Crimă pentru un loc de parcare

Cristian Cocea

Un joc cu mărgeluşe de sticlă
Această carte de publicistică s-a născut, paradoxal, din îndemnul unui prinţ al bisericii şi
al unui prinţ al industriei. Prinţul bisericii este PS Calinic, episcopul Argeşului şi
Muscelului, intelectual rafinat şi straşnic cititor ... de ziare! De fiecare dată cînd ne
întîlneam, Prea Sfinţia Sa îmi cerea, invariabil, să-mi adun articolele în volum, “că e
păcat să se piardă”. La început am încercat să rezist, replicînd că sînt om în toată firea, nu
mai colecţionez mărgeluşe colorate… Apoi mi-am zis că episcopul este un vecin bine
intenţionat – păi nu împărţisem ani la rînd aceeaşi pagină din cotidianul piteştean
“Societatea argeşeană”, Prea Sfinţia Sa cu o rubrică de spiritualitate, eu cu editorialul? O
fi ajuns şi Dînsul să tragă cu ochiul la vecin... Şi au fost ceva evenimente în aceşti ani
(2006 – 2008)... de la moţiuni de cenzură la alegerea noului patriarh, de la suspendarea
lui Băsescu pînă la ascensiunea lui Becali! Ca să nu mai vorbim de evenimentele locale...
Prinţul industriei este domnul Nicolae Folea, distins om de afaceri, doctor în inginerie şi
amator de cele... ezoterice, în compania căruia s-au născut multe dintre articolele de faţă.
Recunosc, aici şi acum, că spumoasa lui conversaţie mi-a fost sursă de inspiraţie şi lecţie
de stil... Pînă la urmă, iată cartea. Că am făcut bine sau nu, rămîne să judeci singur, dragă
cititorule! După ce am dat Cezarilor ce e al Cezarilor, mai am de făcut o reverenţă – dedic
acest volum tuturor jurnaliştilor de provincie, care lucrează în credinţă, fără să ajungă
vreodată să-şi vadă numele pe-o carte. Ei sînt soldaţii anonimi din războiul modernizării
României... Editorialiştii, mai mari sau mai... locali, le datorează respect.

Operaţii estetice
La un an de la alegeri, cînd ai crede că e linişte în lumea politicii, partidele
româneşti trec printr-o perioadă extrem de agitată, cu o miză imensă – schimbarea
imaginii organizaţiei, din perspectiva integrării în Uniunea Europeană dar şi pentru
a gestiona scăderi de popularitate.
Mare agitaţie la stînga şi la dreapta ! N-a trecut decît un an de la alegeri şi iată că
principalele partide politice se agită, transmit mesaje, se pregătesc pentru decizii capitale.
Privind spectacolul, românul se scarpină în creştet şi se întreabă: Ce-o fi cu ăştia? Nu
dormeau bine prin Parlament ? Ce l-o fi apucat pe Emil Boc de fixează termene scurte
pentru fuziunea cu liberalii ? Ce se întîmplă la PSD, care are Consiliu Naţional, iar
Iliescu avertizează că există pericolul unei rupturi? De fapt, agitaţia politică este un semn
că organizaţiile sînt în campanie – nu una electorală ci una de reformulare a imaginii,
poate la fel de importantă.
De ce era nevoie de această schimbare? E simplu – se apropie impactul cu Uniunea
Europeană. Fie că vom adera în 2007, fie mai tîrziu, partidele româneşti se pregătesc să
se integreze în mari familii politice europene. Din această perspectivă, Partidul Democrat
are probleme – ideologia sa politică este una incertă (ca şi titulatura, s-o recunoaştem!).
Cînd spui PD te gîndeşti la Băsescu, nu la valori politice sau ideologii! Pînă acum, a fost
un avantaj – liderul a tras după el partidul. Totuşi, în 2008, avantajul se va transforma în
dezavantaj – alegerile prezidenţiale sînt cu un an mai tîrziu ! Boc şi ai lui sînt conştienţi
de asta şi le fac propuneri liberalilor – să ne unim şi să ne plasăm sub umbrela Partidelor
Populare din Europa, partide de dreapta...
Din păcate, pentru liberali propunerea ascunde un miez otrăvit. Spre deosebire de PD,
Partidul Naţional Liberal are un trecut extraordinar, are o identitate fără probleme, are
valori. PNL este un brand puternic. De aceea, schimbarea de identitate organizaţională nu
foloseşte, prea tare, oamenilor lui Tăriceanu. Sigur, în Europa, partidele liberale nu mai
sînt ce-au fost odată, numărul membrilor lor e din ce în ce mai mic etc. Dar, la masa
europeană, PNL n-are nevoie de invitaţia Partidului Popular. De aceea, pentru liberali sar putea să fie mai înţelept să temporizeze fuziunea, unii lideri pronunţîndu-se chiar
împotriva ei.
Probleme şi în partea stîngă, unde PSD este hăituit de presă iar rezultatele se văd – 75%
dintre români cred că social - democraţii sînt corupţii – corupţilor! Anchetele privind
averea cad la fel de prost pentru imaginea organizaţiei. Nici un mesaj de susţinere n-a
venit de la socialiştii europeni. Mai mult, unii parlamentari de la Strasbourg strîmbă din
nas... Ca să poată intra cu fruntea sus în Hemiciclu, liderii PSD trebuie să-şi facă un pic
de curat în casă şi, poate, să renunţe la unii dintre ei, ca să se salveze partidul. Vor avea
această putere?
03 februarie 2006

Noi am dus un om pe Lună...
Vreţi ca să se întindă cenzura din Orientul Mijlociu spre Bătrîna Europă, să ne
interziceţi să rîdem, că altfel ne răpiţi şi ne tăiaţi capul, în direct, pe Internet ? Sau
să ne puneţi nişte bombe la metrou? Vreţi ca Occidentul să nu mai rîdă ? Asta nu se
poate...
Mai ţineţi minte filmul “Actorul şi sălbaticii”, de Manole Marcus, pelicula aceea cu
Toma Caragiu în rolul lui Tănase? E acolo o scenă genială. Tănase este răpit de legionari,
deranjaţi de cupletele din spectacolul său de la “Cărăbuş”, şi dus în “Casa Verde”. Acolo,
într-un decor auster, sub ochii unui Christ imens, răpitorii îl leagă cu mîinile la spate de
un scaun, iar un inchizitor cu cămaşă verde îi recomandă să nu mai rîdă de cele sfinte. La
care Tomiţă are un monolog extraordinar – uitîndu-se pe sub sprîncene, cu vocea aceea
aluzivă, el zice: “Dar ce vreţi voi, măi băieţi? Să arate toţi ca voi, cu feţele astea lungi, de
îngeri impotenţi? Vreţi să nu mai rîdă poporul român ? Asta vreţi ? Nu se poate...”. Cît a
trecut de atunci ? Treizeci de ani? Astăzi, cînd ambasadele occidentale din Liban sînt
atacate de sălbaticii Islamului, ce le-am putea spune ?
Ce vreţi voi, măi băieţi? Să arate toţi ca voi, cu burka, dînd cu pietre, trăgînd în aer cu
pistolul-mitralieră, arzînd steaguri? Sau ca femeile voastre, acoperite cu văluri, să nu vă
ducă în ispită? Sau ca nevinovaţii voştri copii, pe care i-aţi învăţat să se încingă cu
exploziv ? Fluturaţi Coranul în aer, ca să ne daţi cu el în cap? Vi s-a pus pata pe europenii
care rîd cînd văd caricatura cu Profetul vostru, zicîndu-le teroriştilor sinucigaşi, ce dau să
intre în Rai: “Nu mai primim pe nimeni, că nu mai avem virgine !”? Vreţi ca să se întindă
cenzura din Orientul Mijlociu spre Bătrîna Europă, să ne interziceţi să rîdem, că altfel ne
răpiţi şi ne tăiaţi capul, în direct, pe Internet ? Sau să ne puneţi nişte bombe la metrou?
Vreţi ca Occidentul să nu mai rîdă, cît ar fi de proastă gluma ? Asta nu se poate...
S-au grăbit deja oportuniştii să vă cînte în strună, cu gîndul să mai pună mîna pe ceva
petrol de la voi. Pe fricoşi i-aţi făcut să tremure, să se teamă la ei acasă. Unii ziarişti se
auto-cenzurează şi îi îndeamnă şi pe ceilalţi să facă la fel, ca să nu vă vexeze credinţa.
După atentatele sîngeroase, în care omorîţi civili nevinovaţi, aţi ştirbit deja libera
exprimare în Lumea Veche ! Oare sînteţi mîndri de voi? Oare credeţi că modelul
occidental al statului laic, al libertăţii de expresie şi al democraţiei se va prăbuşi, în faţa
unor fanatici care abuzează de Steagul Verde ? De cînd reprezentaţi voi Islamul, marea
religie a Păcii, a Cărţii, credinţă soră cu creştinismul şi iudaismul ? De cînd nişte
analfabeţi mustind de ură îndrăznesc să se creadă Califi, Imami sau Muftii ?
Ura şi tulburarea nu sînt esenţa Islamului, aşa cum nu sînt esenţa Creştinismului. Ştim
asta, pentru că şi noi, creştinii, am avut fanaticii noştri. Numai că, în ultima mie de ani,
noi am renunţat la Inchiziţie, am renunţat la Cruciade, am învăţat să rîdem fără fereală şi,
de la oamenii unei singure cărţi, Biblia, am devenit oamenii bibliotecilor (în Spania apar
mai multe cărţi într-un an decît la voi, în cinci sute!). Am devenit mai toleranţi. Sigur, am
plătit pentru secularizare – bisericile Vestului sînt cam goale, poate Ortodoxia va aduce
un nou suflu spiritual în Uniunea Europeană. Sigur, omul nu trăieşte numai cu pîine, prea
multă în Occident, prea puţină la voi. Sigur, americanii încă răstoarnă guvernele voastre

ca pe jucării, în căutarea petrolului, justificîndu-se cu drepturile omului. Dar voi ce aţi
făcut în ultima mie de ani ? Noi am dus un om pe Lună...
6 februarie 2006
Provocări pentru Piteştiul de mîine
În perspectiva integrării în Uniunea Europeană, Primăria ar trebui să facă mai
multă planificare, să gîndească în perspectivă şi să caute soluţii, dacă vrea ca
Piteştiul să nu arate ca un sat fără cîini.
Iosif Cerbureanu, secretarul general al Primăriei Piteşti, mi-a demonstrat că este un om cu
scaun la cap ! Îl mai văzusem în şedinţe de consiliu, explicînd cu calm de ce o hotărîre a
fost formulată aşa şi nu altfel, îi mai apreciasem stilul direct şi tăios de comunicare. În
plus, am descoperit că omul gîndeşte şi în perspectivă – nu e numai un bun jurist ci şi un
planificator. Şi nu se sfieşte să explice unde nu merge treaba la Primărie... Venise vorba
despre viitorul Piteştiului, în perspectiva, apropiată, a integrării în Uniunea Europeană.
Că o fi, că o păţi... Şi numai ce-l aud spunînd că o să avem mari probleme, în locuri unde
nici nu te-ai gîndi. Întîi, că nu avem o evidenţă clară a domeniului public, cu străzi, cu
clădiri, cu parcuri. De ce e importantă ? Ca să nu păţim şi noi ca-n Bucureşti, unde felii
întregi din parcuri şi din spaţiile verzi au fost trecute, mai mult sau mai puţin legal, în
proprietate privată, transformîndu-se în curţi de viloace! Asta înseamnă să actualizăm
Planul de Urbanism General, cel puţin o dată la zece ani ! De ce nu s-a făcut? Din lipsă
de bani şi de personal. Apoi, dacă domeniul public nu e clar delimitat, nici cel privat nu
se poate constitui ! Acţiunea de cadastrare merge greu, ceea ce diminuează entuziasmul
unor potenţiali investitori, care vor ca vînzările şi cumpărările de terenuri şi imobile să se
petreacă rapid.
Alt punct nevralgic al Piteştiului, în viitorul apropiat, e acela al locuirii în comun. Cîtă
vreme nu există administratori profesionişti, care să elaboreze reguli şi statute unanim
acceptate, asociaţiile de proprietari nu vor fi capabile să-şi repare acoperişurile şi să
igienizeze subsolurile, ce să mai vorbim despre refacerea faţadelor de bloc!
Administratorii, alături de oamenii Primăriei, ar trebuie să fie adevăraţi negociatori,
pentru rezolvarea chestiunilor în litigiu. De comun acord, se pot stabili contribuţiile la
cheltuielile comune, la reparaţii, la îmbunătăţiri. Altfel, nici măcar curăţenie nu vom avea
în jurul blocurilor. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, preţul utilităţilor va creşte.
Statul îşi va lua mîna de pe subvenţii, iar centralele de apartament pe gaze s-ar putea să
devină nerentabile. Tot asociaţiile de proprietari, în colaborare cu Primăria, vor trebui să
caute soluţii ! În fine, alt punct slab al oraşului nostru este lipsa de disciplină în
construcţii. Nu numai că nu se respectă reguli estetice în proiectarea unor case dar se
construieşte, de multe ori, altfel decît s-au dat autorizaţii. În aceste condiţii,
municipalitatea va pierde timp şi bani ca să-i disciplineze pe rebeli şi nu va avea ce să le
facă acelora care şi-au trîntit deja construcţia ! Cine să vină cu buldozerul ? Iar amenzile
nu rezolvă mutilarea locurilor. Pentru toate aceste lucruri, Cerbureanu crede că Primăria
ar trebui să facă mai multă planificare. Sîntem de aceeaşi părere!
8 februarie 2006

Dacă nu intrăm în Uniune?
De mai multă vreme, un prieten tot încearcă să mă facă atent la ceea ce el numeşte
“tendinţele dictatoriale ale preşedintelui Băsescu”. Este un om respectabil, care a
văzut multe în viaţa lui şi, surprinzător!, nu face parte dintre pesediştii frustraţi, din
contră, a sponsorizat semnificativ campania locală a Alianţei. A făcut-o din
convingere, deoarece statutul său social îl plasează deasupra oricăror jocuri de
interes. Şi atunci?
“Cum este posibil ca un industriaş de talia lui Patriciu să fie adus de nenumărate ori la
Parchet, să fie ba arestat, ba eliberat?” – zice prietenul meu, industriaş şi el. “Toată
această tevatură, ba arestează-l, ba eliberează-l, afectează credibilitatea companiei
Rompetrol şi, în acest fel, afectează mii de investitori, care joacă la Bursă. Procurorii
puteau să se lămurească mai repede şi să înainteze dosarul în Justiţie, nu să se joace de-a
arestările în toiul nopţii. Cum mai poate un om de afaceri să lucreze în companie, dacă e
chemat mereu să dea cu subsemnatul? „. Îi dau dreptate dar îi atrag atenţia că nu Băsescu
îl cheamă la Parchet pe Patriciu. “Băsescu le-a dat undă verde” – vine imperturbabil
răspunsul.
“Şi cum e posibil ca un înalt funcţionar al statului să adune atîta avere?” – continuă
prietenul meu, referindu-se la Adrian Năstase. “ Îl blamăm de Patriciu, care şi-a declarat
profitul ca scop al vieţii, dar îl compătimim pe preşedintele Camerei, plătit din bani
publici? În plus, mai vedem că omul are posibilitatea să ridice tot felul de obiecţii de
procedură, ca să întîrzie ancheta, în loc să accepte cursul Justiţiei”. Şi de ce e vinovat
Băsescu ? – întreb eu. “Pentru că se pregăteşte să reducă puterea Parlamentului, într-un
fel sau altul, folosindu-se de imagine proastă a politicienilor. Va fi tentat să-şi întărească
puterea, construind şi un mega-partid prezidenţial, şi o să ajungă precum Lucaşenko!”.
Hai că ăsta e curat proces de intenţie!
“Ia gîndeşte-te mai bine! Nu simţi şi tu un vînt rece pe la spate, cînd vine vorba despre
jurnaliştii aceia chemaţi la Parchet şi arestaţi, numai pentru că au deţinut materiale strict
secrete? Degeaba au încercat ei să explice că nu au publicat, că au dat dovadă de
discernămînt. Curat discernămînt dar umflaţi-i! Iar o să mă întrebi de ce e vinovat
Băsescu ? E vinovat pentru că nu atacă o lege stupidă, precum e cea a secretului de stat,
care te condamnă şi dacă ridici de jos o hîrtie pe care scrie STRICT SECRET, în loc să-i
ardă pe cei vinovaţi că au pierdut-o, care prin Armată, care prin Servicii. Dar nu, pe
agenţi îi mîngîie pe cap şi le asigură o pensie liniştită, de funcţionar public. Ascultă-mă
pe mine, numai Uniunea Europeană îl reţine să nu se manifeste deplin ca un despot
luminat. Dar dacă nu intrăm în Uniune?”.
Nu i-am dat dreptate prietenului meu. Prea pune patimă. Dar... dacă nu intrăm în Uniune?
20 februarie 2006

Ai noştri în UE. Un scenariu
Văzîndu-mă îngrijorat de perspectiva neintegrării noastre în Uniunea Europeană,
un cititor mi-a trimis ieri pe e-mai următorul scenariu, amuzant dar şi pilduitor
pentru anumite atitudini româneşti. Îi mulţumesc şi stau liniştit – ce e mai rău abia
urmează!
Calendarul integrării europene
2007. Bulgaria intră în UE
2010. România intră în UE
2015. Croaţia, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina şi Turcia intră în UE.
2017. Albania, Kosovo, Serbia şi Muntenegru intră în UE.
2018. Administraţia UE angajează primul român. Acesta îşi angajează în administraţie
toată familia nevestei, a naşilor, ca şi membrii familiilor vecinilor şi prietenilor celor mai
buni.
2019. Ai noştri reprezintă 10% din administraţie.
2022. Ai noştri reprezintă 60% din administraţie.Administraţia UE măreşte salariile de 3
ori, are program de lucru flexibil şi limbile slave din sud ajung pe locul 3 ca şi "limbi
folosite în administraţie". Din cauza stresului, 90% din membrii administraţiei europene
sunt în concediu de boală. Cele mai multe îmbolnăviri se înregistrează în perioada 15.6. 15.10. şi între 15.12. - 15.1.Bolnavii sunt văzuţi pe Mediterană, în Insula Bali şi în Alpi,
în locurile cele mai cunoscute pentru tratamente contra stresului. Se dă legea cu privire la
acoperirea cheltuielilor pentru tratarea acestor boli profesionale de către bugetul UE. Pînă
la întoarcerea bolnavilor, se angajează noi lucrători, pe termen nedeterminat.
2025. Proporţia balcanicilor în administraţia UE este de 90%. Macedonenii refuză din
nou adoptarea EURO, prin referendum.
2026. Se ajunge la reducere de costuri şi se dau afară femeile de serviciu, bucătarii,
şoferii. Toţi - cetăţeni belgieni şi francezi pînă la unul. Proporţia balcanicilor în
Administraţia UE e de 99.3%.
2027. Croatia primeşte noi credite UE, printre care şi unul pentru creşterea fluturilor de
mătase. Preşedinţia croată îşi termină mandatul de 6 luni. România sfîrşeşte cu succes
procesul de privatizare. Din ianuarie 2028, preşedenţia UE este preluată de Belgrad.
2028. Germania iese din UE în februarie. O lună mai tîrziu, fac acelaşi lucru Franţa şi
Finlanda şi, pînă la sfîrşitul anului, în timpul preşedinţiei albaneze, ies şi UK, Belgia,
Danemarca, Suedia, Olanda, Luxemburg, Italia, Spania, Portugalia, Austria, Cehia,
Lituania, Letonia, Estonia, Grecia şi Slovenia.
Toate ţările introduc un regim drastic de acordare a vizelor pentru cetăţenii UE.
22 februarie 2006

Garcea va conduce România
Cel mai recent sondaj de opinie ne arată o schimbare semnificativă pe scena politică
românească, încremenită după alegerile din 2004. Este pentru prima dată cînd un
nou-venit reuşeşte să egaleze în popularitate “veteranii” topului.
Indiscutabil, cel mai recent sondaj de opinie are un recordmen – Gigi Becali l-a ajuns la
capitolul “încredere” pe Corneliu Vadim Tudor iar PNG este la un procent de pragul
parlamentar. Să fie vorba despre o chestiune de conjunctură sau procesul este mai
profund, indicînd că se schimbă ceva pe scena politicii româneşti, că un outsider
penetrează în cercul “greilor” Puterii ? Înclin să cred că a doua variantă e mai plauzibilă,
scandalul Becali – Vadim fiind revelatorul unui proces subteran, pe care l-aş numi
“ascensiunea politicianului fără ideologie”.
Mulţi jurnalişti au semnalat că, în campania electorală a lui 2004, Gigi Becali a folosit
slogane, citate din ‘Cărticica şefului de cuib” – a lui Zelea Codreanu. Acestea, plus
retorica sa agresivă, combinată cu o anumită carismă neguroasă, i-au făcut pe observatori
să vorbească despre neo-legionarismul latifundiarului din Pipera, despre discursul său
anti-sistem, asemănător cu al “cămăşilor verzi”, despre similitudinile momentului politic
actual cu criza parlamentară interbelică. Nimic mai fals! După părerea mea, comparaţia
nu se susţine, iar Gigi Becali nu are nimic din ideologia Gărzii de Fier. De fapt, nu are
nimic din nici o ideologie...
Spuneţi şi dumneavoastră – PNG e de stînga sau de dreapta ? Nu puteţi să spuneţi, pentru
că partidul nu a lansat nici un fel de mesaje ideologice. Dar Gigi Becali ? Nici despre el
nu puteţi spune nimic – comparîndu-se cu Mihai Viteazu, omul se plasează dintr-odată în
altă paradigmă, una de Ev Mediu, nu una modernă ! S-ar vrea un fel de cuceritor, de
condottier, care, paradoxal, nu mai dispune de o armată ca să cucerească Europa ci
plăteşte... o echipă de fotbal, ca să atingă un scop “similar” ! S-ar vrea un exorcist, care
“să scoată dracii” din adversarii politici, consideraţi “nebuni”. Fraze precum “să facem o
Românie ca soarele sfînt de pe cer” nu înseamnă, de fapt, nimic!
Fără ideologie, dar cu recurs la mit. Fără fond, dar cu formă. Ascensiunea lui Becali este
un efect pervers al mass-media. Nu este el născut din uterul unei televiziuni, ca şi ceilalţi
actori ai scenei politice româneşti ? Deosebirea e că Iliescu et comp s-au legitimat la
Revoluţie, în studiourile TVR, iar Becali a fost inventat de un post comercial – în aceste
condiţii, noul-venit trebuie să fie mai accesibil, mai grosier, că altfel nu aduce rating. Este
omul-spectacol, fără multe idei şi complicaţii ideologice, numai afect şi vorbă groasă,
este produsul mediatic perfect – un fel de “Vacanţa Mare”. Spre deosebire de cel
legionar, discursul lui Becali nu este anti-sistem, nu face recurs la valori metafizice. Pur
şi simplu, omul vrea în Parlament – şi va ajunge. Un fel de Garcea, la condus... România!
24 februarie 2006

Joc în patru
Acum este limpede – fuziunea dintre liberali şi democraţi nu se va face, dar nu din
cauza orgoliilor politice, aşa cum s-au grăbit să afirme observatorii superficiali. Nu,
miza este mult mai mare – fuziunea nu este dorită în Parlamentul European de la
Bruxelles.
“Iar se ceartă liberalii cu democraţii” – s-au grăbit să anunţe, la televizor, tot felul de
“lideri de opinie”, care nu văd mai departe de lungul nasului. Alţii, adepţi ai conspiraţiilor
de tot felul, au căutat explicaţii ale mariajului nereuşit prin budoarul unor doamne din PD
sau prin birourile unor afacerişti liberali. Fiecare a sesizat o fărîmă de adevăr – de fapt,
problema cea mai mare a acestei fuziuni era cea ideologică. Mai precis, la ce curent
politic european ar fi aderat noul partid. Păi da! Nu v-aţi întrebat niciodată cum
funcţionează Parlamentul European? Cum se agregă majoritatea dacă fiecare ţară trimite
reprezentanţi ai partidelor sale ? O sută de partide, o sută de păreri, o sută de voturi –
falimentul deciziei ar fi gata! De fapt, în Parlamentul European există grupuri de partide,
familii ideologice, care formează alianţe şi impun majorităţi, iar reprezentanţii României
vor trebui să facă parte dintr-un astfel de grup, altfel voturile lor se pierd în mulţime. Ce
grupuri parlamentare există la Bruxelles? Iată!
Grupul Popular EPP-ED de centru-dreapta este cel mai puternic grup din Parlamentul
European 2004-2009, luînd 272 de locuri de parlamentar din 732. Are două “aripi”, una
creştin-democrată, alta conservatoare. Delegaţia germana CDU/CSU este cel mai
puternic partid din acest grup, cu 49 de locuri. Grupul EPP-ED este singurul cu membri
din toate cele 25 de state membre. Social Democraţii (PES) au 201 locuri, iar socialiştii
francezi (30) şi spanioli (25) au mai mulţi reprezentanţi decît Germania. Alături de ei
merg verzii (ecologişti), cu 42 de parlamentari europeni, grupul de stînga GUE, cu 36 de
parlamentari, cei mai mulţi venind din partea PDS din Germania. Împreuna, blocul de
stînga al PES, Verzii/EFA şi GUE are 279 de membri.Grupul liberal ELDR, cu 66 de
locuri, are o poziţie-cheie între cele două mari blocuri. Liberalii Democraţi din Marea
Britanie au cea mai mare delegaţie (13) din acest grup. Uniunea Europei Naţiunilor
(UEN) ocupă 28 de locuri, cea mai mare delegaţie fiind din partea Alleanza Nazionale
din Italia.
Este o balanţă delicată a puterii, iar euro-parlamentarii români (cel mai numeros grup,
după al Poloniei), riscă s-o încline într-o parte sau alta! Socialiştii europeni sînt bucuroşi,
primindu-i pe PSD-işti cu braţele deschise. Dar ce se întîmplă la dreapta? După cum
observaţi, cel mai puternic partid european (EPP – Partidul Popular) nu are corespondent
în România! Aici e “bătaia peştelui”! La noi, pe dreapta, toţi vor să fie populari. PD vrea
să fie popular (că tot n-are doctrină...), PNG vrea să fie popular (idem... cu Becali şef),
PNŢCD este deja popular (aripa... creştin-democrată). În schimb, PNL nu vrea să renunţe
la doctrină, căci le-ar bate obrazul liberalii europeni, ca să nu mai vorbim de alegătorii
de-acasă. Aşa că mariajul cu PD nu se putea realiza – prea se dezechilibra balanţa la
Bruxelles....

În încheiere, putem să facem şi o profeţie – conform structurii Parlamentului European,
în România integrată vom asista la o competiţie între patru mari actori politici – PSD,
PNL, Partidul Popular şi Partidul România Mare. Probabil că PRM va rămîne mereu un
partid de opoziţie, iar lupta se va da între PSD şi Partidul Popular al lui Băsescu, avîndu-i
pe liberali ca arbitrii.
28 februarie 2006
Ce a învăţat Valeriu Nicolescu la bătrîneţe
Valeriu Nicolescu, decanul de vîrstă al consiliului local, şi-a anunţat demisia din
funcţie, din considerente personale. Indiferent dacă acesta este adevăratul motiv sau
nu, PSD scapă de un critic incomod la adresa intereselor de grup.
Despre Valeriu Nicolescu presa a scris “de bine”, înainte şi după Revoluţie. Este un caz
fericit de persoană publică, reuşind să străbată cu fruntea sus bariera dintre Vechiul şi
Noul Regim. Fost primar al Piteştiului, Nicolescu a revenit în administraţie, candidînd şi
alegîndu-se consilier municipal, pe listele PSD. Ce s-a scris înainte, să zicem că era
propagandă şi nu contează. Dar faptul că presa liberă i-a apreciat prestaţia de consilier –
asta spune mult! Sub privirile critice ale unor jurnalişti de vîrsta nepoţilor săi, omul s-a
comportat demn şi a luptat pentru ideile sale, dovedind că se poate adapta şi procedurilor
democratice.
Gazetarii au sesizat la unison ascendentul pe care Nicolescu îl avea în faţa colegilor de
consiliu. El putea să spună oricînd cum s-a născut oraşul, cum a crescut, cum a fost
gîndit. Chiar dacă legislaţia se schimbase între timp, cunoştiinţele sale nu erau perimate,
pentru că ţineau de esenţe. Consilierul înţelegea şi că oraşul este un organism viu, nu se
împotrivea din principiu schimbărilor. Dar nici nu se jena să declare sus şi tare că
anumite hotărîri nu sînt bune. “Ce vreţi să faceţi cu oraşul meu?” – spunea nonverbalul
lui Valeriu Nicolescu, în clipele de revoltă. Şi n-au fost puţine astfel de momente, cînd şia atras antipatii, atît din partea adversarilor politici cît şi din propriul partid.
Poate cel mai cunoscut moment de revoltă al bătrînului consilier a fost acela în care a
protestat de principiu la introducerea transportului cu maxi-taxi în Piteşti. Spre deliciul
presei, Nicolescu a tunat împotriva grupurilor de interese care doreau să transforme
străzile în mine de aur pentru transportatori. Puţin i-a păsat (că nu-mi vine să cred că nu
ştia) de legăturile acestor patroni cu PSD ! Puţin i-a păsat de liderul local Gh. Oprea sau
de viceprimarul Ionică. El a spus ce avea de spus… Ce s-a întîmplat după aceea în
consiliu nici nu mai contează. Venit dintr-un sistem care obliga omul să spună DA la
orice dorinţă a Puterii, Valeriu Nicolescu a dovedit, în democraţie, că a învăţat să spună şi
NU!
Acum, aflu că decanul de vîrstă al consiliului se retrage din motive personale. Vîrsta,
dorinţa de a fi mai aproape de familie… Nu avem motive să punem la îndoială aceste
motive. Remarcăm numai că miniparlamentul local pierde o voce de prestigiu, un om

respectabil, care şi-a apărat punctele de vedere. În spatele uşii închise de fostul primar al
Piteştiului, grupurile de interese răsuflă uşurate.
1 martie 2006
Dar nu pe banii mei!
Vai, ce zgomot, vai, ce zbucium! Nici dacă se rupea barajul Vidraru nu era atîta
gălăgie! Ne rupem cămaşa de pe noi, de disperare, mai ceva ca demonstranţii
nespălaţi de pe străzile oraşelor arabe, iar dacă am avea kalaşnikoave am trage cu
ele către ceruri, ca să se trezească Dumnezeu şi să ne vadă protestul! Sîntem
indignaţi, sîntem jigniţi, ne e sete de sînge ! Şi avem motive întemeiate – FC Argeş
rămîne fără bani de la contribuabili!
Cutremură-te, Trivaleo, învolbură-te, Argeşule! Duşmanii perfizi ne-au lovit unde-i mai
greu voinicului – la echipa noastră de fotbal. Prin legea sportului şi printr-o ordonanţă de
urgenţă, consiliile locale şi cele judeţene nu mai pot să cheltuiască banul public, la
cluburi particulare. Mai mult, prefectul Cîrstoiu a blocat în contencios decizia Consiliului
Judeţean de a majora capitalul cu care participa la firma finanţatoare a lui F.C. Argeş
(nici nu mai ştiu cum se cheamă firma asta, că şi-a schimbat de mai multe ori pielea, ca să
se scuture prin instanţă de datorii...). Constantin Nicolescu şi oamenii săi sînt somaţi să se
retragă din fotbal, că altfel încalcă legea... La fel - consiliul local, numai că, aici, Pendiuc
are o portiţă de scăpare, întrucît contribuţia Piteştiului e “în natură”, ca să zic aşa, adică
pune la dispoziţia clubului stadionul şi suportă cheltuielile... Cum să nu plîngi, văzîndu-i
pe harnicii fotbalişti rămînînd fără banul public!
Unde-i lege nu-i tocmeală, indiferent de comentarii. Împreună, consiliul local şi cel
judeţean deţin 54% din acţiunile firmei ce gestionează pe FC Argeş. Ceilalţi acţionari au
dat cîteva sute de milioane, mai puţin firma PIC, care a cotizat cu 4 miliarde. Spre
comparaţie, consiliul judeţean pregătea o mărire de capital de 24 de miliarde. “Păi de ce,
din buzunarul nostru, să finanţăm o echipă privată, iar cînd vine vorba de banii din
transferuri să nu avem nici un control?” – se întreabă prefectul. “Oare asta nu e suficient
pentru ca DNA să se sesizeze” ? O fi… Numai că, din acest punct, s-a declanşat corul
bocitoarelor ! Cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună, unii vor să conteste legea,
pe motiv că se duce dracului fotbalul argeşean, că se va alege praful, ca la Craiova, că se
urmăreşte o răzbunare politică, ştiind că PSD-ul domină Consiliul Judeţean iar tribuna
oficială e plină de lideri social-democraţi, de zici că e plenară, nu miuţă pe maidan! Cum
să rămînă oraşul lui Dobrin fără fotbal? Şi să vezi ce-o mai fi de acum înainte…
În ce mă priveşte, mărturisesc că dau dreptate legislatorului. De ce să finanţez din banii
mei o adunătură de fotbalişti ? Sînt ei modele sociale ? Aş, sînt prietenii maneliştilor… A
făcut FC Argeş nu ştiu ce mare performanţă în ultimii ani? Aş, sînt mediocrii mediocrilor,
jucînd cu stadionul mai mult gol… O să plîngă lumea pe stradă, de dorul lui FC Argeş?
Aş, s-au închis ele combinate, darămite o echipă de fotbal! Să vină un investitor privat, să
bage fonduri, să scoată profit, că aşa e în toată lumea! Să vină Mutu cu Stroe, să vină
Becali, să vină Neţoiu… Să vină miliardarii locali ! Să facă PSD Argeş o chetă şi, pe

banii organizaţiei, să le tatueze fotbaliştilor sigla cu trandafirii pe tricouri, că nu am nimic
împotrivă! Să se facă o societate pe acţiuni şi să se listeze la bursă… Există soluţii, nu
rămîne Argeşul fără fotbal! Dar nu pe banii mei.
13 martie 2006
Nişte zei cu băşti pe cap
Sub privirile perplexe ale preşedintelui socialiştilor europeni, Mircea Geoană şi-a
tras pe sub costum un tricou roşu, ca să dreagă imaginea albastră a PSD. Nu a
reuşit... Cu toate că toată lumea aştepta “sînge proaspăt” la conducere, în fruntea
partidului a rămas troica Geoană-Mitrea-Năstase. Va urma mutarea lui Ion
Iliescu...
La PSD, naştere în chinuri! I-aţi văzut pe liderii social-democraţi, încercînd să schimbe
imaginea partidului? Nu ? Aţi pierdut un spectacol mai penibil decît “Vacanţa mare”…
Sub privirile perplexe ale lui Paul Rasmussen, preşedintele Partidului Socialiştilor
Europeni, Mircea Geoană şi Miron Mitrea s-au deghizat în muncitori, trăgîndu-şi pe ei
nişte tricouri roşii, peste care au îmbrăcat haine de firmă! Înainte executaseră un periplu
adecvat – o vizită la Ploieşti, cu reculegere la monumentul lui Dobrogeanu-Gherea şi baie
de mulţime la cazanul nr. 5 de la CET Brazi! Apoi au urmat discursurile, pe iarba sediului
din Kiseleff ! Care au dezamăgit pe cei ce aşteptau “sînge tînăr” în partid, odată cu
lansarea Generaţiei 2008 – a rămas ca înainte, PSD urmînd a fi condus de troica GeoanăMitrea-Năstase.
De ce spun că schimbarea de imagine a fost un dezastru? Pentru că n-a reuşit să convingă
pe nimeni. Aşa cum Victor Ponta, îmbrăcat într-un tricou cu chipul revoluţionarului Che
Guevara, este tot un băiat de bani gata, paraşutat din Touareg, tot aşa Mircea Geoană şi
Adrian Năstase rămîn nişte miliardari mai obişnuiţi cu capitalele europene decît cu
depoul Crîngaşi ! N-au fost de stînga nici sub comunişti, nici după. Au fost elitişti.
Înainte au făcut parte din nomenklatură, cercul privilegiat al puterii comuniste,
frecventînd şcolile închise ale sistemului, aprovizionîndu-se din casele de comenzi,
călătorind peste hotare, căsătorindu-se cu alte odrasle de miniştri. După – au devenit ei
înşişi miniştri şi demnitari, gustînd din toate fructele dulci ale democraţiei. Ce ştiu ei
despre muncitori, în numele cărora vorbesc ? Pe cine reprezintă ei din electoratul de
stînga?
O să-mi spuneţi că am ajuns să vorbesc precum bolşevicii, care cereau liderilor să aibă
dosar sănătos, să se tragă din popor, să nu fi mîncat acasă icre negre ci numai borş de
ştevie. Geoană şi Năstase sînt oameni educaţi, ştiu limbi străine, pot să susţină o
conversaţie despre pictură sau muzică de operă. Ce e rău în asta? De ce n-ar putea ei
conduce un partid de stînga? Răspuns – pentru că nu mai pot să meargă cu autobuzul! Da,
da, aţi citit bine... Flori de seră, şefii social-democraţilor se ofilesc în aerul rece de-afară.
După ce-au trăit o viaţă de privilegii, au ajuns să creadă că asta li se cuvine pînă la
Judecata de Apoi! Vi-l închipuiţi pe Năstase locuind într-o garsonieră sau pe Geoană
reparînd un robinet? Dar pe Mitrea ajungînd cu bicicleta la serviciu? Poate mă înşel, dar

ei sînt percepuţi, într-un fel sau altul, ca nişte zei din Olimp. Pune-i pe zei să împingă la o
maşină rămasă în pană! Nu se poate... Or, tocmai asta încearcă acum să facă liderii PSD,
pun umărul la basculanta în pană a partidului. Dar efortul nu e credibil. Puteau să-şi tragă
şi băşti pe cap, să se ungă cu ulei de motor şi să spargă seminţe printre dinţi, că tot nu-i
lua nimeni în serios!
Şi atunci? Ce rămîne de făcut la PSD? Revenirea la Ion Iliescu, om de stînga, din
Olteniţa, pe care toată lumea poate să şi-l închipuie mîncînd peşte la carton şi bînd bragă?
Din păcate pentru el (şi din fericire pentru această ţară...), Ion Iliescu este un om sfîrşit în
politică, indiferent de sforţările legate de Polul Social. Generaţia 2008 ? Dacă din ea fac
parte prinţişori precum Ponta sau fete ale lui tăticu, precum Daciana Sîrbu, mai bine
lipsă... Vanghelie ? Ne umflă rîsul, dacă nu ne-ar veni să plîngem! Totuşi, în faţa sediului
din Kiseleff au fost ieri sute de tineri, fete şi băieţi. Statistic, n-or fi toţi fripturişti şi yesmani ! Poate, printre ei, s-or găsi şi nişte oameni generoşi, idealişti, inteligenţi! Unii care
stau la bloc, unii care n-au nevoie de bodyguard şi de servietă din piele! Unii care să facă
un pic de apostolat social, pînă să se înfigă la plăcinte! Ei ar putea să salveze stînga
românească din ghearele zeilor cu bască!
3 mai 2006
Omul care dă
De ce unul din trei români are încredere în Gigi Becali, aşa cum arată ultimul
barometru de opinie? Pentru inteligenţa şi eleganţa sa? Pentru că a fost arătat pe la
toate televiziunile? Pentru că este patronul Stelei ? Nu, principala cauză este în altă
parte – Becali are imaginea omului care dă, luînd locul statului-providenţă...
În topul încrederii românilor, Gigi Becali ocupă locul al treilea, după Băsescu şi Mona
Muscă, bătîndu-i detaşat pe politicieni precum Geoană, Tăriceanu sau Vadim.
Ascensiunea fulminantă a personajului a plasat chiar şi obscurul PNG (Partidul lui Nenea
Gigi, vorba intimilor...) peste pragul electoral. Cum pînă la alegeri mai e ceva vreme, nu
e exclus ca evoluţia respectivă să continue. De altfel, Becali n-a ascuns niciodată că vrea
să fie “cel mai puternic din ţara asta”, declaraţie însoţită de ridicarea pumnului drept către
cer. Fără echivoc, latifundiarul din Pipera doreşte să ia în mîini frîiele – pentru el nimic
nu pare prea mult, e gata să fie prim-ministru sau să urce în dealul Cotrocenilor...
Patologica sa voinţă de putere abia apare învelită în formularea arhaică: “Pohta ce-am
pohtit!”.
Cum s-a ajuns aici? Ca să înţeleagă, analiştii au propus diverse ipoteze. Unii cred că
Becali este un neo-legionar iar formaţiunea sa – o altă Gardă de Fier. Alţii spun că avem
de-a face cu voturile galeriei steliste din toată ţara. În fine, există şi voci care susţin că
omul se dovedeşte creaţia perfidă a preşedintelui Băsescu, aşa cum Vadim a fost invenţia
lui Ion Iliescu. În fiecare explicaţie există o fărîmă de adevăr. Becali a adoptat sloganuri
legionare, pupă icoane şi se declară de dreapta, însă nu s-a manifestat xenofob (chestia cu
“Cupa Campionilor interzisă ciorilor” e o mîrlănie, nu un program politic) şi nici nu pare
un fanatic al ortodoxiei, în ciuda deselor sale “discuţii” cu Dumnezeu (simple şiretenii de

imagine, nu simptome psihiatrice). Becali contabilizează simpatiile microbiştilor Stelei,
dar acest capital de simpatie este volatil şi nu garantează nimeni că se va transforma 100
la sută în voturi! În fine, Becali este creaţia preşedintelui Băsescu, cu care stă la şpriţ, dar
mai există un naş, din partea cealaltă a baricadei – să nu-l uităm pe Viorel Hrebenciuc...
Să completăm tabloul lui Becali, cu o tuşă personală, propunîndu-vă o explicaţie din
perspectiva omului de media. De doi ani, o televiziune comercială îl expune pe Becali cu
obstinaţie, obţinînd audienţă şi cîştigînd bani – e vorba, aţi ghicit!, despre PRO TV.
Văzînd că produsul se vinde, celelalte posturi au intrat în horă, declanşîndu-se efectul de
avalanşă – nu mai e seară să nu deschizi televizorul şi să nu-l vezi pe Becali. Becali
vorbind despre fotbal, Becali în lojă, Becali certîndu-se cu Vadim, Becali certîndu-se cu
Bodu, Becali certîndu-se cu Tăriceanu, Becali luptîndu-se cu Diavolul, Becali aruncînd
cu bani în cerşetori, fotbalişti, manelişti şi popi, Becali făcînd case la sinistraţi, Becali,
Becali, Becali... Personajul a ajuns ubicuu, la fel ca Dumnezeu, Doamne iartă-mă pentru
comparaţie. Profesorii României, oamenii de ştiinţă, actorii, scriitorii sau ierarhii Bisericii
nu mai au loc pe micul ecran de Becali! Iar rezultatul se vede...
Profesorul italian Giovanni Sartori a analizat fără ipocrizie modul în care televiziunea
schilodeşte mintea. Nu e nici o exagerare – cum să negi efectul imaginilor, cînd românii
stau, în medie, trei ore pe zi în faţa micului ecran? Stau sub duşul imaginilor, nu mai pun
mîna să citească o carte iar vocabularul li se atrofiază, ceea ce duce la abolirea gîndirii
critice, imposibilă în afara cuvintelor abstracte, a ideilor care nu se văd ! Stau şi primesc
emoţii prefabricate, senzaţii epidermice. Vă îndoiţi? Gîndiţi-vă că lumea spune: “V-am
văzut la televizor!”, nu - “Am auzit ce-aţi spus la televizor!”. Ce spui nu e important,
imaginea e totul. Or, imaginea construită de regizorii nevăzuţi în cazul Becali este aceea a
unui om care dă. Care face pomeni. Care miluieşte. Care ajută. Imaginea unui om căruia
îi pasă. De aici mai e un pas pînă la imaginea unui sufletist, a unui bun creştin. A unui
om de încredere. A unui politician altfel decît ceilalţi, care iau. Aşa simte Homo Videns,
telespectatorul român, rămas fără pomeni de la statul-providenţă şi sperînd acum să
primească ceva de la surogatul său, Becali. Omul care dă. Că aşa e filmul... Numai că
nimeni n-a primit vreodată nici un cap de aţă de la o imagine...
4 mai 2006
Nouă gînduri despre Europa
Astăzi este Ziua Europei. Este ultimul 9 mai pe care îl trăim în afara Uniunii
Europene. Ocupaţi cu treburile zilnice, nici nu realizăm că trăim la o cumpănă de
istorie. De la anul, dacă avem noroc, România va adera la prima construcţie politică
trans-naţională, eveniment comparabil cu 1 decembrie 1918. Eveniment pe care îl
vom trăi cu ochii închişi ?
1. Este limpede că politicienii din România nu sînt pregătiţi să explice maselor ce
este Uniunea Europeană şi nici care sînt avantajele aderării ţării noastre la ea.
Noroc că avem o tradiţie europeană încă din secolul al XIX-lea, cînd elitele
noastre se simţeau bine la Paris şi la Berlin, tradiţie care s-a păstrat în rîndul

2.

3.

4.

5.

6.

populaţiei educate. Noroc, de asemenea, că, încă din anii ’90, Occidentul a
constituit un miraj pentru marea masă, care vrea să trăiască bine. Trei milioane de
români lucrează în Occident şi 85% din ei fac munci umile, în speranţa că vor
strînge bani pentru casă şi maşină. Asta n-ar fi fost posibil fără politica permisivă
a Uniunii, în domeniul circulaţiei forţei de muncă. De la anul, frontierele se vor
deschide şi mai larg...
Este limpede că, de la anul, va trebui să ne comportăm europeneşte şi acasă la
noi! Uniunea este un spaţiu economic în care preţurile dar şi veniturile tind să se
uniformizeze, în condiţiile aceloraşi norme. Adică vom fi obligaţi să facem
curăţenie occidentală la noi în hotel, dacă cerem un preţ occidental, plătindu-ne
personalul la nivel occidental. Înălţînd ştacheta la fel de sus pentru toţi, e limpede
că unii n-o vor putea trece! De aici spaima difuză printre firmele româneşti care nau investit, nu s-au tehnologizat, nu sînt gata de competiţie. De aici un posibil val
de falimente, o creştere a şomajului. S-a terminat cu subvenţiile la firmele de stat,
s-a terminat şi cu politicile protecţioniste. Nu ştiu ce-au negociat cei ce au încheiat
acordurile cu UE, dar alte state s-au luptat să-şi protejeze diverse ramuri
economice...
Nici consumatorii nu vor fi mai protejaţi. Prevăd că renunţarea la subvenţiile
pentru încălzire va crea mari probleme în spaţiul urban. Ce vor face pensionarii în
faţa noilor scumpiri ale utilităţilor? Ce vor face şomerii, persoanele asistate, dar şi
cele cu venituri medii ? Abia acum primăriile caută soluţii pentru a produce
energie mai ieftină. E tîrziu... Mă tem că şi Piteştiul va trece prin acest şoc, în
ciuda investiţiilor în refacerea punctelor termice. Apoi, cei care nu-şi pun
repartitoare, vor plăti şi pierderile ! O situaţie dificilă întrevăd şi la cei cu centrale
pe gaz, al cărui preţ va creşte...
Cine va cîştiga şi cine va pierde din aderarea României la Uniunea Europeană?
Răspunsul este dificil. Deschiderea pieţelor înseamnă intrarea unor noi jucători,
cu tradiţie. Patronii români vor avea de-a face cu agresivitatea şi experienţa
companiilor multinaţionale. Unii dintre oamenii cu bani de astăzi s-ar putea să
piardă tot. În schimb, clasa mijlocie s-ar putea să cîştige. Tinerii bine pregătiţi vor
avea salarii mai motivante chiar în ţară. Vor pierde cei în vîrstă, incapabili să se
mai adapteze, pentru că statul român va putea să plătească o pensie onorabilă abia
peste 20 de ani.
În domeniul politic, partidele vor pierde anumite grade de libertate. Retorica
naţionalistă nu este agreată în cancelariile Uniunii. Cu toate acestea, partidele
xenofobe vor strînge o grămadă de voturi de la cei nemulţumiţi. Şi vor fi destui...
Orice partid responsabil din România, fie de stînga, fie de dreapta, va trebui să ia
în calcul noile provocări europene şi să elaboreze deja seturi de politici publice
pentru ele.
În domeniul administrativ, esenţială va fi capacitatea de a absorbi fondurile
europene. Se va da o luptă disperată pentru banii comunitari iar cine va pierde va
fi condamnat la subdezvoltare. Din păcate, aproape nimeni nu a gîndit un plan de
dezvoltare al Argeşului, să zicem, în următorii zece ani. Pe ce mizăm? Ce proiecte
avem? Eu cred că dacă nu mizăm pe turism, servicii, industrie auto, petrol şi
cercetare sîntem pierduţi. Ce ne trebuie? Infrastructură (drumuri, comunicaţii,
reţele de utilităţi) şi idei...

7. Acum, pentru omul simplu. Indiferent de vîrstă, indiferent de profesie, nu strică să
învăţăm ceva engleză – va fi limba oficială a Uniunii. În plus, cred că nu ne-ar
strica să ştim cum să deschidem computerul şi să trimitem un e-mail sau să
navigăm pe Internet. Nu trebuie să ne transformăm în programatori dar unealta
asta devine indispensabilă... Normele educaţionale se schimbă – în 2010,
analfabet va fi cel ce nu ştie engleză şi computer...
8. Încă un lucru despre şcoală. Profesorii români ar trebui să priceapă că, după
intrarea în Uniune, orice şcolar cu bani va putea studia la Paris, Londra sau, mă
rog, Praga ! Concurenţă la nivelul şcolii ? Noi nu prea ne-am lovit de aşa ceva...
S-a terminat cu ormitul la ore, că fac meditaţie acasă!
9. Cele mai mari schimbări vor avea loc la ţară. De la sistematizarea gospodăriilor
pînă la meseriile din acel spaţiu, totul va fi în mişcare. Este zona de Ev Mediu a
României, care nu poate rămîne aşa. Probabil că economia de subzistenţă (aceea
în care faci agricultură pe un hectar, cu munca familiei, ca să ai ce mînca) va
dispărea. În satele franceze, toată lumea lucrează pentru doi-trei fermieri. Şi
trăieşte bine... În UE, 3-5 % din populaţie face agricultură. La noi - 53% ! Vă daţi
seama ce transformări uluitoare vor fi aici?
9 mai 2006
Barbari la porţile Europei
În timp ce oficialităţile sărbătoreau fără fast Ziua Europei, într-unul din
amfiteatrele Universităţii Piteşti se auzeau proteste. Cîţiva studenţi turbulenţi au
întrerupt discursurile palide ale tehnocraţilor pro Uniune, strigîndu-şi revolta. Sînt
noii barbari, care bat la porţile Europei...
Sigur, ieşirea acestor tineri s-a încadrat în normele bunului-simţ. Nimeni n-a huiduit,
nimeni n-a aruncat cu ouă sau cu roşii, nimeni n-a incendiat maşinile participanţilor la
simpozionul respectiv. Se putea şi mai rău... Totuşi, vocile răguşite ale cîtorva studenţi la
Istorie au sfîşiat discursul tehnicist al invitaţilor – consilieri pe probleme de integrare din
ministere şi de la prefectură. “Mai lăsaţi-ne cu fondurile structurale, politicienii nu ştiu
decît să profite de Europa, dar omul simplu ce are de cîştigat? Am ajuns să punem cipuri
la cai dar pensionarii mor de foame... Noi nu vrem să intrăm în Europa. Nu sîntem
pregătiţi...”, au zis studenţii. Şi au rîs gros şi au mai făcut un pic de mişto de “papagalii”
de la prezidiu… Din ultimele rînduri ale amfiteatrului, lumea părea împărţită în două – în
faţă tocilarii, în spate băieţaşii de cartier!
Euro-sceptici? Asta ar presupune că studenţii ştiau cum funcţionează şi ce valori are
Uniunea Europeană, manifestîndu-şi dezacordul cu ele. Nici vorbă de aşa ceva... Protestul
lor era pur visceral, pe principiul contestării autorităţii. Cu toate că retorica lor era de
stînga, nici unul nu părea mort de foame! Cu blugi strîmţi şi tricouri negre, mulate peste
muşchii lucraţi la sală, cu lanţul de aur cît mai gros la gît, păreau mai curînd nişte buticari
prosperi, nişte schimbători de valută de succes, nişte suporteri din galeria unei echipe de
fotbal în vogă. Nişte şmecheraşi, deranjaţi în activitate. Nişte barbari, cărora oamenii
civilizaţi le-au sugerat să dea muzica mai încet ! Pentru că, de fapt, aici stă problema.

Uniunea Europeană este locul oamenilor politicoşi, care respectă reguli, care nu aruncă
gunoaie pe autostradă şi nici nu fumează la serviciu. Protestatarii noştri simt instinctiv că,
dacă ne integrăm, li se vor cere diverse lucruri: să se spele pe dinţi, să înveţe, să nu
întîrzie la slujbă, să salute, să nu mai înjure în trafic. Or, regulile enervează.
Dacă un simplu simpozion universitar începe să polarizeze astfel energiile, vă daţi seama
ce se întîmplă în societate? România pare a se sparge în bucăţi, la impactul cu Uniunea
Europenă. Dacă marginalii protestează, elitele se bucură – vorbesc aceeaşi limbă cu
tehnocraţii de la Strasbourg şi Bruxelles sau cel puţin au început s-o mimeze, dacă n-o
înţeleg pe deplin. Discursul consilierului de la Integrare din Prefectură a fost presărat cu
termeni tehnici, un jargon care mai mult legitimează decît comunică! Consiliera din
minister fulgera cu ochelarii cu rame din aur şi zîmbea rece, profesional, fără să se
implice empatic. Singurul normal din toată comedia mi s-a părut un profesor universitar,
care a vorbit echilibrat şi simplu. Omul nu mima nimic, fusese educat în valorile culturale
europene, se vedea asta. El nu era un tehnocrat, era un intelectual şi se simţea acasă în
Europa.
Poate că aici este cheia problemei – în educaţie. Integrarea în Uniunea Europeană ţine,
înainte de creşterea PIB-ului, de şcoală. Dacă profesorii nu sînt capabili să le insufle
noilor generaţii valorile europene (toleranţă, democraţie, drepturile omului, cultură şi
umanism), partida e pierdută. O ţară poate creşte economic şi sub dictatură. În schimb,
democraţia nu garantează automat prosperitatea. E nevoie de educaţie, de cunoaştere, de
credinţă. Uniunea Europeană, proiect politic laic, mizează pe cultură şi pe toleranţă. Va
trebui să o credem pe cuvînt şi să facem ca ea. Uniunea Europeană n-are încă armată
proprie, n-are un ethos războinic, în schimb are cetăţeni inteligenţi şi bogaţi, capabili să
finanţeze oricînd un corp militar de elită. Să ne alăturăm ei. În fine, Uniunea Europeană
are şi o poliţie continentală, care nu acceptă mita, nu se pierde cu firea şi acţionează,
uneori, în forţă, dacă barbarii au băut prea mult şi cîntă cu gura pînă la urechi. Chiar şi
cîntece patriotice...
10 mai 2006
Halal să-ţi fie, coane Nicule!
Topite de emoţie, toate ziarele locale au consemnat, sîmbătă, declaraţia-şoc a
senatorului Nicolae Văcăroiu, care anunţa moartea cabinetului Tăriceanu. Şi nu
aşa, vag, ci cu o dată precisă – marţi, la votarea moţiunii de cenzură la legile
sănătăţii. Văcăroiu ştie ceva ! - au jubilat jurnaliştii. Păi cum să vorbească gura fără
el? Nu e al doilea om în stat ?
Şi uite aşa, toată lumea a început să calculeze. Deci Alianţa votează pachetul, PSD şi
PRM – nu! Majoritatea e fragilă, cine ştie dacă parlamentarii Puterii or să vină ? S-ar
putea să se întîmple ca la respingerea ordonanţei DNA. Apoi, dacă oamenii lui Guşă vor
vota cu Opoziţia, dacă rebelii lui Ciontu, dacă minoritarii... Numerele se învîrteau, mai
ceva decît cotele echipelor la pariuri sportive sau bilele la ruletă! Să vezi că are dreptate

Văcăroiu! Şi, dacă mai pică de două ori guvernul, ajungem la anticipate! PSD are deja
guvernul pregătit...
Pe fondul acestei surescitări, puţini politicieni au rămas ieri liniştiţi. Printre ei Constantin
Nicolescu, om care nu se îmbată cu apă rece, declarînd că “nu e momentul” unei crize
guvernamentale! Iar moţiunea a căzut, în ciuda huiduielilor grupurilor de presiune ale
Opoziţiei, care au transformat Parlamentul în circ... A căzut nu la un vot-două, ci la două
sute, ceea ce ne face să-l privim cu scepticism pe preşedintele Senatului ! Halal informare
! Halal profeţie ! Halal să-ţi fie, coane Nicule ! Cum i-ai ţinut pe jar pe fraieri ! După
asta, credibilitatea o să-ţi urce pînă la cer...
De fapt, de cînd a trecut în opoziţie, Văcăroiu este umbra palidă a lui Văcăroiu de la
Putere. Pe cît de puternic a fost înainte, pe atît de stingher mi se pare acum, cînd partidul
său e mai mult pe la Parchet decît prin Senat. Nici presa centrală nu-l răsfaţă. I-a rămas
presa locală, singura care l-a tratat cu bun-simţ şi cu respect, pentru părul său alb, pentru
pregătirea şi rangul său. Şi uite că tocmai presa locală a trebuit să înghită gogoaşa – ceea
ce părea o declaraţie uluitoare, din empireul puterii, făcută în exclusivitate la Piteşti, a
fost o aiureală. Cînd credea că a intrat în culisele politicii de categorie grea, uite-o
privind, de fapt, în găleata femeii de serviciu! Măcar să ne fi făcut cu ochiul, nea Nicule,
ca să ne prindem şi noi că vorbeşti la mişto...
Sînt curios, astăzi, cum va fi tratat senatorul Văcăroiu în paginile presei locale. Căci
dragostea înşelată se transformă, uneori, în gelozie şi ură, nu în indiferenţă...
15 mai 2006
Condiţia găinii postmoderne
Voi alterna comentariile mai lungi cu fragmente de gînd, pe care le-am numit
“manşete”, în amintirea poeţilor care, prin cafenele, îşi notau ideile pe manşetele
cămăşii! Ce pierd în coerenţă, cîştig în spontaneitate...
# UN SONDAJ SF. Ziarul “Top” a publicat cel mai fantezist sondaj de opinie pe care lam văzut vreodată. Un sondaj fără autor şi fără marjă de eroare, dar care, se spune, a fost
comandat de PD! Rezultatele sînt halucinante. Cică, în Argeş, Alianţa PNL-PD are 52%,
o creştere de circa 20 de procente faţă de votul din 2004 ! În teoria politică nu se
consemnează nici un caz similar. Este prima dată cînd o coaliţie aflată la putere creşte,
după doi ani de guvernare! Douăzeci de procente, după certuri nesfîrşite între aliaţi şi
unsprezece valuri de inundaţii ! În schimb, PSD e cotat cu 15%, în Argeş, judeţ “roşu”, în
care social-democraţii n-au coborît niciodată sub 25% ! În aceste condiţii, ce să ne mai
mire că PD Argeş (organizaţie cu rezultat mediocru la localele din 2004) are, în sondajul
publicat de „Top”, circa 33% (unul din trei alegători votează cu Bica!!!), iar PNL-ul lui
Miuţescu – 19,3%, la egalitate cu PRM. Nu e fraier cine îi intoxică pe jurnalişti ci acela
care publică...

# RECUNOŞTIINŢA, FLOARE RARĂ. Am auzit că, într-un cadru privat, prefectul
Cîrstoiu a fost întrebat ce se întîmplă cu Tăriceanu. “Nu mai apucă 1 iunie!” – ar fi
răspuns, rîzînd, vulpoiul de la Nucşoara. Ştie ceva cumătrul lui Băsescu sau doar
bravează ? Indiferent de răspuns, chestiunea mi se pare imorală (dacă e adevărată) – chiar
Tăriceanu şi guvernul său l-au transformat pe glumeţ în prefect pe viaţă. Dar
recunoştiinţa e floare rară.
# ROMÂNIA PROFESORULUI TEODORESCU. Bogdan Teodorescu, profesor de
marketing politic la SNSPA, segmentează piaţa electorală din România în trei mari
categorii. Prima şi cea mai consistentă (45%) este aceea sensibilă la mesajul de ajutor
social, electorat sărac şi permanent asistat. Cea de-a doua, vibrînd la mesajul instituţional
de combatere a corupţiei (25%), a votat cu dreapta. În fine, ultima categorie este cea antisistem, reacţionînd la mesaje protestatare şi anti-europene (electoratul României Mari).
Teodorescu subliniază că, astăzi, prima categorie nu se mai simte reprezentată de nimeni,
întrucît mesajul PSD-ului condus de Geoană (reforma internă) este unul instituţional !
Aşadar, în numele stîngii nu mai vorbeşte nimeni? Nimeni, în afară de Becali, omul care
dă, omul-providenţă, cel ce ia locul statului-providenţă! În campanie, zice Teodorescu,
Becali o să ia voturi de la Geoană, nu de la Vadim. Ultimul va începe să lanseze mesaje
anti-sistem...
# IANI ŞI AVIARA. Subprefectul Iani Popa, elegant, cu cravată pastel, stînd picior peste
picior, încerca să-i liniştească ieri pe jurnaliştii agitaţi (blugi, tricouri...) că populaţia nu e
în pericol să se infecteze cu boala găinilor. Desigur, pentru Iani, ca pentru orice orăşean,
găina este o abstracţiune, o prezenţă obişnuită numai în farfurie. Din păcate, există şi
argeşeni care dorm în case de chirpici, cu păsările alături, ca să nu le fure vecinii. Pentru
ei, găina nu e un simulacru ci o realitate...Virusul H5N1 pe ei îi vînează... Am aflat că
gripa aviară loveşte şi fermele. Aici se potriveşte o vorbă a lui Jean Baudrillard,
teoretician al postmodernismului: “În creşterea industrială, animalele încep să sufere:
iepurii devin sterili, puii de găină - isterici, porcii – canibali. Oamenii, ca şi animalele, se
îmbolnăvesc de concentraţie industrială şi de organizare ştiinţifică a muncii”.

# ULTIMUL TOXICOMAN AL ROMANULUI. Prietenii mei, indiferent de vîrstă, nu
mai citesc romane. Unii spun că nu s-a mai scris nimic esenţial de la Dostoievski încoace,
alţii zic că n-au timp, în fine, cei mai subtili consideră că obţin mai multe idei din
monografii şi non-fiction. Cu toţii se încadrează în cultura postmodernă, care priveşte cu
suspiciune toate marile poveşti ale lumii, fie că sînt romane, fie că sînt ideologii, şi ridică
monumente fragmentarului şi lipsei de sistem. În ciuda lor, rămîn un călător în spaţiile
livreşti, un toxicoman al romanului, chit că nu-l mai tolerez în doze prea mari, adormind,
seara, cu “seringa” deschisă, pe piept...
16 mai 2006

Piteşti, oraş european
De mult nu mi-a fost atît de greu să scriu un comentariu. Ştiu decizia Europei, în ce
priveşte aderarea ţării, aşa cum o ştiţi şi dumneavoastră. Problema este că nu pot
să-mi imaginez ce va urma. Integrarea în Uniune a fost o poveste de succes pentru
ţări sărace, precum Portugalia sau Irlanda, dar asta nu e o regulă. Vom fi capabili
să gestionăm cu cap fondurile europene, ca să ne facem viaţa mai bună? Avem
politicieni, administratori şi experţi, care să se bată pentru banii comunitari? Nu
ştiu. Ştiu doar cum aş vrea să arate Piteştiul şi Argeşul peste zece ani...
# Dacă se va păstra ritmul actual de motorizare a populaţiei, în doi ani nu se va mai putea
circula prin oraş, darămite să găseşti un loc de parcare. Şoseaua de ocolire a Piteştiului
este vitală. În paralel cu ea, ar trebui modernizată centura, de la Podul Viilor la Bascov.
Iar dacă, de acolo, vor pleca autostrăzi spre Transilvania (prin Vîlcea şi prin Cîmpulung),
tare bine ar mai fi...
# Municipalitatea ar trebui să mizeze pe transportul în comun cu autobuze. Soluţia maxitaxi este o ruşine, iar argumentul că rezolvă problema circulaţiei din Piteşti nu stă în
picioare. Şi ricşele rezolvă problema circulaţiei în Calcutta dar asta nu înseamnă că
indienii călătoresc civilizat. S-au scos prea mulţi bani din maxi-taxi, ajunge! Autobuzele
înseamnă mai puţină poluare şi mai multă siguranţă pentru piteşteni.
# Să sperăm că Piteştiul anului 2015 va avea mai mult spaţiu pietonal şi că îşi va păstra
actualul spaţiu verde! Primăria ar putea analiza varianta de a închide circulaţiei auto
anumite străduţe. Modernizarea centrului ar trebui continuată pînă la Teatru şi după...
Cartierele de vile dinspre Trivale, Găvana, Smeura vor trebui înglobate organic în oraş,
cu canalizare cu tot! În fine, Piteştiul va înghiţi, probabil, Bascovul, Ştefăneştiul şi se va
extinde spre Albota...
# Judecînd după cererile de la Primărie, ar mai fi nevoie de cinci mii de case. Ele se pot
construi spre periferie, spre Albota, dacă se rezolvă problema gropii de gunoi. E nevoie
de un nou cartier, modern, pentru tineret. Asta obligă la extinderea reţelelor de utilităţi.
Va fi nevoie de noi centrale termice, poate neconvenţionale, poate mixte. Va fi nevoie de
investiţii, de parteneriate, de inteligenţă.
# Activităţile industriale vor fi scoase din oraş. În loc să construieşti, înghesuit, un sediu
de firmă pe o stradă cu sens unic, mai bine mergi la periferie, într-un parc industrial. În
Piteşti vor rămîne birourile, reprezentanţele, agenţiile. Servicii, comerţ. Învăţămînt,
cercetare, design, media, publicitate. Mall-uri, industria divertismentului... Astăzi, această
industrie se rezumă la cîrciumi şi baruri de noapte !
# Piteştiul va avea nevoie de edificii reprezentative, de cultură şi ştiinţă, de religie. O
biserică a tinerilor în actualul parc 1907, un centru de afaceri în Trivale, noi sedii pentru
universităţi. Ce ziceţi de un zgîrie-nori în Găvana, de un nou spital municipal?

# Dar destul despre Piteşti. Judeţul este subdezvoltat în sud şi nepus în valoare, în nord.
În sud este nevoie de investiţii în agricultură, e nevoie de apă pe platforma Cotmeana şi la
Uda. În nord, asfaltul ar trebui să urce pînă la poalele Făgăraşului, unde sute de cabane
să-şi aştepte turiştii. Curtea de Argeş trebuie integrată în marile circuite turistice europene
iar Cîmpulungul – să redevină un paradis al comerţului şi al zootehniei ecologice.
# De ce să nu folosim banii europeni pentru dezvoltarea unor noi staţiuni turistice, pe
versantul sudic al Făgăraşului ? Pînă acum, există proiecte timide şi eforturi aşişderea.
Pîrtii de schi, hoteluri, servicii. Drumuri bune, comunicaţii. Ca să-i convingă pe
proprietarii de terenuri din Antalya să le dea pentru construcţia de hoteluri, Turcia i-a
transformat pe oameni în acţionari. Oare moşnenii noştri n-or fi de acord să devină
capitalişti?
17 mai 2006
Cîştig dublu pentru Adrian Miuţescu
Liberalii argeşeni intră în focuri. Dorind să marcheze 131 de ani de la înfiinţarea
partidului, Adrian Miuţescu şi compania s-au angrenat într-o serie de evenimente
cu răsunet naţional. Este proba de foc a maturităţii organizatorice a PNL Argeş dar,
dacă totul iese bine, influenţa şi prestigiul liderilor locali vor creşte vertiginos...
Nu este uşor să faci politică în Argeş! Dacă vrea să organizeze evenimente, orice partid
care se respectă ştie că trebuie să ridice ştacheta calităţii cît mai sus. Cum ar putea fi altfel
cînd Piteştiul a găzduit prima şedinţă de guvern din teritoriu, sub Adrian Năstase ?
Conştienţi de acest lucru, dar fără complexe, ambiţioşi şi inventivi, uite că şi oamenii lui
Adrian Miuţescu au pus pe roate o vastă acţiune de imagine, numită Zilele Liberalilor
Argeşeni. Ocazia ? 131 de ani de la înfiinţarea partidului. Din ceea ce am aflat, calendarul
evenimentelor este foarte bogat şi se suprapune, parţial, peste Zilele Oraşului, lucru
inteligent. Vor fi dezbateri, concerte, întîlniri cu tinerii, spectacole şi premii. Vor fi
conferinţe de presă şi dansuri populare. Seniorii Radu Cîmpeanu şi Constantin
Bălăceanu-Stolnici sînt invitaţi să cuvînteze. Balul liberal va fi deschis chiar azi de
Bogdan Olteanu, tînărul preşedinte al Camerei Deputaţilor, care va realiza un tur de forţă,
vizitînd patru oraşe. În fine, pentru o încheiere în forţă, însuşi premierul Călin PopescuTăriceanu va veni la Piteşti, se va întîlni cu oamenii de afaceri şi va trece pe la DaciaRenault. Iniţial, vizita premierului fusese programată pe 24 mai, însă, din cauza unor
întîlniri cu sindicatele, se pare că va fi decalată cu o zi.
Angrenîndu-se în acest proiect, cel mai complex eveniment de imagine pe care l-am avut
în ultimii ani în Argeş, PNL Argeş îşi dă proba de foc a maturităţii organizatorice. Dacă
totul iese bine, cîştigul va fi dublu. În primul rînd, va fi un cîştig de piaţă. Plimbîndu-şi
vedetele, strîngînd cît mai multe mîini, liberalii vor aminti publicului că Argeşul a fost
casa marii familii a Brătienilor, vor aduna puncte electorale preţioase. În al doilea rînd,
cîştigul va fi unul de legitimare. Acuzat de adversari că este un outsider, pentru că vine
din provincia provinciei, de la Curtea de Argeş, Adrian Miuţescu arată acum tuturor că

poate aduce la Piteşti numele grele ale partidului, pînă la cel mai înalt nivel. În acest fel,
influenţa şi prestigiul liderului argeşean vor creşte vertiginos...
Pînă aici, toate bune şi frumoase. Dar rămîne o întrebare – în afară de spectacolul
mediatic, care ca cuprinde, cu siguranţă, paginile ziarelor locale, cu ce se alege
argeşeanul? Este important să avem parlamentari (de la Putere sau din Opoziţie) cu uşi
deschise la nivel central ? Cred că răspunsul este evident. Da, contează ca aleşii locali să
fie bine văzuţi în partidele lor, să aibă acces la pîrghiile deciziilor administrative, să
“taie” o felie cît mai mare din tortul bugetului pentru Argeş! Judeţele României sînt într-o
competiţie reală, dar niciodată mărturisită, atît între ele cît şi cu Capitala. Chiar şi după ce
vom adera la Uniunea Europeană şi ne vom integra regional, jocul va continua, la scară
mai mare. Se va numi lobby local. De aceea, este bine şi pentru cetăţean ca “Zilele
Liberalilor Argeşeni” să aibă succes... Avem de terminat şoseaua de centură a Piteştiului,
pentru descongestionarea circulaţiei. Avem nevoie de extinderea reţelei de utilităţi. Avem
nevoie de o groapă de gunoi ecologică. Şi aşa mai departe...
De fapt, nici nu se putea altfel. Argeşenii au avut mereu lideri puternici. Pînă şi pe
vremea comunismului... Nu stă în firea oamenilor locului să cadă pe locul doi. Am dat o
dinastie liberală, mulţi miniştri, un preşedinte de republică. Păstrăm tradiţia...
18 mai 2006
Daciana, las-o aşa!
Vă era dor de Daciana? Cum care Daciana ? Daciana Sîrbu, blonda de la PSD, fata
fostului ministru de la Agricultură, aleasa dumneavoastră în Parlament, pe care aţi
văzut-o la televizor, pe la emisiunile alea uşurele... Hai că v-aţi adus aminte ! Aşa...
Dacă vă era dor şi nu vă ajung zvonurile despre legătura cu Ponta, hai că am ceva
tare – fata a iniţiat un proiect de lege! Mi l-a trimis pe e-mail... Citiţi şi vă cruciţi!
Daciana Sîrbu s-a supărat. Nu pe această ţară, că n-o merită, ci pe publicitari. Se ştie că
toţi bărbaţii sînt nişte porci dar copywriterii şi art-directorii parcă întrec măsura. Altfel nu
se explică toate reclamele alea sexiste. “Publicitatea din România promovează
discriminarea femeii, clipurile publicitare arătînd mereu o femeie preocupată doar de
baie, bucătărie şi podea, ca şi cum acestea ar fi - sau ar trebui să fie - ocupaţiile de bază
ale femeii. Ba mai mult, în aceste producţii publicitare, ca femeia să spele cu succes are
nevoie de un expert (de cele mai multe ori bărbat), care să îi indice cel mai bun detergent.
Aceste clipuri arată, de asemenea, că mintea femeilor este copleşită de interes pentru
hrănirea familiei şi, cel mai adesea, tot un bărbat - bucătar expert îi sugerează cea mai
bună reţetă. Cu alte cuvinte, nu numai că se promovează ideea ca femeia să stea la cratiţă,
dar se mai promovează şi altă idee stupidă: conform acestor producţii, femeia nu ar fi
capabilă nici măcar să ştie care este cel mai bun produs sau reţetă”, declară iniţiatorul
proiectului legislativ.
Doamne, cîtă dreptate ai, Daciana ! E fals, e total fals... Bine că s-a găsit cineva s-o
spună, iar dacă e deputat de Argeş, cu atît mai bine... (În paranteză fie spus, vezi ce

sexistă e şi limba română, că n-are femininul de la deputat...). Deci femeia din România
nu este preocupată de baie, bucătărie şi podea ! Şi nici nu-şi pune problema care este cel
mai bun şi ieftin detergent... În fine, n-are nici cel mai mic interes pentru hrănirea
familiei ! Şi noi, tîmpiţii, care credeam că, dacă ne căsătorim, vom avea parte de o
mîncare caldă şi de un mic preşuleţ, curat, pe care să dormim, încovoiaţi, în faţa uşii !
Am luat de bună părerea taţilor noştri, nişte troglodiţi comunişti, care credeau că bărbatul
trebuie să repare maşina, în timp ce femeia face de mîncare... Dar nu! Asta a fost odată...
Acum, femeia are alte preocupări – de exemplu, face politică. Curăţenia în casă ? Asta e
pentru servitori şi menajere... În plus, se pot întîmpla şi accidente – dacă-ţi rupi vreo
unghie ? Spălatul rufelor? S-au inventat maşinile automate, ia să le folosească bărbaţii, că
tot sînt înnebuniţi după tehnică ! Masă caldă? Ha! Apă plată cu lămîie... Dacă nu-i place,
domnul poate mînca la restaurant. Şi să ia şi plozii cu el... Ajunge cu sclavia femeilor!
Mai vreţi şi alte argumente? Zi-le, Daciana! “O dată în plus, discriminarea femeii este
promovată prin clipurile în care bărbaţii sînt arătaţi privind la televizor, cu telecomanda
în mînă, iar femeia dă cu aspiratorul sau îi serveşte domnului băutura. Dacă ar fi să dăm
crezare acestor reclame, atunci ar trebui să acceptăm condiţia pe care ele o atribuie
femeii, cu alte cuvinte, femeile iubesc mai mult detergenţii şi condimentele decît viaţa
culturală sau munca intelectuala. S-a conturat deja, în publicitate, o mentalitate maliţioasă
despre cultura şi inteligenţa femeii, iar această atitudine trebuie să înceteze”, scrie cu
litere de foc în proiectul legislativ al domnişoarei parlamentar, iar CNA-ul este chemat să
se sesizeze şi să interzică spoturile obraznice. Păi n-a mai făcut-o şi în cazul reclamei alea
la coniac, cu Dorel, pe motiv că promovează comportamente anti-sociale ? Dacă
propunerea Dacianei trece, n-o să mai vedem decît clipuri cu doamne şi domniţe cîntînd
la flaut şi dezlegînd teoria relativităţii...
În acest moment, Daciana poate să spună, liniştită, că şi autorul acestor rînduri este un
porc misogin, care nu apreciază valorile feminine şi nu se aliniază modernizării sociale.
De fapt, eu ştiu că lumea este mult mai complicată, că fiecare bărbat are partea sa
feminină (şi fiecare femeie are partea ei masculină), că, în cuplu, sarcinile casnice se
împart şi că feministele şi misoginii îmbătrînesc în singurătate. Ştiu care sînt limitele
bărbaţilor şi ale femeilor şi mai ştiu că nu pot unii fără alţii. Viaţa nu e ca-n reclame. De
aceea, pot să trag şi o concluzie: Daciana, lasă lumea publicităţii aşa cum este ! Lasă
bărbaţii să creadă că femeile sînt obsedate de curăţenie şi de bucătăreală ! Este în
avantajul vostru... Că ei mai cred şi altceva... Dacă interzici asta, mă jur că voi iniţia şi eu
legea spulberării iluziilor ! Strîng semnături şi interzicem să mai apară în reclame, de
orice fel, numai “bunăciuni” pe al căror buletin scrie 90-60-90...
24 mai 2006
Mass-media suferă de gripa aviară!
Din nou, bătrînul Walter Lippmann are dreptate. În urmă cu 80 de ani, Lippmann,
Pontiful presei americane, avertiza că ştirile nu sînt totuna cu adevărul. Criza gripei
aviare, din care parcă nu mai putem ieşi, îi confirmă, încă o dată, analiza...

De cîteva luni, nu poţi să mai deschizi televizorul fără să găseşti ştiri şi comentarii despre
gripa aviară. Pe agenda media, subiectul rămîne fierbinte, din cauza neobişnuitului său –
nu vezi în fiecare zi “cosmonauţi” adunînd găini, nici cartiere în carantină. Iar dacă te
gîndeşti că nu există tratament împotriva virusului H5N1, te scutură un fior de groază (cei
care au citit “Apocalipsul” lui Stephen King ştiu de ce), te uiţi pieziş la orice pasăre şi
parcă-ţi vine să dai fuga după “Tamiflu”. Acum nu mai este vorba de cîteva lişiţe moarte,
găsite prin cine ştie ce cătun din Deltă, acum molima a ajuns în combinatele avicole, îşi
spun jurnaliştii. Iar insistenţa cu care media promovează subiectul începe să modifice
agenda politicienilor, dar şi pe cea a publicului. Autorităţile par incapabile să controleze
fenomenul. Preşedintele se scoală de la Elias, ca să-i mai tragă o scatoalcă premierului.
Primarii de sector vin în miez de noapte, să supravegheze carantina... În fine, pînă şi
românul simplu, care ştia de boala găinilor de la tata-mare, a început să se îngrijoreze şi a
şters puiul fript din meniu, dînd-o pe carne de porc. În ultima vreme, îngrijorarea
românului simplu tinde să se transforme în furie, cînd veterinarii nu-l mai lasă să iasă din
cartier! Urmarea? Un val de isterie tinde să ne sufoce pe toţi, iar pe producătorii de carne
de pasăre îi împinge spre faliment...
De fapt, despre ce e vorba aici? Despre o realitate mai complicată decît putem noi s-o
înţelegem. Şi atunci folosim stereotipuri mentale, hărţi simplificate ale lumii, cu care ne
ghidăm în acţiunea de zi cu zi. În urmă cu 80 de ani, Walter Lippmann, cel mai influent
jurnalist american al secolului XX, descoperea cu stupoare că aceste hărţi mentale sînt
furnizate publicului îndeosebi de mass-media. O situaţie de criză, precum un război sau o
epidemie, este înţeleasă de cititori conform ideilor editorialistului preferat. Astfel, massmedia modelează opinia publică, modificînd credinţele şi influenţînd acţiunile cetăţenilor.
Procesul nu se opreşte aici... Cum, în democraţie, guvernele trebuie să fie atente la opinia
publică (e inutil să explicăm de ce), iată că şi acţiunea guvernamentală e influenţată de
pixul jurnalistului. Dar cît înţelege, de fapt, ziaristul din ceea ce vede? Este el cel mai bun
judecător al unei situaţii complexe? Lippmann îndrăzneşte să spună răspicat: NU! Chiar
şi cel mai onest gazetar, cel care se mărgineşte a relata fapte, poate să greşească, întrucît
nu cunoaşte toate faţetele realităţii. Ştirile nu sînt totuna cu adevărul. Ce să mai vorbim
despre comentarii..
Teoria clasică a lui Lippmann se potriveşte de minune crizei aviare. Nimeni nu ştie cu
certitudine cum a apărut boala în România (dacă nu cumva exista de ani şi ani...), nimeni
nu poate anticipa momentul în care virusul va suferi o mutaţie, care să-l facă să se
propage de la om la om. Nimeni nu a dezvoltat un vaccin eficient. În fine, nimeni nu
poate spune dacă sîntem în pericol sau nu. Veterinarii cunosc însă lucruri semnificative –
cum să identifice prezenţa virusului într-un organism, ce proceduri să urmeze pentru
decontaminarea unei zone, cum să prepare carnea de pasăre astfel încît, prin gătire,
virusul aviar să fie distrus. Nu sîntem neajutoraţi. Gripa aviară nu este o fatalitate. Pînă
acum, cazurile de deces la om sînt puţine şi nici unul n-a avut loc în România.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, agenţii guvernamentale şi oameni de ştiinţă din toată
lumea îşi comunică date şi lucrează febril pentru a găsi un antidot. Şi, slavă Domnului,
mutaţia virală nu pare a se fi produs. Nu o putem exclude, dar nici nu trebuie să credem
că, gata!, omenirea e condamnată. Ca să ieşim din teamă şi isterie, mass-media ar trebui
să adopte o atitudine responsabilă.

Cum s-o facă? Ne spune tot bătrînul Walter Lippmann. Televiziunile, ziarele, posturile de
radio ar trebui să dea cuvîntul experţilor! Da, da, experţilor... Medicilor, virusologilor,
oamenilor de ştiinţă. Aşa e raţional. Ca să te aperi de ceva, trebuie să înţelegi natura
acelui pericol. De ce am ajuns să ne uităm în gura nu ştiu cărui comentator, care apare
seară de seară la o televiziune de ştiri ? Are el specializarea necesară? NU! Apoi, există
aspectele sociale ale gestionării crizei, care ţin de decizia politică. Aici ar trebui să intre
în scenă comunicatorii sociali, specialiştii în PR, din ministerele interesate, din direcţiile
implicate. Ei vor transmite un mesaj responsabil, unitar, care să diminueze haosul din
capul publicului. Or, pînă acum, nici una din aceste acţiuni nu s-a concretizat. Continuă
spectacolul vocilor cacofonice, culminînd cu raportul SRI, care, conform propriilor
stereotipuri, s-a uitat la microscop şi a văzut pe virus o mică tăbliţă pe care scrie “Made
în Hungary” ! Ca să scape de aviară, România ar trebui să-şi trateze întîi sistemul massmedia...
25 mai 2006
Gura păcătosului...
PSD a depus o moţiune simplă, privind gripa aviară. Citind-o, îţi dai seama uşor că
social-democraţii, în cădere masivă de popularitate, se agaţă şi de un pai, încercînd
să speculeze politic o criză reală. Totuşi, documentul nu trebuie aruncat la coş. Am
găsit în el şi cîteva puncte extrem de interesante, care ar trebui să-i pună pe gînduri
pe guvernanţi. Şi să-i îndemne să acţioneze... Nu că PSD ar fi cel mai cinstit critic
dar gura păcătosului adevăr grăieşte. Cîteodată... Iată cele mai precise acuze din
moţiune, la care Puterea ar trebui să răspundă ! Nouă ne aparţin doar subtitlurile...
Cum stăm, în comparaţie cu alţii...
Situaţia, în România, este cea mai dramatică din Europa, întrecînd chiar situaţia unor ţări
din Africa, unde răspîndirea gripei a fost mai bine controlată:
-Bulgaria - 4 păsări, la graniţa cu România, la 5 februarie;
-Croaţia - din 8 februarie - 35 lebede moarte, nimic ulterior;
-Grecia - 5 păsări sălbatice identificate, prohibite pe o zonă cu raza de 10 km;
-Ucraina -140 păsări sacrificate;
-România – 33 localităţi infectate pînă la ultimele cazuri din săptămâna trecută cu
peste 150.000 păsări sacrificate. După 15 mai, ordinul de mărime va fi de peste 1 milion
de păsări sacrificate, mai mult decât toată Europa la un loc.
Cine se bucură la importurile de carne?
Acţiunile de prevenire s-au făcut în mod haotic, fără o strategie corespunzătoare (…) Din
declaraţiile conducerii Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale s-au
folosit până acum aproape 1000 miliarde lei, fără rezultate vizibile. Unităţile de creştere a
pasărilor în sistemul industrial cît şi gospodăriile populaţiei au suferit pierderi economice
incomensurabile! Evaluarea făcută pînă la data de 20 mai, arată peste 1800 miliarde lei.
Pe scurt, suntem foarte aproape de falimentarea şi distrugerea totală a sectorului avicol

din România. Probabil că cineva acolo sus, în Guvern, se bucură că vom face importuri
masive de carne de pasare din alte ţări, iar pentru aprobările ce se vor da pentru import, se
vor alege cu beneficii personale interesate.
Cine ia banii pentru dezinfectante ?
Fondurile alocate de Guvern pînă acum pentru despăgubiri şi pentru dezinfecţii
depăşesc deja 30 milioane EURO :
- pentru dezinfecţii şi decontaminarea autovehiculelor s-au alocat peste 8 milioane
EURO unei firme de apartament din Iaşi – firma Lumi SRL, probele de dezinfecţie
prelevate demonstrînd ineficienţa acestora.
- cele mai sofisticate şi scumpe echipamente au fost achiziţionate ”din sursă unică
“ de la firma fiului directorului Institutului de Diagnostic si Sănătate Animală, Nicolae
Ştefan, care a coordonat, permanent, din octombrie 2005 şi pînă astăzi, analiza probelor
de laborator în cazul gripei aviare.
Nicolaescu s-a îndrăgostit de Tamiflu?
Ministrul Sănătăţii, Eugen Nicolăescu s-a îndrăgostit brusc de antigripalul Tamiflu sau
poate „Tamiflutur”, care deja se vinde pe bandă rulantă în farmacii cu 700.000 lei vechi
doza. Isteria a fost atinsă atunci când Nicolăescu a declarat - nici mai mult, nici mai puţin
- că „pandemia este inevitabilă” şi nu a făcut întîmplător acest lucru, adăugînd că „este
necesară achiziţionarea a 500.000 de vaccinuri”, deşi în stoc se află 70.000 şi din ele s-a
folosit o mică parte.
30 mai 2006
Ascultaţi vocea raţiunii!
Bătălia pentru primăria Mioveniului se arată interesantă. Guvernul a fixat data
alegerilor pentru doi iulie, iar campania electorală va dura două săptămîni. Pînă
acum, marile partide şi-au anunţat candidaţii. PSD mizează pe viceprimarul Ion
Georgescu, PD – pe consilierul judeţean Constantin Iordan iar PNL – pe
preşedintele de la echipa de fotbal Dacia Mioveni, Ion Ţuţală. Cu toate că s-au
anunţat şi independenţi, cred că viitorul primar al Miovenilor va fi unul dintre
aceştia trei...
Acestea sînt datele problemei. Cu toate că n-a început campania electorală, cîteva lucruri
tot pot fi spuse. Toate cele trei partide amintite mai sus sînt extrem de interesate să
căştige Mioveniul, din motive diferite. Liberalii au, deja, trei oraşe importante – Curtea
de Argeş, Cîmpulung şi Ştefăneşti. Dacă ar urma şi Mioveniul, ar fi o dovadă a forţei
partidului în Argeş şi o pregătire pentru marele asalt din 2008, la primăria Piteştiului !
Democraţii nu se pot lăuda cu astfel de performanţe. Ca să nu mai fie în inferioritate în
relaţia cu PNL, Bica şi ai lui au nevoie ca de aer de primăria Mioveniului. În fine, PSD
Argeş nu-şi permite să piardă un fief tradiţional, un oraş deja cîştigat şi foarte important,
în contextul declinului naţional al partidului. Aşa că...

Aşa că fiecare şi-a ales cu grijă candidatul, cel puţin la prima vedere. Ion Georgescu este
viceprimarul lui Costescu, om obişnuit cu administraţia şi preşedinte al PSD Mioveni.
Omul are avantajul funcţiei, este rodat, are consiliul local de partea sa şi va şti să arate, în
aceste zile, că e bun de primar, emuţînd titluri de proprietate, curăţind oraşul, începînd
unele lucrări şi terminînd altele. Există şi puncte vulnerabile, vicele fiind arătat cu degetul
în presă că nu şi-a luat bacalaureatul dar, cu siguranţă, are şcoala vieţii ! Constantin
Iordan este un apropiat al prefectului Cîrstoiu, s-a familiarizat şi cu administraţia, în
consiliul judeţean, e de familie bună şi are susţinere financiară de la oamenii de afaceri
din zonă. Cel mai cunoscut, poate, este însă Ion Ţuţală, preşedintele de la “Dacia”, omul
care l-a determinat pe primarul Costescu să investească în nocturnă, ştiind că fotbalul
aduce voturi. Cu notorietate dar fără experienţă administrativă, Ţuţală se bucură însă de
sprijin parlamentar, Miuţescu şi Gerea fiind trup şi suflet pentru el!
Aici apare însă o problemă. Liberalii şi democraţii au un protocol de colaborare!
Guvernează împreună! Ar trebui să aibă un candidat unic la primăria Mioveni! Conştient
de asta, Adrian Miuţescu a lansat ideea unui sondaj de opinie, care să identifice omul cel
mai potrivit, fie că e liberal, fie că e democrat, iar acesta să se bucure de sprijinul ambelor
partide. La rîndul său, Dănuţ Bica n-a refuzat propunerea, dar a obiectat că timpul este
scurt, că alegerile se apropie. Ieri urma să aibă loc o şedinţă a şefilor Alianţei, care să bată
în cuie procedura de urmat. La ora cînd scriu, nu ştiu încă rezultatul discuţiilor. Am auzit
însă zvonuri care dau ca sigură o ceartă între parteneri, pentru că nimeni n-ar vrea să
renunţe la omul său. Am mai auzit şi alte zvonuri, potrivit cărora fiecare dintre cei trei şiau plătit deja campaniile electorale în media ! Nu mă grăbesc să cred. Procedura
sondajului de opinie este cea mai raţională, se poate face repede iar învinsul, fie liberal,
fie democrat, trebuie să accepte situaţia fără orgoliu. De ce? Pentru că, judecînd după ce
s-a întîmplat în 2004, la Mioveni favorit pleacă omul PSD-ului, Ion Georgescu.
Candidînd împreună, Iordan şi Ţuţală vor face ca Isărescu şi Stolojan, în 2000, cînd au
împărţit voturile dreptei, de a intrat în turul doi Vadim!
Sigur, o să-mi spuneţi că, la locale, se votează omul, nu partidul! Cu atît mai necesar e un
sondaj de opinie, care să identifice acest om! Celălalt, retrăgîndu-se cu eleganţă, poate da
un mesaj de sprijin cîştigătorului, astfel încît să adune şi voturile sale. Ce e atît de greu de
înţeles? Dar să avem puţină răbdare şi vom vedea dacă aliaţii ascultă vocea raţiunii…
Jocurile abia acum încep!
2 iunie 2006
Un sacrificiu necesar
Alegerile de primar de la Mioveni sînt un test foarte important pentru marile
partide argeşene. Dincolo de fotoliul vacant al lui Vasile Costescu, miza alegerilor
este mult mai mare – ea va arăta cine este pe val şi cui i se bat clopotele. Avem de-a
face cu un test pentru 2008. Uite însă că, printr-un sacrificiu ca la şah, PNL cîştigă
deja, înainte de a băga vreun alegător buletinul în urnă...

Sîmbătă, analizînd candidaţii PSD, PNL şi PD, avertizam Alianţa că riscă să pulverizeze
voturile dreptei, dacă merg cu doi candidaţi. Spuneam aşa:
Apare însă o problemă. Liberalii şi democraţii au un protocol de colaborare!
Guvernează împreună! Ar trebui să aibă un candidat unic la primăria Mioveni!
Conştient de asta, Adrian Miuţescu a lansat ideea unui sondaj de opinie, care să
identifice omul cel mai potrivit, fie că e liberal, fie că e democrat, iar acesta să se
bucure de sprijinul ambelor partide. La rîndul său, Dănuţ Bica n-a refuzat
propunerea, dar a obiectat că timpul este scurt, că alegerile se apropie. Ieri urma să
aibă loc o şedinţă a şefilor Alianţei, care să bată în cuie procedura de urmat. La ora
cînd scriu, nu ştiu încă rezultatul discuţiilor. Am auzit însă zvonuri care dau ca
sigură o ceartă între parteneri, pentru că nimeni n-ar vrea să renunţe la omul său.
Am mai auzit şi alte zvonuri, potrivit cărora fiecare dintre cei trei şi-au plătit deja
campaniile electorale în media ! Nu mă grăbesc să cred. Procedura sondajului de
opinie este cea mai raţională, se poate face repede iar învinsul, fie liberal, fie
democrat, trebuie să accepte situaţia fără orgoliu. De ce? Pentru că, judecînd după
ce s-a întîmplat în 2004, la Mioveni favorit pleacă omul PSD-ului, Ion Georgescu.
Candidînd împreună, Iordan şi Ţuţală vor face ca Isărescu şi Stolojan, în 2000, cînd
au împărţit voturile dreptei, de a intrat în turul doi Vadim!
Sigur, o să-mi spuneţi că, la locale, se votează omul, nu partidul! Cu atît mai necesar
e un sondaj de opinie, care să identifice acest om! Celălalt, retrăgîndu-se cu
eleganţă, poate da un mesaj de sprijin cîştigătorului, astfel încît să adune şi voturile
sale. Ce e atît de greu de înţeles? Dar să avem puţină răbdare şi vom vedea dacă
aliaţii ascultă vocea raţiunii… Jocurile abia acum încep!
Bine că am avut răbdare. Ieri, liberalii au făcut un gest politic fără precedent şi au anunţat
că-l susţin pe democratul Constantin Iordan, mai bine plasat în sondaj. Adrian Miuţescu,
preşedintele PNL, i-a mulţumit public lui Ion Ţuţală şi l-a asigurat de tot sprijinul pe
Iordan. Într-adevăr, vocea raţiunii a învins. Abia acum Ion Georgescu, omul PSD, are
motive de îngrijorare – Iordan îi suflă în ceafă şi, dacă va aduna şi voturile lui Ţuţală, s-ar
putea să nu se ştie… În plus, din sondajul făcut la Mioveni, rezultă că Alianţa D.A. este
peste PSD. Vom avea parte aşadar de o campanie electorală politizată, o avancronică a
bătăliei politice din 2008. Dar să nu anticipăm şi să rămînem la semnificaţiile retragerii
lui Ţuţală. Fără îndoială, a fost pentru liberali un sacrificiu. Din informaţiile noastre, au
existat şi voci care n-ar fi vrut să se ajungă la această soluţie. Totuşi, poziţia raţională a
lui Adrian Miuţescu a cîştigat. Ca un şahist redutabil, liberalul a transformat sacrificiul
unei piese importante în victorie. Să vedem de ce…
Întîi, există cîştigul de imagine. Liberalii demonstrează că sînt parteneri loiali şi că
veşnicele certuri de la Bucureşti nu au rupt căruţa Alianţei în Argeş. Cînd plăteşti un
sondaj de opinie, nu e greu să scoţi cîştigător omul tău… Uite însă că Miuţescu et comp.
au ales să fie fair-play, să nu mintă ! Apoi, există cîştigul din plan electoral. Dacă Iordan
era mai bine plasat, de ce să nu-i maximizezi şansele de cîştig? Este candidatul Alianţei
şi, dacă învinge, succesul se va repercuta şi asupra liberalilor.

Un ultim cuvînt despre Ion Ţuţală. Retragerea sa din cursă poate fi un mare cîştig. Dacă
va înţelege să-l susţină pe Iordan, aşa cum a declarat, va cîştiga o experienţă electorală
importantă, pentru următoarele alegeri. Cine ştie cum se învîrte roata? Participînd la
bătălie, alături de Iordan, îşi va pune la punct baza de date, va căpăta mai mult curaj ca
politician şi va fi “la zi” cu problemele Mioveniului. Retrăgîndu-se acum, Ţuţală poate
reveni, cîştigător, în 2008. Sacrificiul îi prieşte şi lui... Oricum, liberalii sînt în creştere în
oraşul constructorilor de maşini. Să vedem ce apărare va folosi PSD, după deschiderea cu
sacrificiu a lui Adrian Miuţescu...
8 iunie 2006
Un acrobat pe sîrmă
Poate aţi aflat din presa centrală – Universitatea din Piteşti se află sub o presiune
fără precedent, în urma unor controale comandate de la centru. Inspectorii au
răscolit toate documentele contabile şi au ajuns la concluzia că unele investiţii s-au
făcut în afara cadrului legal. Degeaba a încercat Gheorghe Barbu, preşedintele
Consiliului de Administraţie, să le explice că s-a lucrat cu firmele care cereau cei
mai puţini bani ! Raportul de audit recomandă stoparea investiţiilor la cea mai
dinamică universitate din ţară.
Cu contabilii nu te joci! Un auditor nu-şi ridică ochii din hîrtii. Rolul său e să spună dacă
ai respectat toate chichiţele fiscale, dacă ai toate hîrtiile în ordine... Cum poţi să-i explici
revizorului cîtă diplomaţie ai depus, ca să obţii finanţări sub toate guvernările politice?
Această dilemă o are zilele acestea Gheorghe Barbu, preşedintele Consiliului de
Administraţie de la Universitatea Piteşti. Omul este vizat de un raport de audit, comandat
de la minister (unii zic că a fost comandat direct de la sediul PD din Bucureşti...). Nu e
prea clar ce se spune în aceste hîrtii. E vorba, totuşi, de lucrările angajate de Universitate.
Acolo unde Curtea de Conturi n-a găsit nici o neregulă, contabilul ministerului spune că
nu s-au respectat procedurile de licitaţie. Adică de ce a primit Argecom SA, din 2000 în
2005, lucrări de aproape 400 de miliarde de lei? E simplu, răspunde fostul rector – pentru
că firma practica cele mai mici tarife de pe piaţă ! Ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, sună
suspect în ţara noastă, obişnuită cu prăduirea banului public...
Gheorghe Barbu a explicat celor ce vor să audă – pentru respectivele lucrări s-au făcut
comisii din care au făcut parte oameni din trei ministere, s-au luat aprobări, s-a făcut
lobby. Argecom a acceptat chiar condiţii dure – să nu primească toţi banii deodată (că
bugetul dă cu ţîrîita...), să nu perceapă penalizări, să execute service gratis! La fel au
primit lucrări şi alte firme, mai mici. Pentru toate acestea, în fiecare an, Curtea de Conturi
Argeş a dat descărcare de gestiune... Şi atunci, care-i problema? Ne lămureşte tot fostul
rector – s-a aflat că, la Piteşti, vor mai veni, de la buget, circa 10 milioane de euro, bani
pentru investiţii. O grămadă de bani, pe care îi putem pierde, dacă există suspiciunea unor
fraude. Îi putem pierde, iar alte centre universitare, din alte oraşe, îi pot cîştiga! Centre
universitare, ale căror conduceri sînt apropiate de actuala putere.

