You are on page 1of 16

Noţiuni fundamentale de fizica plasmei

4.1. Introducere

Prin încălzirea treptată a unei anumite substanţe are loc trecerea
gradată a acesteia din starea solidă în cea lichidă şi apoi gazoasă. Pentru
orice gaz procesul de încălzire poate continua, putând conduce la
dezintegrarea moleculelor în atomi şi a acestora în electroni şi ioni. Dacă
temperatura gazului ajunge suficient de ridicată, acesta trece în a patra stare
de agregare a materiei şi anume în plasmă (fierbinte). În această stare,
atomii îşi pierd complet învelişul electronic, obţinându-se un amestec de
nuclee şi electroni liberi.
Plasma (rece) poate fi definită ca fiind un sistem fizic în componenţa
căruia intră particule neutre (atomice sau moleculare), particule încărcate
pozitiv sau negativ (ioni atomici sau moleculari) şi fotoni. Aceste particule
interacţionează între ele pe distanţă lungă (interacţiune colectivă), iar
densităţile particulelor încărcate menţin sistemul neutru din punct de vedere
electric. Principala caracteristică a plasmei (şi diferenţa faţă de un gaz
ionizat oarecare) este prezenţa în amestec a sarcinilor electrice libere. Starea
de plasmă poate fi produsă pe cale termică prin realizarea unor temperaturi
foarte înalte sau prin acţiunea unor câmpuri electrice sau magnetice foarte
puternice.
Plasma nu este un sistem de sarcini electrice stabil, împrăştiindu-se
rapid în spaţiu. Din această cauză, o problemă esenţială ce trebuie rezolvată
este găsirea unor metode eficiente de restrângere (confinare) a zonei de
existenţă a plasmei şi de stabilizare a ei în timp. Cu atât mai mult cu cât nici
un material cunoscut în prezent şi din care să fie constituiţi pereţii vasului,
nu rezistă la temperaturile caracteristice plasmei. Astfel, studiul materiei sub
formă de plasmă se loveşte de dificultăţi practice deosebite.

51
Termenul de „plasmă” a fost introdus pentru prima oară de I.
Langmuir în 1928 pentru a descrie starea gazului ionizat dintr-un tub de
descărcare în gaze. Ulterior, termenul de plasmă s-a impus pentru gazele
complet ionizate. Plasma, ca stare de agregare a materiei, este cea mai
răspândită din Univers. Peste 98% din materia Universului se găseşte sub
formă de plasmă (este constituentul principal al stelelor), motiv pentru care
elementele de fizica plasmei au un rol important în explicarea actuală a
proceselor de existenţă şi evoluţie a materiei în Univers. Aceasta înseamnă,
în primul rând, procese energetice majore. Iar omenirea este preocupată în
ultimii 100 de ani de problema generării de energie. Dar aplicaţiile plasmei,
în prezent, sunt mult mai variate. De exemplu, fabricarea componentelor
semiconductoare prin tehnologia plasmei, tratarea cu plasmă a suprafeţelor
materialelor solide, aplicaţiile plasmei de neechilibru în chimia organică,
analize fizice şi chimice în plasmă, aplicaţiile microplasmelor produse prin
iradierea diverselor materiale cu fascicule laser etc.
În prezent se cunosc următoarele tipuri de plasmă: gaze la
temperatură foarte înaltă (atmosfere stelare); regiunile care înconjoară
planetele (de exemplu, ionosfera terestră, unde ionizarea moleculelor de aer
are loc datorită radiaţiilor ultraviolete); fulgerele atmosferice şi tuburile
fluorescente, unde ionizarea este declanşată de ciocnirile dintre molecule şi
electronii iniţiali acceleraţi de un câmp electric aplicat (între doi nori,
respectiv între doi electrozi). Deşi termenul de plasmă se referă la gazele
ionizate, s-au pus în evidenţă şi plasme ale stării solide şi plasme în stare
lichidă. De exemplu, este posibil ca un grup de purtători de sarcină electrică
să fie staţionar, cum este cazul ionilor pozitivi din reţeaua cristalină a unui
metal şi să formeze cu gazul electronilor mobili, un sistem neutru din punct
de vedere electric care să prezinte caracteristicile unei plasme a stării solide.
Sau, ionii pozitivi de sodiu împreună cu cei negativi de clor disociaţi într-o
soluţie apoasă de NaCl formează o plasmă în stare lichidă. De asemenea,
trebuie luate în considerare plasmele gazoase create în laboratoare prin
diferite procedee, foarte multe dintre ele urmărind obţinerea fuziunii
termonucleare controlate (de exemplu, se consideră că un gaz de nuclee de
deuteriu şi tritiu şi electroni, de o anumită concentraţie, este o bază
promiţătoare pentru realizarea fuziunii nucleare controlate).
Interesul deosebit faţă de studiul plasmei este legat de faptul că
plasma rece ( T < 105 K ) are o serie de aplicaţii practice de mare importanţă,
iar plasma fierbinte ( T > 105 K ) deschide perspectivele realizării fuziunii
nucleare controlate şi lămurirea mai multor probleme din astrofizică.

