Professional Documents
Culture Documents
Umanismul
Termenul de Umanism (din latină: humanitas = omenie, umanitate) are două
semnificaţii:
o Poziţie filozofică care pune omul şi valorile umane mai presus de orice, orientându-se în
special asupra omului ca individ. Omul constituie astfel valoarea supremă, este un scop
în sine şi nu un mijloc. Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului şi
moralităţii prin mijloace umane, în sprijinul intereselor umane. Axându-se pe capacitatea
de autodeterminare, umanismul respinge validitatea justificărilor transcendentale cum ar
fi dependenţa de credinţă, supranaturalul sau textele pretinse a fi revelaţii divine.
Umaniştii susţin moralitatea universală bazată pe condiţia umană ca loc comun,
sugerând că soluţiile problemelor sociale şi culturale umane nu pot fi provincialiste.
o Mişcare spirituală care stă la baza Renaşterii, apărută în Italia în secolul al XIV-lea şi care
s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană până în secolul al XVII-lea. Ea este
marcată de reîntoarcerea la textele antichităţii greco-romane, care servesc ca modele ale
modului de viaţă, de gîndire şi de creaţie artistică.
A început în Italia şi s-a răspândit în Europa occidentală. În această
perioadă s-au produs profunde transformări sociale, politice,
economice, culturale şi religioase, care au marcat tranziţia de la
societatea medievală către societatea modernă. Societatea feudală
a Evului Mediu, cu structura sa ierarhică rigidă, dominată de
economia agrară şi sub puternica influenţă a Bisericii Catolice, a
început să se destrame. În decursul Renaşterii, un rol determinant l-
au avut oamenii de cultură şi artiştii, înclinaţi spre clasicismul greco-
roman.
În Franţa, umanismul pătrunde prin învăţaţii şi artiştii
italieni aflaţi la curtea papală din Avignon (printre
aceştia Petrarca). Traduceri din Titus Livius şi Aristotel
circulau deja la curtea regelui Carol V le Sage.
Războaiele lui Francisc I în Italia au contribuit la luarea
de contact şi cunoaşterea curentelor culturale aflate
acolo în plină efervescenţă. Francisc I creează Collège
des lecteurs royaux, unde se predau limbile clasice
greacă şi latină, precum şi ebraica de către Jacques
Lefèbre d'Étaples. Etienne Dolet propagă gândirea
inspirată din Platon, adaptată creştinismului, fapt care
influenţează poeţii "Pleiadei" ca Pierre de Ronsard sau
Joachim du Bellay. Montaigne susţine că raţiunea
permite omului să se elibereze de ideile preconcepute.
François Rabelais întruchipează perfect modelul
umanismului din epoca Renaşterii, luptând cu entuziasm
pentru reînoirea gândirii în spiritul antichităţii clasice,
ideal filozofic al timpului său.
Umanismul respinge în mod clar apelul la credinţe
supranaturale pentru soluţionarea problemelor umane, dar nu
şi credinţele însele; unele curente umaniste sunt chiar
compatibile cu unele religii. El este în general compatibil cu
ateismul şi agnosticismul, dar acestea din urmă nu îi sunt
necesare. Cuvintele "ignostic" (american) şi "indiferentist"
(britanic) sunt uneori aplicate umanismului pe motiv că
acesta este un proces etic, nu o dogmă asupra existenţei sau
nu a zeilor; umaniştii pur şi simplu nu au nevoie să se
preocupe de asemenea probleme. Agnosticismul sau ateismul
singure nu implică în mod necesar umanismul; multe filosofii
diferite şi uneori incompatibile se întâmplă să fie ateiste. Nu
există nicio ideologie unică şi niciun set de comportamente
unic la care să adere toţi ateii, şi nu toate dintre cele proprii
ateilor sunt umaniste.
Conform umaniştilor, este în sarcina oamenilor să
găsească adevărul, prin opoziţie cu căutarea lui în revelaţie,
misticism, tradiţie sau orice altceva care e incompatibil cu
aplicarea logicii asupra dovezilor observabile. Cerând ca
oamenii să evite acceptarea orbească a unor opinii
nesusţinute, el sprijină scepticismul ştiinţific şi metoda
ştiinţifică, respingând autoritarismul şi scepticismul extrem
şi făcând din credinţă o justificare inacceptabilă a acţiunilor.
De asemenea, umanismul afirmă că o cunoaştere a binelui
şi răului se bazează pe cea mai bună înţelegere a propriilor
interese şi a celor comune ale indivizilor în loc să izvorască
dintr-un adevăr transcendental sau vreo sursă arbitrar
localizată.
Umanismul include o atitudine optimistă faţă de
capacităţile oamenilor, dar nu implică opinia că natura
umană este pur binevoitoare sau că absolut fiecare
persoană e capabilă să se ridice la înălţimea idealurilor
umaniste de raţionalitate şi moralitate. El implică nu mai
mult decât recunoaşterea că te ridica la înălţimea
potenţialului tău înseamnă multă muncă şi necesită ajutorul
celorlalţi. Scopul suprem este prosperitatea umană;
îmbunătăţirea vieţii tuturor oamenilor. Focalizarea este pe a
face bine şi a trăi bine aici şi acum şi a lăsa lumea mai bună
pentru cei care vin după noi, nu pe a trece prin viaţă
suferind pentru a fi răsplătiţi după.
Umanismul influenţează în mod hotărâtor viaţa
secolului al XVI-lea. La început ştiinţele nu erau incluse şi se
găseau la marginea acestei mişcări. Asfel Bernard Palissy
sau Ambroise Paré nu acordă nicio atenţie autorilor antici,
preferând să se bazeze pe experienţă şi practică. Se
studiază totuşi scrierile lui Arhimede, iar Copernic afirmă că
experienţa trecutului este necesară pentru noi descoperiri.
Umanismul influenţează şi viaţa politică. Umanştii
amintesc suveranilor datoriile lor faţă de Dumnezeu, faţă de
supuşi şi faţă de ei înşişi (Niccolo Machiavelli: "Il Principe",
1532). Ei apelează la popor să participe la viaţa publică.
Educaţia copiilor ar trebui să urmărească în primul rând
instruirea copiilor cu noi cunoştinţe pentru a-i face mai
umani.
În ceea ce priveşte literatura, umanismul pune pe
primul plan teme ca natura, virtutea, gloria şi iubirea.