Este plauzibilă o astfel de explicaţie a misteriosului audit? Judecaţi şi dumneavoastră.
Gheorghe Barbu aduce în sprijinul interpretării sale faptul că, de la Piteşti, furiosul
contabil ministerial a plecat la Universitatea din Capitală şi la Politehnică. Ambele centre
universitare cu conduceri fără apartenenţă politică, deci vulnerabile. Şi la ei a fost
prăpăd... Şi la ei există posibilitatea stopării finanţărilor. Indignaţi, rectorii au scris
ministrului Hărdău, iar auditul zace pe undeva, pe la cancelarie. Gheorghe Barbu crede că
iniţiativa a fost îngropată dar, ca unul păţit, suflă şi-n iaurt. Profesorul ştie că Argecom
poartă ştampila de firmă agreată de PSD şi se întreabă ce va face dacă i se va
“recomanda”, mai elegant sau mai direct, să aleagă alte societăţi de construcţii, dacă mai
vrea bani...
Dilema preşedintelui Consiliului de Administraţie e simplă – cît va mai putea să facă
echilibristică, printre grupuri de interese, care se tot rotesc la putere ? Pe vremea
guvernărilor PSD, a fost amabil cu preşedintele Senatului, a primit vizitele lui Ion Iliescu
şi Adrian Năstase, a obţinut finanţări, a lucrat cu firme agreate de Putere. Pe vremea
Convenţiei Democratice, a fost şi mai diplomat iar banii au continuat să curgă. Acum, cu
Alianţa D.A. la putere, preşedintele Camerei Deputaţilor a vizitat campusul şi a vorbit
studenţilor. Ce mai trebuie pentru ca robinetul investiţiilor să nu se închidă? Poate să se
înscrie într-un partid? Poate să regîndească toate criteriile de licitaţie? Ca un acrobat care
merge pe sîrmă, Gheorghe Barbu continuă să se legene între stîlpii intereselor de partid.
Pentru cei 17 mii de studenţi care îi privesc performanţa, să-i ţinem pumnii...
12 iunie 2006
Şedinţă de spiritism cu Iliescu
Din bloc-notes, file calde, calde... Despre augurii judecătoreşti, despre o conferinţă
de presă cît un SMS, despre o punere la punct şfichiuind ca o floretă. Dar şi despre
şedinţa de spiritism cu Iliescu, ghiulurile lui Ţuţală şi mîndria de a fi pesedist...
# CU ZARURILE, LA PERETE. Azi, prin tragere la sorţi, se va alege magistratul care o
să conducă Biroul Electoral de la Mioveni. Parcă-i văd pe onorabili dînd cu zarurile, la
perete... Lăsînd gluma la o parte, tradiţia desemnării conducătorilor prin acţiunea
hazardului este foarte veche şi foarte respectabilă. Se spune că Romulus şi-a învins fratele
şi a cîrmuit Roma deoarece deasupra sa au zburat 12 vulturi... Pe vremea lui Cezar,
augurii puteau fi, deja aranjaţi...
# DĂ UN SMS...Am asistat ieri la cea mai scurtă conferinţă de presă susţinută vreodată la
Prefectură – a ţinut 12 minute şi l-a avut ca protagonist pe George Rizescu. Expeditiv,
subprefectul a declarat că totul e în regulă, se lucrează la punerea în posesie, aşteptăm
rezultatele testelor aviare de la Bucureşti şi organizăm alegeri la Mioveni. Pentru asta,
mergea un e-mail, ce zic eu!, un SMS către redacţii!
# SCRIS SCRÎŞNIT. Ieri, într-un lung comentariu din “Viitorul”, Gheorghe Smeoreanu îl
pune la punct pe un oarecare Marius Donoiu, recomandîndu-i să nu mai scrie scrîşnind
din dinţi, sfîşiind hîrtia şi făcînd pixurile ţăndări, doar-doar o primi vreun os de ros.

“Marius Donoiu iubeşte banii poate mai mult decît milionarii în dolari pe care-i acuză de
corupţie, numai că nu poate să-i obţină, ceea ce-l face agresiv”. Articolul se încheie cu
îndemnul “Trezeşte-te, omule!”. “M-a enervat că a scris despre cartea episcopului Calinic
că e o batere de cîmpi. Pun pariu că nici n-a citit-o”, mi-a spus Smeoreanu.
# CIOCUL MIC…Daciana Sîrbu a început să-şi critice partidul. Unii zic că blondei
pesediste i s-a pus pata pe dinozaurii lui Iliescu, alţii – că i se rupe, tot nu mai e interesată
de un nou mandat în Argeş. Oricum, şi pentru a rămîne euro-parlamentar are nevoie de
PSD... aşa că îndrăznim un pariu – criticile nu vor continua!
# NU AGREEZ SPIRITISMUL. Apropo de PSD... Vineri, toţi colegii din presă m-au
întrebat de ce nu am venit la conferinţa de presă a lui Iliescu. Răspuns – nu agreez
şedinţele de spiritism. Pentru România (şi chiar pentru social-democraţi), Iliescu e un
simplu cadavru politic – ce-ar putea spune interesant? Mai spiritual şi mai cu miez este
nea Radu Baltazar.
# ÎN ORDINE ALFABETICĂ. Ţărăniştii zic de Ţuţală, candidatul liberal la primăria
Mioveni, că a ajuns preşedinte la “Dacia” cu binecuvîntarea PSD. Astfel, omul le-a rămas
obligat… Interesantă strategie de campanie! Cu alte cuvinte, Ţuţală este adversarul cel
mai de temut, cel pe care-l ataci primul… De fapt, pentru ţărănişti, partid mort şi
îngropat, toţi candidaţii sînt de temut… Luaţi-i, frate, în ordine alfabetică!
#LORD OF THE RING. Să rămînem la Ţuţală. Vineri, la conferinţa de presă, purta două
ghiuluri babane, unul de dreapta, altul pe stînga… Se vede că nu se ocupă nimeni de
imaginea lui! Ziariştii şi-au dat cu părerea că unul din inele e pentru PNL şi ălălalt…
pentru aliaţii de la PD! Sau o fi fan “Lord of the Rings” ?
# MÎNDIAR DE A FI PESEDIST. Sîmbătă, am văzut la “Naţional TV” reluarea
emisiunii “Mîndria de a fi român”, filmată la Muzeul Goleşti. A fost, de fapt, “Mîndria de
a fi pesedist”, întrucît la masă n-au încăput decît subordonaţii, rudele şi oamenii
domnului Nicolescu – Liviu Vasilică, Simona Bucura, Iustin Dejanu, Radu Baltazar etc.
Mi se pare normal. Ce, există valori în alte partide?
14 iunie 2006
Piteştiul va vota după calorifer!
Săptămîna viitoare, la consiliul local al Piteştiului va exploda o bombă. Nu o vor
pune teroriştii lui Bin Laden ci chiar funcţionarii Primăriei, care propun dublarea
preţului de referinţă al energiei termice în oraşul nostru. Este un atentat la
buzunarul cetăţeanului şi o dovadă a neputinţei administraţiei de a gestiona viitorul.
Printre cele cincizeci de hotărîri pe care trebuie să le adopte Consiliul local, săptămîna
viitoare, este şi una care va avea efectul unei bombe. Funcţionarii primăriei, consultînduse cu oamenii de la Termoficare, propun ca preţul de referinţă al energiei termice să se
dubleze! De ce? Pentru că s-a scumpit şi gazul, s-a scumpit şi păcura, s-a scumpit şi

curentul electric... Aşa că trebuie să se scumpească şi căldura din caloriferele noastre.
Hotărîrea e plasată strategic, în toiul verii, ca să nu simţim imediat la buzunare. Dar la
iarnă va fi prăpăd...
Unii zic că aşa vrea Uniunea Europeană, care ne obligă să ne aliniem la preţurile ei, iar
dacă aderăm la 1 ianuarie – adio subvenţii pentru încălzire! Şi aşa bugetul Piteştiului
gîfîie, sub greutatea sumelor compensatorii pe care le acordă Consiliul local. Alţii cred că
piaţa va regla situaţia, întrucît societăţile nerentabile, cum e Termoficarea, vor da
faliment şi vor veni altele, care vor vinde mai ieftin. Sau cetăţenii se vor debranşa în
masă, trecînd pe centrale proprii, ca la Curtea de Argeş. Ambele abordări sînt aberante.
De fapt, avem preţuri la combustibili şi la gaz mai mari decît cele din Uniunea
Europeană! Avem firme particulare care căpuşează sistemul naţional de electricitate,
ridicînd artificial preţurile! Avem negociatori incompetenţi, ca să nu spun necinstiţi, care
au reuşit să cumpere cel mai scump gaz de la ruşi! La aceste intrări, colac peste pupăză,
se mai adaugă şi pierderile din sistemul centralizat de încălzire! Cum să nu te iei cu
mîinile de păr văzînd facturile?
A doua chestiune. Piaţa nu poate regla situaţia. Municipalitatea Piteştiului a ales de la
început să păstreze Termoficarea. S-au pompat la bani în conductele domnului Richiţeanu
de nu li se mai ştie numărul... Chiar în prezent Guvernul le-a acordat o sumă
considerabilă, ca să-şi pună la punct traseele şi punctele termice. Şi care e rezultatul? Să
dublăm costurile la populaţie ? Mi se pare cel mai mare afront pentru contribuabil... Cică
s-au făcut analize peste analize şi nu mai se poate scădea preţul. Dar alţii cum fac? De ce
în alte părţi se poate mai ieftin? Aaa, acolo s-a investit în retehnologizare! S-a mers pe
ridicarea randamentului punctelor termice. S-au construit centrale cu co-generare, s-au
folosit surse ieftine de energie (geotermală, bio, eoliană...). Noi de ce n-am făcut-o, dacă
tot i-am descurajat pe piteşteni să se debranşeze? Sau, dacă am făcut-o şi nu ştiu eu, ce
rost mai are creşterea preţului, care să ajungă pînă la populaţie?
O notă proastă şi pentru administraţie, în frunte cu primarul Pendiuc. Domnilor, eraţi
conştienţi că se apropie momentul eliminării subvenţiei... De ce n-aţi schimbat priorităţile
de investiţii pentru acest an, acordînd atenţie problemei? În loc de investiţii în Piaţa
Smîrdan, pentru care ne-am îndatorat cu toţii pentru un deceniu, de ce n-aţi propus un
program de reabilitare termică a blocurilor din oraş? Nu putem să mai subvenţionăm
energia? Foarte bine... Ia luaţi voi, piteşteni, subvenţii pentru geamuri termopan, pentru
izolarea acoperişurilor, pentru casa scării ! Ia să scădem impozitele pentru toate firmele
care investesc în punctele termice din apropiere... Şi ne rambursaţi voi banii ăştia, că nu
dăm pomană, prin asociaţiile de proprietari, în următorii ani ! Se putea ? Se putea... Dar
asta însemna că vă pasă de cetăţean. Însemna că faceţi un management al viitorului...
Să fim bine înţeleşi. Pînă acum, Piteştiul n-a suferit de frig, n-a avut apă caldă cu porţia.
Apreciem eforturile primarului şi ale oamenilor săi. Dar suflăm şi-n iaurt. Iarna trecută au
fost pensionari care abia-abia şi-au plătit facturile. Şi ţi se rupe sufletul cînd îi vezi
înfofoliţi şi îngheţaţi, că nu-şi permit să aprindă nici gazele de la aragaz... La ei,
caloriferele au fost călîi, că şi-au pus repartitoare, cu bani strînşi din pensie! Ei nu mai au
de unde să plătească mai mult. Şi nu vor plăti. Datoriile la Termoficare vor creşte. Unii,

Doamne fereşte!, vor muri în case... Cine-şi permite să-i aibă pe conştiinţă ? Or o să daţi
vina pe Uniunea Europeană? Cred că trebuie intervenit măcar acum, în ceasul al 12-lea.
Începînd chiar de la şedinţa de consiliu unde se va discuta hotărîrea cu mărirea preţului...
Închei cu o concluzie politică evidentă. În 2008, la locale, Piteştiul va vota după calorifer!
19 iunie 2006
Caragiale 2006
Sînteţi bătrînei, burtoşi şi cu chelie dar tot vă mai uitaţi după fete? Sînteţi lefteri, vă
plîng copiii de foame dar tot vă mai îndeamnă Necuratul să călcaţi pe-alături? Nu
disperaţi... O emisiune TV vă ridică moralul!
Aseară, zappam spasmodic, plictisit de-atîţia Cristoi, Felicşi şi Băseşti, cînd peste ce
credeţi că dau? Peste faţa lungă, de copil care mănîncă din tomberoane, a unuia numit
Ernest, realizatorul programului TV “Trădaţi în dragoste”. Ernest ăsta tocmai vorbea cu o
femeie tristă, subţire ca o scîndură, care îi cerea, nici mai mult, nici mai puţin, să afle
dacă o înşeală bărbatul, că are ea o bănuială... Şi să dea la televizor! Hopa! mi-am zis,
sedus de vulgaritatea subiectului. Cum o mai arăta “traducerea” la români, după 120 de
ani de la “Noaptea furtunoasă” a lui Caragiale? Tot cu priviri languroase, aruncate peste
umărul consortului, la “comedii” nemţeşti? Tot cu texte de agăţat de tip “Angel radios, de
cînd te-am văzut întîiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii” ? Ce a urmat
mi-a depăşit şi cele mai optimiste aşteptări… Citiţi şi vă cruciţi!
Evident, tristul de Ernest acceptă misiunea. Şi numai ce se pun pe muncă nişte detectivi,
cu “binoacle”, cu celulare, cu maşini bengoase, întocmesc hărţi ale deplasărilor
“subiectului”, îi fac profilul psihologic, ca la criminalii în serie, se pregătesc urmăririle.
La asemenea desfăşurare de forţe, mă aşteptam ca “filatul” să fie cine ştie ce macho, cel
puţin vedetă TV sau, hai!, instructor de fitness... Maşinile urmăritorilor opresc,
dispozitivul de filare intră în poziţie şi... să mor de inimă! Apare un bătrînel, burtoşel şi
chel, în bermude, cu picioarele ca fusele, cu faţa protejată prin “blurarea” imaginii
(femeia înşelată nu merita un tratament similar...), muncitor pe platforma IOR! Şi,
deodată, îi sare de gît o tînără ! Dar ce tînără... O “bucăţică” de-aia pe care o fluieră
zidarii de pe schele iar bărbaţii însuraţi înghit în sec... Cam neagră, puştoaica, (cît poţi săţi dai seama, că şi asta are faţa blurată...) dar indecent de bine dotată! Şi unde nu încep,
măiculiţă-doamne!, să se îmbrăţişeze, să se sărute, să-şi şoptească în ureche, ca ăia din
„Titanic”! Şi pleacă amîndoi, ţinîndu-se de mînă, în timp ce vocea cavernoasă a lui
Ernest, palid de emoţie, înregistrează data, locul, ora, întrebîndu-se, în gînd, ce-o fi văzut
asta la ăla... Şi noi sîntem curioşi!
Îi mai vedem pe „porumbei” la o terasă, pe la periferie, la 12 noaptea, pipăindu-se sub
privirile intrigate ale unor taximetrişti, apoi berbantul face cinste cu două cafele, că, deh,
clasa muncitoare n-are chenzina mare, îi mai surprindem intrînd într-un bloc, unde rămîn
două ore, apoi îl descoperim pe infidel cum chiuleşte de la serviciu (de-aia merge
economia prost...) ca să se ducă cu zuza la... ştrand! Plăceri simple şi epidermice, mai o
sămînţă, mai o baie! Între timp, soţiei înşelate i se arată imaginile. Cu toate că n-ai crede

că e posibil, Ernest se depăşeşte pe sine – e macabru cînd o întreabă pe tipă: “Vreţi să-l
confruntaţi?” sau cam aşa ceva, forma elegantă a lui “Vrei să-l baţi pe porc cu poşeta şi
să-i smulgi laţele paţachinei?”. “Vreau !”, răspunde alene femeia, cu poftă de sînge. “Mai
ales că o cunosc pe... biiiip..., a stat în gazdă la mine, am scos-o din foame şi ea s-a dat la
bărbatu-meu!”. În timp ce mestecă la regrete, doamna decepţionată e dusă chiar la poarta
ştrandului unde, vă amintiţi, îi lăsasem pe amorezi. Iar acţiunea se înnoadă, mai ceva ca
la Tarantino, cei trei ajungînd faţă-n faţă!
De aici înainte, îmi e greu să mai ţin ritmul cu desfăşurarea acţiunii! Soţia e ba cu mîinile
în părul amantei (frumos păr, ca pana corbului...), ba cu poşeta peste chelia soţului.
Farfuza ripostează ca la cort, zice că “Da’ de ce dracu nu-ţîi, fhă, bhărbatul acasă? Şî mai
spală-l, că pute, ‘ra-ţi ai dracu de familişti!”. Don Juan, în bermude, fuge de cameră, cu
ţîţele fluturînd, cerîndu-şi mereu scuze. Gărzile lui Ernest îl ţin, să mai ia nişte poşete... se
vede că au boală pe el. „Copiii plîng acasă şi tu te duci la ştrand, stai să vorbim...” Iar
realizatorul, spectral, prinde momentul şi o întreabă pe “bunăciunea” colorată dacă e
iresponsabilă, să se bage aşa în viaţa unei familii din România, celula de bază a societăţii.
Acum, naraţiunea atinge punctul culminant, adevărat orgasm textual. Căci dama spune,
risipind misterul acestei iubiri interzise: “Şî ce-hai vrea să fac, mînca-ţi-haş, că sînt şî eu
fată tînără, am şi eu necesîtăţile mele…”. Asta e, fraţilor! Asta e… Katharsisul ! Replica
pentru care am făcut atîta reclamă stupidului program… Sînteţi bătrînei, burtoşi şi cu
chelie dar tot vă mai uitaţi după fete? Sînteţi lefteri, vă plîng copiii de foame dar tot vă
mai îndeamnă Necuratul să călcaţi pe-alături? Nu disperaţi... Oricînd vă poate cădea în
poală o nebună de-asta, cu necesităţile ei… Caragiale 2006.
20 iunie 2006

Am luat la palme presa locală
Note scrise-n grabă, despre ce le cerem celor unsprezece candidaţi la primăria
Mioveni, aşteptaţi azi la redacţie, despre părerea proastă a lui Băsescu privindu-i pe
liderii de opinie, despre psihicul lui Dan Voiculescu, nevoia de a ajunge pe Lună şi
despre cum “am luat la palme” presa locală…
# Azi, cei unsprezece candidaţi la primăria Mioveni sînt invitaţii ziarului nostru, într-o
confruntare electorală care se anunţă spectaculoasă şi va fi reflectată pe larg. Vrem să
vedem dacă respectivii au exerciţiul dialogului, pentru că, pînă acum, campania lor din
presă a fost extrem de plicticoasă. Replica, ideile, farmecul personal vor conta mai mult
decît susţinerea politică! Exerciţiul nu este gratuit, un primar de succes fiind acela care
comunică bine cu urbea... Să-i vedem la lucru !
# Rămînem la confruntarea de azi. Am aflat că unii candidaţi au fost sunaţi de la ziarele
concurente şi li s-a recomandat să nu participe. Mare greşeală! Aşa ceva nu se pierde...
Păi cine mai pune la dispoziţia voastră, domnilor, spaţiu tipografic gratuit, ca să vă puteţi
exprima? În plus, “Societatea” vinde în Mioveni cîte 2500 de exemplare, în fiecare
dimineaţă, pînă la ora 10.00 ! Asta e...

# Că tot a venit vorba despre tiraje. Sînt apostrofat, într-o notiţă dintr-un ziar de ieri, că
am luat la palme presa argeşeană, cu “autosuficienţă şi agresivitate”, atunci cînd am scris
despre certificatul BRAT, atestînd un tiraj al “Societăţii” de peste 11 mii de exemplare, în
ultimile şase luni ale anului trecut. De fapt, se insinuează că, acum, tirajul nostru ar fi mai
mic. Păi am zis eu că e mai mare? Pur şi simplu, am prezentat nişte date oficiale şi am
sugerat concurenţei să recurgă la acelaşi audit, nu să mintă ! Dacă asta înseamnă să iei la
palme presa argeşeană…
# Traian Băsescu, prezent la Bookfest, vorbind despre Traian Ungureanu, a spus că
jurnalistul este unul dintre puţinii lideri de opinie pe care îi simte alături şi asta, atenţie!,
deoarece nu vrea “să se implice în exerciţiul puterii”. Adică? Nu dă telefoane la
Preşedinţie sau la Guvern, pentru a face trafic de influenţă? Sau nu critică în nici un fel
Alianţa D.A., pentru a arăta neutralitate? Din cîte ştim noi, Traian Ungureanu, excelent
comentator politic (şi sportiv), şi-a exersat de multe ori condeiul pe puternicii zilei...
Rămîne în picioare prima variantă ! Şi impresia proastă a lui Băsescu despre jurnalişti, la
fel!
# În studiile de specialitate, există două abordări ale advertisingului. Interacţionismul
simbolic, specific american, consideră că publicitatea este bună, întrucît optimizează
sinele social şi realizează consensul, pe dorinţe dezirabile. În schimb, Şcoala de la
Frankfurt denunţă publicitatea, întrucît creează dorinţe nefireşti şi induce conformismul.
Mă gîndesc dacă dorinţa omului de a ajunge pe Lună a fost una firească... Probabil că nu!
Dar aşa se construieşte complexitatea socială, ca să nu zic progresul...
# Este uluitor tupeul cu care Dan Voiculescu interpretează activitatea sa, în relaţie cu
Securitatea. Cînd, pentru orice om obişnuit, este evident că, sub Ceauşescu, nu puteai
lucra în comerţul exterior, fără acceptul şi controlul Securităţii, numai liderul conservator
vrea să nuanţeze... Ce naiba mai e de nuanţat? S-a pronunţat şi CNSAS-ul că a făcut
poliţie politică... Ce mecanisme psihologice redutabile de scotomizare au dezvoltat
indivizii !
# Se anunţă în ziare că uzina ARO a fost declarată în faliment şi că e numai bună să intre
în atenţia unor oameni de afaceri controversaţi precum Sorin Ovidiu Vîntu. Păi Perez şi al
lui, cu binecuvîntarea lui Muşetescu, or fi fost niscaiva fete mari ? Sau directorii de la
Cîmpulung, cu vile ce se întorc după soare, n-or merita cel puţin acelaşi calificativ? Cred
că, mai rău decît acum, n-are cum să fie la ARO...
23 iunie 2006
Spectacol total la Mioveni
Reacţii la campaniile electorale de la Mioveni, cum a devenit prefectul maestru în
aluzii, despre sărbătoarea ratată a drapelului, bancnota de zero lei şi un îndemn la
îngrădirea proprietăţii particulare – toate în notiţele următoare, pe care am

convenit să le numim “manşete”, după obiceiul poeţilor de altădată, ce-şi mîzgăleau
versurile pe manşeta cămăşii, ca să nu le uite...
# Ieri, prefectul a dat o declaraţie la limita legii. Întrebat pe cine ar vedea primar la
Mioveni, Cîrstoiu a spus că trebuie să cîştige un om cu şcoală, nu oricine de pe stradă!
Aluzia a fost transparentă pentru oricine ştie că vicele Georgescu nu şi-a dat
bacalaureatul... un punct slab pe care tot insistă principalul competitor, profesorul Iordan
de la Alianţă ! Ca să nu poată fi acuzat de părtinire, prefectul a argumentat – cele mai
multe probleme cu aplicarea legilor sînt în oraşele şi comunele argeşene unde primarii nau şcoală. Şi cine e de vină ? Alegătorul care a votat un fost tractorist? Nicidecum –
nuanţează prefectul. De vină sînt partidele care i-au pus pe liste. Aferim... Două popice
dintr-o bilă – şi vicele şi PSD Mioveni...
# Şi tot ieri a fost Ziua Drapelului, sărbătoare inventată din timpul cabinetului Năstase...
Evident, nimeni n-a sărbătorit nimic, iar la unele instituţii nici măcar steagul n-a fost
ridicat. Nu le-a explicat nimeni politicienilor că, pentru a schimba comportamente
sociale, este nevoie de comunicare politică, să nu spun propagandă? Cum îşi închipuie
cineva că un popor se va bucura la comandă? Ca să nu mai intrăm în semnificaţiile
profunde ale timpului sărbătorii – refacere rituală a lumii, bornă a timpului, legătura cu
strămoşii sau cu zeii.
# Ministerul Administraţiei şi Internelor desfăşoară o campanie de prevenire a corupţiei,
împărţind în prefecturi şi primării broşuri împotriva şpăgii. Acţiunea a ajuns şi la Piteşti –
într-adevăr, aici se vede un efort coerent de comunicare, materialele sînt bine realizate, au
informaţii utile şi chiar expresii memorabile, de genul “Nu sărăcia generează corupţie, ci
corupţia generează sărăcie şi, odată cu ea, injustiţie, servicii publice de calitate proastă şi
o democraţie fragilă”. Un singur lucru pare frivol, în acest context serios – o bancnotă de
zero lei (!), pe care poţi s-o foloseşti în relaţia cu funcţionarii…
# Un nou caz de încălcare a proprietăţii private duce la vărsare de sînge. După ce opinia
publică a aflat cum a fost împuşcat un hoţ, în casa soţilor Iovan din Bucureşti, ieri am
văzut un tîrgoviştean, venit la scaldă, împuşcat de proprietarul lacului! Dacă, în primul
caz, legea l-a apărat pe soţul modistei Romaniţa, în cel de-al doilea nu cred că va mai fi
aşa. De acord, proprietatea privată e sfîntă, dar viaţa unui om nu e? În America, curţile,
moşiile, fermele private sînt bine îngrădite şi, din loc în loc, există indicatoare care te
avertizează să nu treci mai departe. Lacul cu pricina nu era împrejmuit deloc…
# Partidul Conservator a decis să nu iasă de la guvernare. Manevra i-ar fi fost fatală
acestui partid de buzunar, care oricum a ajuns în Parlament numai pentru că i-a deschis
PSD uşa, propunînd liste comune, în 2004! După ce a fost dovedit ca turnător de CNSAS,
Dan Voiculescu ştie că tot capitalul său politic tinde spre zero şi amînă, astfel, momentul
despărţirii definitive de putere. Dacă nu-i ajung afacerile…
# Am început cu alegerile de la Mioveni, închei cu ele notiţele de azi. Este surprinzător
cît de bine se mişcă independenţii în campanie! Au şi energie, au şi idei, au şi bani…
Constantin Gorun merge prin pieţe, împarte pliante, stă de vorbă cu sindicatele de la

Uzină, lui Ion Glişcă i-a cîntat Nicu Paleru, Ion Predica a donat medicamente la spitalul
Sf. Spiridon. Sigur, spectacolul este total şi la partide – PSD l-a adus pe Geoană să-l
sprijine pe vice, Gheorghe Costache (PNG) a dat cu cîrnaţi şi bere în populaţie iar tinerii
lui Iordan au ocupat centrul oraşului şi nu se dau duşi, pînă nu le promiţi că-l votezi pe
candidatul Alianţei DA. Totuşi, staff-urile candidaţilor ar trebui să ştie că, în campanie,
opţiunile de vot se schimbă surprinzător de puţin – de fapt, se activează predispoziţiile
politice, iar creşterile electorale nu pot fi mai mari de 5-8% faţă de intenţiile de vot de la
început. În aceste condiţii, dacă ne luăm după sondajul Alianţei, în turul doi vor intra
Georgescu şi Iordan…
26 iunie 2006
Atenţie, proprietar rău !
Cei care, pe vremea lui Ceauşescu, îşi burduşeau frigiderul cu carne cumpărată “pe
sub mînă“, “descurcîndu-se”, sînt astăzi gata să te împuşte, dacă te-au prins că ai
păşit pe proprietatea lor, că ai băut din apa lor, că ai respirat din aerul lor! Nici
cîinele flămînd, căruia îi iei osul, nu rînjeşte mai abitir ca ei !
Aţi auzit ? Vorbeşte toată lumea… Un tînăr a fost împuşcat în cap de proprietarul unui
lac din Văcăreşti, pentru că a îndrăznit să facă baie acolo – deh, proprietate privată! Iar
procurorii nici măcar nu l-au arestat pe vînătorul de oameni, motivînd că nu prezintă
pericol social! Este culmea! Aici nu mai e vorba despre un hoţ care a intrat, noaptea, întro casă, forţînd geamul, ci despre un băiat ieşit la plajă cu familia, alături de alţii, pe malul
unei bălţi neîngrădite, fără semne de “Proprietate privată” ! Omul a fost împuşcat de faţă
cu zeci de martori, sub ochii familiei, pentru că speriase peştii !
L-am văzut la televizor pe proprietarul lacului. O faţă colţuroasă, cu buze subţiri,
sprîncene încruntate. Mi-a amintit de securiştii lui Ceauşescu, de activiştii aceia duri, care
aveau frigiderul plin şi te urmăreau dacă nu înjuri, la coadă la carne! De privilegiaţii aceia
care se mutau în casa ta… De nesimţiţii aceia care aveau sanatorii cu circuit închis, iar
pensionarii mureau de frig, în case! Mi-a amintit de specia tovarăşilor orientaţi, care s-au
transformat rapid în domni, trăgîndu-şi în proprietate privată hălci sîngerînde din averea
statului. O haită de cîini turbaţi, înnebuniţi de schimbarea regimului şi obsedaţi că pierd
puterea, care şi-au dat imediat seama că salvarea le stă în bani. Ei n-au vîndut rulmenţi în
Turcia ci au furat fabrici întregi… Ei n-au deschis butice, au inaugurat Casa Poporului. Ei
n-au importat televizoare ci au exportat petrol, arme, lemn şi carne vie. Ei n-au avut
niciodată SRL-uri… ei au condus trusturi şi companii! Iar rezultatul se vede. Aici totul sa privatizat, pînă şi străzile, pînă şi parcurile, pînă şi minţile şi sufletele au fost
colonizate, aşa încît nu mai ai unde pune piciorul fără să te alerge pitbull-ul, să te împuşte
patronul, să te calce cu maşina proprietarul. Aici nu mai există spaţiu public, agora,
forum… Este România S.A.
Acum, România S.A. vrea să intre în Uniunea Europeană. Ca să trăiască mai bine
cetăţeanul? Ca să aibă pensionarul o pensie mai mare? Ca să domnească legea în sectorul
economic şi decenţa – în cel politic? Ca să avem parcuri curate, străzi bine întreţinute şi

case vopsite în culori vesele? Ca sistemul de învăţămînt să meargă bine, ca spitalele să
aibă medicamente şi instrumentar? Aiurea… Mă tem că România S.A. vrea în Uniune
pentru că specia proprietarilor are nevoie de conturi sigure, în bănci seculare, în care să
îngrămădească banii, ăia mînjiţi cu sînge! Mă tem că foştii tovarăşi vor să-şi vîndă
firmele de armament concernelor multinaţionale, pentru un fotoliu în consiliul
acţionarilor ! Mă tem că domnii securişti vor să-şi cumpere nişte lacuri pe lîngă Geneva,
că s-au săturat de nespălaţii de români care le tulbură apele! Altfel, de ce atîta vînzoleală?
Nu sînt împotriva proprietăţii private. Nu sînt împotriva proprietăţii de stat. Nu am nimic,
de fapt, cu ideea de proprietate. Dar îi dispreţuiesc pînă la ură pe proprietarii care uită că
proprietatea este instrument, nu scop în sine. Instrument pentru a face lumea mai
frumoasă, pentru a aduce fericire, pentru a întoarce societăţii ceea ce îi datorezi.
Proprietarul Bill Gates este implicat în acte caritabile de sute de milioane de dolari,
proprietarul George Soros a investit sute de milioane de euro în democratizarea ţărilor din
est. Mai avem şi noi proprietari decenţi şi responsabili, care dau burse, înalţă biserici,
sprijină comunitatea. Dar sînt prea puţini. Sînt excepţia… În România S.A., regula e
puşca scoasă pe geam, înjurătura de mamă, grosolănia cu jeep, mitocănia cu echipă de
fotbal. Degeaba scriem noi, degeaba le batem obrazul. Justiţia, aceea care trebuie să pună
ordine, a fost şi ea privatizată! Poliţia, aceea care trebuie să te apere, s-a transformat în
firmă de body-guarzi! În aceste condiţii, ai grijă, prietene cititor, pe unde calci... Ai grijă
pe unde umbli... Ochii-n patru şi urechile ciulite! La cel mai mic mîrîit pe care-l auzi –
întinde-o! Că poate n-ai văzut tăbliţa cu “Atenţie, proprietar rău” !
27 iunie 2006
Roluri şi măşti
La noapte se încheie, slavă Domnului!, campania electorală pentru primăria
Mioveni. Au fost două săptămîni încinse, la propriu şi la figurat, în care unii
candidaţi au sărit calul, exagerînd şi deranjînd, iar alţii nici nu s-au văzut. Una
peste alta, a fost o campanie vie, pentru un oraş aşişderea.
Am urmărit cu interes campania electorală de la Mioveni, întîi pentru importanţa mizei
(oraşul este dinamic, cu buget mare şi este gazda companiei Renault), apoi pentru
spectacolul mijloacelor folosite de candidaţi. Este prima oară cînd campaniile electorale
ATL (“above the line”), folosind mediile locale, s-au împletit excelent cu campaniile
BTL („below the line”), constînd în evenimente şi efort de relaţii publice, consecinţă a
peisajului mediatic dezolant al Mioveniului. Ca să fie siguri că au acoperire bună,
strategii de campanie au recurs la presa din Piteşti şi la outdoor dar şi-au rezervat şi o
parte consistentă de buget pentru BTL – obiecte promoţionale, caravane cu difuzoare,
spectacole, invitaţi!
N-a fost neglijat nici marketingul electoral direct. Candidaţii au luat-o la pas, din uşă în
uşă, din cartier în cartier, strîngînd mîini, ascultînd păsurile oamenilor. Acţiunea în sine
nu aduce neapărat voturi dar consolidează relaţia cu publicul. Alegătorii proprii sînt
fidelizaţi, ceilalţi ajung să te cunoască şi chiar să te respecte. În definitiv, Mioveniul e un

oraş mic... Iar despre spectacole, ce să mai vorbim? S-a încercat la greu transferul de
popularitate. Cîntăreţi de muzică populară, actori din telenovele, politicieni de la
Bucureşti, fete vesele care-şi mişcă fesele, toată lumea a pus umărul să sprijine pe unul
sau pe altul !
Numai vrăjeală, numai show! – s-ar putea să spună cîrcotaşii. Unde sînt soluţiile la
problemele oraşului, unde sînt ideile, unde – proiectele? Să nu fim nedrepţi... Lucrurile
serioase n-au lipsit. Staff-urile de campanie au ales ziarele piteştene pentru a-şi
populariza programele şi a spune ce nu merge, ce-ar trebui schimbat. Aici, pe pagina
tipărită, s-au purtat marile bătălii pentru viitorul Mioveniului. Pentru cine a avut răbdarea
să citească şi să compare, nu mai sînt necunoscute. Sigur, unii dintre candidaţi au căzut
pe aceleaşi soluţii. Însă nimeni nu şi-a mai permis să ignore chestiuni grave, precum
încălzirea, apa, dezvoltarea zonală, educaţia, sănătatea, cultura şi distracţia. E un pas
înainte. De aici încolo, oricine vine la Primărie, ştie ce are de făcut...
Cîte ceva despre personalităţile candidaţilor şi rolurile politice asumate. În ce mă
priveşte, dintre independenţi am rămas impresionat de prestaţia lui Constantin Gorun,
care a înţeles să intre în rolul Tehnocratului, mizînd pe relaţia cu uzina Dacia. Ar fi contat
mult pentru el dacă îi venea o recunoaştere din dealul Colibaşilor dar e de înţeles de
prudenţa francezilor... Ion Glişcă a mizat pe poziţia sa de Om de afaceri, preşedinte al
patronatului IMM-urilor, dar putea să aibă mai multe mesaje coerente către mediul de
afaceri din zonă... A preferat însă coarda populară a unui “Nea Popa” de la bloc, că de
acolo vin voturile. La fel a gîndit şi Gheorghe Costache, accentuîndu-şi latura sa de Băiat
bun, în detrimentul celei de patron. Nici nu se putea altfel, prin fumul grătarelor…
Spectaculoasă a fost şi prestaţia candidatului Alianţei D.A., Constantin Iordan. Educat şi
bine pregătit în administraţie, profesorul a fost surpriza plăcută a acestei campanii. A
dovedit că ştie să comunice cu oricine, că poate să bată oraşul în lung şi-n lat, că are
vitalitate, în ciuda startului mai greoi. Clonţos, ironic, pe fază, Iordan s-a prezentat din
prima clipă ca o alternativă serioasă la omul PSD, Ion Georgescu. În această campanie,
Iordan a jucat rolul Challangerului, al celui care vine tare din urmă şi nu m-aş mira să-l
văd în turul doi. În fine, cîteva cuvinte despre viceprimarul Georgescu. De departe cel
mai atacat dintre toţi, omul a avut şi cîteva avantaje, ca jucător şi arbitru. Versat în relaţii
umane, obişnuit cu exerciţiul administraţiei, depăşind handicapul studiilor cu o ştiinţă a
purtării în lume (să nu uităm experienţa sa la Protocolul uzinei), Georgescu s-a depăşit pe
sine în campanie. O singură greşeală de poziţionare a făcut staff-ul său, insistînd pe ideea
că e vice (“Să facem vicele primar”), adică încă nu e primar plin... Păi dacă nu e, de ce
să-l aleg? – şi-au spus, desigur, unii. Georgescu trebuia să intre de la început în rolul
Şefului. Oricum, vom vedea curînd dacă acest slogan insuficient judecat i-a făcut rău sau
nu...
29 iunie 2006

Becali a cîştigat alegerile din Mioveni!
Votul pentru primăria Colibaşilor aduce confirmări şi surprize. Confirmări – în
sensul că principalii jucători politici (Georgescu şi Iordan) şi-au confirmat statutul,
intrînd în turul doi. Surprize – deoarece poziţionează foarte sus candidatul PNG,
Gheorghe Costache. În lipsa unor analize mai precise, putem crede că este o victorie
de imagine a lui Gigi Becali, prezent în persoană să-şi susţină omul de la Mioveni.
Rezultatele alegerilor de la Mioveni permit să tragem cîteva concluzii preliminare,
aratîndu-ne totuşi reţinuţi, pentru că avem numai procentele obţinute de cei 11, nu şi
caracteristicile socio-demografice şi de stil de viaţă ale votanţilor respectivi. Totuşi:
1. Se verifică sondajul de opinie comandat de Alianţa D.A., care-l credita pe
Constantin Iordan cu 26% (a luat 24, 61%) şi pe viceprimarul PSD Ion Georgescu
cu 46% (a luat 46,54%). Remarcaţi, acestea au fost estimările dinaintea campaniei
electorale, ceea ce înseamnă că tot efortul din cele două săptămîni n-a făcut să se
căştige voturi ci a obligat electoratul celor doi să iasă la vot! Se confirmă ceea ce
sociologii americani, de la Paul Lazarsfeld încoace, numesc “activarea Indexului
Predispoziţiilor Politice”. Adică oamenii intră cu o intenţie de vot în campanie şi
nu aleg de acolo decît ceea ce le convine, un candidat neputînd să crească
spectaculos cu, ştiu eu?, 10-15 procente...
2. În sondajul de mai sus, candidatul liberalilor, Ion Ţuţală, avea 19%. De ce n-au
mers automat aceste procente spre Iordan? Pentru că partenerii din Alianţă n-au
purtat o campanie politizată, aşa cum ar fi trebuit, bătînd monedă numai pe
problemele locale... Astfel, electoratul liberal n-a primit un semnal coerent de
disciplină a votului şi s-a împrăştiat. Probebil că şi frecuşurile de la Centru i-au
făcut pe unii liberali să-l respingă pe Iordan şi să voteze cu Costache sau Glişcă.
Faptul că n-a fost vot politic la mioveni se vede şi din rezultatele omului PRM,
Mircea Dogaru, care a luat un sec 1,37%, adică 170 de voturi.
3. Faţă de 2004, omul PSD primeşte cu circa 20% mai puţine voturi şi intră în turul
doi. Georgescu nu este Costescu, evident, dar scăderea nu i se poate reproşa în
totalitate. Probabil că mulţi votanţi ai PSD au preferat să nu vină la vot (56,02%
dintre alegători au lipsit!), ceea ce este un semnal de alarmă privind satisfacţia
electoratului din Mioveni. Oricum, în turul doi, Ion Georgescu porneşte ca favorit.
Întrebarea este dacă şi-a epuizat el bazinul electoral...
4. Cea mai mare surpriză a reprezentat-o, desigur, candidatul PNG, Gheorghe
Costache, cu 19,61% din voturi! Fără să fie o stea a politicii locale, s-a clasat al
treilea, dîndu-i mari emoţii lui Constantin Iordan, la începutul numărării voturilor.
În lipsa unor calităţi personale deosebite, acest scor excelent poate fi pus pe seama
campaniei sale electorale, cu cîrnaţi, bere şi “Vacanţa Mare”. Dar o astfel de
campanie BTL a avut şi Ion Glişcă, om de afaceri cunoscut în zonă, care a luat
numai 3,9%. Înseamnă că explicaţia e în altă parte – Costache a fost perceput
drept omul lui Becali, politician în mare creştere de popularitate. Acum, Costache

poate să negocieze pe cine va declara că susţine – pe Georgescu sau pe Iordan. Şi,
fără îndoială, mesajul lui către alegători va hotărî cine va ieşi primar!
5. În rest, numai de bine. S-a dovedit încă o dată că independenţii n-au nici o şansă
în politică, chiar la alegerile dintr-un oraş mic. Constantin Gorun a luat 72 de
voturi, chiar dacă merita mai mult, Ioan Predica-Semaca a obţinut 97 de voturi.
Lasă că şi oamenii unor partide cu pretenţii n-au avut nici o şansă: Manole (PC) –
232 de voturi, Gh. Floarea (PNŢCD) – 59 de voturi, Duruian (Forţa Democrată) –
24 de voturi. “Recordmen” la această categorie a fost Ion Popescu (PAS), pe care
nu l-au ales nici toate rudele, omul obţinînd 7 (şapte) voturi!
3 iulie 2006

Alungaţi din spaţiul public...
Seria notaţiilor fugare continuă azi. Subiecte? Cum coboară competenţa asupra
directorilor, despre tîrtiţa lui Narcis Sofianu, “şopîrla” lui Nicolescu, spaţiul public
la români şi ce au mai scump moldovenii, transilvănenii şi oltenii…
# Nu am văzut de mult un director atît de timorat în faţa presei precum doctorul Adrian
Tase... Ca să nu greşească, obişnuieşte să citească de pe foi iar cînd e întrebat ceva
răspunde invariabil cu: “Da, bună întrebare!”, ca să mai tragă un pic de timp, în căutarea
răspunsului. Altfel, omul este un specialist, merge la congrese internaţionale de
cardiologie, e un fin intelectual etc. Sindromul inadecvării pe post se vede şi la alţi
directori ai Alianţei. Deh, aşa se întîmplă cînd îţi pui oamenii în posturi de sus pînă jos (la
fel făcea şi PSD-ul…), uitînd că ştiinţa conducerii se învaţă, nu se coboară asupra
politicienilor ca Sfîntul Duh asupra apostolilor…
# Un liberal tînăr dă declaraţii presei, zicînd că Stolojan, Mona Muscă şi Valeriu Stoica
nu constituie o aripă a partidului ci tîrtiţa… Joc verbal ieftin, ca să cînte în strună lui
Tăriceanu. Întîi să aibă notorietatea celor trei şi abia apoi să se exprime! Dar mă tem că
aşa ceva e cam greu…
# Glume de campanie, la sediul din Mioveni al Alianţei – pe pereţi, afişe cu sloganuri de
tipul “Mai bine îl lăsam repetent!“ (aluzie la studiile viceprimarului Georgescu şi la
statutul didactic al lui Iordan) sau “Din ospătar n-oi vrea să ajungi primar!”. De uz intern,
astfel de afişe acţionează asupra staff-ului, asigurînd o stare de complicitate şi
amuzament, sudînd grupul, făcîndu-l să funcţioneze mai bine… Este o modalitate
deşteaptă de comunicare politică!
# Ieri, Constantin Nicolescu, preşedintele Consiliului judeţean, a făcut mofturi de fată
mare, în faţa presei, declarînd că nu ştie dacă o să aibă timp să ajungă la Bucureşti, la
Ambasada SUA, unde fusese invitat cu prilejul zilei de 4 iulie… “Poate ajung doar la
focul de artificii !” – a glumit Nicolescu. Desigur, o astfel de invitaţie nu se refuză şi nici
nu se întîrzie la petrecere…

# Şi tot Nicolescu a lansat o “şopîrlă” – cică Gheorghe Costache a plecat de la PNG,
declarîndu-se independent, deci nu poate nimeni să-l oblige să-i dea voturile lui Iordan,
chit că Becali se pupă cu Băsescu, la Golden Blitz. Acum, ţinînd cont de background-ul
lui Costache, nu bag nici eu mîna în foc că va face o declaraţie tranşantă pentru omul
Alianţei...
# În România nu există nici un fel de respect faţă de spaţiul public, fie el scară de bloc
sau autobuz, parc sau pădure. Se vede că nu ne-am constituit ca popor în agora, precum
grecii, sau în forum, ca romanii. La ţară, întrunirile nu se ţineau pe uliţă, ci tot în spaţiul
privat – la crîşmă, de exemplu. Moromete şi Cocoşilă citesc ziarul şi-l interpretează tot în
spaţiul privat, la fierăria lui Iocan. Orăşenii lui Caragiale pun ţara la cale în berărie, în
bufetul gării... Oare să exprime asta o frică atavică de intervenţia Puterii, oricare ar fi ea,
capabilă să te ia la oaste, dacă te găseşte la joc, sau să trimită jandarmii peste
manifestaţiile din spaţiul public, spaţiul deschis?
# Să rămînem la observaţiile antropologice. Aţi văzut ce deosebire există între provinciile
româneşti, din punctul de vedere al felului în care te fereşti de duşmani? În Moldova,
Domnul şi Curtea sa se retrăgeau în cetate. În Transilvania, comunitatea se strîngea între
zidurile fortificate ale bisericii. Iar în Oltenia, familia se închidea în culă ! Curtea,
Comunitatea, Familia... Fiecare apără ce are mai scump!
4 iulie 2006
Copii singuri în casă
În anii 70-80 ai secolului trecut, din Yugoslavia lui Tito, mii de sîrbi plecau la muncă
în străinătate. Destinaţiile preferate erau Germania şi Italia dar unii ajungeau pînă
în Australia... Acasă, copiii lor creşteau singuri, traumatizaţi, iar rezultatele s-au
văzut – în ciuda nivelului economic ridicat, ţara s-a destrămat, în sîngeroase
războaie civile. Ne paşte şi pe noi o astfel de primejdie?
“Western Australia”. Este numele unui roman scris de Bojin Pavlowski, în anii ’80 ai
secolului trecut, care descrie suferinţele unei familii de sîrbi, ajunşi la muncă tocmai la
antipozi. Cartea s-a tradus şi la noi, pe vremea lui Ceauşescu, întrucît cenzura a
considerat că descurajează un astfel de comportament... De fapt, romanul descria o
realitate – mii de vecini de peste Dunăre au plecat în bejenie, care prin Germania, care
prin Italia, ca să-şi facă o viaţă mai bună, regimul comunist al lui Tito fiind destul de
permisiv ca să accepte una ca asta. Era primul val masiv de emigranţi de după Cortina de
Fier, cu care lua contact Occidentul. Sîrbii erau muncitori, strîngeau ban peste ban şi nu
doreau altceva decît să se întoarcă acasă, cu un pic de cheag, să-şi ridice case, să-şi aducă
maşini, să copieze modelul de consum al Vestului. Vi se pare ceva cunoscut? Apropierea
cu situaţia României de azi nu e întîmplătoare. Dar să povestim mai departe...
Tot mai mulţi copii rămîneau în Yugoslavia în grija bunicilor sau a unuia dintre părinţi.
În aceste condiţii, regimul s-a pomenit că începe să crească rata abandonului şcolar –

scăpaţi din chingile autorităţii, tinerii au început să-şi facă de cap. Aveau şi bani, părinţii
începuseră să trimită acasă mărci germane şi dolari. A crescut dintrodată rata consumului
şi s-au importat modele vestice. Au început să se ridice vile şi să se cumpere maşini. La
modă erau formaţiile de muzică rock, precum “Ciorba de peşte” care, în ciuda numelui
caraghios, suna ca “Whitesnake”, la modă erau echipele de baschet şi transmisiile din
NBA, la modă era Lepa Brena! O frenezie violentă cuprinsese întreaga ţară, o febră a
modernismului, o pasiune consumeristă. În zece ani, Yugoslavia se transformase complet.
Era comunismul care priza cocaină, avea pistol şi închiria casete cu filme porno.
Ai crede că banii modelează societatea, făcînd-o paşnică şi tolerantă, transformîndu-i pe
locuitorii ei în nişte burghezi liniştiţi, interesaţi de cotaţii la bursă şi să-şi schimbe la trei
ani maşina. Uite că, în cazul sîrbilor, nu s-a întîmplat aşa. Se ştie ce au adus anii ’90, cu
cortegiul lor de violenţe şi sînge. Se ştie cum a ajuns la putere un, pînă atunci, obscur
secretar de partid, pe nume Slobodan Miloşevici, citindu-şi declaraţia naţionalistă pe
Cîmpia Mierlei. Se ştie şi care a fost jocul marilor puteri occidentale, se cunoaşte şi
implicarea fundamentaliştilor islamici în zonă. Dar nici una din aceste cauze nu poate
explica pe deplin de ce au acceptat sîrbii să-şi treacă ţara prin dezastru, dacă nu luăm în
considerare un factor psihologic – furia, frustrarea copiilor crescuţi fără părinţi. Numai o
astfel de trăire abisală a putut să-i facă să ardă tot ceea ce strînseseră părinţii lor, 20 de
ani, prin străinătate, prin Western Australia... Sigur, nu s-a făcut o cercetare sociologică
serioasă (cine s-o facă, printre ruinele fumegînde?), dar e suficient să ne amintim că
Tigrii comandantului Tarcan, cel mai feroce warlord, erau băieţi de 18-20 de ani, fericiţi
că găsiseră, în sfîrşit, un surogat de Tată...
În acest punct, poate că aţi căzut pe gînduri şi vă întrebaţi dacă este posibil ca să se
întîmple aşa ceva şi la noi – o generaţie întreagă, scăpată de sub control, avînd acces la
resurse, să iasă cu furie pe scena socială şi să aprindă ruguri, în căutare de victime. Nu
ştiu nici eu. Am aflat, însă, că Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului a transmis
recent un ordin către primării, prin care se cere ca funcţionarii locali să aibă în evidenţă
copiii cu părinţi în străinătate, la muncă, şi să vegheze asupra situaţiei lor. Un gest care
denotă îngrijorare. Un gest inutil, pentru că, în buna tradiţie românească, s-au trasat
sarcini dar nu s-au alocat nici un fel de resurse pentru asta ! Estimări neoficiale vorbesc
despre două milioane de români plecaţi afară. Poate jumătate dintre ei au copii...
Închipuiţi-vă un milion de case, în care tatăl va lipsi ani de zile... Înfricoşător, nu?
5 iulie 2006

Doamne, poţi să-l mîntuieşti pe Călin Vlasie!
Despre Călin Vlasie nu se vorbeşte mult în tîrgul Piteştiului. Lumea nu prea-l ştie,
omul nu s-a dat în stambă, n-a ţinut prima pagină a ziarelor şi nici nu are vicii
spectaculoase. Unii parcă şi-ar aminti de numele său – e poetul acela, nu? Aşa se
confirmă încă o dată proverbul că nimeni nu e profet în ţara lui. Astăzi, Călin Vlasie
este unul dintre cei mai importanţi editori din România, omul din voinţa căruia
cultura română rămîne cu opere esenţiale.

Din cînd în cînd, un jurnalist trebuie să scrie şi despre oamenii pe care-i admiră, nu numai
despre curve politice. Este un gest care, chiar dacă nu-ţi creşte tirajul, te menţine sănătos
la cap. Altfel, văzînd numai viermele din măr, ai ajunge să crezi că lumea din jur nu
merită decît distrugere şi ai fi gata să-i ceri lui Dumnezeu să procedeze în consecinţă...
Dar Domnul este înţelept şi te întreabă, ca-n Scripturi: “Oare nici un piteştean nu merită
să scape de furia Mea?”. Aşa că eşti obligat să mai cugeţi. Astăzi, stînd bine şi gîndindumă, am găsit un nou nume – Călin Vlasie. Cine e Vlasie? Aşa-i că nu prea ştiţi? Păi dacă
citiţi numai ziare… Despre el nu se prea scrie pe-aici (mai mult se scrie la Bucureşti sau
la Paris), pentru că nu s-a dat în stambă, n-a ţinut prima pagină, nu are vicii
spectaculoase. Unii vecini îl mai bîrfesc, pornind de la viaţa personală, dar nici aici nimic
prea scandalos – cică pleca pe baltă, la pescuit, şi cam uita să se întoarcă acasă… Ei şi?
Alţii, mai versaţi în ale “literelor”, cînd trec pe lîngă sediul Editurii “Paralela 45”, zic:
“Asta e a lui Vlasie, milionarul ăla în dolari…”. De fapt, cu toţii pierd esenţialul – Călin
Vlasie este, la ora asta, poate cel mai important editor din România, omul din voinţa
căruia cultura română rămîne cu opere esenţiale.
Chiar aşa? – se vor mira scepticii. Dar Liiceanu, dar Polirom - ul, dar ăia de la Rao?
Sigur, sînt şi ei în top. Observaţi că am scris “Vlasie este…poate cel mai important editor
din România...”, aşa cum se spune şi despre berea Carlsberg că este, poate, cea mai bună
din lume… Adică intră în segmentul PREMIUM, al celor din vîrf, unde e atît de greu să
mai faci diferenţele! Ca să înşir aici toate cărţile majore pe care le-a publicat “Paralela
45” mi-ar trebui tot ziarul... Închipuiţi-vă că editura scoate cam o carte pe zi ! Mă opresc
doar la vîrfuri – Cervantes, Dante, Goethe, Shakespeare. Scriitori contemporani, de la
Vişniec la Pavic, poezie (de la Stratan la Dimov), eseu. Şi totul se face cu sistem, după
ştiinţa din mintea lui Călin Vlasie. Omul vînează traduceri rare, manuscrise inedite, aduce
alături de el “monştri sacri” precum Mihail Şora şi Solomon Marcus (despre întîlnirea loc
cu cititorii puteţi citi în ziarul de astăzi). Planurile lui editoriale sînt gata pentru doi-trei
ani înainte… A plătit scriitori pentru cărţi nescrise, i-a pus la muncă, i-a rugat, i-a strîns
cu uşa! Spuneţi-mi şi mie ce alt editor mai face aşa în ţara asta? Dacă statul n-are o
strategie culturală coerentă (şi n-are!), noroc cu Călin Vlasie… Să vă spulber şi ultima
reticenţă – cînd Nicolae Manolescu îşi va termina monumentala “Istorie a literaturii”,
piatră de hotar canonică, de la Călinescu încoace, unde o va publica? Aţi ghicit… La
“Paralela 45”!
S-ar putea spune că Vlasie lucrează înainte de orice pentru sine, ca să facă bani! Este
greşit… Dacă voia asta, publica în primul rînd cărţi uşoare, best-seller-uri găunoase, ca
ale lui Dan Brown, nu publica Celine… Cărţi uşor vandabile, fără pretenţii, după care nu
rămîne nici o urmă în cultura unei ţări. Nu, Călin Vlasie este un editor exigent şi avizat.
El îşi respectă publicul şi merită respectul cititorilor. A diversificat oferta editorială
uluitor de mult. Nu s-a oprit numai la Noica, Cioran, Ionescu, precum a făcut Liiceanu, ci
a propus noutate şi valoare – Eco, Deleuze, Sorokin. Sigur, omul nu este nici un naiv, nu
e nici un apostol al culturii! L-am văzut calculînd cu acribie pe un calculator de buzunar
(că nu-i place să folosească computerul!) cît costă cartea cutare sau cutare, l-am văzut
respingînd manuscrise, concediind autori, de le-au zburat fulgii! L-am văzut amuzîndu-se
de ifosele cutărui poet sau de strîmbăturile nu ştiu cărui editorialist. Tăios ca Briciul lui

Occam, afişînd un dispreţ abia ascuns faţă de unul sau altul, Vlasie nu e un tip comod.
Dar e un tip cu gust. În timp ce best-seller-urile tipărite de alţi editori se vor îngălbeni şi
se vor prăfui, aruncate cine ştie pe unde, cărţile cu sigla editurii “Paralela 45” vor rămîne
peste ani în bibliotecile publice, acasă la intelectuali, în universităţi, în şcoli. Acesta este
gestul de cultură, aceasta e generozitatea piteşteanului faţă de generaţiile nenăscute,
cititorii de mîine. Pentru el, tot respectul… Restul, vorbele, nu contează! Pentru asta, ca
să reînnodăm firul rugăciunii de început, Doamne, poţi să-l mîntuieşti pe Călin Vlasie!
6 iulie 2006

Vreau să fim conduşi de Loteria Naţională!
Ieri, senatorul Teodor Meleşcanu a explicat presei locale, dacă mai era nevoie, de ce
trebuie să ne retragem noi trupele din Irak. Mai interesant ar fi fost să explice de ce
politicienii se închină, mereu, la idolul schimbător al opiniei publice!
Avem o bază statistică – 56% dintre români nu vor să ne implicăm militar în străinătate.
Avem un partid la putere – PNL – care a prins ideea din zbor şi vrea să le facă pe plac...
Avem cu alt partid la putere – PD – care se simte deranjat că aliatul său liberal a ales
această opţiune şi face scandal. Avem nişte tratate militare, prin care ne-am obligat să
intervenim şi noi cu trupe, în teatrele de operaţiuni, că am intrat în NATO. În fine, avem
nişte soldaţi care s-au oferit voluntari în aceste misiuni, că se cîştigă bani buni. După cum
vedeţi, datele problemei se bat cap în cap. Cum o rezolvăm? Ieri, senatorul liberal Teodor
Meleşcanu, venit la Piteşti, ne-a dat soluţia în plic !
În esenţă, domnia-sa ne-a spus, cu eleganţă şi putere de convingere, că liberalii încep să
strîngă semnături pentru retragerea din Irak. Iar atunci cînd vor fi destule, chiar se va
proceda în consecinţă. Astfel, majoritatea va fi mulţumită. Partenerii democraţi n-or să
mai aibă ce face şi se vor resemna cu ideea, ca şi partenerii occidentali, că nu ne retragem
brusc şi de peste tot ci în etape... Dar vom continua să sprijinim cauza vestică...
Voluntarii se vor mulţumi cu soldele cîştigate pînă acum, iar satisfacţia de a-şi strînge
familiile în braţe o să-i facă să uite de tot... Iar liberalii, cu voia dumneavoastră, vor creşte
în sondaje, că au făcut pe plac poporului! Sigur, domnul Meleşcanu n-a spus totul chiar
aşa dar asta e esenţa...
Poţi să-l contrazici? Nu poţi... în cadrul sistemului democratic. Este ca la alegeri – unii
vor aşa, alţii vor invers şi cîştigă aceia care au convins mai multe persoane să-i voteze.
Liberalii vor retragere, democraţii – nu ! Fiecare tabără încearcă să-şi impună
argumentele dar, inevitabil, politicienii sînt de acord cu un lucru - disputa nu poate fi
tranşată decît de popor. Liberalii merg “pe val”, pentru că au sesizat de unde bate vîntul.
Democraţii nu vor să piardă şi atunci califică iniţiativa drept “trădarea intereselor
naţionale”, doar-doar or întoarce girueta opiniei publice. Şi unii şi ceilalţi se închină la
idolul colectiv cu miloane de capete şi guri, făcînd piruete şi reverenţe, că de-aia sînt
politicieni. Dar s-ar putea şi altfel?

S-ar putea. Trebuie numai să recunoaştem că opinia publică nu este calificată să decidă în
actul de guvernare. Nu vorbim despre deciziile istorice, precum intrarea unei ţări în
război (vă mai amintiţi cît s-a luptat F.D.Roosevelt cu poporul american, ca să intre SUA
în cel de-al doilea război mondial?). Vorbim despre decizii banale, precum întocmirea
bugetului de stat sau scrierea unei legi! Ce se pricepe nea Ion la contabilitate? Dar, cu
toate astea, fiecare nea Ion se simte dator să-şi dea cu părerea despre res publica ! De ce?
Pentru că e alimentat de mass-media. Vede ce-a zis deputatul ăla pe care l-a votat el, sau
preşedintele, sau Ion Cristoiu şi gata! Hop, şi-a făcut o părere ! Bugetul e bun! Ba nu, e
prost! Legea poate fi aplicată! Ba nu! Să ne retragem din Irak! Ba nu! Şi, cu elan şi
abnegaţie, votează, de cîte ori i se oferă prilejul… Astfel că, de cele mai multe ori, în
democraţii, deciziile se iau cu majoritatea voturilor ignoranţilor!
N-ar fi mai bine ca statul să fie condus de un Consiliu al Înţelepţilor, un Sfat al Bătrînilor,
cum vreţi să-i ziceţi ? Nişte oameni calificaţi, cărora poporul să le delege puterea, pe o
perioadă delimitată, şi să nu se mai amestece? Ei ar putea să decidă atunci pentru noi ce e
mai bine de făcut. Am şti şi dacă trebuie retrase trupele din Irak, şi ce buget să facem, şi
ce legi să dăm. Nu ne-am mai bate capul. Aşa procedau romanii, cînd numeau un dictator
pe cinci ani, o persoană mai presus de orice îndoială. Numai că puterea corupe iar unii
dictatori nu mai voiau să plece… Atunci, să alegem prin vot acest Consiliu! Îl alegem
prin vot? Păi ne întoarcem tot la jocul democratic… Şi unde aţi văzut ignoranţi care să
recunoască un expert? Ne învîrtim într-un cerc vicios. Dacă toţi sîntem la fel de ignoranţi
(sau dacă nu-i putem recunoaşte pe experţi, ceea ce e acelaşi lucru), atunci vin cu o
propunere. Să renunţăm la întregul sistem democratic şi să organizăm o Loterie
Naţională, la care să se tragă la sorţi, din patru în patru ani, fotoliul de preşedinte, de
premier, Puterea şi Opoziţia, ministerele şi ambasadele! Aşa, cel puţin reducem
cheltuielile cu campania electorală şi avem parte, cu toţii, de distracţie!
7 iulie 2006
Ultimul smardoi din Găvana doi
Azi aflaţi cine-i înlocuieşte pe idioţii constipaţi, cum profesorul Iordan ar trebui să
devină “primarul din umbră” al Mioveniului, de ce trebuie politicienii să-şi cumpere
cîine, cum se manifestă noile elite ale lumii globalizate şi cine este ultimul smardoi
din Găvana doi…
# În multe licee din ţară, jumătate dintre elevi n-au luat bacalaureatul iar în altele s-a
copiat, cu voie de la stăpînire. Explicaţii sînt multe, de la criza de bani prin care trec
profesorii pînă la programele de televiziune ce schilodesc mintea tinerelor generaţii. Aşa
stînd lucrurile, nu-ţi mai rămîne decît să constaţi că idioţii constipaţi fabricaţi pe vremea
lui Ceauşescu, ăia care au ieşit din şcoală cu limba de lemn deja învăţată, tind să dispară,
în faţa idioţilor exuberanţi, copiii lui “super” şi “naşpa”. Primii erau rebuturi ideologice,
ceilalţi sînt rebuturi consumiste. Oricum, şcoala nu e pentru toţi... Şi, cîteodată, pare chiar
neimportantă – a se vedea alegerile de primar de la Mioveni !

# Că tot a venit vorba... Chiar dacă profesorul Iordan a pierdut în turul doi, cred că ar fi o
greşeală din partea PD Argeş să-l marginalizeze. În campanie, Iordan a crescut foarte
mult din punctul de vedere al notorietăţii, s-a transformat, practic, dintr-un consilier
judeţean aproape necunoscut într-o personalitate politică. Şi-a intrat în rol foarte bine, a
avut un discurs credibil, a căutat soluţii, a dat dovadă de energie. Acum, el trebuie să-i
stea ca un ghimpe-n coaste lui Georgescu, să devină “primarul din umbră” al
Mioveniului, pentru ceea ce se va întîmpla în 2008.
# Noile sondaje de opinie, date publicităţii, confirmă tendinţele descrescătoare ale
preşedintelui Băsescu şi premierului Tăriceanu. Ceea ce confirmă că lupta de imagine nu
dă, totdeauna, rezultatele dorite. În coborîre este şi Geoană, cu PSD cu tot, ajungînd la
20% ! Cine se menţine pe podium? Mona Muscă şi Theodor Stolojan, apropiaţii lui
Băsescu... Cum PNL a coborît la 13%, mă întreb dacă strategii liberali n-ar putea lua în
calcul, la un anumit moment, înlocuirea garniturii actuale de lideri cu o nouă echipă, care
a stat “la cutie” ? Dar asta înseamnă şi retragerea sprijinului pentru cabinetul Tăriceanu,
ceea ce nu se poate produce înainte de anunţul admiterii noastre în UE. Dar după?
# Rămînînd la sondaj, mai aflăm că preferaţii publicului sînt Traian Băsescu şi Gigi
Becali... Aşa repede ? Cu siguranţă că Năstase plînge-n pumni iar Iliescu îşi roade buzele.
E o lecţie pentru toţi politicienii. Publicul este un animal capricios, a cărui iubire se poate
stinge la o pală de vînt. Aşa că, dacă doriţi afecţiune, mai bine luaţi-vă un cîine...
# În continuare, francezii de la Renault ridică miza afacerilor imobiliare din Piteşti,
achiziţionînd terenuri şi închiriind vile, astfel încît un apartament cu două camere, în
Popa Şapcă, a ajuns să coste, neverosimil, 45 de mii de euro! În continuare, italienii din
Piteşti umplu restaurantele şi barurile, făcîndu-şi afacerile pe telefon, între două expresso
şi o damă de companie. În continuare, comunitatea arabă îşi învîrte banii, discret, astfel
că s-au albit de tot. De unde se vede cîtă dreptate are sociologul Zsigmund Bauman,
inventatorul sintagmei “modernitate lichidă”, atunci cînd, descriind lumea globalizată,
zicea că noile elite sînt nomade, nefixate de loc, beneficiind de avantajele “satului
global”, în timp ce sedentarii, băştinaşii, devin mînă de lucru ieftină penstru şefii lor de
aiurea!
# Guvernul continuă să ne uimească! Ieri, la Prefectură, am aflat că există o structură
militară, sub conducerea lui Ion Cîrstoiu, gata să acţioneze în caz de dezastre sau
agresiuni, folosind chiar resurse ale firmelor private – excavatoare, buldozere,
basculante! Mi se pare aberant să ceri unei organizaţii particulare să-ţi pună la dispoziţie
maşinile ei cînd tu, stat, ai la dispoziţie un buget infinit mai mare, cu care puteai să te
pregăteşti de necaz!
# S-a terminat şi Campionatul Mondial de Fotbal! Acum pot să mărturisesc că, seară de
seară, am moţăit la meciuri, am citit cîte ceva, am schimbat canalul... Aşa partide urîte nau mai fost de mult... Şi, colac peste pupăză, ne-au murit şi titanii – Ronaldo s-a îngrăşat,
Ronaldinho s-a manierizat iar Zizou a dat cu capul, ca ultimul smardoi din Găvana doi...
10 iulie 2006

Capitala mondială a nesimţirii
În timp ce Bucureştiul se bate pentru titlul de capitală mondială a nesimţirii,
bucureştenii cumpără pe rupte “Ghidul manierelor elegante” ! Sublim paradox,
dacă n-ai avea de-a face cu nesimţiţii pe stradă, în maşină, în instituţii! Din ce în ce
mai mulţi, din ce în ce mai tineri, respectivii par o specie care prosperă în aerul
poluat al tranziţiei... Sînt semne că nesimţirea se întinde şi spre Piteşti. Va putea,
oare, provincia să se împotrivească?
Ştiu, ştiu... Dacă vă mînă vreo treabă prin Bucureşti, vă faceţi cruce înainte de a pleca şi
nu prididiţi să vă înapoiaţi mai repede! Capitala vă dă dureri de cap, vă enervează, vă
stoarce de energie... Parcă o perdea de energie negativă atîrnă de clădiri, flutură pe marile
bulevarde, pătrunde în case şi în sedii de firmă, făcîndu-te să te grăbeşti, să nu te uiţi în
jur, să-l calci pe celălalt, cu nepăsare, în picioare. La Bucureşti, şoferii devin mai nervoşi,
pietonii – mai indisciplinaţi iar poliţiştii... ce să mai vorbim! La Bucureşti, banii se învîrt
mai repede, jocurile politice se fac şi se desfac, vorba e mai repezită, manierele lasă de
dorit. De la Bucureşti, televiziunile toarnă în capul poporului hîrdăul zilnic cu
divertisment. Şi tot aici, aleşii neamului se ceartă ca chiorii, în monstruoasele saloane
poleite cu aur ale casei lui Ceauşescu.
Mulţi au căutat cauzele acestui fenomen. Unii apelează la psihiatrie. Oraş de cîmpie,
capitala ţării noastre are un procent ridicat de boli nervoase, comparativ cu orice aşezare
de deal şi de munte... Parcă aerul putred al cîmpiei, care vălureşte şi joacă-n soare, poartă
cu el bacilii unei ciume mentale, aşa cum îi purta, odinioară, pe cei ai ciumei-ciume!
Parcă vîntul îngheţat al iernii îţi toarnă-n oase, scrîşnind, disperarea! Parcurile sînt puţine,
spaţiile verzi au ajuns să găzduiască numai cîrciumi şi cluburi de fiţe, Dîmboviţa curge
într-o albie de beton... Natura, alungată din Bucureşti, se răzbună şi ea cum poate...
Alţii vorbesc despre rădăcinile istorice ale nesimţirii bucureştene, observînd că Evul
nostru Mediu n-a avut decît boieri şi ţărani. Au lipsit cavalerii, care să respecte codul
onoarei ! Ei, cavalerii, ar fi impus eticheta la Curte, din care s-ar fi născut codul bunelor
obiceiuri! Că e aşa o dovedeşte întreg Occidentul dar şi o ţară extrem-orientală, precum
Japonia, în care spiritul codului samurailor s-a transformat în etichetă socială. La noi, de
unde samurai? Vodă se purta ca un bulibaşă, robii cîntau la scripcă, urcaţi prin pomi,
şalvarii n-au fost lepădaţi decît după 1848... La Mogoşoaia, prima clădire care te
întîmpină, vizitînd palatul, este cuhnia!
Există şi specialişti în economie care leagă lipsa manierelor din capitală de cursa pentru
îmbogăţire. Bucureştiul, adunînd peste 70% din PIB, este un fel de El Dorado, care atrage
tot felul de aventurieri, tipi duri, care-şi leagă calul pe Magheru şi intră în bar, trîntind,
figurat, pistoalele pe tejghea. Pentru ei nu e timp de politeţe – întîi trag şi apoi dau bunăziua. Aşa trebuie să fii, în jungla urbană, unde nimeni nu cunoaşte pe nimeni – zic unii.
Carnasierele torc doar după ce-au mîncat. Înainte – rag! Jovialitatea aceasta aberantă cică
a fost importată direct din Statele Unite ale Americii şi ajută la biznis ! Aiurea... Mai
degrabă e adevărat că mulţi dintre miliardarii capitalei au adoptat un comportament de
consum ostentativ, tocmai pentru a-şi sublinia poziţia...

În provincie, la Piteşti, lucrurile stau oarecum altfel. Specificul local îşi spune mai apăsat
cuvîntul, oamenii se mai cunosc între ei, natura e mai aproape. Totuşi, nesimţirea se
întinde. Am surprins-o deja pe şosea, am găsit-o în parc, am recunoscut-o în şcoală. Un
semn grav al stricării obiceiurilor este că, anul acesta, doar jumătate dintre elevii argeşeni
au promovat examenul de bacalaureat. Un alt semn e că s-au umplut terasele de tipi în
maiou, cu lanţuri de aur la gît şi blonde în dreapta... Altul – că poţi auzi prea multe
înjurături. Începe şi aici lupta cu nesimţirea. Va fi un război greu dar s-ar putea să-l
cîştigăm. Întîi, să cerem Primăriei să mărească amenzile pentru poluarea de tot felul.
Apoi, să îi admonestăm cu toţii pe nesimţiţi, cînd ne deranjează – în definitiv, ei sînt mai
puţini decît noi... Vă asigur că nu le place! La arme, cetăţeni, la arme!
P.S. Aceste rînduri s-au născut ca întîmpinare a lansării “Ghidului nesimţitului”, o carte
excelentă a jurnalistului Radu Paraschivescu, eveniment ce se va produce azi, la Librăria
Mea, de pe strada Crinului 51, la ora 18.30, în prezenţa autorului. Sînteţi aşteptaţi cu
toţii...
11 iulie 2006
Domn’ Ionică, domn’ Ionică, scapă-ne de Şoricică!
O fi titlul glumeţ dar problema este serioasă. În timp ce, în alţi ani, Primăria se
îngrijea să se pună otravă încă din primăvară, împotriva şoblanilor, iar vara
avioanele stropeau, să ne scape de ţînţari, iată că acum bunele obiceiuri au murit.
Dar există o soluţie, pe care numai viceprimarul Ionică o poate aplica!
Iar a picat prost Cornel Ionică! Nu ştiu cum se face, dar, de cîte ori rămîne singur cu
presa, viceprimarul dă în gropi! Acum i se trage de la şobolănime... De ce? Aţi văzut şi
dumneavoastră că s-a umplut oraşul de rozătoare. Dimineaţa, cînd ies din scara blocului,
femeile sar ca arse! Şi nu e chestia numai de sperietură. Şobolanii împrăştie gunoaiele,
căutînd hrană, împrăştie chiar boala, dacă nu se aplică măsuri sanitare. Anii trecuţi,
Primăria punea otravă încă din aprilie, avertizîndu-ne să avem grijă de animalele de
companie. În schimb, anul acesta nu s-a făcut mai nimic. Întrebat cum s-a ajuns aici,
viceprimarul a explicat că otrava costă scump, că municipalitatea va deratiza numai
locurile publice, că asociaţiile de proprietari trebuie să se ocupe şi aşa mai departe... A
fost de ajuns ca întreaga presă locală să-l ia la ochi!
În principiu, Cornel Ionică are dreptate. El ştie că şobolanii stau prin subsolurile
blocurilor, iar blocurile sînt proprietate particulară! Deci, locatarii să plătească
deratizarea! Ce nu ştie Ionică e că oamenii deja fac deratizare ! Pe cale naturală, hrănind
pisicile comunitare, aruncînd o coajă de pîine cîinilor vagabonzi ! Animalele acestea, atît
de urîte la Primăria Piteşti, pentru care se pregătesc crematorii şi gropi cu var, sînt
sanitari înnăscuţi. Am văzut cîini care alungau şobolanii, am văzut pisici, luptîndu-se cu
guzgani mai mari decît ele... Acolo unde trăieşte o pisică, acolo unde e un cîine, şobolanii
n-au ce căuta. O ştiu ţăranii noştri, o ştiu străinii (la Roma, pisicile trăiesc nestingherite în
For, la Paris ţi se freacă de picioare...), numai Ionică n-o ştie. Aşa că ar trebui să treacă

rapid la deratizarea locurilor publice, alea fără pisici!, pe lîngă tomberoane, pe lîngă
punctele termice, şi să nu mai comenteze că nu-s bani!
Altfel, ne vedem obligaţi să ne întrebăm ce priorităţi are municipalitatea în cheltuirea
banului public! Oare nu din impozitele şi taxele noastre se umflă bugetul? Crede domnul
Ionică, în înţelepciunea sa, că sînt mai importante staţiile de maxi-taxi şi micile hoteluri
care li se pregătesc decît stîrpirea şobolanilor? Crede Primăria că am uitat cît de
controversat a fost planul de investiţii pe acest an ? Oare ne zgîrcim la cîteva sute de
milioane de lei, pentru otrava de şobolani şi de ţînţari, dar ne împrumutăm la bancă, pe
zeci de ani, ca să facem o piaţă ? De ce, domnule Ionică, nu învăţaţi puţin din diplomaţia
şefului dumneavoastră, primarul Pendiuc, om suficient de abil şi de atent la micile detalii
care, vorba reclamei, fac diferenţa? De ce vă arătaţi atît de raţional, cînd inconştientul
colectiv al Primăriei, să zic aşa, e destul de încărcat?
Dar dracul nu e atît de negru. Există o soluţie de a răsturna totul, printr-o manevră de
geniu. V-o dau gratis... Hai, domnule Ionică, vorbiţi un pic cu cei din jur şi veţi vedea că
se găsesc surse financiare... Chiar şi la maxi-taxi! Ar fi drăguţ ca, de dragul Relaţiilor
Publice, consorţiul transportatorilor să suporte din buzunarul privat otrava de şobolani,
necesară pentru toate subsolurile blocurilor din Piteşti! E o lovitură de imagine, pe legea
mea! Deschideţi un pic fereastra maşinii şi veţi auzi geamătul public: Domn’ Ionică,
domn’ Ionică, scapă-ne de Şoricică!
13 iulie 2006
Securistul şi Lolita
Seducţie şi perversiune – cam aşa s-ar putea rezuma relaţiile între securişti şi
turnătorii lor, recrutaţi dintre elevi, înainte de 1989. Sigur, primii sînt mai vinovaţi
decît ceilalţi. Dar tinerii respectivi nu vor putea scăpa din acest coşmar decît
recunoscînd, deschis, ce-au făcut...
Ieri, purtătorul de cuvînt al CNSAS a prezentat fişe de recrutare şi angajamente ale unor
elevi, care dovedesc fără dubiu că fosta Securitate avea o reţea de turnători în şcoli, în
internate şi în familii. Aşadar, pe lîngă pensionarii de la bloc, care trăgeau cu ochiul cine
venea la noi în casă, pe lîngă colegii de birou, gata să ne toarne că spuneam bancuri
politice, ne-au mai spionat şi mucoşii ăia care se jucau în parc, pe lîngă picioarele noastre
! Este uluitor. Este monstruos.
Credeam că numai în Rusia sovietică este posibil ca un copil să-şi toarne părinţii ! L-am
citit cu toţii pe Soljeniţîn şi ştim urmarea poveştii – pionierul a fost decorat de Stalin iar
mama şi tata au murit în Gulag. Uite că abjecţia a fost posibilă şi în România şi nu în anii
războiului, cînd inamicul bătea la porţi, ci taman în anii disco, în 1985 pînă în 1989 ! Ce
să mai spui, cînd funcţionarii umbrelor recrutau sistematic informatori în şcoli, internate
şi facultăţi ? Se presupune că un om în toată firea are discernămînt, cînd vine Diavolul săi ofere Pactul. Dar un copil? Cum poate el rezista cînd a fost chemat în cancelarie,

diriginta i-a prezentat pe Tovarăşul de la Securitate iar acesta, părinteşte, i-a spus c-o să
fie Erou?
Este un abuz împotriva inocenţei, de-asta ne revoltă atît de tare scena de mai sus... Iar
cînd abuzul a fost făcut cu metodă, aşa cum înţelegem de la CNSAS, el indică natura
demonică a regimului care l-a făcut posibil ! Aşa cum copiii evrei arşi în cuptoare de
nazişti au discreditat pe vecie pretenţiile de existenţă ale Celui de-al Treilea Reich, aşa ar
trebui să se întîmple şi cu comunismul, care obliga şcolarii să-şi spioneze colegii ! Aşa
cum sînt vînaţi teroriştii islamici, care-şi înfăşoară copiii în batoane de dinamită,
învăţîndu-i să se arunce în aer în numele lui Allah, aşa ar trebui vînaţi şi foştii ofiţeri de
Securitate, ăia cu batoanele de denunţuri, în numele lui Ceauşescu !
Pentru că, să ne înţelegem, aici vina aparţine, în principal, securistului. El perverteşte. El
duce în ispită. Ca şi pedofilul. Ca să scape de linşaj, pedofilii au inventat-o pe Lolita,
spunînd că au fost provocaţi de femeia ce se ascundea în creatura nubilă. Probabil că şi
ofiţerii de informaţii îţi vor spune ceva asemănător, ca să le plîngi de milă că au fost
momiţi de copiii pîrîcioşi! Or avea şi securiştii Lolitele lor ? Să fim serioşi... Sistemul se
folosea de egoismul unora, de vanitatea altora. Sau, mai simplu, de inconştienţa morală a
majorităţii copiilor, şi îi transforma în unelte ale răului. Ce apărare a patriei? Ce datorie
patriotică? În ghearele poliţiei politice nu picau nici spionii, nici sabotorii, ci nişte
amărîţi, înfometaţi, care înjurau de disperare...
Un ultim gînd, pe această temă. Securiştii ăia or fi bine-mersi, care pensionaţi, care activi.
Dar timpul lucrează, lucrează... Sorocul lor se apropie, măcar biologic... Ei nu mai
reprezintă viitorul. Dar ce-or simţi, ce-au simţit, de fapt, de 16 ani încoace, copiii
racolaţi? Ei au acum maxim 35 de ani. Sînt în floarea vîrstei. Sînt la începutul carierei. Se
pregătesc să pună mîna pe pîrghiile puterii. Fiecare, în domeniul său de activitate. Îi
vedem, nu-i cunoaştem. Vă daţi seama că au trăit 16 ani cu vinovăţia ? Că sînt marcaţi?
Că sînt şantajabili? Că, în ciuda aparenţelor, sînt la discreţia oricărei puteri ? Păcatul lor
originar, acela de a fi semnat un astfel de document, îi va urmări mereu. Nu mai contează
de ce au făcut-o. Pe dinafară sînt puternici, sînt zîmbitori, sînt tineri. Pe dinăuntru ascund
un secret. Dacă nu vor recunoaşte ce-au făcut, dacă nu vor avea curajul să se declare
victime, vor rămîne condamnaţi la duplicitate!
18 iulie 2006
Piteştiul se sufocă
Cum toată lumea pleacă în concediu, ai zice este mult mai uşor să găseşti, zilele
acestea, un loc de parcare. Impresie falsă – Piteştiul fiind oraş de tranzit, traficul e
mai nebun ca oricînd iar şoferii şi pietonii se sufocă, împreună, în timp ce
municipalitatea ridică din umeri – de unde bani, de unde bani?
Fericiţi cei plecaţi de-acasă, că a lor sînt plaja, muntele sau cabana... Pentru noi, ceilalţi,
pentru noi, păcătoşii rămaşi acasă, nu mai e nici o speranţă. La început am specat că
lunile de vară or să descongestioneze traficul prin tîrgul nostru. Aş! Oraş de tranzit fiind,

toţi bucureştenii peacă în Transilvania prin Piteşti, toţi ardelenii vin la mare tot prin
Piteşti! “Cîrnaţii” de maşini se întind de la “L” –uri pînă în Gura Trivăii iar în Prundu –
de la Petrochimie la Lînăriei. Doamne, cîteodată mi-aş dori să locuiesc într-un sătuc şi să
merg la slujbă cu bicicleta... Dar asta este ! Stoici, strîngem din dinţi pînă cînd va fi gata
centura ocolitoare (probabil că nici la anul nu se va întîmpla minunea...) şi ne uităm la
edilii Primăriei, să mai vină cu vreo idee bună...
Pentru că, de ce să n-o recunoaştem?, au avut multe idei bune. Sensurile unice – o idee
bună. Zona pietonală din Centru, sistematizată – o altă idee bună. Semafoarele cu
cronometru – de asemenea o idee excelentă. Lărgirea Căii Bucureşti şi sensul giratoriu de
pe Maternităţii – lucrări foarte utile. Dar mai au şi idei nefericite – cum ar fi închiderea
străduţelor din centru, pe unde te mai puteai strecura, sau blocarea parcării de la Finanţe !
Parcă am fi pe autobahn, dacă ai greşit ieşirea din sensul unic trebuie să mergi cinci
kilometri, pînă la următoarea deviaţie ! Solicităm oficial Poliţiei să-şi exprime un punct
de vedere în chestiune, ca să înţelegem cu toţii raţiunea bizarelor măsuri... Apoi se mai
vorbeşte despre introducerea unor limitatoare de viteză, denivelările acelea ce le ştim
prea bine, “poliţistul adormit”, cum îi spun englezii, în preajma grădiniţelor şi şcolilor.
Este o prostie ! Se vor forma “dopuri” în trafic, cu nervi şi înjurături de mamă…
Viitoarea centură a Piteştiului va aduce o gură de oxigen în trafic. Totuşi, nici nu vreau să
mă gîndesc ce va fi la Podul Viilor, acolo unde va fi un punct de conectare. Înţeleg că
municipalitatea a luat în calcul soluţia unor pasarele… Neapărat trebuie găsită o soluţie!
În colaborare cu Poliţia şi cu o firmă de arhitectură (că noi parcă nu mai avem arhitect şef
al oraşului…) să se concretizeze încă din această toamnă o soluţie, să se facă proiectul
pentru a se putea introduce lucrarea în bugetul de anul viitor.
Despre fenomenul maxi-taxi este inutil să mai scriem. Ce contrast între modul civilizat de
transport, ilustrat de cele cîteva autobuze mai noi ale Publitrans, şi cutiile zburătoare ale
particularilor, în care biletul a urcat la 15 mii ! Bine măcar că s-au montat radarele fixe,
că s-au potolit bezmeticii, în goana după bani... Este singurul motiv pentru care îndur cu
stoicism supravegherea lui Big Brother... Nu mă pot opri însă a repeta că viitorul primar
al Piteştiului, că se va numi Pendiuc sau nu, trebuie să-şi propună reabilitarea
transportului în comun al oraşului, nu ca la ţară, ca acum, ci la standarde europene... Nu
mă număr printre cei care-l consideră pe actualul edil incapabil să scape din plasa
grupului de interese al transportatorilor. Dacă Pendiuc se uită peste gard, în ograda altor
partide, ar putea să găsească susţinere... Problema parcărilor rămîne dureroasă. S-au mai
dat cîteva în folosinţă, în Trivale, s-a pus beton în altele, în Popa Şapcă. Hai, în cartiere
mai e cum mai e, dar ce facem în centru? În zona financiară a Piteştiului s-ar putea realiza
o parcare subterană? Poate în zona parcului din faţa Finanţelor? Ştiu că se doreşte
amplasarea acolo a unei catedrale... concurenţa e mare! Dar de ce n-am ridica mai
degrabă o biserică a tinerilor în Parcul 1907... Edilii ridică însă din umeri, spunînd că nu
au bani. Sînt datorii mari la Termoficare... Impozitele şi taxele locale se colectează cam
greu... Totuşi, Piteştiul se sufocă, în ciuda dinamicii sale economice... Chiar aşa, Primăria
de cînd nu s-a mai consultat cu comunitatea de afaceri? Că s-ar putea să găsească şi bani,
şi idei...
19 iulie 2006

Copos, Copos, Copos – lasă-ne!
Cine este cel mai incolor, inodor şi insipid parlamentar argeşean? Cine este
politicianul cel mai absent din judeţ ? Dar demnitarul care n-a fost aproape deloc la
audienţe? Aţi ghicit! Este George Copos!
Nu cred să ne fi păcălit mai tare, vreodată, cu vreun politician! I-am văzut în acţiune pe
ţărăniştii Romeo Nanu şi Aurel Teodorescu, îmi amintesc de alocuţiunile suspecte ale
parlamentarului Leonăchescu, n-am uitat contra-performanţa politică a cuplului CioaraBreslaşu... Dar parcă nici unul dintre ei nu-l poate concura la capitolul “absenţă” pe
miliardarul George Copos. Paraşutat pe listele alianţei PSD-PUR în 2004, intrat în
parlament pe capitalul politic al lui Nicolescu şi Compania, omul a sărit apoi în barca
Puterii, ajungînd chiar vice-prim-ministru, de unde numai anchetele DNA l-au forţat să-şi
dea demisia. În rest – nimic! Nici o activitate în teritoriu (cu excepţia Crăciunului şi
Paştelui, cînd împarte pomeni…), nici o iniţiativă legislativă (tot declara că vrea să
sprijine IMM-urile – cu declaraţiile am rămas!), nimic! Omul invizibil, nu alta!
La Prefectură, biroul lui Copos stă ferecat de doi ani. Mă tem de păianjenii ăia mari cît o
minge de fotbal, care stau şi pîndesc din spatele uşii ! La FC Argeş, dacă întrebi de
sprijinul lui Copos, primeşti ca răspuns cîntarea aia care rimează cu U.E. La partid, a uitat
de Copos pînă şi Cătălin Teodorescu, e nevoie să-i arate jurnaliştii poze cu magnatul
savarinelor, ca să-şi amintească! Iar în stradă… sau în piaţă… George Copos e un ilustru
necunoscut – cum să-şi frece el costumul Armani cu tîrgoveţii din Ceair ? Probabil că şi
pătrunjelul îl cumpără de la Milano… Dar asta n-ar fi nimic – mai ştim pe unii care se
dau de-ai locului şi plătesc rezervări la hotelurile din Saint Tropez. Dar ăia mai au grijă să
mai vină pe la Piteşti, măcar la televiziunea prin cablu, să-i mai vadă lumea. Copos – nici
atît!
Ce-o crede domnul Copos? Că activitatea parlamentară înseamnă să apari la “Ştirile PRO
TV”, strîngînd din pumni şi dansînd ca găina cu capul tăiat ? Că argeşenii care i-au dat
votul sînt interesaţi de “aricii” pe care-i are la buzunar, cînd să transfere nu ştiu ce colorat
în Giuleşti? Că prăpădiţii cu jalbele în proţap, care-l caută pe la Prefectură, înţeleg cît de
ocupat e dumnealui, să majoreze capitalul social al clubului şi să-i tragă scaunul de sub
fund lui Valvis? Noroc că s-au prins şi ăia cu cine au de-a face şi s-au mutat la alte
mese... În fine, ce-o crede domnul Copos? Că lipsa lui de la întîlnirile cu presa locală
poate fi compensată de declaraţiile televizate ale lui Mitică Dragomir, care bulbucă ochii
şi-l declară diabolic? După doi ani de mandat, nu ne mai îndoim – Copos n-are nimic dea face cu Argeşul... În postura sa de parlamentar, omul este nul ! În plus, nici măcar nu e
interesat de păstrarea unei relaţii normale cu societatea civilă a locului. Pur şi simplu, o
ignoră!
În aceste condiţii, cred că ne facem o datorie cetăţenească dacă-i adresăm domnului
George Copos un îndemn civilizat să ne lase. Să demisioneze din Parlament, că locul tot
nu-i asigură imunitate, şi să se ducă la afacerile sale... la hotelurile din staţiuni. Să se dea
la o parte, ca să vină altcineva, interesat măcar să mai treacă, din cînd în cînd, prin Piteşti.
George Copos să dispară în insulele Bahamas... la Poiana Braşov... cu Rapidul în Cupa

Campionilor... unde vrea domnia sa! Astfel, va face un dublu bine – întîi argeşenilor, care
sînt interesaţi de parlamentari activi, apoi presei locale – care n-ar mai consuma atîta
hîrtie pentru omul invizibil! Copos, Copos, Copos – lasă-ne!
31 iulie 2007
Doamnă profesoară, e de belea!
Cunoaşteţi, deja, scandalul care a lovit Liceul “Ion Barbu”. Luni, săptămînalul
“Impact” a prezentat imagini cu o profesoară de la acest liceu, care-l pălmuieşte pe
un elev. Autorii susţin că e vorba despre Camelia Avramescu, şefa catedrei de limba
română, iar imaginile provin dintr-o înregistrare video, făcută pe ascuns, cu un
telefon mobil. Ieri am avut ocazia să văd şi eu faimoasa probă ! Şi vă asigur că e de
belea!
Înainte de orice, să precizez un lucru – eu n-o cunosc pe doamna profesoară Avramescu.
Dar colegii şi Inspectoratul Şcolar par a crede că, într-adevăr, de dumneaei e vorba... În
ce mă priveşte, mă voi mărgini să comentez înregistrarea. E făcută într-o clasă, dintr-o
bancă din spate. Copiii sînt îmbrăcaţi gros, deci a trecut ceva timp de-atunci. “Operatorii”
de ocazie sînt doi băieţi, care folosesc un telefon mobil şi înjură gros... “Să-ţi bagi…, asta
o dăm pe internet!” – grohăie unul dintre ei, iar celălalt o atenţionează pe fata din banca
din faţă să nu se mai mişte. Din cînd în cînd, imaginile dispar, semn că telefonul mobil e
ascuns…
Dar ce înregistrează cei doi? În faţa clasei, un elev stă pleoştit, ca pămpălăul, în timp ce
profesoara (grăsuţă, cu breton şi păr lung, cu ochelari) se mişcă în jurul lui, citindu-i
lucrarea. E un comentariu al piesei “O scrisoare pierdută” şi, după toate probabilităţile, no mulţumeşte pe doamna profesoară. Elevul a luat poziţia ghiocelului, în timp ce doamna
e din ce în ce mai nervoasă. “Cum, mă, e reprezentantul politicianului bătrîn?” – se
îneacă de indignare profesoara şi – harşt!, îi trage o palmă! Clasa e în culmea
entuziasmului, izbucnesc hohote de rîs şi strigăte de pretutindeni. “Operatorii” sînt, şi ei,
în culmea fericirii. Încurajată, doamna mai citeşte ceva, iar dă de-o prostie, iar – harşt!,
nişte palme, însoţite, parcă, şi de-un “…al dracului să fii tu!”. “Ghiocelul” stă şi-o ia, nu
zice nimic! Parcă şi el rînjeşte... Corecţia corporală, făcută mai în glumă, mai în serios, sar putea să-l salveze de o notă proastă!
Cam atît se vede pe înregistrare dar, Doamne!, e de ajuns, pentru a descrie o anumită
atmosferă din şcoala românească. Ce tortură psihică, ce abuz împotriva elevilor? E vorba
de ... golănie! E starea aceea în care profesorul, exasperat de loazele din bănci, nu ştie ce
să mai facă. A ţipat şi nu i-a ajutat la nimic! A dat note proaste şi tot degeaba... Atunci, îl
scoate la tablă pe Oşloban şi, pentru că ironia i s-a tocit, îi mai scapă cîte una peste spate!
Dascălul ştie că ăsta nu se supără iar clasa îl aprobă! În faţa golanilor, începe şi el să se
comporte golăneşte, că nu s-o face gaură în cer! Ce nu ştie bietul prof e că, în spate, doi
rînjiţi l-au şi înregistrat pe mobil şi se pregătesc să-l “bage” pe Internet, de unde va
ajunge, negreşit, în media!

A greşit profesoara din imagini? Evident, a greşit... S-a lăsat purtată pe valul călduţ al
nesimţirii generale ! A uitat cîteva momente să mai fie un model de comportament, în
faţa unor copii cu altfel de modele – Becali, Moni şi Iri... Şi-a descărcat, cu nişte palme,
tot valul de ură care i s-a adunat în ani, împotriva ignoranţei, prostiei, aberaţiilor de tot
felul. E o formă de disperare a omului cu carte, în faţa inculturii victorioase. Este ceea ce
simte orice dascăl, cînd vede neantul în ochii elevilor lui. Neantul, care se uită, la rîndul
lui, la tine! A greşit profesoara ? Evident! Nu trebuia să pactizeze cu neantul, nu trebuia
să coboare la mintea “ghioceilor”... Trăgîndu-i palme loazei, s-a transformat şi dumneaei
într-un personaj caragialian, violent şi ridicol!
Ştiu că e uşor să faci comentarii de pe margini. Puţinele mele ore de predare de la
universitate nu se compară cu experienţa didactică a unui dascăl care stă opt ore în şcoală,
zi de zi. Eu nu îmi mănînc nervii cu elevi obraznici, indolenţi, agresivi. Studenţii mei
plătesc ca să înveţe şi muncesc ca să aibă bani pentru cursuri... Totuşi, rămîn la părerea
exprimată mai sus. Doamnă profesoară, e de belea! Nu se face educaţie cu palme şi cu
şuturi în fund! Păi unde ajungem? Mai bine concediem profesorii şi angajăm nişte rackeţi
din Moldova! Ca-n “Filantropica” lui Nae Caranfil...
1 august 2006
Cînd vorbeşte Caracatiţa...
După ce s-a dovedit că, în campania electorală, Dinu Patriciu a sponsorizat şi-n
dreapta şi-n stînga, omul de afaceri vine acum cu o propunere şi mai aberantă – o
guvernare PNL-PSD. Propunerea este aberantă din cel puţin trei motive – cel
doctrinar, cel de imagine şi cel moral...
Am trăit s-o aud şi pe-asta... Dinu Patriciu, pe care-l consideram un liberal autentic, a
recunoscut că a sponsorizat “la greu” PSD-ul, în campania electorală. De ce a făcut-o?
Cică “din nevoia de a echilibra balanţa politică a României” ! Răspunsul este năucitor –
adică partidul de guvernămînt, în 2004, gestionînd donaţiile unei cohorte de firme cu
contracte de stat, cu acces la puşculiţa bugetului de stat, avea nevoie şi de miliardele lui
Patriciu, ca să nu fie copleşit de firavul PNL… Dar seria declaraţiilor lui Patriciu nu se
opreşte aici – mai deunăzi l-am văzut pledînd pentru o guvernare PNL-PSD, necesară
“pentru stabilitatea ţării”. Haida de! Propunerea este aberantă din cel puţin trei motive –
cel doctrinar, cel de imagine şi cel moral.
Nepotrivirea doctrinară este evidentă. În principiu, PNL dezvoltă un set de politici
economice care încurajează libera iniţiativă şi favorizează antreprenorii, ca orice partid de
dreapta. La rîndul său, PSD propune redistribuirea mai echitabilă a bogăţiei, întinzînd
plase de siguranţă pentru dezavantajaţii societăţii, şi favorizează sectorul de stat. O
guvernare dreapta-stînga este, aşadar, imposibilă, într-o ţară normală. Şi atunci? E nebun
Patriciu? Nu, este cinic… El a observat că, la noi, în ciuda doctrinei, stînga nu a ţinut cu
cei mulţi ci cu cei puţini…PSD a favorizat transferul proprietăţii de stat către clienţii
politici (iar Petromidia este unul din aceste cazuri…), în schimbul diverselor favoruri. Iar
PNL nu slujeşte interesele întreprinzătorilor ci pe cele ale oligarhiei create de PSD (vezi

regimul fiscal defavorabil pentru IMM-uri!). În aceste condiţii, cum să nu meargă o
guvernare PNL-PSD? Merge, pentru băieţii deştepţi ca el…
Dar nepotrivirea de imagine? În campanie, liberalii au tot acuzat PSD că este partidulstat, reproşînd cabinetului Năstase că şi-a plasat oamenii de încredere în toate instituţiile
României. Nu a fost uitată nici situaţia din teritoriu, unde diverşi preşedinţi de consilii
judeţene sau lideri social-democraţi se purtau ca nişte adevăraţi baroni locali! Iar
alegătorii dreptei au crezut acest mesaj şi au votat în consecinţă… Vă daţi seama ce
confuzie s-ar crea în capul lor dacă, dintr-o dată, inamicii din 2004 s-ar transforma în
partenerii de guvernare din 2006? Răsturnarea asta de imagine nici nu poate fi
imaginată… Din cauza acestei disonanţe cognitive, o apropiere PNL-PSD ar trebui
pregătită treptat, timp de cîţiva ani, nu peste noapte! Şi atunci? E nebun Patriciu? Nu, este
cinic. Pentru el, ca şi pentru alţi magnaţi ai economiei româneşti, nu există buni sau răi,
prieteni sau duşmani – există numai interese, sfere de influenţă şi bani. Pentru Patriciu,
baronii locali, de exemplu, sînt parteneri de afaceri… Cum să nu faci guvernare cu ei?
În fine, cîte ceva despre nepotrivirea morală. Ca să te aliezi cu inamicul, trebuie să nu ai
principii… Să nu crezi că Binele şi Răul sînt imuabile, ci să le vezi circumstanţial, funcţie
de interesele tale. Nici măcar bătrînul Machiavelli n-a îndrăznit să meagă atît de departe,
atunci cînd a recomandat Princepelui să folosească răul pentru a guverna bine… Acum,
Patriciu o face, crezînd că asta înseamnă pragmatism politic! Greşit! Propunînd o
guvernare PNL-PSD, o guvernare stînga-dreapta, omul de afaceri atentează grav la esenţa
democraţiei. De ce? Pentru că, astfel, elimină opoziţia (cine să se opună acestui bloc de
guvernămînt?) şi îl lipseşte pe cetăţean de alternativă… Şi atunci? E nebun Patriciu? Nu,
este cinic. Prin el cred că a vorbit (conştient sau inconştient) acea Cupolă, acel grup de
interese înalte, care trece dincolo de culorile politice, depăşeşte ideologiile, n-are treabă
cu imaginea şi căruia i se fîlfîie de morală… Să-i spunem “Caracatiţa”, ca în faimosul
serial cu comisarul Cattanni…
6 august 2006
Ce-am găsit la întoarcerea din concediu
Întors din concediu, editorialistul se freacă la ochi şi se miră – parcă n-ar fi lipsit
deloc. Liberalii şi democraţii îşi dau în continuare la gioale, Vadim spumegă precum
artezienele lui Pendiuc iar Iliescu cel liber-cugetător ia apărarea preoţilor
turnători... Ah, totuşi avem o noutate – s-a căsătorit Postelnicescu!
Abia m-am întors din concediu, cu chef de muncă (serios!), că iute m-am înconjurat de
teancuri de ziare şi ecrane TV... Mare mi-a fost însă mirarea să văd că parcă n-aş fi lipsit
deloc – aceleaşi scandaluri politice ţin capul de afiş, aceleaşi personaje explică de zor de
ce-au dat note informative, aceleaşi hahalere, ceva mai bronzate, vin să-şi dea cu părerea
despre mersul politichiei. Într-un sfert de oră de lectură am avut parte de
a) poze sexy cu Elena Udrea şi Cocoşul ei, plecaţi în concediu prin ţări nordice...
După ce-a făcut ravagii prin magazine, blonda s-a întors la şcoala de vară a

b)

c)

d)

e)

democraţilor, prilej numai bun de a le mai trage o copită liberalilor care, cică, sînt
ingraţi, că au zburat-o din partid pe Mona... Pe cine interesează părerile unei
chivuţe? Ah, şi mai e o ştire care-o priveşte pe Udrea – cică serviciile secrete au
presat să plece de la Cotroceni, că avea prea mare influenţă asupra preşedintelui.
Ştirea e semnată de servicii...
un hîrdău de amabilităţi, răsturnat de Vadim în capul Laviniei Şandru, care a
îndrăznit să spună cu voce tare ce ştim cu toţii... Deranjat de apropierea sa de
Securitate, Vadim a declarat despre doamna respectivă că “e o pitică retardată, pe
care-o agăţau colegii în cuier, la liceu” şi că “dădea cu fundul prin talaş, la Circul
de Stat”. Evident, invectivele tribunului nu lămuresc miezul chestiunii – rolul său
în propaganda regimului comunist şi relaţiile cu poliţia politică… Remarc
scăparea totală a hăţurilor lingvistice la PRM – pe prima pagină din “România
mare” aflăm că “preşedintele şi premierul au luat m...”.
cîteva demisii din PSD. Baronul Dan Ioan Popescu este trimis în exil, pe făraş
aflîndu-se şi Adrian Păunescu, la braţ cu Rodica Stănoiu. E limpede că Geoană
trece la artileria grea, încercînd să ridice partidul peste cele 20 de procente, unde
bălteşte din primăvară ! Să aibă grijă pe cine supără, că dacă pleacă şi Iliescu... Şi,
dacă a ajuns la prietenul minerilor, să mai notăm poziţia sa publică, în apărarea
preoţilor turnători. Cică pe dracii ăştia în sutană nu trebuie să-i judece decît
Biserica, opinia publică să se abţină ! Haida de...
un Orban ca de gheaţă, comentînd excluderile lui Ghişe şi Muscă... Un pic de
compasiune nu strica, maestre, un pic de tremollo în glas, ca atunci cînd cînţi pe
mese! Că aţi fost colegi cincisprezece ani... Sigur, disidenţii din PNL au rămas
fără aer, dar preţul e mare – partidul alunecă încet şi sigur în buzunarul lui
Patriciu.
o dramă transmisă în direct – agonia lui Silviu Brucan, om de stat în perioada
comunistă, apropiat al lui Dej, acuzator public al lui Maniu, ambasador şi spion
român în SUA, critic al lui Ceauşescu şi disident, analist politic pătrunzător şi
profet... Ce l-au mai înjurat unii că a proorocit 20 de ani de pustiu! Ca Moise, ne-a
dus prin deşertul tranziţiei, aşteptînd să moară cei incapabili de adaptare la
libertate... La 90 de ani, avea o minte brici iar exerciţiul său de comunicare
devenise impecabil. Dar, pentru tinerele generaţii, pare a conta mai mult moartea
lui Steve, ăla cu crocodilii, decît agonia bătrînului Brucan...