52
4.2. Aspecte particulare ale fizicii plasmelor

Aspectul particular al fizicii plasmelor constă în comportarea unei
particule încărcate în câmp electromagnetic. Plasma fiind formată, în
principal, din ioni şi din electroni, comportarea sa într-un câmp electric sau
magnetic este legată de mişcarea individuală a particulelor care o compun.
Când o particulă încărcată electric cu sarcina q, având masa m, se
deplasează cu viteza vG(nerelativistă) într-o regiune în careG există un câmp
electric de intensitate E şi un câmp magnetic de inducţie B , ea este supusă
rezultantei forţelor electrică şi magnetică, obţinându-se ecuaţia de mişcare:
G G
dv G G
m = qE + qv × B (4.1)
dtG
a) Dacă B = 0 , ecuaţia de mişcare devine:
G G
dv
m = qE (4.2)
dt
şi particula va fi accelerată cu acceleraţia:
G
dv q G
= E (4.3)
dt m
G
b) Dacă E = 0 , ecuaţia de mişcare ia forma:
G
dv G G
m = qv × B (4.4)
dt
G G
Dacă viteza particulei este paralelă cu inducţia magnetică, atunci v × B = 0 ,
G
dv
rezultă că şi m = 0 şi particula se va mişca rectiliniu şi uniform; dacă
dt
viteza este perpendiculară pe inducţia magnetică, atunci particula va descrie
mv
un cerc de rază R = şi frecvenţa de rotaţie va fi ˝frecvenţa ciclotronică˝:
qB
ω v qB
υC = C = = (4.5)
2π 2πR 2πm

4.3. Aspecte colective ale fizicii plasmei

Proprietatea principală a unei plasme este neutralitatea electrică
globală. Această tendinţă a plasmei de a rămâne macroscopic cvasi-neutră
este o consecinţă a interacţiunilor colective coulombiene dintre particulele
încărcate. Într-adevăr, cea mai mică abatere de la neutralitate (existenţa unei

53
diferenţe între numărul de ioni pozitivi şi numărul de electroni, într-un
volum de plasmă, în urma unor perturbaţii sau fluctuaţii oarecare) produce
forţe electrice enorme care deplasează sarcinile electrice pentru a înlătura
abaterea respectivă şi neutralitatea plasmei este rapid restabilită. Ordinul de
mărime al intensităţii câmpurilor electrostatice care rezultă din abaterea
plasmei de la neutralitatea electrică se poate calcula. De exemplu, pentru o
plasmă cu o concentraţie de particule încărcate n ≅ 1025 m-3 , o abatere
∆n
= 1% de la neutralitate, într-o sferă cu raza de 10−2 m , conduce la
n
apariţia unui câmp electric la suprafaţa acestei sfere de intensitate
E ≅ 6 ⋅ 1012 V/m . Acest câmp exercită o forţă uriaşă de atracţie între gazul
electronic şi gazul de ioni pozitivi, astfel încât cvasi-neutralitatea plasmei
este restabilită cu mare precizie în volume de dimensiuni macroscopice.
Această tendinţă a plasmei de a rămâne neutră, o face să fie sediul
unei game variate de oscilaţii şi unde (electromagnetice, pseudoacustice), a
unor instabilităţi, turbulenţe, unde de şoc, într-o varietate mult mai mare
decât cele cunoscute în dinamica gazelor neutre.

4.4. Procese elementare în gaze ionizate

Formarea (generarea), mişcarea (curentul electric) şi dispariţia
(recombinarea, difuzia etc.) purtătorilor de sarcină în plasmă sunt guvernate
de o gamă foarte variată de procese elementare, adică de interacţiuni între
particulele componente.
În gazele complet sau puternic ionizate (plasme ideale), procesele
atomice şi moleculare pot fi neglijate; aceste plasme sunt constituite, de
exemplu, din electroni şi nuclee de hidrogen care interacţionează numai prin
forţe coulombiene. Pe de altă parte, însă, majoritatea plasmelor de laborator
nu sunt complet ionizate şi în aceste cazuri procesele atomice şi moleculare
joacă un rol important în dinamica mediului.
Cele mai simple interacţiuni sunt ciocnirile elastice, care se
caracterizează prin aceea că starea cuantică, respectiv energia internă, Ei , a
particulelor compuse rămâne neschimbată în urma ciocnirii ( ∆Ei = 0 ).
Ciocnirile elastice reprezintă mecanismul principal pentru transferul de
impuls între particule, determinând coeficienţii de transport (mobilitate,
difuzie) ai electronilor, ionilor.

