaţional şi naţional, al dreptului, libertăţilor şi îndatoririlor;
- formarea atitudinii de toleranţă politică, etnică, religioasă sau faţă de diferite opinii.

2 | academic.cnpetrurares.ro [Arhivă :: Download]

 Există două modalităţi fundamentale pentru realizarea noilor educaţii:
- dispersia conţinuturilorîn cadrul altor discipline (exemplu: pentru educaţia ecologică biologie şi chimie);
dezavantaj: conţinutul e fragmentat, distorsionat;
- introducereaorelor, disciplinelor ca atare; dezavantaj: elevii au un orar prea încărcat şi mai apare şi
problema cadrelor care să predea noile educaţii.

5. Inovare şi reformă în învăţamântul românesc. Politici şi programe educaţionale

Inovaţia este necesitatea schimbării cu eliminarea rezistenţei la înnoire.

Termenul de „schimbare“ subordonează inovaţia şi reforma. Reforma vizează schimbările de ansamblu a
contextului de desfăşurare a învăţământului. Cercetarea ştiinţifică îşi propune conştient şi planificat să
introducă inovaţie, adică schimbări cu rezistenţă în timp, cu utilizare pe scară largă, fără a-şi pierde însuşirile
iniţiale.

- inovaţia este selecţia, organizarea şi utilizarea creatoare a resurselor umane;

- în sistemele şcolare pot fi introduse:
• schimbări materiale (îmbunătăţirea bazei materiale a şcolii);
• schimbări de concepţie (efecte asupra programelor, metodelor de transmitere-receptare a cunoştinţelor);
• schimbări în relaţii interpersonale(profesor-elev, profesor-administraţie, profesor-profesor).

În funcţie de nivelul pe care-l vizează, inovaţia se poate gasi la:

- nivelul sistemului de învăţământ (inovarea macroeducaţională sau reforma şcolară) şi constă într-un
complex unitar de inovaţii, adoptate în condiţiile în care mutaţiile sociale, politice, economice şi culturale
sunt atât de puternicce încât vechiul sistem de educaţie şi învăţământ devine necorespunzător;
- nivelulcorespondenţelor sistemului instructiv-educativ: noi planuri de învăţământ sau programe şcolare,
noi tehnici de instruire sau mijloace de învăţământ (inovarea microeducaţională).

Politici şi progrese:

- politica educaţională în contextul tranziţiei:

• principiile: reformei, coerenţei, funcţionalităţii, autoreglării;
• obiectivele sistemului educativ: democratizarea sistemului educativ, ameliorarea caliţăţii învăţământului,
creşterea rolului social al educaţiei.

Educaţia interculturală

În ţările în care fenomenul migraţiei este o problemă, interculturalismul poate fi un instrument eficient pentru
a lupta împotriva intoleranţei şi xenofobiei.

- multiculturalismul european este o bogăţie potenţială cu condiţia să nu diminueze sau să anuleze

identitatea fiecărei culturi;
- sarcina şcolii de astăzi este de a forma elevilor o conştiinţă europeană;
- încă din clasele primare este de dorit să se cultive respectul şi solidaritatea faţă de cultura unor popoare;
- câteva valori-cheie: aspiraţia către democraţie, respectarea drepturilor omului, a drepturilor copiilor, justiţia
socială, echilibrul ecologic, toleranţa şi pacea, tradiţiile culturale etc.;
- educaţia interculturală are rol terapeutic (poate stinge unele conflicte) şi preventiv (poate preveni unele
conflicte).

3 | academic.cnpetrurares.ro [Arhivă :: Download]