Păi, ziceţi şi dumneavoastră, astea sînt marile probleme ale ţării? De fapt, asistăm la
hărţuieli locale, iar grosul armatelor politice e cu arma la picior, în aşteptarea
raportului de ţară de la sfîrţitul lui septembrie. În funcţie de el, se pot declanşa
anticipatele, cel mai probabil primăvara viitoare.
P.S. Vorba cîntecului – Aşa-i viaţa, trecătoare, unul naşte, altul moare... Am găsit şi o
noutate bună. S-a însurat Postelnicescu ! Cum cine e Postelnicescu? Preşedintele PNL
Piteşti... N-aţi prea auzit de el? Lasă, că mai e timp de acum înainte...
4 septembrie 2006

De mică anvergură...
Am mers de cîteva ori la şedinţele consiliului local Piteşti. Nu mă mai duc. În loc să
gîndească viitorul oraşului, prea mulţi consilieri se bat pe chestiuni punctuale – un
amplasament de firmă, un schimb de terenuri, iar apoi se acuză reciproc că au luat
mită!
Dacă ar fi să-i întrebi, cei mai mulţi dintre piteşteni habar n-au că, o dată pe lună, o sumă
de indivizi spilcuiţi se adună la primărie, discută, se ceartă şi votează sute de hotărîri... E
vorba despre consilierii Piteştiului, oamenii partidelor, care aprobă (sau nu!) acţiunile
primarului şi ale subordonaţilor săi. I-am văzut şi eu de cîteva ori, la şedinţe... Dar, ca şi
dumneavoastră, şi mie mi-ar fi greu să le spun pe nume! Păi cum aşa? Să nu-i cunoşti pe
oamenii care hotărăsc viitorul oraşului ? Să nu-i ştii pe aleşii urbei, cei mai înţelepţi
dintre noi, cîntărind cu grijă fiecare decizie a municipalităţii ? Ar trebui să-mi fie ruşine...
Nu-mi este. Cei mai mulţi dintre consilieri sînt simpli băgători de seamă, încasînd lunar o
indemnizaţie, dar fără nici o preocupare pentru bunul mers al treburilor cetăţii.
Uitaţi-vă la ei! Cîţi au venit cu o idee pentru oraş? Grupul PSD votează după cum îi
dictează liderul, Gheorghe Oprea, iar omul de execuţie este viceprimarul Cornel Ionică.
Sînt interesaţi de transportul cu maxi-taxi, de construcţii plătite de la buget, de urbanism.
Protejează afacerile apropiaţilor lor, aprobînd schimburi de terenuri şi retrocedări. Sînt
pragmatici şi eficienţi. Totuşi, gîndesc în mic... N-au mai iniţiat nici un proiect de
anvergură, de la remodelarea centrului Piteştiului şi pînă acum. Această plafonare le
poate fi fatală iar primarul Pendiuc a dat multe semne de nervozitate, la adresa propriului
partid...
Liberalii? Amuzant... În ultima vreme, tinerii avocaţi ai PNL-ului nu au decît ideea fixă a
amplasării statuii lui Brătianu, pentru care nu se mai găseşte loc... Evident, pe piteşteni
nu-i interesează deloc proiectul (a se vedea cîşi bani s-au strîns în conturi, din colecta
publică, pentru asta...), dar Perianu et comp continuă să bată cîmpii. Dintre toţi, doamna
Anca Barbu ce mai salvează firma, războindu-se cu pesediştii, fiind activă şi dînd dovadă
de inteligenţă. Democraţii? După ce Mihai Tudor a fost speriat cu procesele, după ce Dan
Bica a stat mai mult pe la partid, că voia să ajungă preşedinte, PD-ul nu mai face nimic în
consiliu... Colac peste pupăză, cei doi democraţi sînt acuzaţi de colegii liberali că s-ar fi
dat cu pesediştii, aprobînd, parcă, o jalbă a omului de afaceri Ion Burnei... Ridicol!
Peremiştii? Ion Neguş o fi bine intenţionat, dar gura bate c... Din cauza unor ieşiri
necontrolate, pe care mai tîrziu le regretă, multe idei bune i se pierd, sînt respinse sau sînt
luate în batjocură de ceilalţi consilieri. Iar riscul pentru PRM e de a fi perceput ca un
partid ineficient, care se face că e în opoziţie... Independenţii? Ca şi inexistenţi...
Femeile? Să ne abţinem... În aceste condiţii, e limpede că adevărata putere o au Pendiuc
şi cei din echipa primarului. Consilierii asigură doar o spoială de democraţie, adevăratele
decizii fiind luate în birourile executivului local. Ca în problema măririi preţului
gigacaloriei, ca în cazul planului local de investiţii, unde consilierii n-au putut să schimbe
o virgulă din ce-a scris stiloul lui Tudor Pendiuc...

E bine sau e rău? Depinde... Dar, de obicei, mai multe minţi gîndesc mai bine decît una
singură! Aşa că ar fi bine ca onor consilierii să fie aleşi de partide mai cu atenţie, dintre
oamenii cu idei, cu gust artistic, cu ochi pentru arhitectură, cu grijă pentru banul public.
Altfel, se întîmplă ca acum – tot greul cade pe umerii Executivului primăriei. Care poate
greşi dar poate culege şi toate laudele, vezi popularitatea primarului Pendiuc. La umbra
primarului, consilierii se mulţumesc cu jocuri de mică anvergură...
5 septembrie 2006
Spargeţi uşa ministrului Vlădescu!
Ne-am bucurat degeaba că se extind reţeaua de apă şi canalizarea, pe bani europeni!
Proiectul zace la minister încă din primăvară, în aşteptarea avizelor... De ce?
Nimeni nu ştie... Ca să deblocăm situaţia, toţi parlamentarii argeşeni trebuie să facă
lobby la uşa ministrului Vlădescu!
Anul acesta, am tot scris despre marea realizare a directorului Gelu Mujea, de la “Apă
Canal”, care a obţinut, din fonduri europene, zeci de milioane de euro pentru extinderea
canalizării oraşului. Este, fără îndoială, cea mai importantă investiţie atrasă de
municipalitate, vizînd îmbunătăţirea serviciilor oferite piteştenilor, demonstrînd că avem
oameni capabili să vorbească pe limba Uniunii Europene, să scrie proiecte, să folosească
fondurile comunitare… În definitiv, pentru asta îşi doreşte România să se integreze în
noua construcţie europeană – avem nevoie de fonduri, sînt atîtea lucruri de făcut, de la
reconversia industrială pînă la refacerea infrastructurii. Numai că să vezi belea! Lucrările
trebuiau să înceapă încă din mai iar proiectul directorului Mujea zace la Ministerul
Finanţelor, pentru avizare! De ce?
Ieri l-am întrebat pe primarul Tudor Pendiuc dacă nu cumva este vina noastră… Poate
documentaţia nu e completă, poate n-am procedat noi cum trebuie, cu toate că hîrtiile
fuseseră deja văzute de funcţionarii comunitari. Nervos, conştient că întîrzierea i se va
sparge lui în cap, primarul a negat. Dacă era aşa, de ce nu ni s-a spus pînă acum? Mai
curînd, funcţionarii ministrului Vlădescu n-au avut timp să proceseze dosarul, întrucît au
mult de muncă ! Convins de asta, Pendiuc a intervenit pe lîngă Nicolae Văcăroiu, pentru
ca preşedintele Senatului să facă un pic de lobby, să ni se dea avizele. Iar parlamentarul
argeşean chiar a vorbit cu ministrul. Dar, pînă una alta, proiectul rămîne în aşteptare.
Dacă se obţin rapid avizele, probabil că se poate organiza licitaţia pentru găsirea
constructorului în noiembrie iar lucrările vor începe, cel mai devreme, în ianuarie. O
întîrziere de o jumătate de an…
În aceste condiţii, nu pot să nu remarc absurdul situaţiei. Cum adică? Se zbat unii din
provincie, fac proiecte, respectă metodologii, obţin OK-ul europenilor pentru o lucrare de
mare anvergură şi apoi, cînd să ia apostila de la minister, trebuie să aştepte luni în şir?
Atunci e indiferenţă şi incompetenţă din partea Centrului… Sau e ceva mai complicat şi
nu avem destui specialişti în Capitală, ca să se ocupe de treabă? Atunci unde e buna
organizare a guvernanţilor României, unde e capacitatea de absorbţie a fondurilor
europene, cu care ne lăudăm? Păi, fraţilor, dacă acum e coadă la avizele de la Finanţe, ce-

o să facem după 1 ianuarie, în situaţia fericită că “ne bagă” în UE? Cumva, procedurile
trebuie accelerate, că e în interesul nostru să le luăm banii !
Cică şi birocraţia europeană lucrează tot atît de lent, cică nici consultantul ales de UE
pentru proiectul directorului Mujea nu şi-ar fi făcut treaba… OK, am mai auzit asta. Dar
Bruxelles-ul lucrează lent că s-a mai fript cu ţeparii din Est iar acum suflă şi în iaurt… La
anumite nivele, birocraţia europeană favorizează cultura procedurilor, nu a obiectivelor
realizate. Dar administraţia românească nu-şi poate permite un astfel de lux. Cum să
aştepţi luni întregi pentru nişte avize? Cum să pui lumea la coadă cînd vrea să-şi
plătească taxele? Cum să ceri sute de hîrtii unuia care vrea să facă ceva? Poate că
ministerele (dar şi consiliile locale) ar trebui să tragă cu coada ochiului către sectorul
privat, să vadă cît de repede se mişcă acolo lucrurile… Să vadă cît de repede se face un
plan de afaceri, cît de uşor se obţine o finanţare de la o bancă (credit cu buletinul…), cît
de iute se iau deciziile. Repet – în relaţia cu Uniunea Europeană, noi stăm cu căciula în
mînă, noi cerem, ei oferă… De aceea, să ne mişcăm mai cu talent!
Nu vreau să închei fără un apel la parlamentarii locului, indiferent de culoare politică.
Nicolae Văcăroiu nu s-a sfiit să vorbească cu Sebastian Vlădescu, chit că unul e în
opoziţie, altul la putere. Cu atît mai mult e binevenit sprijinul deputaţilor şi senatorilor
Alianţei. Aşteptăm implicarea deputatului Miuţescu (dacă nu o fi prea ocupat cu
emisiunile la OTV), aşteptăm intervenţiile deputatului Gerea (care ştie cu ce se mănîncă
finanţele), aşteptăm sprijinul senatorului Gabi Popa. Interesul local trece peste orgoliile
de partid… Spargeţi uşa ministrului Vlădescu!
6 septembrie 2006
Desecretizarea nesimţirii
Pe tarabele opiniei publice încep să se expună dosarele de colaborare cu Securitatea
ale politicienilor, preoţilor, intelectualilor, sportivilor... Marfa pute, este putredă dea binelea. În faţa jenantei situaţii, unii se roşesc şi îşi cer iertare. Dar cei mai mulţi
umflă pieptul, cu mîndrie, şi zic: “Ce, nu vă place patriotica varză murată?”.
Deschiderea dosarelor de ciripitori la Secu dă fiori reci politicienilor, preoţilor,
intelectualilor şi sportivilor. În ciuda căldurii, vara lui 2006 a fost o vreme a frisoanelor.
Este un pas înainte, în convalescenţa românilor după sifilisul comunist. Chiar dacă ar fi
trebuit să se înceapă cu dosarele ofiţerilor poliţiei politice, cu ăia care-ţi puneau lampa în
ochi şi îţi înmuiau oasele cu ranga, cu patrioţii ăia care te băteau cu creionul la testicole...
Dar e bine şi aşa. Că nu-i puţin lucru să ştii cine te urmărea ca să vadă cu ce veneai de la
piaţă (de-aia se găseau numai pungi transparente...). Să afli cine te asculta cu paharul, la
perete, cînd dădeai pe “Europa liberă”. Să ţi se confirme bănuielile, privind colegii de
birou, care raportau ce bancuri politice spuneai… Nu pentru răzbunare, că nu-i
creştineşte, dar măcar pentru o privire încărcată de reproş.
În faţa jenantei situaţii, “deconspiraţii” se comportă, invariabil, în două moduri. Unii,
puţini, recunosc ce au făcut, roşesc, cer scuze şi fac un pas în spate. Pentru ei mai există o

speranţă de mîntuire. Te poţi întreba ce-ai fi făcut tu în locul lor, dacă ai fi fost torturat la
beci, cît ai fi rezistat la întinderea oaselor, la nesomn şi foame. Şi, probabil, le vei găsi
circumstanţe atenuante, căci oameni sîntem cu toţii, supuşi greşelii, vulnerabili şi cu
limite. De altfel, aceştia şi-au primit deja pedeapsa, obligaţi să poarte ani în şir păcatul
delaţiunii, ca pe un avorton putrezit, în pîntece. Pe ei i-a pedepsit deja propria conştiinţă,
a cărei voce îi mai trezea, noaptea, în ceasurile lor de singurătate, spunîndu-le: “Eşti un
rahat, oricît de mare politician ai ajuns, oricîţi bani ai făcut, timpul tău se scurge”. N-ai
vrea să fii în locul lor.
Dar ceilalţi, cei mai mulţi, nu au conştiinţă ci justificări. Au convingeri. Au mîndrie…
Supravegherea şi încondeierea aproapelui a fost o datorie patriotică, nu? Ca şi
supravegherea studenţilor străini... Ca şi demascarea elementelor duşmănoase… Sau
lichidarea bandiţilor din munţi! Păi f…-le muma-n c… de sabotori şi de spioni ! Noi
apăram România, să se înţeleagă… De fapt, în sinea lor, aceşti deconspiraţi sînt chiar
mîndri de ce-au făcut. Căpeteniile, precum generalul Pleşiţă, o spun la televizor, rînjind.
Haita se mulţumeşte să mîrîie, aruncîndu-ne priviri furişe, din spatele geamurilor
limuzinelor, aşteptînd să se potolească agitaţia, să-şi vadă în continuare de afaceri, de
politică, de funcţii. Pînă atunci, se agaţă cu disperare de scaunele moi, cu degete ca nişte
gheare, şi nu se dau duşi. Ăstora, degeaba li s-au scos dosarele. Ce să desecretizezi ?
Nesimţirea? Cinismul? Scîrnăvia?
Că asta e firea omului – un compost de mocirlă şi azur, de fecale şi îngeri. Toate
disciplinele spirituale ne învaţă cum s-o decantăm, cum să facem transmutarea, cum să
încălzim athanorul. Toate religiile ne-au oferit un model de Om îmbunătăţit şi o cale de al imita. Dar niciodată nu ne-au garantat că numărul bestiilor o să scadă. Aşa că nu trebuie
să cerem asta nici CNSAS! Fiara din om refuză Lumina, inventează justificări, mistifică
uşor conştiinţa sau chiar o extirpează. Dacă torţionarii Inchiziţiei şi-au închipuit că-l
slujesc pe Dumnezeu, ce să ne mai mirăm de colaboratorii Securităţii şi de funcţionarii ei,
care îşi închipuie că au slujit România? Cum să le explici că ei au fost uneltele unui
regim politic criminal, comunismul, care ar trebui condamnat în ansamblu, cu Securitate
cu tot? În Germania învinsă, aliaţii au scos nazismul în afara legii, cu Gestapo cu tot… La
noi, au plătit numai Ceauşescu şi nevastă-sa şi gata! I-am crucificat şi ne-au mîntuit pe
toţi de păcate! Fals. Deschiderea dosarelor e primul pas spre stabilirea vinovăţiilor. Al
doilea pas trebuie să fie legea lustraţiei. Altfel, rămînem cu desecretizarea nesimţirii!
7 septembrie 2006
Şcoală, şcoală – vorbă goală!
Ieri, oraşul s-a umplut de copii, părinţi şi profesori. În drum spre şcoli, brusc, ne-am
amintit cu toţii de una dintre datoriile fundamentale ale speciei umane – modelarea
generaţiilor tinere. Din păcate, este singura zi din an cînd ne gîndim la asta...
Aţi trecut ieri prin oraş? Piteştiul s-a umplut de copii! Ieşeau din fiecare bloc, din fiecare
curte... Sfioşi sau blazaţi, în uniformă sau cu tricouri negre de metalişti, cu flori sau cu IPod-ul în ureche, tinerele generaţii s-au întors la şcoală. Alături de ele, generaţiile de

părinţi au trăit momentul cu emoţie sau indiferenţă, au cerut referinţe despre educatori şi
profesori, au perfectat transferuri şi au pecetluit alianţe. Totul, sub privirile generaţiilor
de profesori, unii furioşi, plecaţi la Bucureşti, să pretindă Guvernului mai mulţi bani, alţii
mulţumiţi de jocurile făcute la nivel de şcoală, de Inspectorat... Se vede şi din asta cum sa pulverizat societatea, cum s-a împărţit în funcţie de interese, posibilităţi materiale şi
mentalităţi! Ieri n-am avut o singură deschidere a anului şcolar ci zeci de mii de
variante...
De exemplu, unii au rămas blocaţi în paradigma educaţională a comunismului. Pentru ei,
15 septembrie înseamnă sunet de clopoţel, elevi în uniformă, strînşi în careu, ascultînd
discursuri politice şi angajamente didactice... Interesant e că fantasma asta bate ideologia
! Ieri, pesediştii argeşeni au mers la Mioveni, să taie panglica unei şcoli construite sub
mandatul primarului Georgescu, să arate că le pasă de tineri, să fie văzuţi, să se audă
vorbind. Dar şi pediştii au făcut-o, şi liberalii! Deputatul Miuţescu nu putea scăpa ocazia,
aşa că s-a dus glonţ la Liceul Odobescu şi, desigur, s-a ridicat de vîrfuri, vorbind despre
grija Puterii pentru învăţămînt! Zornăit de vorbe goale, copii care-şi dau coate, aşteptînd
să se termine circul, demagogie... Să-i spunem “deschiderea prăfuită a anului şcolar“.
La cealaltă extremă au stat jemanfişiştii! Invitat la “Realitatea TV”, preşedintele Băsescu
a fost sincer şi a zis că nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece – şcoala românească “este
mediocră”, olimpicii sînt doar nişte excepţii, nişte extratereştri, iar profesorii care dau
două sute de probleme elevilor sînt discreţionari şi nebuni! Tot preşedintele a mai
explicat că elevii au dreptul să-şi apere copilăria, făcînd “mici năzbîtii”, refuzînd
toceala… Uitaţi-vă la mine, părea a spune Băsescu, eu nu m-am omorît cu şcoala şi am
ajuns preşedinte. Sînt un om normal, îmi place să merg la restaurant… Nu sînt un model.
Şi a rîs gros, cum face de obicei. Alături de el au rîs toţi ignoranţii parveniţi, toţi grobienii
din România. Iar chiulangii din baruri, cu pantaloni de hip-hop, au dat din cap, că e tare
bengosu’ ! Asta a fost “deschiderea de fiţe a anului şcolar”.
Ce rămîne între cele două extreme? Desigur, frica de viitor a milioanelor de părinţi? O
prinde şi copilul meu un post bănos? O să mă asculte în continuare? N-o să-l strice
anturajul? Dacă n-o să-i placă cartea? Averea mea cui o să rămînă? Dar mie cine o să-mi
dea un pahar de apă, la bătrîneţe ? Şi aşa mai departe... Noroc că grijile nu ţin prea mult.
15 septembrie trece, apoi... Apoi o să aibă grijă şcoală. Că noi trebuie să ne vedem de
serviciu, de afaceri, de viaţa noastră... Şi uite aşa lăsăm sistemul să-şi vadă de ale lui, să
ne ia copiii la trei ani şi să ni-i dea înapoi la optsprezece, cu creierii spălaţi, de
nerecunoscut... Uite aşa ne vom primi înapoi odraslele, îndopate, în cel mai bun caz, cu
noţiuni generale, legate de fizica atomică, de genetică, de matematici speciale, incapabili
să schimbe o siguranţă electrică! Uite aşa vom perpetua ipocrizia jocului de-a educaţia!
Este ceasul al 12-lea! Intrăm în Uniunea Europeană, vom concura pe pieţele globale cu
ceilalţi europeni. Şcoala trebuie reformată din temelii, trebuie reorientată către
necesităţile clienţilor săi, elevii, maximizîndu-le şansele de a trăi bine! Da, în lumea
civilizată, educaţia oferă un atu suplimentar pentru viaţă ! În această paradigmă,
profesorii se transformă în prestatori de servicii specializaţi, nu în despoţi luminaţi.
Oricum, modele comportamentale sau genii nu mai erau de mult! Dacă breasla nu va

accepta acest adevăr, clienţii se vor orienta către alte tipuri de pregătire iar şcoala va
rămîne o vorbă goală...
15 septembrie 2006
Moştenirea lui Brucan
După ce, pe zi ce trece, impactul emoţional al dispariţiei lui Silviu Brucan se
estompează în sufletul naţiei, mintea acesteia (reprezentată de universitari,
politicieni, ziarişti) înţelege mai bine moştenirea de idei a Profetului...
Silviu Brucan nu a lăsat pe nimeni indiferent. Activist comunist, mai mult din convingere
decît din interes, acuzator public în “Scânteia” anilor ’50, ambasador în SUA şi la ONU,
apropiat al lui Gheorghiu Dej şi critic al lui Ceauşescu, disident şi demnitar, vedetă TV şi
oracol politic, Brucan a fost mereu fascinat de Putere, pe care a exercitat-o, a studiat-o, a
teoretizat-o. Şi, chiar dacă, în ultimii ani, trecea printr-o eclipsă de audienţă, să nu uităm
prestigiul său imens din zilele Revoluţiei, decizia curajoasă de a-i lichida pe soţii
Ceauşescu, desprinderea sa de Frontul Salvării Naţionale dar şi profeţia care l-a făcut
celebru, aceea că poporului român îi vor trebui 20 de ani ca să înveţe democraţia! Brucan
ştia ce vorbea – participase de la începuturi la procesul de remodelare socială, din cei 45
de ani de comunism.
Acum, că persoana analistului a dispărut dintre noi, dispare şi timpul urii sau al simpatiei
pentru bătrînul evreu. Acum, lumea universitară (dar şi politicienii şi jurnaliştii) ar putea
să se aplece mai cu metodă asupra cărţilor publicate de Brucan, ca să înţeleagă
moştenirea lăsată de el gîndirii politice româneşti. Pentru că, orice s-ar spune, profesorul
de socialism ştiinţific a avut metodă, a avut surse, a studiat teoria doctrinelor politice
(despre geneza politicii americane a şi scris o carte care îşi păstrează şi azi interesul) şi lea aplicat societăţii româneşti. Lăsînd la o parte dispreţul, noile elite intelectuale pot învăţa
cîte ceva de la Brucan. În cele ce urmează, cu modestie şi în spaţiul limitat al unui
editorial, vă voi reaminti trei idei esenţiale ale Profetului, trei instrumente cu care opinia
publică ar trebui să opereze mai des, ca să judece prestaţia oamenilor politici...
Prima idee ar fi aceea că fiecare politician poartă o mască, sub care se ascunde propriul
interes, precum şi cel al partidului... Este cinic - Brucan n-a avut niciodată încredere în
generozitatea omului politic. Asta nu lasă loc de idealuri, ceea ce deranjează teribil pe
adepţii meliorismului democratic. Totuşi, venind direct din Hobbes şi din Locke, ideea că
omul este rău de la natură nu poate fi negată uşor – altfel, de ce am mai avea nevoie de
toate legile şi normele care marchează o societate, de ce am încerca să punem în echilibru
puterile în stat? Printre rînduri, Brucan ne spune tuturor să ascultăm vorbele dulci ale
politicienilor doar cu o ureche, să ne înarmăm cu un scepticism sănătos şi să încercăm să
ghicim care e interesul ascuns sub mască...
Dar nu cumva neîncrederea în generozitatea politicienilor deschide drumul către anomie?
De la credinţa că Parlamentul e locul ăla în care se doarme pînă la dispreţul legilor nu e
doar un pas? Iar cînd nu ai încredere în legi, nu-ţi faci tu singur propria lege, eventual cu

arma în mînă? Nu. Brucan consideră că indivizii, ca şi grupurile sociale, pot folosi
partidele, pentru promovarea propriilor interese. Aici e miezul vieţii politice. Partidele
sînt obligate să nu mai vorbească la general. Ele nu pot exprima interesele întregului
popor ci numai pe cele ale unor grupuri specifice. Mai mult, Brucan a sugerat că o analiză
a compoziţiei societăţii româneşti, la momentul alegerilor, poate arăta cine va fi
cîştigătorul. În cartea “Stîlpii noii puteri din România”, analistul a prevestit că forţele
politice de dreapta, liberale, nu vor ajunge la putere pînă cînd clasa de mijloc nu va atinge
20-25% din structura socială.
În fine, Brucan ne-a oferit şi o explicaţie a apariţiei marilor averi – toate au fost făcute
plecînd de la o bucată din averea statului, care a fost privatizată într-un mod mai mult sau
mai puţin fraudulos. Au existat mai multe culoare spre bogăţie, pe care, în general,
oamenii fostului regim le-au folosit, transformînd relaţiile sau informaţia în bani. Nu
există om de afaceri perfect curat, ne învaţă Brucan, aşa cum, în America, nu există mari
averi care să nu fi fost făcute cu pistolul în mînă. Totuşi, trebuie să rezistăm ispitei de a
diaboliza capitalismul românesc, aşa cum s-a constituit el. O renaţionalizare ar fi
păguboasă. Dar, de la un punct încolo, trebuie să cerem respectabilitate noilor elite
economice şi financiare. Mai ales că vrem să ne aşezăm la masa bogaţilor, de la 1
ianuarie 2007, în UE…
18 septembrie 2006
Acest balaur care ne conduce...
Nu mai scrisesem de mult “manşete”, aşa că mi se făcuse dor de fragmenţelele de
gînd… Azi, despre balaurul cu patru capete, despre cum să vorbeşti cînd nu spui
nimic, despre boala lui Miuţescu şi despre nisoide!
# Cînd vezi cum îşi dă Puterea cu stîngu-n dreptul, pare de neînţeles de ce nu creşte PSD
în sondaje! De fapt, răspunsul e simplu. Nu e vorba de criza de lidership a socialdemocraţilor (Geoană a crescut într-o lună cu opt procente...) ci de o particularitate a
Alianţei DA – îşi conţine propria Opoziţie! Adică: ia PNL vreo măsură nepopulară ? Sare
PD şi-o critică, marcînd puncte. Şi invers! România e guvernată de un balaur cu patru
capete care se contrazic între ele, se uită chiorîş, îşi scot limba, dau cu tifla! În mod
normal, o astfel de creatură ar muri de schizofrenie. Dar ce mai e normal la noi?
# Sociologii au observat că, în companiile multinaţionale, unii ajung să ocupe funcţii de
conducere mult peste calităţile lor profesionale. Şi, chiar dacă nu fac performanţă, îi vezi
cum îşi schimbă locul de muncă după doi-trei ani, trecînd la un salariu mai mare, la o
maşină mai bengoasă! Cum e posibil aşa ceva? Ei bine, studiile demonstrează că factorulcheie este originalitatea! Prea puţini angajatori se interesează cu adevărat de competenţa
profesională – la interviu, decizia de angajare se ia în primele 5 minute ! Trebuie să fii
sigur pe tine şi să formulezi creativ chiar şi cele mai prăfuite truisme... Schema se aplică
şi în lumea politică. Boc şi Băsescu spun amîndoi acelaşi lucru. Pe Boc nu-l ascultă
nimeni, la Băsescu se adună lumea ca la urs. Iată o lecţie pe care ar trebui s-o înveţe şi
politicienii argeşeni – nici unul nu ştie să se exprime plastic, interesant!

# E foarte adevărat ce a postulat Darwin – funcţia crează organul. De exemplu, funcţia de
deputat a lui Adrian Miuţescu, preşedintele liberalilor argeşeni, tinde să-i creeze un organ
al vorbirii supradezvoltat. Cînd începe să spună ceva, nu se mai opreşte. De fapt, omul nu
mai vorbeşte – face declaraţii politice... Aşa procedează şi unii profesori, pe care-i
recunoşti şi-n parc – perorează cu voce tare, obişnuiţi să acopere zgomotul clasei...
# Mai sînt circa o sută de zile pînă la aderarea la Uniunea Europeană şi clasa politică se
ţine de înjurături ! Vadim îl înjură pe Guşă, Guşă îl dă în judecată, cu sprijinul lui Ponta...
De parcă asta ne interesează. Între timp, “Lisa Drexhlmaier”, firmă serioasă, organizează
în Germania un seminar internaţional, la care sînt invitaţi primarii din Piteşti, Braşov,
Oradea şi Bucureşti, oraşe în care compania îşi desfăşoară activitatea. Uite că sectorul
privat dă dovadă de seriozitate…
# Cum să măsori performanţa administraţiei locale sau a actului de guvernare? În timp ce
industria are indicatori privind produsele, comerţul – aşişderea, finanţele – cu atît mai
mult, arta politicii se face după ureche…
# Acum, că toamna vine, prietenul M.A. îmi spune că doarme din ce în ce mai mult. E o
activitate plăcută, zice el, mai ales că visez în culori şi suprarealist. De exemplu, azi
noapte am visat un curcubeu imens, care a explodat în mii de bucăţele strălucitoare, ce
pluteau în toate părţile, iar eu alergam să le prind. În vis, fragmentele astea se numeau
nisoide…
# Citesc în ziare că evangheliştii fundamentalişti din Statele Unite au făcut nişte tabere
pentru copii, pe care-i învaţă să devină cruciaţi, martiri ai lui Iisus, adoptînd, aşadar,
metodele fundamentaliştilor musulmani. Asta e problema fundamentaliştilor de orice fel
– gîndesc cu fundul…
20 septembrie 2006
Veşti amestecate dinspre UE
Calculele sînt făcute! Experţii au realizat prognoze despre ce va merge bine şi ce nu,
în economia românească, în contextul integrării europene. În aceste condiţii, mai
avem timp de corecţii?
România şi Bulgaria vor avea o serie de beneficii prin integrarea de la 1 ianuarie 2007,
arată un studiu al Institutului pentru Studii Economice Internaţionale Comparate din
Viena. Ele vor fi însoţite, însă, de o serie de probleme, care nu trebuie neglijate. Iată
cîteva dintre predicţiile experţilor europeni:
# Cîştigurile aderării la UE se vor vedea în special în activitatea de comerţ, la nivelul
creşterii economice, în materie de investiţii şi prin infuzia de fonduri comunitare.
Probleme pot apărea la firmele mici şi mijlocii, în agricultură şi în industria alimentară.

# Un avantaj pentru economiile noilor-veniţi îl dă diferenţa de salarii faţă de vestul
Europei. Salariile în Romînia şi Bulgaria sînt o treime din media membrilor UE în
formula de 15 membri (înainte de 1 mai 2004), respectiv 70 la sută din media în cele zece
state care au aderat acum doi ani. Concret, salariul mediu este de 163 de euro în Bulgaria
şi 264 euro în Romania. O apropiere a nivelului mediu de salarizare va lua decenii.
# Există în continuare diferenţe mari în termeni industriali şi de logistică între cele două
ţări şi vest. Chiar dacă unele facilităţi de producţie au fost mutate în aceste ţări, în special
în ceea ce priveşte producţia de mobilier, îmbrăcăminte sau încălţăminte, vînzările pe
piaţa internă a Uniunii au fost puternic afectate de importurile din China.
# Textilele, confecţiile şi pielaria au înregistrat scăderi record în anul 2005. Slaba lor
performanţă este îngrijorătoare fiind vorba de sectoare în care România este specializată
şi care, pînă nu demult, propulsau producţia industrială şi exporturile.
# Celelalte două domenii esenţiale pentru industrie şi creşterea economică sînt
prelucrarea lemnului şi producţia de mobilă. Acestea sînt singurele care, potrivit
specialiştilor, se menţin pe linia de plutire şi mai au şanse să salveze scufundarea lentă a
industriei de prelucrare în general.
# Alte sectoare care, potrivit analizelor de specialitate, ar trebui încurajate, nu au fost
băgate în seamă în România: maşinile electrice, tehnica de calcul şi echipamente de
telecomunicaţii, mijloace de transport. Ele au un potenţial enorm de creştere, dar
deocamdată nu există multe acţiuni şi efecte concrete în aceste domenii.
# Ţările care au dezvoltat industria prelucrătoare într-un ritm mai puternic au dezvoltat un
anumit ansamblu de sectoare. Acestea sînt: maşinile electrice, mijloace de calcul,
echipamente de telecomunicaţii, aparate de măsură, mijloace de transport rutier, maşini şi
echipamente. În România nu s-a dezvoltat nici unul dintre acestea. Cu o singură excepţie:
investiţiile realizate de Renault.
# Ţara noastră a pariat pe cîteva domenii care, în prezent, pot fi considerate
"necîştigătoare", raportat la competitivitatea lor pe plan extern, mai ales în relaţiile cu
Uniunea Europeană. La textile, îmbrăcăminte şi pielărie-încălţăminte, şocul concurenţei
produselor chinezeşti a adus aproape în pragul falimentului producătorii din Romania şi
Uniunea Europeană în egală măsură.
# Slaba performanţă a sectoarelor cheie ale industriei de prelucrare, din ultimul an, nu
conferă perspective prea încurajatoare nici pentru anul acesta sau 2007. Integrarea în
Uniunea Europeană va surprinde neplăcut întreprinzătorii care nu şi-au pus la punct
sistemele de management al calităţii sau standardele de mediu. Pentru majoritatea
firmelor, această restructurare înseamnă reducerea cotelor de piaţă şi a marjelor de profit.
27 septembrie 2006

Păzea, vine austeritatea!
Azi, noi însemnări din caietul plouat al jurnalistului – despre laudele lui Andrei
Gerea, alegeri anticipate şi execuţii de partid. Dar şi despre cum a ajuns moartea să
fie claxonată iar Becali pozează pentru un tablou..
# Andrei Gerea a fanfare... Ieri, deputatul liberal a ridicat osanale guvernului Tăriceanu,
care ne-a băgat în UE... “În plan economic am făcut un progres fantastic... Bulgaria a
rămas cu gura căscată la ce s-a întîmplat în România... Anul acesta am făcut a treia
rectificare bugetară pozitivă, dînd bani pentru învăţămînt şi sănătate... Am făcut fapte
vitejeşti fără precedent...”. De fapt, meritul este al acestui popor, care a răbdat, din 1990
încoace, tot felul de experimente de guvernare, tot felul de excese şi întîrzieri, fără să
nască o mişcare extremistă puternică, fără să se rupă în bucăţi, după model iugoslav ! Că
se putea alege praful de România… Revenind la Gerea, noroc că şi-a revenit repede şi a
recunoscut că ne aşteaptă doi-trei ani de austeritate, după momentul ianuarie 2007.
Numai doi-trei?
# Aşadar, vine austeritatea! Se prevăd falimente masive în rîndul IMM-urilor care n-au
bani să respecte normele europene, va creşte şomajul şi se va accentua deficitul bugetar.
În schimb, se aşteaptă investiţii străine şi achiziţii imobiliare, făcute de europeni în
România. În aceste condiţii, Opoziţia poate forţa organizarea de alegeri anticipate, la
anul, după Paşte. Proiectul, despre care se tot vorbeşte în spatele uşilor închise, s-ar putea
concretiza cu sprijinul PD şi la comanda Cotrocenilor. Desigur, liberalii vor ţipa ca din
gură de şarpe, invocînd necesitatea “stabilităţii” şi vor cere partidelor să lase Guvernul să
lucreze ! De fapt, cu Tăriceanu sau fără Tăriceanu, lucrurile sînt clare – urmăm tratatele
semnate cu Uniunea Europeană, iar loc de întors nu prea e!
# Sîmbătă, la Cluj, conducerea PNL îi va executa scurt pe Cristi Boureanu şi pe Raluca
Turcan. Excluderea îl lasă rece pe deputatul de Argeş, care e acum în excursie
sentimentală în America, la Valentina. Rămîne de văzut dacă măsura se va aplica şi
”greilor” Stolojan şi Stoica. Amîndoi au duşmani puternici şi nu se ştie!
# Plouă şi toată lumea este posomorîtă. Mai puţin şoferii piteşteni, care rămîn nesimţiţi pe
orice vreme. Ieri, un dric care ducea pe cineva pe ultimul drum a fost claxonat ca la uşa
cortului că nu se mişcă mai repede! Ce să mai spunem că nimeni nu mai respectă gestul
elementar de politeţe de a aprinde farurile, la întîlnirea cu un cortegiu funerar… De fapt,
în nebunia de astăzi, moartea devine deranjantă – am auzit că, într-un bloc din Popa
Şapcă, nişte bocitoare au fost aruncate pe scări, din priveghi, pe motiv că nu respectau
programul de linişte…
# Mă amuz mereu cînd vînzătorii din piaţă îmi aleg marfă mai frumoasă, zicînd că m-au
văzut la televizor sau că mă ştiu din ziar… Este singurul privilegiu pe care cred că-l au
jurnaliştii din provincie! Oricum, ce ţi-e şi cu expunerea asta media... De obicei, îţi place
să crezi că publicul rămîne cu ceva din ideile pe care le storci, zi de zi, dintr-un creier
obosit. De fapt, nimeni nu-ţi spune “Te-am auzit la televizor !” ci “Te-am văzut la
televizor”. Ideile, limbajul nu prea contează… Rămîne imaginea.

# Chestia cu imaginea o ştie şi Gigi Becali, interesat mai mult să fie prezent la ştiri decît
să spună ceva coerent. Mai mult, el are în minte o idee foarte clară despre propagandă.
Altfel nu se explică de ce le-a zis unor oameni de afaceri, care rîdeau de el, că în cinci ani
vor vedea tabloul lui, agăţat în case, şcoli, instituţii. Sinistru…
28 septembrie 2006

Alexandru Puiu – un domn al noii Renaşteri Româneşti
În galeria marilor noştri concetăţeni, astăzi voi schiţa figura profesorului
universitar doctor Alexandru Puiu, rectorul fondator al Universităţii
“Brâncoveanu”, o personalitate a Renaşterii Româneşti de după 1989...
Profesorului Alexandru Puiu i s-ar potrivi mai bine o carte biografică, nu un simplu
articol de ziar. Este imposibil să rezumi în cîteva rînduri o carieră strălucită – profesor la
ASE, şef de catedră, decan, rector. Laureat al Academiei Române şi al “New York
Academy of Sciences”, cavaler al Ordinului Naţional pentru Merit, cetăţean de onoare al
trei oraşe, 20 de ani în Consiliul Naţional al Comerţului Exterior, autor de manuale şi
cărţi care au schimbat politica BNR, conducător de doctorat... Ieri, privindu-l cum
oficiază deschiderea noului an şcolar la “Brâncoveanu”, mă gîndeam că rectorul este unul
dintre puţinii oameni cărora Piteştiul le datorează, cu adevărat, ceva. Formidabila
investiţie care este Universitatea “Brâncoveanu”, ridicată din bani privaţi, mi-a apărut,
dintr-odată, ca un palat al unui domn din noua Renaştere Românească…
Pentru că, după 1989, trăim, cu adevărat, o vreme comparabilă cu Renaşterea. O
deşteptare a energiilor creatoare ale neamului, dar şi o vreme a condottierilor şi a
escrocilor de tot felul. O perioadă a poeţilor de curte dar şi a adevărului despre Inchiziţia
comunistă. O lume a politicii, a jocurilor de imagine, a marilor averi. Ei bine, în acest
climat special, profesorul Puiu s-a comportat ca un principe renascentist, construind, cu
civilitate şi patos, cu discreţie şi îndemînare. Bănuiesc că nu întîmplător şi-a numit
Universitatea după alt domn, Constantin Brâncoveanu, ctitorul Horezului şi proprietarul
Mogoşoaiei, domn al aurului dar şi al cărţii, abil politician, iubitor de artă şi bun creştin!
Sub semnul lui Brâncoveanu, Universitatea profesorului Puiu a crescut timp de 15 ani, în
trei oraşe, strîngînd energii şi modelînd destine…
De la bănuiala că ar fi “o particulară” printre altele, Universitatea “Brâncoveanu” a ajuns,
astăzi, la o reputaţie impresionantă – opt mii de studenţi, colaborări cu zece universităţi
din străinătate, burse academice, programe coerente de masterat şi doctorat, peste 200 de
manuale, premiate la marile tîrguri ale cărţii academice. O dotare materială
impresionantă, cuprinzînd un campus european, un centru de afaceri uluitor, investiţii
inteligente (ştiaţi că Universitatea cumpără opere de artă ale pictorilor argeşeni mai puţin
cunoscuţi, dar cu mare potenţial?). Dar, mai presus de toate, o ştiinţă de a atrage oamenii
deştepţi, profesori bucureşteni dar şi valori locale, un spirit deschis la nou, la inovaţie, la
experiment. Nu întîmplător cei mai buni studenţi rămîn “brâncoveni”, alăturîndu-se

maeştrilor, alegînd cariera didactică. Iar ceilalţi, cei mulţi, nu au dificultăţi în a-şi găsi,
apoi, un job pe măsura pregătirii…
Oraşul s-a umplut de “brâncoveni”. Acum sînt, încă, la mijlocul piramidei, din cauza
vîrstei. Dar, fără îndoială, peste cîţiva ani, îi vom găsi în companii, pe poziţii de top
management. În finanţe, în marketing. Îi vom găsi şi în sistemul judiciar, oricît de închis
pare a fi, îi vom întîlni în cercetare. Vor scrie cărţi, vor face, la rîndul lor, ucenici. Şi,
cînd vor lua puterea, se vor recunoaşte dintr-o privire, îşi vor povesti cum au frecventat
acelaşi club, cum au învăţat cu aceeaşi profesori. Vor zîmbi, complice, amintindu-şi de
severitatea domnului rector, de dinamismul şi ironia domnului prorector, de traducerile
din Kafka ale domnului decan… Astfel, profesorul Alexandru Puiu va intra în istorie şi
va trăi prin generaţiile viitoare, în care a investit. Ieri, privindu-l cum oficiază deschiderea
noului an şcolar, am fost mişcat de bucuria lui. O bucurie smerită, o bucurie umilă,
întîlnită mai degrabă la sfinţi, nu la intelectuali! Acest om, cum inspirat a observat PS
Calinic, se bucură de parcă ar plînge...
2 octombrie 2006
S-ar putea să auzim şi îngerii...
Începînd de ieri, la Bibliotecă, scriitorii locului îşi promovează cele mai noi titluri, în
“Săptămîna editurilor argeşene”. Iniţiativa este meritorie, iar efortul directorului
Mihai Sachelarie – demn de semnalat. De ce? Pentru că, am impresia, cultura
rămîne ultima barieră în faţa agresivităţii umane.
Pe vremea dictaturii comuniste, Noica a fost întrebat de ce mai citeşte… Mirat, filosoful
şi-a privit interlocutorul şi a răspuns, la rîndu-i, cu o întrebare: “Dar tu de ce te speli pe
ochi în fiecare dimineaţă? ”. Scurtul dialog ne învaţă că, pentru cărturarul de la Păltiniş,
lectura se transformase într-un act purificator, necesar igienei mentale… Şi cum să nu-i
dai dreptate ? Fără confruntarea cu marile spirite ale umanităţii, fără acces la ceea ce au
gîndit şi au simţit alţii, individul riscă să piardă ceva, iar viaţa sa nu depăşeşte pragul
mediocrităţii.
Astăzi, cînd compatrioţii noştri citesc din ce în ce mai puţin, cărţile sînt scumpe iar
bibliotecile particulare tind să devină istorie, vorba lui Noica îşi arată şi un alt sens.
Priviţi puţin în jur. Cît de agitaţi sînt trecătorii! Aici, un grup de copii aleargă să prindă
autobuzul… Dincolo, maşini luxoase dispar ca nălucile, iar şoferii vorbesc la mobil. În
magazine, femeile aleg bijuterii, în piaţă se tîrguieşte ţuica… Şi cîţi nervi! Înjurături la tot
pasul, îmbrînceală, proastă creştere. Haine urîte, pantofi scîlciaţi. Patroni în trening,
coborînd din Mercedes. Lumea cenuşie a comunismului românesc s-a transformat într-un
bîlci al deşertăciunilor, cu milioane de Mărioare şi Vasilache, certîndu-se, agresîndu-se,
la nesfîrşit.
Se vede, fraţilor, că nu mai punem mîna pe-o carte… Se vede că ne lipsesc acele 30 de
minute zilnice, în care să ne aşezăm într-un fotoliu, să domolim caii gîndurilor şi să
deschidem o carte. Avem nevoie de lectură ca terapie, de ieşire din ego-ul inflamat. Ce

bine-ar fi să tăcem o jumătate de oră, să reflectăm, să ne închipuim o altă viaţă ! Ar fi
echivalentul gimnasticii chinezeşti, pe care locuitorii din Imperiul de Mijloc o fac,
dimineaţa, prin parcuri. Mi-aş dori să văd elevi care citesc în autobuz, pensionari care
citesc în parc, oameni de afaceri care citesc la cafenea. Cu siguranţă, ar fi mai puţină
nervozitate în aer…
Pentru că, mă gîndesc acum, omul este singura specie animală care n-a dezvoltat rituri
comportamentale pentru scăderea agresivităţii. Celelalte fiinţe – da! Păunii se înfoaie, în
ritualul curtării păuniţelor, iar cel mai frumos cîştigă. Motanii miorlăie unii la alţii, se
burzuluiesc dar nu se omoară. Cerbii se ciocnesc în coarne dar nu-şi sparg capetele. Cîinii
îşi păzesc teritoriul, marcîndu-l cu urină… Şi aşa mai departe. Numai omul pare să n-aibă
limită. Mai ales omul acultural, amoral, agnostic. Fără spaima de pedeapsă legală, fără
frica de Dumnezeu şi fără tihna lecturii, maimuţa evoluată numită om se comportă aşa
cum vedeţi şi dumneavoastră…
Citiţi, fraţilor, reveniţi la cărţi! Pentru început, rezervaţi un sfert de oră pe zi… Dacă naveţi bani, mergeţi pe la anticariate, împrumutaţi de la bibliotecă. Renunţaţi la televizor,
măcar de la zece seara în sus. Adormiţi cu cartea pe piept şi vă asigur că dimineaţa vă
veţi trezi mai bine! Şi, da!, treceţi şi pe la Biblioteca Judeţeană, să vedeţi cele mai noi
titluri, propuse de editurile argeşene… Este săptămîna lor, o manifestare pentru care
organizatorii, în frunte cu directorul Mihai Sachelarie, merită felicitări. Poate că unele
cărţi chiar vă vor interesa! Propuneţi prietenilor şi alte subiecte de discuţie, în afară de
fotbal şi politică. Încurajaţi-vă copiii ca o zi pe săptămînă să nu se atingă de calculator,
decretaţi acea zi drept Sărbătoarea Cărţii ! Trimiteţi un roman istoric părinţilor, la ţară !
Dăruiţi iubitei o carte de poezii, alături de un buchet de flori! Păstraţi în maşină un volum
de aforisme, de citit la stop.
Şi vom vedea cu surpriză că oamenii reîncep să-şi zîmbească pe stradă, să răspundă la
bună-ziua, să fie amabili şi relaxaţi. Fiind mai puţine claxoane, s-ar putea să auzim şi
îngerii, fîlfîind…
16 octombrie 2006

O maimuţă în biserică
Astăzi, cîteva notiţe despre cum şi-a vărsat Becali dulceaţa, despre cum se impune
primul plebiscit din istoria Piteştiului, despre greaţa lui Goma şi despre cum Big
Brother bagă milioane de euro în buzunarele unor uniforme ale poliţiei române...
# Ieri, după meciul Steaua-Real, jumătate din Piteşti avea faţa lungă de-un cot şi tristătristă... Aşa se întîmplă cînd îţi mor iluziile ! De fapt, partida asta ar trebui să ne arate cît
de departe sîntem de spiritul performanţei – chiar şi cînd ne conduceau cu trei goluri,
spaniolii “arau” în continuare terenul şi ăşi dau sufletul, alergînd după minge. Revenind
la doliul steliştilor, mă tem că tot aşa se va simţi întregul popor român, după aderarea la
UE, văzînd cum muncesc fraţii noştri europeni...

# Comportamentul patologic al lui Becali atinge paroxismul – nu mi-am crezut ochilor,
văzîndu-l cum se repede cu cuţitul de bucătărie la Ramon Calderon, să-l facă frate de
cruce! Ce-o fi gîndit preşedintele Realului, Dumnezeu ştie! La început se albise tot, apoi
a dat-o pe glumă, că Becali mima doar că-i taie venele... Apoi, triumfător, Gigi ne-a
arătat manşetele murdare cu dulceaţă, repetînd obsesiv “Sînge, sînge!”. Trecînd peste
şocul întîmplării, remarc că Becali are o predilecţie pentru a goli de semnificaţie gesturi
iniţiatice şi atitudini spirituale – se roagă sub lumina reflectoarelor, face milostenii
televizate, merge în pelerinaj ca să cîştige la fotbal, se înfrăţeşte prin cîrciumi, sacrificînd
dulceaţă ! Multă vreme credeam că gesturile astea vin dintr-o dimensiune arhaică a
personalităţii sale. De fapt, individul mimează riturile şi batjocoreşte Sacrul… O maimuţă
în Biserică.
# Rămînem în zona fotbalului. Am aflat că liberalul Narcis Sofianu, consilier local, vrea
să blocheze hotărîrea administraţiei de a construi nocturnă în Trivale. Sofianu se bazează
pe faptul că studiul de fezabilitate depăşeşte cu 30 de miliarde de lei oferta pe baza căreia
s-a cîştigat licitaţia, dar ia în calcul şi starea de spirit a populaţiei oraşului, care nu susţine
cheltuirea unei sume atît de mari pentru o echipă gata să cadă în B, care mai are şi
acţionariat privat. La rîndul său, primarul Tudor Pendiuc crede tocmai invers – piteştenii
agreează fotbalul, nocturna va fi utilă în orice împrejurare şi se întreabă: ce-ar fi dacă
meciul România – Luxemburg, din primăvară, s-ar juca la Piteşti? Că tot s-a săturat Mutu
să fie huiduit în Bucale... Acum, noi ce să zicem? 67 de miliarde, cît costă nocturna asta,
înseamnă bugetul Centrului Cultural pe o jumătate de veac! Dar poate că fotbalul e
important... De ce nu organizăm un plebiscit, prima consultare populară post-decembristă
pe probleme de investiţii?
# Printr-o scrisoare dulce-amară, Paul Goma mulţumeşte primăriei Piteşti pentru oferta de
a se muta la noi, dar renunţă la demers, dezgustat de faptul că oficialităţile române n-au
mişcat un deget pentru a-i reda cetăţenia... Celebrul disident îşi încheie epistola,
concluzionînd că Băseştii ăştia nu sînt mai de soi decît Ilieştii şi Constantineştii ceilalţi!
# Liberalii par nemulţumiţi de propunerea municipalităţii de a amplasa statuia lui
Brătianu în capătul Căii Bucureşti, apreciind că nu există o clădire în spate, care să dea un
termen de comparaţie... Haida de! Cîte statui nu sînt amplasate în Capitală tocmai în
intersecţii, ca să fie văzute? De la “nasturele” ăla oribil din Piaţa Charles de Gaulle pînă
la statuia Aviatorilor, de la statuia lui Kogălniceanu, pe lîngă care trece troleul, pînă la
statuia lui Mihai Viteazu, de la Universitate... Deci, nazurile nu-şi au rostul!
# O altă afacere stă să explodeze sub nasul nostru iar noi habar n-avem. V-aţi prins că sau montat radare fixe şi camere video, în locuri strategice, ca să domolească traficul. Ce
nu ştiţi e că asta se face printr-o firmă agreată de şefii poliţiei române, care cere
municipalităţii o cotă parte din încasări... Pînă aici, nimic de zis. Dar cînd aflăm că firma
respectivă, non-profit, estimează o valoare a sancţiunilor aplicate de 10-14 milioane de
euro pe an (!), din care urmează să-şi “tragă” 25%, parcă ne întrebăm dacă scopul ei e să
dea cît mai multe sancţiuni sau să disciplineze traficul? Dacă nu vă vine să credeţi că

cifrele sînt bune, aflaţi că s-au întocmit deja statistici care arată că, zilnic, pe la L-uri, trec
în medie 53 de mii de maşini!
# Tăcere deplină după ce-am rugat conducerea Termoficării să ne spună cum a cheltuit
banii alocaţi pentru retehnologizare. Mai aşteptăm, nu ne supărăm... Mai ales că a dat
soarele, se amînă factura de întreţinere... Dar cît să mai ţină norocul meteorologic al
domnului director Lungu?
18 octombrie 2006
Crimă pentru un loc de parcare
Azi nu scriu nici despre politicieni, nici despre aderare. Nu mă interesează
remanierea Guvernului, nici închisorile CIA din România. N-am ochi pentru
Nicolescu, Miuţescu, Georgescu. Nici pentru Voiculescu sau Constantinescu. Mi se
fîlfîie de gripa aviară, mi se rupe de rupturile din Alianţă. Azi scriu despre parcări !
Păi da! Şi aste pentru că mi-am început bine ziua. M-a pus dracu şi am venit cu maşina la
serviciu. Ştiţi, “Societatea” are o parcare privată, lîngă imobilul de birouri pe care-l ocupă
dar, ca de obicei, n-am mai găsit loc. Aşa că am lăsat maşina pe străduţa noastră, alături
de ale vecinilor – directori, manageri, oameni respectabili. M-am uitat să nu încurc pe
nimeni, am parcat în cel mai ascuns loc şi – fuga la redacţie! N-am apucat să fac cîţiva
paşi că numai ce-a oprit un BMW X5 lîngă mine, a coborît geamul şi un director (nu-i
mai dau numele, că încă îl respect) mi-a zis: “Auzi, vecine, ia aia de-acolo, de la poarta
mea, că noi mai intrăm, mai ieşim...”. În vocea sa parcă am auzit plesnete de bici şi focuri
de armă, aşa că m-am dus urgent şi mi-am mutat autoturismul, pe domeniul public, ceva
mai încolo... înfrigurat de ce se ascundea în semnele de suspensie ale frazei domniei sale!
În timp de bîjbîiam să bag în viteză, m-am uitat în oglindă şi nu m-am văzut – atît de mic
mă făcusem. Şi, pornind cu smucituri, m-am gîndit: “S-o fi privatizat prin MEBO şi
strada Negru Vodă şi eu n-am nici o acţiune…”.
Dar, pe scara terorismului de parcare, avertismentul bunului meu vecin de serviciu este
pe treapta cea mai de jos. Dacă vreţi să vedeţi pînă unde poate fi umilit un şofer, citiţi mai
departe! Seara, cînd mă întorc acasă, că stau la bloc, parchez unde se poate. Aşa fac şi
ceilalţi locatari, fără mari mofturi. Totuşi, într-o dimineaţă, am găsit un bileţel pe parbriz,
unde cineva scrisese cu mîna stîngă şi cu majuscule: NO MAI LĂSA ACI CĂ NO MAI
GĂSEŞT. Dimineaţa următoare, scriitorul n-a mai avut hîrtie, aşa că mi-a lăsat un
autograf direct pe uşa din spate, stînga. Iar a treia zi mi-a desumflat cauciucurile. Cînd, a
patra zi, am văzut de la etaj cum se agita prin parcare cu o canistră de benzină, i-am dat
satisfacţie şi m-am mutat doi metri mai încolo, de pe LOCUL LUI! Că era locul lui – în
urmă cu 20 de ani, cînd se construise blocul şi primise el apartament acolo, de la partid,
pusese două găleţi de asfalt, alături de muncitorii de la drumuri...
Nici asta nu e cine ştie ce! Ce ziceţi însă de indivizii care parchează veşnic? Numai la
mine la bloc sînt trei rable, care nu s-au mai mişcat de trei ani. Pe jantă, fără geamuri, sub
bietele autoturisme a crescut iarba. Ştiu că, la Remat, nu prea iei bani buni pe ele. Dar

poate că proprietarii au rude la ţară – de ce nu le duc acolo, să le facă, să zicem, coteţe
pentru găini? Că Primăria sau Poliţia nu se implică, doar dacă văd că am oprit noi pe
Brătianu, în faţă la bănci, pentru 30 de secunde... Atunci să te ţii cîrîit de sirene şi
îndemnuri de: “Mişcă, cetăţene!”. Ne mişcăm, ce să facem ? Cu gîndul la mama lor… Că
doar n-avem maşini de fiţe, de-alea care pot fi parcate oriunde, cu condiţia să lase
şmecherul luminile de avarie să clipească!
În fine, pe scara terorismului vin şi ăia periculoşi – Osama Bin Ladenii parcărilor! Ăştia
îşi fac un titlu de glorie să te blocheze! Sînt de două categorii… Primii nici măcar nu
bagă de seamă că nu mai poţi ieşi! Fug din maşină, îşi rezolvă ce au de făcut, apoi se
întorc în parcare şi cască ochii cît cepele cînd ne văd pe noi, blocaţii, agitînd levierele
prin aer… “Gata, şefule, mînca-ţi-aş, acuma vin, ho! Că am stat şi io puţîn...”. Şi
demarează în trombă, gata să te calce, că tot nu-i doare nici în spate de tine. A doua
categorie e a celor nervoşi şi întreprinzători. M-am trezit cu unul din ăsta sunînd la uşă,
pe la 11 noaptea, să-mi mut maşina, că stau pe locul lui, se întorsese de la ţară şi n-avea
unde parca. De unde naiba ştia cine sînt, unde stau? De atunci, nu mai plec în concediu
fără să-l anunţ unde mă duc, că nu vreau să mă trezesc cu el, după o săptămînă... Iar altul,
mult mai viclean, cînd a văzut că am încălecat BORDURA LUI, a chemat un prieten şi el
a parcat în faţă, ăla în spate şi m-au lăsat blocat două zile... Să-mi fie învăţătură de minte.
Repet, poate aţi uitat – totul pe domeniul public...
Asta e esenţa unamă, fraţilor, nu remanieri, Uniunea Europenă, alte nimicuri! Parcarea!
Aici se vede caracterul omului... Cum smulge o palmă de pămînt din domeniul public şi
se face stăpîn ! Să stea la umbră maşina lui ! Ăilalţi? Să moară, dă-i dracu! Cum oraşul
devine din ce în ce mai aglomerat, nu sînt departe vremurile cînd vom asista la crime
pentru parcare. Că de teroare avem deja parte... Şi pentru ce? Pentru o mînă de fiare! În
loc să avem un pic de bunăvoinţă, să ne strecurăm unii e lîngă alţii, să nu ne enervăm, că
viaţa-i scurtă... Eu am Tico, pot să-l parchez şi-n baie, la bloc! Dar voi ce-o să faceţi,
şoferi de Merţane şi X5-uri?
20 octombrie 2006
Prefectul în furnicar
Săptămîna trecută, prefectul a scos capul din maldărul prăfuit de dosare agricole şi
s-a dus să se recreeze puţin, pînă-n China! O vizită în furnicar, s-ar putea spune...
Cum a fost acolo şi care este morala fabulei, aflaţi în continuare...
Sătul să tot “lingă dosare” de proprietate funciară, domnul prefect Ion Cîrstoiu a avut
parte de o săptămînă de recreere. Unde? În China! Cum respectiva destinaţie e ceva mai
departe de Oarja şi chiar de Nucşoara, ieri am fost tare curios să aflu detaliile acestei
excursii chiar de la primul turist al judeţului. Deschis, Cîrstoiu mi-a explicat că a onorat o
invitaţie protocolară, venită încă din septembrie de la Academia de Ştiinţe din Shanghai,
care s-a arătat interesată să ducă nişte demnitari români la poalele Marelui Zid Chinezesc.
Pe banii lor… La schimb, luna viitoare, o duzină de chinezi cu funcţii de răspundere o să
treacă prin România, prin Argeş, conform uzanţelor diplomatice!

Aşa… Şi ce-a făcut prefectul în China? Păi a fost plimbat din loc în loc, în sud, în zonele
de coastă cu dezvoltare economică explozivă. La început cam sceptic, Cîrstoiu n-a
întîrziat să facă ochii mari, văzînd cum se ridică un bloc în trei zile sau cum se circulă pe
autostrăzi cu 12 benzi şi patru nivele. Purtat pe viaducte, la înălţimea unui bloc cu 50 de
etaje, omul nostru era să-şi piardă echilibrul, uitîndu-se în jos, la valurile de maşini şi
biciclete (“Mi se părea că vin nişte stoluri peste mine, ca-n filmul ăla – Păsările!”). Nici
trenul de mare viteză, levitînd pe şine suspendate, nu l-a ajutat prea mult să-şi revină…
Apoi a făcut un calcul şi s-a îngrozit. “Păi dacă ăştia aduc statului un profit de un dolar,
vă daţi seama că se strîng un miliard şi jumătate de dolari? Pe zi...”.
La Academie, chinezii i-au plimbat pe români prin laboratoare ultramoderne, i-au uluit cu
amănuntele programului lor spaţial, i-au năucit cu benzina făcută din frunze. La recepţii,
au fost serviţi cu toate delicatesele pămîntului, aşa că omul nostru din Nucşoara s-a
spurcat gustînd din şerpi marinaţi şi raţe umplute. La întîlnirile cu presa, bliţurile au
fulgerat o jumătate de oră, că sînt multe ziare în Shanghai... Pe holurile administraţiei
locale nu mirosea nici a cafea, nici nu-şi pierdea nimeni timpul. Despre plicuri cu şpagă,
ce să mai vorbim!? Prinşi asupra faptului, funcţionarii au parte de-o judecată sumară şi de
un glonţ în ceafă, pe care-l achită familia... Dar poate că cel mai mare şoc l-au trăit
românaşii cînd au văzut că toată lumea munceşte în China şi sîmbăta şi duminica...
“Există acolo un cult al muncii pe care noi, din păcate, nu-l avem. Şi nu-l au nici ceilalţi
europeni ” – a adăugat prefectul.
Totuşi, în ciuda faţadei strălucitoare a Chinei moderne, Cîrstoiu a rămas destul de lucid
ca să sesizeze şi cîteva aspecte ce nu dau bine la export. Cum ar fi acela că regimul
politic este, în continuare, o dictatură care se sprijină pe armată. “De Poliţie nu se fereşte
nimeni dar cînd vine o maşină cu soldaţi toată lumea se ascunde pe unde poate...”. Sau că
nivelul de trai este extrem de scăzut, cei mai mulţi trăind cu unul-doi dolari pe zi. În fine,
că se exercită un control draconic al naşterilor şi al proprietăţii – nici o familie nu are
voie să aibă mai mult de un copil şi o locuinţă iar statul nu recunoaşte proprietatea
privată. “Este o lume de muncitori şi de şefi. Dacă eşti muncitor, trebuie să tragi din
greu... Dacă eşti şef, depinzi de partid dar poţi cîştiga şi 6000 de dolari pe lună”.
Cam astea sînt amintirile prefectului din călătoria sa în furnicar. Morala fabulei, care cade
în sarcina editorialistului, ar putea fi următoarea – fără să ştie, Ion Cîrstoiu a simţit pe
pielea lui noua politică de imagine a Imperiului Chinez. Departe de a fi o democraţie,
acest stat ştie că are nevoie de bunăvoinţa demnitarilor europeni şi americani, pur şi
simplu pentru a-şi păstra pieţele de desfacere. Astfel că oferă excursii în marele parc de
distracţii Chinaland... Apoi negociază acorduri comerciale avantajoase, încurajează
firmele mixte, exportă mînă de lucru ieftină. Iar tertipul negustoresc îi merge! Cînd ne
vom trezi, vom constata cu surprindere că toţi purtăm papuci de plastic “Made in China”
!
23 octombrie 2006

Nu m-ai convins, Cosmin!
Ieri, Cosmin Guşă şi-a lansat la Piteşti cartea “10 păcate ale României”, care se vrea
un manifest al Partidului Iniţiativa Naţională. Din păcate, cartea este subţirică (la
propriu şi la figurat) iar fostul ziarist nu convinge în postura de om politic…
Afişînd permanent un aer tineresc, subliniat de chelie şi de costumul purtat fără cravată,
Cosmin Guşă vă este cunoscut de la televizor. De cele mai multe ori, omul pare direct şi
ţine la tăvăleală, de aceea şi ajunge atît de des pe sticlă. Dar, dacă stai bine şi-i asculţi
spusele, rar te alegi cu ceva semnificativ. Aşa s-a întîmplat şi ieri, cînd liderul PIN ne-a
invitat la o lansare de carte, urmată de conferinţa de presă. Din păcate, deşi existau toate
premisele pentru o dezbatere animată, politicianul Guşă s-a menţinut în zona
generalităţilor, iar despre scriitorul cu acelaşi nume ce să mai vorbim!?
Dar să le luăm pe rînd. Volumul “10 păcate ale României”, manifestul PIN, se citeşte
într-o oră. Asta nu e rău, în definitiv nu avem de-a face cu “În căutarea timpului pierdut”
ci cu o carte de propagandă politică. Se vede că autorul a fost jurnalist, multe pagini sînt
alert scrise şi te prind. De asemenea, sînt interesante caracterizările făcute unor personaje
publice, chiar dacă Guşă nu se încurcă în nuanţe. Pentru el, oamenii sînt fie albi, fie
negri… Asta s-a văzut şi în discuţia cu presa locală. Cerîndu-i-se să caracterizeze nişte
politicieni de-ai locului, liderul PIN a spus despre Văcăroiu că e un frînar al reformelor,
despre Boureanu că a greşit mergînd cu bătrînii Stoica şi Stolojan şi despre Daciana Sîrbu
că va avea un cuvînt greu de spus în PSD. Dar să revenim… În carte, Guşă pune degetul
pe probleme reale, precum faptul că societatea îşi pierde reperele morale sau că tranziţia a
fost însoţită de mari minciuni. Ei şi? Ce e nou în asta? Au curs rîuri de cerneală în
presă… Au spus-o alţii, mult mai talentaţi! Dacă voiam să mă delectez cu otrăvuri
rafinate privind ţărişoara, îl citeam pe Cioran sau, mă rog, pe Cristian Tudor Popescu. De
la un politician aşteptam altceva – aşteptam soluţii! Or, astea sînt sublime dar lipsesc cu
desăvîrşire… Sau, cînd sînt pomenite, se reduc la locuri comune – să promovăm oameni
incoruptibili, să fim pragmatici, să votăm PIN !
Că politicianul Guşă nu are în tolbă o ofertă consistentă s-a văzut şi la conferinţa de
presă, cînd l-am întrebat despre doctrina PIN, despre setul politicilor publice. Mi-a spus
că ăstea au murit la 1700, toamna, că acum se poartă pragmatismul, că trebuie chemat
expertul ca să soluţioneze fiecare chestie în parte. Chiar aşa? Şi eu care ştiam că există
soluţii neoliberale, social-democrate, conservatoare. Am insistat – măcar PIN e de
dreapta sau de stînga? De stînga – mi s-a răspuns, fireşte, că liderul e şi el un om de
stînga, nu a crescut în familia unui Dan Amedeo Lăzărescu, ca Tăriceanu… Şi ce e cu
prietenia suspectă cu partidele naţionaliste din ţările ortodoxe? Guşă m-a lămurit că ăsta e
un proiect politic intern, care priveşte numai membrii PIN. Altceva? Da – partidul e în
plină organizare, are peste 5% în preferinţele românilor şi Cosmin va candida la
preşedinţie. În rest, conferinţa a continuat cu diverse acuzaţii la adresa oligarhilor care
conduc România, cu o pledoarie pentru nevinovăţia primarului de Vîlcea, aterizat la
Colibaşi, sub acuzaţie de luare de mită, cu autografe şi bună ziua.

Acum, cînd scriu aceste rînduri, încerc să-mi dau seama de ce nu m-a convins Cosmin
Guşă. Şi realizez că mă deranjează discursul său anti-sistem. Guşă crede că România e
blocată de oligarhi (or eu cred că ei sînt motorul economiei capitaliste…), că sistemul
politic este putred (generalizare falsă…), că România nu va suporta şocul integrării (fără
să vadă şi oportunităţile aduse de aderare). Mă incomodează şi uşurinţa cu care
politicianul Guşă a trecut din partid în partid, dar poate că asta e o calitate cînd vrei să
faci carieră… Mă intrigă şi informaţiile pe care le primeşte din zona serviciilor secrete şi
mă întreb ce preţ plăteşte pentru ele. În fine, şi e obiecţia de fond, mă sîcîie lipsa oricărei
referiri a liderului PIN la valori! Da, la demodatele şi prăfuitele valori... Alea care au
murit la 1700, odată cu ideologiile politice! În lipsa acestor repere, nu mi-e evident decît
că Guşă ţine foarte mult la el însuşi. Pentru toate acestea am ales titlul de mai sus. Dar nu
e o tragedie. Poate vă convinge pe dumneavoastră, la alegeri...
26 octombrie 2006
Decalogul Bunului Jurnalist
Azi, de Ziua Libertăţii Presei, mă gîndesc că ziariştii ar avea nevoie de un decalog,
pe potriva celui biblic, pentru că libertatea fără responsabilitate este anarhie. Pînă
cînd va coborî un Moise printre noi, purtînd în laptop Cuvîntul Domnului, am putea
să-l folosim pe cel de mai jos, cerîndu-mi anticipat scuze colegilor de breaslă care, cu
siguranţă, îl puteau formula mai bine!
Porunca 1. Adevărul este Dumnezeul tău, să n-ai alt Dumnezeu în afara lui!
Comentariu: Sigur, în lumea modernă, Adevărul nu se mai scrie cu majusculă, nu mai
este o valoare imuabilă. Astăzi, adevărul se construieşte social şi cultural, ţine de
convenţie, are grade de comparaţie... Totuşi, ziaristul trebuie să lase aceste subtilităţi pe
seama filosofilor şi să producă reflectări fidele ale faptelor. Cum spun anglo-saxonii:
comentariul e liber, faptele – sfinte!
Porunca 2. Nu lua tragediile omeneşti în deşert!
Comentariu: Pentru că presa este atrasă de tot ceea ce este neobişnuit, sursa privilegiată a
ştirilor noastre este tragedia. Accidente, infracţiuni, dezastre – iată subiectele gazetelor.
Poţi strîmba din nas, din asta se hrăneşte curiozitatea umană. Totuşi, în goana după ştire,
să nu intrăm cu bocancii în sufletul oamenilor care suferă. Nu sîntem corbi care se
hrănesc cu cadavre! Puţină compasiune, sub forma decenţei, nu strică!
Porunca 3. Cînd n-ai ce scrie, nu face din ţînţar armăsar! Mai bine ia-ţi o zi liberă...
Comentariu: Cred că v-aţi săturat şi voi să tot transformaţi în VIP-uri tot felul de
analfabeţi şi să ridicaţi osanale mîrlanilor cu bani, ca să vă arunce un os de la masa lor...
Dacă s-au săturat jurnaliştii, închipuiţi-vă cît de scîrbiţi sînt cititorii noştri sau săracii
telespectatori ai rubricii SPORT!
Porunca 4. Respectă pe tatăl şi pe mama ta! Respectă familia, venerează bătrînii,
ocroteşte-i pe copii!

Comentariu: În presa anilor ’90, orice femeie trecută de 50 de ani era “bătrînă” şi oricărui
pensionar i se spunea “tataie” ! Astăzi, respectul faţă de părul alb este ceva mai mare, dar
discriminările de tot felul nu lipsesc deloc. Stereotipuri ? Bărbaţii sînt şarmanţi, femeile –
fatale, ţiganii – manelişti iar patronii – hoţi! Bine că au început să fie protejaţi copiii
ajunşi în posturi degradante...
Porunca 5. Să nu ucizi!
Comentariu: Presa poate fi o armă nimicitoare, dacă ne vom ţine de capul unui om,
călcîndu-i în picioare demnitatea, refuzîndu-i dreptul la replică, omorîndu-l simbolic prin
“turnare în plumb”. Asta nu înseamnă să renunţăm la opiniile noastre, la valorile în care
credem. Cîinele de pază al societăţii îşi păstrează dinţii ascuţiţi. Dar să nu fie turbat…Să
criticăm ascultîndu-l şi pe cel criticat, mai ales dacă are ceva de spus! Şi, mai ales, să
avem argumente…
Porunca 6. Să nu furi, să nu şantajezi!
Comentariu: Din păcate, la noi jurnaliştii lucrează şi ca agenţi publicitari, fac vînzări de
spaţiu tipografic, scriu materiale de reclamă. În aceste condiţii, tentaţia de a băga degetul
în borcanul cu miere e mare. După ce ai luat bani de la o firmă, pe publicitate, poţi să mai
critici această firmă? Dacă ai semnat un contract de consiliere cu un partid, poţi să mai
dai de pămînt cu preşedintele său? Răspuns – DA! Dacă merită… Jurnaliştii ar trebui să
cunoască diferenţa dintre publicitate şi spaţiu redacţional. Dar, de prea multe ori, se vînd
prea ieftin…
Porunca 7. Să nu rîvneşti la femeia (dezbrăcată) a altuia…
Comentariu: Sexul vinde iar ce e frumos îi place şi lui Dumnezeu, dar parcă prea s-au
umplut ziarele de femei dezbrăcate. E o beţie a formelor, care te lasă, paradoxal, mahmur
şi fără chef! În societăţile tradiţionale, sexul se apropia de artă şi de ritual, în modernitate
are ceva din deliciile abatorului şi benzii rulante. Deci, mai puţine poze luate de pe
Internet – asta ne-ar creşte credibilitatea.
Porunca 8. Să nu mărturiseşti mincinos!
Comentariu: Această poruncă o completează pe prima, ocupîndu-se de Minciună. Secolul
trecut a inventat Minciuna de Stat, numită Propagandă, şi a creat inginerii de suflete,
capabili s-o conceapă şi s-o injecteze în venele societăţii. Astăzi, jurnalistul poate şi
trebuie să spună: “Siguranţa cetăţeanului este deasupra securităţii statului”.
Porunca 9. Nu fi trufaş!
Comentariu: Asta e ispita editorialiştilor şi a comentatorilor! De cîte ori n-am căzut şi eu
în ea, închipuindu-mă mai cu moţ decît alţii… Totuşi, amintiţi-vă că accesul la paginile
unui ziar nu ne transformă, automat, în judecători infailibili ai semenilor noştri ! Cu
aceeaşi măsură vom fi şi noi judecaţi!
Porunca 10. Nu rîvni la meseria altuia!
Comentariu: La final e momentul să dreg busuiocul. În ciuda limitelor şi pericolelor,
meseria de jurnalist rămîne fascinantă, pentru că-ţi dă posibilitatea să consemnezi, zi de
zi, o lume în mişcare. Dacă eşti un profesionist, vei fi primul care înţelege direcţia

schimbării, vei rîde sau vei plînge cu personajele tale, vei îndrepta ceva ce nu-ţi place. No să mergi cu Jeep-ul şi nici nu vei avea casă de vacanţă în Canare. Dar vei trece prin
lume cu ochii larg deschişi. Nu e puţin lucru...
16 noiembrie 2006
Curaj, trecem noi şi de Ziua Naţională!
Astăzi am adunat fragmenţele de gînd despre Cultul Şefului la români, despre
vulpea Guşă care nu ajunge la struguri şi despre cum aşteptăm noi de la alţii să ne
organizeze pînă şi sărbătorile! Bonus – ceva despre psihanaliştii din Brava Lume
Nouă...
# Ce legătură are meteorologia cu politica? La noi are... Bine că avem noroc de vreme
caldă, altfel facturile la întreţinere ar urca pînă la cer, iar popularitatea Guvernului ar
scădea pînă la nivelul mării ! Într-o ţară în care funcţionează atît de bine cultul Şefului, să
nu ne mire că lumea aşteaptă de la Preşedinte sau Premier să pună mîna pe lopată şi să
restabilească traficul, în caz de ninsoare abundentă. În Occident, oamenii ştiu mai precis
cine răspunde şi pentru ce...
# Partidul lui Cosmin Guşă anunţă că boicotează alegerile pentru Parlamentul European,
în semn de protest faţă de atitudinea Uniunii faţă de România. Liderul PIN consideră
această atitudine drept “dispreţuitoare” şi, în consecinţă, protestează astfel. Este o
atitudine inteligentă, care i-ar putea atrage simpatii de la perdanţii integrării, şi nu-l costă
nimic. Păi ce ispravă putea să facă un partid neparlamentar, care nici nu se vede în
sondaje, la alegerile pentru Strasbourg? Este ca în fabula cu vulpea şi strugurii. Numai că,
aici, vulpea zice că s-a supărat pe struguri, care o tratează cu dispreţ, crescînd pe un arac
atît de înalt!
# Ieri, subprefectul Iani Popa a fost întrebat dacă nu s-a plictisit de spectacole folclorice şi
depuneri de coroane, cu ocazia Zilei Naţionale. Elegant, omul a încercat să explice că
municipalitatea are bani pentru astfel de manifestări, nu Prefectura, dar jurnaliştii nu l-au
lăsat, opinînd că totul se întîmplă ca la comunişti. Acum, şi ei au dreptate, în privinţa
lipsei de fantezie a Puterii, care putea să angajeze o firmă de PR, pentru creare de
evenimente. Dar parcă prea aşteptăm totul de la Putere (iar ne lovim de cultul Şefului) !
Ce ne opreşte să ne organizăm noi un 1 Decembrie aşa cum simţim noi? Unde sînt ONGurile, asociaţiile, cluburile, promotorii culturali ?
# Anul trecut scriam despre cum putem să serbăm, individual, Ziua Naţională, astfel încît
să ne rămînă în suflet – printre ele o vizită la părinţi, o după-amiază cu familia, un chef cu
lăutari. De atunci mi-au mai venit în minte şi altele – să ducem copiii la Mausoleul de la
Mateiaş, să gătim nişte sarmale patriotice, alături de o naţionalistă ţuică fiartă, să dăm o
fugă pînă la defilarea de la Bucureşti, apoi să ne plimbăm prin Muzeul Ţăranului
Român...

# Aţi observat că, în reclamele la blugi, bărbaţii sînt prezentaţi întotdeuna din faţă iar
femeile – din spate? Aţi băgat de seamă că trupurile tinere sînt neapărat asudate,
tricourile – mulate iar buzele – inevitabil rujate? E semn că publicitarii umblă la cutiuţa
cu semnale sexuale, legîndu-şi biscuiţii, guma de mestecat sau maşinile lor de pulsiunile
şi complexele noastre! Ei sînt noii psihanalişti din Brava Lume Nouă, care nu încearcă să
ne vindece, din simplul motiv că omul fericit nu mai cumpără nimic! Sau, mai ştii? Poate
că unii se consolează cu declinul vieţii lor sexuale, gustînd din alte plăceri – a condusului
unei limuzine, a băii într-o piscină, a excursiilor în străinătate.
# “Şi noi am manipulat sondaje” – a scăpat porumbelul Mircea Geoană, în faţa activului
PSD. Ziariştii au mustăcit, institutele de sondare a opiniei publice au tresărit, văzîndu-şi
credibilitatea pusă între paranteze. Atunci, nu avem nici o imagine corectă privind
popularitatea partidelor? Mă îndoiesc. Oricum, în primăvară vom avea o fotografie clară
a preferinţelor publicului, odată cu alegerile pentru Parlamentul European.
27 noiembrie 2006
O palmă de la Patriarhie
Giumbuşlucurile măscăriciului Gigi încep să deranjeze pînă şi pe înalţii ierarhi ai
Bisericii. Indignată de recitarea Crezului printre sticle de whisky şi sîni dezgoliţi,
Patriarhia i-a tras o palmă răsunătoare miliardarului.
În sfîrşit! Conducerea Bisericii Ortodoxe Române ia poziţie critică faţă de ieşirile
necontrolate ale lui Gigi Becali. Dacă, pînă acum, înalţii ierarhi au închis ochii la sfinţirea
stadionului Ghencea, s-au făcut că nu aud invocaţiile deocheate şi au acceptat donaţiile
miliardarului, uite că s-a umplut paharul ! Văzînd la televizor că Gigi i-a pus pe nişte
liceeni să recite Crezul, la un Bal al Bobocilor, printre pahare cu whisky şi sîni dezgoliţi,
Patriarhia a emis un comunicat, în care denunţă primitivismul finanţatorului.
Dacă aş fi mai cinic, aş zice că prelaţii noştri s-au revoltat văzînd că nu mai sînt ei ţinta
pomenilor... Numai eu ştiu cîţiva popi argeşeni care jinduiesc la banii miliardarului,
rugîndu-se la toţi sfinţii să vină Gigi şi prin parohia lor! Dar asta ar fi o injustiţie faţă de
Biserică, o instituţie numai parţial omenească, care se sprijină pe Piatra lui Hristos. În
ciuda donaţiilor, Becali nu şi-a cumpărat dreptul de a uza de puterea creştinismului în
interesul propriu. În două mii de ani de existenţă, vă daţi seama cîţi împăraţi, cîţi regi, cîţi
puternici ai clipei s-au sumeţit prin faţa altarelor, pentru ca, după ceva timp, să se întoarcă
reci şi palizi între zidurile ce poartă crucea? La scara istoriei Bisericii, banii lui Becali
sînt fire de nisip, risipite printre degete. De aceea, nimic nu-i dă dreptul latifundiarului
din Pipera să amestece pe cele sfinte cu cele lumeşti, într-un circ grotesc.
Şi încă un lucru... Milostenia nu trebuie făcută ostentativ ci cît mai discret. Ea nu trebuie
să-l ridice pe cel ce dă şi nici să-l umilească pe cel ce primeşte. Nu mă mai mir de Gigi
Becali, el n-are de unde să ştie asta, la el pomana e spectacol mediatic. Dar mă mir de
foamea de bani a unora dintre noi, care s-ar tîrî şi prin noroi, după cîteva parale, aruncate
în dispreţ. Luat pe sus de aburii ţuicii, tata-mare obişnuia să lipească bancnote pe capul

ţiganilor lăutari. Şi o făcea cu scuipat, că aşa era obiceiul. Astăzi, obiceiurile s-au mai
schimbat dar prea au rămas unii cu fruntea lată, nu de gînduri, ci gata să primească orice
flegmă !
28 noiembrie 2006
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?
Poţi iubi o femeie, un cîine, o carte sau un loc. Dar cum poţi să iubeşti o ţară?
Probabil, reducînd-o tocmai la astfel de atribute simple – România înseamnă
oamenii pe care i-am iubit, animalele noastre de casă, puţinele cărţi pe care nu leam uitat şi palma de loc, în care ne vom afla, în sfîrşit, liniştea...
Mă enervează politicienii ipocriţi care-şi dau ochii peste cap, rostind cuvîntul “România”.
Este o specie de buhăiţi, care se îngraşă din evlavie... Îi compătimesc pe apatrizii cinici,
care au lăsat să crească bozii pe mormîntul părinţilor. Ei locuiesc în cele mai amare
singurătăţi. Între unii şi alţii, patriotul anului 2006 ar trebui să urmeze calea de mijloc –
să-şi iubească ţara în tăcere. În definitiv, bărbaţii adevăraţi nu-şi strigă pe toate drumurile
iubirea filială. Guralivi sînt fătălăii.
Dar aici intervine o problemă. Nu ne-a învăţat nimeni să fim patrioţi. Lecţiile din şcoală,
cu “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie...”, cu domnitori şi eroi, ţin de o mitologie care se
potriveşte din ce în ce mai greu lumii moderne. Nici măcar duşmani nu mai avem, de
cînd facem excursii la Istambul şi afaceri în Ungaria. Peste o lună vom fi euro-cetăţeni,
gata să o pîrîm la Haga pe dulcea Românie, în caz că ne încalcă vreun drept. Şi atunci,
cum să procedăm în cazul iubirii de ţară?
Cred că trebuie să plecăm de la simplu la complex. Poţi iubi o femeie, un cîine, o carte
sau un loc. Atunci, ca prim pas, să spunem că România este suma oamenilor dragi, a
animalelor noastre de casă, a puţinelor cărţi care ne-au rămas în minte. Este şi harta
călătoriilor noastre de suflet, care poate conţine, eu ştiu?, mînăstiri şi locuri de pescuit,
parcuri şi cluburi, librării şi pîrtii de ski. Odată cu vîrsta, harta asta se face din ce în ce
mai mică, pînă se va strînge într-o palmă de loc, liniştit.
Dacă am urcat această treaptă, cred că putem trece la următoarea. Vom lărgi graniţele
noţiunii de “patrie” către munca noastră cea de toate zilele. Către meserie. Respectîndune munca, făcînd-o cu responsabilitate, o să vedem cu surprindere că multe lucruri încep
să se schimbe. România va deveni mai bună, odată cu pîinea ei, cu autobuzele ei, cu
ziarele ei. Iar cei din jur, văzînd că ne dăm silinţa, or să ne salute mai călduros. Şi uite aşa
va creşte politeţea, buna-cuviinţă, îngăduinţa între oameni, chiar şi pe şosele!
Cel care iubeşte simte nevoia să protejeze. Următorul pas va fi naşterea mişcărilor civice,
ecologice, religioase, de tot felul. Astăzi, românii sînt individualişti feroce. Mîine, poate
că ne vom da mîna ca să protejăm o scară de bloc, un cartier, un oraş, ţara întreagă. Poate
vom adopta mai mulţi copii, poate vom ocroti un copac, un animal, o operă de artă. Poate

vom scrie cărţi, pentru generaţiile care vin. Şi o să ne trezim că nici România nu mai e
orfană.
De Ziua Naţională, vorbele sînt de prisos. Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie? Un popor
care să te merite!
1 decembrie 2006
Ce să vă pun în ghetuţe?
Ce să vă pun în ghetuţe, dragi cititori? Niscaiva bomboane cu cremă politică? O
napolitană marca Pareto? Sau un săptămînal local, în caz că n-aţi fost cuminţi?
# Ieri, de faţă cu presa, peremistul Marian Fulga a făcut o glumă cinstită – cică Oana
Zăvoranu vine în Piteşti mai la primăvară, să poată purta o vestimentaţie adecvată!
Adică? Fustă scurtă şi tricou mulat? Se vede că asta e în capul tuturor bărbaţilor normali,
fie că sînt membri de partid sau nu, cînd vine vorba despre noua politiciancă!
# Şi tot ieri, în ciuda zvonurilor, Ion Iliescu nu şi-a depus candidatura pentru preşedinţia
PSD. Dar Geoană nu poate răsufla uşurat. De ce? Pentru că s-ar putea ca regula să se
schimbe şi Bunicuţa să aterizeze direct în Congres. Pînă şi Constantin Nicolescu, un
susţinător al lui Geoană, era circumspect – a mai văzut o bătălie de-asta, hotărîtă în pauza
lucrărilor, atunci cînd a fost debarcat Năstase.
# Marea bătălie pesedistă a debutat cu salve de mortiere – doctorul Oprescu l-a acuzat ieri
pe Geoană că a spart partidul în grupuri de interese şi l-a adus la 20%. Păi ce, baronii
locali au fost inventaţi de Geoană? De fapt, asta e particularitatea PSD – este partidul cu
cei mai mulţi “grei”, atît în administraţie, cît şi în afaceri. Are 19 preşedinţi de consilii
judeţene, 23 de vicepreşedinţi, 114 primari de municipii, 1135 de primari de comune şi
peste 13 mii de consilieri. O armată de cadre, cu interese proprii, de care nu poţi să faci
abstracţie. Aici greşeşte Oprescu, aici cîştigă Geoană...
# Guvernarea PNL-PD a atins optimul lui Pareto. Conform acestui economist italian, în
orice relaţie A-B există un punct pînă la care jucătorul A poate să-şi îmbunătăţească
poziţia, fără să-i afecteze poziţia jucătorului B. E ca în căsnicie – soţul poate să se
fofileze de la şters praful, de la cumpărături, dar nu şi de la bătutul covoarelor ! E punctul
“Pînă aici!”. Şi e definit de soţie…
# Că tot veni vorba de Pareto, să mai notez că omul a obţinut rezultate surprinzătoare,
studiind, de pildă, cum sînt repartizate averile în relaţia complexă numită capitalism –
20% din cetăţeni deţin 80% din proprietăţi! Sau că 20% din eforturile noastre ne aduc
80% din venituri! E legea 20-80!
# Mă uit cu mare curiozitate la săptămînalele argeşene, care au o poftă nebună de a trozni
în stînga şi-n dreapta. Este foarte bine – ele nici n-ar putea să trăiască din evenimente “la
zi” şi trebuie să se îndrepte către jurnalismul de investigaţie. În plus, prea multe statui se

dovedesc roase de carii şi e nevoie numai de un vînt ca să se prăbuşească de pe soclu. Dar
foarte binele de mai sus conţine şi o fărîmă de rău (că aşa sînt toate lucrurile...) – atunci
cînd îi judeci pe ceilalţi rişti să te crezi un mic Dumnezeu...
# Nu toţi mahomedanii sînt fanatici religioşi! În Mira Sfîntului Nicolae, acum oraş
turcesc, am văzut cum localnicii au avut grijă de Biserica Sfîntului, ba i-au mai ridicat şi
o statuie... Din bronz, Moşul zîmbeşte cu încîntare, înconjurat de copii, care întind
mînuţele către sacul din spate! Ce deosebire faţă de icoanele ortodoxe, în care zici că
Sfîntul tocmai i-a ars palmele celebre nefericitului Arie!
5 decembrie 2006
Mai priponiţi şi nişte oligarhi!
Dacă furi o găină, poţi să fii sigur că înfunzi puşcăria – poliţiştii vor găsi pene în
bătătură şi le vor transforma în corp delict. În schimb, dacă devalizezi o bancă sau
înşeli bugetul statului, ai şanse de a scăpa direct proporţionale cu suma jefuită –
cine dracu’ poate să numere sute de miliarde?
Hitler a fost întrebat de un acolit dacă nu e prea mult să omoare sute de evrei. Răspunsul
îţi ridică şi azi părul în cap: “Dacă lichidezi unul, e crimă. Dacă ucizi sute, e pogrom. Dar
dacă arzi în cuptoare milioane, asta e statistică... Nimeni nu ne va acuza, pentru că
numărul scapă înţelegerii”. Teribilă judecată, care se bizuie pe limitele raţiunii ! Cum
mintea umană nu s-a schimbat prea mult în 50 de ani, cinicul apel la statistică
funcţionează şi astăzi, doar crima s-a schimbat. Iată!
Ziarele sînt pline de ştiri despre hoţi de buzunare, de spărgători de locuinţe, de tîlhari
arestaţi. În România capitalistă, dacă ai furat o găină o să înfunzi la sigur pîrnaia, că vin
gaborii peste tine, îţi sparg uşa, te umflă direct de la masă, iar penele de pe jos or să fie
corpul delict. În faţa acestor probe, orice magistrat şi-a liniştit conştiinţa, se uită la tine ca
la un rahat şi, în cîteva zile ajungi la ţuhaus. Închisorile gem de indivizi cu mîna lungă,
judecaţi rapid şi condamnaţi la cîţiva ani de răcoare. În schimb, situaţia este cu totul alta
dacă ai devalizat o bancă (precum defuncta Bancorex...) sau ai înşelat bugetul statului,
printr-o rambursare deşteaptă de TVA. Totul e să ai grijă ca suma jefuită să aibă atîtea
zerouri încît să treci graniţa psihologică dintre tîlhar şi om de afaceri ! Vii “la costum” la
tribunal, angajezi avocaţi parlamentari, te bizui pe statistică. În definitiv, arătaţi-mi şi mie
un judecător care ştie să numere pînă la un miliard. De coco...
În cartea “Stîlpii noii puteri din România”, regretatul Silviu Brucan a descris cinci feluri
de a face avere după decembrie 1989, dintre care patru erau prin parazitarea statului.
Directorii făceau cîte o firmă prin care treceau comenzile combinatului şi îl falimentau,
bancherii dădeau împrumuturi, ştiind că n-or să mai vadă banii înapoi (dar comisionul era
deja în cont…), institutele de cercetare erau scoase la vînzare, că se dovediseră
nerentabile, tocmai ca să li se ia terenul de sub clădiri! S-au privatizat firmele de comerţ
exterior, iar creanţele României au ajuns prin conturile noilor magnaţi, care prin insulele
Cayman, care prin Elveţia, că bieţii producători n-au mai văzut vreun sfanţ. Cine să mai

facă anchete, cine să mai ia acum urma banilor? Ei sînt spălaţi şi para-spălaţi, investiţi în
buildinguri prin Bucureşti, în case de vacanţă în Spania, în posturi de radio, televiziune şi
ziare. Adică în capitalismul românesc…
Aţi mai auzit ceva de procesul simpaticului senator de Argeş George Copos? Şmecheria
cu sediile Loteriei ar trebui să se poată proba (sau respinge) uşor! Dar nu! Justiţia se
mişcă lent, hipnotizată de sumele în discuţie. De statistică. Dar cu Năstase ce se mai
aude? Procesul fostului premier ar trebui să se transmită la televizor, ca în America, cînd
cu crima lui O.J. Simpson... Din nou, hipnoză! Din nou, statistică. Oare onor judecătorii
îşi spun că e imposibil să condamni un oligarh, un mogul, fără să sfîşii ţesutul social pe
25-30 de ani? Dacă gîndesc astfel, e greşit! Nu aşteptăm de la ei să facă procesul
capitalismului românesc, nu trebuie să coboare în timp pînă la primele televizoare color
aduse de afară de alde Copos, cu bani de la... Nu! Ei trebuie să se pronunţe pe nişte cauze
precise. Să se pronunţe, atunci! Nu să rămînă în blocaj mental.
În definitiv, oricît de mare ar fi puterea statisticii, crimele nazismului au fost probate şi
condamnate. Oricît de violent a fost Al Capone, tot a fost găjbit de Elliot Ness şi
Incoruptibilii săi. Oricît de bogat şi de prim ministru a fost Giulio Andreotti, tot a ajuns la
puşcărie. Deci se poate! Găinarii priponiţi vor alături de ei şi nişte oligarhi...
6 decembrie 2006
Cărticica roşie a lui Geoană
După ce tumultul congresului PSD s-a domolit, e timpul să ne întrebăm care este
oferta lui Mircea Geoană şi compania pentru acest popor, cum vede stînga viitorul
României. Un răspuns ni-l oferă “Raportul Preşedintelui”, o cărticică roşie,
împărţită oamenilor care au venit la congres.
Cred că sînt printre puţinii gazetari care au răbdare să citească documentele emise de
partide – rapoarte, analize, platforme. Mi se trage de la pasiunea pentru teatru –
totdeauna, după ce văd vreo piesă, simt nevoia să o şi citesc... Astfel îmi confirm anumite
observaţii sau găsesc amănunte care mi-au scăpat, furat de jocul de scenă sau de
montarea regizorală. La fel e şi în politică. După ce se sting ecourile discursurilor, după
ce se trage cortina, rămîne textul scris, pentru o mai bună înţelegere a ceea ce s-a
întîmplat. Aşa şi acum - după congresul extraordinar al PSD m-am ales cu o cărticică
roşie, intitulată “Raportul Preşedintelui”. Şi iată ce am aflat:
# Sîntem o ţară egoistă, care a uitat să fie solidară, o ţară cu discrepanţe enorme între
bogaţi şi săraci, o ţară în care săracii sînt marginalizaţi iar bogaţii ocolesc
responsabilităţile sociale. Capitalismul nostru este sălbatic, elitele – neconvingătoare iar
companiile româneşti ocupă nişele nesemnificative pentru capitalul extern. Fuga
românilor în Occident generează criză în sistemul de pensii şi acceptarea imigranţilor.
Decalajul dintre urban şi rural se măreşte an de an iar populaţia îmbătrîneşte. Ce e de
făcut?