54
Ciocnirile inelastice se caracterizează prin aceea că starea cuantică a
cel puţin unuia din partenerii de interacţiune se schimbă ( ∆Ei ≠ 0 ); în acest
sens se poate spune că în urma unei astfel de reacţii se distruge cel puţin o
particulă şi apare cel puţin o particulă nouă. Aceste ciocniri generează un
mare schimb de energie cinetică şi potenţială între particule, jucând un rol
important în bilanţul energetic, în determinarea temperaturii şi concentraţiei
diverselor specii de particule.
Se numesc procese directe ciocnirile inelastice în care energiile
interne cresc ( ∆Ei > 0 ) pe seama scăderii corespunzătoare a energiei
cinetice relative a partenerilor ciocnirii sau a absorbţiei de radiaţie
electromagnetică. Exemple de procese directe:
- excitarea sau ionizarea atomilor şi moleculelor prin ciocnire
electronică:
A + e → A∗ + e
A + e → A+ e + e
- fotoexcitarea şi fotoionizarea
A + h ν → A∗
A + h ν → A+ + e
unde simbolurile reprezintă: A atom pe nivel fundamental, e electron, A∗
atom excitat, A+ ion atomic pozitiv, hν foton.
Spre deosebire de procesele directe, procesele inverse se
caracterizează prin scăderea energiei interne în urma ciocnirii ( ∆Ei < 0 ) şi
transferul corespunzător al acestei energii în energia cinetică a particulelor
rezultate din reacţie sau în emisia unei cuante de radiaţie. Exemple de
procese inverse se obţin prin schimbarea sensului reacţiei în exemplele de
mai sus, respectiv ciocnirea supra-elastică electron-atom, recombinarea la
ciocnire triplă, emisia spontană, recombinarea radiativă.
Probabilitatea de producere a unei reacţii în urma ciocnirii dintre
două particule se evaluează cu ajutorul secţiunii eficace de ciocnire (sau
reacţie). Să considerăm, de exemplu, un fascicul monocinetic de electroni
de concentraţie ne şi viteză ve care traversează distanţa dx = vedt într-un
gaz atomic sau molecular - care constituie „ţinta” - de concentraţie N.
Notând cu dne , scăderea concentraţiei din fasciculul incident datorită
ciocnirilor suferite de electroni pe distanţa dx, probabilitatea de ciocnire este
dne
= N σdx . Legea de scădere a concentraţiei ne sau a densităţii de curent
ne
J e = qe ne ve a electronilor din fascicul care nu au suferit ciocniri este

55
dJ e dne
≡ ≡ − N σ vedt (4.6)
Je ne
Mărimea σ , cu dimensiunea fizică a unei arii, se numeşte secţiune eficace
atomică sau moleculară de ciocnire. Interacţiunea are loc ca şi cum fiecare
atom sau moleculă ar prezenta la ciocnire o secţiune transversală efectivă
σ . Prin integrare de la x = 0, t = 0, ne (0), J e = J e (0) , se obţine atenuarea
fasciculului monocinetic de electroni ca urmare a împrăştierii elastice şi
inelastice în gazul ţintă considerat:
J e ( x ) ne ( x ) ⎛ x⎞
= = exp ⎜ − ⎟ = exp( −ν ct ) (4.7)
J e (0) ne (0) ⎝ I⎠
1 v
unde I ≡ reprezintă drumul liber mediu, iar νc ≡ e = N σ ve este
Nσ I
frecvenţa medie de ciocnire a electronilor.
1
Mărimea Σ = = σ N reprezintă secţiunea eficace de ciocnire a
I
tuturor moleculelor din unitatea de volum, măsurându-se prin numărul
mediu de ciocniri suferite de un electron pe 1 cm de drum. Deoarece această
valoare depinde de concentraţia particulelor ţintă, ea este dată de obicei
pentru condiţii standard de presiune şi temperatură şi anume prin aşa-numita
„probabilitate” de ciocnire Pc = N1σ , unde N1 = 3,65 ⋅ 1016 molecule/cm3
este concentraţia gazelor la p = 1 torr şi T = 273 K . Deci Pc reprezintă
numărul mediu de ciocniri efectuate de un electron pe 1 cm de drum în
gazul aflat la presiunea de 1 torr şi temperatura de 273 K.
Dacă energia cinetică a electronilor din fascicul este mai mică decât
diferenţa dintre energia stării excitate cea mai joasă şi energia stării
fundamentale a ţintei, la interacţiunea electron-atom poate avea loc numai
ciocnire elastică. Dacă energia electronilor depăşeşte această valoare critică,
poate avea loc excitarea atomilor gazului.