# Păi să reinventăm statul, ca expresie raţională a interesului colectiv. Nu un stat
paternalist, nu unul asistenţial dar nici unul minimal... PSD vrea un stat social activ,
eficient responsabil, care să asigure coeziune socială şi să stimuleze o economie
competitivă. Mai mult, statul va coagula, împreună cu biserica, ONG-urile, comunităţile
locale şi companiile private o reţea socială, în care cei puternici să-i sprijine pe cei slabi
şi cei bogaţi să dea la săraci. Doamne, e Paradisul Ceresc!
# Şi cum se gîndeşte Geoană să domolească fiara din om şi egoismul din capitalist?
Vedem în continuare – prin sistemul de impozitare progresivă! Cei cu venituri mici să
plătească puţin, ceilalţi – mai mult, dar nu atît de mult încît să fie descurajaţi... Şi, pentru
că-şi dă şi el seama de ridicolul afirmaţiei, liderul PSD se grăbeşte să mizeze tot pe
interes, afirmînd că PSD va impune deduceri fiscale totale pentru cheltuielile de asigurare
de sănătate şi pentru cheltuielile de şcolarizare, deduceri totale ale cheltuielilor
companiilor cu formarea profesională... Mai mult, pensiile facultative să se poată deduce
din impozit (400 de euro pe an), ca şi asigurările de sănătate.
# Nu este uitat electoratul tradiţional al stîngii – mult pagini sînt alocate educaţiei,
sănătăţii şi sportului, tinerilor, femeilor şi celor de la sat. Aici nu sînt noutăţi
spectaculoase – e vorba despre burse, informatizarea sistemului naţional de sănătate,
construirea a o mie de terenuri de sport, creşterea indemnizaţiilor de maternitate,
demararea unui nou program naţional de locuinţe pentru tineri, adoptarea Legii
mecenatului cultural.
Ei, ce spuneţi? Vi se pare o ofertă tentantă? În ce mă priveşte, cred că multe dintre idei
sînt generoase şi se pot aplica. Dar punctul slab rămîne accentul pus pe stat. Statul, ca
agent formator al reţelei de solidaritate... Nicăieri, în Cărticica Roşie a lui Geoană, nu se
vorbeşte despre societatea civilă, care este tocmai o astfel de reţea socială, bazată pe
interese diverse, agregîndu-se în afara intervenţiei de la vîrf. Capitaliştii, priviţi cu
suspiciune de stînga, au învăţat de la Marx încoace că exploatarea omului de către om nu
mai e rentabilă. Acum se merge pe exploatarea omului de către el însuşi, ca să faci cîţi
mai mulţi bani, ca să urci în carieră... Companiile n-au nevoie de îndemnurile lui Geoană
– ele au deja cursuri de perfecţionare, motivează personalul, îi acordă bonusuri şi
incentive trips. Ca să-l stoarcă mai bine. În timp ce sindicatele nu-i oferă nimic...
11 decembrie 2006
Paza Contractuală
Bufoni la Parlament, tineri fanatici, culturnici din ograda “Săptămînii”! Ce naiba
m-a apucat să-i invoc în preajma Sărbătorii Luminii? Păi dacă mi se bagă-n suflet
!?
# Penibile manifestările peremiştilor în Parlament, în timpul prezentării raportului
Comisiei Tismăneanu, privind condamnarea comunismului... Comentariile sînt de prisos.
Suflînd în fluiere şi huiduind, Vadim şi compania parcă erau bufonii de la curtea regelui,
maimuţărind puterea. Tichiile în trei colţuri le mai lipseau! Oricît l-ai urî pe Băsescu,

puţină decenţă nu strică! Mai elegant a procedat Iliescu – ştiind că Raportul îl
menţionează, senatorul a preferat să lipsească... Iar despre Văcăroiu ce să mai spunem?
Avea el curajul să-i dea afară din adunare pe turbulenţi? N-avea...
# Marian Fulga, vicele de la PRM Argeş, era şi el prin sală, împărţind cartonaşe roşii !
Bravo, frate... Cică voia să protesteze împotriva lui Tismăneanu, care este fiul unui
comunist! Tot ură de clasă musteşte şi din ăştia tinerii de la Vadim. Şi eu care eram atît
de naiv încît să cred că tinereţea bate fanatismul... Nici vorbă! Dă-i importanţă omului
tînăr, caută-i în coarne, măguleşte-i orgoliul şi se va transforma în adeptul tău! În timpul
Revoluţiei Culturale din China (sinistră epurare ...), cei mai agresivi au fost adolescenţii
şi tinerii!
# Printre “culturicii” din raportul Tismăneanu îl regăsesc pe parlamentarul de Argeş
Mihai Ungheanu, protocronistul din ograda “Săptămînii” lui Eugen Barbu. (Sau nu mai e
parlamentar?). Îmi aduc aminte cum, liceean fiind, aşteptam cu sufletul la gură să apară
revista... Miercuri, fugeam de la şcoală ca să ajung primul la chioşc, cînd “venea presa”!
Îmi plăcea să citesc cronica literară, să văd ce scriitor mai era înjurat, cui i se mai publica
vreun jurnal intim, din care să rezulte cît de porc este, ce carte se dovedea periculoasă!
Acolo am citit despre “tembelismul” lui Norman Manea, despre “homosexualitatea” lui
Ion Caraion, despre “duşmănia” Monicăi Lovinescu. De unde să ştiu, în naivitatea mea,
că asistam la execuţii publice, comandate de Securitate ? Din punctul ăsta de vedere,
“Flacăra” lui Păunescu era benignă – în afară de laudele la adresa cuplului Ceauşescu,
mai găseai în ea cîteva reţete naturiste...
# Merg prin cartierul “Tudor Vladimirescu” şi traversez pasarela – de sus, blocurile gri se
văd mai hidos. Păi comunismul poate fi condamnat chiar şi pentru prostul său gust! Nu
există colţ de lume pe care să-l fi atins şi în care să nu fi omorît culoarea – în urmă cu 17
ani, aveam cu toţii feţe gri, purtam haine gri, locuiam în case gri… Ah, exista şi o pată de
culoare! Se numea Paza Contractuală, un grup de civili care veghea pe la porţile
judeţenelor de partid, pe la primării. Paza mai era cunoscută, popular, drept “Miliţia
tăvălită prin căcat”. Ăştia care huiduie în Parlament îmi amintesc de ei… Să-i numim
Paza Contractuală a Comunismului.
# Degeaba scrie presa, degeaba înjură locatarii din zonă – cu obstinaţie demnă de o cauză
mai bună, primarul Pendiuc blochează din nou centrul Piteştiului cu tiribombe şi maimuţe
zgribulite. Administraţia ridică din umeri şi zice că Orăşelul Copiilor este cerut de părinţi
şi bunici, aşa că nu e bine să-i superi de alegători. Eu cred că, de fapt, edilul nostru are un
complex din copilărie. Poate că nu l-au lăsat părinţii să se dea în lanţuri, la Balş, aşa că-şi
permite acum ceea ce i-a fost refuzat atunci... Oricum, de la anul scăpăm de ţigănie –
începe a treia etapă a modernizării centrului.
19 decembrie 2006

Daciano, spune drept, cum e cu steagu’ pă piept?
De-ai noştri sau de-ai lor, diverse feţe publice intră în 2007 în ipostaze neobişnuite –
Marian Fulga dă în bîlbîială, nobilu’ Habsburg încearcă un şmen cu castele,
primarelui Pendiuc i se bate obrazul, Neguş are un rapt mistic iar Daciana
călăuzeşte poporul în UE...
# Am trăit s-o văd şi pe asta! Daciana Sîrbu, deputata noastră, a pozat pentru o revistă
mondenă, drapată în steagul Uniunii Europene, ca o nouă Ană Ipătescu, sub genericul
“Blonda de la UE”! Isprava vine după ce Boureanu se expusese şi el, cu Pelinel cu tot, în
altă revistă, învăţîndu-şi alegătoarele din Prundu cum să facă sex din picioare. Parcă le şi
văd pe-alea punînd teoria în practică, cu bărbaţii ieşiţi din schimbul doi, de la
Petrochimie… Revenind la Daciana, am un singur comentariu – cred că fata poate să şi
defileze prin Piaţa Milea, în chiloţi albaştri cu stele aurii, Libertatea călăuzind Poporul, că
tot nu mai pupă liste la PSD Argeş – mustăciosul de Valeca şi spilcuitul Drăghici o
pîndesc la cotitură, pentru alegerile europene din primăvară, cîntînd: “Daciano, spune
drept, cum e cu steagu’ pă piept?”.
# În permanentă goană după ştiri, jurnaliştii îşi mai dau şi cu stîngu-n dreptul. De
exemplu, am văzut ieri la PRO TV că sătenii din localitatea unde fusese repartizată, ca
notar, Ioana Băsescu, sînt foarte trişti, deoarece fata preşedintelui nu calcă pe-acolo!
Extraordinar... Păi ce să răspundă oamenii, cînd reporterul îi întreba: “Dar nu-i aşa că vă
pare rău că nu vine?”. De parcă s-ar fi aşteptat cineva ca o avocată din Bucureşti să
renunţe la traiul de pînă atunci şi să plece-n … fundul Moldovei! Alţi gazetari, mult mai
experimentaţi, gafează nepermis, de frică să nu pară că ţin cu puterea. Adrian Ursu, de la
“Gîndul”, altfel un comentator incisiv şi pertinent, l-a întrerupt pe premier, cu care făcea
un interviu la “Realitatea TV”, zicîndu-i: “Gata cu publicitatea pentru cabinetul
Tăriceanu, acum vine publicitatea comercială!”. Grobian…
# Vicele Fulga, de la judeţ, s-a bîlbîit teribil cînd presa l-a somat să clasifice gestul unei
direcţii subordonate, precum cea de Cultură, care şi-a premiat şefii, la sfîrşit de 2006. Să
fie obedienţă sau slugărnicie? Nu, e recunoaşterea valorii… Păi ce, trebuia să vină cineva
din afară, care să ne dea premiul ? s-a revoltat Fulga. Cu alte cuvinte, astă seară dansăm
în familie, dacă voiam ne acordam singuri şi premiul Nobel. La fel de greu i-a fost
vicepreşedintelui să explice de ce Jean Dumitraşcu, dinamicul manager al Centrului
Cultural, n-a fost considerat destul de… manager (sau cultural?) ca să fie premiat.
# Dacă statul român a făcut gestul normal de a-i retroceda Branul lui Dominic de
Habsburg, la fel de normal mi se pare ca omul să nu facă pe speculantul imobiliar, cerînd
sume exorbitante ba de la consiliul judeţean Braşov, ba de la Ministerul Culturii!
Degeaba sîntem ameninţaţi cu licitaţia… Credeţi că o să vină cineva din Occident şi să
dea 60 de milioane de euro pe castelul respectiv, cînd, cu banii aceştia, îţi iei unul în
Valea Loirei? Başca onorariul avocaţilor… Bine că nu s-a retrocedat şi Cetatea de la
Poienari, că se găsea vreun şmecher să ceară şi pe ruinele alea o cîrcă de bani…

# În pădurea Trivale nu se aruncă numai lături ci şi gunoaie, cum bine observa ieri ziarul
“Argeşul”, bătîndu-i obrazul primarului Pendiuc. În definitiv, de ce nu angajează
municipalitatea nişte gunoieri sezonieri, care să cureţe locul, că numai cu pionieri şi cu
voluntari americani nu ne descurcăm? Dacă tot nu putem să-i prindem pe nesimţiţii care
aruncă... Ehe, presimt că Primăria va avea viaţă grea, odată cu intrarea noastră-n UE!
Parcă şi presa e mai europeană, mai trează, aşa, şi nu mai rabdă să vadă toate mizeriile (la
propriu şi la figurat...).
# Mie nu posibila excludere a lui Neguş din PRM mi se pare ştirea începutului de an ci
raptul său mistic ! Ca Saul pe drumul Damascului, consilierul a căzut în genunchi cînd l-a
văzut pe domnul Iisus, figurat în bisericile neo-protestante cu un portofel uite-atît de
mare!
9 ianuarie 2007
Ca un pahar prea plin...
Marţi seară, în faţa naţiunii, Cristian Gava, tînărul cetăţean de onoare al Piteştiului,
a primit o lecţie de înţelepciune de la marele actor Dan Puric. A fost o lecţie
exemplară, pe care ar trebui s-o asculte orice individ care crapă de orgoliu
intelectual. Să vă povestesc...
La TVR1 a fost difuzat un talk-show, realizat de jurnalistul Liviu Mihaiu, pe tema
scoaterii icoanelor din şcoli. În tranşee, lume bună cît frunză şi iarbă – poetul Florin Iaru,
eseistul Horia Roman Patapievici, actorul Dan Puric, eminescologul Radu Varia şi alţii,
dar şi cuconet (Monica Tatoiu), popi şi funcţionari ministeriali, membri ai ONG-urilor
libertariene, ba chiar şi profesorul Moise, autorul “infamantei” propuneri. În spatele lor,
nişte peluze pline de figuranţi care se agitau, se schimonoseau, sufereau pentru cauza lor!
Şi să vezi ce nervi, ce ţipete, ce argumente! Majoretele mai lipseau... Popii afuriseau,
satanicul Moise rînjea şi îi bătea pe la fălci cu Drepturile Omului şi Cetăţeanului,
Patapievici încerca să definească normalitatea, Iaru amintea de moartea lui Socrate, cu
voia majorităţii, madam Tatoiu îi blestema pe neo-protestanţi, gata să-şi sfîşie taiorul de
pe ea, iar SMS-urile curgeau gîrlă, în josul imaginii, cu referiri la mamele tuturor. Ce să
mai... o halima întreagă!
Şi, cum stăteam eu şi-mi făceam cruce cu limba în cerul gurii, numai ce văd alături de
Moise un tinerel grăsuţ, cu ochelari, care-şi împreuna degetele, încercînd să lămurească,
cu voce subţirică, ce e cu icoanele astea şi de ce trebuie scoase din şcoli. Şi dă-i cu
Conciliul de la Niceea, şi dă-i cu persoanele figurate, şi dă-i cu reprezentarea... Lumea se
uita la el, buimacă. Mă, de unde-l ştiu eu pe-ăsta? – am mormăit în barbă. Şi dintr-o dată
m-am luminat – era Gava, Cristian Gava, micul Mozart al poeziei, pe care mai an îl
expunea Păunescu prin emisiunile de la OTV, de l-a impresionat şi pe primarul Pendiuc
care, mult mai obişnuit cu matematica, s-a grăbit atunci să-l facă cetăţean de onoare al
Piteştiului ! Era Gava, Cristian Gava, frumosul vlăstar al mamei lui, profesoară de
română, parcă, în orice caz o literată feroce, din ghearele semiotice ale căreia abia am
scăpat, atunci cînd, ca ţăranul, mi-am dat cu părerea prin ziare că ne grăbim să onorăm,

cel mult, o speranţă ! Acum cu cinci-şase ani mai mare, tînăr intelectual aferat, graseind,
îi punea pe toţi la locul lor şi le explica el cum stă treaba... Speranţa devenise certitudine,
frate! Ce păcat că nu putem să-l facem încă o dată cetăţean de onoare...
Tocmai ce meditam la asta şi îl văd pe actorul Dan Puric că se întoarce la Gava şi-i zice,
cu blîndeţe: “Puiule, măi puiule, tu n-ai înţeles nimic... Vorbim despre credinţă, despre
icoană ca poartă prin care omul intră în Ceruri, nu despre icoană ca material didactic...”.
Gava dă să protesteze: “De ce-mi ziceţi aşa? Vreţi să mă minimalizaţi?”. “Nu, dragă, aşa
îi zic şi copilului meu... Şi nu te mai ambala aşa, că eşti ca un pahar plin, în care nu mai
poate intra nici o picătură…”. La vorba asta, s-a făcut linişte. O linişte mormîntală... Dar
Puric, generos, a trecut firesc mai departe şi a continuat să explice de ce icoanele ţin de
suflet, de imponderabile umane şi nu de silogismele raţiunii. A vorbit despre duhovnicul
Teofil Pîrîianu, despre biserică... Nu l-am mai urmărit. Lecţia dinainte îmi fusese de
ajuns. Nu ştiu cît i-a folosit lui Gava, dar pe mine m-a impresionat – “Eşti ca un pahar
plin, în care nu mai poate intra nici o picătură…”. Nu există condamnare, în mai puţine
cuvinte, a orgoliului intelectual. Nici pildă mai frumoasă privind sterilitatea oricărei
“umpleri” care nu mai lasă loc pentru nimic… Aşa că am vrut să v-o spun şi
dumneavoastră.
10 ianuarie 2007
“Micul Napoleon” suferă la capitolul „seducţie”
Roata lumii se mişcă – pe unii îi urcă, pe alţii-i coboară. Adrian Miuţescu a ajuns
vice la nivel naţional, Constantin Tămagă îşi pregăteşte apusul iar Dan Manu nici
măcar n-a răsărit că ne-a şi luat ochii, cu strălucirea lui!
# Miuţescu, vice? Ei şi? La sfîrşit de săptămînă, congresul liberalilor n-a adus mari
surprize, fiind gîndit, din contră, ca o dovadă a strîngerii rîndurilor în jurul preşedintelui
Tăriceanu. După zguduirea adusă de platformiştii lui Stolojan, nici nu se putea altfel...
Oricum, presa a remarcat că deputatul Miuţescu a ajuns vicepreşedinte, alături de alţi 14
confraţi, notînd că liberalul argeşean se va ocupa de coordonarea activităţii în zona de sud
a ţării, în judeţele Bărăganului. Pe linie de partid, mutarea este, fără îndoială, o
promovare pentru “micul Napoleon“ de la Curtea de Argeş, răsplătit pentru fidelitatea cu
care a stat pe poziţii, în confruntarea cu Boureanu şi ceilalţi… Dar, din punct de vedere
electoral, efectul ei este egal cu zero, publicul avînd alte criterii după care judecă prestaţia
unui politician. Rămîne de sperat că, odată ajuns în sferele înalte, liberalul va lua ceva din
carisma altor vicepreşedinţi, ca să-i folosească în campanie. De ce spunem asta? Pentru
că, oricît de bun organizator s-ar dovedi, Miuţescu suferă la capitolul “seducţie a
maselor” – în 2004, “locomotiva de imagine” a PNL Argeş dovedindu-se, totuşi, Cristi
Boureanu…
# Tămagă vrea la pensie. Şi tot la sfîrşit de săptămînă, deputatul pesedist Constantin
Tămagă a declarat că nu va mai candida pentru un nou mandat, la următoarele alegeri.
Din punctul nostru de vedere, judecînd după activitatea sa parlamentară, nici nu credeam
că organizaţia l-ar mai propune pe liste, aflîndu-se în aşteptare cadre mai tinere şi mai...

“bazate”, precum Radu Vasilică, nepotul preşedintelui Constantin Nicolescu! De altfel,
probabil că nici Filip Georgescu nu va mai avea un loc eligibil... Înlocuirea “bătrînilor”
este o bună strategie de imagine, cu o singură condiţie – “generaţia următoare” să aibă, pe
lîngă tinereţe, şi substanţă... politică!
# Oamenii de afaceri şi politica. Duminică, la televizor se discută despre etica în afaceri
şi în politică, iar un bussinesman zice: “Este firesc ca un om de afaceri să nu se mai
teamă şi să-şi declare simpatiile politice, partidele pe care le-a finanţat”. Firesc, firesc,
dar ce te faci cu aceia care simpatizează şi cu stînga şi cu dreapta, şi cu centrul şi cu
extrema? Cine sînt aceştia? Cei care nu simpatizează cu Garda Financiară!
Bussinesmanul continuă: “Acum, de cînd s-au strîns averi frumuşele, nici nu mai e atît de
atractiv pentru un patron să ajungă ministru sau premier – e o chestiune trivială, sînt sute
de secretari de stat proveniţi din rîndurile oamenilor de afaceri”. Asta da, trivialitate!
# Dan Manu, curtat mai mult de presă… Văd că mai mulţi confraţi îl vor deja pe Dan
Manu înapoi în politică. Nici n-au apucat oamenii lui Stolojan să-i facă, temeinic, curte,
că unii comentatori şi-au şi adus aminte de vremurile frumoase ale APR... Păi cum nu?
Lăsînd la o parte că doctorul este un tip politicos şi de lume (lucru atît de rar printre
politicienii locului...), el s-a dovedit, de-a lungul timpului, şi o gazdă bună şi generoasă
pentru tot felul de lipitori cu condei, gata să mai sugă un whisky, gata să mai scrie un
editorial “de bine”. Aşa că...
# Purtători secunzi de mesaj... În teoria politică, purtătorii secunzi de mesaj ai unui
politician sînt persoanele care îi transmit ideile şi vorbesc în locul lui, prietenii care îl
laudă şi “cîinii” care îi hăituiesc duşmanul. În Statele Unite, soţia preşedintelui este foarte
importantă ca purtător secund de mesaj, în schimb bătrîna Europă strîmbă din nas la o
astfel de apariţie. Prevăzător, preşedintele Băsescu a înţeles specificul european şi o lasă
liniştită pe doamna Maria. În schimb, o scapă mereu din lesă pe doamna Udrea, ca să-l
mai încolţească pe premierul Tăriceanu, ba cu-n telefon, ba cu un bileţel compromiţător.
15 ianuarie 2007

Opoziţia a înviat! Adevărat a-nviat...
După doi ani de frămîntări şi declin, PSD, principalul partid de opoziţie, pare că îşi
găseşte tonul... Atît la vîrf cît şi în teritoriu, liderii săi părăsesc demagogia electorală
şi critică punctual, pe chestiuni consistente. Era şi timpul – este periculos să trăieşti
într-o ţară fără Opoziţie...
Nu sînt un simpatizant al Partidului Social Democrat, pe care l-am considerat mereu un
adăpost prea primitor cu ipocriţii care plîng de grija poporului, în timp ce conturile lor
dau pe dinafară... Nu mi-a plăcut nici Ion Iliescu, un fost comunist care a acţionat ca o
frînă în dezvoltarea României, timp de zece ani. Ce să mai vorbesc despre pofta de sînge
a vînătorului Adrian Năstase, egalată, poate, numai de setea sa de îmbogăţire !? Din
aceste motive, trecerea PSD în opoziţie mi s-a părut extrem de binevenită. Mai mult, m-a

bucurat prăbuşirea partidului pe toboganul simpatiei publice. Din partea mea, socialdemocraţia putea să se desfiinţeze!
Numai că, după doi ani de frămîntări şi declin, PSD, principalul partid de opoziţie, pare
că îşi găseşte tonul... Atît la vîrf cît şi în teritoriu, liderii săi părăsesc demagogia
electorală şi critică punctual, pe chestiuni consistente. Cum să închizi ochii cînd Mircea
Geoană, întărit după congres, părăseşte mesajele generale şi merge la esenţă? Ieri l-am
văzut vorbind normal, cerînd preşedintelui să facă public aşa-numitul bilet roz, care l-ar
incrimina pe Tăriceanu, un lucru pe care întreaga opinie publică îl aşteaptă… Şi cum să
nu-l crezi, cînd avertizează că se încalcă drepturile omului, prin ordonanţa Guvernului
care dă dreptul procurorilor să caute prin conturi, fără mandat de la judecător? În fine,
cum să ignori avertismentul că nu avem un plan clar post-aderare?
În teritoriu, aceeaşi strategie. Coincidenţă sau nu, preşedintele Nicolescu a criticat, ieri,
modul în care se schimbă legile fiscale, dîndu-i peste cap nu numai pe oamenii de afaceri
cît şi pe primari, care se văd puşi în 2007 să plătească TVA pentru investiţiile Sapard,
aflate în desfăşurare, chit că documentele iniţiale, încheiate cu Uniunea Europeană, nu
prevedeau aşa ceva. Indiferent de bunele intenţii ale legislatorului, atent cu bugetul de
stat, consecinţa unei asemenea decizii nu poate fi decît una – încetarea investiţiei! Pentru
că, susţinea Constantin Nicolescu, e greu de crezut că o comună va avea curaj să se
împrumute la bancă şi să plătească o sumă care poate egala bugetul localităţii pe un an.
Poţi să-l contrazici?
Şi s-a mai schimbat ceva în acţiunea PSD… S-a schimbat tonul! Nimeni nu-şi mai dă
ochii peste cap, nimeni nu mai blesteamă dreapta. Social-democraţii par pregătiţi chiar să
accepte unele victorii ale adversarilor, legate de aderarea la Uniunea Europeană sau de
creşterea economică. În ciuda tricourilor roşii guevariste, oamenii stîngii vorbesc despre
ajustări ale sistemului, despre reglaje ale capitalismului, nu despre revoluţii! Intrarea în
Europa a veştejit toate aberaţiile ideologice, gen socialismul cu faţă umană. Pînă şi
intervenţiile statului sînt gîndite în zona redistribuirii, nu în cea a producţiei, unde
domneşte “mîna de fier a pieţei”, care alocă resursele celor mai buni competitori. E un
bun început...
16 ianuarie 2006
În şalvari şi cu caschetă...
Cum o fi mai bine? Să ai legi puţine dar dure sau să ai legi multe dar permisive?
Din păcate, Noul Cod Rutier ne mai dă o variantă – legi multe şi dure! Ca un poliţist
cu şalvari şi cu caschetă...
De la bun început, îmi cer scuze – şoferii care citesc aceste rînduri trebuie să aibă un pic
de răbdare. Da, e vorba despre Noul Cod Rutier, o operă legislativă de te doare capul, dar
ăsta e numai un pretext pentru o discuţie mai largă, privind relaţia dintre Stat şi cetăţean,
la noi şi în Occident. O discuţie începută de Karl Marx şi de Max Weber, pe care nu îmi
mai dau osteneala să-i citez, dar cărora le rămîn profund îndatorat. Asta nu trebuie să vă

sperie – vom ajunge rapid la concluzie, mai repede decît aţi traversa dumneavoastră
strada Dumbravei, iar sfîrşitul e cu înjurături, deci “se merită”...
Aşadar, cum naiba s-a născut Statul? Există două scenarii. În Occident, statul apare
relativ devreme, sub formă republicană (Franţa, Ţările de Jos) sau monarhică (Anglia,
Ţările Scandinave), după o schemă contractuală. Adică orăşenii, cam negustori de felul
lor, cu o puternică diviziune a muncii, cu capital acumulat, doresc să beneficieze de
aceleaşi legi şi aici şi aiurea, în portul X, unde-şi vînd marfa. Ei mai vor să fie apăraţi de
tîlhari, pe rutele comerciale, şi să plătească impozite cît mai mici. Aşa că semnează un
contract cu Statul (funcţionari, judecători, parlamentari, primari, soldaţi), în care îi delegă
acestuia funcţia de reprezentare şi monopolul violenţei legitime şi îi cer să aplice legile.
Legi puţine dar dure. Iar contractul ăsta se transformă în constituţie. Astfel, în Vest,
Statul este servitorul cetăţeanului, este un arbitru al diversităţii (de unde şi principiul
federal de guvernare) şi nu-şi bagă nasul în viaţa particulară a nimănui.
N-aţi adormit? Atunci putem să trecem la scenariul numărul doi. În Estul Europei (dar şi
în Orient), statul apare mai tîrziu, cînd un Erou Întemeietor vine de undeva (descalecă,
frate!) peste o populaţie rurală, amorfă, şi o luminează, impunîndu-i un ideal (Libertate,
Egalitate, Fraternitate!), băgînd-o de păr în modernitate! Gîndiţi-vă la ţarii Rusiei, la
Ataturk, la paşoptiştii noştri! De la comunităţile rurale ale supuşilor, Statul păstrează
legile multe, complicate dar permisive, mai mult cutume decît legi, şi le interpretează în
folos propriu. Elitele, necesare funcţionării sale, sînt formate prin ritaluri iniţiatice şi
continuă acţiunea de luminare a maselor. Ce ritualuri? De la botez şi mirungere pînă la
declaraţii de vasalitate, numiri în posturi, concursuri... Cum populaţia este amorfă, Statul
dă identitate supuşilor săi, e ca un Tată ai cărui copii trebuie să semene între ei, că altfel...
V-aţi prins! Înţelegeţi acum de ce, în Uniunea Europeană, elitele ţin de societate iar în
Orient – de stat. În Vest, statul s-a retras parţial din învăţămînt, mult mai mult din
economie şi aproape total din lucrarea religioasă. La noi - dascălii sînt simbriaşi la stat,
soldaţii primesc soldele de la buget iar popii cer subvenţii. În Occident, legile sînt puţine,
stabile în timp şi uşor de aplicat, iar infractorii primesc pedepse aspre. La noi, legislaţia e
stufoasă, se traduce din română în română (vezi normele de aplicare a Codului fiscal...),
dar lasă deschise diverse portiţe prin care te poţi strecura. Cum naiba e mai bine?
Depinde de gust... Raţional, soluţia Vestului e OK. Afectiv, parcă se trăieşte mai dulce în
Est. Dar uite că a venit legislatorul şi ne-a trîntit, de la 1 ianuarie, hibrid monstruos
occidentalo-oriental – Noul Cod Rutier ! E stufos ca la noi, de nici poliţiştii nu-l ştiu pe
dinafară, dar e aspru ca la ei – cu puncte de penalizare, cu amenzi de sute de euro. Lasă
loc arbitrariului, ca la noi – să vedeţi cît o să crească şpaga dată agentului! – dar propune
proceduri cretine, ca la ei – mîinile pe volan, privirea înainte ! În fine, se bazează pe
superstiţii, ca la noi (de exemplu nu-ţi dă voie să bei nici măcar o bere), dar are pretenţia
de raţionalitate (să-ţi cumperi stingător, că dacă-ţi ia foc maşina... Cîte dracu’ maşini
arzînd aţi văzut? Poate în filme...). În fine. Am luat ce e mai rău din ambele sisteme şi
dorim să facem civilizaţie rutieră... O aberaţie! Noul Cod Rutier plasează la intersecţii
poliţişti în şalvari şi cu caschetă!
18 ianuarie 2007

Haiducul îl jupoaie pe Boier!
Din punct de vedere al imaginii, preşedintele Băsescu a cîştigat Războiul Bileţelului.
El e Haiducul, Tăriceanu e Boierul. Or, Haiducul trebuie să-l jupoaie pe Boier.
Pentru a salva ce se mai poate, premierul Tăriceanu trebuie să facă o retragere
tactică – să-şi dea demisia, cu scuze, arătînd că Boierul are ceva ce Haiducului îi
lipseşte. Are nobleţe.
De o săptămînă încoace, Războiul Bileţelului este analizat în media, în cabinete sau pe
stradă din diferite unghiuri de vedere. Politic, s-a spus că marchează despărţirea definitivă
între liberali şi democraţi, destrămarea Alianţei DA şi că, probabil, va deschide calea
anticipatelor sau a altei confiruraţii guvernamentale. Etic – ne-a aratat cît de îndatoraţi
sînt politicienii de vîrf diferitelor grupuri de interese şi cît de uşor le vine să mintă
publicul! Juridic – vedem ce presiune se pune pe magistraţi şi cît de dificil e să împarţi
dreptatea în România. Dar mai există o perspectivă de analiză, mai puţin folosită – cea a
comunicării politice. Despre asta va fi vorba în continuare.
Activitate complexă şi specializată, comunicarea politică face apel la elemente culturale –
simboluri, valori şi mituri. Oamenii politici de succes joacă nişte roluri bine precizate,
intră “în pielea” unor personaje arhetipale, sînt “castingul” pentru marele Teatru al Lumii.
Una e să joci rolul Regelui şi alta e să faci pe Bufonul! Dar, oricît de diferite sînt
partiturile, dacă actorii sînt talentaţi, pot stîrni cu toţii ropotele de aplauze ale galeriei.
Important e să joci bine, să fii convingător, să nu-ţi uiţi rolul, să nu greşeşti. Cam asta
înseamnă comunicare politică. Ce roluri s-au perindat pe scenă, după 1989? Le ştiţi şi
dumneavoastră... L-am avut întîi pe Iliescu – Părintele. La început a fost Tatăl cel Bun,
apoi Preşedinte, ne-a promis linişte şi consens, ocrotire şi blîndă judecată. Cine putea să-i
stea în faţă, pînă în 2000? Doar Corneliu Coposu – Martirul, un sfînt al politicii, care nu
dorea nimic pentru el... Şi l-am mai văzut pe Petre Roman, Fiul Răzvrătit, care s-a ridicat
împotriva Tatălui şi a pierdut... Da, nu l-am uitat pe C.V. Tudor, Revoluţionarul, care a
adoptat diverse mesaje şi atitudini de la Tudor Vladimirescu, Avram Iancu şi Corneliu
Zelea Codreanu, dar care rămîne în afara Puterii, tocmai din cauza discursului său antisistem, împins la extrem!
Dar Traian Băsescu? Ei, aici e aici! Aş spune că, pînă în 2004, Băsescu a jucat rolul
Haiducului, un ins din popor, care nu depinde de nici o instituţie, de nici un partid, care
se luptă singur împotriva tuturor! Aşa a făcut şi ca Ministru al Transporturilor, ca deputat,
ca Primar al Capitalei... Un tip conflictual, trăind din luptă, adaptîndu-se situaţiilor.
Haiducul nu e un aristocrat, nu apără principii ci rezolvă probleme – problema drumurilor
(“Aici sînt banii dumneavoastră!”), problema chioşcurilor din Capitală, problema cîinilor
vagabonzi. Haiducul atrage simpatia publicului pentru vorba sa şmecheră, pentru
strîmbătură şi, mai ales, pentru că îi jupoaie pe bogaţi! De asta s-a convins şi Adrian
Năstase… Cam acesta a fost rolul jucat de Băsescu… Dar Tăriceanu? Aici, elementele de
imagine sînt mai puţin conturate, de aceea premierul nu este atît de sus, în sondaje… Cel
mult putem spune că Tăriceanu e un tip domnos, rigid, chiar dacă-i place să meargă cu
motocicleta, venind din lumea afacerilor, cu care păstrează legături strînse. N-a făcut
gesturi memorabile, nici nu e o marcă a liberalismului românesc.

Şi acum ajungem la Războiul Bileţelului. Băsescu nu-şi iese din rol, este Haiducul care-l
jupoaie pe Boier. Din acest punct de vedere, publicul îi ţine partea, indiferent de
comentarii – prea e o situaţie arhetipală! Nu am nici o îndoială că preşedintele a
cîştigat… Pentru a salva ce se mai poate, premierul Tăriceanu ar trebui să facă un lucru
aristocratic – să îşi dea demisia! Ar fi o retragere tactică, ar fi un gest memorabil, chiar iar întări imaginea de Boier! Boierul nu se agaţă de putere, el acceptă s-o exercite, pentru
binele general! Elegant, ar putea să-şi ceară şi scuze, de la public, că l-a “trombonit”,
zicînd că biletul e o făcătură, şi de la liberali, că i-a pus într-o postură defensivă.
Renunţînd la putere, Tăriceanu l-ar obliga pe Băsescu să greşească, să-şi iasă din rol –
Haiducul să-şi pună propriul prim-ministru, să nu mai poată să “se dea victimă”, să îşi
asume guvernarea. Ce-ar însemna un Haiduc fără inamici? Asta ar fi cea mai bună
mutare, din punct de vedere al imaginii. O va face Tăriceanu? Mă îndoiesc. Interesele sînt
prea mari, clientela politică nu-l lasă... Chiar dacă se retrag democraţii, parcă văd că PSD,
PC şi chiar PRM vor sprijini un cabinet minoritar liberal... Cale sigură spre moartea
electorală a PNL!
18 ianuarie 2007
Mortul face prognoze!
Este săptămîna minunilor! Guvernul Tăriceanu a înviat şi face prognoze, Mihai
Eminescu este propus spre canonizare, trăim într-o ţară cu oroare de linişte iar
James Bond face ţurţuri într-un cinematograf din Piteşti...
# Doar cu picioarele înainte. Se potoleşte scandalul... Întîlnirea de ieri a democraţilor
dovedeşte, încă o dată, că nimeni nu pleacă de la guvernare decît cu picioarele înainte
(ieşirea din Guvern a Partidului conservator nu se pune, acolo e vorba de efortul disperat
al unui grupuscul politic cam cît marja de eroare a unui sondaj să devină cît mai vizibil).
L-am văzut la televizor pe Videanu cum vorbea degajat despre introducerea euro în 2014
şi atingerea standardelor europene în 2020! Frate, majoritatea populaţiei nu ştie ce va face
mîine şi voi povestiţi despre proiecţii pentru 2020! Nu spun că prognozele n-au rostul lor
dar parcă, pînă mai ieri, nu ştiaţi cîte ore mai are de trăit cabinetul Tăriceanu! Probabil că,
invocînd viitorul, vreţi să vă legitimaţi prezentul... Aţi luat-o pe urma comuniştilor, care,
în timpul foametei, descriau cum vor coloniza sistemul solar şi galaxia!
# Pupat toţi Piaţa Endependenţii… Scriam cu cîteva zile în urmă că Tăriceanu ar trebui
să facă un pas înapoi, dîndu-şi demisia, pentru a demonstra că nu se cramponează de
putere şi că doreşte stabilitate. Ei bine, premierul n-a avut curaj pentru un pas întreg dar a
făcut măcar jumătate, declarînd că nu se alătură iniţiativei PSD de suspendare a lui
Băsescu ! Pupat toţi Piaţa Endependeţii, numai Geoană a rămas cu buzele umflate…
Tocmai acum, cînd se vedea preşedinte! De fapt, politicienii sesizează că-i pîndeşte un
mare pericol, numit reforma clasei politice! Ce-ar însemna asta? Nici mai mult nici mai
puţin decît falimentul electoral al principalelor partide, fie de stînga, fie de dreapta, şi
înlocuirea lor cu formaţiuni populiste, ca-n Italia, unde şi social-democraţii şi creştindemocraţii au luat un cap în gură de la Forza Italia, tele-partidul lui Berlusconi. Ne vom

da seama în primăvară dacă tendinţa e valabilă şi la noi, cu ocazia alegerilor europene,
după cît de sus urcă partidul lui Becali...
# Sfîntul a murit de sifilis. Rămînem în domeniul aberaţiilor. Cea mai năstruşnică idee,
publicată în presa locală de ziua lui Eminescu, este că Biserica Ortodoxă Română ar
trebui să-l sanctifice pe poet ! Astfel s-ar şterge “flegmele” de pe obrazul Luceafărului,
scuipate de presa ticăloşită… Să mai comentăm?
# Sîntem nepoţi de dictatori! Noi teme, de introdus în Constituţie: statutul juridic al
regiunilor româneşti, reclamat de finanţările comunitare, şi separarea mai clară a puterilor
între Preşedinţie şi Guvern. În ce mă priveşte, cred că modelul german, în care
preşedintele n-are decît un rol decorativ, ar trebui introdus şi în România, spaţiu al tuturor
dictaturilor. Numai că această idee n-are nici o şansă – sîntem latini, nepoţi de cezari şi
domnitori, iubim rolul personalităţii în istorie şi, mai presus de orice, iubim scandalul!
Or, ce poate fi mai plicticos decît o republică parlamentară? Mai bine stabilim,
constituţional, că preşedintele este şi şeful guvernului, ca la americani!
# Spionul care vine din frig. Politica te ajunge şi-n sala de cinema. Aţi văzut ultimul
film din seria Bond – Casino Royale? Merită, măcar pentru a înţelege cum mai gîndesc
serviciile secrete – o să aflaţi că sînt preocupate de globalizarea întreprinderilor
criminale, de exemplu ale celor ce oferă servicii financiare pentru terorişti. Sau că nu mai
pun atîta bază pe sateliţi de supraveghere şi pe zboruri de recunoaştere, preferînd, din
nou, ceea ce se cheamă HUMINT, adică informaţia adusă de agentul de teren, singurul în
măsură să judece şi contextul. Sau că nu au sentimente, eliminîndu-şi proprii agenţi, în
caz că devin incomozi sau o dau în bară... Spionajul, una dintre cele mai vechi meserii,
are viitorul asigurat. Dacă v-am stîrnit curiozitatea şi vreţi să vedeţi filmul, aşteptaţi să
apară pe DVD – la cinema “Bucureşti” o să vă blestemaţi zilele! Sala e o gheţărie, un
atentat la sănătatea cinefilului! Eu “m-am riscat” şi am rezistat cu stoicism, dîrdîind,
alături de alţi trei-patru cinefili şi de cîţiva urşi polari…
22 ianuarie 2007
Am descoperit că sînt pervers!
Ieri, într-o foaie argeşeană, un cunoscut gazetar a bătut obrazul breslei, că nu crede
în pomenile lui Becali şi în dezvăluirile lui Vadim. Uşor-uşor, de la un rînd la altul,
palmele s-au transformat în pumni, daţi în capul ălora care acuză PSD-ul de
ipocrizie!
Îţi trag palme, mă-nţelegi!? Cam acesta a fost mesajul unui articol apărut ieri într-o foaie
argeşeană, sub titlul “Gîndirea perversă a unor formatori de opinie” şi cu semnătura unui
cunoscut gazetar… Curios să văd pe ce se bazează diagnosticul, am citit şi am aflat că: #
unii ziarişti nu mai pot gîndi simplu şi direct. În goana după audienţă, ei întorc pe toate
feţele obiceiul lui Gigi Becali de a face acte de caritate, punînd în discuţie un gest
creştinesc, ceea ce e o perversiune! # alţi ziarişti ignoră dezvăluirile lui C.V. Tudor din
“România mare” şi cred că limbajul său e unul de nebun, ceea ce reprezintă o

perversiune! # în plus, cel mai bun exemplu – există şi ziarişti care vorbesc despre dreptul
moral al PSD de a iniţia procedura de suspendare a preşedintelui Băsescu, ceea ce, fără
îndoială, reprezintă culmea perversiunii! În concluzie, gazetarul scrie cu litere de foc: “Sa creat o modă periculoasă şi un stil de gîndire pervers în modul de abordare a unor
subiecte. Acest mod şi acest stil sînt însuşite de către o bună parte a opiniei publice (...) În
asta constă marele pericol (...) Gîndirea perversă a unor formatori de opinie, sînt vreo doi
şi pe la noi, prin judeţ, perverteşte conştiinţa românilor care merg la vot şi aduc la putere
o elită politică perversă… Şi astfel ne prăbuşim”.
După o astfel de demonstraţie, ce să mai zici? Poate să recunoşti că eşti pervers... Da,
maestre, m-ai ghicit, sînt printre ăia doi jurnalişti argeşeni care nu se înfioară, creştineşte,
cînd îl văd pe Gigi Becali aruncînd cu bani în cerşetori, în fotbalişti, în călugării de la
Athos! Urmez şi eu “moda periculoasă” de a crede că asta e o mare ipocrizie, întrucît
binefacerea se petrece numai la televizor! Mai mult, mă întreb, pervers fiind, dacă banii
aceia au fost făcuţi prin respectarea legii ! Şi, creştin fiind, chiar îndrăznesc să îl
dispreţuiesc pe latifundiar, că-i pune pe tineri să recite “Crezul”, prin discoteci, contra
parai... Asta e! Avem păreri diferite despre religia noastră. La fel şi cu Vadim! Nu cred că
un politician responsabil poate să-l facă “limbric” pe Patapievici, să se lege de mamele
tuturor, să sufle în fluier, prin Parlament, cînd era condamnat regimul comunist! Şi nici
revista lui nu mi se pare credibilă, cîtă vreme Justiţia n-a legat pe nimeni, după
“dezvăluirile” apărute acolo. Asta e! Tu, maestre, poţi continua să o citeşti... Pe mine m-a
pierdut de muşteriu, după numărul acela care dădea sex oral “la toată” conducerea ţării!
În fine, chestiunea cu PSD-ul atinge sublimul! Brusc, la doi ani de la guvernarea Năstase,
ar trebui să uităm poveştile cu baronii locali, cu corupţia, cu traficul de influenţă, cu
dirijarea presei? O fi opoziţia un fel de detergent, care mai scoate petele, dar nici chiar
aşa! Asta e! Să mai stea pe coji de nucă, să se căiască, să scape de personajele
compromise şi abia apoi să pretindă credibilitate... Asta nu înseamnă că gîndesc pervers!
În urmă cu aproape două milenii şi jumătate, Aristotel a tranşat problema receptării
discursului unui politician, absolvindu-l pe cetăţeanul sceptic. În “Retorica”, magistrul a
explicat că publicul îl judecă pe orator nu numai după ce spune (logos) ci şi după
caracterul său, după trecutul său, după educaţia şi cultura sa (ethos). E ca în povestea cu
ciobanul mincinos, care striga: “Uite lupul!” ca să se distreze pe seama celorlalţi, pînă
într-o zi cînd lupul a venit cu adevărat şi, la strigătele lui, n-a mai răspuns nimeni !
Trecutul său de mincinos crease publicului o anumită dispoziţie (pathos), încît mesajul
nici n-a mai contat... Astfel, a explicat Aristotel, anumiţi oameni politici nu au succes nici
măcar atunci cînd spun lucruri valabile – ethosul “bate” logosul! În spaţiul public, cumva
nedrept, o simplă greşeală din trecut poate să compromită o carieră respectabilă, cam cum
a păţit Mona Muscă... Ce să mai vorbim însă de PSD, Becali sau Vadim, care au mult mai
multe pete? Iar democraţia se bazează pe pathosul majorităţilor! Din păcate, schema se
aplică şi la jurnalişti. Cunoscutul gazetar, cel care vorbeşte de perversitate, se convinge zi
după zi cît de credibil a rămas el însuşi în ochii breslei şi ai publicului...
26 ianuarie 2007

Cînd armele vorbesc...
Astăzi, notiţele ziaristului au ceva marţial – ba descriu atacuri precise asupra unui
ostatic, ba încearcă să străpungă o perdea de fum, ba povestesc despre scenariile
unui viitor război.
# Pendiuc, ostatic al grupurilor de interese. În ultima săptămînă, au apărut două
atacuri, punctuale dar puternice, la adresa primarului Piteştiului, primul venind din partea
staff-ului PD, al doilea – din partea prefectului Cîrstoiu. Şi unul şi celălalt privesc modul
în care este gestionat oraşul, punînd sub semnul întrebării competenţa lui Tudor Pendiuc
sau, cel puţin, a echipei din jurul său. Astfel, democraţii îi reproşează edilului că nu vrea
să elimine transportul maxi-taxi, întrucît n-a prevăzut bani pentru noi autobuze, iar Ion
Cîrstoiu îl atenţionează că se dau autorizaţii de construcţie cel puţin ciudate, care
afectează monumentele istorice ale locului. O să spuneţi că astfel de atacuri au mai venit
iar Pendiuc a fost în continuare reales – este adevărat, numai că, la capitolul eliminării
maxi-taxi şi la cel privind regimul construcţiilor, presa locală va funcţiona ca o cutie de
rezonanţă şi va escalada scandalul, întrucît are aceste lucruri pe propria agendă ! Ca să nu
fie privit drept ostatic al grupurilor de interese, primarul Pendiuc trebuie să facă o
schimbare radicală!
# Lista publicităţii de la stat. Am văzut şi eu, ca toată lumea, lista sumelor primite de la
buget de ziarele locului, în care cotidianul “Argeşul” a strîns într-un an circa un miliard
de lei vechi, mai mult decît toate celelalte publicaţii la un loc. Am văzut-o şi nu înţeleg de
ce strîmbă din nas breasla! Este evident că ziarul “Argeşul” are cel mai mare tiraj, are cea
mai mare acoperire judeţeană, oferă cele mai bune posibilităţi grafice şi are cel mai mic
preţ per exemplar, toate acestea prin managementul de excepţie al directorului Golescu!
Nu-i aşa? Păi cum să nu fie, dacă s-a făcut o selecţie severă? Ce, îndrăzneşte vreun
confrate să insinueze că directorii de la stat au ales o publicaţie obscură, cu tiraj
confidenţial, ca să-şi dea anunţurile de licitaţie şi să nu fie deranjate firmele abonate la
banul public? Iar dacă insinuează, atunci vorbeşte numai invidia profesională... Oricum,
eu sînt convins că selecţia de oferte a fost corectă şi raţională. De exemplu, “Curierul” a
primit cam tot atîtea comenzi cît revista gratuită “Marker”, avînd, nu?, aceeaşi
circulaţie...
# Momentul adevărului. Văd că democraţii au anunţat că merg singuri la alegerile
pentru Parlamentul Europei, ca un semnal de despărţire pentru liberali. Totuşi, în ciuda
oricăror calcule şi interpretări, ideea este foarte bună pentru... alegătorul român, care va
vedea cum stă fiecare partid, de la putere sau din opoziţie, şi nu se va mai încurca cu
alianţe! Acum, liberalii n-ar trebui să se cramponeze de listele comune, nici să nu dea
semnale că vor vota pentru suspendarea lui Băsescu – momentul adevărului oricum vine
în 2008, aşa că e mai bine să fie pregătiţi din timp! Nimeni nu riscă, încă, un pronostic,
dar parcă văd că liberalii sînt la 10%, democraţii – la 35%, PSD la 20 de procente şi
“România Mare” pe la 15… Rămîne de văzut dacă ies la vor euroscepticii!
# Al treilea război mondial. A apărut o carte foarte interesantă, numită “Cînd armele
vorbesc...”, de Cristian Negrea, care prezintă scenariul unui atac ucrainean asupra

României, în 2010. Departe de a avea mari calităţi literare, volumul excelează în
informaţii tactice şi strategice, în fişe privind tehnica militară, în descrierea unor
proceduri şi operaţiuni… Îndrăznesc să cred că Negrea (un pseudonim?) are contacte cu
servicii specializate de informaţii sau că beneficiază de pregătire militară, prea sînt
credibile şi precise toate amănuntele acţiunii! Este o replică foarte bună, dată de un
român unui volum mai vechi, scris de americani şi intitulat “Al treilea război mondial” !
Din carte poţi să-ţi dai seama de noua doctrină militară a ţării, care a trecut de la Războiul
Întregului Popor, ca pe vremea comuniştilor, la Războiul Experţilor, purtat cu mijloace
militare la standarde NATO, cu retrageri flexibile pe aliniamente favorizate de formele de
relief, cu acţiuni de comando, cu fotografii luate din satelit, în timp real, dar şi cu
încleştări de blindate, dueluri de artilerie şi lupte aeriene. O singură observaţie – războiul
modern a scurtat îngrozitor timpii de reacţie şi de decizie, astfel încît asupra
comandanţilor acţionează un stress enorm, la care nu rezistă decît persoanele tinere!
Adio, generali cu părul alb, trăiască maiorii şi coloneii sub 40 de ani…
# Baie de cultură. Nici nu ne dăm seama cît de tare ne modelează cultura în care trăim –
cunosc diverse doamne din România, cu cercei în urechi, care zîmbesc superior cînd văd,
pe Discovery, doamne din Africa, cu cercei în nas!
29 ianuarie 2007
Groapa cu căţei
“Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat!” În ultima vreme, zicala asta se
potriveşte de minune preşedintelui Constantin Nicolescu, care a vrut să facă un
lucru normal, propunînd o întrecere între comune, primind în schimb o avalanşă de
acuzaţii.
Aşa cum aţi citit prin ziare, de vreun an, Consiliul judeţean i-a tot îmboldit pe primarii
argeşeni să participe la un concurs de bună gospodărire a locului, că tot intrarăm în
Uniunea Europeană! S-au dat hotărîri, s-au stabilit criterii de evaluare, s-au numit comisii
de verificare, ba chiar s-au pus şi bani deoparte, pentru premii! Presa a scris şi ea,
amuzîndu-se puţin de titulatura cam exagerată a întrecerii (“Comună argeşeană, comună
europeană”? Păi ce, ne comparăm noi cu Europa?), dar pînă la urmă a recunoscut că nu e
nimic rău în a stimula aleşii locului să mai pună osul la muncă, măcar din ambiţie! În
fine, zilele trecute, preşedintele Nicolescu, zîmbind pe sub mustaţă, i-a chemat pe primari
şi le-a spus rezultatele, aşa cum s-au configurat din rapoartele comisiilor. Nici n-a apucat
bine omul să-i anunţe pe cîştigători (Ciofrîngeni, Albota, Băbana ş.a.) că un val de critici
s-a şi abătut asupra lui!
Primii care au ieşit “la înaintare” au fost Ovidiu Marinescu şi Gabriel Bratu, un fel de
Castor şi Pollux ai Partidului Democrat! După ce au taxat concursul drept “întrecere
socialistă”, s-au repezit să-l desfiinţeze pe preşedintele Nicolescu, cu lovituri furibunde
de lance – ba că onor comisiile nu şi-au făcut treaba, ba că onor cîştigătorii n-au planuri
de urbanism, ba că onor premiile de consolare sînt plătite fără hotărîre de consiliu!
Amănunte peste amănunte… Şi ţine-te zgomot, ţine-te zbucium! Apoi, liberalul Marius

Postelnicescu a preluat ideea din voleu şi a şutat şi el la vinclu, sugerînd organelor
competente că n-ar fi rău să facă un control pe la Casa Albă. Eventual, să zăngănească şi
nişte cătuşe. În faţa escaladării conflictului, ieri, preşedintele Nicolescu, năucit, a explicat
o jumătate de oră cum stă treaba, a dat publicităţii hotărîrile de consiliu şi criteriile de
evaluare. La sfîrşit, excedat, a răbufnit: “Parcă sînt în groapa cu lei!”.
Cine are dreptate şi cine greşeşte? Nu e greu de spus... Într-un concurs există mereu
învingători şi învinşi, publicul aplaudă sau fluieră, arbitrii sînt înjuraţi sau ridicaţi în
slăvi! Hotărîrile justiţiei sînt contestate, darămite nişte rapoarte ale unor comisii de
evaluare? În plus, de cînd lumea, învinşii pot căuta bube în cap învingătorilor – cum să
fie o comună argeşeană la standarde europene, la amenajarea teritoriului, curăţenie sau
hîrţogăria de la primărie? Arătînd cu degetul spre cîştigători, cei care critică nu înţeleg, de
fapt, sensul concursului – acela de stimulare a mîndriei locale, de ameliorare a unei
situaţii imperfecte, de auto-depăşire. Pînă şi acuzaţia de clientelism pică în gol –
cîştigătorii n-au fost numai de la PSD ci şi de la PRM şi chiar de la PD şi PNL. Atunci
cum să mai strigi: “Hoţii!”? Să fim serioşi…
Dar în plan politic? Evident, avem de-a face cu un nou episod din campania negativă la
care sînt condamnaţi democraţii şi liberalii argeşeni. Pentru că nu deţin majoritatea în
consiliul judeţean (ca şi în cel local, de la Piteşti), ei sînt, de fapt în opoziţie şi trebuie să
critice. Există însă critici şi critici… Unele prind, altele – nu! De ce? O spune orice
manual de marketing politic… Ca să prindă, critica trebuie să vizeze o problemă de
maxim interes pentru cetăţean. Problema transportului cu autobuze în Piteşti e de maxim
interes, problema punctajului acordat comunei X în concursul Y – nu! Alegătorul vede
numai că vin bani la Primărie, el zice bogdaproste, nu stă să verifice punctaje, el are
agenda lui de probleme, e interesat de asfaltări, de alimentarea cu apă… Precum
alegătorul, presa are propria sa agendă. Ziariştii nu se indignează că o comună n-are
PUG-ul adus la zi, dar devin nervoşi dacă află că şcolile au wc-uri în curte! În concluzie,
cred că scandalul concursului se va stinge de la sine, fără să-l afecteze electoral pe
preşedintele Nicolescu, oricîţi nervi i-ar face. Ce groapă cu lei? Poate groapa cu căţei…
P.S. Este uluitoare ascensiunea în sondaje a Partidului lui Nenea Gigi (PNG). Unele
cercetări îi dau 11%, altele - mai mult. Să vezi acum ce voce prinde latifundiarul din
Pipera…
30 ianuarie 2007
Şi dacă e mîna ruşilor?
În 1999, după ce a sprijinit intervenţia NATO în Serbia, care strica jocurile ruşilor
în regiune, preşedintele Constantinescu a fost victima unui linşaj mediatic fără
precedent. În 2007, după ce a făcut ca Marea Neagră să nu mai fie un lac rusesc,
preşedintele Băsescu se vede înjurat în presă şi supus procedurii de suspendare. Să
fie o simplă coincidenţă?

În ultimul număr al revistei de analiză politică “22” se lansează o ipoteză care îţi ridică
părul în cap. Cum prea puţini piteşteni citesc această publicaţie specializată, m-am gîndit
să vă prezint acest scenariu, urmînd ca dumneavoastră să judecaţi cum credeţi de
cuviinţă. Despre ce e vorba? În articolul “Lecţia de propagandă”, după ce analizează
campania media la care este supus Traian Băsescu, analistul Alexandru Lăzescu, membru
al Grupului de Dialog Social, face următoarea observaţie surprinzătoare:
“Efectele (campaniei – n.m.) sînt vizibile în spaţiul public. Nu am mai asistat la o
asemenea campanie extinsă de dezinformare şi discreditare, un adevărat linşaj
mediatic, de la începutul anului 1999. Atunci, cel vizat era preşedintele Emil
Constantinescu, iar pretextul a fost oferit de intervenţia NATO în Serbia. Interesant
de remarcat este că, şi atunci ca şi acum, cei vizaţi deranjau vizibil interese ruseşti
din zonă, chestiune la care merită să ne gîndim, chiar dacă intrăm pe teritoriul
speculaţiilor. În 1999, operaţiunea de desant mediatic a avut un deplin succes.
Rămîne de văzut dacă, la opt ani distanţă, românii au căpătat anticorpii care să-i
facă mai puţin sensibili la petardele de fum, aruncate în arena politică de o
sofisticată maşinărie de propagandă”.
Chiar aşa, a naibii coincidenţă! Ţin minte şi acum în ce termeni a fost judecat Emil
Constantinescu la TV, cum a fost acuzat că sprijină “un atac mişelesc” asupra unei ţări
prietene, cum fiecare civil ucis i se punea lui în spate! N-am uitat nici cum PSD a
condamnat în Parlament atitudinea conducerii ţării, atitudine care, pînă la urmă, i-a făcut
pe americani să ne accepte în NATO. Evident, mişcarea n-a fost pe placul Moscovei, care
a pierdut o mare parte din influenţa sa în Balcani, ca şi ieşirea la Marea Adriatică. Şi, ca
prin minune, preşedintele Constantinescu a declarat că nu mai candidează, că a fost
învins “de securitatea din servicii”, iar dreapta politică s-a rupt în bucăţi, ceea ce l-a dus
pe Vadim în turul doi la prezidenţiale iar Iliescu a fost perceput ca “soluţia salvatoare”!
Seamănă criza cu ce se întîmplă acum? Cam seamănă, cu menţiunea că Băsescu nu-i
omul care să-şi dea demisia, deci e ameninţat cu suspendarea. Şi toată criza a izbucnit
după ce preşedintele i-a călcat pe coadă pe ruşi. Întîi a fost deschiderea zonei Mării Negre
către americani, prin acceptarea bazelor militare din Dobrogea. Apoi – ideea lui că
Occidentul trebuie să caute surse alternative de energie la gazul rusesc. Pe urmă,
România a intrat în Uniunea Europeană iar Băsescu n-a făcut un secret din faptul că vrea
ca Moldova să se întoarcă la ţara-mamă, sub umbrela de securitate şi prosperitate a
Vestului (vă daţi seama ce bine le-a picat asta filo-ruşilor de la Chişinău? Dar lui Putin?).
În fine, colac peste pupăză, procurorii Monicăi Macovei au prins curaj şi i-au săltat pe
consilierii ăia ai lui Sereş, pe care i-au acuzat de spionaj în favoarea Moscovei, afacere în
care doi miniştri trebuie să dea cu subsemnatul...
Sigur că, în ciuda acestor acţiuni, nu există nici o dovadă a implicării ruşilor în criza
politică actuală din România. Dar poţi să gîndeşti ca în romanele poliţiste – cine cîştigă
cel mai mult dintr-o suspendare a lui Băsescu, din pulverizarea dreptei româneşti (pentru
că, după scandalul liberalo-democrat, plus înfiinţarea PLD, s-a dus naiba posibilitatea
constituirii unui partid puternic de dreapta), din ascensiunea euro-scepticilor şi a
naţionaliştilor? Cîştigă UE? Cîştigă NATO? Cîştigă americanii? Nici vorbă. Orice slăbire

a blocului vestic este un cîştig pentru Moscova. Pentru companiile ruseşti, în competiţie
globală cu cele occidentale, chiar şi pe teritoriul românesc. Pentru oligarhi, pentru
militari. Pentru Ucraina, satelit al Rusiei, în ciuda revoluţiei portocalii de la Kiew. Şi
atunci? De meditat...
P.S. Ieri, Dan Vasile, primarul de la Costeşti, s-a arătat cam mirat că presa îl poate taxa
drept “traseist politic”. Domnia sa a trecut la liberali, după ce fusese, pe rînd, pesedist,
aperist, umanist, declarînd că nu urmăreşte decît binele oamenilor. Ca să nu rămînă cu
uimirea, trebuie să-i spunem primarului că termenul “traseistă ”este curva de pe centură,
care trece dintr-o cabină de TIR în alta, fără să-i pese că un şofer e de dreapta sau de
stînga... omul să se simtă bine!
1 februarie 2007
Puiuţii îşi arată ouăle...
Vreţi un leac la scîrba pe care v-o trezeşte clasa politică ? Faceţi ca subsemnatul –
mergeţi la muzeu! Brăţările Regilor Daci încă mai sînt expuse la Muzeul Naţional de
Istorie din Bucureşti şi sînt gata să vă spună o poveste despre autoritatea dată de
iniţiere...
# CUM SE MAI PROSTESC PEREMIŞTII. La două zile după ce-a anunţat
excluderea lui Ion Neguş, organizaţia locală a PRM se vede confruntată cu un scandalmonstru, săptămînalul “Impact” publicînd nişte fotografii de la un chef “naţionalist”. Şi
ce vedem în ele? Tineri travestiţi în femei, mimarea unor relaţii homosexuale şi alte
prostii… Personajele, scrie “Impactul”, sînt tineri peremişti, dar în poze pot fi recunoscuţi
şi “seniori”, privind petrecerea! Evident, scenele sînt şocante, dar în meseria noastră am
văzut altele şi mai şi – adolescenţi punîndu-şi orgiile pe net sau căzînd în comă alcoolică
! Ăştia, săracii, sînt nişte puiuţi (că vulturi cruciaţi nu le pot spune...), arătîndu-şi ouăle!
Dacă nu făceau politică, chestiunea nu depăşea nivelul faptului divers. Din păcate pentru
“travestiţi”, omului politic (chiar şi în tinereţe...) i se cere o conduită ireproşabilă,
presupunîndu-se că, dacă vrea să-i conducă pe ceilalţi, atunci poate să se strunească, întîi,
pe sine.
# NE TREBUIE MARKETING INSTITUŢIONAL. Cu toate certurile din ultima
vreme, clasa politică românească pare din ce în ce mai ruptă de realitate. În timp ce
Băsescu se ceartă cu Tăriceanu iar Opoziţia îi înjură pe amîndoi, românii îşi văd de
treabă, muncesc de le sar capacele, îşi gospodăresc avutul, călătoresc, studiază,
construiesc... Nimeni nu mai are timp de vorbărie goală, de tăiat frunză la cîinii, că viaţa
e scumpă! În schimb, politicienii îşi permit luxul să întreţină nuclee de conflict, într-o
societate care se dezvoltă rapid, ocolind zonele de tensiune. În termeni teoretici, marea
greşeală a Puterii şi a Opoziţiei este că folosesc marketing electoral între campanii, în loc
să folosească marketingul instituţional ! Sau, pe româneşte, să se atacă la persoană, în loc
să conducă instituţiile statului! Tocmai acum, cînd ar trebui să ne dăm peste cap ca să
folosim cîţi mai mulţi bani de la Uniunea Europeană....

# VEZI SĂ NU... Cică PSD a terminat de contabilizat marile greşeli ale lui Băsescu,
flagrantele încălcări ale Constituţiei, monstruoasele abuzuri! Păi, dacă existau, nu le-ar fi
folosit ăştia pînă acum? Vezi să nu...
# CUM SE DISTREAZĂ PREŞEDINŢII. Cît de tare s-a schimbat societatea
românească se vede (şi) din modul în care se distrează... preşedintele ţării! În ultimii ani,
l-am văzut pe Iliescu mergînd la teatru şi pe Constantinescu citind. Băsescu merge la
cîrciumă şi se dă cu snowbordul! Probabil că următorul şef de stat va avea iaht şi va sta
pe chat...
# MAI BĂTRÎNE DECÎT IISUS. Merg la Muzeul Naţional de Istorie, să văd brăţările
dacice, semne ale autorităţii regale... Mai bătrîne decît Iisus, sînt masive şi strălucitoare,
aruncînd în jur o aură gălbuie, de parc-ar fi radioactive... Cutiile de sticlă ce le conţin
întăresc impresia de lucru periculos. Capetele sînt lucrate în formă de şerpi, cu trupul
format din şapte petale de floare. Sacerdoţii lui Zamolxes cunoşteau simbolismul cifrei
şapte... Uitîndu-te cu atenţie poţi desluşi chiar şi solzii balaurului, figuraţi cu minuţie.
Mie mi se pare că fiecare şarpe are cap de lup, ca în stindard... Se vede că brăţările erau
destinate celui mai înalt cerc al puterii, războinicilor iniţiaţi în confreria Lupului, vorba
lui Eliade. În definitiv, erau nişte bărbaţi zdraveni – cine să poarte, altfel, pe antebraţ un
kilogram de aur? Sînt expuse patru brăţări, a cincea e la expertiză. Mă uit mai bine,
căutînd deosebiri între podoabe. Toate sînt la fel... Poate reprezentau semne de
recunoaştere ale Ordinului, poate precizau statutul şi rangul (în muzeu există brăţări
similare, de argint şi de fier – trei trepte ale iniţierii?), poate se transmiteau, odată cu
funcţia. Mă trezeşte din visare poliţistul care le păzeşte, spunîndu-mi că stau prea aproape
şi se pot declanşa alarmele ! Îmi şterg ochelarii şi mă gîndesc la traficanţii care le-au găsit
în groapa funerară, pe culmea Căprăreţei, la interlopii care le-au scos din ţară, la
colecţionarul bucureştean căruia Gabriel Bivolaru i-a oferit una dintre ele ! Păi cum îşi
închipuia hîrciogul ăla că poate să ascundă moştenirea Regilor Daci fără să-l lovească
blestemul ?
5 februarie 2007
Stridia, pescăruşul şi bufniţa
O poveste orientală ne poate face să înţelegem mai bine situaţia politică a
momentului. Viitorul Alianţei DA atîrnă de două întrebări, pe care le veţi afla la
sfîrşit...
Sătul de certurile din Alianţă, care ţin prima pagină a agendei media, am închis aseară
televizorul şi am luat o carte din raft – “Cum să înţelegem şi să aplicăm Sun Tzu –
Gîndirea strategică chineză”, scrisă de universitarul francez Pierre Fayard. Mă gîndeam
că nimic nu poate fi mai departe de scandalul dintre Palate decît un tratat de strategie
orientală, care vorbeşte despre arta războiului şi despre principiile jocului GO. Ghinion!
Am căzut pe un fragment atît de semnificativ, încît nu mă pot abţine să vi-l reproduc,
urmînd ca dumneavoastră să trageţi singuri concluziile, identificînd protagoniştii... Pentru

cei ce vor mai mult, o să adaug că volumul a apărut recent la editura Polirom şi mai poate
fi găsit în librăriile Piteştiului. Aşadar...
A profita de orbire
...Norocul unora înseamnă ghinionul altora...
O stridie stă la soare cu valvele deschise, un pescăruş se repede spre ea şi-şi vîră ciocul
în cochilie ca să se ospăteze, cînd aceasta se închide brusc. Pasărea protestează: eşti a
mea şi n-ai să-mi scapi! Molusca răspunde: iar tu n-ai să mă poţi mînca, pentru că nam să-ţi las ciocul să iasă din capcană. Dar ai să mori dacă rămînem aşa!?,
protestează pescăruşul. Şi tu, pasăre, căci n-ai să te poţi hrăni, răspunde molusca. Şi ar
pieri într-adevăr şi pescăruşul, de epuizare, zburînd cu dificultate din cauza greutăţii
stridiei, şi aceasta, căznindu-se să menţină strînsoarea în care prinsese ciocul
prădătorului... Soarele apune şi nici unul dintre protagonişti nu a cedat. Deşi slabe,
zgomotele luptei îndîrjite ajung pînă la mal. Apare o bufniţă care înşfacă pescăruşul,
incapabil să zboare eficient. Stridia eliberată cade, se sparge de o stîncă şi se
rostogoleşte în apă. Crevetele ce stau la pîndă se înfruptă din carnea ei rămasă fără
protecţie, iar pescăruşul este devorat de bufniţă.
Atunci cînd protagoniştii unui conflict se înverşunează pînă într-atît încît pierd din
vedere viziunea de ansamblu, ei devin vulnerabili pentru actorii exteriori, care cîştigă
de pe urma orbirii lor. Această stratagemă demonstrează în ce măsură o închidere
tactică deturnează atenţia de la finalităţile urmărite, în profitul exclusiv şi fatal al unei
vane opoziţii de voinţe (...) Istoria demonstrează că luptele înverşunate, care îşi uită
motivaţia şi pierd din vedere realitatea unui context global, nu numai că-şi epuizează
protagoniştii dar consolidează relativ puterea celor ce se situează în jurul lor. Aşa s-a
întîmplat în cazul celor două conflicte mondiale din secolul XX, din care Europa a ieşit
învinsă, în folosul URSS şi al Statelor Unite ale Americii, al căror rol internaţional a
devenit predominant. Mai recent, războiul dintre Iran şi Irak a reprodus acelaşi model.
Din individualism şi din apărarea oarbă şi obstinată a unor interese particulare decurg
conflicte ce slăbesc părţile implicate. Această soluţie validează judecători de pace
exteriori, care profită restabilind totodată ordinea, aşa cum bufniţa aduce o soluţie la
dilema ireductibilă a luptei dintre stridie şi pescăruş. Mediator imparţial, solicitat de
situaţia însăşi, oferta sa de servicii este superioară opţiunilor fără ieşire ale
protagoniştilor iniţiali. Noul echilibru atins trece prin reducerea la tăcere a celor ce
refuză să renunţe la a nu lua în considerare decît propriul interes. Mediatorul
providenţial nu acţionează singur pentru a-şi concretiza scopurile, ci utilizînd în
avantajul său forţele ireductibile (...) La adăpost, unde nu poate fi atins, este avantajos
pentru un strateg să observe în voie jocul (...) Lăsate să se desfăşoare, disensiunile
oarbe se accentuează şi devin previzibile, creîndu-se condiţiile intervenţiei strategice la
momentul potrivit. Este benefic să aştepţi ca evoluţia situaţiilor să indice prin ea însăşi
oportunităţi. Invers, a-ţi manifesta prea rapid, prea devreme şi ostentativ voinţa poate
favoriza o aliere a inamicilor de ieri împotriva pătrunderii unui terţ în joc. Izolarea
unui conflict îi epuizează pe actorii săi, în timp ce terţi exteriori profită în mod

proporţional de această epuizare. Iar cînd vine timpul, aceştia din urmă strîng potul, în
detrimentul beligeranţilor irascibili.
Clar? Situaţia e descrisă magistral. Totuşi, se ridică două întrebări. Prima: liberalii şi
democraţii sînt într-o dilemă fără ieşire? A doua: nu cumva PSD, judecătorul de pace, a
intervenit prea devreme?
6 februarie 2007
Ne uităm unde nu trebuie...
În lumea începutului de mileniu trei, globală şi tehnologizată, instituţiile de stat au
din ce în ce mai puţină importanţă pentru educaţia, nivelul de trai şi convingerile
cetăţenilor. Locul acestor formatori tradiţionali de civilizaţie este luat de
corporaţiile multinaţionale. În aceste condiţii, mă tem că presa acordă prea multă
atenţie unor actori care şi-au epuizat de mult rolul...
Să începem cu cîteva fapte:
# Compania Microsoft a lansat de curînd sistemul de operare Vista, care permite
părinţilor să aleagă ce jocuri sînt potrivite pentru copiii lor şi la ce ore pot aceştia să
folosească computerul. Vista furnizează rapoarte despre site-urile vizitate de copii şi
interzice accesul la paginile web conţinînd pornografie, violenţă sau reclame la droguri.
Astfel, noul sistem de operare, un instrument de educaţie, face parte din strategia de
responsabilitate socială corporatistă (RCS) a lui Microsoft.
# De mai bine de un deceniu, ING România (filiala naţională a colosului financiar şi de
asigurări ING Group) organizează cursuri de pregătire pentru forţa sa de vînzări,
şcolarizînd intensiv tineri şi bătrîni. Cursurile sînt făcute pe cheltuiala companiei şi
cuprind prezentarea produselor dar şi tehnici de vînzare, noţiuni de psihologie şi de
comunicare. Pentru cei mai buni angajaţi, ING România acordă anual călătorii în
străinătate, pentru cunoaştere şi loisir.
# Din ce în ce mai mulţi executivi români de la Dacia-Renault apreciază bucătăria
franţuzească, cu care au luat contact în stadiile de pregătire din Hexagon. Alături de vinul
roşu şi de tocana de iepure, argeşenii încep să ţină în casă parfumuri Paco Rabbane şi
cărţi de Rabelais.
# Platformele digitale de televiziune (Dolce, Boom, Max etc) oferă servicii pentru circa
10% din piaţa românească. Utilizatorii lor spun că preferă canalele specializate (gen
Descovery sau de sport) celor generaliste, întrucît “s-au săturat de politică şi vor altceva”.
La fel, publicaţiile naţionale pierd tiraj în faţa celor locale sau de nişă, semn că gusturile
s-au diversificat extrem.
# Din cauză că terenurile şi casele sînt mai ieftine în Ungaria, mii de români din judeţele
de graniţă şi-au cumpărat proprietăţi la vecini, întrucît trecerea frontierei nu mai este o

problemă. Ce să mai vorbim despre tinerii care pleacă la studii la Sorbona sau de
căpşunarii care strîng bani sub cerul albastru al Spaniei?
Între timp:
# La toate chioşcurile se găsesc reviste pornografice, DVD-uri şi casete video, iar statul a
considerat că este suficient ca să ceară vînzarea lor în pungi de plastic, de parcă asta ar fi
o măsură de protecţie !
# Sistemul de învăţămînt românesc se degradează, în lipsă de reformă curriculară şi de
standarde acceptate internaţional. Mamuţii regimului comunist ocupă în continuare
catedre universitare şi blochează accesul tinerilor valoroţi. Mai jos, în licee şi şcoli
generale, bătăile între elevi, manelele şi prostul-gust sînt la ordinea zilei. Cîţi dintre
profesori ştiu să folosească un laptop şi un proiector?
# Partidele politice sînt găşti de interese şi nu locuri de şlefuire a personalităţii! Politica a
devenit un refugiu pentru incompetenţi şi demagogi. Ca să nu mai vorbim despre cum se
distrează tinerii acestor partide, cînd merg la munte sau în şcoli de vară !
# În fine, mass media se concentrează prea mult asupra politicienilor sau funcţionarilor
publici, oameni care mai au prea puţin de spus în această lume globală. Pe cine mai
interesează certurile dintre Palate sau demagogia opoziţiei? Schimbarea în bine a
României vine din zona de business, din zona multinaţionalelor, din zona învăţămîntului
privat. Între timp, noi ne uităm unde nu trebuie!
7 februarie 2007
Suspendare prin demagogie
Ieri, PSD a făcut publice capetele de acuzare pentru suspendarea preşedintelui. Sînt
29 de pagini care nu aduc nimic nou faţă de lucrurile ştiute. În paralel, Mircea
Geoană a dat un interviu “Jurnalului naţional”, în care bate apa-n piuă. Apă de
ploaie…
Nu mă aşteptam ca PSD să producă un document zdrobitor pentru suspendarea lui
Băsescu. Dacă preşedintele ar fi încălcat grav Constituţia, Opoziţia l-ar fi taxat la
momentul respectiv, nu la doi ani de la alegeri. Acţiunea vine acum, pentru că liberalii şi
democraţii se ceartă ca la uşa cortului, iar PSD a prins momentul şi speră să aibă
suficiente voturi în Parlament. Dar nici nu mă aşteptam ca momentul să cadă în ridicol –
cică Băsescu nu respectă principiul separării puterilor în stat şi îşi bagă nasul în Justiţie !
În plus, zice Geoană, preşedintele este băutor şi dansator, ceea ce face cancelariile
Occidentului să ne întoarcă spatele. Culmea ! Dar ce hobby-uri ar trebui să aibă Băsescu?
Strîngerea de tablouri, ca Năstase? Muzica de operă şi patinajul artistic? Astea l-ar face
mai simpatic în Vest? De fapt, prin votul majorităţii, omul a fost ales preşedinte şi are
deplină legitimitate, pe toată durata mandatului…

Aceeaşi notă de neseriozitate apare şi într-un interviu al lui Geoană, apărut ieri în
“Jurnalul naţional”, interviu plin de metafore şi de, cică, vorbe de duh… În loc ca şeful
Opoziţiei să spună verde-n faţă ce are de reproşat, să acuze punctual, să facă dezvăluiri,
avem parte de… poezii! I-auziţi aici! “Băsescu susţine numai inepţii şi minciuni, aşa a
învăţat la Anvers... Lucrează împotriva intereselor românilor de a trăi într-un regim
democratic european... încearcă premeditat să golească de conţinut şi credibilitate
instituţiile statului, în scopul transformării Republicii noastre într-un regim autoritaristpopulist de inspiraţie sovietică ... este o caricatură de preşedinte, un personaj periculos,
care ţine România prizonieră în hăţişul său de crize şi manipulări, în loc să o lase liberă să
se dezvolte ...”. Şi aşa mai departe. Demagogie curată.
De fapt, cum capetele de acuzare ale PSD sînt slabe şi interpretabile, Opoziţia apelează la
un limbaj violent, doar-doar o impresiona pe cineva! Numai că efectul este lamentabil.
Băsescu nu este un model de bune maniere, dar nici un dictator latino-american sau din
spaţiul ex-sovietiv. În acest colţ de pagină am criticat ieşirile sale la adresa presei, precum
şi şpriţurile cu personaje dubioase, precum Gigi Becali. Dar de aici şi pînă să-l acuzi de
“o lovitură de stat în etape”, cum zice PSD, e cale lungă! Ce lovitură de stat să mai dea
cînd a fost ales şef la statului? De fapt, ceea ce deranjează cel mai mult la Băsescu e că nu
s-a retras la Cotroceni, închizînd ochii la jocurile clasei politice, precum Iliescu, nici nu sa speriat de serviciile secrete, precum Constantinescu. Ofiţer de carieră, avînd o structură
psihică specifică militarilor, Băsescu este un om de onoare – pretinde ascultare
necondiţionată de la subordonaţi şi îşi asumă toate responsabilităţile. Or, lucrul acesta nu
place unei clase politice preocupată mai mult de afaceri decît de interesul public. Altfel
nu s-ar explica de ce România este percepută drept cea mai coruptă ţară din Europa…
Acum, că documentul a fost făcut public, procedura de suspendare va continua,
îndreptîndu-se către Parlament. Azi, Băsescu ar trebui să vorbească în faţa Camerelor, dar
asta nu va linişti lucrurile. De acum înainte, să te ţii dezbateri la TV, cu analişti rînjitori şi
politicieni isterizaţi ! Partidele vor lua poziţie, se vor trage sfori, se vor aduna voturi.
Mult zgomot pentru nimic… Sîntem într-o criză născută artificial de clasa politică, iar
acţiuni necesare integrării europene (reforma agriculturii, planuri de dezvoltare,
pregătirea pentru alegerile UE) sînt lăsate de-o parte. Să sperăm că alte instituţii ale
statului (Guvern, Agenţii, administraţie) îşi văd de treabă… Altfel, riscăm să intrăm în
Europa cu stîngul.
12 februarie 2007
Văcăroiu, pe un cal alb...
Închipuiţi-vă! Marian Fulga se jertfeşte pe altarul democraţiei, Narcis Sofianu îi ia
ostatici pe Brătieni, garda îi dă onorul cu spatele lui Băsescu iar Văcăroiu vine pe
un cal alb, ca să preia tronul! Între timp, domnul Putin...
# EROUL DEMOCRAŢIEI. Peremistul Marian Fulga s-a declarat gata să sufle din nou în
goarnă, prin Parlament, ca la condamnarea comunismului, iar prilejul ar putea să fie
discursul lui Băsescu, programat pentru astăzi, în faţa aleşilor neamului ! Fulga zice că,

astfel, apără dreptul la liberă exprimare ! Uite unde era eroul democraţiei... Data trecută,
mai-mai să sară din balconul Camerei peste Patapievici şi Pleşu! Era singura ocazie ca să
moară celebru!
# MIRIAPOZI. La un magazin de pantofi din buricul tîrgului s-au făcut reduceri. Să te ţii,
frate! Sînt cozi ca pe vremea lui Ceauşescu, cînd se băga pui la Alimentara. Numai că,
spre deosebire de atunci, nu prăpădiţii se calcă în picioare să ajungă în faţă ci toţi
simandicoşii Piteştiului – doamne şi domnişoare cu fiţe-n creieri, domni aplecaţi sub
greutatea lanţurilor de aur... M-a pus naiba să mă amestec în mulţime şi era să mor strivit!
Se cumpăra cu grămada ...ce zic eu?... cu raionul! Daţi-mi şi mie treisprezece perechi de
cizme! - zbiera graţios o blondină în faţă. Staţi aşa, nu închideţi bonul, că vine şi prietena
mea, cu poşetele aferente... N-am ştiut cum să mă evapor mai repede. Şi cînd te gîndeşti
că nu era magazin pentru miriapozi...
# BRĂTIENII, OSTATICI ÎN CONSILIU. Luni seară, la un talk-show cu Narcis
Sofianu, la TV Alpha. Liberalul, băiat deştept, ştie că întreaga sa carieră politică depinde
de imaginea publică şi a dat publicităţii iniţiativele legislative pe care le-a avut anul trecut
în consiliul local Piteşti... Discuţie decentă şi animată, graţie moderatorului Mihai
Alexandrescu, unul dintre cei mai buni tineri jurnalişti din oraş. Şi ce-a legiferat Sofianu?
În general, chestiuni utile. Dar şi multe găselniţe – de genul schimbării denumirilor
publice... Centrul Cultural să se cheme “Gh. Brătianu”, Piaţa Milea – “Piaţa I.C.
Brătianu” şi aşa mai departe. Mai lăsaţi-i, fraţilor, pe seniorii de la Florica să se
odihnească în pace, parcă i-aţi luat ostatici!
# ONORUL CU SPATELE. Am un bun prieten, democrat convins, căruia, totuşi, îi place
să-şi imagineze că Băsescu este un tiran care va avea soarta lui Cuza, adică va fi smuls
noaptea, din patul amantei, şi trimis în exil, în timp ce garda Palatului se va întoarce cu
spatele, ca un ultim semn de dispreţ. Apoi îşi revine şi începe să rîdă, închipuindu-şi-l pe
Văcăroiu, pe un cal alb, venit să preia tronul, ca prinţul Carol...
# CE MAI FACE DOMNUL PUTIN? În timp ce noi ne pierdem timpul cu moţiuni de
cenzură şi cu proceduri de suspendare a preşedintelui, crezîndu-ne la adăpostul UE,
“duşmanul nostru tradiţional”, Rusia, a reuşit să egaleze PIB-ul URSS din 1990, în ciuda
atîtor pierderi teritoriale... Domnul Putin, după ce-a balansat între etatism şi capitalism, sa hotărît să respecte proprietatea privată, mai ales la oligarhii care nu au ambiţii politice,
şi să renaţionalizeze resursele naturale, precum gazul şi petrolul, iar acum, bine agăţat de
conducte, declară război (foarte rece...) Occidentului. Iată ce scrie jurnalistul Jean-Marie
Chauvier, în ultimul număr al revistei “Le monde diplomatique”: “Stăpînul Kremlinului
ar fi trebuit să accepte oferta de prietenie şi de parteneriat strategic formulată de
vicepreşedintele american Cheney la Vilnius şi să recunoască rolul benefic al fundaţiilor
americane în fosta URSS”. Nu a făcut-o, pentru că democraţia nu se potriveşte Maicii
Rusia, obişnuită cu cnutul... Exagerez? Înseamnă că nu ştiţi un amănunt – conform
sondajelor, două treimi dintre ruşi speră că Putin va solicita un nou mandat, deşi
Constituţia nu-i permite acest lucru...
13 februarie 2007

Oligarhi şi mic-burghezi
Azi, “Manşetele” consemnează vorbe de duh ale unor personalităţi din România, de
la stînga pînă la dreapta, culese în week-end. Înseamnă că n-am pierdut timpul
degeaba...
# O IPOTEZĂ SEDUCĂTOARE. În “Noul capitalism românesc”, cea mai recentă carte a
sociologului Vladimir Pasti, se lansează o ipoteză de natură să explice tensiunile din
PNL. Pasti consideră că, în România, s-a terminat tranziţia la capitalism, prin apariţia
micii burghezii (manageri, experţi, funcţionari), care gestionează întreprinderile marilor
proprietari. Or, această clasă îşi caută acum o nouă reprezentare politică, nemulţumită de
faptul că PNL a rămas credincios intereselor oligarhiei autohtone. Astfel se explică,
sugerează Pasti, creşterea procentelor PD dar, mai ales, apariţia PLD… Trebuie să
recunosc că ipoteza este seducătoare, numai că, văzută din provincie, situaţia pare exact
pe dos – liberalul Miuţescu este mult mai sărac decît disidentul Boureanu, care, de la
Curtea de Argeş, pare oligarh de-a dreptul!
# PARTIDE ŞI BONUSURI ELECTORALE. Interesantă observaţia Alinei MungiuPipiddi, din ultimul număr al revistei “22”. Preşedinta Societăţii Academice Române
sugerează că votul uninominal s-ar putea să nu rezolve tensiunile din sfera politică,
întrucît criza nu porneşte numai de la obiceiurile proaste ale parlamentarilor ci constă în
imposibilitatea unor alianţe stabile ale partidelor... De aceea, poate ar fi mai bine, scrie
Alina Mungiu, să ne gîndim la adoptarea unui sistem electoral care să dea “o primă”, un
bonus de mandate partidului fruntaş, care să poată forma, astfel, singur, guvernul...
Metoda a mai funcţionat în România şi favoriza coagularea a două partide mari, care se
roteau la guvernare. O fi mai bine? Oricum, ne lipseşte un partid politic puternic de
dreapta...
# LIICEANU SE EXPLICĂ. Sîmbătă, la “Realitatea TV”, discuţie spumoasă despre
“Mioriţa în Europa”, cu Pleşu, Liiceanu, Hurezeanu şi CTP… Spectatorii sînt purtaţi prin
timp şi spaţiu, din agora lui Socrate în Parlamentul European, cu popasuri filosofice,
culturale, gastronomice. Pe final, se ajunge şi la Băsescu, mai precis la “Apelul” semnat
de intelectuali către clasa politică. Eleganţa dispare, iar Liiceanu trebuie să-şi explice
opţiunea, sub privirile crunte ale lui Popescu. Filosoful spune că Băsescu nu este un sfînt
dar a făcut nişte gesturi pentru care merită simpatizat, printre ele şi condamnarea
regimului comunist. De acord…
# VULTURUL ŞI SOARELE. Marele artist Dan Puric, intervievat de Cătălin Ştefănescu,
la TVR1, explică o metodă de trezire a sacrului dintr-un om sau dintr-un popor. “Un
vultur ciugulea printre găini, în curtea unui gospodar. Învăţătorul îl vede şi se miră.
Gospodarul îi spune că l-a găsit de mic, căzut din cuib, şi l-a crescut în ogradă.
Învăţătorul îl ia şi urcă pe un deal, întoarce ochii păsării către soare şi îi spune: Zbori!
Vulturul fuge înapoi în ogradă. Învăţătorul repetă procedura, pe un deal mai înalt. Acelaşi
rezultat. În fine, învăţătorul duce vulturul pe un munte, îi întoarce capul către soare şi îl
azvîrle în hău, strigînd: Zbori! Şi vulturul zboară...”. Frumos, cu o singură observaţie –
merge la vulturi!

# PREFECTUL LA START. Astăzi, prefectul Ion cîrstoiu este invitat la Guvern, pentru a
primi instrucţiuni legate de alegerile parlamentare. La rîndul lor, joi, toţi primarii şi
secretarii din judeţ sînt chemaţi la instruire cu prefectul. Ce atîta grabă? E limpede…
Premierul Tăriceanu vrea să respecte data de 13 mai pentru alegerile europene, împuşcînd
doi iepuri dintr-o lovitură – întîi, că va părea serios în ochii Bruxelles-ului, apoi, că poate
să blocheze, astfel, referendumul pentru votul uninominal, iniţiat de preşedinte. Să te ţii
alergătură pe capul funcţionarilor din teritoriu!
# 14 ANI DE ÎNCHISOARE. Atît a primit preotul Corogeanu, sadicul cu barbă roşie de
la Mănăstirea Tanacu, care a omorît o femeie, sub pretextul că scoate dracii din ea.
Călugăriţele care l-au ajutat s-au învîrtit şi ele de cîte opt ani… Ca unul care am văzut
nemijlocit o şedinţă de exorcizare, cred că pedeapsa este meritată! La ortodocşi, prea
repede se acceptă că un om este posedat, în timp ce, la catolici, se cer tot felul de dovezi,
care să excludă posibilitatea unei boli mentale. Sigur, nu cred că de asta se face vinovat
Sfîntul Sinod… Dar prea avem mulţi călugări slinoşi, ignoranţi, fanatici, gata să crucifice
un om bolnav, în ideea că-l fac bine! Şi asta, cînd? Într-o epocă a medicamentelor de
sinteză, care au făcut să pălească pînă şi terapiile psihanalitice… Avîntul chimioterapiei,
specific secolului al XX-lea, l-a făcut pe om mai puţin vulnerabil la suferinţă şi, în
consecinţă, i-a diminuat teama de moarte. Dacă stau să mă gîndesc bine, poate că
bisericile sînt goale din cauza firmei Bayer !
19 februarie 2007
Sper să nu fiu satanist!
O gîlceavă purtată între două ziare argeşene, privind activităţile comerciale purtate
în spaţiul unor lăcaşe de cult, dezvăluie cît de schematici sîntem în relaţie cu
Biserica. Dar şi cît de mult a neglijat aceasta dialogul cu societatea...
De cîteva zile, cotidianul “Top” a publicat cîteva materiale, privind anumite activităţi
comerciale, desfăşurate în spaţiul unor biserici din Piteşti. Fără ezitare, colegii de acolo
au taxat această practică, considerînd-o o dovadă a arghirofiliei preoţilor, pe care “nimic
nu-i mai satură”. Nici nu s-a uscat bine cerneala tipografică şi a sărit în aer publicaţia
“Viitorul”. Sub pana directorului ei, publicaţia nu s-a sfiit să-i afurisească pe critici, pe
care i-a taxat drept “cretini” şi dedaţi la “practici satanice”. Redacţia Top a escaladat
conflictul, sugerînd că directorul “Viitorului” îl apără pe PS Calinic cu “un scut de rahat”,
iar înaltului ierarh i se aminteşte că, pe vremuri, ţinea icoana Elenei Ceauşescu pe birou!
Ca să vezi!
În alte săptămînale, redactate de oameni mai tineri, episcopul locului este chemat la
ordine cu apelativul “domnule Calinic”, iar editorialiştii consideră că Prea Sfinţia Sa se
amestecă prea mult în viaţa profană dar şi în viaţa politică şi economică. Pînă şi slujba de
la Catedrala Sf. Gheorghe sună prea tare în spaţiul public, la concurenţă cu manelele din
centru… În schimb, anumite reviste l-au transformat pe păstorul Argeşului în director de
opinie, autoritate morală pentru presă, iar asta ţine loc de orice program editorial. În

concertul naţiunilor, ne-am găsit şi noi vocea specifică astfel încît, dacă ne va întreba
cineva cu ce contribuim la construcţia europeană, să-i putem răspunde fără ezitare: Cum
cu ce? Cu P.S. Calinic…
Aşadar, pe de-o parte vedem suspiciune, pe de alta – idolatrie! Cît schematism... Pe de-o
parte, preoţii sînt nişte bestii lacome, care-ţi iau banii şi la botez şi la înmormîntare, în
plus, mai încasează şi chirii ! Pe de alta, cine critică Maica Noastră Biserica se dedă la
practici satanice! Ca la ţară, unde sătenii rîd, la birt, de popa cel umflat, care bea în altar
şi înghesuie văduvele prin cotloane, în timp ce slujitorul Domnului se răzbună şi el cum
poate, după slujbă, ameninţînd cu focul Iadului pe necredincioşi. Fiecare crede că are
dreptate şi nu acceptă în ruptul capului poziţia celuilalt, adîncind falia dintre uman şi
divin, ceea ce frînge trupul Bisericii. Or, acesta mi se pare cel mai mare pericol.
Ce-ar trebui să ştie criticii ? Că Biserica nu se confundă cu slujitorii ei. Dar nici nu poate
funcţiona fără aceştia. Desigur, poţi să-L cauţi pe Dumnezeu în inima ta, dar este o cale
nesigură, care te poate duce uşor la fanatism sau disperare. Mai bine să accepţi metoda lui
Hristos, şi să intri prin El în Împărăţia Tatălui. Dacă nu vă plac preoţii, consideraţi-i
simpli agenţi de circulaţie, pe care-i vedem pe drum. E bine să le respectăm semnele, nu
trebuie să-i iubim! Dar există şi slujitori cu har în Biserica Ortodoxă Română, care merită
întreaga noastră dragoste... Nu i-am găsit? Trebuie să-i căutăm în continuare. E rău că
Statul finanţează cultele religioase? Nici vorbă, altfel s-ar vedea nevoite să se transforme
în SRL-uri care vînd Sacrul. E rău că Biserica are posesiuni – terenuri, păduri, fabrici de
lumînări? Nici vorbă... Sărăcia lui Iisus nu poate fi imitată de o instituţie ! E rău că în
spaţiul anex al unei biserici piteştene se găzduieşte o şcoală ? Nu cred... Măcar de-ar fi
mai multe, ca la începuturi!
Ce-ar trebui să ştie Biserica? Ei, aici e aici... Că nu-şi poate permite să-i piardă pe
români, în aceste vremuri de secularism, retrăgîndu-se din societate şi lăsînd să
vorbească, în locul ei, pe nişte avocaţi făţarnici, gata să afurisească. Păi ce autoritate
morală au aceşti lingăi ? Prea multă vreme, înalţii ierarhi s-au preocupat de amănunte şi
au uitat chestiunile fundamentale ale societăţii româneşti în tranziţie – sărăcia, boala,
obedienţa în faţa comunismului, fanatismul, ignoranţa, minciuna. Ăştia sînt draci care se
cer exorcizaţi, nu michiduţii din cine ştie ce isterică! Unde sînt preoţii care să facă
apostolat prin casele de copii, prin spitale, prin azile? Unde e gîndirea politică a Bisericii
Ortodoxe Române? Ce leacuri sufleteşti oferă slujitorii Domnului omului modern, care dă
pe brînci, construind capitalismul? Poate că e nevoie de un aggiornamento ortodox? Dar
noi nu avem nici măcar un mare ziar creştin în România... Zic şi eu, cu tot respectul...
Sper să nu fiu satanist!
20 februarie 2007
De ce-a fugit de-acasă Petre Roman...
Nu există plăcere mai mare pentru analistul politic decît aceea ca publicul să-i
ceară, spontan, părerea. E semn că nopţile lungi de studiu şi zecile de examene n-au

fost în zadar! Am gustat şi eu din acest deliciu, ieri, la frizerie, cînd fetele m-au
întrebat ce cred despre fuga de-acasă a lui Petre Roman...
Cum subiectul stă pe buzele tuturor, n-am avut loc de întors şi am încercat să le lămuresc
pe profesionistele foarfecelui şi pieptenului că s-au mai văzut cazuri. Dar ele – nu şi nu!
Ba că nu se aşteptau la aşa ceva (de parcă astfel de lucruri se anunţă cu trei luni
înainte...), ba că Petrică părea bărbat de casă (deh, părea...), ba că ce-o fi văzut la “aia”
(ştie el...), ba că e prea mare diferenţa de vîrstă (dar Iri de ce are voie?). Copleşit, am
plătit şi-am plecat. Acum, gîndindu-mă mai mult la chestia asta, lăsînd gluma deoparte,
pot să avansez un punct de vedere privind relaţia bărbatului (politic) cu femeile. Un punct
de vedere ras, tuns şi frezat. Aşadar...
Antropologii consideră că, în ciuda modelului familial promovat de modernitate, bărbaţii
rămîn în continuare înclinaţi către poligamie, în timp ce femeile preferă monogamia. De
ce? S-au scris mii de cărţi pe această temă iar concluzia e una singură – pentru că ne
tragem din maimuţe. Am avut un strămoş al dracului, care s-a luptat pentru supremaţie, la omorît pe tatăl lui şi a dispus de toate femelele din grup. Am avut o “strămoaşă”, care a
încercat să-l îmblînzească pe apucat, puricîndu-l, apoi s-a resemnat să fie părăsită şi s-a
dedicat creşterii puilor. Această schemă comportamentală s-a transmis peste milioane de
ani, chiar dacă au acoperit-o culturile, religiile şi tehnologiile, şi nu trebuie să ne mirăm
că izbucneşte pînă în ziua de astăzi.
Psihologii vorbesc despre raportarea diferită la sex a bărbaţilor şi femeilor. Ei spun că
excitabilitatea masculină trece prin simţuri iar cea feminină – prin simţuri şi prin suflet.
Cu alte cuvinte, bărbaţii îşi doresc o aventură iar femeile – o relaţie. Pentru bărbaţi,
femeile sînt cetăţi care se cer asediate, cucerite şi arse. În schimb, pentru femei, bărbaţii
sînt castele care le apără şi le protejează. De aceea, la apusul vieţii, unii bărbaţi care se
agaţă de tinereţe se plictisesc de liniştea căminului şi pleacă să poarte ultimul război. În
secret, ei speră chiar să moară în această luptă – asta le-ar conferi un sens vieţii. La vîrsta
a treia, femeia nu-şi părăseşte niciodată căminul. Amanţii, dacă are nevoie de ei, îi
găseşte pe lîngă casă – grădinari, şoferi, instructori de tenis.
Misticii orientali aplică relaţiei dintre sexe o lege fundamentală a naturii – contrariile se
atrag iar toate lucrurile sînt o combinaţie dintre Yang (masculin, zi, cald, deal etc) şi Yin
(feminin, noapte, rece, vale etc). Astfel, paradoxal, ei ştiu că bărbaţii macho au o inimă
feminină şi sînt atraşi tocmai de persoanele în care îşi recunosc “anima”. De asemenea,
reciproca e valabilă – blondele sînt mult mai dure decît le arată bancurile, întrucît ascund
în adîncul sufletului un sîmbure masculin – “animus”. Cum contrariile se atrag, să nu vă
mire că există tinere fete atrase de bărbaţi în vîrstă. Şi viceversa... Nu e calcul, nu e
perversiune. Cele două elemente se luptă, se potenţează, se consumă reciproc...
Filosofii glosează pe seama “voinţei de putere” a liderului politic, căreia îi corespunde şi
un libido pe măsură. Împăraţii chinezi aveau nenumărate concubine, mult mai tinere decît
ei. În Imperiul de Mijloc, practica asta s-a continuat pînă la Mao, care ţinea pentru el zeci
de ţărăncuţe, la sfatul medicului curant. Sultanii erau vestiţi pentru haremurile pe care le
întreţineau, o modalitate de a duce mai departe linia de sînge, într-o epocă de veşnice

trădări şi omoruri. În fine, pînă şi liderii occidentali au călcat strîmb, iar apartenenţa
politică n-a prea contat! De stînga sau de dreapta, fie că i-a chemat Francois Mitterrand
sau J.F. Kennedy...
În fine, romancierii au imaginat poveşti pe lîngă care dispariţia domestică a lui Petre
Roman este floare la ureche. Să-i amintim doar pe Nabokov cu “Lolita” sa, pe Philip
Roth cu “Animal în moarte”, pe Llosa cu “Sărbătoarea ţapului”. Există lucrări serioase
despre politică şi sexualitate, precum “Aceşti Don Juani care ne conduc”. Înainte de a ne
indigna sau a zîmbi superior, merită să le cunoaştem. “Căci sufletul nu e fîntînă / Decît la
om, fiară bătrînă”, vorba lui Ion Barbu. Restul e bîrfă şi jurnalism bulevardier…
21 februarie 2007
O vizită în Purgatoriu
O nefericită întîmplare de ordin personal m-a făcut să stau opt ore într-un spital
românesc. N-are importanţă care spital, toate sînt la fel, în sistemul asigurărilor de
stat. În acest scurt timp am aflat mai multe despre viaţă şi moarte decît din toate
cărţile citite pînă acum...
# Spital... În general, prin asta înţelegem un loc în care te tratezi, te vindeci de o boală...
De fapt, “spital” înseamnă, în aceeaşi măsură, locul din care pleci spre mormînt. Este un
Purgatoriu, un teritoriu ceţos, limburile dintre viaţă şi moarte. Doar efortul eroic al unor
doctori mai atenuează depresia, doar atitudinea umană a unor asistente aduce un pic de
aer proaspăt. În rest... Gemete, mirosuri, mobilierul coşcovit al extincţiei, îngrămădit în
spaţii impersonale, adevărate hale industriale în care se produce suferinţă. Fiecare bolnav
stă la bancul lui şi strunjeşte durerea.
# Atît de mare este presiunea psihică dintre ziduri încît cei normali, condamnaţi să
lucreze acolo, au nevoie de locuri în care să se retragă, de oaze liniştite, altfel ar claca.
Gesturi mici se dovedesc salvatoare, de aceea nu trebuie să te uiţi urît la cafeaua
asistentei sau la patul în care un doctor mai fură cîteva minute de somn, în gardă. Îmi
închipui că medicii, groparii, măcelarii şi soldaţii au nevoie de violenţe ale limbajului,
pentru descărcare, altfel le-ar plesni capul.
# În saloane, mai mult lume de la ţară... Paradoxal, cei trăiţi în aer liber şi cu mîncare
sănătoasă (?) sînt clienţii doctorilor. De fapt, munca grea şi nivelul scăzut de informaţie
medicală se combină într-un cumplit factor de risc, care loveşte pe cei mai în vîrstă şi de
la ţară. Ziceam ceva de hrană sănătoasă? Am văzut o femeie dintr-o comună, internată cu
o boală de ficat, căruia rudele îi aduseseră o pungă plină de ouă fierte, că altceva nu
aveau de mîncare... Agricultura de subzistenţă dă un meniu sărac şi nesănătos. Scapă doar
cei ce ţin posturi, care mai limpezesc sîngele.
# Punerea “la comun” a celor cu boli mai uşoare şi a celor incurabili distruge optimismul,
atît de necesar vindecării. Nu avem practica tratării în ambulator. De fapt, nu avem
suficient personal medical, care să te vadă acasă... Cei tineri vor să plece din ţară, către

salarii mai bune, cei vîrstnici nu mai au forţele tinereţii, cît să facă şi ei? Probabil că, în
anii care vin, situaţia va deveni şi mai dură, iar rezultatul va fi falimentul spitalelor
judeţene, înlocuite de centre private, mai mici şi specializate. Sigur, una e să faci
stomatologie şi alta – neurochirurgie! Chirurgii de vîrf vor rămîne în oraşele mari, centre
universitare, unde sînt şi bani şi condiţii... Dar nu neapărat la stat.
# Gîndaci, paturi descojite, mîncare în castroane de tablă? Despre astea au tot scris
ziarele. Dar prea puţini vorbesc despre lipsa de comunicare dintre pacienţi şi medici.
Cum naiba să comunici, dacă nu ştii nici măcar în ce parte ai ficatul ? Ce să-i spui
medicului? În general, discuţiile se rezumă la a spune că te doare ici sau colo... Prea
puţini români au analize făcute la zi (bine a procedat Ministerul, dînd posibilitatea
fiecăruia să facă gratis un set de teste...), prea puţini îşi controlează glicemia, colesterolul,
tensiunea. Astfel, nici doctorii nu pot să spună bolnavilor prea multe, că doar nu se pot
transforma în profesori, aşa că îi burduşesc cu medicamente (cînd au...). Or, dacă nu
înţelegi prea bine ce se întîmplă cu tine, cred că nici şansele de vindecare nu sînt prea
bune.
# În fine, mă gîndesc că, în loc de atîtea ore de matematică şi literatură, în şcoli şi colegii
ar trebui introduse cursuri de viaţă sănătoasă, care să cuprindă de la noţiuni elementare de
anatomie şi fiziologie pînă la sfaturi culinare şi metode de contracepţie. Astfel, noile
generaţii ar învăţa să se cunoască mai bine, să-şi păstreze sănătatea şi să relaţioneze mai
armonios. Nu e puţin lucru. Apoi, de aici, se poate discuta şi despre sensul vieţii.
27 februarie 2007
Mormîntul din suflet
Astăzi, notiţe despre calomniile din presă, panglicile din Parlament, criza de
imagine de la Arpechim, estimările indicatorilor economici din raportul SAR. Dar şi
despre modernitatea care nu mai acceptă Învierea...
# CREŞTINISM SOFT. De ce face atîtea valuri documentarul lui Cameron despre acel
presupus mormînt al lui Hristos, de ce toată lumea vrea să-l vadă şi vorbeşte despre el?
Pentru că, în adîncul sufletului, mulţi dintre noi L-am îngropat deja ! Ne este mult mai
uşor să-L considerăm un om învăţat, un Rabin, un Vindecător, decît să acceptăm că este
Fiul lui Dumnezeu. Spiritul modernităţii ne obligă la scepticism raţional şi, fără să
recunoaştem, nu mai credem în minunile Lui, în Învierea Lui. Or, dacă Învierea n-a avut
loc, creştinismul îşi pierde cheia de boltă, transformîndu-se, cel mult, în sistem etic – cele
zece porunci, refuzul violenţei, iertarea păcatelor. Este un creştinism soft, să zic aşa, care
goleşte bisericile, amputează harul castei preoţeşti şi trece sub tăcere problema sufletului.
Ce-a murit, mort rămîne... eventual îi putem găsi mormîntul!
# CE ATAC... PATRICIAN! Marţi, în “Ziua”, filosoful Gabriel Liiceanu este acuzat că la plagiat pe Heidegger, într-o carte despre… Heidegger! Ieri, Societatea Română de
Fenomenologie a calificat drept “absurde” aceste alegaţii. Pentru cineva din afară, situaţia
pare absurdă – de cînd un tratat de filosofie este material de primă pagină, în presă? Ei,

de cînd... De cînd Liiceanu, alături de alţi intelectuali, a făcut un “Apel” public la
moralitatea clasei politice, sprijinindu-l pe Băsescu, lucru greu de înghiţit de Dinu
Patriciu, proprietarul cotidianului “Ziua” ! De cînd Sorin Roşca Stănescu, directorul
ziarului, este inculpat în dosarul Rompetrol, instrumentat cu binecuvîntarea Monicăi
Macovei. Calomniaţi, calomniaţi, tot rămîne ceva...
# AL NIMĂNUI? De cînd a intrat sub umbrela OMV, de cînd a plecat directorul Manole,
combinatul Arpechim nu mai face nici un efort pentru a comunica, prin presă, cu
comunitatea. În acest context, zvonurile privind concedieri, preluări, închideri, apar
precum ciupercile după ploaie. Colac peste pupăză, a venit recent şi un accident ecologic,
nişte scurgeri de produse petroliere, poluare pe 15 km de rîu şi aşa mai departe... Păi unde
este gestionarea crizei de imagine?
# LA PAPION ŞI LA... PANGLICI. Ieri, Parlamentul a discutat steril pe marginea
suspendării preşedintelui, după ce Curtea Constituţională a făcut imposibil, practic, un
referendum pe această temă. Dar eficienţa nu este punctul forte al aleşilor noştri, aşa că
am privit cu îngăduinţă lucrările şedinţei, la televizor. Şi ce să vezi? Toţi liberalii veniseră
cu papion, în semn de susţinere pentru “pinguinul” Tăriceanu, majoritatea pesediştilor
purtau cravate roşii, că tot se rebrănduieşte partidul, către stînga europeană, iar peremiştii
şi conservatorii scoteau panglici lungi pe gură, de se umpluse sala, precum peluzele
stadioanelor, cînd dau ăia din galerii cu suluri de hîrtie igienică...
# DATE PENTRU 2007. Ca în fiecare an, think-tank-ul numit Societatea Academică
Română publică un Raport privind starea ţării, în care face şi prognoze. În zona
economică, specialiştii SAR estimează o dinamică înaltă a României. Iată cîteva
prognoze, pentru principalii indicatori: creşterea PIB – 6,3%, rata inflaţiei – 5,2%,
creşterea numărului salariaţilor – 2,7%, rata şomajului – 5,4%, creşterea salariului real –
9,5%, cursul RON/euro la 31 decembrie 2007 – 3,36, deficitul bugetar – 2,9%, deficitul
de cont curent – 10,6%, creşterea indicelui bursier BET – 24,3%. Cu toate astea, sînt
evidenţiate şi marile probleme – incapacitatea ministerelor de a atrage şi gestiona
fondurile europene, lipsa proiectelor şi povara cofinanţării pe care trebuie s-o suporte
bugetul. În final, un pont pentru a vă pune economiile la adăpost – specialiştii SAR vă
recomandă să mizaţi în continuare pe leu, dar puteţi arunca o privire şi pieţei de capital.
# PE TRECERE. Prin faţa redacţiei, şuvoiul maşinilor se scurge la nesfîrşit, ca o apă cu
valuri mari, învolburate. Pietonii se strîng pe malul ei, la trecere, şi după ce-şi fac curaj,
se aruncă în vad, pe care-l traversează aproape în fugă. Mă gîndesc că aşa traversăm şi
prin viaţă, cu paşi grăbiţi, cu ochii-n toate părţile, după primejdii, iar cînd ajungem pe
malul celălalt ... totul se încheie brusc. Care e, atunci, sensul vieţii?
28 februarie 2007

Şopîrla de la Salubritate
Ieri, ziarul nostru a publicat un interviu cu deputatul PRM Dragoş Dumitriu. Azi,
am decupat acest interviu şi l-am pus bine, ca să-l arăt studenţilor mei de la
Jurnalism, ca exemplu de “şopîrlă”, cum se zicea pe vremuri...
Cînd iei un interviu unui politician, te poţi aştepta la orice – să bată cîmpii, îndepărtînduse de întrebare, să vorbească în “limba de lemn”, jargon din care să nu înţelegi nimic, sau
să nu se mai oprească din recitarea doctrinei sale. În cazul deputatului Dragoş Dumitriu,
parlamentar PRM de Argeş, lucrurile stau şi mai interesant. Omul se exprimă limpede,
corect, incisiv (se vede că a fost jurnalist…). Numai că răspunsurile sale dezinformează.
Cum? Ca la carte… Ia auziţi aici!
Întrebat cine de la PRM Piteşti i-ar putea ţine piept lui Tudor Pendiuc la alegerile de la
anul, politicianul nu recunoaşte că partidul are o problemă cu cadrele ci o dă cotită: “Nu
aş pune problema aşa, cu atît mai mult cu cît am ceva informaţii că Pendiuc nu va
mai candida la Primăria Piteşti, mai ales dacă îi mai ies două-trei manevre, una
fiind aceasta cu privatizarea Salubrităţii. El ţine în mînă cheile acestei afaceri şi
trebuie să fii naiv să crezi că primarul nu va avea partea lui de cîştig în momentul în
care se va privatiza această superprofitabilă întreprindere. Cred că, după aceea, cel
mai bine domnul Pendiuc îşi va proteja interesele din poziţia de parlamentar. Cred
că se va orienta în această direcţie pentru că va avea bani cu carul (...) După mine,
este un model de om politic. Sînt sigur că el, abil cum este, a rezolvat viitorul
strănepoţilor săi”.
Să reluăm, pe încet înainte. Deci, nu punem problema că PRM n-a făcut mare brînză la
alegerile trecute de la Primărie (cu toate că se ştiu rezultatele…), nici n-a promovat lideri
foarte cunoscuţi la nivelul comunităţii (hai să facem un sondaj de stradă, să vedem cîţi îl
menţionează pe Marian Fulga, vicele CJ, omul lor cel mai bine plasat în ierarhia
administraţiei !). PRM n-a făcut mare brînză, dar va face! De ce? Pentru că, surpriză!,
Pendiuc nu va mai candida… Are domnul Dumitriu informaţii în acest sens. Eschiva este
perfectă. Din acest moment, nici jurnalistul care face interviul, nici cititorii nu se mai
gîndesc la întrebare ci sînt trăzniţi de noutate! Auzi, nu mai candidează Pendiuc! Ca un
magician, parlamentarul a atras privirea publicului de la ditamai iepurele din joben la
mănuşa pe care o flutură prin aer… din care iese o şopîrlă! Păi cum nu mai candidează?
Nu mai candidează, glăsuieşte şopîrla, cu limba fluturînd, că vrea în Parlament, să aibă
imunitate, să-şi protejeze uriaşa avere, de ajunge şi la strănepoţi, avere făcută din
manevre, din privatizări de la care, înţelegem cu toţii, îi pică ceva!
Pe vremea lui Ceauşescu, “şopîrlă” însemna o insinuare, un cuvînt care să sugereze ceva,
o privire, un gest. Nu puteai să spui în gura mare că secretarul general este un analfabet
dar puteai să te întrebi, retoric: “Cine-i mic şi dă din mînă şi-are patru la română?”, că
toată lumea înţelegea. Nu puteai să protestezi că se oprea curentul cînd ţi-era lumea mai
dragă, dar puteai conchide, paradoxal, că întreruperea vine de la “tablou”, aluzie la
portretele oficiale ale lui Ceauşescu. În fine, pînă şi gesturi precum privitul în sus căpătau
un subînţeles, iar cei care l-au iubit pe marele actor Toma Caragiu ştiu despre ce vorbesc.

De vreo 17 ani, şopîrlele au cam dispărut. Lumea strigă în gura mare ceea ce crede, mai
ales dacă nu riscă nimic. Strigătura preferată este, aţi ghicit!, aia cu “hoţii, hoţii!”. Ca
persoană publică, Dumitriu nu putea să-l acuze direct de hoţie pe primar, dar se uită spre
Salubritate, ca să înţelegem noi că privatizarea acestui serviciu va îngroşa buzunarul lui
Pendiuc! Aşa o fi? Nu există nici o dovadă. Dar ştim cu toţii că acolo lucrează oameni
grei din PRM. Iar venirea altui stăpîn riscă să le uşureze lor buzunarele! Bată-te norocul
să te bată, domnule deputat! Abia acum înţelegem şi noi de unde a ieşit şopîrla…
1 martie 2007
Bătălia pe agende...
Nu vă închipuiţi că se bat unii ca chiorii, într-o librărie, ca să pună mîna pe micile
carneţele cu ore şi date! Este mai rău... Se bat politicienii ca să ne impună o listă de
priorităţi - agenda-setting, în termeni de marketing politic. Problema este cît de
importante ni se par şi nouă aceste chestiuni...
Cine credea că ni se termină istoria, odată cu intrarea României în UE, poate să-şi smulgă
acum părul de pe cap. În locul liniştii şi al exerciţiului administrativ, uite că primim de la
clasa politică numai zgomot şi furie, amplificate de cutia de rezonanţă a presei. De fapt,
ce se întîmplă? Fiecare pol de putere, fiecare partid care se respectă, propune populaţiei o
listă de probleme, asupra căreia să se aplece cu atenţie, prin exerciţiul votului. Şi nimeni
nu se înţelege cu nimeni... Cum deosebirile de doctrină s-au estompat, polizate de
capitalismul românesc triumfător, cum legile noastre se copiază după cele de la
Strasbourg, ce le mai rămîne bieţilor politicieni? Tocmai agenda-setting...
Liberalii au luat în braţe agenda europeană. Prin vocea premierului, ei consideră că
prioritare sînt alegerile pentru Parlamentul European, care trebuie făcute în acest an, cu
toate că un nou legislativ se va forma, prin alegeri, abia în 2009. Totuşi, ca stat nouprimit, România are dreptul la 35 de reprezentanţi, care să se alăture celorlalte familii
politice, iar asta nu se poate face decît prin alegeri... S-a stabilit şi data scrutinului, pe 13
mai. Pînă atunci mai sînt aproape trei luni însă populaţia nu ştie mai nimic despre
problemele continentului, despre politicile propuse, despre oamenii de la Bruxelles.
Probabil că e nevoie de mai mult timp pentru informare, e nevoie de o campanie
coerentă, altfel prezenţa la urne va fi foarte scăzută.
Social-democraţii vor suspendarea lui Băsescu. Sprijiniţi ostentativ de peremişti şi discret
de liberali, ei cer ca prioritar să fie referendumul pentru punerea între paranteze a
marinarului. Au organizat şi o comisie, cu Felix Motanul drept preşedinte ! Este o alegere
perfectă, întrucît Antenele vor mediatiza zi şi noapte descoperirile lui Voiculescu,
analiştii casei vor vitupera, conferinţele de presă ale PC vor fi transmise în direct. În plus,
cum partidul lui Felix se găseşte sub marja de eroare a sondajelor, mai jos de atît n-are
cum să cadă, în ciuda ridicolului situaţiei. Cum Curtea Constituţională a făcut aproape
imposibilă suspendarea preşedintelui, cum abia 19% dintre cetăţeni vor şi ei să-l dea jos
pe Băsescu, agenda PSD este ridicolă dar zgomotoasă...

În fine, democraţii şi preşedintele cer reformarea clasei politice, prin adoptarea unui
sistem de vot uninominal, într-una din formele cunoscute, susţinînd că prioritar este
referendumul pe această temă. O temă populară, să recunoaştem, judecînd după imaginea
parlamentarilor în ochii opiniei publice. Cînd s-a organizat la Casa Poporului o Zi a
Porţilor Deschise, ce-au făcut vizitatorii? S-au trîntit prin fotolii şi au început să sforăie,
că aşa ştiu eu, de la televizor, că se face acolo... Ca să impună referendumul, preşedintele
va folosi prerogativele sale constituţionale. Ce-l poate opri? Numai un vot de suspendare
în Cameră, făcut cît mai repede, săptămîna viitoare, chiar, altfel... Vor avea curaj
deputaţii să-l dea, în ciuda faptului că nu există fapte grave care să recomande măsura
extremă?
2 martie 2007
Avem teroriştii pe care-i merităm!
De ceva vreme, îmi beau cafeaua de dimineaţă în faţa televizorului, urmărind un
serial fascinant. Se numeşte “Agenţia” şi este, aţi ghicit!, despre CIA, principala
agenţie de contraspionaj a Statelor Unite. Terorişti, atentate, manipulări, spălări de
bani, atacuri cibernetice – nimic nu lipseşte din bestiariul lumii moderne, atît de
complexe şi rafinate. Iar cînd schimb canalul TV, ghici peste ce dau? Peste teroristul
nostru cu buteliile…
Puteţi să rîdeţi cît vreţi dar serialul acesta mi se pare pilduitor pentru ameninţările cu care
se confruntă democraţia americană şi, prin extensie, întreaga lume liberă a Occidentului.
Sigur, “Agenţia” are un uşor iz propagandistic, directorii, analiştii şi agenţii de teren de la
CIA fac mereu binele (chiar cu mijloacele răului !) dar filmul este excelent cînd îţi arată
noul război. Pentru că avem de-a face cu un nou război, în care s-au schimbat şi
operaţiunile militare, şi combatanţii, şi mijloacele, şi motivele agresiunilor. A dispărut
frontul, avem de-a face cu lovituri punctuale. Au dispărut marile concentrări umane,
înlocuite de echipe restrînse de profesionişti. Tehnologia a transformat lumea într-un sat
global, în care orice loc, cît ar fi de izolat, poate fi supravegheat. Capitalurile circulă
fulgerător, prin sistemul nervos al comunicaţiilor mondiale. Armele devin din ce în ce
mai inteligente, omorînd selectiv. În fine, motivaţiile ideologice ale combatanţilor sînt
înlocuite de convingeri religioase, identitare sau economice…
Cam vag? Să notăm cîteva situaţii, ca să vă faceţi o idee despre ce poate face CIA. Prin
sateliţii de spionaj, se fotografiază orice loc de pe pămînt, pînă la o rezoluţie de cîţiva
centimetri. Cînd nu sînt concludente fotografiile, se folosesc sistemele de vizualizare în
alte zone ale spectrului – infraroşii, de exemplu, evidenţiind toate sursele de căldură, de
la gazele de eşapament pînă la temperatura corpului uman. Prin programul Echelon se pot
intercepta orice convorbiri telefonice sau schimburi de documente electronice. Se pot
verifica transferurile de bani, conturile, datele tranzacţiilor. Se pot schimba datele de
identificare individuale, se pot falsifica acte. Se pot fabrica filme pornografice pentru
compromiterea liderilor politici incomozi. Se pot autoriza intervenţii militare, asasinate,
distrugeri. Se pot confecţiona viruşi informatici şi se pot injecta cu ei sisteme de
computere. Se pot construi şi accesa baze de date extrem de complexe. Se pot plasa

camere de supraveghere în spaţii publice dar şi în WC-ul de acasă. Se pot şterge conturi
şi se pot ruina firme. Şi aşa mai departe… Nici un drept al omului nu scapă neîncălcat,
nici o libertate nu este sacrosanctă. Şi, cu toate astea, spectatorul nu se revoltă. De ce?
Pentru că oamenii Agenţiei fac toate astea în legitimă apărare, încercînd să apere Lumea
liberă de noile ameninţări!
Ce ameninţări? Să le luăm pe rînd…Întîi, avem terorismul de toate felurile. Celule de
fanatici (de stînga, de dreapta, arabi, ruşi, coreeni şi aşa mai departe), gata să-ţi pună o
bombă la metrou, să-ţi răpească de la şcoală copilul, să se arunce în aer, într-un mall!
Grupuri de hackeri, care se amuză dacă pot stinge lumina pe un aeroport, cînd zeci de
avioane sînt în aer. Instructori Al-Quaeda, recrutînd minori frustraţi din “spatele
frontului”. “Iluminaţi” gata să deturneze aparate de zbor şi să se înfigă cu ele în Casa
Albă. Apoi, avem mercenarii. Firme de armament, gata să vîndă orice, oricui. Miliţii
particulare, capabile să răstoarne pînă şi un guvern dintr-o ţară bananieră. Spionaj
economic, făcut sub acoperire diplomatică. Ucigaşi freelancer-i. Şi, peste toate, să nu
uităm Mafiile. De toate felurile, care-şi trag profitul din traficul cu droguri, cu carne vie,
din răpiri şi taxe de protecţie. În faţa acestor războinici fără scrupule, gata să lovească
fără nici un cod al onoarei, oamenii Agenţiei apar ca nişte Templieri, călugări războinici
care au depus jurămîntul sărăciei, al castităţii şi al supunerii. Iar adevăratul mesaj al
filmului este că, în faţa noilor provocări, orice Guvern va fi ineficient dacă nu va şti cum,
cît şi cu cine să încalce legea! O idee periculoasă, care poate deschide calea dictaturii,
veţi spune. Desigur – dar şi un mod pragmatic de raportare la complexitatea răului.
Şi asta în fiecare dimineaţă – vorbesc despre un serial, sper că n-aţi uitat! Iar ieri, cînd am
schimbat canalul, am dat peste teroristul nostru, ăla cu buteliile! Şi m-a apucat un rîs
sănătos… Cît de departe sîntem, slavă Domnului, de adevăratele ameninţări ale lumii
moderne! Poporul român, cam buimac dar paşnic, în genere, are teroriştii pe care-i
merită!
3 martie 2007

Mai multă fermitate, domnule doctor!
Se spune că există un echilibru în toate – ziua urmează nopţii, golul atrage plinul iar
după furtună vine vreme bună. Aşa că trebuie să existe şi un echilibru în ce-i
priveşte pe directorii Alianţei DA – “tupeistul” Bratu are contraponderea în
“retractilul” Tase…
M-am convins de chestia de mai sus zilele trecute, cînd am fost invitat la un talk-show, cu
doctorul Adrian Tase, directorul Autorităţii pentru Sănătatea Publică. Pentru cine nu ştie,
să spunem că asta înseamnă un fel de şef al Sănătăţii locale, omul care are grijă cum se
cheltuieşte banul public, ochiul vigilent de deasupra managerilor de spital... Despre
doctorul Adrian Tase s-au spus şi s-au scris destule – ba că este un chirurg eminent, ba că
pleacă prea des la congrese, în străinătate, pe banii sponsorilor, ba că te copleşeşte cu
educaţia sa artistică, cînd se aşează la pian, ba că habar n-are de problemele din

subordine. Evident, o discuţie de un ceas, la tv, nu m-a putut lămuri ce e adevărat şi ce
nu. În schimb, un lucru mi-e foarte clar – doctorul e un mare timid. Cînd se simte atacat,
omul se retrage în el şi abia mai poate să lege trei cuvinte... Cîtă deosebire faţă de Gabi
Bratu, inspectorul general şcolar, care pare că se hrăneşte şi înfloreşte în inima
furtunilor...
În ziua emisiunii, colegii de la “Impact” tocmai publicaseră o anchetă, care-l privea direct
pe doctorul Tase. În esenţă, ei aflaseră că directorului ASP şi altor subordonaţi li se
pregăteşte un dosar penal, pentru cum s-au cheltuit nişte fonduri, la sfîrşitul lui 2005. În
dosar, există acuzaţia că, pentru o anumită achiziţie, nu s-a organizat licitaţie, chiar dacă
suma depăşea 40 de mii de euro. L-am rugat pe doctorul Tase să-şi exprime punctul de
vedere. Şi ce să vezi? Întîi, a zis că e vorba de un articol dintr-un tabloid... Şi ce legătură
are formatul “Impactului” cu cele scrise? - am insistat eu. Să înţelegem că nu e adevărat?
Aici, doctorul s-a crispat şi a murmurat că are încredere în specialiştii din subordine.
Adică? Ce să înţelegem ? S-a încălcat legea sau nu? A semnat Tase ca primarul ceea ce i
s-a băgat sub nas, cu gîndul la jazz şi călătorii peste hotare? N-avem motive să o credem.
Dar atunci de ce n-a negat mai cu tărie?
Am mers şi mai departe, sugerîndu-i interlocutorului o variantă de interpretare a faptelor:
nu cumva banii respectivi au venit peste noapte, la sfîrşitul anului, în urma cine ştie cărei
rectificări bugetare (că s-au mai văzut cazuri…), iar ei au dat fuga să-i folosească, altfel
riscau să-i piardă? Şi timpul scurt nu le-a mai permis să organizeze licitaţie, astfel încît sa găsit o portiţă în lege, care permitea încredinţarea directă? Doctorul Tase n-a negat dar
nici n-a aprobat. S-a mulţumit să zîmbească trist şi să conchidă că, dacă a fost aşa, asta e
excepţia, nu regula. Apoi am trecut la altceva, la noul spital de urgenţă, la proiectele
domniei sale pentru Parlamentul european, la alimentaţia argeşenilor. Toate bune şi
frumoase. Aici, directorul şi-a regăsit aplombul şi tot ceea ce a spus a devenit interesant...
Dar cred că telespectatorii au rămas, ca şi mine, cu un mare semn de întrebare.
Repet. Nu am motive să cred că doctorul Tase este părtaş la vreo ilegalitate. Prezumţia de
nevinovăţie funcţionează, pînă la proba contrarie. Dar socotesc că domnia sa pierde la
capitolul imagine, dacă încearcă să minimalizeze acuzaţiile. Alegătorii sînt sensibili la
modul în care se cheltuieşte banul public. În locul directorului Sănătăţii, aş fi fost mult
mai ferm, aş fi cerut un control intern, note explicative de la subalterni şi aşa mai departe.
Altfel, toată lumea rămîne cu ideea că am ceva de ascuns. Să vedem cum vor evolua
lucrurile în zilele care vin...
6 martie 2007
Un gest de onoare
Cu o floare nu se face primăvară dar e semn că se schimbă vremea... Dacă judecăm
după gestul de onoare al Monei Muscă de a-şi da demisia din Parlament şi din PLD,
după ce justiţia i-a lăsat pe frunte pecetea de turnătoare, măcar putem spera în
apropierea primăverii şi în politică...

Mărturisesc că, în 17 ani de presă, m-am obişnuit să nu-mi pun speranţe în clasa
politică... Alcătuită în (prea) mare majoritate din nulităţi, care s-au pomenit pe liste dintro întîmplare, această castă moşteneşte privilegii şi mentalităţi de la nomenklatura
ceauşistă, fiind mai mult o frînă în racordarea României la valorile europene. Dacă vi se
pare că sînt prea aspru, gîndiţi-vă cîţi dintre parlamentari au studii de politologie,
comunicare sau drept constituţional şi o să-mi daţi dreptate. Pînă şi figurile “ilustre” postdecembriste sînt second-hand: Iliescu - un fost prim-secretar, Ciorbea – un fost procuror,
Năstase – un politruk de la Trocadero, Tăriceanu – un dealer de maşini străine... Cît
despre miniştri sau părinţi ai Constituţiei, ce să mai vorbim!
Probabil că de vină este procesul prin care această castă se auto-reproduce, în afara
criteriilor de merit, al examenelor şi competenţei. Prea puţini politicieni funcţionează ca
nişte locomotive electorale pentru partidele lor... Din contră, partidele sînt ca nişte
garnituri de tren, în care s-au îngrămădit toţi neaveniţii. În aceste condiţii, nici nu este de
mirare de ce nimeni nu e de acord cu ideea de vot uninominal a lui Băsescu, chit că, din
gură, nu există obiecţii ! Un strungar, un contabil sau un profesor sînt traşi la răspundere
pentru greşelile lor, în schimb parlamentarii şi miniştrii trăiesc într-un dolce far niente, iar
dacă îi mai întreabă Parchetul de sănătate ţipă ca din gură de şarpe că sînt victimele
răzbunărilor politice! Asta în timp ce avem una dintre cele mai stufoase legislaţii din
Europa, un Cod Fiscal care se schimbă săptămînal şi contracte din bani publici date pe
ochi frumoşi!
Accesul facil la putere este compensat de o şi mai rapidă prăbuşire. Rangurile nu durează,
fotoliile se prăbuşesc sub ocupanţii lor, o toană a premierului (oricare ar fi el), o
încruntare a preşedintelui e de ajuns ca să zboare fulgii din figuranţii ăştia. În plus, din
patru în patru ani, votul popular e ca un măturoi... Nimeni n-are timp să se eternizeze pe
post, să-şi dezvolte instincte dictatoriale sau să ajungă prea arogant. Ca nişte gunoaie pe
creasta valurilor, prea mulţi politicieni se ridică şi coboară, fără să lase în urmă nimic
decît spumă. Sau spume... Oricît ar fi ajuns să fure, iată-i din nou în magma amorfă din
care s-au ridicat... E vesel? E trist? E încă un motiv pentru care nu s-a format, încă, o
meritocraţie şi în domeniul politic, indiferent de orientare ideologică...
Cu toate astea, nu sînt dezgustat de circul nostru cel de toate zilele, nici nu vreau să
emigrez, nici nu renunţ să-mi exprim părerea şi să merg la vot. Printre păpuşile astea de
cîrpă mai trăiesc şi oameni în carne şi oase, cu idealuri şi valori. Unii merită respect chiar
şi cînd greşesc. Sînt ca nişte flori, cu care nu se face primăvară dar e semn că se schimbă
vremea. Cînd s-a dovedit că Mona Muscă a făcut poliţie politică, indiferent că a fost
vorba numai de nişte note informative privind studenţii străini, mi s-a strîns inima. Cînd a
plecat la PLD, fără să renunţe la Parlament, am început s-o dispreţuiesc. Uite însă că, ieri,
Mona Muscă şi-a dat demisia şi din Cameră, şi din gruparea lui Stolojan. Este un gest de
onoare. Sigur, trebuia făcut mai demult. Dar, prin dispariţia ei din sfera publică, Mona
Muscă dă un exemplu, arată că se poate să te retragi cu demnitate, dacă vrei să te mai poţi
uita, dimineaţa, în oglindă. Pentru ceilalţi, care se scaldă în propria nimicnicie, pentru
hoardele de Felicşi, doar legea lustraţiei şi votul uninominal mai pot ajuta...

P.S. Exemplul Monei Muscă poate servi şi unor directori de ziare cu stagii la Securitate
sau în presa comunistă. Treceţi pe bară, că nu doare! Şi aşa v-aţi făcut plinul...
7 martie 2007
Unde vă treziţi? La Bucureşti?
Faceţi cunoştiinţă, azi, cu noi personaje – Julian Barnes, Sarko şi Sego, precum şi cu
europenii din autobuzul 2.
# TRISTEŢEA LUI COSTACHE. Întrebat ieri ce drumuri intră rapid în reparaţii, Florea
Costache, vicele de la judeţ, a ridicat ochii, trist, şi a pomenit căile de legătură dintre
Topoloveni - Dobreşti (28 km) şi Tigveni-Sălătrucu (24 km), care vor fi asfaltate în
întregime. De unde atîta tristeţe? A explicat tot domnul Costache - licitaţiile vor merge
mai greu, întrucît s-a înfiinţat de ceva vreme o Agenţie a Achiziţiilor Publice, autoritate
naţională care stă cu ochii pe banul contribuabilului. Ne-am întristat şi noi, gîndindu-ne
că n-o să mai vedem nume cunoscute de firme, abonate parcă la lucrări de la buget. Apoi
ne-am revenit. Pînă să vină societăţi din alte zone, poate şi din străinătate (am intrat în
UE, nu?), o să mai curgă apă pe Argeş în jos. Păi pînă află ăştia de licitaţii din ziarele cu
tiraje confidenţiale unde sînt anunţate, data depunerii ofertelor a trecut de mult...
# NICOLESCU E DIN... VECHIUL TESTAMENT. Constantin Nicolescu, preşedintele
Consiliului judeţean, nu e un bun creştin. De ce? Păi, după ce liberalul Miuţescu îi arsese
o palmă simbolică, acuzîndu-l că vrea să taie panglica şoselei de centură, preşedintele nu
i-a întors şi celălalt obraz ci, mult mai sănătos, i-a aplicat principiul iudaic al ochiului
pentru ochi! Astfel, Nicolescu a ţinut ieri să-i aducă aminte preopinentului că investiţia a
fost începută de PSD, care a şi negociat-o cu organismele financiare internaţionale... În
consecinţă, singurul merit al “băieţilor” noii puteri e că n-au stopat finanţarea! “Nici n-ar
fi putut, că aveau de-a face cu BERD”, a mustăcit şeful de la judeţ.
# EUROPENI. În autobuzul 2, nişte cetăţence europene cu rochii înflorate vorbeau tare,
în timp ce se înghesuiau în ceilalţi călători, pipăindu-i la buzunare. Mi-am zis că discută
despre alegerile pentru parlamentul de la Bruxelles şi m-am dat mai aproape… Eroare!
Ziceau ceva despre cum să le ardă focul, pe maţe, pe mamele lor, mă rog, n-am înţeles
prea bine… Una dintre ele s-a aruncat pe un scaun liber şi, salvată din îmbulzeală, a
început să privească pe geam. După cîteva secunde, se scobea în nas şi, absentă, făcea
deja biluţe, lipindu-le pe spătarul scaunului din faţă. Europeni…
# PARLAMENTUL, VAI DE EL! Citesc de ceva vreme un volum numit “Scrisori de la
Londra”, în care romancierul britanic Julian Barnes şi-a strîns corespondenţele pentru
“The New Yorker”. Cîtă deosebire faţă de jurnaliştii din Românica, ăia care-şi adună în
volum, pentru eternitate, editorialele scurte, bîrfa locală! Citiţi-l pe Barnes şi o să vă
delectaţi cu “piese” strălucitoare, scrise cu vervă, despre fapte şi personaje din epoca
thatcherismului tîrziu ! Omul îşi trage seva din Jerome K. Jerome şi Swift. Dar şi din
Benny Hill. Fraze ceremonioase care abia la coadă te plesnesc ca un bici, paranteze în
paranteze, observaţii uluitoare! Am reţinut unele privind decizia de a se televiza şedinţele

Camerei Comunelor, în anii ’90, întîmpinată cu ostilitate de parlamentarii care se temeau
că-i vede naţiunea în toată splendoarea indolenţei lor. Pînă la urmă, camerele de luat
vederi au pătruns în sacrosanctul loc al democraţiei şi ce să vezi? Sub efectul gargarei
conservatorilor de provincie şi a mîrîielilor laburiştilor plebei, Mama Tuturor
Parlamentelor a apărut telespectatorilor drept o scroafă grasă, lăsată peste purceii ei!
(Sper că l-am citat cît de cît exact pe Barnes...). Deci şi la ei...
# UNDE VĂ TREZIŢI? LA BUCUREŞTI? Şi tot din Barnes... Cînd vorbea Margaret
Thatcher, conservatorii aplaudau iar de pe băncile opuziţiei se auzeau rîsete, fluierături şi
huiduieli în surdină. Indignaţi, oamenii Puterii se ridicau şi îi apostrofau pe turbulenţi:
“Unde vă treziţi? La Bucureşti? Aici sîntem la Londra...”. De unde se vede că CFSN-ul
nostru era de pomină, stîrnind rîsul mapamondului. Apoi au venit minerii şi n-a mai
zîmbit nimeni!
# SARKO ŞI SEGO. Arunc o privire la prezidenţiabilii din Franţa, prezentaţi de “Le
Monde” drept Sarko şi Sego. Sarko e candidatul dreptei, Nicolas Sarkozy, care se trage
dintr-o familie de grofi maghiari şi se defineşte drept pur şi dur. I-a numit “gunoaie”pe
demonstranţii din suburbii şi are la activ patru ani de Legiune Străină! De la el se speră
apropierea Franţei de America, după criza de orgoliu galic a bătrînului Chirac, o criză de
12 ani, foarte pe placul lui Vladimir Putin! Stînga a scos la înaintare o activistă din anii
’70, Segolene Royal, Sego pentru prieteni, despre taioarele căreia se spune că datează tot
de-atunci… În fine, centrul e reprezentat de Francois Bayrou, un catolic practicant, tată a
şase copii, care vine tare din urmă şi promite să spargă “zidul de sticlă dintre dreapta şi
stînga”, cu un program politic post-modern. În fine, mai e şi Le Pen, liderul extremiştilor,
dar ăsta e ca Vadim, candidează mereu şi nu cîştigă niciodată… Alegerile sînt la sfîrşitul
lui aprilie şi se anunţă deschise oricăror rezultate.
13 martie 2007
Maşina de serviciu a călcat bunul-simţ!
Nu ştiu de ce, dar astăzi maşinile ţin capul de afiş al acestor note, fie că sînt maxitaxi, limuzine de serviciu sau tractoare încărcate cu flori.
# BANI SĂ IASĂ! Ultima diversiune lansată în media – cică maxi-taxi-urile din Piteşti
sînt bune, rele sînt Garda şi Poliţia, că nu le disciplinează! Este o încercare puerilă de a
abate atenţia de la jocurile de interese ale consilierilor PSD, care favorizează firmele de
maxi-taxi (pe gratis, desigur!), prelungind la nesfîrşit contractele de exploatare, ceea ce a
pus şi Publitransul pe butuci... De fapt nu se doreşte o altfel de rezolvare a problemei. Ce
contează că maşinile sînt nesigure pentru călători (că au fost proiectate pentru transport
de marfă...), ce dacă aleargă şoferii ca descreieraţii (de ni s-a dus vestea în toată ţara că
sîntem oraş de criminali...), ce dacă există posibilitatea evaziunii fiscale? Bani să iasă...
Cu ei, poţi să cumperi orice, iar ca rest primeşti ziarişti, ca să te spele...
# A SURZIT PARCHETUL? Citesc în “Impact” că procurorul şef Ion Rotaru se
consideră nedreptăţit pentru că a fost schimbat din funcţie. Şi asta în timp ce Ion Neguş

face declaraţii publice peste declaraţii, mărturisind că a luat bani de la o firmă de maxitaxi, pentru care a făcut presiuni la Primărie. Neguş zice că a împărţit totul cu deputatul
Mînzînă şi cere Parchetului să se sesizeze din oficiu. Dar Parchetul - nu şi nu!
# ÎN PAT CU DUŞMANUL. Consultări la Cotroceni, cu vorbe într-o dungă şi priviri
piezişe. Băsescu îi întreabă pe liberali dacă “o fac cu PSD-ul” (fac noua majoritate
parlamentară, desigur, nu vă gîndiţi la prostii...), Antonescu îi răspunde “vă mai căutăm
noi...”, la anul şi la mulţi ani! Poziţiile s-au radicalizat iar politeţea suferă prima! Oricum,
dacă Tăriceanu va continua să conducă Guvernul, cu sprijinul parlamentar tacit al PSD,
PRM şi PC, asta o să-l coste foarte scump! De ce? Pentru că, în ochii nucleului dur al
PNL, noua majoritate înseamnă un pact cu duşmanul. Pentru acest electorat, antipatia faţă
de Băsescu este mai mică decît aceea faţă de Geoană et comp! Aşa că ... uşor cu partidul
pe scări!
# GHID DE UTILIZARE A MAŞINII DE SERVICIU. Merg la un talk-show de
televiziune, cu “generalul” Bratu. Din vorbă-n vorbă, ajungem şi la chestiunea maşinii de
serviciu, pe care o parchează noaptea acasă... “Mi se pare normal să vin cu ea, după ce
stau la Inspectorat pînă seara, mi se pare în ordine să mă întorc dimineaţa cu ea la
serviciu. Nu credeţi?”. Nu. Nu cred… Eu ştiu că maşina de serviciu se foloseşte în timpul
celor opt sau zece ore cînd eşti la muncă ! Dimineaţa te sui în maşina proprie sau în
autobuz şi vii la slujbă! La fel, seara… Dar asta nici măcar nu mai ţine de logică sau de
regulamentul de ordine interioară. Ţine de bun simţ.
# NOILE ELITE SÎNT NOMADE. Nebunia caselor cu zeci de camere a cuprins şi
oraşele mici. În Olăneşti, staţiunea din judeţul Vîlcea, pare că regimul construcţiilor nici
nu există – vilele se sufocă unele pe altele, ca nişte copaci în căutarea soarelui. Multe
dintre case sînt neterminate – după ce au ridicat trei etaje şi au pus acoperişul, proprietarii
realizează că nu mai au bani pentru finisaje. Or, astea sînt cele mai scumpe… Alţi
“constructori” se amăgesc cu ideea că, în etajele de sus, vor sta copiii – de fapt, tînăra
generaţie este mult mai mobilă şi nu dă prea mulţi bani pe ce-au făcut părinţii. Este în
logica globalizării – noile elite sînt nomade iar sedentarii se văd sortiţi declinului.
# LACRIMI DE PROTECŢIONIST. Comisia Europeană va da de pămînt cu taxa pe
automobilele second-hand, cu care Vlădescu îi caută la buzunare pe români. De ce?
Pentru că încalcă un principiu fundamental – libera circulaţie a bunurilor, pe teritoriul
Uniunii Europene. Păi nu trebuie să ne apărăm industria auto şi pe oamenii care lucrează
în ea? – vor întreba, plîngînd, protecţioniştii. Răspunsul e simplu: nu. Dacă e competitivă,
nu trebuie apărată. Dacă nu e, atunci nici nu va deveni prin protecţia statului. Mie nu mi
s-a părut că Renault aşteaptă să fie apărat de contabilii cu mînecuţe negre...
# FĂRĂ PETALE. Ieri, un tractor al ADP ducea la gunoi un zarzăr înflorit. Mi s-a părut
că asist la înmormîntarea unui copil...
21 martie 2007

Cu un deceniu înaintea statului
Ce primeşte contribuabilul în schimbul impozitelor şi taxelor sale? Servicii de
calitate ? Guvernare eficientă? O clasă politică responsabilă? Nu prea... Păi dacă
vînzătoarea din colţ s-ar comporta precum parlamentarul X sau Y, am lua-o
imediat la palme! Noroc cu domeniul privat – el duce înainte România.

Mă sună un prieten şi-mi spune: “Tu ştii ce fotografie scandaloasă aţi publicat în ziar?“.
Am dat din colţ în colţ – nu e prima dată cînd primesc reproşuri pentru cine ştie ce mort
aruncat pe prima pagină. Dar prietenul a continuat, neaşteptat: “E o poză cu tipul ăla ....
(funcţionar public, nu-i dăm acum numele – n.m.). Are pe birou şi un laptop şi o staţie
grafică, mama lui, că dacă rămînea numai cu laptopul tuşea! Păi cum, frate, pe bani
publici? De-aia nu cresc pensiile, că se cheltuieşte aberant banul public... ”. Ce să mai
zic? Probabil că a moştenit computerul de birou de la PSD iar laptopul a venit de la
Alianţă, ca să aibă omul pe ce să vadă filmele porno, cînd pleacă pe teren…
Dar prietenul meu nu gustă gluma. E revoltat de-a binelea. Zice: “Şi să mai ştii că
informaţia aia de ţi-am dat-o, cu Touaregii pe care i-a dat ministrul Blaga în teritoriu, pe
la prefecţi, e corectă. Nu puteau să meargă cu Loganul ? Eu, că sînt om de afaceri, pot sămi iau şi Lexus placat cu aur, că sînt banii mei, dar mi se pare obscen ca un funcţionar să
fie plimbat în limuzine de lux. Păi aşa reducem noi cheltuielile publice? De ce nu vrea
statul ăsta să se mai strîngă, să facă un pic de economie şi să croiască bugetul altfel? Am
citit şi ce-ai scris tu – că inspectorul Bratu se duce acasă cu maşina de serviciu, că i se
pare o chestie normală. Păi ia întreabă-l: nu vrei, domne, să pleci cu ea şi în concediu, ca
să te relaxezi şi să dai randament la Inspectorat, cînd vei reveni?”.
Degeaba încerc să-l lămuresc pe omul meu că Ion Cîrstoiu nu se plimbă cu Volkswagenul
respectiv, că are o altă maşină, dată de o firmă. Rechizitoriul continuă implacabil. “Păi
da! Înalţii funcţionari publici au ajuns să promoveze firme private... Vezi, amestecul ăsta
între politică şi afaceri, zonele astea obscure, în care nu poţi să deosebeşti traficul de
influenţă de lobby, toată foşgăiala de interese... În plasa Poliţiei cad peştii mici, iar
rechinii scapă în Justiţie sau fug peste hotare. Ai auzit-o pe-aia cu Tăriceanu? Cică
plăteşte un milion de dolari unor experţi străini în comunicare, unii cu nume terminate în
...stein, care îi confecţionează o nouă imagine. Un milion de dolari! Păi de unde plăteşte,
domnule, banii ăştia? Din buzunarul propriu sau de la partid? Că dacă-i ia de la buget, e
jale. Să-i dea Patriciu, că tot sînt prieteni”.
Încep să mă enervez şi îl întreb: “Auzi, ce tot îi dai înainte cu banul public, cu bugetul?
Crezi că omului simplu îi pasă de el? Păi ăsta nici nu ştie că plăteşte asigurări, el şi firma
care-l angajează. Nu ştie că, din taxele lui, trăiesc şi primarul şi secretarul... Conceptul de
buget îl depăşeşte. Aşa l-au deformat comuniştii, care i-au ascuns mecanismele de
funcţionare ale Statului”. Însă prietenul nu se lasă: “O fi. Dar eu, care am plătit anul
trecut impozite de 7 miliarde, nu pot să fiu indiferent. Mă interesează al dracului de tare
cum sînt gestionaţi banii ăştia! Şi ca mine sînt mulţi... Tu de ce crezi că merge înainte
România ? Pentru că s-au zbătut politicienii să ne bagi în Uniune? Pentru că-l anchetează

Felix Motanul pe Băsescu şi i-a găsit, chipurile, 17 capete de acuzare? Nu, frate...
România merge înainte pentru că sectorul privat se dezvoltă şi investeşte, plăteşte
impozite şi taxe... Uită-te în jur. Fiecare firmă îşi construieşte sedii, îşi cumpără maşini,
angajează personal, îl şcolarizează. Multe companii sînt angrenate în acţiuni comunitare.
Se vorbeşte despre responsabilitatea socială a firmei. Nu ne permitem să vindem servicii
proaste. Dar statul cum îşi permite ? Noi, firmele, sîntem înaintea statului român cu 10
ani. ”
22 martie 2007
De ce vă enervează tinerii?
50,2 % dintre tinerii pînă la 25 de ani din România aleg banii drept cea mai
importantă valoare, în timp ce 48,2% dintre bunicii lor aleg munca. Să fie un semn
de ruptură între generaţii? Nicidecum... De fapt, tinerii sînt sinceri iar maturii –
ipocriţi. Păi ăştia micii nu s-au format în lumea creată de noi, după 1989?
De cîteva zile, citesc în presă că generaţia “copiilor libertăţii” este grăbită şi superficială,
ruptă de societate şi meschină. Sociologii din toată Europa de Est îşi smulg părul din cap
– cei născuţi după 1989 nu sînt interesaţi de politică, li se rupe de ţara în care s-au născut
şi se închină unui singur dumnezeu – Banul! Mobili, versatili, fugind de muncă dar
urmărindu-şi consecvent plăcerile, tinerii vor carieră şi libertate, vor respect de la cei
vîrstnici şi clamează egalitatea între oameni. Este un amestec neobişnuit, pe care n-ar
trebui să-l dispreţuim din start... Da, adolescenţii sînt altfel, dar ce ne opreşte să-i
înţelegem? Dincolo de moda lor oribilă (cum să numesc altfel bluzele alea fără tiv şi
pantalonii cu petice?), dincolo de precaritatea limbajului folosit, sînt şi ei nişte suflete...
Deci, onorată instanţă, care sînt capetele de acuzare? Întîi de toate, că nu-şi iubesc ţara, că
sînt gata să plece oricînd, în străinătate. Dar ţara asta cum îi iubeşte? Lăsîndu-i pe toţi
patronii burtoşi să-i transforme în vînzătoare şi bodiguarzi, plătîndu-i mizerabil, abuzînd
de naivitatea lor? Decît să muncească “la negru” prin butice şi autogări, mai bine să o
facă în mall-urile din Spania! Măcar acolo cîştigă bani mai mulţi... Ce le oferă statul
român, ca să rămînă aici? Locuinţe ieftine? Aiurea... Nu-ţi ajunge o viaţă ca să plăteşti un
credit pentru o garsonieră! Şcolarizare gratuită? Bursele şi locurile subvenţionate din
universităţi sînt prea puţine şi ajung îndeosebi la piloşi... Nici măcar mîncarea nu e mai
ieftină decît în Occident. Cum naiba să fii patriot cu stomacul gol? Aşa că haidem să
lăsăm ipocrizia – dacă am putea, am pleca şi noi, ăştia mai în vîrstă... Dar ne e frică de
concurenţă!
Să mai auzim şi alte reproşuri. Nu îi interesează politica? Păi ceea ce se întîmplă la noi e
politică? Cuvîntul derivă din termenul grecesc “polis”, care înseamnă “cetate”, loc în care
cetăţenii desemnează pe cei mai buni dintre ei, ca să se ocupe de treburile obşteşti... Or,
nu vedem cu toţii că Parlamentul are cea mai scăzută cotă de încredere, din cauza
metehnelor aleşilor ? Şi pe bună dreptate. Cum să respecţi o clasă politică inconştientă,
care se hrăneşte din conflict şi talk-show-uri? Nu vedeţi cum dau din colţ în colţ la
propunerea preşedintelui Băsescu de a trece la vot uninominal? Da, am intrat în Uniunea

Europeană, dar a fost mai mult o decizie politică a Europei decît un efort conştient al
României... De ce să le cerem tinerilor să urmărească cu sufletul la gură scena politică,
atîta vreme cît noi înşine sîntem dezgustaţi?
Şi ce li se mai reproşează “copiilor libertăţii” ? Ah, da... Că sînt atît de inculţi, că nu
citesc nici măcar un ziar, că se holbează ore în şir la televizor. Păi noi de cînd n-am mai
pus mîna pe-o carte? Da... Avem scuze, că venim obosiţi de la serviciu, sigur că da! Şi ce
facem cînd ajungem acasă? Dăm drumul la televizor... Aşadar, de unde să înveţe tinerii
alte comportamente cînd, în familie, cărţile au ajuns să stea, jupuite, prin debarale ?
Degeaba daţi vina pe şcoală... Şi acolo predau tot adulţi plictisiţi, prăfuiţi, cu buzunarele
goale... Presa? Mă faceţi să rîd. Cînd nu e făcută de dinozauri comunişti, care au
privatizat prin MEBO fostele ziare de partid, a ajuns pe mîna unor velociraptori , care sau prins că sîngele şi sexul de primă pagină se transformă în bănuţi...
Şi cu aceasta, onorată instanţă, avocatul apărării îşi încheie pledoaria. Tinerii născuţi
după 1989 sînt creaţia noastră, a celor care am construit mîndra lume nouă a
capitalismului sălbatic. Nu i-a paraşutat nimeni aici. De fapt, sînt făcuţi după chipul
valorilor şi după asemănarea slăbiciunilor noastre, însă au renunţat la ipocrizie. Cu
superbia tinereţii lor, vor să îşi găsească un loc sub soare, să trăiască mai bine, să se
distreze, să facă o carieră, să călătorească, să iubească, să conducă, să producă, să
consume. Fără menajamente. Este legea firii. Oricît ne-am împotrivi, oricît ne-am uita
urît, mai devreme sau mai tîrziu, noi vom ajunge să trăim în lumea lor... Şi, dacă vreţi să
ştiţi, eu zic că e bine!
23 martie 2007
Inscripţie pe tortul Europei
În week-end, Europa Unită a împlinit 50 de ani. Slabă ştire, eclipsată total în presa
de ieri de remiza albă obţinută de Mutu şi compania sa de “ţigănuşi şmecheri”.
Totuşi, dacă sînteţi oarecum interesaţi de cum va arăta viitorul nostru în Uniune, să
ne aruncăm împreună privirea pe un document oficial...
... adică pe “Declaraţia” lansată de şefii de state şi de guverne, cu ocazia
semicentenarului. Nu vă speriaţi! Ştim cu toţii că europenii sînt mari consumatori de
hîrtie (din 1957 încoace, actele Comunităţii sînt arhivate în peste 30 de mii de volume!),
dar acum s-au abţinut! “Declaraţia” are numai o pagină şi jumătate (putea fi scrisă pe un
tort mai mare…), e cam diplomatică dar tot scoatem din ea cîte ceva.
Documentul începe cu o descriere a situaţiei construcţiei comunitare. “Europa a
reprezentat timp de mai multe secole o idee, o speranţă de pace şi înţelegere.
Această speranţă s-a împlinit. Unificarea europeană a făcut posibile pacea şi
prosperitatea. A dezvoltat un sentiment comunitar şi a înlăturat ceea ce ne separa
(...) Datorită dorinţei de libertate a popoarelor din Europa Centrală şi de Est,
divizarea nefirească a Europei aparţine acum trecutului (...) Noi, cetăţenii Uniunii
Eurpene, ne-am unit pentru binele nostru”. Aşa este. Numai că se uită un mic

amănunt. În secolul trecut au existat încă două proiecte de unificare europeană, care îţi
ridicau părul în cap. Primul, al lui Hitler, prevedea un Reich de o mie de ani, cu o
metropolă ridicată pe teritoriul populaţiilor germanice şi o periferie agricolă, din Urali
pînă la Mediterana. Un paradis al blonzilor cu ochi albaştri, un lagăr de exterminare şi de
muncă pentru ceilalţi... Al doilea proiect s-a construit în jurul ideologiei comuniste şi ne-a
scos din istorie pentru cincizeci de ani. Meritul de a distruge astfel de distopii l-au avut
americanii. Pentru asta, vorba lui Ţuţea, ar trebui să-i zugrăvim chipul lui Cristofor
Columb în fiecare biserică !
Dar să mergem mai departe. Care este nucleul Uniunii Europene? Ne spune Declaraţia, în
cel de-al doilea paragraf. “Centrul preocupărilor noastre este omul. Demnitatea
umană este inviolabilă, iar drepturile omului sînt inalienabile. Femeile şi bărbaţii se
bucură de drepturi egale. Aspirăm la pace şi libertate, la democraţie şi la statul de
drept, la respect reciproc şi partajarea responsabilităţilor, la prosperitate şi
securitate, la toleranţă şi implicare comună, la justiţie şi solidaritate (...) La baza
Uniunii Europene stau drepturile egale şi cooperarea solidară (... ) un echilibru
echitabil între interesele statelor membre. În UE, identităţile şi diferitele tradiţii ale
statelor membre sînt protejate”. Valori comunitare, obiective generoase, într-adevăr.
Se arată, încă o dată, că drepturile omului au devenit ideologia dominantă în Uniune, că
democraţia este sistemul politic preferat şi statul de drept – instrumentul său de realizare.
Orice experiment naţionalist sau extremist e descurajat din start. De asemenea, statul
naţional cedează o parte din prerogative organismelor supra-statale, care nasc o elită
birocratică, juridică şi de interpretare... Nu se pune problema uniformizării culturale ci a
celei civilizaţionale...
O fi prosperitatea un liant atît de puternic încît să ţină laolaltă statele europene şi în
viitor? Sau globalizarea poate da totul peste cap? Să citim mai departe. “Ne confruntăm
cu provocări majore, care depăşesc graniţele naţionale, iar UE este răspunsul nostru
la ele (...) Acest model european îmbină succesul economic cu responsabilitatea
socială. Piaţa comună şi moneda euro ne fac mai puternici. Astfel, putem modela în
funcţie de valorile noastre interdependenţa tot mai accentuată a economiei globale şi
concurenţa tot mai mare de pe pieţele internaţionale. Bogăţia Europei stă în
cunoştiinţele şi în capacitatea cetăţenilor săi, chei ale creşterii economice, ale
ocupării forţei de muncă şi coeziunii sociale”. Cu alte cuvinte, oficialii Uniunii cred că
vor putea să păstreze în continuare sistemele de asigurări sociale, ajutoarele de şomaj şi
săptămîna redusă de lucru, opunînd globalizării economice de tip american un sistem mai
omenesc... Bătrînul continent mizează pe industrii ale cunoaşterii, pe expertiză şi pe
învăţămînt.
Dar alte ameninţări? Europenii le au în vedere. “Vom combate împreună terorismul,
crima organizată şi imigraţia ilegală (...) Susţinem rezolvarea paşnică a conflictelor
în lume şi necesitatea de a nu permite ca oamenii să cadă victime războiului,
terorismului şi violenţei (...) Dorim să contracarăm sărăcia, foametea şi bolile,
asumîndu-ne în continuare un rol principal în această luptă. Avem intenţia comună
să fim deschizători de drumuri în domeniul politicii energetice şi în domeniul
protecţiei climei (...)”. Aşadar, printre vorbe diplomatice, Europa Unită îşi reafirmă

ajutorul în lupta americană contra-teroristă dar arată că nu ia în calcul înfiinţarea unei
armate proprii, mizînd mai mult pe ajutor umanitar în zonele de conflict. O atitudine
prudentă dar, după unii, cu costuri nebănuite pe termen lung. S-a văzut, mai ales cu
ocazia conflictelor din fosta Iugoslavie… În fine, Declaraţia nu pomeneşte nimic despre
adoptarea unei Constituţii, nici despre o posibilă aderare a Turciei (chestiuni
controversate, care poate nu-şi aveau locul într-un act festiv…), dar se încheie cu
certitudinea că Europa este viitorul nostru comun. Un viitor cam ceţos, dacă e să ne luăm
după cele prezentate pînă aici…
26 martie 2007
Top 300 – Eroii de la Termopane
Mi-am suflecat manşetele şi vă ofer cîteva însemnări despre agitaţia liberală din
jurul posturilor ce se vor vacanta, despre transferuri PNL-PSD, despre ce are
comun social-democraţia cu un crai de cartier şi despre cum ne părăseşte Don
Quijote.
# FOTOLII ŞI TABURETE. Zilele astea, unii stau cu sufletul la gură să vadă cum
Tăriceanu îi va da afară din guvern pe miniştrii democraţi, în speranţa că vor prinde ei
vreun portofoliu, vreo agenţie... În teritoriu, situaţia este şi mai tensionată: se fac liste
pentru funcţiile de directori, se dau telefoane, se scot la vedere “pilele”, aşa încît camarila
PNL dă în clocot. Calculul este simplu. Dacă vom avea guvern PNL-UDMR, n-or veni
ungurii din HarCov să fie şefi în Argeş! În joc sînt scaune tentante – de la fotoliul
inspectorului general şcolar (apropo, aţi văzut că domnul Bratu nu mai e atît de vocal?)
pînă la taburetele din spitale şi instituţii.
# TRANSFERURI PNL-PSD. Se apropie PNL de PSD? Rămîne de văzut. Surse din
partid zic că, totuşi, Tăriceanu se teme să renunţe la democraţi, că s-ar putea să se
pomenească cu vreo moţiune de cenzură, în timp ce preşedintele Băsescu ar fi suspendat.
Şi atunci pe cine ar desemna preşedintele interimar al României (nimeni altul decît
Nicolae Văcăroiu…) să facă noul guvern? Pe Geoană… Oricum, există oameni în PSD
care ar da bine la liberali şi viceversa. De exemplu, Mihai Tănăsescu, adept al cotei unice
de impozitare, ar putea fi transferat la PNL. Iar protecţionistul Vlădescu ar putea trece la
social-democraţi, cu taxa lui de primă înmatriculare cu tot…
# VEDE CĂ NU POATE. ..Port o discuţie la TV cu Constantin Nicolescu, pe tema
falimentării ARO. Preşedintele se jură că n-are nici o legătură cu asta şi recunoaşte că a
greşit, solicitînd cabinetului Năstase să comande maşini muscelene pentru şcoli şi poliţie.
“Şi mi-a spus premierul că riscăm să vindem iluzii unor oameni care lucrează la o firmă
falimentară. Păi ARO avea tehnologie din anii 60-70, care se dovedea depăşită moral de
cel puţin douăzeci de ani...”, adaugă Nicolescu. La care jurnalistul Mihai Alexandrescu
are o replică spumoasă: “Păi aşa e social-democraţia, ca un bărbat care se laudă că
satisface toate femeile şi după aia vede că nu poate!”.

# O EXORCIZARE NECESARĂ. Am auzit că Jean Dumitraşcu, tînărul director al
Centrului Cultural, intenţionează să organizeze un Memorial al victimelor terorii
comuniste de la Piteşti. Este o idee excelentă, un semn de respect faţă de elita României
interbelice dar şi o exorcizare a urbei noastre, bîntuită (încă…) de dracii sistemului roşu.
Despre acest lucru l-am auzit vorbind şi pe Bogdan Cioabă, inspectorul şef de la Cultură.
Tare mă tem, însă, că iniţiativa nu va găsi sprijin nici la municipalitate, nici în mediul de
afaceri. În primul caz, nu se va vedea profitul electoral, în cel de-al doilea – profitul pur şi
simplu…
# ADIO, DON QUIJOTE! Şi-a dat demisia Ilie Cristea ! Şeful ţărănist al unui partid
inexistent, luptătorul de guerillă urbană, care ne umplea căsuţele poştale cu scrisori şi
proteste, eterna victimă a ironiilor nesărate ale presei locale! După mine, asta e o pierdere
pentru spaţiul civic piteştean. De ce? Pentru că tace un om care n-a urmărit să facă bani
din politică… Astfel, pierdem un Don Quijote local, iar lupta sa cu morile de vînt ne va
rămîne în minte, mult timp de-acum înainte.
# DE UNDE ? Un sondaj de opinie IRSOP dă, pentru Argeş, următoarele rezultate: PSD33%, PRM – 18%, PD – 16%, PNL şi PNG – 12%. Mi se pare plauzibil scorul socialdemocraţilor (gîndindu-mă că filiala locală n-a fost zguduită de mari cutremure, după
2004), la fel cel al democraţilor şi liberalilor. Mă întreb însă de unde au luat voturi PNGiştii, dacă PRM a rămas la 18%...
# SEMIZEII NOŞTRI. Americanii reuşesc să scandalizeze din nou lumea islamică, cu un
film realizat după benzile desenate ale celebrului Frank Miller (creatorul lui “Sin
City”...), avînd ca subiect lupta spartanilor cu persanii. Iranienii, care n-au auzit de
convenţia artistică, protestează că strămoşii lor sînt prezentaţi ca nişte barbari. Filmul se
cheamă “300 – Eroii de la Termopile”. Mare lucru… Ce, n-avem şi noi semizeii noştri? Îi
găsiţi în “Top 300 – Eroii de la Termopane”.
27 martie 2007
Raport asupra stării Piteştiului
Americanii au o tradiţie, care cere preşedintelui să prezinte, anual, un raport
privind starea naţiunii. Uite că, mai nou, le copiem obiceiul, măcar în mic –
primarul Pendiuc a făcut public raportul său de activitate pentru 2006. Cu bune şi
cu rele, documentul merită întreaga noastră atenţie.
Ieri, primarul Tudor Pendiuc a pus pe masă, în faţa consilierilor, raportul său de activitate
pe 2006, un document de 121 de pagini ! Ţinînd cont de volumul mare de informaţie şi de
timpul scurt de lectură (zece minute pînă la începutul şedinţei...), înclin să cred că prea
puţini dintre aleşii oraşului ştiu ce au votat. Pentru lămurirea lor (dar mai ales a
dumneavoastră, care nu aveţi nici o vină...), scriu rîndurile următoare, cu care trebuie să
vă mulţumiţi, pînă cînd documentul nu va fi pus pe site-ul Primăriei...Să remarcăm de la
început că s-au cam încurcat borcanele. Raportul de activitate al primarului, document pe
care-l cere legea, conţine, de fapt, munca întregului aparat al Primăriei, plus regiile din

subordine, teatrul şi centrul cultural... De aceea este şi atît de voluminos, întrucît sînt
prezentate in extenso structurile din subordinea primarului, de la CET-urile Piteştiului
pînă la cenaclurile sale literare. Dar hai să acceptăm că activitatea conducătorului unei
instituţii nu poate fi separată de munca oamenilor din subordine. În definitiv, pînă şi
prestaţia celui mai mărunt funcţionar influenţează performanţa unei birocraţii... Şi ce
aflăm? Aflăm lucrurile cunoscute... Întîi este detaliată elaborarea şi execuţia bugetului
local, unul excedentar, ai cărui bani s-au cheltuit mai mult pe subvenţii la căldură şi pe
salariile dascălilor decît pe locuinţe, servicii şi dezvoltare publică. Anul trecut n-a
strălucit în mari investiţii. S-a extins clădirea Primăriei, s-a modernizat Piaţa Ceair,
terminîndu-se corpul B, s-a amenajat platoul Prundu şi cimitirul de acolo, s-a extins şi s-a
modernizat Piaţa Smîrdan. În schimb au continuat programele de informatizare a
administrării taxelor şi impozitelor, s-au acordat ajutoarele sociale, alocaţiile, s-a făcut
protecţia persoanelor cu handicap. S-au acordat 925 de despăgubiri pe legile proprietăţii,
s-au restituit imobile (Primăria pierzînd şi perla coroanei – Casa Căsătoriilor...), s-au
acordat mii de certificate de urbanism (semn că sectorul particular construieşte în
draci...). Şi alte mii de chestiuni mărunte, care asigură viaţa normală a unui oraş modern...
Sînt prinse în raport şi isprăvile societăţilor de apă-canal, transport, termoficare şi
salubritate. Aici, capul de afiş îl ţine proiectul lui Gelu Mujea, cel ce va aduce 30 de
milioane de euro din fonduri europene. Totuşi, să reţinem că banii sînt încă pe hîrtie,
întrucît n-a depăşit faza de proiectare şi licitaţie. Este menţionat şi proiectul de
management al deşeurilor (cel cu groapa ecologică...), în valoare de 25 de milioane de
euro, dar şi acesta e într-o fază incipientă (s-a semnat acordul cu BERD). Nici
alimentarea cu apă şi canalizare a Argeşului, lucrare de mare anvergură, estimată la 340
de milioane de euro (şi din care Piteştiul îşi ia o halcă bunicică...), n-a mers mai departe.
Dar mai bine mai puţin decît nimic... În fine, sînt menţionate lucrările de modernizare ale
CET-urilor, de schimbare a conductelor, de reabilitare a punctelor termice. Cum iarna
asta a fost blîndă, nu putem să contrazicem acest punct de vedere. Pentru orice observator
imparţial, realizările municipalităţii din 2006 nu pot fi trecute sub tăcere.
Totuşi, parcă lipseşte ceva. Lipseşte punctul de vedere al municipalităţii în chestiunile
controversate. Sigur, un astfel de document nu poate fi polemic, totuşi există voci şi
puncte de vedere diferite asupra dezvoltării Piteştiului. Chestiunile controversate nu pot fi
ascunse sub preş. De exemplu, mă aşteptam ca Termoficarea să explice mai bine de ce,
dacă a făcut atîtea eforturi, preţul Gigacaloriei este, la noi, unul dintre cele mai mari din
ţară. Mă aşteptam ca Publitransul să deplîngă situaţia de fapt, cînd autobuzele sale sînt
sufocate în trafic de rechinii maxi-taxi. Speram ca să fie explicate investiţiile în pieţe ale
municipalităţii, în condiţiile în care piteşteanul nu mai merge în Smîrdan ci la
hypermarket. În fine, poate n-ar fi stricat ca primarul să facă, pe final, o pledoarie pentru
etapa a treia a modernizării centrului, lucrare care va marca anul 2007 şi îşi va afla
roadele dulci în anul electoral 2008. Toate aceste lucruri ar fi sporit gradul de credibilitate
al Raportului privind starea Piteştiului, altfel un document la care mi se pare că s-a
muncit mult şi cuminte...
28 martie 2007

Se văd frunzele morcovilor..
De cînd s-a pus problema ca PD să iasă de la guvernare, şefii democraţi de prin
instituţii simt că le zboară scaunul de sub ei... Paradoxal, nervozitatea lor se
transmite şi unor personaje importante, care teoretic n-ar avea de ce să se teamă –
prefecţii.
Zilele trecute, am bătut la uşa subprefectului Iani Popa, cu gînd să-l invit la o emisiune de
televiziune, pentru că-l ştiu ca pe un tip deschis şi comunicativ, pus la punct cu
problemele din administraţie. Spre marea mea uimire, l-am găsit îngrijorat şi prudent.
“Ştii, eu sînt un om de echipă, n-aş vrea să se interpreteze... O să vin şi eu la TV dar
poate că e mai bine ca, acum, să-l inviţi pe domnul Cîrstoiu”, mi-a zis înaltul funcţionar
public. Adică? Ce să se interpreteze? Dacă voiam să-l invit pe prefect, îl invitam direct…
dar eu voiam să vorbesc cu subprefectul! Abia mai tîrziu mi-a căzut fisa. Elegant, Iani
Popa a evitat să se expună, pentru că mulţi privesc şi puţini înţeleg – în contextul turbat al
suspiciunii dintre liberali şi democraţi, gestul său putea fi interpretat ca un atac la
autoritatea lui Cîrstoiu. Sau, mai rău, ca un semnal că este gata să preia el conducerea
prefecturii!
Vi se pare aiurea? Fără îndoială, este… Într-o lume normală, apariţia unui oficial la
televiziune este un lucru firesc, întrucît omul e plătit din bani publici şi are datoria să
comunice cu publicul. La noi e altfel. Doar şefii se bucură de privilegiul comunicării
mediatice, subalternii sînt mai muţi ca lebedele. Asta din comoditate dar şi din frică…
Birocraţii ştiu, instinctiv, că media legitimează şi conferă statut. Uitaţi-vă la tv! La
Bucureşti, cam aceiaşi politicieni de top ocupă ecranul, mînă în mînă cu aceiaşi “analişti”
şi comentatori. Este o castă închisă, o tele-elită care se conservă şi se auto-reproduce cu
îndîrjire. În joc sînt mari orgolii – partidele sînt atente ca să înghită cît mai mult spaţiu de
antenă, iar jurnaliştii aleargă de la un post la altul, ca să fie “pe sticlă” cel puţin o oră pe
zi... De ce? La politicieni, vizibilitatea se transformă în notorietate iar la ziarişti, audienţa
se măsoară în bani. Nici unul nu se dă la o parte, ca să treacă altul. Acestea fiind spuse,
înţelegeţi cît de rar e un gest precum cel al lui Iani Popa.
Pînă aici, avem de-a face cu o ştire de fapt divers. Dar ce-ar fi să mergem mai departe? În
definitiv, de ce s-ar simţi atît de ameninţat Ion Cîrstoiu, ca să nu-l deranjezi nici măcar cu
o floare? Păi nu este el înalt funcţionar public, cu examene date la Institutul Naţional de
Administraţie, de neclintit pe post ca şi statuia ţăranului român din parcul 1907? Nu-l
apără legea? Ce dacă se retrage PD de la guvernare? Cîrstoiu ar trebui să stea liniştit.
Teoretic, aşa este. Numai că, din nou, teoria ca teoria, practica ne omoară... Păi n-a zburat
Mircea Drăghici din Casa Albă, indiferent cît de titrat era în administraţie? O să ziceţi că
s-a schimbat legea, că şefii prefecturii nu mai sînt politicieni, că sînt crema cremelor
managementului public... Să fim serioşi. Tot PNL şi PD i-au propulsat în posturi. Apoi, iau trecut prin “cursuri scurte” şi le-au dat patalama la mînă. Sînt marcaţi de “păcatul
originar”. Dacă se va schimba compoziţia guvernului, ce-l va opri pe Tăriceanu să-l
trimită pe Cîrstoiu, cumătrul lui Băsescu, prefect într-un judeţ de unde se agaţă harta-n
cui, pînă-şi va da demisia?

Acum înţelegeţi de ce sînt politicienii mai nervoşi decît noi? De sus pînă jos, din
ministere pînă-n inspectorate, şefii adulmecă pericolul şi stau cu ochii-n patru, să vadă
cine-i loveşte. Unii, mai slabi de înger, sînt gata acum să sară în barca celorlalţi, numai să
nu fie schimbaţi. De aceea le-a cerut Boc miniştrilor democraţi (dar şi secretarilor de stat
etc) să aducă la partid demisiile de onoare, ca să nu se trezească cu ei înscrişi la PNL! La
rîndul lor, liberalii au fost mandataţi să transmită în teritoriu mesaje liniştitoare (ceea ce
şi fac). Dar peste tot, pe unde te-ai uita, se văd frunzele morcovilor... O fi bine? Cu
siguranţă, nu. Nervozitatea şefilor se transmite şi instituţiilor. Ar trebui să se tragă odată
pentru totdeauna linia de demarcaţie dintre funcţiile politice şi cele ocupate pe merit.
29 martie 2007
Tăriceanu reloaded
# VOT CONTRA VOT? Ce va primi în schimb PSD, pentru votul de investitură al
guvernului minoritar PNL-UDMR? Că nu poate fi nimeni atît de naiv încît să creadă în
generozitatea lui Geoană et comp... Cel mai la îndemînă răspuns este: tot un vot pozitiv!
Al liberalilor, cînd se va pune problema suspendării lui Băsescu! Astfel, stînga împuşcă
trei iepuri dintr-un foc – a obţinut ruperea Alianţei DA, controlează guvernul Tăriceanu
reloaded şi se asigură că Băsescu va trece prin umilitoarea procedură a punerii între
paranteze. Rămîne de văzut însă cum va reacţiona opinia publică. După reacţiile
forumiştilor, postate pe net, liberalii riscă să-şi piardă nucleul dur, anti-PSD. “Am fost o
furnicuţă care şi-a adus şi ea votul la Alianţă şi acum mă simt trădat... Tăriceanu s-a dat
cu PSD-ul ... Eu cu cine mai votez?”, scrie un internaut. Altul, mai vehement, îndeamnă
la revolte de stradă împotriva “guvernului cripto-socialist”, ca în Ungaria !
# URA ŞI LA GARĂ! Comentatorii îşi dau cu părerea despre componenţa noului
cabinet. Cei mai mulţi par iritaţi de prezenţa unor “dinozauri”, precum Meleşcanu la
Apărare, alţii se miră de necunoscuţii de la Interne (Cristian David) sau Justiţie
(Chioariu...). Cel mai mult mă amuză un “analist” argeşeană, care săptămîna trecută
anunţa că ştie el cum se vor împăca liberalii cu democraţii ! Ieri, năucit dar perseverent,
mai arunca o “bombă” – Tăriceanu va face o a treia restructurare, eliminînd şi UDMR, că
numai aşa va trece guvernul de parlament. Apoi îi felicita pe liberali că au făcut un gest
de onoare şi le ura să o ia pe urma ţărăniştilor!
# HÎRBURI POLUANTE... Tăriceanu, la Dacia, asaltat de întrebări privind taxa de
înmatriculare, s-a enervat şi a zis că noi nu putem ajunge “lada de gunoi a Europei”,
numai pentru că avem o problemă cu Comisia Europeană... Sigur că da! Maşinile de
patru-cinci ani, aduse din Germania, sînt nişte hîrburi poluante, faţă de Daciile din
mileniul trecut. Pentru primele trebuie să plăteşti bani grei, cu celelalte poţi circula fără
probleme, dacă ai o pilă la RAR...
# STOLOJAN, PREMIERUL DE REZERVĂ. Mă uit pe cel mai recent barometru
INSOMAR, ale cărui rezultate le ştiţi... Există însă un punct, mult mai puţin prezentat în
media, dar care mi se pare interesant. I-auziţi! “În eventualitatea unei schimbări a echipei
de guvernare, cel mai bine cotat în preferinţele respondenţilor pentru a îndeplini funcţia

de Prim-Ministru este Theodor Stolojan (circa 21%). Acesta este urmat, în ordine, de
Mugur Isărescu (17%), Mircea Geoană (15%) şi CP Tăriceanu (cca 13%)”. Dacă se va
ajunge la o alianţă PD-PLD, Stolojan se va transforma automat în candidatul ei la
conducerea guvernului…
# FALIMENT LA MANIU SRL. Discuţie la TV cu Ilie Cristea, care s-a supărat pe
Miluţ şi a fost schimbat din funcţie. Omul este revoltat că noul staff naţional nu mai
respectă tradiţia ţărănistă şi denunţă aducerea în partid a unor indivizi dubioşi. Se vede că
PNŢCD e ca ARO – a ajuns în faliment şi se bat unii pe active (sedii, terenuri etc). Ieri, în
presa locală au apărut nişte ştiri cum că Iulian Prunaru va fi noul şef al ţărăniştilor
argeşeni iar Mircea Cioară va candida ca primar, la anul ! E prea de tot...
# RISIPĂ DE RESURSE. În rîndul oamenilor de afaceri se cristalizează un curent de
opinie care consideră că oamenii politici ar trebui schimbaţi mai des din funcţii, ca să nu
devină corupţi. “Să-i schimbăm ca pe şosete!”, îmi spune un prieten afacerist şi rîde
sănătos. Ripostez, aducîndu-i aminte că un om politic serios nu se formează peste noapte
– în Occident, el a absolvit o universitate prestigioasă, l-a citit pe Tucidide, cunoaşte trei
limbi străine şi e calificat în Doctrine Politice, măcar la nivel de master... Vă daţi seama
ce risipă de resurse am face ? Noroc că nu e cazul cu politicienii noştri!
# IMITATIO CHRISTI. Ca să mă spăl de zgura politicii, acum, în Săptămîna Mare,
notez, frenetic, din Imitatio Christi, a lui Thomas a Kempis. “Deşertăciune, prin
urmare, e să cauţi avuţiile trecătoare, după cum zadarnic este să-ţi pui în ele
nădejdea. Deşertăciune, de asemeni, să jinduieşti după onoruri sau să rîvneşti să fii
ridicat la scaunele înalte. Deşertăciune, să te laşi tîrît de dorinţele trupului, poftind
acele lucruri de pe urma cărora, la sfîrşit, omul nu culege decît osînda. Deşertăciune
e să tînjeşti să ai parte de o viaţă cît mai lungă, în loc să te îngrijeşti ca viaţa dată ţie
să fie cît mai bună. Deşertăciune, să fii cu ochii numai la viaţa de faţă şi de cea
viitoare, cu nesăbuinţă, să nu-ţi pese. Deşertăciune, să-ţi lipeşti inima de ceea ce
trece cu repeziciune, în loc de a grăbi pasul spre acel loc unde desfătările nu au
sfîrşit, ci rămîn ca o bucurie veşnică”.
2 aprilie 2007

M-ai învins, Boureanu!
Anul trecut, cînd deputatul Cristian Boureanu îl acuza pe Tăriceanu că doreşte să
transforme PNL într-un partid “de nişă”, care să participe la guvernare şi cu
dreapta şi cu stînga, am zis că bate cîmpii! Acum, văzînd că PSD votează pentru un
guvern liberal minoritar, trebuie să-mi pun cenuşă în cap şi să-i dau dreptate...
În sfera informaţiei, lucrurile sînt clare. Cînd greşeşte, un jurnalist trebuie să publice o
erată iar cînd nedreptăţeşte pe cineva, ziarul este obligat să acorde celui lezat un drept la
replică, altfel are de-a face cu legea. În sfera opiniei, lucrurile stau cu totul altfel.
Editorialistul şi comentatorul, care trăiesc, îndeosebi, din exacerbarea ego-ului, n-ar

recunoaşte în ruptul capului că au dat cu bîta în baltă! Păi cum să accepţi că tu, statuia
omniştienţei, ai soclul crăpat şi găinaţ de porumbel pe rever? În cazurile benigne, asta
naşte un soi de fanfaronadă simpatică, mai ales dacă omul nostru compensează ideile fixe
prin umor. În schimb, malignii sînt orbi aroganţi, conducînd alţi orbi spre prăpastie... Ca
să nu ajungi aşa, îţi trebuie informaţie de primă mînă, metodă ştiinţifică de a o prelucra,
bună cunoaştere a psihologiei omului politic şi... onestitate de a recunoaşte că ai greşit !
Astăzi, voi face şi eu exerciţiul umilinţei, recunoscînd că l-am judecat greşit pe deputatul
Cristian Boureanu. Am crezut că motivele despărţirii sale de Tăriceanu au fost strict
personale, ţinînd de ambiţii politice, de chestiuni de familie chiar. Degeaba a invocat el
motive ideologice, doctrinare chiar… Nu l-am luat o clipă în serios, atunci cînd avertiza
asupra pericolului transformării PNL într-un cîine blînd, gata să dea din coadă la oricine
îi aruncă o bucată de pîine. Acum, înclin să-i dau dreptate, văzînd cum sprijină PSD
guvernul minoritar PNL-UDMR. Şi mă gîndesc că marele partid al Brătienilor este pe
cale să se transforme într-o grupare “de cadre”, spălat de orice culoare politică, ceea ce-i
va permite să meargă la guvernare cu stînga sau cu dreapta, cum a făcut şi UDMR, de-a
lungul timpului... În loc de o contrapondere a PSD, vom avea un sereleu de familie...
Recapitulînd argumentele lui Boureanu, mă conving tot mai tare de existenţa unui grup
liberal, care acceptă să piardă o parte a electoratului, pentru a rămîne la guvernare în
orice condiţii. Sigur, scopul oricărui partid este să cucerească şi să exercite puterea, dar
contează şi preţul cu care îţi atingi acest scop! Contrar ideilor lui Machiavelli, principele
modern nu poate avea mîinile pătate de sînge. Or, în ochii nucleului dur al Alianţei DA,
despărţirea de democraţi şi, mai ales, apropierea de PSD sînt crime politice... Asta este o
evidenţă. Şi, în ciuda evidenţei, premierul rămîne mai departe la guvernare, invocînd
stabilitatea ţării, continuitatea guvernării, prestigiul nostru în ochii Uniunii Europene.
Care stabilitate, care guvernare, care prestigiu? Nu mai departe de ieri, am aflat că toate
proiectele româneşti, trimise pentru finanţare la Bruxelles, au fost respinse, din cauza
greşelilor funcţionarilor din ministere. Cînd România poate absorbi cel mult 10% din
banii comunitari ce ne-au fost repartizaţi, despre care guvernare vorbim?
Cu o slabă prestaţie guvernamentală, renunţînd la PD, aliatul natural, ca să rămînă la
“mîna lungă şi păroasă” a PSD, dezamăgindu-şi nucleul dur prin compromisurile făcute,
PNL riscă extincţia. Boureanu a spus-o mai demult dar n-am avut urechi să auzim. E
nevoie de o minune ca să nu asistăm la dispariţia ultimului partid istoric din România. Iar
minunea ar fi ca noul cabinet Tăriceanu să facă performanţă – dosarele de corupţie ale
peştilor mari să nu fie înmormîntate prin sertare, agenţiile-interfaţă cu UE să lucreze în
draci, creşterea economică să continue, investiţiile să crească. E nevoie de reformă
susţinută în învăţămînt, sănătate, justiţie. Dar cine naiba mai poate crede în minuni? Iatămă silit să constat că Tăriceanu este un premier slab, atît pentru România, cît şi pentru
propriul său partid... M-ai învins, Boureanu!
3 aprilie 2007

A Doua Republică
Ca o gospodină care face curat înainte de Paşte, mi-am suflecat mînecile şi m-am
gîndit să dau cu mătura... prin spaţiul public! Pentru că ne mănîncă păianjenii
politici şi s-a pus praful de-un deget! Ia să deschidem ferestrele şi să aerisim...
Întîi, cred că e nevoie să umblăm la Constituţie. Din nou. Şi să tranşăm veşnica problemă
a competiţiei dintre Guvern şi Preşedinţie. Cum Iorgovan n-a fost capabil s-o facă, poate
n-ar strica să-l întrebăm pe român: măi frate, vrei să-l aleagă Parlamentul pe preşedinte?
Dacă da, atunci avem republică parlamentară iar puterile preşedintelui trebuie reduse cît
mai mult. În schimb, va fi puternic premierul. Cam ca-n Germania, unde toată lumea ştie
cum îl cheamă pe Cancelar şi nimeni – pe preşedinte. Dacă nu, avem republică
prezidenţială şi preşedintele ales de noi să conducă Guvernul, ca-n Statele Unite. Unde
mai pui că facem şi economie de-un salariu... Sînt variantele extreme. Putem merge şi pe
un compromis, dar să spunem clar cine e mai tare – preşedintele sau premierul, că ne-am
săturat de tocana de atribuţii, pe care ne-au gătit-o onor legislatorii, copiind ca apucaţii şi
din legislaţia franceză şi din cea anglo-saxonă, de ne-am procopsit pînă şi în teritoriu cu
preşedinţi de consilii judeţene (aleşi) şi prefecţi (numiţi) !
Doi – să scuturăm covoarele Parlamentului. Ce ziceţi de o singură cameră legislativă, cu
mai puţini parlamentari? Cîştig de timp, cîştig de bani... Scăpăm de medieri, de
“armonizări” ale legilor care mai mult deformează intenţia iniţiatorului. Legile pot fi
verificate foarte bine de Curtea Constituţională, ca să nu mai spun de Bruxelles! Sistemul
ăsta bi-cameral e o reminiscenţă a împărţirii societăţii în stări, funcţie de avere. Păi ce
deosebire de avere e între un deputat şi un senator? Tot un drac... Aşa că să rămînă o
singură Cameră, iar parlamentarii să fie aleşi prin vot uninominal, ca să-i cunoaştem mai
bine, să-i legăm de glie! Să nu ne fie teamă că unii vor ajunge să iasă la pensie din
Parlament. Dacă sînt buni, de ce nu? Să nu ne îngrijorăm nici că e complicat să trasăm
noi circumscripţii (ce-ar fi să votăm pe euro-regiuni?), nici că e nevoie de bani pentru a
face politică... Apoi, să dăm partidului fruntaş după alegeri o primă electorală, ca să poată
guverna singur, să scăpăm de alianţe. Astfel, se vor forma două-trei partide mari şi late,
cu aripile lor cu tot. Simplu şi eficient...
Trei – să scăpăm de băieţii deştepţi, care împletesc politica şi afacerile, de nu mai ştii
unde începe una şi se termină celelalte. Sigur, în toată lumea banul atrage puterea şi
invers, dar de-aia s-au scris legile care interzic traficul de influenţă şi permit lobby-ul. La
noi, marile afaceri s-au făcut ca-n Vestul sălbatic. Acolo, pionierii au împuşcat pieile roşii
şi le-au luat pămîntul... Noi (vorba vine - unii dintre noi...) i-am împuşcat pe Ceauşeşti şi
am jefuit statul. Marea majoritate s-a ales cu un apartament, acolo, dar “băieţii deştepţi”
au luat fabrici, uzine, hoteluri, ziare, servicii de informaţii, firme de armament, importexportul, terenurile şi clădirile… O să spuneţi că au fost cu cinci minute mai deştepţi
decît alţii. OK, aşa e în capitalismul sălbatic, nici la ZOO, dacă deschizi poarta, nu fug
toate animalele odată – întîi ies carnasierele, după pradă, iar ierbivorele rămîn să moară
de foame după gratii! OK, însă deşteptăciunea băieţilor noştri în ce constă? În a cumpăra
ieftin (de la stat) şi a vinde scump (tot la stat). Cum dracu’ de este statul atît de prost?

Simplu... I se dă comandă politică să fie. Asta nu se mai poate tolera. Şi trebuie să intre în
scenă punctul patru.
Patru – injecţii cu vitamine pentru puterea judecătorească. Magistraţi independenţi,
posturi stabile, toleranţă zero pentru presiunile politice. Procurori cu resurse mari, salarii
aşişderea, reguli clare. Dosare beton. Şi, de ce nu?, introducerea curţii cu juri şi a
sistemului electiv pentru prim-procurori, ca în sistemul anglo-saxon. Asta ar implica mai
mult cetăţenii în funcţionarea celei de-a treia puteri în stat, de care, acum, românii nu se
simt prea mîndri. Ştiind că este parte din sistem, creşte încrederea omului în împărţirea
dreptăţii. În fine, ar mai fi multe de spus şi despre cea de-a patra putere, mass media.
Aici, orice tentativă de legiferare pare un atac la libertatea presei. Totuşi, jurnaliştii ar
trebui să-şi auto-impună nişte norme etice mai înalte, chit că sînt presaţi de oligarhi să se
transforme în simple instrumente. Şi să înfiinţeze nu organizaţii patronale ci sindicate,
care să-i sprijine în eventualele conflicte cu patronii, pînă şi în instanţă. Atunci poate nam mai vedea cum un politician dovedit ca informator, şeful unui partid sub marja de
eroare a sondajelor, apare la televiziune şi face agenda publică! Toate aceste reforme,
toată curăţenia asta s-ar putea denumi A Doua Republică.
4 aprilie 2007

Blîndul domn Bica e obligat să nu mai fie blînd
Trecerea în opoziţie a Partidului Democrat este un punct de inflexiune – de aici
înainte, simpatia publicului va creşte sau se va reduce dramatic, în funcţie de
mesajele transmise, de noua imagine a liderilor săi.
În ciuda unor şefi care se ţin cu dinţii de scaune, un lucru e clar – Partidul Democrat a
fost scos de la guvernare şi, în curînd, i se vor închide robinetele accesului la resurse.
Unul cîte unul, directorii săi din teritoriu vor fi schimbaţi, prefecţii – obligaţi să-şi dea
demisia iar sponsorii se vor gîndi de două ori pînă să mai bage mîna-n buzunar. Colac
peste pupăză, oportuniştii din partid se vor grăbi să sară în barca PNL. Un val de
nemulţumire va străbate toate filialele. În exterior, criza de resurse va determina o
scădere a vizibilităţii, mass media preferînd să se concentreze pe cei ce rămîn să
învîrtească roţile şi manivelele Puterii. Ignoraţi de presă, democraţii riscă să piardă mult
din cele 30 de procente, cu care sînt creditaţi acum în sondaje. Sînt ei conştienţi de asta?
Ieri, un zvon insistent dădea ca sigură o revoltă de proporţii în PD, care să-l înlocuiască
pe Emil Boc de la şefia partidului. Zvonul insinua că, după puci, revoluţionarii vor
negocia cu liberalii o revenire la guvernare. Desigur, numai un prost n-ar înţelege că
zvonul a fost lansat de inamicii PD, însă chestiunea are un sîmbure de adevăr – din 2004
încoace, Emil Boc a fost un slab purtător de mesaj, pentru că a stat mereu în umbra
preşedintelui Băsescu. Astăzi, democraţii ar avea nevoie de un alt Boc, mult mai inventiv
şi mai agresiv, sau, dacă nu poate, de un nou purtător de cuvînt. O soluţie ar fi Cezar
Preda, foarte bun comunicator, care să atragă atenţia asupra activităţii partidului, că
Băsescu oricum ştie cum să rămînă sub lumina reflectoarelor...

Cel mai bun lucru pentru PD ar fi, paradoxal, ca Parlamentul să voteze pentru
suspendarea preşedintelui. În acel moment, democraţii ar avea o temă politică de mare
impact afectiv, capabilă să magnetizeze masele. Aşa ceva n-ar lăsa pe nimeni indiferent
şi, pînă la consultarea populară, oamenii lui Boc ar fi vedetele media. Nici măcar
Tăriceanu şi actul de guvernare n-ar mai conta prea mult. Procedura de suspendare s-ar
transforma într-o rampă de lansare şi a altor mesaje, precum reforma clasei politice,
combaterea corupţiei sau modificarea Constituţiei, teme deja prezente în discursul
preşedintelui Băsescu. În plus, dat fiind verdictul Curţii Constituţionale, n-ar exista nici
cel mai mic pericol ca suspendarea să devină efectivă, prin scrutinul popular. Totuşi,
vrabia mălai visează! Din ce se configurează pînă acum, Parlamentul se mişcă mai greu,
semn că Opoziţia a priceput pericolul şi se teme...
În aceste condiţii, dacă vrea să supravieţuiască, PD este condamnat la agresivitate în
comunicare. Pe de-o parte, comunicare cu cadrele sale, rămase fără funcţii. Pe de alta,
comunicare cu electoratul, ca să-l păstreze. Lucrul acesta se poate face la centru dar va fi
mult mai eficient dacă se face în filiale. Astfel, blîndul domn Dan Bica, preşedintele PD
Argeş, are şi el nevoie de o nouă imagine, de un nou mesaj, de un nou stil de conducere,
pentru a ţine în mînă partidul dar şi pentru a capta electoratul nemulţumit al Alianţei. Are
nevoie de un candidat la primărie, căruia să-i construiască, pas cu pas, notorietatea, are
nevoie de idei proaspete, care să-i aducă aproape noi categorii de public. Cu o
reprezentare redusă în organismele alese ale administraţiei locale, cu o presă care nu-i
preia decît selectiv mesajele, PD Argeş e condamnat să lupte cu metode de guerillă,
întrucît războiul pe care-l duce este unul asimetric. Va putea Dan Bica să renunţe la
jovialitate, să se încrunte, să fie convingător? Va şti el să-şi găsească aliaţi potriviţi, va
asculta de sfaturi? Va găsi consilieri? Va inventa noi arme şi otrăvuri? Atunci, capitalul
de popularitate al lui Băsescu va umfla şi pînzele micii corăbii argeşene... În schimb, dacă
n-o face, blîndul domn riscă să fie înlocuit de ambiţioşii de lîngă el, dacă nu acum, cu
siguranţă după alegerile locale de la anul...
11 aprilie 2007

Sub semnul opiniei publice
Ce leagă între ele evenimente foarte diferite, la prima vedere, precum o campanie
pentru salvarea Pădurii Trivale, grija faţă de bugetul local, o carte de interviuri cu
purtători de cuvînt, restructurarea guvernului local sau Revoluţia Americană?
Toate încearcă să capteze bunăvoinţa unui zeu nou şi vechi, deopotrivă – opinia
publică...
# SE FILMEAZĂ PELICULA “RÎURI MARO”. Pădurea Trivale pute a hazna! Degeaba
se indignează trecătorii, degeaba scrie presa locală – canalele vilelor se scurg în natură, că
e mai ieftin decît să construieşti o fosă septică! În ianuarie, primarul Pendiuc promitea să
dea căcăcioşilor amenzi usturătoare dar vorbele au rămas pe hîrtie. Ieri, prefectul Cîrstoiu
a zis şi el că va discuta situaţia cu Garda de Mediu dar că mai durează... În aceste

condiţii, ziarele din Piteşti ar trebui să demareze o campanie comună, pentru a determina
autorităţile să aplice legea ! Campania i-ar putea sensibiliza şi pe politicieni, dacă nu s-au
desprins total de realităţile locului în care caută voturi... În plus, am semnale că anumiţi
oameni de afaceri abia aşteaptă să finanţeze un film documentar despre asta, care se poate
numi, simplu, “Rîuri maro”.
# CINE E VINOVAT ? Că tot veni vorba despre municipalitate… Prefectul anunţă că va
lua la puricat hotărîrea consiliului local Piteşti, care prevede să plătim de la buget oalele
sparte în proiectul cu separatorul de gunoaie… Este vorba despre vreo 300 de mii de
euro, bani de la UE, despre care oficialii europeni spun că n-au fost cheltuiţi cum trebuie
şi pentru care am ajuns la judecată, la Bruxelles. Cîrstoiu se întreabă cine e vinovat de
chestia asta şi cum vor fi recuperaţi banii de la consultant (o firmă bucureşteană…), în
caz că justiţia va dovedi că n-a respectat contractul cu primăria. Vă amintim că pentru
acoperirea pagubei de la buget au votat consilierii PSD şi PRM, împotrivă – cei de la PD,
iar cei de la PNL s-au abţinut, că e mai sănătos…
# STAI SĂ VEZI UTECIŞTII ! “Vocile puterii”, volumul de interviuri al Adrianei
Săftoiu, fostă consilieră la Cotroceni, a ajuns în librăriile piteştene. Între coperţi – zeci de
discuţii cu purtătorii de cuvînt ai preşedinţilor şi premierilor de după 1989. Cititorul
răbdător are plăcerea să descopere întîmplări, amănunte şi situaţii din cel de-al şaptelea
cer al politicii, dar şi caraghioslîcuri şi vorbe de duh. De exemplu, am aflat că Radu
Vasile nu s-a dus la Stockholm, împreună cu Constantinescu, la semnarea unui tratat UE,
pentru că venise de la Moscova sătul de ploaie şi zăpadă (!), iar Iliescu i-ar fi spus lui
Mironov: “Ce se tot tem ăştia de noi, că sîntem comunişti? Păi stai să vadă cum o să fie
cînd vor veni la putere uteciştii!”.
# MIUŢESCU RESTRUCTUREAZĂ GUVERNUL LOCAL. De ce a anunţat
preşedintele Miuţescu o analiză a activităţii directorilor liberali de la direcţiile publice,
cînd toată lumea se aştepta să-i schimbe pe oamenii democratului Dan Bica? Din
considerente de imagine. PNL realizează că despărţirea cu scandal de democraţi nu-i urcă
în sondaje, din contră... Atunci, singura speranţă pentru alegerile din 2008 rămîne
performanţa liberalilor din administraţie, de la ministru pînă la director, de la vlădică pînă
la opincă. De fapt, cu inteligenţă, Adrian Miuţescu face o restructurare a guvernului local,
ştiind că sînt probleme pe la păduri, pe la sport...
# O REVOLUŢIE A OPINIEI PUBLICE. Revoluţia Americană este o revoluţie a opiniei
publice – în timp ce englezii foloseau forţa militară şi presiunile economice, radicalii lui
Samuel Adams construiau o reţea de organizaţii secrete (precum The Sons of Liberty),
utilizau simboluri, compuneau sloganuri şi furnizau publicului propriile interpretări
asupra evenimentelor. Din structura aceasta, azvîrlită ca un năvod asupra celor 13 colonii,
se vor naşte mai tîrziu poşta americană, reţeaua de telegraf, sistemele mass media clasice
şi moderne. Acelaşi lucru l-au încercat şi revoluţionarii noştri de la 1848, numai că n-au
avut succes. Societatea americană era una compusă din negustori - protestanţi, liberali şi
aventurieri. Ţăranul român era ortodox, tradiţionalist, legat de pămînt. La două sute de
ani de la Revoluţia Americană, ţăranul român încă nu ştia să citească ziarul... Azi, măcar,
se uită la televizor.

# CASA DIN CASĂ. Ce poate crea o societate tradiţională precum cea a satului
românesc? Mergeţi la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti şi vă veţi minuna. Departe
de orice sămănătorism, acest loc adună cu gust şi spirit capodopere ale creatorului
anonim – de la icoane pe sticlă pînă la case de lemn. Sub duhul tutelar al lui Al. TzigaraSamurcaş, primul director, filosofia lui Ernest Bernea şi pasiunea Irinei Nicolau îşi dau
mîna pentru un rezultat uluitor. După ce veţi vedea Casa din Casă (o casă de lemn din
Gorj, montată în întregime într-o sală a muzeului!), cu proporţiile ei desăvîrşite, cu
pridvorul amintind de Brîncuşi, cu păsările de şindrilă montate pe culmea acoperişului,
nu veţi mai duce dorul pagodelor de la Soare Răsare! Este un periplu terapeutic pentru tot
omul ce s-a scîrbit de manele şi lichele... Este un argument al mîndriei de a fi român.
16 aprilie 2007
Ziua suspendării României
Astăzi, parlamentarii României, cu biluţele lor, se joacă nu cu soarta preşedintelui
Băsescu ci cu însuşi viitorul României. Nu sînt vorbe mari – decizia de suspendare
va despărţi apele, îndreptîndu-ne fie spre domnia legii, fie spre puterea oligarhilor.
Data de 19 aprilie 2007 intră în istorie. Astăzi, Parlamentul României discută suspendarea
preşedintelui Traian Băsescu. De dimineaţă, de la ora 9.00, Camerele se reunesc, se
citeşte poziţia Curţii Constituţionale privind acuzaţiile comisiei Voiculescu, iar partidele
au la dispoziţie trei ore pentru discuţii. La rîndul lui, Traian Băsescu şi-a anunţat prezenţa
şi poate lua cuvîntul după fiecare intervenţie. După aceea se va trece la vot secret. Miza
confruntării este imensă, întrucît preşedintele a anunţat că e pregătit să-şi anunţe imediat
demisia, dacă votul îi va fi defavorabil, deschizînd calea spre alegerile anticipate. În
schimb, dacă propunerea de suspendare nu trece, Legislativul nu riscă nimic. Postul
public de televiziune va transmite în direct lucrările.
Ei, şi? – puteţi spune dumneavoastră. Încă un scandal politic, din cele multe, de care neam săturat deja... Să-l suspende sau nu, asta nu e treaba noastră! La prima vedere, aveţi
dreptate... Prea mult zgomot, prea multă patimă în Parlament. Este o situaţie tensionată, e
chiar o dramă, cu actori cunoscuţi şi necunoscuţi. Dar e o dramă care ne priveşte pe toţi,
întrucît va marca viitorul ţării. Aici nu se joacă numai postul lui Băsescu ci se alege un
model de dezvoltare a statului. Uitaţi-vă la părţile în conflict ! Pe de-o parte avem pe
Traian Băsescu, preşedintele ales de milioane de români, pe de alta avem o coaliţie de
politicieni din toate partidele, de la PNL la PSD, care şi-au văzut periclitate interesele de
acţiunea prezidenţială. Şi cam ce-a făcut Băsescu? A condamnat comunismul şi pe
lacheii lui, fapt care l-a făcut pe Vadim Tudor să turbeze... A impus deschiderea dosarelor
Securităţii, iar informatorii n-au mai ştiut pe unde să se ascundă, aşa că-l iubesc la
nebunie pe preşedinte! A deschis zona Mării Negre către americani, prin acceptarea
bazelor militare din Dobrogea, a sugerat Occidentului că trebuie să caute surse alternative
de energie la gazul rusesc. Pe urmă, România a intrat în Uniunea Europeană iar Băsescu
n-a făcut un secret din faptul că vrea ca Moldova să se întoarcă la ţara-mamă, sub
umbrela de securitate şi prosperitate a Vestului. Toate astea le-au picat foarte rău filo-

ruşilor de la Chişinău, lui Putin şi agenţilor săi de influenţă din România. În fine, a
permis justiţiei să mai respire şi iată că, deja, oameni grei precum Dan Voiculescu,
George Copos, Codruţ Sereş, Dinu Patriciu şi Adrian Năstase bat drumurile Parchetului,
anchetaţi de procurori. Şi ăştia îl iubesc pe preşedinte de l-ar băga de păr în sîn!
Ce vreţi mai clar de-atît? N-o fi Băsescu un înger, dar obiectivele sale declarate fac bine
societăţii româneşti, o curăţă de mizeria adunată în atîţia ani. O fi el Băsescu un tip
conflictual, dar nici un politician de pînă acum n-a avut curajul de a răscoli muşuroiul
numit România, pledînd pentru lege, autoritate, demnitate naţională. Nici un politician
post-revoluţionar n-a avut hotărîrea de a rupe atît de hotărît cu Estul, uneori chiar
obraznic, cum a făcut Băsescu, pentru a alege modelul Vestului. Şi, mai presus de orice,
nici unul dintre politicienii de astăzi nu a fost validat prin alegeri libere de mai mulţi
români ! De aceea, omul îşi păstrează cota mare de popularitate, de aceea are legitimitate,
de aceea îşi permite să vrea alegeri anticipate! Băsescu respectă jocul democratic. În
schimb, uitaţi-vă la adversarii săi! Ei dispreţuiesc electoratul, preferînd înţelegerile de
culise, negocierile, săritul dintr-o barcă în alta, funcţia să rămînă! Ei se prevalează de
proceduri şi chichiţe avocăţeşti, că sînt la adăpost de alegeri. De aceea, tare mi-e teamă
că, astăzi, 19 aprilie 2007, Ziua Suspendării României, Parlamentul va vota visceral, va
vota după interesul de grup, va vota în favoarea oligarhilor, va vota pentru o justiţie
timorată, va vota ca să ne întoarcem în sfera de influenţă a ruşilor, va vota pentru uitarea
Securităţii, va vota pentru moartea ideologiilor şi viaţa afacerilor personale, aşa să nu le
ajute Dumnezeu!
18 aprilie 2007
Nea Nicule, vezi pe unde-ţi laşi şosetele!
“Aţi auzit că nu mai avem preşedinte?”, mă întreabă rîzînd băiatul de la shaorma.
“De dimineaţă, cînd am venit la treabă, era Băsescu, acum, cînd plec, e Văcăroiu. A
dracului politică!”, zice el, ungînd lipia cu usturoi. Mîinile îi merg iute. “Şi acum ce
va fi?”. Ce să fie? E ca la fotbal, e pauză şi sîntem conduşi cu 1-0. Dar vine ea
repriza secundă...
Pe mine, momentul suspendării m-a prins la o shaormerie! Lumea îşi vedea de ale ei,
maxi-taxi-urile alergau în draci, vîntul ridica în slăvi gunoaiele, mă rog, chestii urbane
obişnuite… Între timp, la Parlament, aleşii munceau şi ei - îşi băgau bilele în urne. Cît am
ajuns eu la tejghea, pregătindu-mă să cer “una cu de toate”, chestorii le număraseră bilele
şi făcuseră anunţul – 322 “pentru”, gata cu Marinarul! Este demis! Nici n-au sunat
sirenele, nici maşinile nu au circulat cu farurile aprinse dar minunea se produsese – 322
de indivizi au dat peste cap votul a cinci milioane de români. “Aţi auzit că nu mai avem
preşedinte?”, mă întreabă rîzînd băiatul de la shaorma. “De dimineaţă, cînd am venit la
treabă, era Băsescu, acum, cînd plec, e Văcăroiu. A dracului politică!”, zice el, ungînd
lipia cu usturoi. Mîinile îi merg iute. “Şi acum ce va fi?”. Ce să fie? E ca la fotbal. E
pauză şi sîntem conduşi cu 1-0. Dar vine ea repriza secundă…

Chiar aşa. Vine ea repriza secundă – consultarea populară. Dacă lucrurile rămîn în cadrul
legal, democratic, vom merge din nou la urne. Sînt două variante. Dacă Băsescu nu
demisionează, suspendarea din Parlament se cere validată de votul popular. E nevoie de
multe voturi, nu de o majoritate simplă, aşa că nici o şansă... La fel, dacă Băsescu îşi
respectă promisiunea şi demisionează dar se înscrie imediat în cursa pentru anticipate, iar
se lasă cu alegeri, probabil în vară. Legea zice că la trei luni... asta înseamnă prin august!
Cum, necum, voinţa poporului se va auzi. Sigur, se poate vorbi mult despre oportunitatea
cheltuirii unor bani de la buget, se poate glosa pe marginea lunii nepotrivite (“ce
Dumnezeu, dragă, ăştia nu ştiu că, în august, noi mergem în insulele Cayman?”) sau, mai
simplu, se poate înjura parlamentarul român nesimţit. Dar trebuie să respectăm regulile
jocului şi să aşteptăm momentul consultării, la fel de liniştiţi ca băiatul de la shaorma...
Nu e cazul ca, în pauză, să intrăm pe teren, să-l alergăm pe arbitru, să spargem vestiarul
adversarilor...
De ce? Pentru că, s-o spunem direct, există riscul unor proteste violente. La ora cînd
scriu, aud că lumea vrea să meargă la miting, în Piaţa Universităţii. Forumurile de pe net
sînt pline de opiniile revoltaţilor, care tare ar tăbăci nişte cururi fine, de aleşi ai poporului.
Cu ipocrizia care-l caracterizează, Ion Cristoiu ţipă la televiziunile lui Voiculescu că îi e
frică să nu vină minerii... Traian Băsescu însuşi este aşteptat să vorbească cu protestatarii.
Sper să aibă înţelepciunea de a nu inflama situaţia, şi aşa delicată! Parlamentul are cea
mai proastă imagine în ochii populaţiei, dar e o instituţie fundamentală a democraţiei.
Nu-l dăm nici măcar pe o dictatură luminată... În comentariul de ieri anticipam că
Băsescu va fi suspendat, pentru că se va vota pentru interesele de grup, pentru influenţe
oligarhice, pentru apropierea de ruşi. Ieri îmi permiteam chiar să-i blestem pe inamicii lui
Băsescu... Azi, cînd Parlamentul a luat o decizie legală, ca un bun cetăţean, mă supun şi
aştept să mi se ceară părerea, la vot. Oricît m-ar enerva “suspendacii” preşedintelui, nici
nu mă gîndesc să ies în stradă. O voi face în momentul în care se va gîndi cineva fie să-i
interzică lui Băsescu să mai candideze (cum s-a întîmplat cu preşedintele suspendat întrunul din statele baltice), fie să amîne la nesfîrşit momentul consultării populare.
Linişte, calm, respectarea democraţiei! Să ne vedem de treabă, ca băiatul meu de la
shaorma, pînă ne vine rîndul la cuvînt! Atunci ştim noi ce trebuie să facem... Atunci se va
vedea cît de bine au procedat Geoană, Tăriceanu, Vadim, Voiculescu... Să aşteptăm.
Parlamentul a mutat, e rîndul preşedintelui. Sper ca Traian Băsescu să aibă înţelepciunea
de a nu inflama spiritele. Sper să se ducă în Piaţa Universităţii şi să-i adreseze un mesaj
lui Văcăroiu, preşedintele interimar: “Nea Nicule, hă, hă, vezi pe unde-ţi laşi şosetele, la
Cotroceni, că mă întorc repede!”. Şi apoi să trimită oamenii acasă, în aşteptarea
alegerilor!
19 aprilie 2007
Băselu, Manechinu, Interimoiu...
O fi dramă, o fi tragedie, o fi comedie? Piesa care se joacă peste capetele noastre
devine din ce în ce mai pasionantă, zilnic avem două-trei lovituri de teatru, sîngele
curge, corul boceşte, iar studenţii de la galerie rîd în hohote...