4.5. Mărimi caracteristice plasmei

Mărimile care caracterizează toate tipurile de plasmă sunt
următoarele:
- densitatea fiecărui tip de particulă componentă (densitatea ionilor
pozitivi, electronilor, componenţilor neutri etc.);
- volumul de interacţiune colectivă a particulelor din plasmă;

56
- temperatura fiecărei specii de particule (temperatura ionilor
pozitivi, temperatura electronică etc.);
- volumul total ocupat de plasmă.

1. Prin densitatea unei specii s, într-un punct oarecare de vector de
G
poziţie r din plasmă, se înţelege mărimea scalară
dn
ns ≡ s (4.8)
dV
în care dns reprezintă numărul de particule de tip s care se găsesc în
elementul de volum dV ales în vecinătatea punctului cu vectorul de poziţie
G
r . În acest fel se pot considera densitatea ionilor pozitivi ( ni ), densitatea
electronilor ( ne ) etc.
Deoarece o plasmă este, la scară macroscopică, neutră din punct de
vedere electric şi densitatea ionilor negativi este neglijabilă în raport cu cea
a ionilor pozitivi se poate considera
ni ≅ ne = n (4.9)
şi ca urmare se poate considera plasma caracterizată de densitatea
electronică medie pe care o notăm cu n. Această densitate este caracteristică
fiecărei plasme şi diferă de densitatea particulelor neutre notată cu nn .
Condiţia de neutralitate a plasmei a fost scrisă considerând că numărul
ionilor simplu ionizaţi este mult mai mare decât cel al ionilor multiplu
ionizaţi.
Cu ajutorul densităţilor scrise se poate defini un grad de ionizare al
plasmei
n
α= (4.10)
n + nn
care este o mărime adimensională mai mică sau egală cu unitatea. Plasma
complet ionizată are α = 1 .
Observaţie. Într-o plasmă există fluctuaţii de densitate care pot provoca
separări locale, într-un timp foarte scurt, ale sarcinilor pozitive şi negative
violându-se astfel neutralitatea. Plasma nu mai poate fi deci riguros neutră
pe volume oricât de mici şi se vorbeşte de cvasi-neutralitatea plasmei.
Această noţiune se justifică prin faptul că plasma are posibilitatea să-şi
refacă rapid neutralitatea, acolo unde ea a fost afectată, astfel că, în medie,
pe un volum suficient de mare (macroscopic), ea apare practic neutră.
2. Volumul de neutralitate al plasmei este legat de interacţiunea
colectivă a particulelor din plasmă care se exprimă cantitativ prin sfera

57
denumită sferă Debye sau prin lungimea Debye care este raza sferei Debye.
Expresia
1 ne 2
= (4.11)
λ 2D ε0kTe
defineşte lungimea Debye, λ D . În această relaţie k este constanta lui
Boltzmann iar Te este temperatura electronică pe care o vom defini mai
departe. Lungimea λ D poartă numele şi de lungimea de ecranare, nume
legat de semnificaţia fizică a mărimii. Distribuţia potenţialului electric în
jurul unei particule dintr-o plasmă este puternic afectată de factorul de
ecranare care face ca acest potenţial să scadă până la valori neglijabile pe o
distanţă mult mai mică decât în vid unde există un potenţial coulombian
(infinit). Considerând că acest potenţial de interacţiune colectivă în plasmă
este nul la distanţe mai mari decât λ D putem considera că particulele
plasmei nu se influenţează reciproc dacă distanţa dintre ele este mai mare ca
λ D . Deci putem considera pentru plasmă un model gazo-cinetic în care
componentele ei se mişcă haotic şi independent unele de altele atât timp cât
nu se apropie între ele la distanţe mai mici decât λ D . Din relaţia de definiţie
se vede că λ D este direct proporţională cu temperatura electronică şi invers
proporţională cu densitatea plasmei n.
G
3. Viteza v a unui electron oarecare din plasmă poate fi exprimată
G
ca o sumă dintre viteza de mişcare haotică Vh a electronilor şi viteza medie
G
de translaţie v a întregului nor electronic din plasmă
G G G
v = Vh + v (4.12)
Temperatura electronică, Te , se defineşte în condiţii de echilibru, când
electronii din plasmă sunt în echilibru termic cu particulele atomice şi
moleculare. Relaţia de definiţie este
3 m 2
kTe = Vh (4.13)
2 2
m 2
unde Vh este o energie cinetică haotică a electronului de masă m, iar k
2
este constanta lui Boltzmann. În aceste condiţii temperatura gazului care
constituie plasma ( Tg ) este egală cu temperatura electronică.
Definiţia temperaturii electronice se consideră adevărată şi în cazul
în care electronii nu mai sunt în echilibru cu celelalte particule din plasmă.
În acest caz, al plasmei de neechilibru, Te > Tg . Această situaţie se întâlneşte

58
în marea majoritate a plasmelor (cu excepţia celor care sunt cunoscute sub
numele de plasmă termică în care Te ≅ Tg ). De exemplu, pentru plasma din
tuburile de descărcare luminiscentă (tuburile de iluminare utilizate curent)
Te ≈ 104 K şi Tg ≈ 400 K . În acest caz se vorbeşte de o plasmă de
neechilibru rece. În cazul plasmei termice este posibil ca Te = Tg = 104 K şi
se spune că este o plasmă de echilibru caldă.
În concluzie, o plasmă este caracterizată de densitatea sa n, de
temperatura electronică Te , de lungimea Debye λ D şi de dimensiunea L de
întindere în spaţiu a plasmei. Un gaz ionizat, neutru din punct de vedere
electric, formează o plasmă dacă volumul pe care îl ocupă este mai mare
decât volumul sferei Debye.

4.6. Descărcări electrice independente în gaze

În laborator şi în tehnică plasma este produsă mai ales cu ajutorul
descărcărilor electrice în gaze. Procesul de trecere a curentului electric prin
gaze este cunoscut sub denumirea generală de descărcări electrice în gaze.
In cazul în care purtătorii liberi de sarcină electrică apar în urma unor
procese care au loc în gaze datorită câmpului electric exterior, în care se află
gazul, descărcarea electrică este independentă.
Descărcările electrice independente în gaze sunt de diferite tipuri în
funcţie de presiunea gazului, de configuraţia electrozilor şi de parametrii
circuitului electric exterior.

4.6.1. Descărcarea luminiscentă

Descărcarea luminiscentă poate fi observată într-un tub de sticlă în
care se află doi electrozi (catod şi anod) la o diferenţă de potenţial de
≅ 1000 V. Dacă presiunea gazului este mare nu se observă descărcare
electrică, dar la o presiune de 40-50 mm Hg descărcarea electrică începe să
prezinte o bandă luminoasă care uneşte catodul cu anodul. La o presiune în
jur de 0,5 mm Hg descărcarea electrică cuprinde gazul din întregul volum al
tubului, apărând regiuni cu luminozităţi diferite (figura 9.1).
Se constată că diferenţa de potenţial este distribuită neuniform între
catod şi anod. Conductibilitatea electrică a gazului în cazul descărcării
luminiscente este asigurată de mişcarea electronilor şi a ionilor pozitivi care,
fiind acceleraţi spre catod, scot din acesta electroni. Densităţile volumice ale

59
sarcinilor electrice pozitive, respectiv negative, sunt aproximativ egale, în
condiţiile în care fiecare din aceste densităţi are o valoare relativ mare.

Figura 4.1
Această stare a gazului a fost denumită, pentru prima dată, plasmă.
Electronii scoşi din catod, fiind acceleraţi puternic între catod şi începutul
luminii negative, capătă energie suficientă pentru a produce ionizarea prin
ciocnire. Efectul luminos este datorat energiei eliberate în procesul de
recombinare a ionilor, precum şi dezexcitării moleculelor gazului, excitate
în urma ciocnirilor. Aceasta explică faptul că prin descărcări în gaze se pot
observa linii spectrale moleculare sau atomice. Culoarea luminii obţinută în
descărcarea luminiscentă depinde de natura gazului care se află între anod şi
catod.

4.6.2. Descărcarea în arc

Arcul electric a fost descoperit în 1802. S-a observat că dacă doi
electrozi de cărbune, aflaţi iniţial în contact, la o diferenţă de potenţial, se
îndepărtează, atunci între electrozi apare o lumină foarte puternică. Dacă
electrozii se află aşezaţi orizontal lumina dintre ei capătă forma unui arc, de
unde şi denumirea de descărcare în arc. Caracteristica fundamentală a
descărcării electrice în arc este intensitatea curentului electric foarte mare
(de ordinul miilor de amperi) la o diferenţă de potenţial de câteva zeci de
volţi, chiar la arcul în aer la presiune atmosferică. Descărcarea în arc poate
avea loc atât la presiuni joase (câţiva mm Hg), cât şi la presiuni foarte înalte
( ≅ 1000 atm).
Procesele fundamentale care întreţin descărcarea în arc sunt emisia
termoelectronică de pe suprafaţa catodului incandescent şi ionizarea termică
a moleculelor gazului dintre electrozi datorită temperaturii foarte înalte la
care se află gazul. Spaţiul dintre electrozi este practic complet ocupat de