# CA ŞOARECII PRIN ŞVAIŢER. Ehei, se îngroaşă gluma! Ieri, parlamentarii au decis
ca referendumul să se facă la 19 mai şi, dacă nu se strîng la vot jumătate plus unul dintre
alegători, atunci Băsescu rămîne suspendat! Coaliţia anti-preşedinte speculează astfel o
carenţă a Constituţiei, care nu spune clar ce se întîmplă în cazul unui referendum ignorat
de public, cu toate că, pînă acum, asta însemna un răspuns negativ. Păi nu vă amintiţi
cum s-a dat PSD peste cap, în 2003, să strîngă suficiente voturi pentru revizuirea
Constituţiei, cum au umblat activiştii cu urna mobilă pe la spitale şi azile, ca să nu zic
prin cimitire? Atunci, interpretarea era că dacă nu se adună peste nouă milioane de voturi,
referendumul se declară invalid şi NU se adoptă modificările la Constituţie. Astăzi e pe
dos ! Cu siguranţă, PD va contesta decizia la Curtea Constituţională, dar nu are mari
şanse de victorie. Se dovedeşte încă o dată că legea fundamentală a ţării are lacune iar
parlamentarii se strecoară prin găurile Constituţiei ca şoarecii prin şvaiţer!
# PUCI CU SÎNGE RECE. S-a prins şi străinătatea cum e cu restauraţia de la Bucureşti –
cotidianul Frankfurter Allgemeine Zeitung scrie că, în Parlament, are loc “un puci cu
sînge rece, cu scopul de a expune justiţia din nou influenţei guvernului şi a sforăriilor de
natură criminală, ale căror interese, pe sferă lărgită, includ însuşirea de mijloace publice
în mod necontrolat şi ilegal, precum şi escrocherii financiare şi spălarea de bani”. Dar
bătălia se dă şi pe serviciile secrete, unde PSD, prin preşedintele interimar Văcăroiu, cică
vrea să numească noi şefi. E o colcăială teribilă în zona asta, iar “funcţionarii umbrelor”
sînt şi ei împărţiţi ca preferinţe politice. Cunoscătorii apreciază că vom asista la tot felul
de dezvăluiri, menite să discrediteze o tabără sau alta, iar deschiderea a făcut-o Ion
Talpeş, fost şef SIE, fost consilier al lui Iliescu. Ieri, Talpeş a spus, într-un interviu dat
“României libere”, că există o legătură între Patriciu şi Caraman, spionul comunist care a
speriat Vestul, prin anii ’70. Evident, Patriciu a negat conexiunea – el e ocupat cu făcutul
de bani, n-are timp de teoria conspiraţiei...
# BĂLĂCEANU-STOLNICI ŞI SECURITATEA. O altă pală de fum din Iad l-a înnegrit
şi pe Constantin Bălăceanu-Stolnici, care a recunoscut că a colaborat cu Securitatea, în
timp ce era medic la institutul “Ana Aslan” şi-i îngrijea pe diverşi lideri occidentali, dar şi
pe teroriştii arabi, îngrijoraţi că îmbătrînesc. Amara mărturisire, făcută abia acum, sub
presiune, este comentată în fel şi chip. Este limpede că mitul seniorilor liberali s-a
destrămat de tot, dar cui foloseşte dezvăluirea? Lui Băsescu, întrucît compromite Partidul
Naţional Liberal, lui Tăriceanu, că tot îl criticase Bălăceanu-Stolnici, după puci? Nu
vreau să ridic piatra, dar cred că ar fi fost mai bine ca academicianul să fi recunoscut
colaborarea încă din 1990, cum a făcut Alexandru Paleologu... De ce a tăcut pînă acum?
Restul este şantaj şi mizerie. Nu informatorii au cea mai mare vină ci securiştii. Sistemul
era atît de diabolic încît, dacă te prindea în gheare, nu puteai să-i rezişti. Erau vizaţi
tocmai liderii, pentru că Securitatea avea sarcină să corupă elitele. De plevuşcă se ocupa
Miliţia... Şi nu e o exagerare chestia cu rezistenţa imposibilă. L-am cunoscut pe fiul unui
ştab comunist, care le-a rîs în nas securiştilor, ce voiau să-l recruteze în facultate, şi s-a
pomenit apoi exmatriculat, în ciuda influenţei lui tac-su. A muncit ca necalificat, într-o
uzină, a căzut în patima alcoolului şi, peste zece ani, s-a aruncat de la balcon, de
disperare. Deci mai uşor cu discuţiile despre rezistenţa în faţa Securităţii ! Singurul
refugiu era în moarte.

# FELIX, MOTANE, ŢI SE VĂD ANTENELE! Drama politică aflată în plină
desfăşurare are şi o latură amuzantă. În trei zile am auzit atîtea vorbe de duh şi porecle cu
politicieni cît pentru un mandat prezidenţial întreg! Lui Băsescu i se spune Băselu,
Piratul, Chiorul, Marinarul... Geoană rămîne Prostănacul, Voiculescu e “Felix, motane, ţi
se văd Antenele!“ şi Soluţia Imorală... Cele mai spumoase etichete s-au lipit însă de
Tăriceanu, căruia i se spune Manechinu, aluzie la perioada lui de Apaca Fashion, şi de
bietul Văcăroiu, care e preşedintele Interimoiu! Se vorbeşte despre rezistenţa pediştilor în
cîrciumi, după modelul celei din munţi, şi de suspendarea Elenei Udrea...
24 aprilie 2007
Exploatarea omului de către el însuşi...
Cînd auzi că o angajată dintr-o multinaţională a murit extenuată, nu poţi să nu te
gîndeşti la critica marxistă a capitalismului, înfăţişat ca un regim al exploatării
omului de către om. Apoi, la a doua gîndire, îţi dai seama că o fi criminal
capitalismul, dar are complice chiar victima...
Aţi aflat? O tînără manager dintr-o firmă multinaţională a fost găsită moartă, după ce se
plînsese prietenilor de extenuare, în urma unui program dur de muncă. Nu vă grăbiţi să
ridicaţi din umeri – drama nu s-a întîmplat în Japonia, ci colea, la Bucureşti, arătîndu-ne
că România (sau, mă rog, o bună parte din ea...) a intrat de multişor în capitalismul pur şi
dur, ăla de scoate şi sufletul din tine. Evident, e greu de crezut că expertiza medicală va
indica o legătură directă între decesul fetei şi stresul de la serviciu, dar întîmplarea asta nare decît o singură morală – a doua intrare a României în modernitate, integrarea noastră
europeană şi acceptarea modelului vestic au un preţ, pe care-l plătim din plin.
Să ne gîndim. Nu aveţi senzaţia că timpul se grăbeşte, că nu vă mai ajunge ziua să faceţi
tot ce-aveţi pe agendă? Nu trăiţi deja într-un ritm mai rapid de la o zi la alta? Să rămîi
zece ore la birou, la firmă, e ceva obişnuit! Într-o statistică europeană, românii ocupă un
loc de frunte, cu 41,1 de ore de muncă pe săptămînă, în timp ce olandezii trudesc cu zece
ore mai puţin decît noi! Desigur, dacă s-ar fi luat în calcul numai sectorul privat,
rezultatul ar fi fost înspăimîntător, că aici se lucrează şi în week-end. Noroc cu bugetarii,
care au mai coborît ştacheta... Oricum, faţă de părinţii noştri, constructori ai
socialismului, sîntem infinit mai ocupaţi, mai hărţuiţi, mai tensionaţi, mai nervoşi...
Pornind de aici, ar fi simplu să construieşti o critică marxistă a regimului de astăzi, mai
ales că ecourile propagandei comuniste ne mai răsună încă în minte. N-am fost noi
învăţaţi că esenţa capitalismului este exploatarea omului de către om? Nu ni s-a spus că
proletarul îşi vinde forţa de muncă iar capitalistul profită, însuşindu-şi plus-valoarea? Dar
nici nu e nevoie de Marx – e suficient să ne uităm în jur şi vom vedea că mare parte
dintre averile noilor îmbogăţiţi s-au făcut în vremea tulbure post-revoluţionară, fără legi
şi fără scrupule. Apoi, cît ai clipi, marele jaf naţional s-a încheiat, lăsîndu-ne pe toţi cu
gura căscată... Şi ce folos să-l întrebi acum pe un oligarh cum a făcut primul milion de

euro? Banii negri s-au spălat de mult iar cadavrele au fost închise în dulap, că nu dădeau
bine la blazon...
Am fi însă nedrepţi dacă n-am observa şi părţile bune ale sistemului. Poate niciodată nu
s-a trăit mai bine în România... Nu mă gîndesc numai la stratul de sus al societăţii. Nu,
capitalismul românesc dă posibilitatea şi omului mediu să viseze, să agonisească, să
cumpere, chit că îi iese os prin os ca să plătească creditele. Unii muncesc în străinătate,
dezrădăcinaţi, stropind cu lacrimi amare sutele de euro pe care le trimit în ţară. Alţii s-au
înhămat la jug şi trag prin vînzări, prin industrie, prin comerţ, la patroni români sau în
multinaţionale. Armata asta de furnici construieşte, eroic, muşuroiul. Ţara se
gospodăreşte, proprietate privată lîngă proprietate privată. Cine să se oprească şi să
suspine, cînd una dintre muncitoare moare strivită?
Din mijlocul furnicarului, Marx pare desuet. Mai ales pentru că vedem unde s-a înşelat.
Nu, capitalismul nu e exploatarea omului de către om ci exploatarea omului de către el
însuşi! Singuri ne propunem să ne luăm o casă mai bună, să schimbăm mobila sau
maşina, să facem concediul în Grecia sau să ne dăm copiii la o şcoală privată! Singuri ne
impunem termene şi ne ridicăm ştachete, singuri ne angrenăm în marele şantier, pentru că
avem mereu sub ochi răsplata! Societatea de consum este o societate a răsplăţii, a dorinţei
stîrnită artificial, prin tehnicile persuasiunii. Capitalismul nu-ţi cere să crezi că fericirea
va veni într-o lume viitoare ci îţi expune Paradisul într-o vitrină, sub lumini de neon,
invitîndu-te să întinzi mîna şi să-l apuci. Cum ? N-ai bani? Stai aşa, că-ţi dă imediat ceva
de făcut... Dacă se va întîmpla să mori muncind, o să fie un accident, nu? Aşa ne trebuie!
25 aprilie 2007
Generaţia MTV îl salvează pe Băsescu?
Ca un fulger din cer senin, o idee strălucitoare a spintecat discursul pro-Băsescu al
deputatului Cristian Boureanu, transformînd o conferinţă de presă previzibilă întro provocare intelectuală...
Despre ce e vorba? Ieri, tînărul parlamentar, umăr la umăr cu democratul Dan Bica, s-a
întîlnit cu presa locală, pentru a anunţa strategia de campanie. Cum despre acest
eveniment puteţi citi pe larg în ziarul nostru de astăzi, eu mă voi opri numai asupra unei
idei a lui Boureanu, care aruncă o nouă lumină asupra a ceea ce se va întîmpla la
referendum. Deputatul spune că, în Bucureşti (dar şi în alte mari oraşe), tinerii sînt atît de
nervoşi împotriva sistemului politic, reprezentat de Parlament, încît vor veni în număr
mare şi vor vota cu NU la întrebarea privind suspendarea lui Băsescu. Fiecare generaţie
post-revoluţionară a avut momentul ei de frondă, de sfidare a sistemului, a mai spus
Boureanu. În 1990 a fost Piaţa Universităţii, în 1996 a fost votul pentru profesorul Emil
Constantinescu, în 2004 a venit Băsescu la putere, pe valul SMS-urilor cu Congo şi al
dispreţului faţă de Năstase. La referendum, generaţia MTV o să se manifeste din nou,
readucîndu-l pe nonconformist la Cotroceni, numai ca să dea cu tifla clasei politice, care
are o imagine atît de proastă...

Este credibilă o astfel de ipoteză? Este. Cu o singură condiţie – susţinătorii lui Băsescu să
ducă o campanie atipică. De altfel, întreaga situaţie iese din firescul confruntărilor
electorale de pînă acum, din motive despre care am mai scris – va fi dezideologizată, va fi
axată pe o singură persoană şi va fi dezechilibrată în privinţa mijloacelor de comunicare
politică. Toate sondajele de opinie arată că majoritatea populaţiei este împotriva
suspendării. Conştienţi de asta, parlamentarii luptă şi ei cum pot – siluesc Constituţia, îi
dau peste nas Curţii Constituţionale, presează CNA ca să nu-i dea preşedintelui suspendat
prea mult spaţiu de antenă. În plus, folosesc televiziunile ca să verse în capul lui Băsescu
hîrdaie de lături. Dacă nu pot face mitinguri în stradă, îi cheamă pe “analişti” să execute
linşajul mediatic. La toate astea, Băsescu va răspunde cu o serie de mega-întîlniri
regionale, în toate provinciile româneşti, cu mesaje în presa locală şi cu activismul
oamenilor din PD şi PLD. Lui îi convine că referendumul se organizează cît mai repede –
cota lui de popularitate scade, însă nu atît de repede pe cît şi-ar dori Parlamentul...
Prezentată astfel, confruntarea din 19 mai pare echilibrată. Dar ideea lui Boureanu înclină
decisiv balanţa. În timp ce Geoană şi ai lui se încurcă în chestiuni de procedură, ca să
explice de ce trebuie suspendat Băsescu, în timp ce partidul lui Voiculescu încearcă să
dovedească o presupusă colaborare a Marinarului cu Securitatea, în timp ce liberalii au
probleme cu cei 48% dintre votanţii lor, nemulţumiţi de poziţia lui Tăriceanu, PD şi PLD
pot specula mult mai uşor scîrba electoratului tînăr faţă de politică. Dacă vor şti să-l
transforme pe preşedintele suspendat într-un erou de benzi desenate, într-un Super-Băse,
luptînd cu umflaţii oligarhi, dacă vor reuşi să-i mobilizeze pe tineri, implorîndu-i să
scoată cătuşele suspendării (cum i se scoteau lui Superman lanţurile cu kriptonită...),
atunci victoria e sigură. Dar, pentru mobilizarea unui astfel de electorat, mijloacele
convenţionale nu sînt suficiente. Tinerii nici nu stau prea mult în spaţiul public – sînt de
găsit mai degrabă în spaţiul virtual! Aşa că e de strîns o oaste pestriţă – de la VJ-i şi
animatori de cluburi, pînă la bloggeri şi cîntăreţi de hip-hop, de la majorete şi campioni
de Counterstrike pînă la motociclişti şi manelişti... Aşa că sînt de folosit noi medii – poate
Messenger-ul, poate canalele MIRC, poate sălile de biliard, poate canalele specializate de
televiziune. Aşa că se impun noi limbaje de comunicare – grafitti, multimedia, animaţie.
Aşa că se schimbă ritmul şi logica naraţiunii! Rămîne de văzut în ce măsură sînt pregătite
echipele de campanie ale lui Băsescu pentru aşa ceva!
26 aprilie 2007
Democraţie sau oligarhie?
Are dreptate preşedintele cînd anunţă că suspendarea sa este semnul luptei dintre
oligarhi şi democraţi? Cum se definesc cele două tabere ? Există date sociologice
care să ne indice trendul societăţii româneşti?
Conform ultimelor sondaje, referendumul pentru suspendarea preşedintelui Băsescu se va
dovedi inutil – cum majoritatea românilor se pronunţă împotriva manevrei Parlamentului,
e probabil ca, pe 20 mai, Băsescu să se întoarcă la Cotroceni. Astfel stînd lucrurile, dacă
tot cheltuim nişte bani, n-ar fi bine ca, în campanie, să discutăm nişte lucruri
fundamentale pentru viitorul ţării? De exemplu, spre ce model de societate ne îndreptăm.

Nu vă grăbiţi să răspundeţi că trăim în democraţie şi aşa vor trăi şi copiii noştri. De fapt,
toate datele sociologice indică un alt trend – România se îndreaptă vertiginos către o
formă politică numită oligarhie, care păstrează numai aparenţele democratice...
Consultaţi orice dicţionar de ştiinţe politice – democraţia este definită ca regimul politic
în care conducerea este exercitată de popor, prin mecanisme precum votul universal,
sistemul pluripartit, echilibrul puterilor în stat şi aşa mai departe. Totuşi, modelul acesta
este unul ideal, practica arătînd că societăţile umane sînt mai mult sau mai puţin
democratice – s-au definit chiar indicatori, precum libertatea presei sau mobilitatea
socială, care ne arată cît de democratică este cutare sau cutare societate. Mai mult,
gînditori celebri ai secolului XX (precum Vilfredo Pareto, Robert Michels sau Gaetano
Mosca) au arătat că există riscul apariţiei unor forme mutante de democraţii, în care, chiar
pornind de la votul universal, o mînă de privilegiaţi – elita - să conducă, de fapt, toată
societatea.
Ipoteza cea mai cunoscută şi des invocată a teoriilor moderne ale elitei este aceea a
inegalităţii oamenilor. O inegalitate inevitabilă. Această inegalitate naturală, funciară,
este însoţită de un firesc proces de diferenţiere. Marele sociolog italian Vilfredo Pareto o
spune explicit: “Că aceasta place sau nu anumitor teoreticieni, în realitate societatea
umană nu este omogenă: oamenii sunt diferiţi fizic, moral, intelectual”. Şi oamenii
fiind diferiţi, Pareto îi notează cu indici mai mari sau mai mici, în funcţie de
“performanţele” în diferitele domenii de activitate umană: “Să presupunem deci că în
toate ramurile de activitate umană atribuim fiecărui individ un indice care arată
capacităţile sale, aproape în maniera în care se acordă note la examene, la diferitele
materii şcolare. De exemplu, celui care excelează în profesia sa, îi vom da 10. Celui
care nu reuşeşte să se facă deloc cunoscut îi vom da 1, astfel încât să putem să-i dăm
0 celui care este absolut cretin. Celui care a ştiut să cîştige milioane, indiferent dacă
acest lucru e bine sau nu, îi vom da 10. Celui care cîştigă mii de franci îi vom da 6.
Celui care nu reuşeşte decât să nu moară de foame, îi vom da 1. Celui care este
internat într-un azil de săraci, îi vom da 0. (...) Escrocului abil, care ştie să-i înşele pe
oameni şi să scape de pedepsele din Codul penal, îi vom da 8, 9 sau 10, după
numărul celor pe care i-a înşelat şi cantitatea de bani pe care le-a sustras-o. Micul
găinar, care fură un tacîm de la masă (...), va primi 1. (...) Şi aşa mai departe, pentru
toate ramurile de activitate umană”.
Elita nu ar fi deci altceva decât adunarea laolaltă a oamenilor cu cele mai ridicate note,
acordate după procedeul descris mai sus. La Pareto contează numai succesul în cadrul
unei meserii pentru a ajunge în rîndul elitei. Nu contează meseria, nu contează nici
mijloacele prin care ai făcut primul milion – de aceea, pe ecranele televizoarelor noastre
se agită o faună atît de stranie – miliardari căsătoriţi cu starlete, fotbalişti şi modiste,
politicieni şi vrăjitoare, analişti şi manelişti, industriaşi şi finanţişti. Elitele noastre...
Oligarhii noştri. Ele au drept la opinie, ele dictează moda şi consumul, ele decid în
chestiunile publice. Între elite şi masă se cască un gol, un hău social. Aici ar trebui să se
afle clasa de mijloc, ridicată prin propriile puteri, cu interesele şi gusturile ei, cu
veniturile şi valorile ei. Din păcate, la noi, clasa de mijloc este mult prea subţire şi nu
poate influenţa prea mult actul de conducere. Oligarhii exercită, de fapt, conducerea, într-

un sistem piramidal – la vîrf, două sau trei “familii”, în echilibru instabil, servite de alte
zece-cincisprezece organisme similare, vasale. Controlînd tot – de la industrie la politică,
de la finanţe la media. În ciuda votului popular...
Acesta să fie viitorul României? Băsescu pare a se opune tendinţei, dar nu ştim încă dacă
are un proiect consistent pentru prevenirea pericolului. Da, a promis lupta împotriva
corupţiei, dar asta ţine de Justiţie. Pînă acum, sistemul n-a fost curăţat. În plus,
preşedintele singur nu poate reforma clasa politică. Nici nu poate moraliza capitalismul
românesc. Dar măcar a încercat...
3 mai 2007
În ţara oligarhilor
Date, daţi-ne date certe că ne pîndeşte pericolul oligarhilor! Cam aşa au sunat emailurile pe care le-am primit ieri, după apariţia editorialului “Democraţie şi
oligarhie”. De acord... Citiţi cifrele de mai jos, analizaţi argumentele şi hotărîţi.
Menţionez că am preluat multe idei din interviul acordat recent “Săptămînii
financiare” de profesorul Liviu Voinea, de la SNSPA, căruia îi mulţumesc pe
această cale...
Scriam ieri că există semne ale instalării în România a unui regim oligarhic, în care
conducerea treburilor publice este exercitată de cîteva grupuri de interese, pieţele sînt
dominate de oligopoluri iar exerciţiul democratic s-a redus la minimum, votul popular
fiind incapabil să schimbe ceva. Scriam că singurul factor de legitimare al elitelor a
devenit succesul financiar, obţinut prin orice mijloace. Scriam că mass media amplifică
starea de amoralitate, prezentînd drept modele de succes pe manelişti şi fotbalişti, pe
speculatorii imobiliari şi pe politicienii care şi-au trecut averea pe numele soacrelor.
Există însă date mult mai grăitoare, luate din mediul economic, care justifică îngrijorarea
celor ce acuză derapajul democratic al societăţii în care trăim. Iată cîteva dintre ele:
# În Statele Unite, 90% din PIB se creează în sfera întreprinderilor mici şi mijlocii,
motor al dezvoltării, garanţie a libertăţii economice a micului antreprenor. În
România, sectorul IMM creează numai 50% din PIB. În România funcţionează
circa 500.000 de firme, dar cele care contează nu trec de 3.000. Restul, adunate, nu
contribuie la PIB cu mai mult de 1%. Asta înseamnă că economia ţării este
dominată de oligopoluri. Definiţia de dicţionar a oligopolului - acea structură a pieţei
în care există un număr mic de producători (ofertanţi) şi un număr mare de
cumpărători,îintre producători se desfăşoară o concurenţă monopolistă, între
consumatori - o concurenţă perfectă, iar deciziile firmelor sînt interdependente.
# Din cauza înţelegerilor dintre jucătorii care contează (care s-au cartelizat,
informal…) sau din cauza monopolului de piaţă, preţurile din România ale unor
produse şi servicii sînt mai mari decît în Uniunea Europeană ! O pereche de pantofi
de lux, made in Romania, costă la Bruxelles 52 de euro iar în Piteşti îi găseşti la o
sută de euro... În medie, preţurile din România sînt 60% din media UE 27, iar

veniturile sînt 15% din media comunitară. Şi atunci, de ce nu avem mişcări de
stradă, mari manifestaţii de protest? Simplu – pentru că există foarte mulţi bani
negri!
# De unde vin aceşti bani negri? Parţial, din afara ţării. Milioane de români
muncesc în UE şi trimit bani celor de acasă. Aceşti bani nu sînt impozitaţi nici în
locul unde sînt produşi, nici la destinaţie. Ei duc la o creştere economică profund
dezechilibrată. Deşi un bun se scumpeşte, banii negri din afară ajută să fie
comercializat în aceeaşi cantitate, ceea ce permite majorarea vînzărilor şi, implicit,
contribuie la creşterea economică. Iar oligarhii apreciază emigraţia românească şi
se bazează pe banii negri din străinătate pentru finanţarea deficitului extern.
Practic, guvernanţii se bucură că economia noastră de la suprafaţă e finanţată de
economia subterană din alte ţări în care lucrează români. O să spuneţi că nu-i nimic
rău să avem bani. OK, măcar dacă aceste sume ar fi folosite pentru înfiinţarea de
noi afaceri! De fapt, sînt cheltuite pe consum.
# O altă parte a banilor negri vine din activitatea nefiscalizată a firmelor româneşti.
În ciuda eforturilor organelor de control ale statului, mulţi evazionişti scapă în
instanţă, pentru că sistemul legislativ este imperfect, cînd nu e croit de-a dreptul să
faciliteze jaful şi corupţia! Aici, bătălia intereselor oligopolurilor se poartă prin
intermediul politicienilor, iar cetăţeanul nici un cuvînt de spus. După ce s-au văzut
cu prada în braţe, evazioniştii nu întorc banii în circuitul productiv ci îi îngroapă în
vile somtuoase şi în maşini de lux. Fără banii negri din economie, nu se poate explica
boom-ul imobiliar din aceste zile, cînd un apartament de bloc a ajuns să coste pînă
la o sută de mii de euro. Sîntem, totuşi, la Piteşti, nu la Londra!
# În ciuda aparenţelor, oligopolurile nu contribuie la dezvoltarea economică a ţării.
Dacă ne uităm la topul primelor 100 de firme, profiturile lor au crescut de 3 ori întrun an. În schimb, veniturile la buget din impozitul pe profit s-au majorat doar cu
20%. Asta ne spune că avem nişte randamente anormal de mari, care nu se văd nici
în bunăstarea consumatorilor, nici în bugetul de stat, ci exclusiv în profituri, chiar
în repatrierea lor. În alte cazuri, guvernanţii dau ordonanţe privind ştergerea şi
reeşalonarea datoriilor oligopolurilor, în timp ce micul antreprenor primeşte
somaţii de la Fisc dacă a rămas dator şi cîţiva lei!
# Să mai dăm un exemplu de implicare a economicului în politic? Taxa de primă
înmatriculare… Se ştie că, în toată lumea, industria auto e una de tip oligopol, dar
la noi s-a ajuns la un oligopol restrîns. Principalul producător auto din România,
Dacia Renault, a anunţat că trebuie să concedieze nu ştiu cîţi argeşeni dacă se
deschide piaţa către maşinile second hand. Să fim serioşi! Nivelul de competitivitate
al Renault România nu stă în restricţiile impuse concurenţei. În schimb, guvernanţii
au marşat imediat la idee, chit că riscăm procese şi amenzi la Bruxelles, pentru că
încălcăm principiul comunitar al circulaţiei libere a mărfurilor.
# Ce e de făcut? Singura soluţie de durată pare a fi acordarea de puteri sporite
Consiliului Concurenţei şi înarmarea lui cu suficientă voinţă politică. Asta este

adevărata miză a referendumului – putem spera ca preşedintele Băsescu,
reconfirmat în funcţie de votul popular, să acţioneze pentru limitarea puterii
oligopolurilor. La modul general, politica de concurenţă are două părţi: politica
anti-trust şi politica ajutoarelor de stat. Noi ne-am concentrat, la cererea UE, pe
reducerea ajutoarelor de stat pînă cînd am fost siguri că intrăm în Uniune. Dar,
cealalta parte, politica anti-trust, a rămas în aer. Iar specialiştii o spun clar - n-o să
terminăm cu oligopolurile pînă nu vom avea un Consiliu al Concurenţei care să
funcţioneze, cu penalităţi şi amenzi foarte mari.
4 mai 2007
Lumina vine de la Răsărit
Campania asta nu lasă loc de plictiseală – Vanghelie vorbeşte singur, liberalii
pictează “Schimbarea la faţă” a lui Băse, Miuţescu se luptă la Gheorghe,
Războinicul Luminii are o soră... Colac peste pupăză, mai apare şi un mason, gata
să-i dea Lumină lui Tăriceanu. De la Răsărit...
# NEFERICITUL VANGHELIE... După cum anticipam, campania pentru referendum se
duce cu mijloace diferite – Băsescu strînge zeci de mii de oameni în capitalele
provinciilor româneşti, la mitinguri- mamut, iar inamicii săi folosesc media, mai ales
canalele TV, pentru a-l acuza de cîte în lună şi în stele. Deci, pe de-o parte, marketing
politic direct, pe cealaltă – campanie clasică. Pentru coaliţia anti-preşedinte, schimbarea
mijloacelor este fatală – vezi cazul nefericitului Vanghelie, care a vorbit unei săli goale,
la Castellon. Să vedem cum va fi mitingul PSD de la Piteşti, anunţat pentru 10 mai –
probabil că se va ţine într-un spaţiu închis, la Casa Sindicatelor...
# S-A SCHIMBAT ŞI S-A RĂZGÎNDIT. Ieri, liberalii au stabilit strategia de campanie,
într-o şedinţă a conducerii partidului. Şi ce s-au gîndit ei să spună despre candidatul lor la
preşedinţie din 2004? Că nu mai e Băsescu... Că e avid de putere ... Şi că distruge mediul
de afaceri. Au fost concepute şi afişele de campanie, cu un Băsescu încruntat şi cu
sloganul “S-a schimbat”. Evident, sloganul “S-a răzgîndit” e rezervat pentru Tăriceanu...
# EFORTURI ÎN VAN. Joi seara, la emisiunea lui Andrei Gheorghe de pe Realitatea TV,
preşedintele Adrian Miuţescu a încercat să evite cu eleganţă orice apropiere a partidului
său de PSD, declarînd tranşant că, în Argeş, liberalii merg pe alt culoar decît socialdemocraţii. Nici nu se putea altfel, întrucît Miuţescu a fost, de-a lungul timpului, unul
dintre cei mai aprigi critici ai staff-ului PSD, în frunte cu Constantin Nicolescu. Din
păcate, publicul percepe mai degrabă poziţia liderilor liberali, care sînt foarte atenţi să nui deranjeze pe oamenii lui Geoană, ca să nu cadă guvernul!
# RĂZBOINICA LUMINII. Înfruntarea pentru preşedinţia Franţei a fost întoarsă pe toate
feţele, mai puţin pe una – lupta imagologică. Ştiind că stă mai slab în sondaje, Segolene
Royal, candidata stîngii, a încercat, în ultima parte a campaniei, să se adreseze direct
subconştientului alegătorului din Hexagon, prin folosirea în exces a culorii albe. Sego a
renunţat la culorile clasice ale politicii (bleumarin închis, gri fer etc.), venind la mitinguri

în taior alb, scos în evidenţă de fondul roşu de campanie! Chiar şi la înfruntarea finală de
la televiziune, socialista a îmbrăcat o bluză albă, cu un guler neobişnuit, care să atragă
privirea. O adevărată Războinică a Luminii, gata să se lupte cu “ocultul” Sarkozy...
Chestia asta cu alegerea culorilor simbolice e o subtilitate care n-a prea ajuns în Argeş.
Dintre toţi politicienii locului, cel mai bine iese Constantin Nicolescu, graţie cămăşilor
bleu impecabile şi a costumelor de marcă. Adrian Miuţescu ar trebui să poarte culori mai
închise şi cu dungi subţiri, care să îl “înalţe” iar Gabi Bratu – să renunţe la paleta
vestimentară maro, întrucît, spun psihologii, oamenii îmbrăcaţi în maro nu par de
încredere!
# MASONII ŞI POLITICA. Presa de ieri a glosat îndelung pe tema întîlnirii discrete
dintre premierul Tăriceanu şi Aleksandr Kondyakov, un consilier politic rus, apropiat deal lui Putin şi mason pe deasupra, întrebîndu-se dacă nu cumva asta are legătură cu
acţiunea de suspendare a preşedintelui Băsescu. Oficialii neagă, declarînd că rusul şi-a
prezentat doar oferta de PR pentru PNL, Marea Lojă Naţională a României nu-l
recunoaşte drept mason... Afacerea mi se pare foarte încurcată. Unii zic că e o gogoaşă
umflată de tabăra pro-Băsescu, care speculează antipatia populară faţă de ruşi. Dar nu se
poate trece cu vederea nici războiul subteran al Kremlinului, pentru a nu scăpa din mîini
Basarabia, război purtat şi în România, prin diverşi agenţi de influenţă. Or, ce ar folosi
mai mult Moscovei decît plasarea unui consilier politic în chiar inima puterii din
România? Şi ce consilier... Firma lui Kondyakov este recunoscută pentru tacticile sale
“negre”, cel puţin discutabile din punct de vedere deontologic. Cum a ajuns rusul la
Tăriceanu? Aici cred că au intrat în scenă anumiţi masoni, care i-au deschis uşile...
Acum, că întîlnirea a fost divulgată, nu numai premierul e pus într-o situaţie delicată ci şi
Eugen Ovidiu Chirovici, marele maestru al MLNR. Indiferent dacă a ştiut sau nu de
vizita lui Kondyakov, Chirovici va trebui să convingă opinia publică de faptul că
masoneria nu face jocuri politice. În schimb, masonii fac! Lumina vine de la Răsărit.
# LEGEA DE FIER A OLIGARHIEI. La început de secol XX, Robert Michels, un tînăr
politolog, a studiat schimbările din partidul socialist german, apărute după ce liderii săi
au început să fie plătiţi de organizaţie. Concluzia, formulată într-o carte ce a făcut carieră,
e memorată astăzi de studenţii de la Ştiinţe Politice drept legea de fier a oligarhiei. Legea
spune că, în orice partid, grupul de conducere devine conservator a doua zi după
preluarea puterii, încercînd să-şi păstreze privilegiile, indiferent de şi, uneori, contra
părerilor bazei sale electorale. Asta e o mare provocare adresată democraţiei! Ca să nu se
osifice, structurile de conducere trebuie schimbate periodic. Ce-ar fi ca să se limiteze
numărul de mandate la care are dreptul un parlamentar?
7 iunie 2007
Nu vă faceţi că nu înţelegeţi!
Cea mai parşivă temă din această campanie aparţine taberei anti-Băsescu şi sună
cam aşa: preşedintele are ceva cu oamenii de afaceri! Greşit... Păi ce,
dumneavoastră, antreprenorii, vă comparaţi cu stăpînii monopolurilor?

Marile averi din România nu s-au făcut de pe urma unor idei geniale, unor produse
revoluţionare sau unor servicii nemaiîntîlnite. Marile averi din România nu sînt rezultatul
hărniciei, economiei, corectitudinii. Acesta este păcatul originar al capitalismului postdecembrist. Nu, marile averi s-au făcut prin rapt – după 1989, statul a fost ca o vacă de
muls... La început, toţi băieţii orientaţi au furat cîte ceva, cu lege sau fără de lege. Unii şiau privatizat ziarele de partid, alţii – fabricile şi uzinele. Gulerele albe au pus mîna pe
comerţul exterior, gulerele negre au pus laba pe cîte o ţeavă de la irigaţii şi au dus-o
acasă! Mă rog, fiecare ce-a putut... Pentru ceilalţi, pentru “fraieri”, s-au inventat
cupoanele lui Văcăroiu şi, după ce le-am luat – gata, ciocul mic şi joc de glezne, că am
intrat în capitalism ! Cine nu munceşte nu mănîncă... Aşa că, de vreo şaptesprezece ani
încoace, tot muncim, care prin firmele proprii, care la patron, dar clasa de mijloc tot nu
depăşeşte 25% din populaţie. Şi ştiţi de ce? Pentru că biata noastră muncă nu se poate
compara cu fabricile, uzinele, băncile băieţilor orientaţi ! Ce randament economic să aibă
munca ? Asta se vede cu ochiul liber - în timp ce ei cumpără iahturi, noi facem credite
pentru un apartament de bloc.
Sună marxist? Să vedem atunci cu ce se confruntă antreprenorii obişnuiţi, cei mai mulţi,
cei ce şi-au clădit firmele pas cu pas. Pînă să-şi dezvolte ei afacerile, să-şi construiască un
sediu, să-şi facă rezerve pentru cash-flow, pieţele au fost ocupate tocmai de companiile
băieţilor orientaţi, grase şi frumoase, alăptate de la buget, prin comenzi publice, prin
licitaţii cîştigate ştim noi cum... Spuneţi-mi şi mie o piaţă cu adevărat concurenţială din
România ! Nu, concurenţa e distorsionată în favoarea marilor jucători – nu numai că
firmele respective sînt capitalizate din greu dar se mai dau şi legi care să le favorizeze!
Păi cum să se lupte antreprenorul obişnuit cu oligopolurile ? El - care n-a primit în viaţa
lui cadou o ordonanţă de urgenţă, el – care aşteaptă orice relaxare fiscală cum aşteaptă
Bărăganul o ploaie? Cum să prospere antreprenorul român, cînd vocea lui nu se aude nici
măcar în consiliile locale, darămite în Parlament? Acum, colac peste pupăză, trebuie să se
bată şi cu firmele trans-naţionale, că tot intrarăm în Europa!
Aşa stau lucrurile. Orice patron îmi dă dreptate, pentru că ştie cu ce se confruntă, zi de zi.
Orice antreprenor îmi dă dreptate, pentru că a ajuns să nu mai doarmă nopţile, de grijă...
Ce să mai vorbesc de micii “întreprinzători privaţi”, care vînd în bowling să-şi întreţină
familia, fac taximetrie, sînt meseriaşi ? Ce să mai discut despre cei ce practică profesiuni
liberale ? Or fi ei oligarhi, ca să-l înjure pe Băsescu că se leagă de ei? Nici vorbă... Astfel
de oameni îl sprijină pe preşedinte, pentru vorbeşte pe limba lor... Astfel de oameni îşi
pun speranţa în Băsescu, pentru că vor să trăiască bine fără să-şi piardă onestitatea. Astfel
de oameni vor vota împotriva suspendării, din duşmănie pentru parlamentarii care au
ajuns instrumentele oligarhilor, uitînd de propriul electorat. Ei simt că România a ajuns la
o răscruce de istorie – am aderat la Uniunea Europeană, un spaţiu cu legi şi norme
precise, cu justiţie funcţională şi nivel de trai ridicat. Ei, atunci e momentul ca să separăm
şi noi mai clar politicul de economic, e momentul să atacăm monopolurile şi oligarhii
prin legi anti-trust şi prin întărirea Consiliului Concurenţei, e momentul ca justiţia să dea
de pămînt cu corupţii! Astfel, chiar dacă marile averi vor rămîne, măcar legile jocului
economic vor fi aceleaşi pentru toţi.

Valori precum munca, educaţia, cumpătarea şi cinstea nu vor reveni în mijlocul poporului
român cîtă vreme fotbaliştii şi starletele rămîn modele pentru tineri, parlamentarii dorm la
serviciu iar miniştrii dau raportul în faţa unor Consilii de Administraţie. Nici bunăstarea
nu va poposi în fiecare casă, dacă vom aştepta ajutoarele statului şi pomenile oligarhilor.
Băsescu nu e Mesia dar nu e nici Carol al II-lea. E un om din interiorul sistemului, care îl
cunoaşte bine şi declară că vrea să-l schimbe... Pe noi, asta nu ne deranjează.
Dimpotrivă... Nu vă faceţi că nu înţelegeţi!
10 iunie 2007
Să muriţi bine!
Hai că e prea de tot! PRM a scăpat de “grădinarul” Dumitriu, Codunas îl tratează
cu sictir pe Iliescu, Băsescu ne arată maimuţa iar PSD-ul ne invită să murim bine,
ca la Termopile. Cred că o să închid televizorul...
# I-AU CONVINS PE CEI CONVINŞI. Se ştie că, într-o campanie electorală, timpul este
resursa cea mai volatilă. Cînd să colinzi toate localităţile ţării, cînd să te întîlneşti cu toţi
alegătorii? Nu e timp... În plus, unde e mai bine să mergi ? În zonele unde ai avut voturi
multe, în zonele unde n-ai avut? Dacă te duci în fieful tău electoral, vei fi primit cu
simpatie, mitingul îţi iese bine, dar nu cîştigi voturi în plus.... Dacă mergi în fieful
inamicului, s-ar putea ca să fii huiduit şi să nu rupi nici un vot de la el. Aşa că e înţelept
să te cocentrezi pe zonele cu mulţi nehotărîţi! Din punctul acesta de vedere, PSD n-a
cîştigat prea mult cu mitingul din Argeş, un judeţ considerat “roşu”, care a dat mereu
mulţi parlamentari social-democraţi şi de la “România Mare”...
# MESAJ OTRĂVIT. Am văzut deja un mesaj otrăvit, care să-i încurce pe susţinătorii
preşedintelui: “Votaţi DA, salvaţi-l pe Băsescu!”. Mesajul va fi împrăştiat mai ales în
mediul rural, unde se consideră că electoratul este confuz. Se mizează pe ideea că tabăra
pro-Băsescu va pune în neştire ştampila pe DA, ca să-l salveze, neştiind că asta înseamnă,
de fapt, un vot pentru suspendare. Dar ce te faci cu tabăra anti-Băsescu? N-o să dea şi ea
fuga să voteze NU ? Că e la fel de confuză… Sau băieţii deştepţi care au inventat mesajul
nu se tem de pierderile colaterale, ştiind că sînt mult mai puţini cei ce vor suspendarea?
# OMERTA ŞI EROII DE LA TERMOPILE. Care sînt ideile afişelor electorale pro şi
anti-Băsescu? Tabăra pro foloseşte trei afişe, cu preşedintele acoperindu-şi ochii, gura şi
urechile, referire clară la cele trei maimuţe care nu văd, nu aud şi nu vorbesc, simbolul
legii tăcerii – omerta, la Mafia... Băsescu e înfăţişat ca omul care rupe legea tăcerii şi
vorbeşte, iar parlamentarii, înţelegem în subsidiar, sînt mafioţii! Tabăra contra ne anunţă
că preşedintele s-a schimbat, că şi-a întors faţa de la noi, şi-l ni-l arată de la spate pe
Băsescu... Alt afiş face referire la cei 322, folosind fără jenă afişul filmului “300 – Eroii
de la Termopile”, cu spartanii care-i împing pe perşi în prăpastie. Privitorul este invitat să
facă parte din glorioasa falagă, să fie al 323-lea care votează pentru suspendare. Numai că
asta dă senzaţia de minoritate, pusă cu spatele la zid. Or, oamenii vor să meargă alături de
carul triumfal al cîştigătorului (efectul Bandwagon)... Încă o greşeală de marketing

politic, ca să nu mai spun nimic de furăciunea de la Frank Miller! Afişul e un fel de “Să
muriţi bine!”
# TRATAMENT CU SICTIR. În “Top”-ul de ieri, Mihai Codunas îl nimiceşte pe Ion
Iliescu, arătînd că fostul preşedinte n-are dreptul moral de a critica pe nimeni, după ce a
chemat minerii să-i rupă în bătaie pe studenţii de la Universitate, după ce ne-a ţinut pe
orbita Moscovei ani în şir şi după ce a întîrziat modernizarea României. Analiza este
foarte corectă – omul politic Ion Iliescu a făcut mai mult rău decît bine acestei ţări...
Totuşi, să-i spui “Hai sictir, tovarăşe!” unui fost preşedinte mi se pare o derivă stilistică
impardonabilă pentru un jurnalist atît de talentat. Asta merge la o bere, la autogară, nu în
paginile unui ziar...
# CÎND ROMÂNIA ÎNCHIDE TELEVIZORUL. Totuşi, tînărul meu coleg are
circumstanţe atenuante – majoritatea politicienilor se înjură ca la uşa cortului. Se fac
beţivi, transpiraţi, nebuni etc. Păi să ne mai mirăm că, în aprilie, o sută de mii de români
au închis televizoarele, preferînd să facă altceva decît să urmărească şuvoiul otrăvit?
Conform studiilor de audienţă, telespectatorii televiziunilor au scăzut de la 1,8 milioane
la 1,7 milioane. Vina o poartă şi presa, întrucît se mulţumeşte să redea declaraţii şi
contra-declaraţii... Lipsesc analizele de calitate, interpretările.
# LA OTV CU TINE! L-au dat afară pe deputatul Dumitriu de la PRM! Doamne, ce
pierdere pentru electoratul argeşean... Cine va mai purta de grijă pomilor fructiferi, de
lîngă şosea? Cine va mai dota primăriile cu bărci cu motor, pentru inundaţii? Cine va mai
vrea să schimbe numele judeţului în Argeş şi Muscel? Şi cine va mai cere să se înfiinţeze
Ziua Şcolii? Răspuns – nimeni! Şi nu e rău deloc... La OTV, Dumitriule, la OTV cu tine!
14 iunie 2007
Bulibaşa antenelor
Prestaţia încruntată şi agresivă a lui Dan Voiculescu, la Realitatea TV, explică
deplin eşecul său ca politician, în ciuda banilor şi televiziunilor de care dispune...
Poate l-aţi văzut şi dumneavoastră... Luni seara, Dan Voiculescu a fost invitat la
Realitatea TV, într-o discuţie cu Robert Turcescu, Corina Drăgotescu şi Andrei
Gheorghe. Şi a lăsat o impresie lamentabilă,
de la non-verbalul indicînd suspiciune şi dispreţ, pînă la discursul agresiv şi
desconsiderarea interlocutorilor. Aproape două ore, omul ăsta, care se vrea politician de
succes, n-a zîmbit niciodată. Aproape două ore, preşedintele ăsta de partid n-a acceptat că
poată să greşească. Întorcînd cuvintele pe toate feţele, blocînd orice întrebare tăioasă,
depăşind limitele politeţii, parlamentarul ăsta ne-a dat lecţii cu o suficienţă de nesuportat.
Am aflat că, în opinia lui Dan Voiculescu, jurnaliştii mănîncă o pîine de pe urma
proprietarilor mass media. Că jurnalistul nu se poate considera partener cu patronul, chit
că între ei există un contract de prestări de servicii. Patronul nu poate fi partener decît cu
alt patron. Cînd Corina Drăgotescu s-a interesat de soarta Gabrielei Vrînceanu Firea, care

a îndrăznit s-o invite la Antena 3 pe Monica Macovei, Dan Voiculescu a ripostat cu
expresia: „Ce vă freacă grija de ea?”. Am mai aflat că poporul român e invidios, de aceea
îl ascultă pe Băsescu. Ni s-a expus şi filosofia politică a Partidului Conservator – să fie
mereu la putere, prin negocieri, fie cu dreapta, fie cu stînga. Nu contează ideologia, nu
contează votul popular. Ce dacă PC are doi la sută? Important e ca preşedintele său, care
se consideră mult mai bun decît partidul, să facă jocurile...
Alte păreri ale lui Voiculescu? Mai sînt... Că politica în România nu trebuie făcută decît
de oameni bogaţi, că ăştia nu sînt tentaţi să fure (aiurea...). Sau, dacă o face un sărăntoc,
măcar să fie unul cu metabolism slab, să se sature şi cu un iaurt ! Că el e curat ca lacrima,
n-are nici o problemă cu acuzaţiile de spălare de bani în afacerea “Loteria”… Că nu avem
dreptul să-l judecăm, întrucît dă de mîncare la mii de oameni, plăteşte mari impozite la
stat. Şi că mulţi dintre cei ce-l critică sînt mercenari. Va recunoaşte că a greşit în cazul
suspendării, dacă referendumul îl va aduce înapoi pe Băsescu la Cotroceni? Nu, va
continua să lupte, că el are dreptate, nu poporul... Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe,
pînă a părăsit platoul. Dar, cum ziariştii continuau să-l foarfece, a mai intrat odată în
direct, prin telefon, ca să-l pună la punct pe Gheorghe, amintindu-i că l-a dat afară de la
Antena 1 pentru lipsă de rating...
Acum, că am povestit destul, se impun şi nişte concluzii. Mie mi se pare că, prin tot ce a
spus şi a făcut în acest program, Voiculescu demonstrează de ce nu are succes ca om
politic. În ciuda banilor şi a trustului de presă de care dispune, preşedintele Partidului
Conservator nu reuşeşte să placă... Păi cum să ne placă un om veşnic încruntat, cu fruntea
ridată, un individ care crede că numai el are dreptate? Ce m-ar face să votez cu Dan
Voiculescu? Farmecul? Aş... Politeţea? Halal politeţe, cînd spui unei doamne, la
televizor, c-o freacă grija. Erudiţia? S-o lăsăm... Poate rectitudinea morală? Asta e cea
mai bună glumă, cînd ştim că CNSAS i-a lipit eticheta de colaborator al Poliţei Politice!
Atunci, pentru ce l-aş vota? Din simpatie pentru doctrina partidului său? Care doctrină?
În 2004, PC a mers în alegeri pe listele PSD, că altfel nu pupa intrarea în Parlament, ca so întoarcă apoi ca la Ploieşti, sprijinind guvernul Alianţei. Deci a se scuti cu doctrina...
Rămîne doar calitatea lui Voiculescu de patron, care dă pîine la ziarişti... Să-l voteze
angajaţii lui, dar parcă şi acolo am îndoieli! Cît o fi Băsescu de strîmb, de chior, de
marinar şi de băutor, e mai bun de o mie de ori decît bulibaşa antenelor.
P.S. Ieri, deputatul Dragoş Dumitriu a trecut la PC, după ce fusese dat afară din PRM.
Acum, ne va vizita judeţul la fel de des ca George Copos. Un final potrivit pentru o
carieră politică mediocră.
15 mai 2007
Prea macho, prea smardoi?
Acum, că electoratul a îndreptat abuzul Parlamentului, Traian Băsescu nu mai
poate fi judecat cu clemenţă – gestul său de a lua telefonul unui jurnalist este
incalificabil şi ne arată că preşedintele se derobează prea uşor de statutul pe care îl
are, devenind un simplu şmecher de după blocuri...

Nu e prima dată cînd preşedintele Băsescu sare calul şi se ia de piept cu cîte un jurnalist
prea insistent sau obraznic. L-am auzit dînd replici la limita bunului simţ sau făcînd
glume misogine... Cuvintele sale groase (precum celebrul apelativ “găozar”) au făcut
carieră, în anumite medii. Pînă şi în emisiuni televizate, cînd timpul de emisie costă bani
mulţi, Traian Băsescu nu ezită să intre în polemici personale cu moderatorii, cum s-a
întîmplat săptămîna trecută în confruntarea cu Cristian Tudor Popescu, pe care a ţinut să-l
asigure că ştie să înoate ! Acum, altă belea… Sîcîit de o jurnalistă de la “Antena 1”, carel filma la cumpărături, Băsescu a pus mîna şi a luat telefonul cu care era înregistrat,
spunîndu-i ziaristei că-l poate recupera luni, la Cotroceni. Peste trei ore, mobilul ajungea
înapoi la Andreea Pora, adus de consilierul prezidenţial Valeriu Turcan. Înregistrările
fuseseră şterse, însă “Antena 1” a anunţat că le-a refăcut de pe SIM (?), punîndu-le pe
Internet. Din acest material, auzim dialogul a două persoane, prezentate ca fiind Băsescu
şi soţia sa, în maşină, comentînd incidentul, în termeni duri şi rasişti – ziarista este făcută
“ţigancă împuţită”…
Cum să judecăm incidentul? În ce mă priveşte, consider că trebuie să ne limităm la
faptele certe. Nu ştim dacă înregistrarea este autentică – vocea preşedintelui poate fi uşor
contrafăcută, auzim asta zilnic la radio şi TV. Chestiunea poate fi o diversiune,
orchestrată de inamicii lui Băsescu. Nu comentăm nici moralitatea actului jurnalistic de a
face publică o convorbire înregistrată în spaţiul privat. În schimb, preşedintele a făcut un
gest incalificabil, atunci cînd a pus mîna pe telefonul jurnalistei şi i l-a luat. Este o
încălcare a dreptului de proprietate. Sigur, preşedintelui i s-a încălcat dreptul la imagine,
mai ales că se afla în spaţiu privat, nu în spaţiu public, iar fotografiatul în hypermarketuri este interzis. Dar nu răspunzi la încălcarea unui drept cu încălcarea altuia...
Am auzit şi puncte de vedere care spuneau că Băsescu a fost în “legitimă apărare”, că s-a
apărat, cam cum a făcut Adrian Iovan, soţul Romaniţei, cînd l-a prins pe tînărul ăla în
casă şi l-a împuşcat. Comparaţia nu se susţine. Ce mare lucru făcea jurnalista ? Punea
întrebări tîmpite? Preşedintele putea să nu-i răspundă. Făcea poze? Preşedintele putea
chema responsabilii magazinului, care erau îndreptăţiţi să rezolve situaţia... Dar, nu! Luat
de val, Băsescu a ales să-şi facă singur dreptate, mai ales că avea în faţă o femeie, nu un
zdrahon de doi metri! Asta e esenţa chestiunii, nu acuzaţia de rasism, pe care o vîntură
presa. Aici nu există nuanţe. Folosit ca exemplu, gestul prezidenţial poate justifica orice
violenţă, de la bătăile cu bîte dintre şoferi, pînă la angajarea unor killeri care să-ţi
“răcească” duşmanul.
Indiferent de răspunsul Preşedinţiei (pe care nu-l cunosc, la ora scrierii acestor rînduri),
accesul de voluntarism îi face mai mult rău decît bine. Tocmai el, animalul politic prin
excelenţă, atent la detalii, gata să se adapteze, greşeşte nepermis în relaţia cu presa!
Tocmai acum, cînd a fost reconfirmat în funcţie de votul popular, îşi feşteleşte imaginea !
De ce? Îndrăznesc să dau o explicaţie psihologică – Băsescu este mult prea macho, mult
prea temperamental, şi uită orice calcul atunci cînd se enervează. L-a înjurat cineva de
mamă? Atunci să te ţii... Dintr-un gest, preşedintele se derobează de statutul social şi
rămîne cu pieptul gol, ca un bărbat gata să-şi apere onoarea, chemîndu-şi adversarul în
spatele blocurilor, la bătaie. Asta ne place, dacă adversarul este pe măsură – şefi de

partide, oligarhi, nu o amărîtă de jurnalistă... Mi se pare revoltător că Băsescu pare gata
să-i tragă un cap în gură, ca un smardoi, ca un bătăuş de cartier, cînd i se suie sîngele la
cap. Or, acesta nu este un comportament demn de şeful statului. Şi încep să mă întreb
dacă această agresivitate nu este mai gravă decît orice încălcare de constituţie...
21 mai 2007
Fără portavoce...
Toată lumea e năucită după referendum – oştile umblă bezmetice, legate la cap, în
timp ce generalii de stat major îşi aruncă bezele, peste graniţele de partid. Pînă şi
învingătorul Băsescu a rămas fără portavoce...
# CE GROZAVĂ HARABABURĂ! Peisajul politic post-referendum seamănă cu un
cîmp de luptă, după bătălie – oşteni năuci, umblînd de colo-colo, infirmieri grăbiţi să
oblojească rănile, generali de stat major în şedinţe de criză... Se aruncă priviri în tabăra
foştilor inamici, se trimit mesageri, cu propuneri de pace, se tatonează noi alianţe. Vorba
lui Eugen Ionescu – ce grozavă harababură (că bordel nu-i putem spune...)! PSD începe
să-i facă avansuri Partidului Democrat, PNL rămîne la guvernare (dar nici el nu ştie
cît...), PRM şi PC se poartă de parcă ar fi cîştigat referendumul... Nimeni nu vrea să
accepte soluţia simplă şi firească a alegerilor parlamentare anticipate, care ar tranşa
lucrurile şi ar permite legitimarea oricăror alianţe! Păi de, unii riscă să rămînă fără funcţii,
mă-nţelegi! Alţii se tem, vezi Doamne!, că vom cheltui prea mulţi bani pentru alegeri...
Ce să-i faci? Democraţia e scumpă, dar cred că nimeni nu-şi doreşte economia făcută la
buget de o tiranie, în care şeful statului să se schimbe o dată la 25 de ani. Prin
împuşcare...
# ÎN FIEFUL LUI VĂCĂROIU. Emisiune la TV, cu Dan Bica, preşedintele democraţilor
argeşeni. Îi spun că a obţinut doar 70% din voturi, sub media pe ţară a lui Băsescu. Îmi
răspunde că e un rezultat bun, aici, în fieful lui Văcăroiu şi Tănăsescu. Rămîne de văzut
cît din valul simpatiei pentru preşedintele suspendat se va transfera către filiala domnului
Bica... Iar transferul nu e obligatoriu!
# PROBLEMĂ PENTRU PRIMARI. Referendumul de suspendare a creat probleme
primarilor din marile oraşe ale ţării, de altă orientare politică decît Băsescu. Edilii locali,
beneficiind de un mare capital de simpatie, n-au catadicsit să şi-l împrăştie, făcînd
campanie anti-preşedinte, ci s-au fofilat sub diverse pretexte, mai mult sau mai puţin
îndreptăţite. Nici Tudor Pendiuc n-a făcut excepţie, lipsind de la mitingul cu Geoană şi
Iliescu, întrucît avea programat parastasul mamei, decedate anul trecut.
# CE VOR FACE LIBERALII? După cum se vede acum, eşecul de la referendum va fi
plătit cel mai scump de PNL, care şi-a iritat electoratul, în lupta cu Băsescu. O greşeală
politică enormă, care s-ar putea să-i coste pe liberali intrarea în viitorul Parlament...
Judecînd la rece, este cumva nedrept – guvernarea lui Tăriceanu a asigurat o creştere
economică excelentă, graţie cotei unice de impozitare, moneda naţională s-a întărit,
investiţiile străine au sporit! Asta se vede şi în Argeş – centură ocolitoare, Euromall,

drumuri mai bune, sistematizarea centrului la Curtea de Argeş, şoseaua ocolitoare a
Cîmpulungului... La alegerile din 2008, vor atîrna astea în balanţă?
# FĂRĂ PORTAVOCE. Clubul Român de Presă recomandă redacţiilor să blocheze orice
informaţie privindu-l pe Băsescu, pentru joi, ziua reinvestirii. Este sancţiunea breslei
pentru gestul grosolan făcut de şeful statului, în scandalul telefonului Andreei Pană.
Astfel, va vedea şi preşedintele ce înseamnă să vorbeşti în pustiu, fără portavoce.
# DALAI LAMA ŞI COSMOLOGIA. M-am săturat pînă peste cap de subiectele politice.
Ca să scap, mă refugiez într-o carte despre mecanica cuantică şi cosmologie... Nu ştiam
că Dalai Lama invită periodic în Nepal un grup de fizicieni occidentali, cu care discută
ultimele teorii despre micro şi macro-univers! Şi totuşi... Cartea reproduce convorbirile
lor, purtate în 1997, iar Sfinţia Sa dovedeşte o deschidere deosebită, găsind asemănări
metodologice între o anumită ramură a budhismului tibetan şi ştiinţă, ambele fiind căi ale
scepticismului. N-am auzit pînă acum de un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române
care să ştie matematică...
# CU CAFELE, CU ŞPRIŢ.Este abia sfîrşitul lunii mai şi temperaturile au săltat deja
către 30 de grade... Se anunţă o vară de coşmar, mai ales pentru orăşeni, închişi în cuştile
lor de beton. Mă gîndesc să plec în concediu în iunie, cum n-am mai făcut-o niciodată, şi
să nu-mi programez nimic – nici destinaţii exotice, nici muzee de vizitat, nici cărţi de
citit... Pur şi simplu să găsesc un loc cu răcoare, unde să lenevesc toată ziua, cu muzică în
surdină, cu cafele, cu şpriţ.
22 mai 2007
Băsescu s-a umplut de unsoare
Scurtele însemnări de azi sînt despre melomanii piteşteni, zvonerii liberali şi despre
frica lui Geoană de alegeri. Nu lipseşte nici prostia spusă de Băsescu, în ziua de
Rusalii!
# UN ORAŞ DE MELOMANI. Deschiderea Filarmonicii piteştene mi-a luminat mintea –
sîntem, soro, un oraş de melomani, subţiri la gust şi cu ureche educată! Altfel nu se
explică îngrămădeala de oameni din administraţie, de politicieni şi de afacerişti... Şi eu
care credeam că maneaua e la putere! Cruntă greşeală – se pare că oamenii ăştia mănîncă
Mozart la micul dejun şi beau Bach la cină. Interpretarea că s-au dus acolo numai ca să-i
vadă lumea şi să ia caimacul de imagine este infantilă şi tendenţioasă.
# SPECULAŢII TOXICE. Apariţia domnului Constantin Stroe, la petrecerea liberală de
la Miceşti, a deschis din nou poarta speculaţiilor – unii dau ca sigură candidatura fostului
director general de la Dacia pentru primăria Piteştiului, în 2008. Zvonurile, provenind din
interiorul PNL Argeş, sînt totuşi o formă de “hai să ne îmbătăm cu apă rece!”. Întîi,
pentru că Stroe nu va accepta niciodată o funcţie sub cea deţinută de Constantin
Nicolescu (ştiută fiind competiţia dintre ei…). Doi, pentru că zvonul descurajează orice
candidatură serioasă, venită din partid. Ca să se bată de la egal la egal cu Pendiuc,

liberalii ar trebui să anunţe deja pe cine aruncă în luptă, pentru ca omul lor să aibă timp să
adune susţinerea publică.
# GEOANĂ SE TEME. Ieşind de la consultările cu preşedintele, Mircea Geoană a
declarat ieri că şi-ar dori ca alegerile parlamentare să fie amînate pentru 2009, că în 2008
avem de făcut summit-ul NATO! Este cea mai aberantă declaraţie din aceste zile, dar
gura păcătosului adevăr grăieşte – liderul PSD se teme de vot, deoarece partidul său este
la cea mai scăzută cotă de popularitate, aşa că trage de timp. În aceste condiţii, nici vorbă
de o moţiune de cenzură la adresa cabinetului Tăriceanu, venită de la stînga!
# NE ÎNŢELEGEM NOI! Perspectiva adoptării votului uninominal pune pe jar clasa
politică. Ştiu din surse credibile că partidele vor o soluţie mixtă – anumite mandate să fie
obţinute pe listă, altele – prin vot uninominal. Şi mai ştiu că toată lumea se gîndeşte să
fenteze spiritul de competiţie al acestui tip de vot. Cum? Iată... De exemplu, dacă Argeşul
va fi împărţit pe circumscripţii electorale, şefii de partide îşi vor alege cu grijă fiefurile,
evitînd să se confrunte direct. Concret, dacă liberalii sînt tari în zona Curtea de Argeş,
atunci pesediştii vor plasa acolo un candidat slab. Dacă pesediştii sînt tari în zona
Topoloveni, liberalii vor sacrifica acolo un nume nesemnificativ...
# BĂSESCU S-A UMPLUT DE UNSOARE. De Rusalii, la Sibiu, Traian Băsescu a spus
credincioşilor din catedrală că rezultatul referendumului exprimă şi voinţa lui Dumnezeu.
Nu e puţin lucru... La prima vedere, pare că preşedintele intră în zona ezoterică a
gînditorilor (de la Hegel la de Maistre) care au studiat intervenţia Providenţei în Istorie,
simţindu-se Unsul lui Dumnezeu pentru poporul român. La cea de-a doua vedere, mai
clară, e limpede că pe Băsescu l-a luat gura pe dinainte, trîntind o prostie misticoidă, cît
casa, marca Becali... Uluitor cum un carnasier politic de talia preşedintelui se poate hrăni
cu dude! De parcă Dumnezeu n-are altă treabă decît să ne îndrume unde să punem
ştampila.
# LEGEA A DOUA A TERMODINAMICII. Duminică seara, la Piteşti, o vijelie a găurit
un acoperiş de bloc. Cu o oră înainte, la Rîmnicu Vîlcea, ploua torenţial, dintr-un cer
complet senin, cu soare strălucitor! Cu două zile înainte, o grindină cît oul de porumbel
făcea prăpăd la Curtea de Argeş. E limpede că se schimbă clima – ne-o spune legea a
doua a termodinamicii... Cu cît pompăm mai multă căldură în sistem, prin activităţi
industriale, cu atît ne putem aştapta ca ea să se transforme în lucru mecanic, adică în
manifestări violente: vîrtejuri, tornade, furtuni...
# ÎN LOC SĂ SE ROAGE... Coborînd de la Sibiu spre Craiova, mă conving de adevărul
spuselor lui Marin Sorescu, care zicea că ardeleanul vorbeşte o altă limbă decît olteanul –
mai grea, mai aşezată, mai religioasă. Zicea Sorescu: “De la Carpaţi spre Dunăre, cît vezi
cu ochii, ţăranul român, în loc să se roage, se pizduie”. La fel, se spune că Blaga n-a putut
citi “Moromeţii” – limba folosită în roman îi dădea dureri de cap. “Eu cred că ăştia sînt
sciţi, sarmaţi, nu români...”, exclama Blaga.
25 mai 2007

Creşti sau crapă!
Nici n-a venit bine vara că seceta a şi afectat 24 de mii de hectare (omorînd de-a
dreptul alte şapte mii) – cam 10 % din totalul suprafeţei agricole din Argeş. Spre
sud, terenuri nelucrate se întind cît vezi cu ochii. Între timp, pieţele sînt pline cu
roşii siriene şi mere din Iordania. Mai are vreo şansă agricultura românească?
Dacă mergi cu maşina către Bucureşti, nu se poate să nu remarci cum, de la an la an,
suprafeţe din ce în ce mai mari de teren rămîn nelucrate. Nimeni nu se îngrijorează – s-ar
zice că România are mai mult teren agricol decît îi trebuie! În Argeş, 10% din suprafaţa
agricolă a fost arsă de secetă, dar nimeni nu plînge după sistemele de irigaţii din vremea
comunismului, pentru că apa este scumpă, în ciuda subvenţiei guvernului. La Lunguleţu,
ţăranii îşi cresc legumele cum pot, rugîndu-se să plouă. În schimb, pieţele sînt pline de
roşii din Siria şi mere iordaniene, mari, arătoase, fără gust. Ce naiba se va întîmpla cu
agricultura noastră, că tot am intrat în Uniunea Europeană?
Pentru a încerca un răspuns, hai să consultăm statisticile. Ele ne spun că, în medie,
proprietatea ţărănească din România are cam două hectare... O suprafaţă care nici nu-ţi
permite să faci din agricultură o industrie dar nici nu te lasă să mori de foame, ca să o
vinzi şi să scapi de ea. De aici, paradoxul – avem circa 51% din populaţie angrenată în
agricultură, dar ponderea acestei activităţi, în PIB, e foarte mică... Marea majoritate face
agricultură de subzistenţă, folosind munca membrilor de familie, trăind de azi pe mîine.
Or, Uniunea Europeană nu încurajează acest model. Din contră... Politicile comunitare
oferă subvenţii pentru marea exploataţie agricolă, pentru ferme cu mii de capete de vite,
pentru activităţi standardizate. Rezultatul va fi concentrarea activităţii şi a capitalului – în
Franţa, la Mulhouse, am văzut cum toţi sătenii erau angajaţi fie într-o fabrică de brînză
ultratehnicizată, fie la o pepinieră, care vindea puieţi în toată Europa. Nimeni nu mai
creştea nimic în bătătură, nici măcar un cocoş... galic!
În documentele comunitare, asta se cheamă “dezvoltare rurală durabilă”, definită de
creştere economică, eradicarea sărăciei şi managementul sănătos al mediului. În limbaj
neoficial, se foloseşte o altă expresie: “Creşti sau crapă!”. Adică tu, fermierule, ţine pasul
cu concurenţa din UE, dezvoltă-te, foloseşte noile tehnologii, cumpără seminţe
manipulate genetic de marile transnaţionale, utilizează pesticide, alege soiurile de legume
cu coaja tare, care să reziste la transport... Sau lasă-te de afacere! Rezultatul îl vedem deja
în pieţe, în supermarketuri. Fructele şi legumele sînt frumoase, bine ambalate, dar şi-au
pierdut gustul pe care îl ştiam noi din copilărie. Păsările şi animalele sînt hrănite artificial,
sînt îndopate cu hormoni de creştere, ciclul lor de viaţă este scurtat, iar cumpărătorul
aruncă în oală o protoplasmă care îl satură, nimic de zis, dar care, pe termen lung, s-ar
putea să se dovedească mai degrabă otravă...
Asta ni se propune, să nu ne ascundem după deget! Către asta ne şi îndreptăm... Pe mii de
hectare, România cultivă plante modificate genetic, an de an dispar soiuri de plante şi
rase de animale. Seminţele schimbării au fost deja aruncate. Creşti sau crapă! Nu mai
putem face agricultură cu calul şi cu plugul de lemn... Dar am putea să păstrăm specificul
naţional, acela al agriculturii ecologice, am putea să scoatem pe piaţă produse de nişă,

mai puţine dar mai gustoase. Am putea să ne păstrăm seminţele în bănci speciale, am
putea să ne apărăm rasele de animale, am putea să ne luptăm pentru soiurile noastre de
struguri, am putea să înregistrăm ce avem mai bun... Evident, roşiile noastre, fără
conservanţi, nu se vor putea vinde în America, că se strică într-o săptămînă, dar măcar în
Germania tot pot ajunge! Evident, nu vom putea folosi mînă de lucru ieftină,
extracomunitară, cum îi folosesc spaniolii de africani, dar căpşunile noastre vor avea gust
de căpşuni, chit că sînt mai scumpe! Evident, pensiunile din Argeş nu vor fi comparabile
cu hotelurile de pe Riviera, dar la noi turiştii vor putea să mulgă vaca, să fiarbă laptele şi
să-l bea, dis-de-dimineaţă... Vi se pare o chestiune anormală? Nu, anormală e situaţia de
faţă, cînd poţi să cumperi din piaţă o sticlă cu lapte, mai ieftină decît una de coca-cola...
Şi nimeni nu vrea laptele!
29 mai 2007
Stingeţi televizorul că ia foc creierul!
Mă uit pe un barometru privind consumul cultural şi mă îngrozesc – 15% dintre
români nu au nici o carte în casă iar 64% n-au fost niciodată la un muzeu ! De
asemenea, 51% nu cunosc nici un regizor român…
Datele Barometrului de Consum Cultural 2006 te lasă fără suflare. Să continuăm cu cele
mai şocante. 15% dintre noi nu ştim nici un scriitor român, 54% - nici un autor străin! Cel
mai cunoscut regizor este Sergiu Nicolaescu… 48% dintre români nu cunosc nici un
compozitor… Iar bugetul mediu al unei familii, destinat lunar pentru ieşiri la
cinematograf, teatru, pentru cumpărarea de cărţi, este de 45 de lei! În schimb, băgăm
televizor la greu – trei ore nu ne dezlipim de ecran. 77% dintre telespectatori se uită
hipnotizaţi la ştiri, 38% vor filme (comedii şi poliţiste), 27% sînt abonaţi la telenovele şi
numai 6% urmăresc talk-show-uri şi emisiuni culturale.
Sigur, cultura înaltă, aceea cu muzică simfonică, filme de artă şi cărţi de filosofie, nu e
pentru oricine. Gustul educat a fost şi rămîne apanajul elitelor. Sigur, ne îndreptăm către
o eră a vizualului, în care cuvîntul scris lasă locul imaginii. Dar parcă e prea de tot să n-ai
nici o carte în casă, nici măcar un Dan Brown, acolo… Ce te faci dacă ţi se strică
televizorul? Sau chestia cu muzeul… Cum să nu ai timp să mergi la un muzeu, nici măcar
o dată într-un an? Poate nu te interesează istoria, că eşti copilul clipei, dar nu toate
muzeele sînt cripte prăfuite. Mai există şi muzee de artă, mai sînt şi muzee ale satului…
Oraşe întregi, precum Sighişoara, sînt muzee ale civilizaţiei evului mediu. Altele adună
tehnologie, altele sînt dedicate ştiinţelor naturale sau viitorului! Ca să nu mai vorbim
despre muzeele literaturii. În fine, măcar muzeele de ciudăţenii (precum galeriile figurilor
de ceară) ne-ar putea atrage atenţia.
Datele de mai sus arată că, în cei mai mulţi dintre români, a murit plăcerea descoperirii
(în caz că a existat vreodată…). Tinerii nu mai au pasiuni culturale, nu mai colecţionează
nimic, nu mai vor să citească… Spectatori pasivi, se mulţumesc să privească/folosească
experienţele altora, fie că e vorba despre filme făcute cu telefonul mobil, fie că e vorba
despre referate copiate de pe net. Lipsiţi de ceea ce noi numim “cultură generală”, cu prea

puţini bani în buzunar ca măcar să se înscrie în trendul culturii de consum, ei aleg cea mai
ieftină distracţie – televizorul. La rîndul lor, vîrstnicii sînt deformaţi de greutăţile epocii
comuniste, au pensii mici şi libertate redusă de mişcare, sînt bolnavi... Cînd abia îţi ajung
banii pentru medicamente şi întreţinere, cum să mai cumperi cărţi sau muzică? Cînd eşti
suferind, ce să-ţi mai spună un concert sau un muzeu?
Totuşi, tineri sau bătrîni, plictisiţi sau suferinzi, fără bani sau fără timp, aceşti oameni
greşesc fundamental, ocolind Arta, fie că e vorba despre o carte, un film, un concert.
Dintr-o mie de motive, mai mult sau mai puţin întemeiate, ei ratează chiar esenţa
omenescului – aceea de a avea acces la vieţile altor semeni, la cunoştiinţele, emoţiile şi
viziunile lor. Citeşti o carte mare şi uiţi de durere – eşti Căpitanul Nemo, Anna Karenina
sau Don Quijote ! Asculţi o fugă de Bach şi îl cunoşti pe Dumnezeu... Mergi la
cinematograf şi rîzi cu Stan şi Bran... Foamea, frica şi moartea – toate se tem de Artă. Ce
ne deosebeşte de animale? Tocmai această capacitate de a stoca şi a transmite generaţiilor
următoare amintirea vieţii noastre. Avem un fel de ADN extern – cultura. Este revanşa
unei creaturi fragile, singură în nemărginirea ostilă a universului. Cum s-o refuzăm?
Deschideţi ochii şi citiţi o carte! Cumpăraţi un CD, mergeţi la un concert! Luaţi-vă copiii
şi plecaţi la un muzeu, să vedeţi dinozaurii! Ieşiţi din casă, la cinematograf! Căutaţi un
planetariu! Cumpăraţi-vă un tablou! Rezervaţi-vă bilete la teatru şi la operă! Vizitaţi o
pinacotecă! Luaţi-vă concediu şi plecaţi prin ţară sau străinătate! Cumpăraţi presă
culturală! E simplu... Totul e să stingeţi, întîi, televizorul. Altfel, vă ia foc creierul...
31 mai 2007
Iorgulescu, inamicul lui Miuţescu
Din fragmentele de azi, puteţi reţine un proverb de tranziţie, dacă vreţi să intraţi
vreodată în politică: Fereşte-mă, Doamne, de miniştrii mei, că de ai altora mă feresc
singur!

# GUVERNUL TRECE VARA. Nu dau nici o şansă moţiunii de cenzură a PD, mai ales
că nici partidul domnului Boc nu-i dă... Nu vedeţi cît se chinuie să strîngă semnăturile
necasare? Mai mult, vine vara şi parlamentarilor nu le mai stă capul la lucrări, nici măcar
la lucrături... În plus, pînă şi Vasile Dîncu, una dintre eminenţele cenuşii ale PSD, zicea
în “România liberă” de ieri că Tăriceanu va demisiona, nu va fi alungat cu o moţiune. Şi
atunci, de ce atît efort din partea democraţilor? Ca să arate “cu acte” că liberalii sînt
sprijiniţi de PSD. De momeniul evidenţei!
# DAVID N-A POZAT ÎN JUPÎN. Am citit şi eu comentariile colegilor din presa locală,
care l-au executat pe Cristian David, ministrul Administraţiei şi Internelor, în urma vizitei
sale la Piteşti. Concret, unii gazetari i-au reproşat că vorbeşte “în limba de lemn”, că nu
dă dovadă de transparenţă faţă de presă. În plus, pînă şi vocea ministrului i-a enervat de
confraţi, care şi-ar fi dorit un demnitar mai baritonal, mai cu testosteron ! Acum, nici mie
nu mi-a căzut cu tronc tînărul ministru, dar nici n-am nostalgia gradaţilor cu ceafă lată şi

voce groasă... David este un om politicos, un civil aruncat printre generali, care ascultă
mult şi vorbeşte puţin. Pînă şi prefectul Cîrstoiu mi-a spus că, spre deosebire de alţii,
tînărul ministru n-a vrut să pozeze în “jupîn” ci a ascultat cu atenţie tot ce i s-a spus.
Rămîne totuşi de văzut ce performanţă va face David la comanda celui mai greu minister
din România (că tot au unificat Administraţia cu Internele).
# DAN BICA SCOATE UN PRIMAR DIN JOBEN. Cu toate sondajele care-i plasează în
fruntea opţiunilor electorale ale românilor, democraţii sînt pîndiţi de pericolul de a se
culca pe lauri. De fapt, meritul îi aparţine în majoritate preşedintelui Băsescu, iar
procentele pot să scadă la fel de uşor cum au crescut... Ca să stabilizeze un electorat
volatil, oamenii domnului Boc ar trebui să scoată nişte documente programatice, care să
sprijine programul de reformă anunţat de la Cotroceni – ar trebui să aibă pregătită legea
votului uninominal, legea lustraţiei, modificări ale Constituţiei. E de lucru şi în provincie.
De exemplu, în Argeş, domnul Dan Bica, preşedintele PD, ar trebui să scoată din joben o
garnitură completă de candidaţi la primării! Şi s-o facă din timp, pentru ca omul său să
capete notorietate şi credibilitate. O să-i reuşească scamatoria?
# FILIP GEORGESCU N-A ÎNVĂŢAT NIMIC. Deputatul Filip Georgescu n-a învăţat
nimic din referendum, mai mult, văd prin ziare că are aceeaşi atitudine sfidătoare la
adresa electoratului pro-Băsescu. În definitiv, nimic nou sub soare – spre deosebire de alţi
politicieni, don Felipe are un fel de sinceritate brutală în a-şi expune convingerile, întrucît
ştie că nu va mai avea alt mandat... Din spate vin alte generaţii, cu alte mentalităţi, cu altă
charismă. Că tot se pune problema votului uninominal....
# IORGULESCU, INAMICUL PUBLIC NUMĂRUL UNU. Ce l-ar fi costat pe Adrian
Iorgulescu, ministrul culturii, să accepte ca sala cinametografului “Bucureşti” să meargă
la municipalitate, pentru a găzdui Filarmonica? Nimic, întrucît alte 17 săli de cinema, în
toată ţara, fuseseră date primăriilor. Sigur, acolo sînt primari liberali, la noi e unul de la
PSD, dar cred că asta nu i-ar fi crescut prea mult acţiunile lui Pendiuc, mai ales că Adrian
Miuţescu şi Andrei Gerea ar fi împărţit tortul dulce al victoriei... Mai curînd cred că e
vorba despre o anumită încăpăţînare a compozitorului, o enervare că nu i s-au recunoscut
drepturile de paternitate asupra Filarmonicii, aşa că... Dar, din această atitudine, liberalii
argeşeni pierd la capitolul “imagine”.
# ŢARUL DEMOCRAŢIEI. Vorba de duh a săptămînii vine de la Moscova, unde
Vladimir Putin a declarat: “Eu sînt un democrat autentic, sînt cel mai democrat din
Europa”.
4 iunie 2007
De ce nu dau ziariştii “bună-ziua”
Zilele trecute, stăteam cu un prieten la o terasă, uitîndu-ne la spectacolul străzii.
Deodată, a dat buzna peste noi un coleg de breaslă, să-mi spună ceva... După ce a
plecat, prietenul m-a privit lung şi mi-a zis: “Auzi? Voi, ziariştii, de ce nu daţi
niciodată bună–ziua?”.

De obicei, dumneavoastră, cititorii, aveţi senzaţia că îi cunoaşteţi pe jurnaliştii preferaţi.
Citindu-le articolele, văzîndu-i la televizor, îi consideraţi cumva prieteni… Păi nu le-aţi
stat de atîtea ori aproape? Nu le-aţi fost cel mai fidel public? Nu i-aţi întovărăşit în atîtea
aventuri oratorice? De aceea, cu atît mai mare vă va fi mirarea (ca să nu zic
dezamăgirea…) cînd o să-i cunoaşteţi “faţă în faţă”! Ar fi nedrept să generalizez dar
mulţi pleznesc de vanitate, spun cu nonşalanţă banalităţi, vor să vorbească numai ei sau,
vorba prietenului meu, nu-ţi răspund la “bună-ziua”… De ce? Din … deformaţie
profesională!
Să le luăm pe rînd. Întîi, aş spune că în presă a intrat cine a vrut, fie că a avut studii, fie că
nu... După Revoluţie, am văzut cum tot felul de inadaptaţi social au devenit gazetari, prin
complicitatea proprietarilor mass media, bucuroşi că nu trebuie să plătească prea mult...
De 17 ani, situaţia persistă, iar breasla refuză sistematic să adopte nişte standarde
profesionale. Or, se ştie că profesionalizarea unui domeniu se face pe trei căi – educaţie,
asociaţii profesionale şi acreditare. Facultăţi de jurnalism avem, har Domnului!, iar unele
dintre ele sînt chiar bune, cu profesori dedicaţi şi arii curriculare la zi. Dar cei mai buni
studenţi nu rămîn în provincie, unde sînt bani puţini, ci pleacă spre Bucureşti. Apoi,
lipsesc asociaţiile profesionale (de aceea gazetarii au rămas legaţi de redacţii, precum,
altădată, ţăranii de glie). Fără asistenţă juridică şi sprijin profesional, fără sindicalizare,
jurnaliştii se tem că-şi pierd posturile, aşa că au devenit obedienţi faţă de patronate şi
impertinenţi faţă de public! În plus, examenele de angajare în redacţii sînt formale –
există redactori “pe politic” cu zece clase, aşa cum există şi ziare conduse de bacalaureaţi
!
Să nu credeţi că lucrurile stau mai bine în rîndul jurnaliştilor – vedetă, şefi de redacţii sau
directori de conştiinţe! Dacă, la poalele muntelui, breasla colcăie de impostori şi lichele,
aici, în aerul rarefiat al Olimpului gazetăriei, e plin de canalii! Zeii condeiului nu prea
mai scriu ştiri ci le provoacă, trăgînd sfori, şantajînd, făcînd trafic de influenţă, în cîrdăşie
cu oamenii politici şi cu baronii industriei. Prin manuale, asta se numeşte “simbioza
sistemului politic cu mass media” sau “bătălia pentru monopolul interpretării realităţii”.
Oricum i-am spune, rămîne tot un joc al ielelor, care te ia de cap şi te sminteşte, dacă nu
ai un sistem ferm de valori morale. Cînd directorul de ziar are iacht, casă de vacanţă în
Spania şi conturi în Elveţia, cînd se bate pe burtă cu puternicii zilei, cînd miniştrii i se
adresează cu “Excelenţă”, te mai aştepţi să-ţi răspundă ţie, om obişnuit, la “bună-ziua”?
Acest om nu se mai consideră gazetar, îndeplinind un serviciu public, ci un om de afaceri,
care vinde informaţie, vinde tăcere, vinde protecţie...
Sînt tentat să închei aici articolul. Ar fi de efect... Dar nu pot. Nu pot să nu observ că,
între lichele şi canalii, între nesimţiţi şi ticăloşi, în presă lucrează şi oameni oneşti! Fie că
aleargă zilnic pe teren şi dau sute de telefoane, fie că răscolesc arhive, pe firul vreunei
anchete, fie că ajung cu camera de luat vederi prin toate coclaurile patriei, gazetarii
cinstiţi ai acestei naţii, chit că sînt o minoritate, vă oferă dumneavoastră, zi de zi,
informaţie... Dispreţuiţi, insultaţi, cu salarii mai mici sau mai mari, ei sînt conştiinţa
colectivă a României, după notiţele lor se scrie istoria, după imaginile luate de ei sînt

judecaţi puternicii zilei! Pe ei vă rog să-i scuzaţi dacă nu v-au răspuns la “bună-ziua”...
Erau pe fugă, cu telefonul mobil la ureche...
5 iunie 2007
Cînd opinia publică merge cu autobuzul
Există subiecte delicate, pe care politicienii noştri nu le văd sau le consideră
chestiuni rezolvate. I-aş sfătui să meargă un pic cu autobuzul, ca să înţeleagă cît de
mult se înşeală. De exemplu, în problema ţiganilor...
V-am mai spus că sînt un adept al transportului în comun. Din considerente ecologice,
dar şi legate de menajarea nervilor, prefer să-mi las maşina la redacţie şi să circul prin
Piteşti cu autobuzul. Nu-mi pasă de cei care rîd de mine, cîtă vreme ajung mai repede la
destinaţie şi n-am treabă cu locul de parcare.. În ultima vreme, am mai descoperit un
beneficiu – aflu foarte repede care sînt subiectele de interes, identific mai uşor misterioşii
curenţi care agită oceanul opiniei publice. Totul e să trag cu urechea la ce vorbesc ceilalţi.
Cîteodată nici măcar nu trebuie să-mi ascut auzul, pentru că opinia publică ţipă cît o ţine
gura, cum a făcut ieri, cînd se urcaseră controlorii de bilete. Staţi să vedeţi cum a fost!
Aşadar, pe la Teatru, se urcă o echipă de controlori şi se aruncă peste un tinerel, care nu
apucase să-şi composteze biletul. C-o fi, c-o păţi, ştiţi negocierile... De obicei, vinovatul
încearcă să scape, iar controlorii – să-i taie amendă. De data asta n-a mai fost aşa, că un
tip solid din spate a şi sărit cu gura pe ei: “Auziţi, băi, băieţilor, dar cînd se urcă ţigăncile
alea cu fuste multe, de ne caută pe la portofele, voi unde sînteţi, ai? Pe ţigani de ce naveţi curaj să-i controlaţi, să-i daţi jos, să le daţi amendă? V-aţi găsit să faceţi pe vitejii cu
un student... Că aşa sînteţi voi, îi speriaţi pe copii, pe elevi, le luaţi telefoanele şi banii
dar, cînd se umflă vreun borît la voi, fugiţi cu coada între picioare. De unde să ia
abonament, din alocaţia de 200 de lei?”. Controlorii, cam ruşinaţi, au încercat să explice
că legea e aceeaşi pentru toţi, că acestea sînt dispoziţiile Primăriei, că nemulţumiţii pot
să-i scrie o petiţie lui Pendiuc. Dar n-au avut spor. În indignarea generală, şi-au lăsat
prada din gheare şi au coborît la prima...
Aşadar, opinia publică nu iubeşte ţiganii ! E o chestie evidentă, dacă te uiţi atent în
spaţiul public. În ciuda aderării noastre la un spaţiu al toleranţei, al pluralismului cultural,
cum este Europa, unii români duc mai degrabă dorul politicii de genocid a lui Antonescu,
alţii se manifestă rasist pe forumurile de pe Internet. Există tineri care poartă cu mîndrie
cămaşa legionară şi crucea de fier. Pînă şi preşedintele Băsescu a făcut-o “ţigancă
împuţită” pe jurnalista insistentă de la “Antena 1”, e drept, în privat. Mă tem că asistăm la
izbucnirea unui val de ură fără precedent între români şi ţigani, pe care prevederile
Uniunii Europene nu au cum să-l stopeze. Degeaba s-a înfiinţat un Consiliu Naţional
împotriva Discriminării, degeaba numeroase ONG-uri reclamă la Bruxelles orice
înjurătură, orice articol defavorabil minoritarilor. Degeaba se cere creşterea amenzilor,
dacă nu se merge la cauza fenomenului – nici românii, nici ţiganii, nu fac nimic să se
schimbe.

Să începem cu românii. Sîntem prea bănuitori, gata să facem procese de intenţie din
orice, gata să ne uităm chiorîş la oricine nu ne seamănă. Sîntem intransigenţi, judecăm “la
grămadă” – în orice ţigan vedem un infractor. Sîntem ranchiunoşi, n-am uitat că
străbunicii minoritarilor au fost robii străbunicilor noştri, care-i urcau prin copaci,
punîndu-i să cînte... În plus, oficialii noştri nu fac nimic pentru educaţia publicului
majoritar şi pentru ridicarea nivelului material al minoritarilor. Puţinele programe contra
discriminării, precum asigurarea unor locuri în şcoli şi licee pentru rromi, sînt aplicate de
ochii lumii. Unii primari au gîndit chiar nişte ghetto-uri, la marginea oraşelor, unde să-i
ducă ! Din fericire, nu există un partid extremist care să capteze aceste predispoziţii. Dar
să ne ferească Dumnezeu cînd o apărea...
Să discutăm şi despre ţigani. Prea repede au vrut să li se spună rromi, să fie priviţi cu
respect, cîtă vreme mulţi de-ai lor s-au hrănit cu lebede prin Austria şi cu portofele prin
Franţa. După Revoluţie, prea au fugit de meseriile respectabile, complăcîndu-se să rămînă
la marginea societăţii. Elitele lor n-au făcut mai nimic pentru emanciparea etniei, din
contră, au căzut ele însele în ridicol cînd s-au auto-intitulat Case Regale, şi-au comandat
coroane şi pagode cu zeci de turnuleţe. Au refuzat şi refuză educaţia, refugiindu-se în
argou... Mulţi sînt analfabeţi, dar vor să conducă automobilul. În fine, n-au reuşit să aibă
nici un lider politic capabil să le confere demnitate, solicitîndu-le să se schimbe, să
evolueze, să intre în modernitate. Pentru că, să recunoaştem, nu poţi să fii european dacă
umbli după ciordit, ai făcut facultatea de magie albă şi te întîlneşti foarte rar cu apa şi
săpunul.
Aceasta este adevărata stare de fapt. N-am auzit pe nici un politician din Argeş să
vorbească despre ea, în timp ce opinia publică o face. Chiar şi în autobuze...
7 iunie 2007
Pendiuc face precum croitorul
Amabila invitaţie a postului de televiziune “Antena 1” Piteşti de a realiza, vinerea, o
emisiune pe teme politice, îmi dă excelenta ocazie să mai arunc o privire asupra
evenimentelor săptămînii. Revăzînd discuţia cu incisivul jurnalist Adrian Vasiliu,
am găsit cîteva lucruri care i-ar putea interesa şi pe cititorii acestei rubrici. Redau,
mai jos, fragmentele cu pricina.
# ARMAGHEDDON LA PRM ARGEŞ. Luni, săptămînalul “Impact” prezenta bucăţi
dintr-un presupus document, care circulă pe Internet, şi conţine acuzaţii la adresa şefilor
PRM Argeş. Astfel, se spunea că Salubritatea a ajuns un fief de familie al lui Emil
Nicolae sau că deputatul Ion Mînzînă are trecere la sexul frumos din partid. Chestiunile
nu sînt noi, aşa că efectul politic al documentului tinde spre zero… Sigur, ne putem pune
problema moralităţii unor angajări pe criterii “de sînge”, mai ales într-o companie de
interes public, aflată sub controlul consiliului local, dar nu cred că s-a încălcat vreo lege.
În fine, despre insinuările cu Mînzînă şi Olguţa Vasilescu, nici nu trebuie să mai vorbim!
Cui ar folosi documentul de pe Internet? Păi cine a fost exclus cu scandal din organizaţia
argeşeană a PRM şi a promis că “pre mulţi va popi”?

# ION NEGUŞ PIERDE PROCESUL. Răspunsul la întrebarea de mai sus este simplu –
Ion Neguş. Fostul peremist revine în atenţia publică, vineri, prin decizia Tribunalului de
a-i respinge contestaţia, făcută în urma excluderii sale din consiliul local. Cazul naşte o
generalizare interesantă – are voie Justiţia să intervină peste voinţa populară, invalidînd
un mandat rezultat prin vot? Depinde ce a făcut alesul... Dacă a făcut declaraţii politice,
dacă a criticat – evident că nu e cazul să se sesizeze Parchetul... În acest sens trebuie
înţeleasă imunitatea omului politic. Dar, dacă a călcat un copil cu maşina, dacă a furat,
dacă a făcut trafic de influenţă, dacă a încălcat vreo lege – atunci acţiunea Justiţiei este
legitimă! Altfel, ar însemna că politicianul îşi poate permite orice! Nu, într-un stat
democratic, puterile trebuie să se echilibreze şi să se controleze reciproc... Ce a făcut
Neguş? A pierdut locul în partid...
# ZVONUL SĂPTĂMÎNII a fost acela că primarul Pendiuc va trece la PD. În ciuda
dezminţirilor tuturor, zvonul a prins. De ce? Poate şi pentru că primarul Piteştiului s-a
implicat prea puţin (după gustul unora...) în campania PSD anti-Băsescu! Într-o gazetă
locală, Pendiuc a fost acuzat chiar de laşitate! De fapt, primarul îşi continuă o abilă
politică de imagine, pe care o făcea şi cînd era la PD, distanţîndu-se de disputele de
partid, insistînd că el face administraţie. Asta îi permite să se prezinte drept primarul
tuturor piteştenilor, dar îşi arată limitele cînd e nevoie de uşi deschise pe la ministere, pe
la Guvern. Totuşi, chiar dacă PSD e în opoziţie la Bucureşti, el e la putere în Argeş, prin
Consiliul judeţean, astfel încît Tudor Pendiuc, vorba proverbului cu croitorul, se va gîndi
de o sută de ori înainte să taie o dată. Să o taie. La PD...
# CENTRU SAU PERIFERIE? E bine că se continuă moderizarea centrului Piteştiului?
Deja există voci critice, care spun că e tichie de mărgăritar, pe capul chelului... În ce mă
priveşte, cred că lucrarea trebuie făcută – cu modernizarea spaţiului dintre Trivale şi
Teatru, Axa Cetăţii capătă coerenţă, Piteştiul devine un oraş deosebit, cu o carte de vizită
respectabilă, cu un anumit stil, cu o anumită eleganţă. Pe centru, privirea trecătorului
scapă un pic de griul blocurilor ceauşiste, bucurîndu-se de fîntîni, spaţii verzi, pavele. Dar
primarul trebuie să se ocupe şi de altele – de scăderea preţului la utilităţi (este de
neconceput ca Piteştiul să aibă una dintre cele mai scumpe gigacalorii din ţarp), de
transportul în comun cu autobuzele (blocat de grupuri de interese legate de maxi-taxi), de
parcări şi drumuri. Se pot face şi unele şi altele? Da. Cum ne-am împrumutat să facem
Piaţa Ceair, aşa putem să găsim bani şi pentru autobuze...
# FALIMENTUL POLITICII. În săptămîna care a trecut, partidele negociază la Bucureşti
pentru formarea unui nou guvern, dar nimeni nu se înţelege cu nimeni. Dincolo de
explicaţiile imediate, legate de calcul politic, cred că asistăm şi la o formă de faliment a
gîndirii politice româneşti. După ce-am aderat la Uniunea Europeană, diferenţele
doctrinare dintre stînga şi dreapta au început să se estompeze, au dispărut marile teme
ideologice ale anilor ’90 (precum dihotomia comunism – anticomunism) şi, mai ales, s-au
deschis graniţele, permiţînd cetăţenilor nemulţumiţi să evadeze ! De aici, mari probleme
pentru toate partidele de stînga din Europa, rămase fără electorat, de aici dificultăţile PSD
de a identifica un nou bazin electoral. Globalizarea a omorît conceptul de “stat al
bunăstării”, drag socialiştilor, dar a modificat şi valorile familiei şi credinţei, specifice

dreptei. Ca să supravieţuiască, întreaga clasă politică pare condamnată la un nou efort
intelectual...
P.S. Puteţi urmări emisiunea “Sinteza săptămînii” în fiecare vineri, la ora 11.00, la TV
Antena 1 Piteşti
8 iunie 2007
Nici nazişti acneici, nici bulangii cu fiţe
Sînt un om tolerant, care am văzut atîtea... Dar cred că spaţiul public impune nişte
reguli ale bunului simţ. Aici nu e loc de nazişti acneici şi nici de homosexuali cu
fiţe... Că poate vrem să ne plimbăm şi noi copiii pe-afară!
# TOT MAI ABĂTUT. Zilele astea, cel mai necăjit preşedinte de partid este Dan Bica. Lam văzut ieri prin tîrg şi mi s-a părut că are ceva din Cezar, după ce îi lăsase Brutus
pumnalul acela, în spate... Totuşi, spre deosebire de marele roman, şeful democraţilor mai
dădea din picioare, aşa că puciştii s-ar putea să aibă o surpriză! Mai ales că senatorul
Gabi Popa dă semne c-ar trece în tabăra rănitului...
# CINE PREGĂTEŞTE POPULAŢIA PENTRU PENSIILE PRIVATE? De la 1 august,
conform legii, toţi cetăţenii sub 35 de ani, care plătesc contribuţii la stat, trebuie să opteze
pentru un administrator privat, către care se dirijează o parte din CAS. De asemenea, cei
pînă la 45 de ani, pot face asta opţional. Este o măsură inteligentă, pe care alte ţări din Est
au luat-o de mult... De ce? Pentru că nimeni nu îşi pune toate ouăle în acelaşi coş ci îşi
diversifică portofoliul de investiţii. Astfel, pe lîngă pensia de la stat (care e foarte mică),
românii vor primi şi o pensie administrată privat, ca să-şi păstreze cît de cît nivelul de
trai... Nimeni nu trebuie să scoată bani în plus din buzunar ci numai să subscrie pentru o
anumită companie privată, ghidîndu-se după informaţiile pe care le are la dispoziţie. Ei,
tocmai aici e problema! Dumneavoastră ce ştiţi despre asta ? Probabil prea puţin. Păi,
într-o chestiune de asemenea importanţă, de care depinde bunăstarea generaţiilor viitoare,
Guvernul trebuia să demareze deja o campanie de informare publică, prin toate
mijloacele, ca lumea să acţioneze în consecinţă ! Cum aţi văzut dumneavoastră campania,
aşa am văzut-o şi eu... Dar cred că îi cerem prea mult cabinetului Tăriceanu doi, care nu
ştie dacă rămîne pe funcţie de azi pe mîine! Cu siguranţă, greul informării va pica tot pe
umerii companiilor private de pensii!
# DATE STATISTICE. Dacă tot a venit vorba despre Guvern, să mai notăm cîteva date
statistice. Faţă de anul trecut, deficitul comercial a crescut cu 65,8% iar inflaţia, în mai, a
urcat la 3,81%. De şapte luni nu a intrat nici un euro de la Uniunea Europeană iar analiştii
estimează că, anul acesta, vom putea absorbi circa 10% din cît ne poate da Bruxelles-ul.
Aşadar, vom plăti mai mult la bugetul comunitar decît primim din săculeţul cu 12 stele!
Între timp, politicienii se ceartă, se contrează, nu lucrează nimic dar se ţin cu ghearele şi
dinţii de guvernare! Păi, dacă e pe aşa, să nu-l mai auzim pe Manechin că se laudă cu
performanţa economică liberală, nici pe Prostănac că moare de grija ţării! Hai,
anticipatele!