60
plasma aflată la temperatură foarte înaltă care serveşte drept conductor prin
care electronii emişi de catod ajung la anod. Prin emisie termoelectronică se
înţelege emisia electronică datorată temperaturii ridicate a suprafeţei unui
corp, când energia cinetică a electronilor este suficient de mare pentru ca
aceştia să străbată bariera de potenţial a materialului emisiv.
Temperatura plasmei în cazul descărcării în arc este de ≅ 6000 K
(adică aproximativ egală cu cea de la suprafaţa Soarelui), iar în cazul
arcurilor electrice de presiune foarte înaltă, de circa ≅ 1000 atm,
temperatura plasmei poate depăşi 10 4 K .

4.6.3. Descărcarea în scânteie

Descărcarea electrică în scânteie apare când gazul se găseşte într-un
câmp electric de intensitate egală sau mai mare decât intensitatea câmpului
electric de străpungere Es a gazului respectiv. De exemplu, în cazul aerului
aflat la presiune atmosferică, intensitatea câmpului electric de străpungere
este de 3 ⋅ 104 V/cm . Valoarea intensităţii câmpului electric de străpungere
creşte proporţional cu presiunea gazului. Descărcarea electrică în scânteie
între doi nori – fulgerul – şi descărcarea electrică între un nor şi pământ –
trăsnetul – au loc la tensiuni de ordinul milioanelor de volţi. Descărcarea în
scânteie are un caracter oscilant şi complex chiar la o tensiune constantă,
prezentându-se sub forma unui fascicul de fire subţiri, strălucitoare care se
ramifică în zig-zag şi care, foarte des, se întrerup înainte de a ajunge la
electrodul opus.
Temperatura gazului în canalul scânteii poate atinge 10 4 K .
Încălzirea rapidă a gazului conduce la o creştere puternică a presiunii
gazului, fiind însoţită de unde sonore şi unde de şoc mecanice.
Descărcarea electrică în scânteie se explică prin teoria strimerilor,
conform căreia multiplicarea ionilor este datorată ionizării de volum a
gazului prin ciocniri electronice de şoc şi fotoionizări de volum.
Dacă forma electrozilor este astfel aleasă încât între electrozi se
generează un câmp electric uniform (de exemplu, sfere cu diametru suficient
de mare) atunci descărcarea în scânteie apare la o tensiune bine determinată
( U s = Es ⋅ d , unde d este distanţa între sfere). Pe această bază se construiesc
voltmetrele cu scânteie pentru măsurarea tensiunilor înalte, 103 − 105 V .

61
4.6.4. Descărcarea „în coroană”

În cazul descărcării electrice în coroană, ionizarea moleculelor nu
are loc pe întregul spaţiu dintre electrozi ci numai în apropierea electrodului
cu rază de curbură mai mică, unde intensitatea câmpului electric devine
egală sau mai mare decât Es . Descărcarea electrică în coroană are loc şi în
jurul conductorilor de transport al energiei electrice sub înaltă tensiune, fiind
însoţită de o pierdere de energie. În funcţie de polul la care este conectat
electrodul în jurul căruia are loc descărcarea în coroană se spune că aceasta
este pozitivă sau negativă. În cazul coroanei negative fenomenele care au
loc la catod sunt analoge cu cele care au loc în descărcarea luminiscentă.
Ionii pozitivi, fiind acceleraţi în câmpul electric intens din jurul catodului,
scot din acesta electroni, care capătă o energie suficientă pentru ionizarea
gazului din stratul coroană.
Fenomenul coroană este utilizat în tehnica pentru purificarea gazelor
ca electrofiltru. Gazul se deplasează în lungul unui tub pe axa căruia se află
electrodul în jurul căruia se formează coroana negativă. Ionii negativi se
depun pe impurităţile din gaz, dirijându-le spre electrodul pozitiv.

4.7. Plasmatronul

Plasma are aplicaţii dintre cele mai diferite aproape în toate
domeniile tehnicii moderne ca electronica, tehnica nucleară, chimia,
prelucrarea metalelor etc.
Plasmatronul este un dispozitiv cu ajutorul căruia se produce un jet
de plasmă, rezultată în urma unei descărcări electrice în arc. Schema de
principiu este indicată în figura 9.2.
Descărcarea electrică are loc între electrozii C şi A aflaţi la o
diferenţă de potenţial de 100-300 V. Prin orificiul 1 se introduce un gaz, de
exemplu argon, heliu, hidrogen, azot sau aer, care ajungând în spaţiul dintre
catod şi anod se transformă în plasmă la temperaturi între 104 K − 5 ⋅ 104 K .
Plasma produsă între electrozi este proiectată în afară prin orificiul 2
practicat în anod, datorită gradientului de presiune şi a accelerării în câmp
electric, formând un jet luminos lung de aproximativ 5-10 cm şi cu
diametrul de 5-10 mm. Temperatura jetului de plasmă pe canalul central este
de aproximativ 50.000 K.
Construcţia tehnică a plasmatronului este mai complicată, necesitând
sisteme de răcire cu apă a electrozilor, precum şi mecanisme de reglare a