# MITINGURILE FRUSTRAŢILOR. Cetăţenii cuminţi ai acestei ţări s-au uitat indignaţi
la mitingurile de duminică. Întîi, am văzut cum tot felul de imberbi, purtînd tricouri cu
crucea celtică şi cu chipul Căpitanului, s-au plîns la Patriarhie, plini de indignare la
adresa homosexualilor. În fruntea lor, vreo doi popi şi nişte măicuţe, punînd Biserica
Ortodoxă Română într-o poziţie cel puţin stînjenitoare... Printre uniformele negre, am
văzut şi nişte flăcăi în costume populare, care-şi tîrau opinicile în ritm cu bocancii
tatuaţilor. Apoi, neo-legionarii au fost atacaţi de o duzină de luptători de guerilă urbană,
care le-au strigat verde-n faţă: “Naziştilor!”, pînă să fie ridicaţi de jandarmi. În fine, pe
seară, au apărut şi gay-i lui peşte, nişte curci multicolore, dansînd scrîşnit, afirmîndu-şi
dreptul la diversitate! Frate, de unde ies specimenele astea? De după care blocuri, din ce
cotloane insalubre, din ce hogeacuri de amantlîc pervers? Şi de ce trebuie să-şi exhibe
frustrările în spaţiul public? Nu le mai ajunge cel privat? Măi, camarazii lui tata, stîngamprejur şi marş acasă, că v-a adus poştaşul alocaţia! Măi, reginele în mizerie, ia degajaţi
şi voi terenul, că ne-am săturat de fiţe, pene-n cur, ciorapi rupţi şi “Samba si, trabajo
no!”… Spaţiul public impune nişte norme de bun-simţ, ca să ne putem şi noi plimba
copiii în linişte!
# CINE ŢINE LUMEA? În tradiţia sufită, se spune că Allah suportă încă lumea aceasta
căzută, cu toate păcatele şi smintelile ei, pentru că în ea trăiesc cîţiva oameni sfinţi, nu
mai mulţi de şapte, care se roagă zi şi noapte, fierbinte, împiedicînd, astfel, Judecata de
Apoi. Mă întreb dacă vreunul dintre aceşti Ţinători ai Lumii trăieşte, neştiut, în
România... O fi pe Ceahlău? În Călimani? La Putna? La Horez? Sau undeva, într-un
ospiciu?
11 iunie 2007
Pledoarie pentru legea lustraţiei
La 18 ani de la Revoluţie, după cinci cicluri electorale, după deschiderea arhivelor
Securităţii, după Raportul Tismăneanu şi aderarea la Uniunea Europeană,
România nu s-a despărţit cu adevărat de trecut. Figuri marcante ale fostului regim
ocupă demnităţi în statul care a condamnat formal comunismul. Pentru a pune
capăt acestei aberaţii, e nevoie de o lege înţeleaptă a lustraţiei...
Chiar aşa? S-a despărţit România de comunism? Dacă ar fi să judecăm după schimbările
în domeniul politic, răspunsul este pozitiv. Constituţia interzice formaţiunile politice
extremiste, pluripartidismul funcţionează, am trecut deja prin cinci cicluri electorale, cu
alternanţe la guvernare, puterile din stat se echilibrează şi se controlează reciproc. De
asemenea, din punctul de vedere al tipului de economie, proprietatea privată a devenit
dominantă în structura PIB, bursa funcţionează, companiile multinaţionale sînt bine
reprezentate, putînd deja să cumpere terenuri şi să-şi expatrieze profitul. Stăm bine şi la
capitolul drepturilor omului, oricine putînd să-şi expună opiniile în mass media, să se
asocieze sau să călătorească liber, mai ales că România a fost primită în clubul select al
Uniunii Europene. Şi atunci cum se explică faptul că, pe agenda preşedintelui Băsescu,
anunţată imediat după referendum, legea lustraţiei figurează la loc de cinste?

Pentru început, să lămurim termenul – lustraţie însemnează îndepărtarea din funcţii
publice a celor compromişi prin colaborarea cu un regim dovedit criminal. A fost
comunismul un astfel de regim? Evident... Doar profitorii săi îşi pot permite să se
îndoiască de asta... Prin sălbăticia cu care a lichidat elitele vechii Românii, prin violenţa
cu care a prohibit proprietatea privată, prin nesimţirea cu care a dirijat vieţile noastre,
comunismul s-a dovedit o imensă forţă destructivă, care ne-a rupt de lumea civilizată. S-a
întins ca holera, pe o jumătate de secol... Mii de oameni au pus umărul să-l clădească, de
la torţionarii din puşcării pînă la funcţionarii de la CSP, de la propagandiştii de partid
pînă la ambasadori şi ziarişti. Sute de mii de oameni au acceptat compromisul, milioane
au tăcut, zeci de milioane au suferit! Pentru descrierea acestui flagel, din care familia
Ceauşescu a fost doar vîrful icebergului, a fost nevoie ca societatea civilă să nască
institute de cercetare, muzee, memoriale ale durerii. Pentru exorcizarea demonilor, s-au
scris cărţi, s-au adunat memoriile supravieţuitorilor, s-au întocmit liste cu morţi, cu
supravieţuitori, cu călăi. Raportul Tismăneanu a fost numai o picătură în oceanul
mărturiilor din infern, dar picătura care a făcut să se reverse paharul – în urma acestui
document, statul român al anului 2006 s-a lepădat public de crimele trecutului...
În aceste condiţii, foştii colaboratori ai regimului comunist ar trebui să aibă conştiinţa de
a se retrage din demnităţi publice, chit că au ajuns acolo prin vot. Oameni precum Ion
Iliescu, Nicolae Văcăroiu sau Corneliu Vadim Tudor, emblematici pentru vechiul regim,
nu au cum să ocupe funcţii în statul care a condamnat comunismul. Dar n-au conştiinţa...
Sînt convins că, în sinea lor, fiecare are o justificare pentru trecut – se ştie că, în psihic,
vinovăţiile se gestionează cel mai greu. Alături de ei mai sînt destui – prin Parlament,
prin aparatul guvernamental, prin administraţia locală. Ca şi cînd nimic nu s-ar fi
întîmplat, se manifestă în spaţiul public de 18 ani. De aceea, se vor împotrivi cu disperare
oricărei tentative de lustraţie. Şi nu vor ieşi din politică decît “cu picioarele înainte”, cum
s-a exprimat unul dintre ei. În definitiv, ei nu acceptă premisa că au făcut rău... Nu, ei au
slujit ţara, poporul ! Cum să-i convingi de contrariu? Prin lege. E nevoie de un legiuitor
înţelept, care să fixeze limitele vinovăţiei, definind nomenklatura, precizînd profilul
aparatcik-ului, al securistului, al propagandistului... E necesar să se pedepsească şi mîna
care a executat dar şi mintea care a ordonat. Foarte dificil. Foarte laborios. Foarte
dureros. Dar şi foarte necesar... Altfel nu ne mai facem bine niciodată.
12 iunie 2007
Moartea marilor poveşti
Doamne, au dreptate post-moderniştii ăştia, alde Jean-Francois Lyotard, cînd
vorbesc despre criza marilor poveşti! Păi uitaţi-vă ce se întîmplă cu filmele, cu
romanul, cu presa dar şi cu ideologiile politice!
Pentru noi, esticii, copiii Adevărului Unic, născuţi şi crescuţi sub toate dictaturile
gîndului, epoca în care am ajuns să trăim după căderea comunismului e foarte ciudată...
Desigur, ne-am dorit mereu să fim liberi, dar nici chiar aşa... Înainte, nu mai ştiam cum să
scăpăm de supravegherea lui Big Brother, după – nu ne mai bagă nimeni în seamă!

Înainte, n-aveam ce să citim, că era cenzură, după – nu mai avem chef, că prea sînt titluri
multe, de nu ne-ajunge o viaţă pentru ele ! Înainte, construiam antene TV, să prindem
bulgarii, că dădeau fotbal, după – zappăm plictisiţi pe zeci de canale, amestecînd
ficţiunea cu ştirile, ca să adormim mai iute în fotoliu. Înainte, aveam eroi şi modele, acum
avem vedete imposibil de imitat. Înainte credeam în progres şi în ştiinţă, acum ne ocupăm
cu alimentaţia naturistă!
O fi bine, o fi rău? Nu ştiu... Dar e straniu. Cunoaşterea postmodernă nu mai este
formativă (nu construieşte caracterul individului). Ea este temporală, deci perisabilă, se
produce şi se consumă ca o marfă. Sensul cunoaşterii postmoderne este circulaţia,
tranzitul, transformarea în deşeuri în urma utilizării. Nemaifiind formativă, cunoaşterea
nu mai interesează în sine, ci ca mijloc, instrument. Nimeni nu mai vrea să fie înţelept ci
doreşte diploma, cheia care să-i deschidă uşa statutului social. Informaţia produce bani şi
se produce cu bani. Este de prevăzut că ţările bogate vor produce din ce în ce mai multă
informaţie, devenind din ce în ce mai bogate. E de presupus că ţările sărace să exporte şi
ele ce pot – terorism, sclavi, disperare. Performanţa sistemului social începe de la
performanţa învăţămîntului superior. Acesta nu mai formează în postmodernism idealuri,
ci competenţe. Nu se mai crează elite, ci jucători sociali de care instituţiile au nevoie. În
postmodernism, învăţămîntul superior nu mai are scopuri în sine, ci scopuri funcţionale.
Studentul postmodern nu mai întreabă “este adevărat?” ci “la ce serveşte?”. În contextul
mercantilizării cunoaşterii: “este vandabil?”. În contextul creşterii puterii: “este eficace?”
Dar politica? Ah, domeniul e în permanentă criză…Unde sînt participările acelea la vot
din anii ’90, unde sînt procentele lui Iliescu? Unde au dispărut activiştii, pensionarii ăia
care erau gata să te bată dacă vorbeai de rău de Front, minerii care chiar te băteau, dacă
purtai barbă? Toate s-au dus, odată cu declinul biologic al generaţiei lui Brucan şi cu
evadarea tinerilor la căpşuni, în Spania. Pînă şi noii idoli, precum Traian Băsescu, abia
mai adună cîteva mii de oameni la mitinguri. Ideologiile însele sînt în suferinţă, cînd n-au
murit de-a binelea. Altfel cum să explicăm criza de idei a stîngii româneşti sau uşurinţa
cu care PD a trecut din Internaţionala Socialistă în Familia Populară? Iar politicienii?
Multe voci, puţin public... Şi un viitor nesigur pentru parlamentari. Este posibil ca
transformarea cunoaşterii în bani să aibã efecte neaşteptate asupra instituţiilor politice
(acestea din urmă fiind serios agresate deja de întreprinderile multinaţionale, mai
puternice ca multe state).
Despre presă, ce să mai spun? Cunoscînd-o din interior, nu mai am nici o iluzie. În loc să
informeze, se luptă cu clasa politică pe monopolul interpretării realităţii… În
postmodernitate, cu cât discursul devine mai conştient de sine însuşi, mai întors asupra
sa, cu atît el încetează de a mai oglindi altceva decît forma sa goală şi scînteietoare,
despre care nu se mai poate spune nimic. Postmodernul ştie că nu există un sens ultim al
lucrurilor, deci nici nu-l caută. El construieşte o lume ludică, dezordonată, lipsită de
iluzii, imprevizibilă, unde gustul fluctuează, unde valoarea se concentrează şi se destramă
asemenea fumului. Exemplu – tabloidele, cu vedetele lor efemere, blogurile despre orice
dar şi, să spunem, muzica lui John Cage, fotografiile lui Andy Warhol, povestirile
modulare ale lui Robe-Grillet sau Cortàzar, romanele lui Ion Manolescu sau Mircea
Cărtărescu.

De atîta moliciune, de atîta cunoaştere “soft”, de atîta hedonism, consumism şi “moarte a
lui Dumnezeu”, zău dacă nu-l înţeleg pe personajul ăla al lui Caragiale, căruia îi era dor
“de o tiranie, ca-n Rusia”...
13 iunie 2007
Avem o karmă rea...
Stau şi mă întreb – oare popoarele tîrăsc după ele povara faptelor rele, pe care le-au
făcut în diverse conjuncturi istorice? Oare există un suflet al neamului românesc,
traumatizat de experienţele din copilăria democraţiei noastre?
Ieri, la “Sinteza săptămînii”, emisiunea TV de la Antena 1 Piteşti, am ajuns să fac
metafizică în direct… Mă rog, unii ar spune mai degrabă că e vorba despre un puseu
misticoid, şi mi-ar bate obrazul, amintindu-mi că sînt inginer. Dar despre ce a fost vorba?
Păi, discutînd cu deputatul Ion Mînzînă de ce e atîta violenţă în spaţiul public românesc,
m-am trezit spunînd, ca în Vede, că avem o karmă rea. Că, adică, am acumulat prea multe
fapte rele, în tot secolul XX, pentru a avea acum o viaţă liniştită. Şi că, la o adică, de ce
n-am accepta că popoarele nu se deosebesc prea mult de indivizi – şi ele au un destin,
care se naşte din caracterul lor… Sigur, preşedintele PRM m-a lăsat să bat cîmpii,
abţinîndu-se elegant de la orice reacţie, ceea ce m-a ruşinat instantaneu. Acum, că mă tot
gîndesc la asta, mărturisesc că ideea nu mi se mai pare atît de imatură. Să vedem de ce…
Întîi, cîteva exemple istorice de schimbare a unui popor, sub povara unor vinovăţii
asumate. Nici nu vreau să merg mai departe în timp – e suficient să ne gîndim la germanii
şi la japonezii de după cel de-al doilea război mondial. Ambele popoare au părăsit ideea
imperială, care le-a făcut atîta rău, pentru o reconstrucţie naţională… Nemţii şi-au judecat
şefii nazişti şi i-au spînzurat, japonezii au făcut harakiri întregii armate, declarînd că nu
vor mai participa niciodată la conflicte. Nemţii au interzis pînă şi însemnele amintind de
Hitler, japonezii au păstrat neatins epicentrul bombei atomice de la Hiroshima, cu
clădirile distruse, ca un avertisment. În fie, şi unii şi ceilalţi au căutat să rezolve problema
resurselor necesare dezvoltării naţionale printr-un spor de muncă şi inginerie. Dar
românii? Am regretat vreodată sincer experimentul comunist? Ne-am pus cenuşă în cap,
în faţa rudelor celor ucişi în puşcării, în lagăre, la Canal? Am scos din viaţa publică
demnitarii lui Ceauşescu, poeţii săi de curte, gărzile sale pretoriene? Nu. Am făcut un
efort ca să ne schimbăm, să restituim proprietăţile, să inovăm, să ne educăm urmaşii în
spiritul competiţiei? Nu. Păi, de unde prosperitate şi mulţumire?
Apoi, traumele începutului… Sîntem de acord cu abordarea psihanalitică privind
complexele copilăriei unui om, dar nu ne gîndim că asta poate fi valabil şi pentru un
regim politic. Democraţia românească s-a născut din violenţă şi a ţipat puternic de la
naştere, cînd i-am împuşcat pe soţii Ceauşescu. Apoi, au mai murit cîteva mii de români,
fără să ştim nici astăzi cine au fost ucigaşii. După alegerile din 1990, minerii au fost
transformaţi în batalioane de asalt, în războiul româno-român. În 1991, tot minerii
demolau guvernul Roman. Am fost singura ţară din Est care ne-am grăbit să semnăm un

tratat cu URSS şi ultima care am intrat în Uniunea Europeană. Ei, pentru şocurile astea
cine e vinovat? Cîţi politicieni au recunoscut că au greşit, întîrziindu-ne dezvoltarea
normală? Cîţi corupţi au ajuns la puşcărie, pentru jaful asupra avuţiei statului? Şi cîţi
agenţi de influenţă ai puterilor străine au fost deconspiraţi? Prea puţini… Păi, atunci de
unde împăcare socială, toleranţă şi mîndrie naţională?
În fine, să privim puţin împrejur. Cum se comportă cei care au reuşit în viaţă ? Ca nişte
oameni sub asediu. Şi-au ridicat nişte vile imense, împrejmuite cu garduri de cetate, din
care pleacă lănci de metal. Geamurile fumurii ale maşinilor îi separă de ceilalţi… Cum se
comportă plebea, talpa ţării? Face grătare pe sub balcoanele blocurilor, prin gunoaie, bea
bere şi îi înjură printre dinţi pe bogaţi… Apoi merge să se uite la TV, la manelişti şi
stripteuze. Bogaţi sau săraci, prea puţini mai au prieteni, prea puţini mai spun nevestei
“Te iubesc!”, prea puţini mai sînt solidari. Şi atunci, de unde politeţe, întrajutorare şi
conştiinţă civică? Nu, chiar tragem după noi un sac cu fapte rele, de care vrem să scăpăm
aruncîndu-l în curtea vecinului! Nu e o soluţie, credeţi-mă! Avem nevoie de o perioadă
de purificare, de căinţă, de post şi rugăciune! Să începem cu noi înşine.
15 iunie 2007

Şapte cruci pîn’ la pămînt
Fidel ideii că orice jurnalist ce scrie despre politică trebuie să meargă, profilactic,
măcar o dată pe an pe la mănăstiri, mi-am făcut concediul la Neamţ, la Sihăstria.
Altă viaţă... Linişte, smerenie, meditaţie. Dar abia întors acasă m-am pomenit
bătînd nişte cruci pîn’ la pămînt!
Şi cum să nu fie aşa? Doar ce-am răsfoit ziarele şi am găsit nişte chestii uluitoare... Hai să
ne minunăm împreună!
1. BRATU RĂMÎNE ÎN FUNCŢIE. În loc să fie zburat deja cu fulgi cu tot,
inspectorul general Bratu de la învăţămînt s-a întors din concediul medical (sic!)
şi se dă vocal, ameninţînd în dreapta şi-n stînga. Asta în condiţiile în care
promovabilitatea la Bac plasează Argeşul pe la coada clasamentului naţional...
Domnu’ Bica, domnu’ Popa, domnilor de la PD, daţi-l odată afară, că vă fug
susţinătorii! Mă uit la Bratu şi-mi aduc aminte de o replică spumoasă a lui Toma
Caragiu, care, în rol de Mefisto, zicea despre un mediocru: “Mă, cine-l ţine peăsta în braţe? Dracu ştie… Dar vă jur, eu nu ştiu nimic…”. Nici noi. Nici
prefectul Cîrstoiu…
2. PREFECTUL CONSUMĂ GOGOŞI DE PRESĂ. Că tot veni vorba... Ieri, Ion
Cîrstoiu a declarat că ce-a scris “Jurnalul” e o mare gogoaşă de presă. Săptămîna
trecută, publicaţia arătase cu degetul către Prefectură, că ar fi girat o ilegalitate –
retrocedarea unor terenuri în pădurea Trivale. Cîrstoiu s-a arătat iritat, precizînd
că doar doi cetăţeni au primit teren, pe vechile amplasamente, conform legii, şi nu
în pădure… Cine minte? În plus, înaltul funcţionar a ameninţat “Jurnalul” cu
Tribunalul, dacă nu publică un drept la replică pe prima pagină.

3. NEGUŞ, REINTRODUS ÎN PRM. După ce-a fost în mijlocul unui scandal care sa lăsat cu excluderea din partid şi din consiliul local, Ion Neguş a fost repus în
drepturi de justiţie! Asta în aplauzele unui condeier local, care l-a şi creat ca
personaj public... Tocmai mă gîndeam cum vor putea sta în aceeaşi încăpere
Neguş cu Moiceanu şi Mînzînă, cînd aflu că petiţionarul s-a hotărît să-şi dea
demisia din PRM...
4. DACIANA SÎRBU ÎNFIAZĂ UN COPIL... Că n-o doare gura! Declaraţia a fost
preluată de presa locală, gata să pice-n fund la orice vorbuliţă slobozită de blonda
pesedeului. Mai deştepte, tabloidele centrale au pozat-o cînd o ducea Ponta cu
ATV-ul. Şi îi şoptea c-o ia de nevastă, că nici pe el nu-l doare gura...
5. S-A GĂSIT FERMOARUL LUI ŞERBAN VODĂ. După ce-a trîntit un şantier
arheologic lîngă “Muntenia”, numai ca să-i crape fierea lui Pendiuc, că nu poate
începe modernizarea centrului, Bogdan Cioabă, şeful de la Cultură, trebuie să se
dea bătut – săpătorii n-au găsit nici pe dracu’ (ar fi fost şi greu, pe ruinele unei
biserici...). Cîteva inele, cîteva mărunţişuri, fermoarul lui Şerban Vodă, de-astea...
Lucrările vor fi oprite iar nişte surse de încredere ne-au şoptit că primarul şi-a
adus un tîrnăcop în birou...
6. GOLESCU, CETĂŢEAN DE ONOARE AL PITEŞTIULUI. Asta este
propunerea pe care-o face Gh. Smeoreanu, în “Observator”. De ce? Pentru că
politicienii au început să-i dispreţuiască pe jurnalişti, iar un astfel de titlu le va
mai tăia greaţa, coborînd, totodată, Sfînta Credibilitate asupra întregii noastre
bresle. Şi cui i s-ar potrivi mai bine distincţia dacă nu domnului Mihai Golescu,
decanul nostru de vîrstă ? Fum de tămîie, nenicule, şi miros de moaşte!
7. IAR VOI FI DEŞTEPT ZILNIC... În fine, cu voia dumneavoastră, ultima cruce se
leagă de ambiţia subsemnatului de a scrie, în continuare, editorial! Ce bine era în
concediu, cînd nu trebuia să demonstrez nimănui că sînt deştept în fiecare zi...
Doamne fereşte!
9 iulie 2007
Autostrada Soarelui şi Autostrada Lunii
Nu este o poveste de Petre Ispirescu ci una contemporană, despre falimentul celui
mai mare prestator de bunuri şi servicii, la care cotizăm cu toţii şi primim nesimţire
– statul!
# ZICALĂ LIBERTARIANĂ. Mă uit ce se întîmplă pe Autostrada Soarelui şi nu-mi vine
să cred. Cum, frate, să se ajungă la carambol, din cauza incendiilor, şi să n-ai un telefon
pe margine, să anunţi? Pe Autostrada Lunii (că se strică lunar...), între Piteşti şi Bucureşti
nu e nici o toaletă, aşa că şoferii se uşurează pe margine, cu ochii după camioane, că ălea
îţi deviază jetul de nu te vezi! De ce n-avem grijă la detalii, de ce nu ne facem treaba pînă
la capăt? Simplu... Pentru că beneficiarul acestor lucrări este statul, iar statul, se ştie,
închide ochii ! România ilustrează cu brio zicerea scumpă libertarienilor, aceea că statul
este cel mai prost furnizor de bunuri şi servicii. De ce au francezii, italienii şi spaniolii
autostrăzi beton? Pentru că le-au cedat particularilor. Franţa are 7500 km de autostradă cu
taxă, Italia – 5000 km, Spania – 2500 km.

# DE CE NU VREŢI VERDEAŢĂ? Prin alte părţi, prin Bucureşti, se taie în draci
pădurea, se defrişează parcurile, ignorîndu-se faptul că vegetaţia reduce temperatura din
zonă cu pînă la cinci grade... Din fericire, Piteştiul este încă înconjurat de zeci de mii de
hectare de pădure. În schimb, se construiesc case lîngă case, de parcă nu mai respectă
nimeni normele edilitare. Mă uit zilnic la o casă nouă, ridicată recent pe lîngă redacţie, şi
mă minunez – clădirea, altfel zidită cu gust, este strivită între buildinguri de birouri! De
ce şi-ar face cineva casă în buricul oraşului, unde să aibă parte de claxoane, poluare şi
căldură, cînd, cu aceeaşi bani, şi-ar putea ridica o vilă în extravilan, într-o zonă cu
verdeaţă şi linişte? Din nou se impune comparaţia cu Occidentul – lumea fuge de centrele
urbane, se întinde în teritoriu, construieşte la scară mică, în natură...
# SE SCHIMBĂ CLIMA – SĂ SCHIMBĂM CAPITALA. În aceste zile caniculare, cel
mai tare suferă bucureştenii. Între betoanele încinse, cred că poţi prăji un ou pe asfalt... În
viitorul apropiat, nu văd cum s-ar remedia situaţia, mai ales că se schimbă clima.
Bucureştiul, capitală impusă de otomani, că era aproape de garnizoanele lor de la Dunăre,
puteau veni repede să mazîlească domnul, se va transforma într-o oază a aerului
condiţionat, pierdută în nisipurile Bărăganului. Nu cumva ar trebui să ne gîndim la
mutarea Guvernului şi Parlamentului într-un oraş mai răcoros, de exemplu la Braşov?
Sau vreţi să-i lăsăm pe parlamentari să se chinuie în caniculă, să-şi mai ispăşească din
păcate?
# LA PD, CA LA PCR. Cum-necum, iar ajungem la politică! Deunăzi am citit o
declaraţie a democratului Vasile Blaga, privind schimbarea conducerii partidului din
cîteva judeţe, printre care şi Argeşul, care au ieşit mai slab la referendum. Păi, nu? Ce
atîta democraţie de partid? Ce contează că liderii locali au fost aleşi democratic, conform
statutului de partid ? Blaga nu se încurcă, anunţînd că o să-i suspende din funcţii şi o să
numească, în locul lor, comitete provizorii de conducere! Mi se pare o măsură autoritară,
cum n-am mai văzut de la comunişti încoace. Nici măcar PSD-ul nu a procedat aşa, în
ciuda prostului său renume... Şi asta în momentul în care echipele din teritoriu trebuiau
să-şi anunţe candidaţii la primării!
# FORZA, BECALI! La sfîrşitul săptămînii, se aude că vin la Piteşti nişte oficiali ai
partidului lui Berlusconi, “Forza, Italia!”. Vizita este intermediată de staff-ul central al
PNG, în frunte cu Dan Pavel, interesat să stabilească diverse contacte externe. Doar
puncte comune să existe… Sînt curios să văd cum se vor defini ideologic adepţii lui
Becali şi ce vor înţelege italienii din sintagme precum “O ţară ca soarele sfînt de pe
cer”…
# CELEBRITATE… ISTORICĂ. Săptămîna trecută, la biserica “Trei Ierarhi” din Iaşi,
am dat peste un ghid tinerel şi inimos cu care am stat să descifrăm, de pe ziduri, care
simboluri fuseseră sculptate de meşterii lui Vasile Lupu şi care – de zidarii lui Lecomte
de Nouy. Din vorbă în vorbă, aflînd că vin din Argeş, mă întreabă: “Dar doamna
Teodorescu mai e la Biserica Domnească?”. Ca să vezi ce înseamnă celebritatea…
10 iulie 2007

De la proletariat la cognitariat
PSD a iniţiat o moţiune de cenzură, pe marginea situaţiei învăţămîntului românesc.
Opoziţia consideră că Guvernul nu-şi respectă angajamentele pentru mărirea
salariilor profesorilor şi acuză recentele nereguli din minister, legate de examenele
naţionale. De fapt, criza şcolii este mult mai profundă – de 16 ani, nu avem un
proiect clar de viitor al ţării, deci nu ştim pentru ce să-i pregătim pe copii !
Nu ştiu dacă moţiunea are şanse să zguduie Guvernul, dar criza şcolii româneşti este
reală. Nici nu s-ar fi putut altfel, în trecerea de la societatea îngheţată a epocii Ceauşescu
către... către ce? Aici este problema! De 16 ani bîjbîim după un proiect de viitor, după un
model. La început a fost ezitarea lui Iliescu, încă fascinat de Uniunea Sovietică şi de CSI,
iar învăţămîntul a pierdut startul modernizării. Apoi, stingîndu-se steaua de pe Kremlin,
ne-am luat după francezi, croind o legislaţie stufoasă, că tot aveam experienţă în
birocraţie, ceea ce a dăunat şcolii – programa a rămas la fel de încărcată! Emil
Constantinescu s-a dorit un lider regional dar n-a fost nici măcar unul local, iar sprijinul
său pentru Andrei Marga, poate singurul ministru al educaţiei cu o viziune coerentă, s-a
dovedit şovăitor. Reformele ardeleanului s-au înţepenit apoi după 2000, în miniglaciaţiunea Andronescu iar astăzi, Ministerul Educaţiei şi Cercetării are cel mai şters
titular din Cabinetul Tăriceanu...
Dacă n-am avut şansa unui al doilea Spiru Haret, fiecare s-a descurcat cum a putut. Mai
bine s-au mişcat universităţile, bizuindu-se pe legea autonomiei universitare. Rectori cu
renume au mijlocit legături cu societatea civilă, cu mediul de afaceri, cu omologii din
străinătate. Fie de stat, fie cu capital privat, şcolile superioare din România nici nu s-au
transformat automat în fabrici de diplome dar nici nu au murit de foame. Legile cererii şi
ofertei le-au învăţat rapid să se orienteze către specializările cerute de piaţa forţei de
muncă. În lipsa unor cercetări serioase de marketing, a funcţionat flerul profesorilor,
transformaţi rapid în administratori. S-au obţinut investiţii, s-au ridicat noi clădiri, s-au
cumpărat dotări. O parte din bani a mers şi la salarii. Una peste alta, profesorii
universitari trăiesc decent. În schimb, în învăţămîntul preuniversitar este prăpăd ! Aici,
noile generaţii abia mai pot fi strunite, iar dascălii n-ar putea supravieţui fără să-şi
completeze veniturile din meditaţii. Rezultatul – dezinteres din partea elevilor, oboseală
şi dezgust – la profesori.
Situaţia este binecunoscută. Ce e, totuşi, de făcut? Cred că sînt cîteva măsuri de bun-simţ.
Întîi, să se descongestioneze aria curriculară! Mai puţine discipline, chiar dacă vom
reduce numărul de profesori! Apoi, să se accepte ideea că şcoala aprofundată nu este
pentru toţi. Cursul gimnazial să configureze cultura generală, obiceiul lecturii şi al
folosirii calculatorului, clasele a noua şi a zecea să pregătească pentru meserie, cu
seriozitate germană şi asprime ! Nu e o ruşine să-ţi cîştigi banii de la 17 – 18 ani, e mult
mai ruşinos să trăieşti pe banii părinţilor, fără nici un orizont... Oricum, schimbările
rapide ale societăţii îi vor obliga pe aceşti novici din cîmpul muncii să urmeze, la căşiva
ani odată, un curs de specializare, calificare sau recalificare! Iar studiile aprofundate
(licenţă, masterat, doctorat...) să rămînă apanajul elitelor, al celor care, cu adevărat, au

chemare, idei şi putere de muncă. Şi, pe cît de aspră ar trebui să fie şcoala profesională,
pe atît de relaxată ar trebui să fie universitatea, pentru stimularea creativităţii. Relaxată
din punctul de vedere al relaţiilor profesor-elev şi al programului de studiu, nu al
examenelor!
Mulţi tineri profesionişti, cu bani, interesaţi să-şi plătească singuri noi module de studiu,
ca să cîştige şi mai bine. Elite de toate felurile, studiind aprofundat, sprijinite de burse
venite şi de la stat, şi din mediul de afaceri privat. Profesori mai puţini dar mai bine
pregătiţi, cu salarii mari, de la şcoală şi din contracte de cercetare. Publicaţii ştiinţifice
recunoscute pe plan mondial. Privatizarea şcolii, de la grădiniţă la Universitate. O nouă
clasă socială, un nou cognitariat, care să furnizeze cadre către politică, administraţie,
afaceri. Libertatea de a alege o structură curriculară de bază, la care să adaugi materiile
opţionale care te interesează. Profesori cooptaţi în universităţi pentru că sînt personalităţi
în domeniile lor de activitate, pentru că au scris şi au publicat. Licee de elită, particulare,
cu predare în limbi străine, dar şi şcoli de stat, în mediul rural, cu ajutoare sociale pentru
copiii săraci. Diplome recunoscute în străinătate. Astăzi, toate par nişte vise frumoase. Să
nu uităm, însă, că integrarea în Uniunea Europeană va liberaliza şi piaţa educaţiei iar
copiii cu posibilităţi vor prefera să studieze în străinătate, dacă aici vom tot amestaca
lături în hîrdău...
12 iulie 2007
Să scoatem icoanele din şcoli?
Să scoatem icoanele din şcoli? Ce tîmpenie! Altele sînt pericolele pentru minţile
fragede – profesorii cu mentalităţi de pe vremea lui Ceauşescu, “materiile” prăfuite
şi corupţia banului...
S-au găsit nişte deştepţi să ceară scoaterea icoanelor din şcoli! De ce? Pentru că privirea
aspră a Sf. Nicolae i-ar putea traumatiza pe micuţi, iar scena Răstignirii ar fi prea
sîngeroasă... Iar Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a grăbit să
recomande Ministerului Educaţiei o analiză a problemei. Curajos cum îl ştim, ministrul
Hărdău a pasat castana fierbinte comunităţilor locale. Dar asta nu va stinge scandalul.
Pun pariu că, pînă la urmă, icoanele vor fi date jos de pe pereţi, în ciuda clopotelor trase-n
dungă de Biserica Ortodoxă Română. Ăsta este trendul european – multiculturalitatea
înseamnă respectarea sensibilităţilor de orice fel, deci şi eliminarea simbolurilor
religioase din spaţiul public. Şi nu e un trend recent – Statul s-a separat de Biserică de la
Renaştere încoace...
Să ne înţelegem. Eu nu sînt adeptul învăţămîntului laic. Cred că Tradiţia oferă minţilor
tinere o cale mai bună de împlinire, punînd ştiinţa sub o autoritate mai înaltă. Dar părerea
mea nu contează. Modernitatea a ales să-şi autonomizeze instrumentele, în detrimentul
scopurilor. Astfel se explică şi de ce şcoala a devenit mai interesată de CÎT trebuie elevii
să bage la cap, nu de CE şi CUM o fac. Sînt nevoit să accept că, astăzi, procesul educativ
înseamnă acumulare de cunoştiinţe, nu formare de caractere. Respect, de asemenea,
libertatea celorlalţi de a crede în orice, chiar de a nu crede în nimic. Dar nu pot să înţeleg

cum icoanele pot vexa sensibilitatea cuiva! Ce, creştinii nu suportă să vadă chilimuri ?
Evreii sînt îngroziţi dacă zăresc statuia lui Budha ? Pînă şi ateii au colecţionat tablouri cu
subiect religios, admirîndu-le ca opere de artă...
Aşa că scoaterea icoanelor din şcoli mi se pare o tîmpenie! Răul pe care-l fac aceste
cioburi de cer, în caz că se poate vorbi despre vreun rău, este mult mai mic decît alte
primejdii, specifice şcolii româneşti! Ne dăm europeni, pluralişti şi multiculturali, dar nu
vedem cîţi profesori zbiară, ameninţă, mozolesc cuvintele, într-o predică pe care n-o
ascultă nimeni! Nu vedem cîţi impostori au ajuns la catedră pe pile, fără har şi fără
cunoştiinţe, nu vedem cîţi dinozauri ceauşişti, expiraţi cu tot cu socialismul lor ştiinţific
cu tot, se dau acum filosofi şi democraţi! Nu înţelegem să simplificăm programa,
eliminînd materiile de umplutură, ţinute în schemă doar pentru completarea normelor ! Şi
nici nu impunem respect generaţiilor tinere, pentru că luăm şpagă, închidem ochii în faţa
impertinenţei cu bani şi vindem subiectele de bacalaureat!
Dar, dacă stau să mă gîndesc mai bine, poate că iniţiativa Consiliului Naţional de
Combatere a Discriminării are şi o parte bună. Şcoala românească? Să fim serioşi... Cu
rare excepţii, datorate unor dascăli peste care s-a pogorît Sfîntul Duh al Ştiinţei de Carte,
s-a transformat în Templul acela plin de negustori şi cămătari, zornăindu-şi talanţii! Păi
ce să caute Iisus printre zarafi? Aşa că scoateţi-I mai repede imaginea de acolo...
13 iulie 2007
Piteşti – ultima operaţie estetică
Acum, cînd începe a treia etapă a modernizării centrului Piteştiului, inamicii lui
Pendiuc vor sări în sus, reproşîndu-i, ca de obicei, lipsa de gust şi atentatul la
fondurile publice. Dar acuzele sînt false – oraşul are nevoie de o Axă care să-i
confere personalitate şi să-l scoată din stereotipurile arhitectonice comuniste...
Dragostea mea pentru Piteşti n-a fost una la prima vedere! Ce-ar putea să-ţi placă la un
oraş muntenesc, întins ca o zi de post pe malul Argeşului, oraş plin de blocuri şi sufocat
de maşini? Îl ştiu din studenţie, cînd veneam de la Bucureşti la Vîlcea cu “Ia-mă, nene!”.
Cîteodată făceam drumul “din bucăţi” şi atunci luam un “2” de la Petrochimie, bun prilej
să mă zgîiesc prin geamurile murdare, dar nimic nu-mi atrăgea atenţia, voiam să ajung
mai repede la Bascov... Niciodată nu mi-a dat prin cap că aş putea să locuiesc aici,
niciodată n-am simţit vreo invitaţie, vreo seducţie a locului, care să mă facă să mă opresc.
Şi totuşi. Se fac 13 ani de cînd m-am mutat la Piteşti iar ceva s-a întîmplat... Am început
să-l accept, cu bune şi rele. L-am văzut cum a crescut în jurul meu, cum s-a transformat.
Prietenii îmi vorbesc despre timpurile în care cartierele lui muncitoreşti luau locul
mahalalelor ţigăneşti. Nu ştiu. Eu am asistat, captivat, numai la dinamismul său de
tranziţie, mirosind a bani negri, a benzină şi a parfumuri fine... Am văzut, fascinat, cum
şi-a dublat suprafaţa cu vile, în zone fără drumuri şi canalizare. Am început să-i îndrăgesc
parcurile şi Trivalea, să-i caut bisericile ascunse pe după blocuri. L-am admirat cînd şi-a
ridicat Bibliotecă şi Muzeu, ca să scape de complexele de inferioritate. Şi l-am aplaudat
pe primarul Pendiuc, cînd s-a hotărît să-l ducă de tot în modernitate, dîndu-i un Centru, o

Axă, cu pavele colorate, cu fîntîni, cu verdeaţă, rupînd-o cu monotonia betoanelor gri,
comuniste...
De fiecare dată cînd călătoresc prin ţară, îmi dau seama că asta nu s-ar fi putut face decît
la Piteşti, în Muntenia, pe locul vechiului tîrg, loc de întîlnire între munte şi cîmpie,
industrializat forţat de Ceauşescu. Oraşele moldoveneşti sînt construite în jurul unei
cetăţi, ca la Suceava, ca la Piatra Neamţ. Acolo se retrăgea Domnul şi curtea sa, la vreme
de năvălire străină. Localităţile transilvane au ca sîmbure o biserică fortificată, loc de
adunare în siguranţă a obştei. Nici în Moldova, nici în Transilvania, experienţele de
schimbare urbană, iniţiate de comunişti, n-au reuşit să schimbe “inima oraşului”... Sigur,
s-au construit cartiere muncitoreşti, dar acestea au fost puse alături de Oraşul Vechi, În
schimb, Oltenia şi Muntenia au puţine Curţi Vechi. Aici găseşti mai mult cule, casecetate, în care doar familia proprietarului se putea ascunde. La noi, simţul comunitar pare
a lipsi cu desăvîrşire, iar odată cu el lipsesc şi marile edificii publice. La noi, nu prea
există Oraşul Vechi. Pe această “carenţă de trecut”, comuniştii au afectat grav ţesutul
urban, ridicînd nu numai blocuri ci şi magazine după model rusesc, alături de Case Albe,
regionale de partid. Cum să scapi de ele? Să le dinamitezi? Nu se poate. Mai bine să le
integrezi într-o structură mai veselă, să le schimbi faţadele, să aduci iarba şi apa în
mijlocul oraşului. Este tocmai ce încearcă să facă Tudor Pendiuc (conştient sau
inconştient), prin operaţia estetică pe care o aplică de cîţiva ani Piteştiului...
N-o să citez acum din Rosario Asunto, care vedea oraşul ca pe o imensă grădină, nici nu
vă voi reaminti paginile din Călinescu, cel ce considera că eşti într-o aşezare urbană dacă
poţi să te plimbi pe timp de ploaie, fără să te uzi, pentru că, peste tot, sînt porticuri... E
suficient că etapa a treia de modernizare a centrului va completa stilistic ceea ce s-a
început. Rămîne de văzut cum se va integra într-un spaţiu mai colorat clădirile albe ale
Primăriei, Muzeului de Artă şi Curţii de Apel. Sper ca pomii bătrîni din zonă să rămînă în
picioare şi să lipsească lalelele de inox. În rest, n-am nici o grijă... Era şi timpul ca Piaţa
Milea, unul din capetele Axei, să-şi găsească perechea în Piaţa Teatrului. Dacă prima este
un loc al concertelor şi al distracţiei, al tineretului, de ce n-ar fi a doua un loc al culturii şi
al celor mai vîrstnici?
14 iulie 2007
Un Dandanache pentru PD Argeş
Democraţii argeşeni au o problemă. Dacă ar fi să-l credem pe Vasile Blaga,
săptămîna viitoare se va hotărî schimbarea conducerii filialei, pe motiv de rezultat
slab la referendum. Chestiunea este cusută cu aţă albă... Nu cumva un Dandanache
bucureştean îi rîvneşte scaunul bunului domn Bica?
La început, a fost un zvon, lansat în presă – cică Vasile Blaga, unul din fruntaşii
Partidului Democrat, ar fi supărat pe filialele de partid din judeţele în care, la referendum,
preşedintele Băsescu a obţinut ceva mai puţine voturi. Printre ele – Argeşul. Apoi zvonul
a devenit realitate, iar unii s-au grăbit să tragă jarul pe turta lor, mai ales dacă se simţeau
cu musca pe căciulă. Astfel, au apărut luările de poziţie ale lui Gabriel Bratu, şeful de

campanie, care a încercat să paseze întreaga răspundere pe umerii preşedintelui Bica.... În
treacăt, Bratu i-a tras un ghiont şi senatorului Popa, în ideea că nu se are “pe bune” cu
primarii. Dar bucuria inspectorului şcolar general a fost de scurtă durată. Nici n-au plecat
bine în concediu şefii PD Argeş că, de la Bucureşti, a sosit rezoluţia – filiala va fi băgată
la judecată, conducerea ei s-ar putea să fie schimbată in corpore, iar un comitet interimar
va gestiona alegerile pentru parlamentul european, urmînd ca, în iarnă, să se voteze o
nouă garnitură de lideri!
De la primele sale unde de şoc, tot încerc să înţeleg motivul acestui adevărat cutremur
politic, petrecut în cel mai puternic partid al momentului. Nu mă satisface explicaţia unor
ziare, cum că preşedintele Dan Bica este un tip moderat şi blînd, care nu are stofă de
luptător, deci trage în jos filiala... De ce? Pentru că, în Argeş, PSD a făcut legea încă de
pe vremea cînd democraţii îl aveau vîrf de lance pe Ion Cîrstoiu, un tip mult mai agresiv!
Cît a contat caracterul belicos al parlamentarului Cîrstoiu, în lupta cu un Nicolescu sau un
Văcăroiu? Judecînd după rezultatele PD-ului de atunci, aproape deloc. Deci, nu neapărat
fervoarea războinică a şefului aduce procente la vot! E o chestie mult mai complicată –
ţine de starea opiniei publice. Dar nu e adevărat că nici Bica n-a reuşit să schimbe această
stare ? - o să întrebaţi dumneavoastră. Uite ce s-a întîmplat la referendum... Ce s-a
întîmplat? – răspund eu. Preşedintele l-a cîştigat cu 72%. Pentru orice om lucid asta este
o victorie. Se putea mai mult? Probabil, însă mi se pare exagerat ca Bucureştiul să arunce
toată vina în capul acestei echipe de conducere, care n-are nici măcar doi ani de exerciţiu.
Şi totuşi, o face. De ce?
Ce-l motivează pe Vasile Blaga să treacă peste votul filialelor şi să impună noi şefi, chit
că e vorba despre şefi provizorii? Grija pentru partid? Poate, însă momentul este prost
ales – acum, cînd alegerile europarlamentare bat la uşă, acum, cînd PD trebuia să-şi
prezinte candidaţii la primării! Nu se putea aştepta pînă după euro-parlamentare, cînd
preşedinţii de filiale puteau fi judecaţi mult mai corect după scorul PD (şi nu al lui
Băsescu)? De ce graba asta? Mi-a mai rămas o singură ipoteză – există lideri în PD care
au pus ochii pe Argeş şi vor să se înfigă aici... A confirmat-o şi Blaga, mai cu jumătate de
gură, spunînd că acel comitet interimar va fi condus de o personalitate naţională. Aha,
deci trebuie să ne aşteptăm la un Agamiţă Dandanache şi pentru PD, că tot am avut parte
de “paraşutaţi” pe liste, de genul Copos, Daciana Sîrbu sau Cristi Boureanu! De ce, în
fruntea listei, să n-aibă şi PD Argeş un “stranier”, mai ales cînd stă atît de bine în sondaje
? Or, ce pretext mai bun poate să existe pentru asta decît reorganizarea unei filiale?
O fi aşa? N-o fi? Poate greşesc. Dar un judeţ ca Argeşul, şi bogat, şi aproape de Capitală,
e o pradă tentantă pentru orice carnasier de partid. În locul bunului domn Bica, eu m-aş
consulta cu colegii şi, dacă aş avea susţinere, aş negocia pînă în pînzele albe cu Boc,
Blaga şi ceilalţi sfinţi! Chiar cu demisia/demisiile pe masă.
15 iulie 2007

Păcatul de-a purta pantaloni
S-au indignat unii că Papa Benedict al XVI-lea a vorbit despre bisericile ortodoxe
drept unele “particulare”. Dar n-am auzit pe nimeni să se indigneze de prostiile
debitate de unii popi ortodocşi...
# AVEM ALTĂ CULTURĂ... ORGANIZAŢIONALĂ. Am mai auzit o explicaţie pentru
ciudatul comportament al Centrului faţă de staff-ul PD Argeş – cică Bica şi Popa trebuie
făcuţi vulnerabili, ca să se poată întoarce în forţă Ion Cîrstoiu, la anul, cînd n-o să mai fie
prefect! Adică dai în ai tăi, preventiv, nu-i laşi să se întărească, creezi haos şi, cînd toată
lumea ţipă, pac! Vii tu, Marele Salvator... Mai să fie! Astfel de subtilităţi or merge în
China eunucilor imperiali, dar parcă nu prind la noi, în Românica, un spaţiu cu altă
cultură organizaţională, aceea a ciomagului şi a înjurăturii. În plus, cine a zis că Ion
Cîrstoiu n-o să mai fie prefect ? După cum arată sondajele, PD o să cîştige şi alegerile din
2008, aşa că...
# FIE ŞI CU PICIOARELE ÎNAINTE. În fine, Cosmin Guşă a nimerit-o, cînd le-a bătut
obrazul colegilor parlamentari expiraţi, cerîndu-le să se pensioneze. De ce? Guşă a înşirat
zece motive, cel mai puternic fiind acela al diminuării capacităţii de efort, şi a făcut şi o
statistică - 20% dintre aleşii neamului au depăşit vîrsta de 65 de ani dar nu se dau duşi
nici cu slujbe! De ce nu vrea Ungheanu să-şi plimbe nepoţii cu căruciorul, de ce nu
pleacă Stănescu la table? Păi unde e somnul mai dulce, bufetul mai ieftin şi indemnizaţia
mai mare dacă nu în Parlament? Pentru toţi a răspuns Ion Iliescu: “Pe mine mă scoateţi
din politică doar cu picioarele înainte!”. Fie şi-aşa!
# UN DEPUTAT EMOŢIONAT... Vineri, la serbarea firmei Steinel, am avut ceva
emoţii pentru deputatul Miuţescu – ştiam că fusese director la IPEE şi tratase cu nemţii,
pentru o eventuală privatizare, ştiam că i se reproşase în presă “falimentul electronicii
argeşene”, mai auzisem şi nişte zvonuri despre întîrzierea salariilor celor rămaşi “la
patron”. Dar, spre cinstea sa, foştii colegi de muncă l-au primit cu aplauze iar insinuările
s-au topit ca prin minune... În faţa manifestării de simpatie, parlamentarul s-a emoţionat
şi a renunţat la orice discurs politic.
# ... ŞI UN LIDER FELICITAT. Şi tot vineri, la talk-show-ul de la “Antena 1” Piteşti, în
care l-am avut invitat pe Cornel Lazăr, liderul local al PNG, toate telefoanele primite au
fost de felicitare, chit că omul nu apucase să facă mare lucru ca politician! De unde se
vede că o parte a electoratului îşi pune speranţele în acest partid şi în Gigi Becali,
indiferent că n-au o ideologie clară şi nici oameni cunoscuţi în teritoriu. Marele avantaj al
PNG este că n-a participat la guvernare, nici la centru, nici prin teritoriu, de aceea este
perceput drept “imaculat”, chiar dacă liderul său are notorietate. Marele dezavantaj ţine,
paradoxal, de aceeaşi stare de lucruri – “imaculat” înseamnă şi “lipsit de experienţă”…
# NU VINE NICI UN BAROSAN? Discutam ieri cu un gardian de la Prefectură iar omul
se plîngea că aşteaptă de nu mai ştie cînd să-i vină conducta de gaz pînă la poartă, la
Ştefăneşti... “S-au oprit cu lucrările la nici un kilometru de mine şi au trecut ani deatunci... Nu ştiţi, nu mai vrea nici barosan să se mute prin zonă ? Că, poate, atunci...”.

Ascultîndu-l, mi-am amintit de kilometrii de conductă de gaz, care merg prin munte, la
Moroieni, Dîmboviţa, ca să se oprească la vilele unor foşti ştabi PSD-işti, de pe la
Romsilva…
# DE-ALE POPILOR. Sînteţi pe picior de plecare în concediu şi nu aveţi nimic pregătit?
Atunci vă pot recomanda un concediu în zona mănăstirilor din judeţul Neamţ – Bistriţa,
Secu, Sihăstia… Dintre toate, mie mi-a plăcut cel mai mult la Sihăstria, un adevărat
orăşel călugăresc, cu case albe, legate de alei pietruite, ce se adună într-o piaţă largă,
adăpostind biserica locului. Curăţenie, linişte, reculegere... Aici poţi gusta cu adevărat din
fructele cele dulci ale ortodoxiei – arhaica limbă a liturghiei, fastul podoabelor arhiereşti,
meditaţia. Dar, cum paradisul nu se află pe pămînt, tot aici eşti averizat de panouri
imense că, dacă fumezi, mergi în iad... Nu singur, ci alături de consoartă, dacă femeia a
avut proasta inspiraţie să poarte pantaloni! Deh, de-ale popilor! Păi ce, Hristos a fost
croitor, să recomande tipul de haine cu care să mergi la biserică?
16 iulie 2007
Cum mai stăm cu ... Europa?
Politicienii noştri sînt ca nişte copii – dînd fuga să se înfrupte din prăjitura
electorală a măririi pensiilor, iată-i gata să răstoarne şi să calce în picioare vitrina
cu bibelouri a alegerilor europene...
Nu confundaţi politicienii cu oamenii de stat. Cum să-i deosebim? E simplu. Primii sînt
gata oricînd să scarpine pe burtă mulţimile, ca să mai obţină cîteva puncte în sondajele de
opinie. Ceilalţi, pe care îi găsim cu greu, acceptă să sacrifice interesul politic de moment
pentru un mare succes viitor. Primii fac legi şi dau ordonanţe, ceilalţi dau sens şi fac
istorie. Politicienii sînt mulţi, oamenii de stat sînt foarte puţini. Aşa că nu trebuie să vă
miraţi dacă, astăzi, se vorbeşte atît de mult despre mărirea pensiilor şi atît de puţin despre
alegerile europene. Totuşi, de rezultatul votului pentru Bruxelles va depinde, într-o
măsură semnificativă, capacitatea României de a-şi pleda interesele în comunitatea
europeană. Sînt pregătite partidele pentru alegerile euro-parlamentare? Judecînd după
reacţia lor de pînă acum, răspunsul este negativ. Data scrutinului n-a fost nici măcar
fixată, dar se vorbeşte despre luna noiembrie. Pînă acum, doar PD şi PNL şi-au făcut
publice listele de candidaţi.
Partidul Democrat porneşte ca favorit în această cursă. O atestă majoritatea sondajelor de
opinie. După despărţirea de liberali, e probabil ca democraţii să mizeze pe popularitatea
preşedintelui Traian Băsescu, iar întreaga strategie electorală să se axeze pe sprijinul
prezidenţial. Cu toate acestea, nu vor lipsi problemele, deoarece pe lista de candidaţi se
găsesc şi nume “uzate”, precum Sorin Frunzăverde, care e un politician cu experienţă dar
în nici un caz “o locomotivă electorală”. În plus, trecerea PD în opoziţie a creat un deficit
de comunicare pentru liderii partidului – altfel se bucurau de atenţia presei cînd ocupau
funcţii la Palatul Victoria. Totuşi, vor avea timp să se exprime, să-şi explice intenţiile şi
politicile... Dar vor fi sub presiune, ca să obţină un rezultat cît mai bun, altfel lumea va

începe să creadă că procentele partidului sînt, cum zice deputatul Filip Georgescu, “o
gogoaşă ce se va dezumfla la urne”.
Liberalii au alt tip de probleme. Ei sînt în pierdere continuă de electorat – guvernarea
erodează... De aceea, s-au decis să aducă pe liste ce au mai bun, în jurul unui fost
ministru de externe – Răzvan Mihai Ungureanu, care va fi sprijinit de alţi fruntaşi ai
partidului, precum Ludovic Orban. În plus, PNL a cooptat şi reprezentanţi ai societăţii
civile – Cristian Pîrvulescu şi Renate Weber, o măsură abilă de a transforma personalităţi
respectate în purtători de mesaj electoral. Garnitura liberală, poate cea mai compatibilă cu
statutul cerut de Parlamentul european, se va vedea însă confruntată cu un adversar de
temut – preşedintele Băsescu, dornic să plătească poliţe...
La PSD, e jale mare! Staff-ul de partid a amînat luarea unor decizii privind lista de
candidaţi pînă după Consiliul Naţional din septembrie. Se vorbeşte despre o perioadă de
precampanie (!), pînă în toamnă, dar nimeni nu poate să spună precis despre ce e vorba.
Acum, PSD e preocupat mai mult de asumarea ideii creşterii pensiilor, preferînd să
definitiveze listele pentru europene mai tîrziu. E o sabie cu două tăişuri, întrucît, dacă vor
selecta candidaţi în grabă, vor ajunge pe liste cu nume controversate, o corecţie ulterioară
nemaifiind posibilă. Cum PSD stă la 15% în procente, un eventual rezultat scăzut la
alegeri n-o să cîntărească, însă, atît de greu la capitolul imagine ca în cazul PD sau PNL.
Pentru UDMR, formaţiune politică în pierdere de popularitate, europarlamentarele sînt
cruciale. Rezultatul va fi un semnal pentru electoratul maghiar şi va determina, desigur,
comportamentul electoral din 2008. La fel, de partea cealaltă a baricadei, Corneliu Vadim
Tudor va deschide lista PRM, ca să poată monopoliza şi conduce dezbaterea publică.
Numai că se va lovi de inamicul său neobosit, Gigi Becali, cap de listă la PNG, dornic să
treacă cu brio primul test major şi să se îndrepte triumfal către Parlament. Aşa că ne
putem aştepta la confruntări dure, purtate la limita decenţei. În plus, mai există o
necunoscută – cum se vor implica familiile politice din Europa în sprijinirea “copiilor”
din România... Dar despre asta – în numărul de mîine.
17 iulie 2007
Cum mai stăm cu... Europa (II)
Parlamentul European este un cîmp de luptă subtil şi complex. Aici se înfruntă şi se
armonizează interesele naţionale. De aceea, contează foarte mult calitatea
intelectuală şi morală a europarlamentarilor noştri. Nu e loc pe liste pentru
“mamuţii” de partid!
În anii ’60 ai secolului trecut, Marshall McLuhan, marele teoretician al mass media,
anunţa intrarea umanităţii într-un nou stadiu istoric, acela al “satului planetar”, o lume
mică, în care informaţia circula instantaneu, făcîndu-ne martori ai oricăror evenimente de
pe glob. De atunci, noi, “sătenii planetari”, am băgat de seamă că mai există şi alte
fenomene care nu mai ţin seama de graniţele statului naţional – economia s-a globalizat,
clima s-a modificat, poluarea ne afectează pe toţi (chestia cu norul toxic din Ucraina e cel

mai recent exemplu), cultura s-a americanizat, pînă şi gastronomia s-a cutremurat din
temelii... De fapt, totul se schimbă, mai repede sau mai încet. Se schimbă şi politica, iar
integrarea noastră în Uniunea Europeană e un eveniment epocal. În comentariul de ieri,
deplîngeam faptul că, în ciuda acestor evidenţe, partidele româneşti nu dau mai multă
atenţie alegerilor euro-parlamentare, întîrziind să-şi definească obiectivele şi politicile de
urmat, punînd pe liste nume compromise şi aşa mai departe. Aşa stînd lucrurile, înseamnă
că intrăm nepregătiţi într-o arenă de joc, subtilă şi complexă, iar interesele României nu
vor fi apărate eficient. Despre această complexitate a legislativului european, cîte ceva în
cele ce urmează...
De la început, să remarcăm că Parlamentul European este primul organism viabil la nivel
supranaţional, căruia corpurile legislative naţionale i se înclină... Organizaţia Naţiunilor
Unite n-a avut niciodată atîta influenţă, depinzînd de bunăvoinţa marilor puteri, care îi
puteau bloca activitatea prin dreptul lor de veto. De-a lungul timpului, Parlamentul
European a devenit din ce în ce mai influent, primind competenţe în domeniul întocmirii
bugetului comunitar (la nivel naţional, asta o face guvernul...), în domeniul alegerilor, în
procedurile decizionale, iar experţii consideră că această influenţă va creşte. Din această
hipertrofie se naşte o nouă caracteristică interesantă – Parlamentul European nu e o
simplă putere legislativă (cum ştim noi că trebuie să se petreacă lucrurile într-un stat bine
echilibrat) ci are şi competenţe executive. Bunul Montesquieu s-ar lua cu mîinile de cap
dacă ar vedea cum funcţionează cele 20 de Comitete Permanente ale PE, care cuprind
parlamentari numiţi pe cinci ani, superspecializaţi, comitete ce verifică activitatea
direcţiilor generale ale Comisiei Europene şi influenţează deciziile Comitetelor de
Miniştri! Din simpla prezentare a situaţiei, deducem cît de important este ca, pe liste,
partidele din România să plaseze oameni competenţi, cu putere de muncă, nu “mamuţi”
de partid, care vor să iasă liniştiţi la pensie de la Bruxelles.
În fine, să mai semnalăm o caracteristică a activităţii din Parlamentul European, şi anume
aceea că nu există graniţe ideologice atît de bine trasate între actorii politici. Sigur, PE
este compus din facţiuni suprastatale ca, de exemplu, facţiunea Partidului Popular
European sau cea Social Democrată, dar jocurile se fac mai mult pe proiecte de legi, pe
interese naţionale. Parlamentarii europeni au mai multă libertate decît în omologii lor
naţionali, unde nimeni nu mişcă de frică să nu cadă în dizgraţia şefilor şi să nu mai ajungă
pe următoarele liste ! La Bruxelles, alianţele sînt mult mai fluide, se fac şi se desfac mai
uşor, se pun în discuţie chestiuni punctuale, precise, precum o anumită cotă de producţie
de lapte sau un anumit tarif pentru telefonia mobilă. De aici se naşte nevoia ca noii noştri
europarlamentari să dispună de informaţii exacte din ţară, să cunoască la perfecţie
mecanismele economice naţionale, să coopereze mult mai strîns cu asociaţiile naţionale şi
cu organismele transnaţionale, cu presa naţională şi locală. Cam greu, pentru unii dintre
aleşii poporului!
18 iulie 2007

Nimic despre caniculă
M-am plictisit de isteria media, legată de caniculă, de accidente, de trupuri
bronzate! V-aţi săturat şi dumnevoastră? Atunci încercaţi cîteva experienţe
spirituale – cu Papa Benedict al XVI-lea, cu Rene Guenon, cu… Harry Potter!
# MĂNÎNCĂ ŞI GURA NOASTRĂ O PÎINE. Vacanţă, caniculă... criză de subiecte
pentru săracii jurnalişti, rămaşi la serviciu! Să fie după mine, aş da o lege ca toate ziarele
să se închidă între 1 august şi 15 septembrie, iar televiziunile să aibă în program muzică
şi comedii! Vi se pare utopic? Păi în unele ţări nordice chiar aşa se întîmplă – sînt ziare
care intră în vacanţă... Unde mai pui că, astfel, am scăpa de relatări privind accidente
rutiere, n-am mai avea parte de fotografii cu funduri şi ţîţe, expuse pe la bazin, şi nici nu
ne-am mai enerva că “România se topeşte”… Dar, cum trebuie să mănînce şi gura
noastră o pîine, chit că e august, tot cu de-alde astea ne vom ocupa!
# DE CE, MIRCEA? Dacă nu v-aţi plictisit de Mircea Geoană (că tot a ţinut prima pagină
sîmbătă şi luni), să vă spun cum arată văzut de-aproape – e înalt, slab şi foarte obosit, cu
cearcăne pronunţate… Poate nu doarme bine, de grija partidului, a funcţiei sau, mai
simplu, de căldură.
# CU CINE E PRIETEN PAPA… Excelent comentariul “Benedict reacţionarul”, semnat
de Gelu Trandafir, în “România liberă” de ieri, despre imposibilitatea comunicării dintre
Biserică şi Mass Media. “Cardinaul Ratzinger, în predica rostită înaintea Conclavului, a
denunţat dictatura relativismului care nu recunoaşte nimic drept definitiv. Or, Biserica
tocmai cu lucruri definitive se ocupă, în timp ce relativismul ghidează establishmentul
media occidental (...) Biserica nu înţelege media, dar cel puţin la fel de valabil este şi
reversul acestei afirmaţii. Ne vom înşela întotdeauna dacă vom judeca Biserica Catolică
sau Biserica Ortodoxă cu aceleaşi criterii după care judecăm partidele politice sau ONGurile...”. Cu alte cuvinte, este comic să-l prezinţi pe Papă drept reacţionar, ca şi cînd ai
vorbi despre vreun fost secretar-general de partid comunist! Da, Papa n-are nevoie de
prietenia trusturilor de presă, cîtă vreme e convins de prietenia Sfîntului Duh…
# PE CE TE BAZEZI, MĂI GURULE? Un prieten, tip deschis şi dornic de cunoaştere,
îmi povesteşte că a participat la un curs de … Merkaba (!), o tehnică de sorginte
cabalistică, pentru “conectarea cu Sinele”. Toată chestia a durat trei zile, la Bucureşti,
într-un cadru exclusivist, cu lectori mînuitori de retroproiectoare, cu exerciţii de respiraţie
şi referiri la solidele platoniciene (!). Am şi o nepoată, yoghină, studentă eminentă la
două facultăţi, care trăieşte în ashram... Alţi cunoscuţi colecţionează cristale, îşi
decorează casa în stil feng-shui sau ascultă CD-uri cu mantre tibetane. Ce vrea să
însemne asta? Probabil faptul că România intră în luxurianta junglă new-age. Riscul, aşa
cum îl vedem în Occident, e că te poţi pierde în fundături. Cu cît cauţi mai abitir fericirea,
cu atît creşte riscul să te rătăceşti! Poate că nu strică să ne aducem aminte de maestrul
Rene Guenon, care, în anii ’40 ai secolului trecut, îi avertiza pe profani că nu toate
iniţierile sînt la fel. Una e să te afiliezi unei Tradiţii venerabile şi alta e să asculţi voci de
sirenă... Una e să practici o religie milenară, alta e să aderi la o sectă. Cînd te cheamă

vreun spiritual, întreabă-l ca Marin Preda: “Pe ce te bazezi?”. În numele cui vorbeşti?
Care îţi sînt scrisorile de recomandare?
# NU LE STRICAŢI PLĂCEREA! Unii critici strîmbă din nas cînd vine vorba despre
succesul seriei Harry Potter. Ei neagă orice calitate literară celor şapte cărţi scrise de J.K.
Rowling, considerînd că fanii se lasă duşi de nas de excelentul marketing al editorilor...
Vineri noaptea, aşteptînd la “Librăria Mea” să se deschidă pachetele, mi-am dat seama că
oamenii aceştia n-au dreptate. Oricît ar fi de bună reclama, ea nu poate vinde un produs
prost... Puştanii care aşteptau cu sufletul la gură să cumpere ultimul volum erau fascinaţi
! Trăiau aceeaşi fervoare pe care am trăit-o noi, părinţii lor, citind “Winettou”-ul lui Karl
May, “Tarzan”-ul lui Edgar Rice Burroughs sau “Rahan”-ul lui Lecureux şi Cheret,
celebra bandă desenată din PIF.
23 iulie 2007
A fugit puiul cu aţa...
Din ce în ce mai des, românul se vaită – ba că nu plouă şi s-a dus dracu’ recolta, ba
că se moare pe capete la trecerile de cale ferată, ba că parlamentarii sînt tîmpiţi!
Personal, m-am săturat de corul bocitoarelor şi aş prefera puţină gîndire
anticipativă...
Ce vreau să spun? Ştiţi şi dumneavoastră... Prea des dau peste noi tot felul de nenorociri –
iarna e frig, ninge şi se blochează drumurile! Vara e caniculă, secetă, pămîntul crapă şi
sistemul energetic intră în criză. Primăvara şi toamna sînt inundaţii şi vijelii. Drumurile
sînt proaste, maşinile se răstoarnă ca popicele, sîntem pe locul doi la accidente în Europa.
Învăţămîntul produce mediocri pe bandă, ştiinţa românească e sublimă dar lipseşte cu
desăvîrşire, cultura e subfinanţată. Parlamentarii se comportă execrabil, preşedintele e
conflictual, autorităţile locale se dovedesc depăşite. Patronii fură, transnaţionalele sînt
egoiste... Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Sute de probleme, amplificate în cutia de
rezonanţă a media, care dau un milion de hohote de plîns. De care m-am săturat pînă în
gît! Parcă nimeni nu mai gîndeşte inteligent în ţara asta... Căci inteligenţa înseamnă,
printre altele, anticiparea pericolelor şi evitarea lor...
Ia să vedem! Să ne limităm la relaţia cu mediul... E prima dată cînd aflăm că iarna e frig?
Nu, ştim dintotdeauna, de aceea ne cumpărăm haine groase, ne încălzim locuinţele şi ne
montăm cauciucuri speciale la maşină. Ce facem noi “în mic”, la nivel de familie, ar
trebui să facă şi autorităţile competente, angajînd firme care să cureţe străzile, îngrijinduse de starea sistemului naţional de energie etc. Se schimbă clima şi se deşertifică sudul
României? Atunci e cazul să înceapă refacerea sistemelor de irigaţii, să se aclimatizeze
alte tipuri de plante, să se investească în aducţiuni de apă, în fîntîni... E cald în spitale?
Păi de ce nu s-au dat bani de la minister pentru aparate de aer condiţionat? Se opreşte
curentul în sălile de operaţii? Unde sînt grupurile generatoare? Ce, nimeni nu mai
gîndeşte politicile de investiţii privind către viitor ? Nu mai merge cu amatorismul, cu
hoţia, cu risipirea banului public... Nu mai trăim în cea mai bună dintre lumile posibile!
Pînă acum, am avut impresia (pe undeva justificată...) că e suficient să scuturăm

firimiturile pe fereastră, ca să crească acolo grîul şi porumbul. Sau, cum zice poporul, a
fugit puiul cu aţa... De acum înainte, trebuie să ne gospodărim!
Ard pădurile la Rucăr şi prin Harghita? Or să ardă şi mai abitir... În loc să cumpărăm
aeronave pentru Băsescu şi Tăriceanu, mai bine luăm avioane-cisternă şi maşini noi
pentru pompieri! Se duce asfaltul de pe drumuri, din cauza camioanelor grele? Păi soluţia
nu e să oprim traficul, provocînd pierderi de miliarde în economie, ci găsirea unor noi
compoziţii asfaltice, care să reziste! E prea cald în mijlocul oraşelor, din cauza poluării?
Atunci municipalităţile trebuie să susţină transportul în comun, descurajînd deopotrivă
traficul autoturismelor personale. N-avem apă, că au secat izvoarele? Ia să respectăm mai
mult pădurea şi să ne obişnuim ca, acolo unde au muşcat gaterele, să se planteze din nou
copaci! Consumăm prea mult curent ? Atunci arhitecţii să privească mai cu atenţie
vechile locuinţe româneşti, celebrele cule, şi să se inspire – zidurile groase şi
acoperişurile ţuguiate feresc şi de căldură şi de frig. Şi să investim în centrale nucleare,
dar şi în alte forme neconvenţionale de energie...
În insulele Azore, nu există rîuri iar oamenii primesc apă cu raţia, de la primărie, în
bazinele familiale, contra cost. Apoi apa e picurată, bob cu bob, la rădăcina plantelor, de
sisteme de irigaţii comandate de computer. În Malta, agricultura se face pe o pătură
subţire de pămînt fertil, care a fost adus cu sacoşa, de pe continent! În Israel şi Turcia,
temperaturile depăşesc frecvent 40 de grade, dar nimeni nu se plînge, pentru că plantele
cresc în solar, nu sub cerul liber... În Austria şi Norvegia, şosele netede ca-n palmă urcă
pînă în vîrful muntelui. În Germania, aerul cald de la condiţionatoare este recirculat, ca să
încălzească apă. În Elveţia, nici o aşchie de lemn nu se aruncă – totul se brichetează şi se
vinde. Nu mai dau şi alte exemple, pentru că m-am plictisit – întreaga ţesătură a
civilizaţiei umane este o dovadă a gîndirii anticipative. Inteligenţa tehnică modifică
mediul, îl îmblînzeşte, se adaptează lui. Americanii şi ruşii au trăit sute de zile pe Lună şi
pe staţia cosmică internaţională. Românii mor de caniculă la Slobozia!
25 iulie 2007
Un guvern de stînga-dreapta?
Interviul lui Adrian Năstase, publicat ieri de ziarul “Gîndul” (atît în ediţia tipărită
cît şi pe internet), este o capodoperă de pragmatism politic, un triumf al interesului
de partid în detrimentul valorilor şi ideologiilor.
Dar ce spune Năstase? Pentru cei care nu au citit interviul, iată sinteza – e cazul ca PSD
şi PNL să-şi oficializeze relaţia, prin intrarea la guvernare a social-democraţilor, dar şi
printr-o alianţă electorală pentru 2008, care să permită încă patru ani de stat la butoanele
puterii! Pe ce se bazează Năstase? Pe procentele de acum ale partidelor (PSD – maxim
25%, PNL – maxim 15%) şi pe evidenta lor stagnare electorală… Adunînd, se pot obţine
deci 40% din voturi, iar UDMR şi minoritarii vor asigura majoritatea, permiţînd formarea
guvernului. Varianta cealaltă, a alianţei PSD cu PD, este exclusă, ştiindu-se adversitatea
lui Băsescu faţă de social-democraţi, plus prevederile din statutul PD, care interzic orice
formă de colaborare cu oamenii lui Geoană. Cu sînge rece, Năstase aduce şi alte

argumente în favoarea construcţiei politice propuse – o guvernare de cinci ani (unul pînă
în 2008 şi restul – după…) va creşte şi prestigiul şi influenţa pesediştilor de la centru şi
din teritoriu. Statul pe margine nu e o soluţie, proclamă fostul premier. Opoziţia
slăbeşte…
Dar ce va spune electoratul PSD ? Cum va înghiţi mariajul cu liberalii, inamicii
tradiţionali? Năstase are răspunsul pregătit – se poate negocia un program nou de
guvernare, pe cinci-şase ani, care să cuprindă elementele de ideologie şi de componentă
socială a PSD, un program de guvernare care să acopere noua situaţie, aceea că sîntem
membri ai Uniunii Europene. “Asta ar fi şi justificarea, programul postaderare ar fi
fundamentul pe care s-ar construi acest nou program de guvernare şi care să aibă o
respiraţie pe cinci ani: un an pînă la alegerile parlamentare viitoare şi apoi facem încă un
ciclu electoral, intrarea transparentă la guvernare alături de PNL”. Clar, nu? Astfel,
măsurile social-democrate, precum mărirea pensiilor, nu s-ar mai contabiliza electoral la
liberali, ceea ce reproşa şi Dîncu, ci s-ar întoarce către iniţiatorii lor! S-a mai văzut
vreodată ca stînga să guverneze cu dreapta? Da, zice Năstase, vezi recentul caz al
Germaniei. Şi, în definitiv, ce înseamnă stînga sau dreapta? Electoratul din România nu
ştie de astea... Important e să conducem bine !
Să conducem bine... Dar e oare posibil aşa ceva, cînd unii trag hăis şi alţii –cea? Cum se
vor armoniza politicile economice de sorginte liberală, garantînd libera iniţiativă şi statul
minimal, cu intervenţionismul de redistribuire al stîngii? Va rămîne cota unică de
impozitare, motorul dezvoltării din perioada Tăriceanu, sau va fi înlocuită de un sistem
gradual, cum ne-a declarat recent Mircea Geoană? Cum va arăta noul buget liberalopesedist? Cu Vosganian strîngînd robinetul cheltuielilor publice, în timp ce Tănăsescu
găureşte direct conducta, ca să dea bani la asistenţă socială? Recunoaşteţi şi
dumneavoastră, e destul de greu să se închipuim... Cu toate că, dacă stăm mai bine să ne
gîndim, chiar bugetul pentru anul viitor pare o astfel de struţo-cămilă, după adoptarea
Legii pensiilor! Deci, se poate! Ieri, deputatul Adrian Miuţescu mi-a spus că nici nu se
gîndeşte la o guvernare stînga-dreapta, dată fiind incompatibilitatea “stilistică” dintre
liberali şi pesedişti, mai ales în teritoriu. Mai precis, Miuţescu i-a făcut “vătafi” pe
oamenii domnului Nicolescu… Dar cu o floare nu se face primăvară. Cine ştie dacă, la
centru, zarurile nu au fost deja aruncate. Parcă îmi aduc aminte cum pragmaticul Dinu
Patriciu vorbea despre împăcarea părţilor. Ideologia? Valorile? Sînt pentru pedanţi,
profesori de politologie şi alţi intelectuali pîrliţi...
26 iulie 2007
Există viaţă după piaţă?
2035 – prăbuşirea puterii globale a Statelor Unite. 2050 – conflicte generalizate,
consumarea rezervelor de petrol, terorism. 2060 – recrudescenţa unor forţe
altruiste, regîndirea pieţei şi democraţiei. Nu, nu cităm din Centuriile lui
Nostradamus ci dintr-un studiu semnat de Jacques Attali, fondator şi preşedinte al
Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)...

Recent, a apărut în româneşte eseul “Scurtă istorie a viitorului”, de Jacques Attali, doctor
în ştiinţe economice, fost consilier al preşedintelui Francois Mitterrand, fondator şi
preşedinte al BERD. Cartea este o revelaţie pentru oricine vrea să ştie cum va evolua
lumea în următorii cincizeci de ani. Departe de prostiile cu iz nostradamian, care ne-au
invadat librăriile, studiul lui Attali evidenţiază diverse tendinţe contemporane de
dezvoltare socială şi le extrapolează consecinţele, construind un viitor foarte plauzibil. Şi,
chiar dacă nu veţi găsi în carte nici venirea extratereştrilor, nici invazii arabe, vă asigur că
frisonul nu va lipsi. Cum să fie altfel, cînd autorul, om respectabil, vorbeşte despre
descreşterea puterii americane, despre adîncirea faliilor dintre bogaţi şi săraci, despre un
conflict mondial ce stă să vină? Şi, mai ales, înfăţişează posibilitatea constituirii unei noi
ordini economice, care să nu mai pună în centru profitul ci nevoile omului, dîndu-ne o
speranţă că există viaţă după… piaţă!
Totul va începe printr-o revoluţie demografică, spune Attali. În 2050, dacă nu va avea loc
o catastrofă de proporţii, pe Pămînt vor trăi 9,5 miliarde de oameni, cu trei miliarde mai
mult decît astăzi. Sporul demografic va schimba actorii globali – India va fi cea mai mare
naţiune din lume, în timp ce Rusia şi Germania vor pierde pînă la 30 de milioane de
locuitori… Două treimi din omenire vor trăi la oraş, ceea ce va dubla cantitatea de
energie şi produse agricole consumate. Libertatea individuală va domina orice altă
valoare. Moravurile se vor liberaliza, sistemele politice vor deveni laxe, artele şi
ideologiile vor fi “slabe”, vagi. Individul va avea întîietate asupra societăţii, creşterea
economică se va accelera, nivelul de trai va spori. Dictatura va fi o specie pe cale de
dispariţie, înlocuită de mecanismele democratice şi cele ale pieţei. Dar asta va însemna,
spune Attali (despărţindu-se aici de alţi gînditori, precum Fukuyama), că precaritatea şi
necinstea vor deveni reguli! Că resursele de apă şi energie vor ajunge deficitare, că însuşi
climatul va fi periclitat... Inegalităţile şi frustrările se vor agrava, iar la graniţele statelor
bogate se vor aduna toţi nomazii săraci ai planetei.
Pe fondul emergenţei noilor puteri economice, prin 2035, Statele Unite vor fi învinse de
mondializare! În mijlocul unui dezastru ecologic, decidenţii de la Washington vor
recunoaşte că au pierdut hăţurile din mînă, în favoarea multinaţionalelor. Epuizate politic
şi economic, SUA vor renunţa la a gestiona treburile planetei. Dar nimeni nu se va grăbi
să le ia locul – lumea va deveni policentrică, gestionată de vreo zece puteri regionale,
crede Attali. Apoi, prin 2050, piaţa se va impune în faţa statului. Puterea organizaţiilor
politice va decreşte. Noile tehnologii vor reduce consumurile de energie şi vor smulge din
mîna statului ultimele servicii, rămase colective – educaţia, sănătatea, securitatea şi
suveranitatea, fiecare persoană putînd deveni propriul său medic, profesor şi controlor.
Economia va deveni din ce în ce mai preocupată de economisirea energiei şi a apei.
Companiile de asigurări, devenite globale, vor impune norme globale. Resursele vor fi
din ce în ce mai puţine, roboţii – tot mai mulţi. În fine, timpul omului va fi petrecut în
întregime cu utilizarea mărfurilor. Omul va deveni un artefact consumator de artefacte,
spune autorul francez, pe măsură ce va putea să se autorepare, să-şi producă proteze şi, în
final, să fie clonat.
Emergenţa pieţei şi a democraţiei, aşa cum le ştim acum, vor aduce dezechilibre teribile.
Cu mult înainte de dispariţia imperiului american, unele populaţii vor începe conflicte

violente. Dar războiul nu va mai rămîne monopol de stat – diverşi particulari, că sînt şefi
de mafii, piraţi sau lideri religioşi, vor face apel la el... Cum nu vor mai exista legi ci
contracte, cum singura loialitate rămasă va fi cea faţă de tine însuţi, oamenii se vor bate
pentru petrol şi apă, pentru teritorii şi credinţe. Vor fi folosite arme noi. Şi, crede Attali,
prin 2060, dacă omenirea nu se va autodistruge, conflictul va deveni generalizat. Însă
orice otravă îşi conţine antidotul – din această criză globală se vor ridica noi forţe
planetare, altruiste, care vor prelua puterea, modificînd caracterul pieţei, schimbînd
esenţa democraţiei. Sub acest control, continental şi planetar, omenirea poate reînvăţa
viaţa colectivă. Se va naşte o nouă etică, punînd sub semnul inutilităţii acumularea de
resurse, într-o lume care moare. Şi, vă vine să credeţi sau nu, o nouă economie, aşa-zisă
relaţională, va produce bunuri şi servicii, fără să caute profitul. Va fi moartea pieţei, aşa
cum piaţa a fost moartea feudalismului...
Unde va fi locul României în această lume a viitorului? Ne-o spune tot Jacques Attali,
care a scris un capitol special pentru ediţia românească a cărţii sale, apărută la editura
“Polirom”. Dar, despre asta, în numărul de mîine.
30 iulie 2007
Există viaţă după piaţă? (II)
De ce n-a fost niciodată România o mare putere europeană, o “inimă” a dezvoltării
continentale? Futurologul Jacques Attali răspunde sec – pentru că niciodată n-am
ţinut seama de legile viitorului. Nu le-am cunoscut, nu ne-am racordat la ele...
În editorialul de ieri vă prezentam o lucrare pe care ar trebui s-o ţină pe birou orice
ministru, orice şef de partid din România – “Scurtă istorie a viitorului”, de Jacques Attali,
doctor în economie, fondator şi preşedinte al BERD. De ce s-o ţină pe birou? Pentru că,
în 200 de pagini, cartea reuşeşte să fie cel mai pertinent studiu despre ce ne aşteaptă în
următorii ani. Identificînd marile tendinţe ale economiei şi politicii, Attali trage concluzii
îngrijorătoare şi propune soluţii. Fostul consilier al preşedintelui socialist Francois
Mitterrand este de acord că democraţia şi economia de piaţă vor cuprinde toate ţările
lumii, însă asta nu e o fericire, deoarece se va face în detrimentul mediului înconjurător.
Dictaturile vor fi înlocuite cu sisteme politice permisive, ideologiile vor ceda în faţa
narcisismului generalizat, prăpastia dintre săraci şi bogaţi se va adînci. Vom asista la
lupta pentru resurse, la migraţii imense de populaţii… Nici o graniţă nu va mai fi sigură,
nici un imperiu nu va mai conduce treburile Planetei. Totuşi, din haosul viitorului, forţe
noi şi altruiste se vor naşte, modificînd şi democraţia şi piaţa, aşa cum le ştim astăzi.
Attali crede că “economia de piaţă”, bazată pe profitul întreprinderii, se va transforma
într-o “economie relaţională”, axată pe satisfacerea gratuită a necesităţilor umane,
deoarece nu poţi să fii bogat într-o lume a săracilor, nici să consumi la infinit resurse,
într-o lume a penuriei.
Noi, esticii, oameni trecuţi prin utopia de stînga, am putea zîmbi neîncrezători. Păi nu ni
se spunea că, în comunism, fiecare va produce după capacităţi şi va consuma după nevoi?
Nu am lucrat cu toţii în fabrici şi uzine, ce funcţionau în afara profitului, ca să le vedem

apoi devenind un morman de ruine? Să fie Attali un socialist? Nu... Pronosticul optimist
pe care-l face se bazează pe tendinţe deja existente. Există forţe altruiste, există oameni
(Attali le spune “transumani”) care nu se mai cred proprietarii lumii ci uzufructul ei.
Aceşti transumani se arată preocupaţi de soarta contemporanilor şi a descendenţilor
acestora, dorind să-i ajute, să lase în urmă o lume mai bună... Ei se simt deja cetăţeni ai
lumii şi membri ai mai multor comunităţi. Ei solicită deja transnaţionalelor să îşi
îmblînzească apetitul pentru profit, promovînd valorile relaţionale – pace, ospitalitate,
ecologie, optimism. Femeile sînt primii transumani, spune Attali, şi nu e întîmplător că
Melinda Gates sau maica Tereza au schimbat lumea, prin acţiunile lor pline de
compasiune. Exemplul lor va fi urmat. Transumanii vor iniţia, alături de economia de
piaţă, o economie a altruismului, a punerii gratuite la dispoziţie, a darului reciproc şi a
serviciului public. O economie relaţională, faţă de care piaţa va trebui să dea înapoi.
Dar România? Care e locul ţării noastre în viitor, cînd noi n-am intrat bine nici în
modernitate? Jacques Attali a adăugat un capitol anume, dedicat acestei chestiuni, în
ediţia românească de la “Polirom”. Diagnoza e aspră. Niciodată România n-a reuşit să
devină o putere dominantă în Europa. De ce? Pentru că n-a sesizat legile schimbării. Am
privilegiat mereu agricultura, renta funciară şi interesele birocratice legate de aceasta, în
detrimentul inovaţiei şi al tehnologiilor dezvoltării. N-am avut niciodată o flotă
comercială şi nici una militară, în jurul unui mare port, care să ne facă “inima” Mării
Negre ! În fine, nu am reuşit niciodată să formăm o clasă creativă suficient de numeroasă
– ingineri, întreprinzători, comercianţi, industriaşi, marinari, bancheri, savanţi. Totuşi,
există o speranţă şi pentru noi. Creşterea economică din ultimii ani, care au permis
reevaluarea monedei şi intrarea în UE, trebuie să continue. Viitorul nostru depinde de
crearea unui ambient relaţional, de formarea cetăţenilor, de libertatea creaţiei, de un mare
port şi o mare piaţă financiară... Şi, mai ales, îmi permit eu să adaug, de încrederea
reciprocă şi de renunţarea la egoism.
31 iulie 2007
Adevărata alungare din Rai
Însemnările de azi încep trist, cu gîndul la moartea Părintelui Patriarh şi la boala
lui Florian Pittiş. Continuă cu indignare dar se termină vesel, trăgînd cu ochiul la
regiunea cea mai a dracu’ din
# NU JUDECA... S-a stins Patriarhul Teoctist şi mă încearcă o stare de spirit ciudată. În
timpul vieţii, Preafericitul nu mi-a fost deloc simpatic – în anii ’90, am crezut că n-a făcut
destul pentru a apăra Biserica de agresiunea comunistă, după aceea l-am considerat
depăşit, pentru că nu avea mesaj social... Nici măcar vizita Papei nu m-a făcut să-mi
schimb impresia. Acum, că nu mai este, mă gîndesc cît de nedrept am judecat, văzîndu-i
doar lipsurile. Din cuvintele celor care l-au cunoscut, aflu despre umorul său, despre buna
chiverniseală adusă Bisericii, despre remuşcările ce-l urmăreau că se aflase prea mult sub
vremi. Cum oamenii sînt un amestec de defecte şi calităţi, e mai bine să nu-i judecăm
deloc...

# O ANUMITĂ PECETE STILISTICĂ. Despărţirea de Preafericitul Părinte Patriarh
încheie un ciclu şi-n viaţa Bisericii Ortodoxe Române. Sigur, biserica este Trupul lui
Hristos, nu stă într-o celulă umană, totuşi, să recunoaştem, conducătorii ei vremelnici i-au
impus totdeauna o anumită pecete stilistică, un mod particular de reflectare. Nu credeţi că
e o diferenţă între Vaticanul Papei Ioan Paul al II-lea şi cel al Papei Benedict al XVI-lea ?
Aşa se va întîmpla şi cu BOR, care va căpăta un alt parfum, odată cu alegerea altui Întîi
Stătător... De urmărit procesul electoral, care, ni se anunţă, va fi unul “democratic”.
Preferam să fie unul inspirat de Sfîntul Duh, întrucît democraţia implică majorităţi,
coaliţii şi campanii electorale.
# REFUZ SĂ CRED. Cumplitul an 2007 nu se lasă... Aflu că Florian Pittiş se chinuie în
spital, luptîndu-se cu o boală rea. Ziarele i-au publicat o fotografie în care arată schimbat.
Sînt uluit – i-am fost în preajmă luna trecută şi nu mi-am dat seama ce ascunde în sufletul
său... Era la fel de concentrat, la fel de frumos ca în anii ’80, cînd ridica sala în picioare,
la “Bulandra”, în “Cîntec despre mine însumi”, cel mai emoţionant spectacol de muzică
şi poezie care s-a făcut vreodată într-un teatru românesc. Refuz să cred că Moţu’ se
pregăteşte de plecare...
# ADEVĂRATA ALUNGARE DIN RAI. Gheorghe Smeoreanu mi-a preluat tableta
“Mîrlan de Vîlsan” în “Viitorul Argeşului”. Pun pariu că şi el s-a simţit deranjat de
urletele şi destrăbălarea unor pseudo-montaniarzi, pe care-i găseşti pînă pe crestele
Făgăraşului ! De ce Dumnezeu nu ne putem bucura de natură în mod civilizat ? De ce îi
ardem iarba şi îi tulburăm apele? Ei, de ce... Pentru că sîntem răi din facere şi doar prin
educaţie ne corijăm instinctele. Dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, Alungarea din Rai s-a
desfăşurat cam aşa: Dumnezeu se întoarce în Eden şi găseşte toată Grădina răvăşită –
pomii aveau crengi rupte, florile fuseseră călcate în picioare şi păsările zburaseră care
încotro, lăsîndu-şi în urmă penele, căzute de spaimă... Iar în mijlocul dezastrului, Adam şi
Eva făceau un grătar de şarpe! Marş afară, maimuţelor! - a tunat atuncea Domnul. Ia mai
duceţi-vă şi la Dracu... Şi s-au dus.
# UN FEL DE PET. Că veni vorba despre Necuratul... Ştiţi care este regiunea din
România care nu se teme de el? Evident, Oltenia! Acolo, Dracul e pomenit cu
familiaritate o dată la trei cuvinte. “Mă, fi-ţi-ar starea a dracu’!” sau “…Te dracu’,
deşteptule!” sînt expresii spuse cu duioşie de către părinţi copiilor sau de către neveste
bărbaţilor. Din aceste considerente, cel cu coarne a devenit un fel de pet, un animal de
casă, pe care gospodarul îl alungă cu piciorul, dacă devine prea insistent... Tot din
aceleaşi considerente, Oltenia este cea mai săracă zonă a ţării!
# MĂCAR VERIŞORII... Ieri, Constantin Nicolescu, preşedintele Consiliului Judeţean, a
prezentat presei proiectul “Fii Argeşului”, o formă de a recompensa pe cei mai merituoşi
argeşeni. Noi, ăştia născuţi peste Dealul Negru, ne gîndim să ne declarăm măcar “Nepoţii
şi Verişorii Argeşului” !
1 august 2007

Complexul lui Oedip la prefecţi
# CADRILUL IPOCRIŢILOR. Rocada prefecţilor face să curgă multă cerneală în presa
argeşeană – toată lumea comentează această “mutare politică”, prin care liberalii îşi
plasează un om în vîrful ierarhiei administrative, în detrimentul democraţilor. Unii
jurnalişti îi recomandă lui Ion Cîrstoiu să se pensioneze, alţii îl avertizează pe Iani Popa
că-şi joacă viitorul politic... Dar nimeni nu comentează aspectul moral al chestiunii,
ipocrizia celor ce-au anunţat că prefectul şi subprefecţii sînt apolitici, “înalţi funcţionari
publici”, inamovibili, absolvenţi ai Institutului Naţional de Administraţie, ca acum să le
tragă scaunul de sub fund, conform intereselor politice! Cîtă făţărnicie! Privind cadrilul
motivaţiilor, ascultînd limba de lemn a miniştrilor, mai că-mi vine să regret apetitul după
putere al PSD, care abia aştepta să ajungă la putere, pentru a ocupa administraţia! Cel
puţin Hrebenciuc et comp erau sinceri! Mă întreb ce va fi în 2008, cînd se va schimba
Guvernul – ce-o să se aleagă de “elita apoliticilor” de prin Prefecturi…
# UN NARATOR OMNIŞTIENT. Jurnalistul operează cu fapte, comentatorul e mai
liber, putînd să-şi imagineze ce se întîmplă în sufletul personajelor sale, cam ca naratorul
omniştient al romanului clasic. De aceea, nu mă miră editorialele consacrate
“frămîntărilor” lui Ion Cîrstoiu, ajuns, iată!, subalternul fostului său subaltern, Iani Popa.
Ce frămîntări? Păi, de exemplu, cum o să i se adreseze noului prefect – cu “tu” sau cu
“dumneavoastră”! Şi de aici, pagini profunde consacrate egoului cîrstoian, lezat de
hotărîrea Guvernului… Mă gîndesc că s-ar putea scrie chiar un eseu despre complexul lui
Oedip la prefecţi – cum l-a omorît tînărul Popa pe Cîrstoiu, tatăl său întru ale Legii
Fondului Funciar, ca să se căsătorească, incestuos, cu Administraţia!
# I-AUZI BRÎUL! NICOLESCU ESTE MASON… După ce masonii şi-au băgat coada
păroasă în suspendarea Preşedintelui (vă mai amintiţi de Kondiacov?), uite-i gata să facă
jocurile şi pentru alegerea viitorului Patriarh! Ideea îi aparţine tînărului şi neliniştitului
Cosmin Guşă, care i-a arătat cu degetul pe Fraţii din Adunarea Bisericească, printre ei
numărîndu-se şi, ţineţi-vă bine!, Constantin Nicolescu... Mărturisesc că de mult nu am
mai rîs cu atîta poftă ! Despre preşedintele Consiliului judeţean am auzit multe dar nu şi
asta - că e şi mason! Să-i spună cineva lui Cosmin că Nicolescu şi Radu Stancu sînt în
Adunarea Naţională Bisericească pe linie de partid şi, mai ales, pe linie de prietenie cu
Prea Sfinţitul...
#ÎN FAŢA INCHIZIŢIEI, BICA. Astăzi ar trebui ca “tribunalul” de la PD să dea
verdictul în privinţa conducerii filialei argeşene. Închipuiţi-vă scena... Blîndul domn Bica
stă în genunchi, cu lanţuri la mîini şi picioare, în timp ce Marele Inchizitor Blaga îl
priveşte aspru, din spatele lumînărilor... Pe peretele din spate, tronează un crucifix cu
Băsescu răstignit de parlamentari, iar cel din faţă poartă o frescă cu Învierea Lui, după
referendum... Blaga răsfoieşte nişte denunţuri din teritoriu, acoperite cu scris caligrafic,
de dascăl...
# ZVONUL SĂPTĂMÎNII. Că veni vorba... Cel mai tare zvon, privindu-i pe democraţi, e
că Blaga l-ar fi vrut pe... Cristi Boureanu în fruntea filialei argeşene, dar că s-a lovit de
împotrivirea bătrînului Cîrstoiu. Din cîte-l ştim noi pe liberal, mutarea e imposibilă.

# CUM SĂ CITIM ZIARELE. Cît de repede citiţi? Cînd eram mai tînăr, eu citeam şi 400
de pagini pe zi... Evident, mi-a trecut mania! Sfinţii Părinţi spun că există un ritm al
lecturii sacre şi un altul, mult mai rapid, al lecturii profane. Textele fundamentale se
citesc încet, cu voce murmurată, ca să permiţi Cuvîntului să te pătrundă, să se producă
modificările biologice specifice iluminării. Lectura profană urmează ritmul minţii, care e
mult mai rapidă, e “ca vîntul şi ca gîndul”, vorba poveştilor. Pentru calea Scripturilor,
îngustă şi alunecoasă, o astfel de viteză devine sinucigaşă! Nu întîmplător, călugării
ortodocşi citesc Psaltirea cu voce tare, nu întîmplător musulmanii cunosc şapte tipicuri de
lectură a Coranului, cu viu grai! Să citim ce e important cu buzele şi cu limba, cu
plămînii şi cu nervii, gustînd mustul textual – astfel ne vom transforma în vase pentru
elixirul vieţii. Şi să citim repede, în gînd, prostiile contemporane, inclusiv ziarele...
5 august 2007
Un strop de lumină taborică
Ieri, Gh. Smeoreanu a publicat în “Observator” un excelent comentariu, privind
însuşirile ideale ale viitorului Patriarh al BOR. Tema e de mare importanţă, aşa că
se impun şi nişte variaţiuni...
Chiar dacă Biserica este Corpul lui Hristos, celulele ei sînt oamenii, cu defectele şi
calităţile lor. De aceea, nu este exagerat să credem că viitorul Patriarh va impune BOR un
anumit stil, legat de personalitatea sa. Sigur, n-am auzit ca vreun prelat să spună:
“Biserica sînt eu!” (cu toate că mulţi o gîndesc…), dar Întîi Stătătorul creştinătăţii
româneşti va fi Biserica, măcar în exerciţiul ei de comunicare, măcar în liniile ei de
doctrină socială. Astfel, alături de Gh. Smeoreanu, spun şi eu că viitorul Păstor al turmei
ortodoxe trebuie să apară măcar o dată pe an la televizor, ca să vorbească despre starea
morală a naţiunii. Cred că se impune o formulare clară a poziţiei Bisericii faţă de
provocările modernităţii – hedonism, consumism, individualism. Cred că e nevoie de
“aggiornamento” în limbaj şi în tematică. Îmi doresc şi eu ca preoţii să fie mult mai
prezenţi în social, conducînd spitale, azile şi fundaţii ecologiste. Dar cine garantează că
Adunarea Bisericească va alege persoana potrivită pentru jilţul patriarhal? Sfîntul Duh?
Masoneria? Să fim serioşi...
Atunci, cum trebuie procedat? Gîndindu-mă la asta, m-a fulgerat o evidenţă – scriu aceste
rînduri în timpul marelui praznic al Schimbării la Faţă a lui Hristos... Ştiţi povestea, mă
voi limita la esenţa ei. Pe muntele Taborului, Iisus se transformă, se transfigurează – faţa
Sa devine luminoasă ca soarele, apoi şi mai mult. Ucenicii îşi ascund capetele în ţărînă,
incapabili să suporte strălucirea. Astfel, lămuresc teologii, Hristos le dovedeşte că nu este
un simplu profet ci Dumnezeu, arătîndu-se în splendoarea îngrozitoare a Luminii
increate, pe care simţurile imperfecte ale omului nu o poate suporta. Pentru noi, cei
moderni, povestea biblică este greu de crezut dar tot îi găsim un miez dulce, gîndindu-ne
la lumina de pe feţele Îmbunătăţiţilor, la chipul ridat al lui Ernesto Sabato sau la
strălucirea lui Pittiş, pe scenă. Ce vreau să spun? Mai simplu – poate că nu trebuie să
căutăm cîte doctorate au candidaţii de la Patriarhie. E suficient să-i privim cu atenţie în

faţă. Căci faţa omului ce trăieşte întru Spirit e luminoasă şi frumoasă, fie că e senină, fie
că e chinuită.
Da, avem întîi serenitatea celor ce s-au pătruns de spiritul Binelui, s-au schimbat la faţă
lăuntric, îndepărtînd de la ei invidia, ura, cupiditatea, dorinţa. Asta se vede. Adio
sprîncene încruntate, ochi privind neguros, furişat ! Adio ţinută semeaţă, vorbire
răspicată, intoleranţă în gîndire! Adio ego umflat, infatuare şi dorinţă de mărire. Un astfel
de Îmbunătăţit nu mai dă o para chioară pe părerea celorlalţi despre el, nu-şi face blog, nu
mai scrie în ziare, nici nu mai apare la televizor. Pe acest maestru îl găseşti cînd simţi
nevoia să-l cauţi, întrucît îndeplineşte o Funcţiune, nu o funcţie... Prin el se manifestă
Principiul. Avem oare astfel de creaturi între prinţii Bisericii? Nu ştiu. Eu n-am prea
văzut mitropolit zîmbind. Poate că aţi văzut dumneavoastră... E puţin lucru? Păi nu uitaţi
că japonezii le impun funcţionarilor publici să zîmbească. Nu e ipocrizie... S-a
demonstrat ştiinţific că întinderea muşchilor faciali schimbă, în bine, starea de spirit.
Bun, dacă nu există prelaţi zîmbitori, măcar distingem figuri peste care spiritul să fi trecut
ca un rîu, săpînd albii adînci, meandre şi făgaşe? Avem chinuiţi întru Hristos (şi nu mă
refer la monahii pe care i-am văzut nevoindu-se la Frăsinei, încovoiaţi de foame ca nişte
cîini, în praful din jurul mănăstirii) ? Unde să fie noul Socrate ortodox, urît pe dinafară,
frumos pe dinăuntru, ca un vas grosolan plin cu must? E uşor de recunoscut – el se
mulţumeşte să viseze la faptele rele pe care ceilalţi le fac în realitate. El ascultă de vocea
lăuntrică a conştiinţei, n-a colaborat cu Securitatea, n-a închis ochii la demolarea
bisericilor. Gîndeşte liber, are har, charismă, iartă păcatele celorlalţi dar nu le uită. Cît ar
fi de chinuit, în priviri îi sclipeşte un strop de lumină taborică. Ei, după asta se pot ghida
onorabilii electori!
6 august 2007
Bratu nu ştie să piardă. Nici Cîrstoiu...
Să presupunem că Justiţia îi va da cîştig de cauză lui Gabriel Bratu, fostul inspector
şcolar general, anulînd punerea sa “pe liber”… Aşa fiind, cum îşi închipuie omul că
poate redeveni şef, cînd multă lume de la Inspectorat îl înjură?
Ieri, după ce a apărut articolul “Bratu se întoarce”, site-ul ziarului nostru a fost luat cu
asalt de cititori care au ţinut să-şi spună părerea. În majoritate, internauţii s-au declarat
împotriva revenirii fostului inspector general şcolar. Mai mult, unii s-au grăbit să înjure şi
Justiţia, pe care o percep influenţată politic, o Justiţie a preşedintelui Băsescu – or, Bratu
e membru PD, vezi cum se leagă! Din respect faţă de imaginea domnului Bratu, nu vom
reproduce injuriile primite, nici cele mai agresive caracterizări (de altfel, le-am şters şi de
pe site)… Să reţinem numai reacţia – e limpede că unii dintre profesori, probabil şi unii
dintre inspectori, nu au o impresie bună despre persoana în chestiune şi nu se sfiesc să
ameninţe că vor pleca în străinătate dacă se întoarce Bratu, “ca să ajungă văcarul satului
şi paznicul primăriei să facă ore cu copiii”, cum scrie cineva pe site.