62
poziţiei catodului. Plasmatroanele (sau arzătoarele cu plasmă) se montează
în sisteme-pistol sau pe cărucioare şi se utilizează la operaţii de tăiere şi
sudură. Puterea medie a plasmatroanelor tehnice este între
5 ⋅ 104 W − 105 W .

Figura 4.2
Temperaturile ridicate ale jeturilor de plasmă facilitează o tăiere
rapidă a metalelor. De exemplu, în cazul unor plăci de oţel de grosime 5-6
cm se realizează viteze medii de tăiere de 1m/minut. Jeturile de plasmă
având temperaturi de câteva zeci de mii de grade topesc cu uşurinţă toate
metalele şi aliajele cunoscute, putând fi folosite la perforarea rocilor dure
sau la tăierea oţelurilor aliate. Plasmatronul este folosit la perforarea termică
a rocilor şi a betonului, precum şi la îndepărtarea depunerilor solide de pe
fundul cuptoarelor metalurgice. În metalurgie se utilizează cuptoarele cu
plasmă de mare productivitate, plasmatroanele topind încărcătura chiar în
cazul tungstenului şi asigurând o puritate la fel ca şi alte metode.

4.8. Fuziunea nucleară

Procesul de contopire a două nuclee uşoare care conduce la formarea
unui nucleu greu este însoţit de eliberarea unei cantităţi importante de
energie nucleară. Procesul poartă numele de fuziune sau sinteză nucleară.
Câteva exemple de reacţii de fuziune nucleară şi energia care se eliberează
sunt date în continuare:
4H11 → He42 + 2e + + 2υe E = 28, 2 MeV (4.14a)
D12 + D12 → T13 + H11 E = 4,0 MeV (4.14b)
D12 + D12 → He32 + n E = 3, 3 MeV (4.14c)
D + T → He + n
2
1 1
3 4
2 E = 17,6 MeV (4.14d)

63
Li63 + D12 → 2He 24 E = 22, 4 MeV (4.14e)

În reacţiile (9.14), H11 reprezintă un nucleu de hidrogen, He 42 - nucleul de
heliu, e+ este simbolul pentru pozitron, iar υe reprezintă simbolul pentru o
particulă elementară numită neutrino; D12 şi T13 desemnează nucleul de
deuteriu, respectiv de tritiu, cu n se notează neutronul, iar Li63 este nucleul
de litiu.
Reacţia (9.14a) arată că este posibilă formarea unui nucleu de heliu
din patru nuclee de hidrogen cu eliberarea unei cantităţi de energie de
28,6 MeV = 4,576 ⋅ 10-12 J
Calculele arată că transformarea unui gram de hidrogen în heliu ar produce
de opt ori mai multă energie decât fisiunea unui gram de uraniu.
Pentru ca reacţia (9.14c) să aibă loc este necesar ca nucleele de
deuteriu să se poată apropia până la o distanţă r = 3 ⋅ 10−15 m. Lucrul mecanic
efectuat pentru această apropiere este egal cu energia potenţială de
interacţiune electrostatică
9 (
1, 6 ⋅ 10−19 )
2
1 e2
Ep = = 9 ⋅ 10 ≅ 7,7 ⋅ 10−14 J
4 πε0 r 3 ⋅ 10−15
Să calculăm din energia cinetică medie a fiecărui nucleu de deuteriu
temperatura corespunzătoare la care trebuie să aibă loc reacţia:
1 3
E p = k BT ⇒ T ≅ 2 ⋅ 109 K
2 2
Observăm că reacţiile de fuziune nucleară pot avea loc doar la temperaturi
foarte mari, motiv pentru care se mai numesc şi reacţii termonucleare.

Procese termonucleare în stele. În univers, reacţiile termonucleare
sunt sursa principală de energie a corpurilor cereşti. De exemplu, la
suprafaţa Soarelui şi în unele stele nu prea fierbinţi se realizează următorul
ciclu, numit şi proton-proton:
1. H11 + H11 → D12 + e + + υ
2. D12 + H11 → He32 + γ
3. He32 + He32 → He24 + 2H11
Pentru realizarea primei reacţii nu este suficient ca cele două nuclee
de hidrogen (de fapt doi protoni) să posede energia necesară apropierii unul
de altul, ci mai este necesar ca în timpul de  10−21 s în care protonii trec
unul pe lângă celălalt, unul din protoni să se transforme în neutron. Acest

64
proces se întâmplă foarte rar, odată la 14 miliarde de ani. Dacă nu ar exista o
probabilitate atât de mică a primei reacţii, Soarele ar deveni exploziv. A
doua reacţie se realizează în câteva secunde, iar pentru a treia este necesar în
jur de un milion de ani. Urmărind cele trei reacţii, observăm că din sinteza a
şase protoni rezultă în finalul ciclului doi protoni, ceea ce înseamnă
reducerea resurselor de hidrogen din Soare. Această rezervă este suficientă
pentru încă câteva miliarde de ani.
În stele mai fierbinţi decât Soarele şi în zone interioare ale Soarelui
are loc un alt ciclu, numit carbon-azot, care se produce în felul următor:
6 + H1 → N 7 + γ
1. C12 1 13

+
7 → C6 + e + υ e
2. N13 13

6 + H1 → N 7 + γ
3. C13 1 14

7 + H 1 → O8 + γ
4. N14 1 15

+
8 → N 7 + e + υe
5. O15 15

7 + H1 → C6 + He 2
6. N15 1 12 4

Să observăm că în evoluţia stelelor cantitatea de heliu creşte şi ca urmare
scade probabilitatea realizării în continuare a proceselor de fuziune.
În stele au loc reacţii nucleare de diferite tipuri în timpul cărora se
formează radiaţia cosmică, care constă din diferite nuclee cu viteze foarte
mari care ajung pe Pământ din cele mai îndepărtate locuri ale Universului.
Originea radiaţiei cosmice nu este pe deplin lămurită; se crede că sursa
principală de radiaţii ar fi explozia supernovelor. Această radiaţie conţine
90% protoni, nuclee de heliu şi o cantitate mică de nuclee mai grele.
Acestea din urmă sunt produsul unor reacţii nucleare datorate nucleelor de
heliu, adică particulelor α . Energia particulelor din radiaţia cosmică este în
medie de 104 MeV, dar unele particule pot să depăşească cu mult această
valoare.

Fuziunea nucleară controlată. Reacţii termonucleare necontrolate
se realizează în bomba cu hidrogen. Prin explozia unei bombe atomice (cu
uraniu sau plutoniu) se dezvoltă într-un timp extrem de scurt (câteva zecimi
de secundă) o temperatură de aproximativ 1011 K. Dacă materialul exploziv
din bomba atomică este înconjurat de o substanţă în care pot avea loc reacţii
termonucleare atunci explozia prin fisiune nucleară poate fi însoţită de o
explozie termonucleară.
Datorită energiilor foarte mari implicate în reacţiile termonucleare
interesul omenirii pentru controlul acestor reacţii este justificat. În plus,
combustibilul pentru un reactor de fuziune nucleară este mult mai ieftin,

65
deoarece deuteriul se poate separa din apa de mare, în care se află un atom
de deuteriu la aproximativ 7000 atomi de hidrogen.
Există însă o serie de dificultăţi care deocamdată nu au putut fi
depăşite. Ele sunt legate de obţinerea în regim continuu a unei temperaturi
de aproximativ 350 milioane de Kelvin, necesară pentru întreţinerea unei
reacţii termonucleare. Apoi ar fi necesară izolarea termică a plasmei aflată la
o astfel de temperatură, sarcină extrem de grea ţinând cont că nici o
substanţă nu se poate afla în stare solidă la o astfel de temperatură şi ca
urmare nu se poate vorbi de o incintă în sensul propriu al noţiunii. Aceasta
ar putea fi înlocuită de o “capcană” magnetică care să asigure menţinerea
(confinarea) plasmei fierbinţi la temperaturi suficient de mari.
Confinarea plasmei se bazează pe o relaţie simplă, dedusă din
ecuaţiile de bază ale magnetohidrodinamicii, care arată că suma dintre
presiunea plasmei p şi presiunea magnetică rămâne constantă în spaţiu
B2
p + 2 = const. (4.15)

B2
unde pm ≡ este presiunea magnetică produsă de câmpul magnetic de
2µ 2
inducţie B în care se află plasma.
Din relaţia (4.15) rezultă că plasma se comportă ca un diamagnet,
inducţia câmpului magnetic în interiorul plasmei fiind mai mică decât în
exteriorul ei. Dacă plasma se află în câmp magnetic, aceasta nu se poate
extinde în vid, deoarece presiunea magnetică izolează plasma, jucând rolul
unor pereţi impenetrabili (fenomenul poartă numele de efect pinch).
Primele instalaţii realizate obţin plasma în tuburi toroidale care
constituie miezul unor bobine care generează câmp magnetic.

66