De fapt, Curtea de Apel n-a făcut altceva decît să amîne verdictul în procesul în care
Bratu contestă calificativul “Nesatisfăcător”, obţinut la controlul de la Minister. Nu i-a
dat dreptate, nici nu l-a invitat să-şi reia funcţia. Mai există un proces, în care fostul
General contestă şi decizia de demitere. Pînă cînd se va pronunţa instanţa, omul stă la
adăpost – şi-a luat un concediu medical şi aşteaptă. Din punct de vedere uman, îl înţeleg –
ce-aţi vrea să facă? A fost pe cai mari, i-a călcat pe ceilalţi în copite şi, după ce-a căzut
din şa, toată lumea îi vrea capul! Unde să se întoarcă? La catedra de la Universitate, după
ce s-a pus rău şi cu rectorul Secară şi cu preşedintele Barbu? La partid, unde şeful său
Dan Bica s-a prins că a fost lucrat pe la spate? De fapt, acţiunea în justiţie e pentru Bratu
un balon de oxigen – mai cîştigă ceva timp, mai o ţine în şah pe Anca Barbu, mai îl
încurcă pe Romică Vlădău. Dar asta nu va ţine la nesfîrşit. Şi atunci?
De fapt, orice ar hotărî Justiţia, Bratu pierde. Dacă judecătorii îi resping contestaţia, omul
e terminat, cu tinicheaua acelui calificativ de coadă. Să zică mersi dacă se va putea
întoarce la catedră, la liceu… Dar şi dacă va cîştiga, e imposibil să se întoarcă la
Inspectorat, ţinînd cont de atmosfera de-colo, pe care vi-o descriam la începutul acestui
editorial. După ce n-a reuşit să lucreze cu atîţia adjuncţi, îşi închipuie omul că va avea
viaţă uşoară cu Anca Barbu? Sau că Ministerul nu-i va trimite pe cap alte şi alte comisii,
care să-l controleze şi la sînge, pînă cînd îi vor găsi nod în papură? Şi să se ajungă din
nou la situaţia de faţă...
N-aş fi comentat această problemă, dacă era o simplă luptă personală a domnului Bratu
cu profesorimea. Dar chestiunea depăşeşte interesul privat, riscînd să afecteze calitatea
serviciului public numit învăţămînt. Toate şicanele astea, toate contrele dintre şefii şcolii
argeşene nu fac bine. Îmi închipui că există lucruri mai importante de făcut la Inspectorat,
pentru profesori şi elevi, decît să se lupte în justiţie cu Bratu. Domnia sa ar face bine să
renunţe, dînd dovadă, în ceasul al doisprezecelea, de înţelepciune... Nu te poţi impune cu
forţa unui sistem. Postul de inspector general şcolar este unul politic (din păcate, aş spune
eu, dar asta este!), iar concursurile pentru el sînt doar pojghiţa de legalitate care acoperă
influenţa partidelor. A trecut PD în opoziţie? OK, să treacă şi Bratu... Aşa e elegant. Nu
trebuie să te agăţi cu ghearele şi cu dinţii, că toată lumea ştie cum ai ajuns acolo şi rîde pe
la spate!
Aceeaşi situaţie (poate şi mai gravă...) este în cazul rocadei prefecţilor. Nici Ion Cîrstoiu
nu ştie să piardă, ameninţînd cu tribunalul. Şi cînd... În timpul instalării noului prefect,
Iani Popa, ca să le strice liberalilor cheful! Cum ar fi fost ca, după alegeri, cînd s-a
basculat puterea, Cătălin Teodorescu, prefectul de-atunci, să-i fi zis lui Cîrstoiu: “Nu plec
de-aici, poţi să te dai cu fundul de pămînt!”? Mai putea funcţiona instituţia?
9 august 2007
Nu sînteţi la Limoges, la coada vacii!
Ne globalizăm, fraţilor! Fotbalul se mută la Mioveni, ne identificăm minunile
judeţului, ca să le dăm la export, sîntem martorii crizei monarhiei britanice... Între
timp, în buricul Piteştiului, nişte francezi vorbesc tare, ca la ei la ţară...

# PSD CÎŞTIGĂ PRIN SPORT. Vineri seara, la Mioveni, tribunele stadionului “Daciei”
au fost pline de VIP-uri pesediste, de la preşedintele Nicolescu la primarul Georgescu, de
la Ion Dumitru la Simona Bucura. Excelentă “propagandă prin sport” (cum se spunea pe
vremuri...) pentru social-democraţi ! Indiferent de parcursul echipei, sînt convins că
porţia asta de circ se va simţi, la anul, în alegeri... Rămîne de văzut dacă e valabilă şi
reciproca - retrogradarea lui FC Argeş îl va afecta electoral pe Tudor Pendiuc?
# AŞA E CÎND SCHIMBI... Vineri, la Antena 1 Piteşti, talk-show cu edilul Piteştiului, ca
să prezinte situaţia lucrărilor din oraş. Astfel, am putut afla că reparaţiile la axa centrală
(asfaltări, schimbarea bordurilor, înălţarea gurilor de canal) se vor termina în decembrie,
iar modernizarea centrului – la anul. Aşadar, cel puţin pentru lucrarea din centru, mai
avem de tras ... pantofii prin nămol! Deh, aşa e cînd schimbi antreprenorul... Ţin minte
că, la etapele precedente, băieţii de la CONARG s-au mişcat ca vîntul şi ca gîndul,
“călăriţi” zilnic de Paul Velicu!
# SĂ ÎNTORCI ŞI CELĂLALT OBRAZ... Se pare că pilda biblică a iertării păcătosului
nu prinde, în cazul unor prinţi ai bisericii româneşti, altfel nu se explică de ce BOR l-a
dat în judecată pe Mircea Dinescu... Cu gura lui mare, deja cunoscută, poetul a anunţat că
a văzut la CNSAS o scrisoare, prin care mitropolitul Antonie Plămădeală i-ar fi cerut lui
Ceauşescu să-l facă general, că se săturase de stelele colonelului de Securitate! Acum, nu
trebuie să-l credem nici pe Dinescu pe cuvînt, dar reacţia Bisericii e exagerată... Parcă
cineva din Sfîntul Sinod s-ar teme să nu apară şi alte dezvăluiri... De ce ne interesează pe
noi chestia asta? Pentru că, acum, BOR are şansa să aleagă un Patriarh fără pete la dosar,
şansă care n-ar trebui ratată. Dacă spune adevărul, Dinescu nu face altceva decît să ajute
la curăţenie...
# CELE ŞAPTE MINUNI ALE ARGEŞULUI. În “Evenimentul zilei” continuă campania
de identificare a celor şapte minuni ale României, o treabă deşteaptă, de promovare a
turismului naţional. O acţiune asemănătoare s-ar putea organiza şi la nivel de judeţ. Mă
gîndesc că, în Argeş, minunile pot fi: Mănăstirea lui Neagoe Basarab, Curtea domnească,
barajul Vidraru, Corbii de Piatră, Cetăţuia, Cetatea Poenari şi Bărăţia cîmpulungeană. Sar putea adăuga şapte minuni ale naturii, şapte case pitoreşti şi aşa mai departe... De aici
ar ieşi un album de prezentare excelent!
# FRANCEZI CU GURA MARE. La “Matteo”, în centrul Piteştiului, clientela e
cosmopolită – italienii îşi beau cafeaua de dimineaţă, arabii fac afaceri prin telefon, au
apărut şi grecii. Dar cei mai zgomotoşi sînt francezii! Dacă ţi s-a făcut dor de frumoasa
limbă a lui Voltaire, mergeţi acolo sîmbătă seara şi o să aveţi parte de ea, zbierată de la
masa de-alături. Măi, monsieurilor, vorbiţi mai încet, că nu sînteţi acasă la Limoges, la
coada vacii, vorba lui Rabelais, ci la noi, la oraş...
# MONARHUL ŞI OPINIA PUBLICĂ. Am văzut în week-end multipremiatul film “The
Queen”, cu Helen Mirren în rolul Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Povestea se
concentrează pe săptămîna de criză, pricinuită de moartea prinţesei Diana, în august
1997.Vă amintiţi că, atunci, familia regală, retrasă la castelul Balmoral, a reacţionat

foarte reţinut, în ciuda londonezilor care plîngeau, aprindeau lumînări şi umpluseră cu
flori pieţele publice. Lăsînd la o parte performanţa actoricească şi scenariul sobru, filmul
poate fi interpretat şi în cheie tradiţională. Spre deosebire de politician, monarhul nu are
nevoie de opinia publică, fiind legitimat de Sus, prin drept divin. Regele şi Regina devin,
astfel, Motorul Nemişcător, în jurul căruia se organizează Curtea şi Lumea. Datoria
monarhului este să domnească, asigurînd Legea şi Ordinea, în timp ce primul-ministru
guvernează, adică administrează. Tradiţional, un rege purtat de emoţii este de
neconceput. De aceea, Elisabeta ezită să arboreze drapelul în bernă, să se adreseze
naţiunii, să deplîngă accidentul Dianei. În schimb, Tony Blair va face atunci tot ceea ce
un politician talentat trebuia să facă – va primi la aeroport sicriul, va cere funeralii
naţionale, va rosti cuvîntări televizate. Cum se încheie povestea? Evident, trăind în KaliYuga, Regina va fi forţată să se conformeze dorinţei opiniei publice...
12 august 2007
Mielul turbat
Vă mai aduceţi aminte de doctorul Tase, cardiologul pasionat de congresele din
străinătate, pianistul cîntînd prin holuri de bănci, liberalul ajuns în fruntea
Autorităţii de Sănătate Publică Argeş? Omul pe care îl descriam drept “retractil” şi
“timid ca un miel”? Ei bine, mielul a turbat!
În cazul doctorului Tase, simptome că funcţia bate gradul (de inteligenţă) existau mai
demult, dar n-am vrut să le iau în seamă. Şi îl ştiu pe distinsul cardiolog din opoziţie...
Era un tip civilizat, pitoresc chiar, cu care discutam despre cel mai bun tutun de pipă sau
despre filme... Apoi, cînd PNL a venit la putere, omul a ajuns directorul Autorităţii pentru
Sănătatea Publică. Pentru cine nu ştie, să spunem că asta înseamnă un fel de şef al
Sănătăţii locale, managerul care are grijă cum se cheltuieşte banul public, ochiul vigilent
de deasupra managerilor de spital... Faţă de cardiologie, asta e altă gîscă-n altă traistă! E
management, e exerciţiu de comunicare. Or, la asta, bunul doctor Tase nu mai era aşa de
bun! La sfîrşitul lui 2005, presa a aflat că e cercetat penal, pentru cum s-au cheltuit nişte
fonduri, pentru achiziţii fără licitaţie. În fine, s-a uitat povestea, iar domnul doctor a
început să-şi facă reclamă, pentru Parlamentul European, stîrnind zîmbete
compătimitoare prin conferinţele de presă. Şi-a răcit apoi gura, povestind despre cum va
înfiinţa la Piteşti un spital de urgenţă, prin Şerpărie, pe care l-am văzut cum l-aţi văzut şi
dumneavoastră... Dar cea mai tare chestie s-a întîmplat zilele trecute, cînd a picat la
examenul pentru funcţie, organizat la Bucureşti! O ruşine care se cerea explicată... Aşa
că, ieri, Adrian Tase a trimis presei un comunicat, intitulat “Clarificare”, din care voi cita
copios. I-auzi!
“Aş fi bucuros ca, în timp ce dumneavoastră citiţi această scrisoare, să mă percepeţi
ca avertizor de integritate! De doi ani şi jumătate încerc să creez un nou standard de
director de Autoritate Publică, mai constructiv, mai integru, mai transparent, să
dau o vocaţie europeană instituţiei pe care o conduc (...) Am gestionat fără probleme
situaţii dramatice pentru sănătatea populaţiei: inundaţii devastatoare, ameninţarea
gripei aviare la om, gerul năpraznic din ianuarie 2006, canicula de luna trecută –

experienţe trăite, a căror rezolvare constituie o carte de vizită din perspectivă
managerială. În rest, totul a fost rutină, iar eu i-am coordonat discret şi eficient pe
profesioniştii din instituţie (...) Joi, 12 iulie 2007, am avut o discuţie fermă cu dl
Adrian Miuţescu, preşedintele filialei Argeş şi vicepreşedinte al PNL, în cadrul
căreia am stabilit un plan operaţional al ASP pînă la sfîrşitul anului 2008. La finalul
întîlnirii, domnia sa mi-a promis că îmi acordă susţinerea politică pentru apropiatul
concurs de director (...) Vineri, 13 iulie, a vut loc o şedinţă a Biroului Politic
Teritorial PNL Argeş în care s-a acordat sprijin politic pentru funcţia publică de
director ASP Argeş... doamnei dr. Roxana Marinescu, o ilustră necunoscută pe
scena politică argeşeană (...) Ambele dosare au fost admise. Am fost respinşi
amîndoi la proba scrisă.
Această situaţie penibilă este un incident regretabil generat de dl Adrian Miuţescu.
De altfel, dl Adrian Miuţescu s-a dovedit un şef influenţabil şi labil, suspicios şi
necunoscător al naturii umane. Este regretabil faptul că acest stil de conducere,
coroborat cu întreţinerea în filială a unei stări conflictuale cronice care
descurajează oamenii de valoare să acceadă în PNL şi erodează ratingul PNL în
Argeş (...) Din respect pentru PNL, care a intrat în al 133-lea an de existenţă, sînt
dispus ca, în cazul în care decidenţii de la vîrful PNL vor considera oportună o astfel
de măsură, să renunţ la funcţia publică de director al Autorităţii de Sănătate
Publică Argeş. În ce priveşte candidatura mea la Parlamentul European, vă asigur
că dispun de toată competenţa şi determinarea de a reprezenta onorabil România în
cadrul Comitetului pentru Mediu, Sănătate Publică şi Siguranţa Alimentului. Cu
consideraţie, Adrian Tase”
V-a plăcut? Cînd n-a mai fost ţinut în braţe de partid, domnul doctor şi-a rupt dinţii la
concurs. Dar pentru asta nu e de vină domnia sa, nu! E de vină Miuţescu, care-i
promisese că îl sprijină şi acum l-a trădat, pentru o “ilustră necunoscută”. Aşa că
Miuţescu e “influenţabil şi labil, suspicios şi necunoscător al naturii umane”! Totuşi,
doctorul Tase mai face un hatîr partidului şi candidează în continuare pentru parlamentul
european, onorînd România cu competenţa şi determinarea “avertizorului de integritate”.
Ce bine! Tocmai îmi făceam griji pentru România... Hai că a turbat mielul!
14 august 2007
Oricum, guvernare să fie!
PSD s-a hotărît – vrea la guvernare! După reuniunea informală de la Bran, Mircea
Geoană a anunţat că social-democraţii vor depune o moţiune de cenzură pînă, cel
tîrziu, pe 10 septembrie. Scopul? Intrarea, cu orice preţ, la guvernare...
Iată ce n-aţi citit prin ziare şi nici n-aţi văzut la televizor... Fără excepţie, toţi liderii PSD,
veniţi la munte, s-au plasat în favoarea moţiunii de cenzură. Cei ce au rezerve, precum
Ion Iliescu şi Titus Corlăţean, au preferat să nu bată drumul către Moeciu. Nehotărît cum
îl ştim, Mircea Geoană a încercat, luni seara, să sugereze că ar fi bine ca PSD să susţină,
în continuare, cabinetul Tăriceanu, fără să se angajeze politic, dar a dat înapoi, văzînd

reacţia staff-ului! De partea lui Geoană a stat doar Titus Corlăţean, Viorel Rebengiuc
preferînd să se abţină, dată fiind atmosfera întîlnirii! Ce i s-a reproşat lui Tăriceanu? Că
“nu a dat banii promişi alor noştri, în teritoriu” şi “ne-au furat temele noastre electorale –
pensiile şi agricultura”. Fraza cheie a vorbitorilor a fost „aşa nu se mai poate” iar
concluzia unanimă - că PSD are numai de pierdut din menţinerea actualului statu-quo
politic. Informaţiile date pe surse jurnaliştilor despre planul PSD întăresc ipoteza că
obiectivul prioritar este intrarea la guvernare, indiferent în ce formulă. Dar cum?
Prima ipoteză ar fi că, în continuare, vor începe negocieri dure cu PNL. Mircea Geoană
va cere postul de vice-premier şi patru-cinci portofolii ministeriale, care gestionează
probleme sociale, pentru a strînge puncte, în perspectiva alegerilor. Astfel, partidul se
asigură că măsurile populiste ce or să vină se vor contabiliza unde trebuie, nu la liberali,
cum s-a întîmplat cu pensiile (... unde Tăriceanu a luat caimacul, trimiţînd populaţiei
vestea bună, însoţită de poza domniei-sale, cu papion). Vor vrea liberalii să se combine?
Greu de spus... Primele declaraţii au fost negative, semn că PNL ştie – marja de manevră
a social-democraţilor e limitată...
A doua ipoteză – PSD va încerca să-şi impună un premier propriu, cu sprijinul tacit al
PD, asumîndu-şi riscul anticipatelor. La Bran s-a prezentat un sondaj al "Penn, Schoen
and Berland Associates", care plasează partidul la 24% din intenţiile de vot, cu potenţial
de creştere de 1-2% pe termen foarte scurt şi de 5-6%, pe termen mediu. “Deci nu va fi o
diferenţă prea mare între ce avem acum şi ce vom avea la anul”, au spus unii lideri PSD,
“aşa că nu trebuie să ne temem de anticipate”. Se spune că o parte a conducerii socialdemocrate este deja în tratative cu Băsescu şi cu Blaga. Dar, oricît de mult i-ar urî
democraţii pe liberali, e dificil de crezut că PD va accepta rolul ingrat al susţinătorului
din umbră al unui cabinet minoritar, rol de care PSD, iată!, nu mai ştie cum să scape...
A treia şi a patra ipoteză au mai puţine şanse de reuşită. Scenariul numărul trei prevede
un guvern de tehnocraţi, agreaţi şi de PSD şi de PNL, cabinet care va gira alegerile
următoare – europarlamentare, locale, generale. Ipoteza satisface mai puţin vanitatea
PSD, însă permite diverse manevre din umbră, inclusiv accesul la resurse şi dinamizarea
activului de partid, care acum este letargic. Din acest scenariu, cel mai prost iese PD, care
rămîne în opoziţie, fără un adversar bine identificat. A patra situaţie ar fi că nici o
combinaţie nu reuşeşte şi se ajunge la alegeri anticipate. În fine, există şi al cincelea
scenariu – acela ca moţiunea PSD să pice în Parlament, întrucît votul este secret iar mulţi
aleşi vor fi tentaţi să-şi protejeze scaunele, indiferent de ce le cere partidul. În acest caz,
eşecul PSD va fi la fel de urturător ca şi acela de la referendumul privind suspendarea
preşedintelui. Vom trăi şi vom vedea... Se anunţă o toamnă fierbinte.
15 august 2007
Turma Domnului – maimuţe, oi şi capre
Cîteodată îmi vine să le dau dreptate celor care aşteaptă sfîrşitul lumii – prea s-au
stricat obiceiurile şi prea s-au degradat moravurile... Cît să mai reziste pilonii
Cerului, pînă să-l lase să se prăbuşească pe pămînt?

Zău că nu sînt mistic (ar fi şi greu pentru un absolvent de Politehnică...) dar ce văd mă
umple de oroare. Hai că m-am obişnuit cu poluarea, cu defrişările masive, cu moartea
speciilor animale, cu violul omului asupra mediului! Acesta este preţul pe care-l plătim,
alegînd o cale de viaţă tehnologică, non-contemplativă. S-a terminat cu lumea bunului
sălbatic, cel ce se hrănea cu seminţe şi sta de vorbă cu păsările! Fanii progresului vor
spune că asta e bine – nu mai locuim în peşteri şi nici nu mai trăim doar 25 de ani. De
acord. Totuşi, modernitatea a adus cu ea alte boli, alte necazuri. Nu se mai moare de
ciumă, se moare de cancer. Nu ne mai temem de săgeată ci de bomba atomică. Şi, mai
presus de toate, ne-am pierdut sensul vieţii, pentru că Dumnezeu a fost înlocuit de Loto 6
din 49...
Semnele degradării umane se arată mai ales în zi de sărbătoare. Nu e nevoie de cine ştie
ce metafizică, uitaţi-vă la televizor! De Sfînta Marie, Pro TV ne-a arătat cum a chefuit
“vrăjitoarea” Maria Cîmpina, cu tort plin de frişcă “adevărată”! În loc să vină Poliţia şi so ia pe sus pe escroacă, au venit invitaţii, cu cadouri. Iar sărbătorita şi-a rînjit colţii de
aur, sub reflectoare, de-ţi venea să arunci televizorul pe geam! La Curtea de Argeş, tot
Pro Tv-ul s-a grăbit să ni-i arate pe nişte ţigani care încinseseră grătarele, în jurul
mănăstirii, şi dansau în loc să se roage, pe manelele de la casetofonul maşinii. Graşi,
burtoşi, slinoşi, procleţii ăştia maimuţăreau ideea de pelerinaj şi gestul omenesc al
reculegerii. Reporterii au insistat îndelung pe o blondă buboasă, venită cică “din State”,
cu o maşină 4X4, din care răsuna Nicolae “Guiţă”. Ce-ai căutat, femeie, la zidirea
Meşterului Manole?, îmi venea s-o întreb. Puteai rămîne pe centura New York-ului...
La celălalt capăt al degradării s-au plasat habotnicii. Cei care dorm nopţile prin
portbagaje, ăia care se înghesuie şi se calcă în picioare să atingă nu ştiu ce icoană
făcătoare de minuni. Babe sclerozate, înghesuindu-se la pomană, copii scrufuloşi, pierduţi
prin mulţime, milogi cu beteşuguri dezgustătoare... Fanatici tîrîndu-se prin praf, în patru
labe, să le ierte Hristos păcatele, de parcă Hristos ar fi vreun sadic... Bine că n-a prins
autoflagelarea la ortodocşi, că ar fi răsunat văzduhul de şfichiuit de bici! Toată
protoplasma asta viermuitoare a tremurat şi s-a scurs pe lîngă piatra frumos cioplită a
mănăstirilor, toată gelatina asta cică s-a gîndit la Dumnezeu, cel a cărui strălucire nu
poate fi suportată... Aiurea! Speriaţii de viaţă s-au strîns unii în alţii, ca să le fie mai cald.
În turma Domnului n-au lipsit nici caprele. Sau, mai bine zis – ţapii! L-am văzut pe Gigi
Becali bătînd mătănii pînă la pămînt, pe lîngă I.P.S. Pimen, cu ochii la camerele de
vederi. Apoi a behăit ceva despre Ştefan cel Mare, cum a tras voevodul cu săgeata, ca să
găsească locul mănăstirii Putna. Se sumeţea Gigi, de ziceai că tac-su s-a luptat cu
bourul... Băsescu a fost mai modest, preferînd să meargă la Ziua Marinei. Cel puţin,
marinarul era în elementul lui. Iar la noi, prin Argeş, unu’ Frătică, vice la PD Bradu, a
organizat festivalul “Împreună pentru Europa”, urcîndu-l pe scenă pe Copilul de Aur, în
entuziasmul general, ca să afle şi europenii cum stă treaba cu amantele, duşmanii, banii şi
valoarea noastră. Succesul a fost garantat, tinerii aflînd un bun exemplu de viaţă… Bravo,
Frătică! Ţine-o tot aşa… Tu şi tibetanii ce mai căutaţi Copilul de Aur, dar ăia sînt fraieri,
o fac o dată la un secol, după moartea lui Dalai Lama…

Maimuţe, oi şi capre în turma Domnului. Unde să ne ascundem de ele, în ce peşteră, la ce
capăt de lume? Mi-aş îngropa televizorul, dar mă tem să nu otrăvesc locul. Vi se pare că
exagerez? De fapt, nimic nu e nou sub soare… În Occident, pe pereţii catedralelor, zidarii
lucizi au imortalizat aşa-numitele Alaiuri ale Nebunilor – turme de oi şi maimuţe,
conduse de capre încoronate, sub privirile aprobatoare ale unor măgari cu mitre de
episcop. Eu am fost mai delicat…
16 august 2007
Un hohot gros de rîs
Notiţele de astăzi sînt despre amintirile de călătorie ale deputatului Gerea, despre
comunicate buclucaşe de presă, despre protecţia la atacurile psi şi, mai ales, despre
un mare hohot de rîs, care ar putea să pună cruce moţiunii de cenzură a socialdemocraţilor!
# CAM SOCIALIŞTI, GRECII ĂŞTIA. Deputatul Andrei Gerea, întors din Grecia, s-a
arătat dezamăgit de urmaşii lui Platon şi Aristotel. “Sînt mult mai socialişti ca noi... În
mijlocul zilei îşi iau o pauză de siestă, te dau afară din muzee cu o jumătate de oră înainte
de închidere şi afişează pe toate străzile secera şi ciocanul”, a mărturisit parlamentarul. În
plus, Atena, leagănul civilizaţiei europene, miroase a urină, de la chefliii tavernelor, ce se
uşurează pe unde apucă. Deh, savoir vivre!
# O CAMPANIE ELECTORALĂ INTERNĂ? Presa locală speculează serios pe seama
comunicatelor trimise la redacţii de biroul de presă al PNL Argeş, care îl menţionează
numai pe preşedintele Adrian Miuţescu, atunci cînd vine vorba despre fondurile alocate
de guvern. Păi lobby-ul nu a aparţinut şi celuilalt parlamentar, Andrei Gerea? Sau a
început deja campania electorală internă? Liberalii rîd şi neagă tot, punînd situaţia pe
seama excesului de zel al celor ce redactează informările către presă…
# SEMNE PROASTE MOŢIUNEA ARE… Întrebat asupra şanselor moţiunii de cenzură
iniţiate de PSD, Constantin Nicolescu s-a arătat încrezător… Totuşi, preşedintele
organizaţiei argeşene a social-democraţilor are inima strînsă, cunoscîndu-şi colegii – nici
Filip Georgescu, nici Constantin Tămagă n-ar pleca din Parlament, unde-i cald şi bine...
Dar nu mai este cale de întors – altfel, credibilitatea lui Geoană et comp va tinde
asimptotic către zero! Semne proaste apar şi de la Palatul Cotroceni, unde Băsescu a
reacţionat la cererea lui Geoană de a fi numit prim ministru printr-un hohot gros de rîs!
# ZVONURI DESPRE BĂSESCU. Dacă tot a venit vorba despre preşedinte, iată cele
mai noi (şi savuroase) zvonuri. Unii zic că Băsescu are un obicei trăsnit, sărind gardul
palatului (!), fie ca să pună la încercare vigilenţa SPP, fie că-şi aminteşte de năzbîtiile
copilăriei (!!!). Alţii dau ca sigure dependenţa de analgezice (în urma operaţiei de la
coloană) sau de alcool (două sticle de whisky pe zi!). În fine, cea mai tare chestie pe care
am auzit-o este că o coloneleasă SPP, pre numele ei Anica Florescu, îl protejează pe
Băsescu de atacurile psi şi de energii negative!

# DEOCHI ŞI ŞAH. Apropo de atacurile psi... Fenomenul este demonstrat ştiinţific –
anumiţi oameni îşi pot proiecta gîndurile rele în alte minţi, iar victimele devin neliniştite,
le creşte agresivitatea, au reacţii fiziologice. Strămoşii noştri numeau o astfel de practică
“deochi”, iar marele şahist Garry Kasparov a mărturisit, în memoriile sale, că a fost
agresat de la distanţă de agenţii psi ai rivalului său Karpov, în timpul meciului pentru
titlul mondial la şah, din anii ’80.
# CONTRASTÎND CU CLĂDIRILE CAZONE...La Corbeni, PS Calinic a ridicat din
ruină Mănăstirea Antoneşti, construită de Mareşal cu prizonieri sovietici... Ca să aline
suferinţa acelor suflete nefericite, episcopul a făcut o slujbă specială. Acum, biserica
mănăstirii este o bijuterie – mică şi răcoroasă, contrastînd puternic cu celelalte clădiri
cazone rămase de pe vremea lui Antonescu.
# CURSA PENTRU POLUL NORD. De ce se înghesuie marile puteri la Polul Nord?
Întîi, ruşii au coborît cu un batiscaf la 4500 de metri sub nivelul mării, ca să înfigă un
steag de titan în ceea ce ei consideră prelungirea coastei siberiene, apoi canadienii şi-au
înteţit patrulările iar americanii au mai comandat un spărgător de gheaţă... Totul arată că
liderii mondiali ştiu cu siguranţă ceea ce noi doar bănuim – clima se încălzeşte, gheţurile
arctice se vor topi complet iar marile zăcăminte de petrol şi gaze vor deveni accesibile!
Păi, în aceste condiţii, cu cît se va ridica nivelul oceanelor? Ce se va întîmpla cu naţiunile
insulare, dar cu Olanda ? Va fi inundată Veneţia? Va dispărea litoralul românesc, aşa cum
îl cunoaştem astăzi?
# GÎNDIREA LIBERĂ, MÎNDRIA OCCIDENTULUI. Citesc o carte excelentă, un
dialog dintre filosoful Jean-Francois Revel şi fiul său, Matthieu Ricard, om de ştiinţă,
convertit la budism. “Călugărul şi filosoful” se confruntă în jurul marilor teme spirituale,
precum existenţa Divinităţii sau nemurirea sufletului, dar nu ocolesc nici problemele
lumeşti, precum politica sau implicarea socială a Bisericii. O recomand neapărat celor
care doresc să ştie mai mult despre budism dar şi celor care au pierdut mîndria gîndirii
libere, piatra preţioasă din coroana Occidentului...
23 august 2007
S-a dărîmat statuia căpşunarului…
“Mai lasă-mă, domnule, cu laudele astea la adresa căpşunarilor!” – a răbufnit, ieri,
un prieten industriaş, pe care-l băteam la cap cu cele cinci miliarde de euro, trimise
anual în ţară de emigranţi… “Din cauza lor, preţul la alimente e mai mare în Piteşti
ca la Paris şi apartamentele sînt mai scumpe ca la Berlin...”
După mintea mea, aş fi ridicat o statuie căpşunarului român. Nu din considerente
psihologice (vi se pare uşor să pleci printre străini ?) ci din argumente economice. N-am
uitat crizele de valută din anii ’90, nici inflaţia galopantă. Astăzi, graţie banilor trimişi
acasă de căpşunari, rezervele valutare ale statului sînt considerabile iar leul s-a întărit. În
plus, injecţia de bani din afară întreţine consumul, motorul oricărei economii de piaţă.
Uite însă că nu toată lumea acceptă aceste idei. “Mai lasă-mă, domnule, cu laudele astea

la adresa căpşunarilor!” – a răbufnit, ieri, un prieten industriaş, pe care-l băteam la cap cu
cele cinci miliarde de euro, trimise anual în ţară de emigranţi… “Din cauza lor, preţul la
alimente e mai mare în Piteşti ca la Paris şi apartamentele sînt mai scumpe ca la Berlin...”
Iată ce mi-a mai zis amicul. “În general, cei care pleacă sînt nişte looseri, nişte păcălici
care n-au reuşit să facă nimic în ţară şi şi-au luat cîmpii. Cărători cu cîrca în construcţii,
şoferi sau menajere, toţi s-au înfipt la salarii de 1500-2000 de euro, salarii minimale în
acele economii performante dar mari pentru noi... Din banii aceştia, citeva sute de euro
sînt trimise acasă – suma medie o putem obţine împărţind cele cinci miliarde de euro
despre care tot zici la 3,5 milioane, numărul emigranilor... O să obţii cam 1500 de euro pe
an, ceea ce este foarte puţin. O să zici că tot e ceva... Greşit! Închipuieşte-ţi ce poţi face
cu banii ăştia. Mai nimic – ei merg pe consum (se plătesc chiriile, se cumpără mîncare, se
fac credite pentru electrocasnice). În cel mai bun caz, se cumpără vreo bucăţică de teren
şi se ridică vreo casă... Sau se iau maşini. Ceea ce nici un manual de economie nu poate
să numească investiţie! Nu, banii întreţin un consum artificial...”
Păi nu e bine să avem consum? – m-am mirat eu, ca prostul. Iar amicul a zîmbit cu milă
şi a continuat lecţia. „Să-ţi dau un exemplu istoric, ca să înţelegi... În Renaştere şi după,
Anglia şi Spania se aflau în competiţie – economică, militară, politică, religioasă. Ca să
se dezvolte, fiecare întreţinea un imperiu, cucerise teritorii, împînziseră lumea cu reţelele
lor. Spaniolii dominau Lumea Nouă, cărînd din Americi corăbii peste corăbii, pline cu
aur şi argint. Englezii controlau Indiile şi încurajau dezvoltarea companiilor, investeau în
tehnologie şi educaţie. Ei bine, cine-a cîştigat cursa? Evident, englezii... Noi ne aflăm,
acum, cam în situaţia Spaniei, cînd ne vine argint de peste hotare, dar nu-l folosim
corporatist ci îl cheltuim individualist... Să-ţi mai dau un exemplu, recent? Ştiai că
Turcia, Mexicul şi ţările magrebiene au avut aceeaşi politică de deschidere a graniţelor,
încurajînd munca afară, iar rezultatele economice n-au fost deloc spectaculoase?”
Totuşi... s-a întărit leul, am conchis eu, pus pe gînduri. “Aiurea!”, a replicat prietenul.
“Investiţiile străine sînt cele cărora trebuie să le mulţumeşti. Ele învîrt motorul economiei
şi păstrează cursul... Banii căpşunarilor nu ajung nici în sectorul productiv, nici în cel al
serviciilor. De ei se bucură numai comercianţii şi importatorii. Mai mult, banii de-afară
pun o adevărată presiune pe ceilalţi români, care nu primesc nimic pe gratis – astfel, se
menţin preţurile ridicate la alimente şi nu avem revolte de stradă (cum e posibil să avem,
la Piteşti, mîncare mai scumpă ca la Paris?)... Astfel, e posibil să asistăm la speculaţiile
incredibile de pe piaţa imobiliară, unde s-a ajuns la niveluri fără precedent... Dar toate
aceste lucruri se vor răzbuna. Va veni o scadenţă... E ca în familie. Nu se poate să tot
consumi, fără să produci pe măsură. Sau, măcar, să economiseşti ceva din ceea ce cîştigi
la loterie. Nu, România traversează o perioadă de prosperitate din cauza companiilor
multinaţionale, din cauza deschiderii pieţelor şi a globalizării, din cauza capitalului
autohton care, vrînd-nevrînd, a ajuns competitiv. Căpşunarii tăi nici măcar nu-şi fac
pensii private, ca să nu mai vorbesc de faptul că nu achită nici un fel de impozite şi taxe
la bugetul statului român. Atunci, de ce le-aş face statuie?”
27 august 2007

Bravo, Lucaciuc! Bravo, pe dracu’!
Voiam să scriu astăzi despre ce se întîmplă la Sibiu, cum s-a transformat un oraş
românesc într-unul european şi ce putem învăţa noi, argeşenii, din asta. Dar n-a fost
să fie... Un nou “scandal” inflamează mediul politic şi presa. Doamnelor şi domnilor,
să intre personajul ! Iată peremistul care suflă şi-n iaurt...
# DROBUL DE SARE. Mare scandal, mare! Auzi... Cică Ion Lucaciuc, consilier
judeţean PRM, s-a împotrivit ca PS Calinic să primească titlul de “Cetăţean de Onoare”
al Argeşului, pe motiv că episcopul e chemat la CNSAS, la audieri... Adică să mai stăm,
să mai chibzuim... Dacă se dovedeşte că Prea Sfinţitul a avut de-a face cu Securitatea, nu
ne ne facem noi, consilierii, de rîs? Doamne, ce bărbat prudent, ce înţelepciune a la
Solomon! Nici nu mă mir că mai tînărul meu confrate Codunas a publicat ieri în “Top”
un editorial cu titlul “Bravo, Lucaciuc!”. Bravo, pe dracu’! De fapt, e ca în povestea cu
drobul de sare... confundăm posibilitatea cu realitatea. Episcopului i se face proces de
intenţie. Nu cred că Lucaciuc ăsta ar fi trebuit să citească interviul pe care P.S. Calinic l-a
acordat “Societăţii”, în care episcopul a lămurit care erau raporturile sale cu agenţii
Securităţii, dar măcar, de jenă, putea să tacă din gură... Că nu ierarhul a scris poezii de
slavă pentru Elena Ceauşescu ci Vadim Tudor...
# DOCTOR HORMONIS PAUSA... Citesc ce-am notat mai sus şi-mi dau seama că sînt
eu însumi nedrept... Ruşinea lui Vadim n-ar trebui să cadă pe capul lui Lucaciuc. Sau ar
trebui? Poţi să faci parte dintr-un partid extremist şi să stai cu capul sus? Cînd liderul tău
aruncă în alţii cu rahat, poţi să rămîi cu obrazul nepătat? De fapt, nu asta e problema. M-a
enervat ipocrizia învăluită în bune intenţii ... Poate pentru Lucaciuc, titlul ăsta e egal cu
Legiunea de Onoare. Dar pentru Calinic... Cu siguranţă, departe de toată hărmălaia, Prea
Sfinţitul se amuză. Parcă nu mi-a spus cît preţ (nu) pune pe distincţii şi onoruri? “Domnu’
Cocea, păi au mai vrut unii să mă facă, domnule, Doctor Hormonis Pausa... ”
# LA CNSAS-UL DIN CERURI. Aşadar, cum ne întoarcem, cum ne sucim, cădem tot
peste categoria “vinovăţiei”. Nu vorbim despre păcatul originar, poate nici nu trebuie să
credem în el, dar vine un moment al scadenţei, al acelui “tragem linie şi-adunăm”, vine-o
vîrstă, vine-o vamă ! În ceruri sau pe pămînt, tot se vor găsi judecători care să ne
evalueze! Îmi închipui că, la CNSAS-ul dumnezeiesc, lucrurile stau cam aşa... Hristos se
uită pişicher, cam ca Dinescu, şi zice să fie prezentate probele... Atunci, dracul care te are
în reţea vine cu dosarul, îl aruncă pe un taler al cîntarului şi începe să citească – c-ai făcut
aia, c-ai zis ailaltă... În schimb, îngerul apărării lămureşte contextul păcatului, pune în
balanţă şi faptele bune şi căinţa tîrzie, mai apasă cu pana, pe şest, să nu-l vadă Supremul
Judecător, că dacă el nu ţine cu tine, cine să ţină? Din toată comparaţia asta au mai multe
şanse de mîntuire cei fierbinţi, cu bune şi rele, nu cei mediocri, înţelegi, domnule
Lucaciuc? Cum să îl condamn, să zicem, pe academicianul Bălăceanu-Stolnici că a dat
note informative despre străinii care veneau să se împacheteze cu nămolul sapropelic al
Anei Aslan? Cît trage asta în balanţă, cînd pe celălalt taler stau cărţi precum “Anatomiştii
în cautarea sufletului” sau “Saga baronilor Du Mont”?

# CREAUTA ÎŞI IMITĂ CREATORUL. De fapt, aici cred că sînt pe placul ateilor
(precum prietenul Mihai Alexandrescu, strajnic polemarh filosoficesc...cînd nu scrie la
ziare!) – omul îşi depăşeşte condiţia păcătoasă, de maimuţă vicleană, nu numai cînd se
roagă şi se căieşte ci şi cînd creează! De ce marii ticăloşi ai lumii au scris versuri ? În
speranţa secretă a mîntuirii... În acele momente de graţie, creatura îşi imită creatorul.
Sigur, mai sînt şi brutele pure şi dure, precum generalul Pleşiţă, pe care l-a pedepsit
Dumnezeu, trăznindu-i casa... Mai sînt şi generalii pensionari ai Securităţii, care-şi
mănîncă pensia de zeci de milioane, oameni care şi-au transformat ginerii în stîlpii
capitalismului românesc... Mai sînt şi torţionarii de beci, ăia care băteau cu creionul la
testicole şi cu săculeţul de nisip la rinichi... Mai sînt şi informatorii benevoli... Pe ăştia
nu-i mai cheamă nimeni la CNSAS?
# UN NOU ÎNCEPUT. AL CÎTELEA? “A sosit clipa să dăm României şi românilor un
nou început!” - a anunţat emfatic Mircea Geoană. Apoi a bălmăjit-o, pe tema moţiunii de
cenzură, că stai să vezi, e nevoie de consultări cu partidele, cu preşedintele! Lîngă el,
Iliescu zîmbea larg, semn că n-o să mai fie nici o moţiune. Un nou început, desigur... Un
început greu, dar măcar sfîrşitul e tragic...
4 septembrie 2007
Piteşti, capitală culturală europeană...
Nu, oraşul nostru nu va putea candida niciodată la o astfel de demnitate! Din
păcate... Totuşi, putem învăţa ceva din exemplul Sibiului – comunităţile vii sînt
acelea în care se întîmplă evenimente!
Am stat o săptămînă la Sibiu. În loc să mă duc în Grecia sau în Franţa, cum îmi
propusesem pentru a doua parte a concediului, am ajuns tot în pensiunea soţilor Coldea,
din Sibiel! În loc să mănînc tzatziki sau jambon, m-am îndopat cu bulz şi lapte! Şi, mai
ales, în loc să-mi sparg economiile prin ţări străine, le-am lăsat tot pe-aici, prin
apropiere... Totul a plecat de la un concert – joi seara, în Piaţa Mare, urma să cînte
legendarul Ian Anderson, de la Jethro Tull! Or, aşa ceva nu se pierde... Aşa că am
abandonat ideea străinătăţii şi am luat drumul Sibiului – şi zău dacă-mi pare rău!
În aşteptarea evenimentului, Piaţa Mare, Piaţa Mică şi Piaţa Huet erau pline de tineri (şi
nu prea...), se vorbeau toate limbile pămîntului, berea curgea în valuri, oraşul era luminat
a giorno, clădirile istorice, proaspăt restaurate, sclipeau în roz, verde şi ciocolatiu, doar
“ochii de pisică” din acoperişuri erau întunecaţi… Asiatici, nemţi, francezi… şi
piteşteni! Am dat peste avocatul Liviu Stancu şi, mai apoi, peste prim-procurorul Daniel
Vişan, cu care m-am şi adăpostit la o terasă italiană, ca să ne pregătim de concert cu ceva
tortellini cu ciuperci proaspete şi şuncă ... Am sporovăit despre muzica veche, filme şi
cărţi pînă s-a făcut ora concertului. Desigur, show-ul a fost fabulos, sonorizarea –
excelentă, “băieţii” adunînd peste zece mii de spectatori, chiar dacă muzica lor, un
amestec de rock şi blues, cu accente celtice, nu e prea comercială. Apoi, la miez de
noapte, printre sute de petrecăreţi, am dat-o pe îngheţată, vin alb şi kurtoş colaci...

Nu vreau să vă mai plictisesc cu amănunte... Chestia e că am vrut să vă introduc puţin în
atmosfera acestei Capitale culturale europene, un oraş din România, la mai puţin de 200
de kilometri de Piteşti. O capitală a multiculturalismului, a toleranţei şi prosperităţii. Dar
şi o capitală a evenimentelor, din care poţi să-ţi alegi. Programul manifestărilor, pentru
luna septembrie, avea cincizeci de pagini! În săptămîna vizitei mele, puteai merge la
Tîrgul Meşterilor Populari (de zece ori mai mare ca la noi...), la o expoziţie Chagall de
grafică pe teme biblice, la Festivalul Bulzului şi Ţuicii dar şi la concerte de orgă, la
premiera “Faustului” lui Purcărete şi a Trilogiei Evreieşti a lui Măniuţiu, la spectacole de
dans şi pantomimă... În faţa primăriei, expoziţii de fotografii şi aranjamente florale... La
Muzeul Bruckental, comori renascentiste şi baroce. Dar şi mobilier săsesc pictat, dar şi
tîrg de vechituri, ţinut de gaborii cu pălărie, ţiganii de mătase... Asta, repet, într-o
săptămînă... Dar într-o lună? Dar într-un an? Se sperie gîndul... Cu adevărat, Capitală
Europeană a Culturii!
În acest punct, putem să tragem concluziile – un oraş este viu numai dacă respiră cultură!
Degeaba organizăm noi Tîrguri Auto în Piaţa Milea şi Expoziţii de Rochii de Mireasă la
Bibliotecă... Trebuie să ne racordăm la valorile naţionale şi internaţionale, altfel vom
pieri scufundaţi în plictis provincial. Bine face Consiliul judeţean, inventariind
personalităţile de excepţie, “Cetăţenii de Onoare”, oamenii care s-au remarcat în
România şi în lume! Bine face preşedintele Constantin Nicolescu, inventînd Sărbătoarea
Argeşului şi Muscelului, aducînd trupe şi grupuri folclorice în toate oraşele judeţului!
Bine face primarul Pendiuc cînd schimbă centrul Piteştiului şi îl transformă într-un spaţiu
multifuncţional! Bine face Jean Dumitraşcu, tînărul director al Centrului cultural, cînd se
zbate pentru Filarmonică… Dar e încă prea puţin! Nu trebuie să ne comparăm neapărat
cu Sibiul, care a beneficiat de o conjunctură unică, însă cred că e nevoie de sînge proaspăt
pe la teatru, pe la muzee… E nevoie şi de iniţiativă particulară (unde naiba sînt sălile de
cinema le la Euromall?), e nevoie şi de mobilizarea societăţii civile. Că bani sînt destui...
5 septembrie 2007
Birocraţia omoară România!
Mă opreşte o cititoare şi se plînge că tatăl său, mort de şase luni, primeşte în
continuare pensia... Un prieten îmi spune că, la Primărie, există un singur ghişeu
pentru încasarea impozitelor de la firme... Eu însumi semnez zeci de hîrtii, lunar, ca
să plătesc Fiscului dările unui prăpădit de sereleu! De ce? Că aşa e în Uniunea
Europeană?
Să ştiţi că nu exagerez deloc! În autobuz, o doamnă disperată şi-a frînt mîinile înaintea
mea, deoarece nu-i poate convinge pe nişte funcţionari idioţi de la Pensii că tatăl dînsei a
murit de o jumătate de an şi, în consecinţă, nu mai trebuie să vireze în cont pensia
bătrînului. “Am făcut hîrtii peste hîrtii, am fost în audienţă şi tot nimic. Mi-e şi frică să nu
mă lege ăştia că încasez ilegal nişte bani...”, spunea femeia. Uimit de absurdul situaţiei,
n-am ştiut ce să-i răspund. O fi fost un caz izolat. Dar am ţinut minte… Ieri, un prieten
care şi-a construit sediu de firmă, mi-a povestit cum a fost plimbat două săptămîni de la
un biroul la altul din Primărie, cu dosarul. În timp ce unii îi dădeau hîrtiile şi aprobările

necesare, alţii mai că nu-i rîdeau în nas, bucuroşi că-i găsiseră cine ştie ce altă chichiţă
prin hîrtii. “M-am simţit ca pe vremea lui Stalin, cînd fiecare cetăţean era privit ca un
potenţial vinovat! Şi trebuia să-mi probez nevinovăţia... Dumnezeu mi-e martor că
solicitarea mea era în litera legii... Mai plătesc şi 55 de milioane, la fiecare şase luni, ca
impozit! Şi mai ştii ceva? Există un singur ghişeu de încasări de la firme, în timp ce,
pentru populaţie, sînt vreo cinci...”. Iar Tudor Pendiuc se miră că scad încasările de la
societăţi! O fi tot un caz izolat?
În România, 3% din populaţie interacţionează electronic cu administraţiile, pentru plăţi şi
informaţii. Extrem de puţin, cînd media europeană este de zece ori mai mare, iar în statele
nordice chiar de cincisprezece ori. Eşti obligat să mergi la eternul ghişeu, în spatele
căruia parcă a crescut o populaţie de indivizi veninoşi şi ostili, gata să-ţi trîntească
geamul în nas sau să te repeadă de nu te vezi! La Fisc, contabila mea duce zeci de ordine
de plată, pentru sumele ridicole ale bietului meu sereleu. Ce-o face, frate, Dacia-Renault?
Cîte documente or avea în mişcare? La o asemenea complexitate a sistemului, nici nu
trebuie să te miri de rateuri… În justiţie, dosarele au mai multe file decît “Comedia
umană” a lui Balzac. Adeverinţe, expertize, dovezi, expertizele dovezilor şi dovada
adeverinţelor! În învăţămînt, se fac dosare de evaluare a activităţii, directorii completează
de nebuni tot felul de formulare şi metodici, ca să zugrăveşti un perete trebuie să ştie
inspectorul şcolar general (bine că nu ministrul!)... De la stat s-a molipsit şi privatul. În
bănci, pînă iei un împrumut te vede Sfîntul... Mai degrabă te împrieteneşti cu ofiţerul de
credit, ieşi la o bere... compătimiţi împreună! Pînă şi băieţii ăştia din lanţurile de
magazine în rate îţi cer adeverinţe şi giranţi.
Ce ţară e asta ? Păi de-aia s-au cumpărat atîtea calculatoare din banii contribuabilului, păi
de-aia s-au băgat miliarde în sedii ale instituţiilor publice, păi de-aia s-au înfiinţat atîtea
posturi de directori ? Ca să ne uităm cu fundul la cetăţean? La care întreaga
funcţionărime răspunde, în cor: DAAAAA! Că aşa e şi în Uniunea Europeană. Tu,
pîrlitule de jurnalist, şi toţi ăştia care ţi se plîng, băgaţi bine la cap! Europa este un
spaţiu al procedurilor, al hîrţogăraiei şi al birocraţilor, al structurilor complicate şi
al sindicatelor atot-puternice. Nu aţi văzut cît durează să accesezi o finanţare
comunitară? Ce documentaţie e necesară? Unde vă treziţi, în Statele Unite, să
meargă totul repede, repede? De fapt, tot ce spun ei este fals. Accesul la fondurile
europene este greoi pentru că birocraţii din ţările sărace fie nu ştiu să completeze hîrtiile,
fie sînt hoţi! Iar administraţiile europene au indici de evaluare a activităţii, care cuprind
timpii de răspuns, transparenţa actului decizional şi amabilitatea relaţiei cu publicul. Aşa
că, mai uşor cu Europa birocratică! Reconsideraţi-vă atitudinea... Funcţionarul (politician,
finanţist, poliţist etc.) nu este stăpînul cetăţeanului ci slujitorul său.
6 septembrie 2007
Lumea după 11 septembrie
Azi se împlinesc şase ani de la atacul terorist din 11 septembrie 2001 iar rănile sînt
încă deschise. Dar lupta dintre Est şi Vest, dintre Occident şi Orient, nu trebuie să
aibă învinşi...

# CE S-A SCHIMBAT. Cum s-a schimbat lumea în cei şase ani trecuţi de la atacul
terorist asupra Turnurilor Gemene? A devenit un loc mai bun, mai sigur? Răspunsul pare,
mai degrabă, negativ... Intervenţiile americane în Afganistan şi Irak, departe de a pacifica
respectivele teritorii, n-au reuşit decît să instaleze regimuri politice fragile. Saddam
Hussein a fost executat dar elementele sale fidele continuă războiul de gherilă. Talibanii
de la Kabul au fost alungaţi, însă reţelele islamiste rezistă la frontiera cu Pakistanul. În
toată lumea arabă, opinia publică este împotriva “cruciaţilor” lui Bush, iar guvernele proamericane folosesc violenţa pentru a stăpîni situaţia. De asemenea, în Occident, noua
stîngă critică vehement administraţia Bush, reproşîndu-i “imperialismul”, “tendinţele
hegemonice” şi “orbirea”. Intelectuali respectabili, precum Noam Chomsky, se află pe
aceeaşi baricadă cu jurnalişti guralivi, gen Michael Moore (nu vă pierdeţi timpul să vedeţi
documentarul “Fahrenheit 9/11”, e jenant...), întrebîndu-se dacă democraţia însăşi nu e
pusă în pericol, prin programele de control şi supraveghere a populaţiei din Lumea
Liberă... Toată lumea pare a fi uitat imaginea terifiantă a oamenilor nevinovaţi, sărind în
gol din Turnurile în flăcări!
# DE CE SE ENERVEAZĂ ESTUL. De fapt, în inima disputei, nu se află nici viziunea
lui Osama Bin Laden asupra lumii (cu toate c-ar merita cercetată...), nici legitimitatea
(discutabilă) a regimurilor politice din lumea arabă, ci Filosofia Iluministă. Pe seama ei,
de la Revoluţia Franceză încoace, s-au construit regimurile politice ale Vestului –
separaţia puterilor în stat, constituţionalism, laicitate, parlamentarism, toleranţă, un set de
valori care s-a completat, în secolul XX, cu liberalismul economic şi globalizarea.
Succesul economic şi tehnologic al Vestului a permis ca, în relaţiile internaţionale,
drepturile omului să devină “mai tari” decît suveranitatea statală, justificînd intervenţia
armată... Ceea ce enervează statele Estului, care n-au avut acelaşi traiect intelectual, nici
aceeaşi dezvoltare economică şi tehnologică! În Africa, sărăcia endemică, migraţiile de
populaţii şi fărîmiţarea tribală nici nu ne permit să vorbim despre state. În China, asistăm
la un boom economic, favorizat de o ideologie mai degrabă neo-confucianistă decît
comunistă. În Rusia, naţionalismul renăscut şi autoritarismul de stat transformă
democraţia în ceva aproape de nerecunoscut. În fine, Islamul este o teocraţie care-L ţese
pe Dumnezeu în toată pînza socială, se hrăneşte cu petrol şi naşte martiri, nu cetăţeni.
Poţi să impui acestor zone valorile occidentale ?
# O SOLUŢIE DE BUN SIMŢ. Neo-conservatorii lui Bush cred că da... E posibil să
implantezi fermenţii schimbării în alte zone. E legal să dobori, cu arma în mînă, un
dictator sîngeros sau un ayatollah dement. E bine s-o faci preventiv şi decisiv, în numele
umanităţii, dar şi al propriilor cetăţeni, fără să-ţi uiţi interesele, În fine, e moral să vrei
transformarea lumii, conform mărturisirii de credinţă: nu există alt Dumnezeu în afară de
democraţie iar dreptul uman este profetul lui! Nu e suficient să explici lumea, important e
s-o schimbi, vorba lui Marx... Avem aici întreaga atitudine raţională şi activă, specifică
occidentalului, opusă vieţii contemplative şi tradiţionale orientale. Cu bunele şi relele
sale... Să fie incompatibile cele două sisteme? Eu cred că nu... Cine spune că Islamul
înseamnă violenţă? A treia religie abrahamică este una a Păcii şi a Culturii. Textele
Antichităţii greco-romane au ajuns în Renaştere prin lumea arabă... Primele universităţi şi
biblioteci s-au înfiinţat la Bagdad. Cu resursele de care dispune, Orientul Mijlociu are un

potenţial economic uluitor. Dar trebuie să renunţe la ceva – la habotnicie, la tratamentul
rezervat femeilor, la fundamentalism. Liderii şiiţi din Iran ar trebui să se gîndească mai
mult la dezvoltare decît la înarmare. Pe de altă parte, n-ar strica nici Occidentului să fie
niţel mai smerit, mai puţin materialist, mai generos... şi să-şi aducă aminte de lecţiile
celui de-al doilea război mondial. Cum au fost pacificate naţiuni războinice precum
Japonia sau Germania? Prin ajutor economic, prin planul Marshall... Nu ştiu ca Irakul să
beneficieze de un program similar. Dar o astfel de iniţiativă se impune. Numai aşa se pot
închide rănile lui 11 septembrie 2001.
11 septembrie 2007
Revoltă în Cetatea lui Dumnezeu
Ce legătură are călugărul cu cetăţeanul?, se întreba, pe blog, un prieten, indignat că
P.S. Calinic a primit un titlu onorific. Ce, plăteşte taxe sau contribuie, cu munca lui,
la dezvoltarea cetăţii? Făcîndu-ne că nu-i înţelegem substratul ireverenţios, o astfel
de întrebare merită, totuşi, un răspuns. Mai ales în ziua alegerii noului Patriarh al
BOR...
Pentru cine nu ştie, să precizăm termenii – recent, două înalte feţe bisericeşti (IPS
Teofan, mitropolitul Olteniei şi PS Calinic, episcopul Argeşului şi Muscelului) au primit
titlul de “Cetăţean de Onoare al Argeşului”, alături de alte cîteva personalităţi născute peaici: academicienii Bălăceanu-Stolnici şi Gheorghe Păun, actorii Gh. Dinică şi Sebastian
Papaiani, Gicu Dobrin şi alţii. Deşi organizată cam din pripă, acţiunea Consiliului
judeţean s-a încadrat în limitele decenţei, iar ecourile de presă i-au fost favorabile. Mai
puţin pe blogul prietenului meu, care a postat o fotografie a episcopului, alături de un titlu
care să-ţi ridice părul pe cap: “Evul Mediu la Piteşti, Argeş, România”… Iar mai jos,
comentariul: “Îmi poate spune şi mie cineva cum poate vreodată un călugăr să fie
cetăţean? Plăteşte cumva taxe şi impozite? Ori, poate contribuie la dezvoltarea
cetăţii prin muncă...”. Întrebarea, departe de a cădea obraznic (aşa cum a vrut prietenul,
din considerente de frondă juvenilă), e una fundamentală – ce legătură există între
Biserică şi Stat? Şi merită un răspuns pe măsură, mai ales în ziua alegerii noului
Patriarh...
Evul Mediu, că tot a fost pomenit, lămurise problema... În 22 de cărţi, sub titlul De
civitate Dei (Despre Cetatea lui Dumnezeu), Fericitul Augustin, episcop de Hipona,
teolog, părinte al Bisericii, a stabilit un canon de înţelegere a Istoriei (dar şi de acţiune
politică...), atît de influent încît a dăinuit o mie de ani şi fără de care nu poate fi înţeles
Evul Mediu Occidental... Ca să ne exprimăm ca la enciclopedie, de la papă şi pînă la
ultimul ţăran habotnic, catolicii vor fi marcaţi de crezul istoric al Sf Augustin şi vor sili
istoria medievală să se încadreze în cadrele şi tiparele stabilite de el. Sf Augustin plasează
istoria pe o axă temporală liniară care începe de la facerea lumii de către Dumnezeu
(Geneza Biblică) şi se termină în momentul Judecăţii de Apoi. Din cauza păcatului
originar, în urma alungării din Rai, întreaga creaţie divină se scindează în două entităţi
spirituale – o cetate a Satanei, guvernată de oamenii răi şi malefici, şi una a lui
Dumnezeu, condusă după legile divine. Între cele două cetăţi nu există pace – slujitorii

celor două tabere se înfruntă pînă la sfîrşitul veacurilor. În aceste condiţii, e limpede ce
înseamnă să fi cetăţean – nu numai o aşezare în regulile pămînteşti (a plăti taxe, impozite,
a munci pentru comunitate…) ci şi în acelea cereşti. E ca o înrolare, o intrare în armiile
Binelui (Militia Christi). Biserica devine cea mai înaltă clădire din aşezare, de aici se
guvernează comunitatea. Istoria occidentală e, pînă la un punct, istoria bisericii catolice.
Dar în Est? Fericitul Augustin scria De civitate Dei pe la anul 410, cînd Roma era jefuită
cumplit de vizigoţii lui Alaric, iar viziunea sa e marcată de dezastrul părţii apusene a
Imperiului roman. După dispariţia în 476 a Imperiului Roman de Apus, centrul de
greutate al istoriei europene părăseşte Occidentul prăbuşit economic şi politic pentru a se
stabili la Constantinopol. Aici, creştinismul în forma sa ortodoxă (lb. gr.-dreapta
credinţă), va deveni o suberbă expresie a mărturisirii credinţei în Hristos. La adăpostul
armatelor imperiale bizantine, biserica creştin-ortodoxă va făuri şi va dărui lumii creştine
o bogăţie spirituală mistică ce-i este specifică. Îndreptîndu-şi întreaga energie spre
dumnezeire şi manifestîndu-se sub mantia protectoare a symphoniei (colaborarea
armonioasă cu statul dar şi subordonarea faţă de acesta ), biserica bizantină va fi mai
puţin militantă, desprinzîndu-se de istorie, de planul material, singura atitudine politică
agreată fiind aceea a supunerii faţă de conducători. A fi cetăţean, în ortodoxie, este a da
Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu – ce-i al lui Dumnezeu...
Numai că modernitatea a schimbat această stare de fapt. În Vest, a schimbat-o de vreo
cinci sute de ani, spărgînd Imperiul creştin în state naţionale, care au negat autoritatea
Bisericii catolice, i-au refuzat dreptul de a legifera şi i-au smuls din mîini monopolul
violenţei. În Est, biserica ortodoxă s-a spart în biserici naţionale, pe care şi le dispută
Constantinopolul şi Moscova. Cetatea lui Dumnezeu a fost alungată în ceruri, lăsînd loc
marilor descoperiri geografice şi exloziei tehnologice. Datoriile faţă de suflet şi faţă de
Dumnezeu s-au transformat în obligaţii faţă de Fisc. S-au purtat două războaie mondiale,
s-au inventat arme capabile să aducă extincţia speciei umane. A venit globalizarea şi
hiperconsumul. Nu avem noi atîtea dorinţe cîte ni se pot satisface! Dispunem de nişte
mijloace mult mai puternice decît scopurile! Viaţa s-a prelungit, am clonat alte fiinţe, ni
se promite, în vreo doi-trei ani, nemurirea...Bisericile s-au transformat în muzee,
revoluţia sexuală a făcut să cadă în desuetudine conceptele de “păcat” şi “nevoinţă”. În
tot acest circ, românii mai lipseau! Nici creştini practicanţi (să recunoaştem, mergem la
biserică la Paşti, la Crăciun, la nuntă şi botez...), nici atei consecvenţi (dacă, totuşi, există
Dumnezeu?), ne-am trezit în 2007 că sîntem interesaţi de cele bisericeşti, mai ales că am
văzut la televizor că se alege Patriarhul... Sau că a fost făcut Cetăţean de Onoare vreun
ierarh! Atunci se revoltă pipota în noi, ne amintim că popii au colaborat cu Securitatea şi,
hop!, ne întrebăm ce legătură are călugărul cu cetăţeanul... Uitînd că Cetatea a fost,
odată, a lui Dumnezeu. Virtuţilor preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj,
înţelepciune – Augustin le adăugase virtuţile creştine: credinţă, speranţă, iubire. Dar cine
mai are nevoie, astăzi, de iubirea aproapelui, fidelitate, încredere, umilinţă? Sau are?
12 septembrie 2007

PSD - boală lungă, moarte sigură
PSD este un caz unic. La alegerile din 2004, alianţa PSD-PUR obţinea 37% din
voturi. După trei ani, sondajele de opinie arată că social-democraţii au scăzut la
jumătate, în opoziţie fiind! De ce?
Dacă-i întrebi pe liderii PSD Argeş cum s-a ajuns aici (pe Florea Costache, de
exemplu...), or să-ţi spună că sondajele mint. Este cea mai simplă explicaţie, însă nu şi
cea mai valabilă. Mai degrabă avem de-a face cu efectul cumulat al mai multor greşeli,
tactice şi strategice. Dacă vor continua să le nege, dacă nu le vor limita efectele, socialdemocraţii riscă mult... Care sînt aceste greşeli? Să le luăm pe rînd...
LIPSA UNUI LIDER CHARISMATIC. Criza de lider a început după ce patriarhul Ion
Iliescu a fost tras pe linie moartă de troika Năstase-Mitrea-Geoană şi s-a accentuat după
“noaptea cuţitelor lungi” de la Hotelul Confort din Otopeni, cînd fostul premier a fost
sacrificat. Ion Iliescu îşi avea electoratul lui, nostalgic şi îmbătrînit, dar îl avea... Pînă şi
Adrian Năstase, în vermurile sale de glorie, exercita o fascinaţie grea, întunecată, ca a
unui piton încolăcit în jurul prăzii. În schimb, Mircea Geoană n-are nici un fel de
charismă! Actualul preşedinte PSD este un om cult, un politician cu experienţă
internaţională, un interlocutor fermecător dar... nu prinde la mase! De ce? Pentru că un
partid de stînga nu poate fi condus de copilul unor nomenklaturişti, crescut în Primăverii,
şcolit în străinătate şi ambasador la Washington! Un astfel de exemplar al elitei de partid
merge la “stînga-caviar” franceză, poate face pereche cu Segolene Royal, dar nu se
lipeşte de Mitrea şi Hrebenciuc, nici de activiştii din teritoriu! Puneţi-l pe Geoană lîngă
Filip Georgescu... Merge? Nu merge. Ei, din cauza asta, electoratul tipic al PSD s-a dus
unde a văzut cu ochii, mai ales către PD (pentru că Băsescu e, de fapt, un lider de stînga,
prin valori şi atitudini...), dar şi la Becali. Rezumînd, putem spune că schimbul de
generaţii la vîrful PSD a fost un eşec. Pe lîngă Geoană, publicului i se oferă tineri
sicofanţi precum Corlăţean şi Ponta, care sînt orice numai alternative la actuala clasă
politică – nu!
SCĂDEREA DISCIPLINEI DE PARTID. Criza lidership-ului a generat, în ultimii trei
ani, şi o scădere a disciplinei de partid, manifestată prin răbufnirea mai multor conflicte
între grupuri şi persoane. Exemple sînt destule – Iliescu se contrează cu Geoană,
Vanghelie îl contestă pe Dîncu, Mischie se porcăie cu Ponta, grupul de la Cluj nu se
înghite cu organizaţia sectorului 1 Bucureşti, Argeşul concurează cu Prahova pentru
listele europarlamentare şi aşa mai departe. Rezultatul e o permanentă agitaţie în media,
un bîzîit de fond extrem de supărător pentru adepţii PSD, care nu mai ştiu “cine e
jupînul”, cu cine să ţină! De aici, o anumită vulnerabilitate la activiştii din teritoriu, care
nu mai cred nici ei că lucrurile se vor rezolva peste noapte şi anul 2008 îi va aduce, din
nou, la putere! În climatul în care Traian Băsescu pare de neclintit în simpatia populaţiei,
ipoteza unei viitoare guvernări dirijate de la Cotroceni devine o certitudine. De aici şi
pînă la declanşarea “spiralei tăcerii” mai e un singur pas – toţi simpatizanţii PSD se vor
auto-reduce la tăcere, simţind că opţiunea lor e cea minoritară...

IZOLAREA POLITICĂ. Trebuie să recunoaştem că şi scena politică românească e de
vină pentru boala PSD. La ora asta, puterea din România este minoritară (PNL plus
UDMR egal 15%. Maxim!) iar opoziţia e divizată. PSD nu se poate alia nici cu PD, nici
cu PLD. Cu PRM nu-i dă mîna. Cu PC – nu contează! Aşa că negociază cu PNL o
posibilă variantă de guvernare, agitînd în toate părţile o moţiune de cenzură pe care ba ar
introduce-o, ba nu! Lipsa unor aliaţi nu face altceva decît să reducă eficienţa acţiunii
politice a PSD, iar electoratul acestui partid, obişnuit cu manevrele în forţă, resimte
izolarea ca pe o slăbiciune. “Nu mai sîntem ce-am fost!”, îşi spune în gînd fiecare
pesedist, dar n-ar recunoaşte-o în ruptul capului. Dar negarea unei probleme nu duce
decît la nevroză. Sau, cum zice românul, boală lungă – moarte sigură! Ca să iasă din
agonie, ca să nu o ia în 2008 pe urmele ţărăniştilor, social-democraţii au nevoie de o
terapie-şoc. Poate chiar prin alegeri anticipate...
13 septembrie 2007
Sindicatele sînt depăşite de situaţie
De luni, aproape patru milioane de români au ocazia să opteze pentru o pensie
administrată privat. Este un lucru bun, care se practică, în Occident, de o sută de
ani. Doar sindicatele strîmbă din nas, depăşite de situaţie...
An după an, mă conving de eşecul sindicalismului românesc. Nu atît prin faptul că pierd
oameni (e normal să se întîmple aşa, pînă la un punct, într-o societate centrată pe
interesul personal), cît prin imposibilitatea de a-şi schimba mentalitatea bănuitoare,
păguboasă, de tipul “să moară şi capra vecinului”. Implementarea reformei sistemului de
pensii, pilonul doi, e cel mai nou exemplu, care dovedeşte că sindicatele sînt depăşite de
situaţie. Iată cum stă treaba…
După mari negocieri şi presiuni din partea Uniunii Europene, statul român a catadicsit să
lase din gheare o parte din contribuţiile noastre financiare, acceptînd ca banii să fie
administrate de firme private. Cu alte cuvinte, am reuşit să salvăm o parte din banii
noştri, scoţîndu-i din sacul întunecat, numit buget de stat, unde nu ştiam niciodată ce se
întîmplă cu ei, punîndu-i la vedere, într-un cont personal, de care se îngrijeşte un
administrator privat – o multinaţională cu experienţă în domeniu. E bine sau e rău?
Evident, e bine... N-am inventat noi roata, Occidentul practică sistemul de o sută de ani,
pentru că n-are încredere în gestiunea statului. Dar, şi dacă am credita statul român cu
cele mai bune intenţii, tot trebuie să recunoaştem că numărul populaţiei active tinde să
scadă, în vreme ce numărul pensionarilor creşte. De aceea, chiar dacă statul ar fi un geniu
al finanţelor, pensia lui tot nu ne-ar ajunge, pentru a ne păstra stilul de viaţă cu care
sîntem obişnuiţi, ca salariaţi. Aşa că e important să ne împărţim ouăle în mai multe
coşuri, cum zice românul, contribuind şi la pilonul doi, pensia administrată privat. Acolo,
lucrurile sînt transparente şi avem control... În plus, frumuseţea e că nu trebuie să plătim
nimic în plus! Ar trebui ca toată lumea să aprobe noua lege. Aş! S-a găsit cineva să
strîmbe din nas – sindicatul!

Ce zic liderii sindicali? Că stai să vezi, că să ne mai gîndim, să mai amînăm, că populaţie
nu e pregătită... Adică să amînăm momentul în care ne recuperăm ceva bani de la stat !
De ce ? Un motiv ar fi prudenţa. Nu cumva cotizăm la nişte escroci, care vor dispărea cu
pensia noastră? Că s-au mai văzut cazuri, şi în Occident. Aşa este... S-au văzut în anii ’20
ai secolului trecut! De atunci, s-au inventat tot felul de măsuri de siguranţă, care se aplică
şi în România. De exemplu, un fond de pensii particulare nu poate să fie declarat
falimentar. Toţi administratorii privaţi au fost evaluaţi şi acreditaţi de o comisie naţională
de supraveghere, care este sub control parlamentar. Toate fondurile administrate privat
vor fi depuse la bănci de prestigiu, obligate să stea cu ochii pe banii noştri! Schema de
calcul a pensiei şi structura fondului vor fi cunoscute. Şi aşa mai departe... În plus,
administratorii autorizaţi sînt nume cunoscute şi onorabile, unele cu o activitate bogată în
domeniu, cu milioane de clienţi, în toată lumea. Nu e ca la FNI, unde numai de
onorabilitate nu putea fi vorba...
Şi atunci, de ce această opoziţie a sindicatelor? Păi, e simplu... Vulpea, cînd n-ajunge la
struguri, zice că sînt acri. Unele dintre centralele sindicale şi-au dorit să administreze ele
banii românilor dar legea nu le-a dat voie. Înţeleaptă măsură, uitîndu-ne cum e gestionat
patrimoniul sindical. Păi care sînt cele mai degradate hoteluri din România? Cele ale
sindicatelor... Şi aşa mai departe. Luate pe sus de valul schimbărilor, aceste structuri nu
reuşesc să se adapteze. Dar să le lăsăm în plata Domnului. De ce am scris, totuşi, despre
ele? Pentru că putem găsi un lucru bun în orice situaţie. Dacă aveţi sub 45 de ani, de luni
veţi fi confruntaţi cu diverse oferte pentru pensii administrate privat. Adoptaţi atitudinea
bănuitoare a sindicatelor şi cereţi informaţii despre firma respectivă, vedeţi cît de
onorabilă e, ce tradiţie are în această activitate. De asemenea, citiţi adeziunea care vi se
oferă, întrebaţi cum vi se va calcula pensia, cum o veţi primi, ce se întîmplă cu banii dacă
vă îmbolnăviţi, ajungeţi în şomaj sau... Nu uitaţi că nu puteţi adera la mai multe fonduri.
Şi, mai ales, nu uitaţi că, dacă n-o faceţi, veţi fi repartizat aleator, de computer, la un
administrator, după cele patru luni cînd puteţi să alegeţi. După ce aveţi toate informaţiile,
părăsiţi scepticismul păgubos, semnaţi adeziunea şi priviţi, cu încredere, spre viitor!
14 septembrie 2007
Rîde dracul cu gura pînă la urechi!
Colegii de la săptămînalul “Ancheta” mi-au solicitat un punct de vedere, privind
ancheta de la CNSAS, care-l are în obiectiv pe PS Calinic, episcopul Argeşului şi
Muscelului. Le-am spus că e prematur să ne pronunţăm, cîtă vreme nu avem
suficientă informaţie, şi să aşteptăm verdictul CNSAS. Astăzi, îmi dau seama că se
poate spune mai mult – oricît de bine intenţionat ar fi Consiliul, tot riscă să facă
jocul Securităţii, cîtă vreme operează cu “materialul clientului”.
Să fiu mai precis. Este foarte riscant să judeci un om, bazîndu-te pe mărturiile
acuzatorilor săi. Vă daţi seama cum era descris Galileo Galilei, în dosarele Inchiziţiei?
Dar Giordano Bruno? Sub tortură, cavalerii templieri au mărturisit şi ce nu făcuseră, la fel
ca bieţii prizonieri politici din România comunistă... Pînă şi la un simplu divorţ, părţile au
tendinţa să se facă reciproc cu ou şi cu oţet, după ce au trăit o viaţă împreună. Aşa că nu

văd de ce am acorda mai mare credit dosarelor întocmite de Securitate, braţul înarmat al
dictaturii comuniste, care te pocnea de nu te vedeai, pentru o gamă largă de “delicte” – de
la bancurile politice pînă la rudele fugite în străinătate. Ce bază putem pune pe dosarele
de urmărire, în care viaţa ta era deformată prin ochii unor torţionari? Nici una... Aşadar,
astfel de dosare n-ar trebui luate în considerare.
Dar mai sînt şi altele, pentru care, poate, este anchetat episcopul nostru. Dosarele în care
s-au strîns rapoarte şi note, scrise de cetăţenii români, aşa-numiţii “informatori”. Notele
informative erau cerute de Securitate oricărui om cu funcţie, indiferent că era inginer sau
stareţ, ambasador sau preşedinte de CAP. Ba, uneori, nici nu era nevoie de funcţie – era
suficient să fi fost vecin cu un tip supravegheat de Securitate, rudă sau prieten. Exista şi o
lege în acest sens, dar cine mai stătea să citească legile, cînd “băieţii” aveau putere de
viaţă şi moarte asupra tuturor? De altfel, dictatura comunistă a rezistat cincizeci de ani
pentru că se sprijinea pe frică... Aşadar, ţi se putea pune în vedere oricînd să dai o notă
informativă... Spre onoarea lor, unii români au refuzat. Sfidînd sistemul, riscîndu-şi
cariera, libertatea, capul! Unii au plătit pentru asta, alţii au fost lăsaţi în plata Domnului...
Oricum ar fi, despre ei putem spune că au fost curajoşi. Alţii, precum partizanii
rezistenţei anti-comuniste, au fost eroi de-a dreptul, luptînd în munţi, cu arma în mînă. Au
existat şi sfinţi, dintre cei morţi în închisori, fără să-şi fi renegat idealurile. Dar ce te faci
cu marea majoritate a celor strînşi în chingi de Securitate?
Marea masă a celor care au scris şi semnat... Unii au făcut-o benevol, venind în
întîmpinarea Securităţii, din dorinţa de a face rău vecinului, colegului de serviciu, şefului!
Inginerul Gh. Ursu, despre care s-a vorbit mult după Revoluţie, a fost turnat de două
colege de birou, care-l văzuseră că ţine un jurnal. La anchetă s-a dovedit că omul scria
împotriva regimului şi a fost omorît în bătaie, în beciuri, cu săculeţi de nisip. Pe
turnătoarele lui Ursu nu le-a cercetat niciodată CNSAS-ul! Şi au fost şi alţii, care au scris
pentru că le-a fost frică, au cedat, n-au avut vocaţie de martir. Unii dintre ei au recunoscut
îndată după 1989, precum Alexandru Paleologu, alţii – nu, precum Bălăceanu-Stolnici.
Întrebaţi cum s-a întîmplat, fiecare a explicat contextul. Le-a fost frică. Era în fişa
postului. N-au avut vocaţie de martir. Rapoartele lor n-au făcut nici un rău. Şi aşa mai
departe. Este şi cazul episcopului nostru. Stareţ la mănăstiri “de protocol”, precum
Cernica sau Căldăruşani, PS Calinic a trebuit să completeze note în care să spună ce-a
vorbit cu ambasadorul cutare sau ce cadouri a adus consului cutare... Într-un amplu
interviu acordat ziarului nostru, Prea Sfinţia Sa a recunoscut menghina în care se afla,
întrucît era, la rîndul său, supravegheat de “călugări” infiltraţi în mănăstire şi, mai înainte,
fusese dus prin beciuri, pe la Rahova, unde i se arătaseră bîtele şi pulanele, cele mai tari
“argumente” ale Securităţii.
Este îndreptăţită societatea civilă a anului 2007 să-l judece pe Calinic, cel de atunci?
Poate CNSAS-ul să discearnă între cei care au colaborat pentru bani şi cei ce-au colaborat
de frică, de bătaie, de slăbiciune? Au oamenii de acolo acces la adevăr, cînd dosarele leau fost date după aproape 20 de ani, timp în care unele au ars, s-au vîndut, s-au modificat,
s-au şters cu carioca? Să sperăm că da... Totuşi, eu am mari îndoieli. Acum, întreaga
operaţiune de scormonire în rahat mi se pare o diversiune a moştenitorilor Securităţii, cîtă
vreme nici măcar o listă de zece nume de ofiţeri care să fi făcut poliţie politică n-a fost

dată publicităţii! Unde sînt şefii de la Secu, ăia care au ordonat asasinarea Monicăi
Lovinescu, la Munchen, unde sînt torţionarii, care te băteau cu creionul la testicole, unde
sînt agenţii de teren? Trăiesc bine-mersi, iar copiii şi ginerii lor construiesc capitalismul!
În schimb, vorbim despre onoarea episcopului Calinic şi ne dăm cu părerea dacă a făcut
sau nu poliţie politică... Rîde dracul cu gura pînă la urechi!
17 septembrie 2007
Vine bomba demografică!
Cea mai înţeleaptă măsură de reformă socială din acest an (înfiinţarea pensiilor
administrate privat) este contestată de PSD, un partid care, cel puţin ideologic, ar
trebui să fie mult mai preocupat de bunăstarea cetăţenilor din România. E limpede
că “marele partid de stînga” nu reuşeşte să se adapteze schimbărilor sociale,
implicate de aderarea la Uniunea Europeană...
Dacă tăceai, filosof rămîneai! Zicala se aplică de minune şi Partidului Social-Democrat
care, ieri, prin vocea lui Cristian Diaconescu, purtătorul său de cuvînt, s-a pronunţat
împotriva “măsurii de dreapta” de a introduce în România pensiile administrate privat.
Declaraţia este o gafă de proporţii, mai ales din partea unui partid care s-a bătut mereu cu
pumnul în piept că este interesat de nivelul de trai al populaţiei. Dar Diaconescu este de
înţeles – luni, în momentul începerii perioadei de înscriere, Traian Băsescu elogiase
măsura, regretînd că “nu mai are vîrsta” care să-i permită intrarea în sistem. Or, în capul
strategilor PSD, orice e lăudat de Băsescu trebuie înjurat, fără analiză – a fost cazul şi al
cotei unice de impozitare, măsură excelentă, care a umflat sacul bugetului de stat...
Or, în cazul pensiilor administrate privat, tot despre sacul fără fund al bugetului e vorba...
în care fiecare angajat din Românica varsă nu mai puţin de 47% din salariul său brut! Din
asta, 29% se duc la fondul de pensii. La atîta bănet, o să ziceţi că statul a înfiinţat cine ştie
ce fonduri de pensii, cumpărînd acţiuni şi obligaţiuni, bonuri de tezaur, urmărind
randamentul plasamentului, astfel că tot omul să prospere, la bătrîneţe. Aiurea! Ce nu se
ştie (şi se face public abia acum...) e că tot ce se încasează luna asta se duce în pensii luna
viitoare! Nici un tampon financiar, nici o acumulare. Ce plătiţi dumneavoastră în
septembrie se duce la pensionari în octombrie iar tot ce a plătit tata, în mai 1974 (vorba
sociologului Sorin Ioniţă), a fost păpat în iunie 1974! Ei, şi? – s-ar putea să vă întrebaţi
dumneavoastră. Ce e cu asta? Nu e statul cel mai sigur administrator? De ce să dăm din
banii noştri la privaţi? Bine ne învaţă PSD-ul, partid de stînga... Să rămînem cu pensia la
stat, că e mai sigur. Statul nu dă faliment... Face el ceva şi se descurcă! La prima vedere,
s-ar zice că aveţi dreptate. E numai prima vedere... Pentru că un pericol imens ameninţă
sistemele de pensii de stat, cel puţin în Europa – bomba demografică!
Iată două realităţi susţinute de date statistice. Unu – rata natalităţii scade dramatic. În
România lui 1930, natalitatea era de 34 de noi născuţi la mia de locuitori. În 1990,
reprezenta numai 14 la mie, în 2007 este 10,2 la mie şi se aşteaptă ca, în 2050, să fie de
numai 8,4 de nou-născuţi la mie. Asta înseamnă că populaţia României este în plină
scădere – unii experţi pun că, în 2100, România va avea numai opt milioane de locuitori!

Putem să-i credem sau nu, cert e că populaţia scade. Adică numărul celor care
alimentează bugetul, plătind impozite şi taxe, scade şi el! Deci, în sacul statului, se vor
aduna din ce în ce mai puţini bani, aşadar pensia pe care o vom putea primi de la stat va fi
din ce în ce mai mică! Să trăiască liderii PSD din ea... Dar, poate, şi pensionarii vor fi
mai puţini. Eraoare! A doua realitate demonstrată statistic (şi pe care o vedem în Europa
de astăzi) este că oamenii trăiesc mai mult. În 1990, speranţa de viaţă a bărbaţilor din
România era 67 de ani, iar la femei – 72 de ani. În 2050, speranţa de viaţă a bărbaţilor va
creşte la 81 de ani iar cea a femeilor – la 83. Din cauza alimentaţiei mai bune, a
serviciilor medicale mai performante, din cauza îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă,
populaţia îmbătrîneşte.
Avem, aşadar, din ce în ce mai puţini tineri care să contribuie la bugetul de pensii şi
bătrîni din ce în ce mai longevivi. Trebuie să fii Cristian Diaconescu ca să-ţi închipui că
statul nu va da faliment! Şi atunci, ce-i de făcut? Cum Dumnezeu de există atîţia
occidentali care, la pensie, nu fac altceva decît să se plimbe, să vadă lumea, să-şi cumpere
proprietăţi prin Spania sau Bulgaria? E simplu. Oamenii ăştia au început să-şi pună
singuri bani deoparte, de cînd erau salariaţi. În fonduri administrate privat, în portofolii
de acţiuni, în imobile sau alte tipuri de active. De aceea au acum, nu mai depind de noile
generaţii, care să le plătească pensia. Occidentul a învăţat lecţia încă de la jumătatea
secolului trecut, iar ţările Europei de Est s-au grăbit şi ele, după căderea comunismului,
să înfiinţeze fonduri private de pensii. Numai România a rămas la coada continentului, că
să mai vedem, că dacă dă faliment, că statul cu ce rămîne... Noroc cu Uniunea Europeană
care a pus piciorul în prag şi le-a bătut obrazul guvernanţilor, silindu-i să treacă odată la
fapte. De ieri, 2% din ălea 29 de procente, pot fi direcţionate către buzunarele
dumneavoastră, prin intermediul firmelor private. Nu trebuie să mai scoateţi bani în plus
din buzunar ci numai să aveţi bunăvoinţa să alegeţi un fond. Acolo, în contul personal,
bănuţii se vor aduna, an după an. Şi, chiar dacă nu vă vor permite ca, în 2040, să vă
cumpăraţi cu ei o casă în Bahamas, tot vor fi un sprijin la bătrîneţe. Este spiritul
capitalismului, enunţat de bătrînul Ben Franklin – “economia e mama bunăstării”.
Aşadar, nu vă luaţi după pesedişti. Cine n-are conturi în Elveţia, să facă bine şi să-şi
aleagă pensia privată! Că vine bomba demografică...
18 septembrie 2007
Ţipătul mut al ariciului
# SARKOZY MAI TAIE DIN PRIVILEGII. Nu sîntem singurii care înţelegem că statul
nu mai poate plăti pensii, la infinit... Preşedintele francez Nicolas Sarkozy a cerut
Senatului să restrîngă drepturile unor categorii de profesii, precum ar fi minerii,
marinarii, muncitorii de la căi ferate (era să scriu... ceferiştii!), considerînd că nivelul
ridicat al asigurărilor sociale descurajează munca... Presa din Hexagon scrie că există şi
alte categorii privilegiate – parlamentarii au un regim special de pensii, dar şi notarii,
balerinii Operei şi actorii Comediei Franceze, care se pot pensiona la 50 de ani! La noi,
chestia e şi mai gravă – s-au făcut pensionari masive pentru oameni în floarea vîrstei, iar
alţii au plecat în străinătate, unde numai gîndul plăţii CAS nu-l au! Ca să nu mai vorbim

despre statutul pensionarilor de lux din Miliţie şi Armată, cu zeci de milioane de lei pe
lună...
# CU CE GĂTEŞTE RĂDULEASCA. Rămînem în zonă... Discuţie între două tipe,
apropo de reclama la un fond de pensii administrat privat. “Ai văzut-o, dragă, pe
Răduleasca ? Tu crezi că ea şi-a făcut pensie la compania aia?”. “E, cred pe dracu... Ce,
n-am văzut-o făcînd reclamă şi la uleiul ăla, Floriol?! Crezi că găteşte cu d-ăla? Şi mai
punea şi mult în tigaie, proasta!”.
# POMANĂ LA TOT NEAMUL. Cică au avut loc negocieri între social-democraţi şi
pedişti, tocmai la Cotroceni, pentru a i se trage scaunul de sub fund lui Tăriceanu. Luni
va fi depusă moţiunea de cenzură, lunea cealaltă se va discuta în Parlament, va fi votată
iar Băsescu îl va pune premier pe Vasile Blaga. Noul guvern va cuprinde şi pesedişti,
urmînd să ne guverneze după programul “România socială”, adică pomană la tot neamul
şi pregătiri pentru alegeri. Oricît l-am înjurat pe Tăriceanu, oricît de slab a fost ca prim
ministru, nu poţi să nu recunoşti că echipa sa a girat o creştere susţinută a economiei
româneşti, precum şi mai multe investiţii, că se strînseseră bani la buget, cu cota unică de
impozitare. Acum, că stînga se pregăteşte să revină la comenzi, să te ţii creştere a
deficitului bugetar şi majorare e cheltuielilor! Cum se zice în ţările civilizate – dreapta
strînge şi stînga risipeşte!
# ACELEAŞI FEŢE, ACELEAŞI FIGURI. Pe frontul politicii locale, nimic nou!
Aceleaşi feţe, aceleaşi idei... La PNG, nimeni nu a băgat de seamă dacă preşedintele
Lazăr s-a întors din concediu sau nu, la PLD a fost ales preşedinte Gogu Davidescu, la
ţărănişti, Prunaru se bucură de casa fostului prim-secretar Zanfir. În divizia naţională,
preşedintele Bica stă prea cuminte, Miuţescu şi Gerea aduc miniştri pe centură iar Florea
Costache devine, pe zi ce trece, tot mai nostalgic şi suspicios la acţiunea capitalului străin
în România.
# ÎMPĂRATUL MUŞTELOR. Miercuri, la 97 de ani de la naşterea marelui scriitor
William Golding, postam pe blog (http://www. povesteazilei.blogspot.com) cîteva
cuvinte despre cartea “Împăratul muştelor”, o parabolă pesimistă despre condiţia umană,
despre reîntoarcerea la barbarie şi despre răul cu care ne naştem... Ieri, pe tema asta, am
primit un mesaj absolut tulburător, pe care îl reproduc mai jos. Aşadar, M zicea:
“Doamne, mă trece şi acum un fior amintindu-mi de cartea asta. Eram prin clasa a V-a şi
un prof se hotărîse - nu ştiu de ce - să ne demonstreze că noi, copiii, nu eram buni ci
esenţialmente răi, iar copilăria - nu vîrsta inocenţei, ci a cruzimii absolute. Mai întîi ne-a
povestit o scena pe care a văzut-o pe geam, în curtea şcolii (nu putea pleca de la ore):
patru-cinci copii înţepau ochii unui arici cu ace. Ariciul nu poate să plîngă, nu scoate nici
un ţipăt, ţipătul lui e mut. Din acei ochi străpunşi curgeau un fel de lacrimi. Copiii erau
toţi curăţei, nu golani, nu monştri, şi se mirau sincer, terifiaţi şi în acelaşi timp fascinaţi
de ce se întîmplă. Apoi, proful a venit la şcoală cu cartea asta. Ne-am înscris să o
împrumutăm, cred că eram al doilea. a fost prima lovitură pe care au primit-o anii
inocenţei mele, cred. de atunci, s-a cam terminat cu poveştile... :) copiii noştri sînt nişte
monştri înnăscuţi. sînt copiile noastre. doar că pe ei, fiind mai slabi, dresajul educaţional
violent, triumful forţei, prinde mai uşor... mi-ai adus aminte de cartea care mi-a incheiat

copilăria”. Tot ieri am văzut la ştiri cum nişte cretini omorau o pisică, într-o scară de
bloc, filmîndu-şi isprava, ca s-o pună pe net. Pisica ţipa răguşit…
20 septembrie 2007
Înfiinţez Fundaţia Janta Îndoită!
Nu se mai poate! Am coşmaruri cu guri de canal, cu droguri, cu miniştri veniţi în
vizită, cu miniştri acuzaţi că iau şpagă, cu certuri TV! Cum, nu sînt coşmaruri?
Asta e realitatea? Ajutorrrrr.....
# DE LA LALEAUA DE INOX ÎNCOACE.... Ieri după-amiază, de la Gară şi pînă la IRE
s-a făcut un sfert de oră, mergînd pe jos, şi o jumătate de ceas, cu maşina! Asta nu numai
din cauza traficului greu – scăpaseră pe acolo nişte mastodonţi rutieri din Cehia, gata să
calce pe oricine în pneuri – ci şi prin “bunăvoinţa” lucrătorilor de la drumuri. Ăştia au
înălţat gurile de canal, au plantat capacele dar au lăsat, de jur-împrejur, gaură de-o
palmă... Şi, ca să fie tacîmul complet, au mai trîntit şi nişte semne de avertizare, metalice,
să-ţi îndoi tabla în ele! Şoferul iadului să fii şi tot nu scapi din capcane fără vreun far
pleznit, fără vreo planetară ruptă ! În aceste condiţii, “modernizarea axei rutiere nordsud” se dovedeşte cea mai proastă idee a primarului Pendiuc, de la sădirea lalelei de inox
încoace. Dacă nu se face urgent ceva (de exemplu să se lucreze noaptea, din plin, nu ca
pînă acum...), promit că voi înfiinţa fundaţia “Janta îndoită”, care va da primăria în
judecată, cerînd maşini la schimb – sînt bune şi Loganurile alea albe, pe care le-aţi
cumpărat din banul cetăţeanului, pentru Poliţia comunitară! Că tot nu le-am văzut în
trafic, să dirijeze circulaţia...
# DACII ... STUPEFIANTE! Săptămînalul “Impact” relata, în ediţia sa de ieri, cum statul
român comunist vindea “Dacii” în Columbia, pe care primea bani dar şi... droguri!
Stupefiantele erau apoi “comercializate” pe piaţa americană, sub control DIE, iar banii
(mulţi!) se întorceau la BRCE, în conturile lui Ceauşescu. Trei nume grele din Argeş sînt
menţionate în acest context – Constantin Stroe, Constantin Nicolescu şi Nicolae Oiţă...
Publicaţia nu prezintă şi dovezi, dar citează un raport de anchetă, în desfăşurare... Dacă
este adevărat, nu există exemplu mai bun pentru caracterul criminal al regimului
comunist şi pentru temperamentul “braţului său înarmat”, Securitatea!
# GRĂBIŢI-VĂ CU CONGRESUL... În ultima vreme, liberalii argeşeni au apăsat pe
acceleraţie şi evenimentele se ţin lanţ. Vineri după-amiază, ministrul Orban a stricat
planurile jurnaliştilor care voiau să plece mai repede la munte, iar azi, doamna Anca
Barbu îşi anunţă candidatura pentru europarlamentare. Una din două – ori bate vînt de
precampanie, ori au aflat că pică guvernul ! Asta îmi aduce aminte de un slogan care
circula prin România comunistă, în preajma lui noiembrie ‘89: “Grăbiţi-vă cu congresul,
că vă moare realesul!”
# PAUL, ŞPĂGAR? Dom’ne, e circ în toată regula! După ce-i anchetară pe miniştrii
Şereş şi Nagy, în chestia cu trădarea, procurorii DNA trecură la Chiuariu şi, surpriză!,
Paul Păcuraru! Despre imberbul ministru al Justiţiei nu-mi vine să mă pronunţ, că n-am

voie să scriu cuvinte care încep cu “f..”, dar ce-aveţi, fraţilor, cu Paul? Păi omul ăsta nare faţă de şpăgar, nici de mitoman... Sau aparenţele înşeală?
# I AM CLEVER, YOU ARE STUPID! Pe internet circulă un fragment de emisiune de la
Telesport, parcă, unde Gigi Becali îl face “boschetar” pe un ziarist. Ei, şi? Grosolănia
finanţatorului Stelei e deja cunoscută... Da, însă nu ştiţi urmarea! Păi unde nu se enervă
jurnalistul (Boancheş, de la “7 plus”) şi începu să-l facă pe Gigi cum îi venea la gură. Şi-i
venea aşa: “Tu vorbeşti de biserică şi cruce? Să-ţi fie ruşine... Tu vorbeşti despre aceste
simboluri, pentru care au murit românii în războaie? Tu, care le goleşti de sens? Eşti un
ucigaş de cuvinte! Obscurantistule, sectantule, analfabetule! Vezi, Gigi, cuvintele sînt la
mine! Tu du-te şi te culcă... Vorbeşte cu sinistraţii, nu cu mine... Dă o sută de mii de euro
să te învăţ engleza. Lecţia întîi – I AM CLEVER, YOU ARE STUPID!”. De unde se
vede că fiecare pasăre pe limba ei piere!
# MISTERUL REGELUI. A apărut cel mai bun curs de creative-writing pe care l-am
citit pînă acum: “Misterul regelui”, de Stephen King. În două sute de pagini, maestrul
povesteşte cum e cu trusa de scule a meseriaşului într-ale scrisului, în care, la nivelul
întîi, găseşti vocabularul şi gramatica, mai jos – naraţiunea, descrierea şi dialogul, iar pe
la fund – refacerea textului şi elemente de documentare. O lectură obligatorie pentru toţi
studenţii de la Jurnalism, dar şi pentru lucrătorii din presă, care, de prea multe ori, se
exprimă cu graţia unui hipopotam... King ştie ce spune – a început să scrie prin rulote,
cînd era sărac lipit-pămîntului, iar acum cîştigă 40 de milioane de dolari pe an, din
cuvinte aşternute pe hîrtie. Chapeau!
24 septembrie 2007
Bine-aţi venit în frigider!
Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca iarna asta să fie la fel de blîndă precum precedenta!
Sau, dacă sînteţi atei, puneţi-vă speranţele în teoria încălzirii globale! Altfel, tare mă
tem că, la datoriile pe care le are Termoficarea, vom tremura cu toţii. De frig şi de
frica întreţinerii...
Cifrele sînt cunoscute. Au fost rostite, marţi seară, în şedinţa de consiliu... Termoficarea
are datorii de sute de milioane de lei noi către principalii săi furnizori, îndeosebi
Distrigaz. Directorii şi managerii au pierdut de mult şirul banilor – e ca şi cînd te-ai uita
într-o prăpastie fără fund. În aceste condiţii, cu conturile varză, societatea abia mai poate
plăti salariile şi există pericolul ca să nu se facă aprovizionarea cu combustibil. De ceva
vreme, umblă vorba că, de disperare, se încearcă vînzarea CET Sud către Distrigaz, ca să
se mai şteargă din datorii. Colac peste pupăză, numai anul acesta au venit de la bugetul de
stat 136 de miliarde de lei vechi, pentru reabilitarea conductelor. Banii s-au cheltuit dar
datoriile au rămas.
Primarul Tudor Pendiuc încearcă să se păstreze optimist. Pentru cine întreabă, edilul e
gata să explice că uriaşa datorie s-a acumulat în ani, întrucît a fost o politică de stat. Toate
guvernele au ţinut jos preţul gigacaloriei, obligînd societăţile de termoficare să lucreze în

pierdere. Lasă că vă dăm noi bani, să compensaţi! – ar fi zis oficialii. Numai că,
totdeauna, compensarea a fost mai mică decît s-ar fi cuvenit. De aceea, s-au strîns datorii
peste datorii. Dar nu e sfîrşitul lumii, se grăbeşte Pendiuc să adauge. Cu banii de la
guvern, s-au modernizat traseele, s-au reabilitat punctele termice! Au scăzut pierderile, de
la 30% la 3%. Lasă că ne-om descurca şi anul acesta!
În ce ne priveşte, noi sîntem de altă părere. Nu mai merge cu descurcatul. Consiliul local
şi Primăria Piteşti poartă întreaga responsabilitate a numirii managerilor şi directorilor de
la societăţile din subordine. N-am nimic cu directorul Richiţeanu, n-am schimbat cu
domnia sa mai mult de trei vorbe, dar cred că trebuia demis de mult. Şi, împreună cu
dînsul, întreaga sa echipă managerială. La patron, dacă nu îţi îndeplineşti obiectivele,
zbori de nu te vezi, oricît de manager te-ai numi! Îmi închipui că domnul Richiţeanu,
împreună cu echipa, au avut ca obiectiv rentabilizarea societăţii. N-au făcut-o... Şi sînt
lăsaţi în continuare pe posturi. Iar salariul merge, merge...
De ce să-i schimb acum? – mi-a spus, ieri, primarul Pendiuc. Lasă-i să ne scoată din
găleată şi abia apoi îi demitem... Că le-ar fi uşor să plece. Oare? În toată lumea, conform
contractului, managerul plăteşte oalele sparte. Acţionarii îl schimbă şi îl urmăresc în
justiţie. Mă tem că primarul Pendiuc ori e naiv, sperînd performanţă din partea unei
echipe care n-a performat, ori nu spune ce crede – faptul că nu mai găseşte pe nimeni să
se bage într-o treabă stricată iremediabil. Şi atunci, e la fel de vinovat ca şi experţii numiţi
la Termoficare... Ca un modest contribuabil, îi recomand ca, măcar în ceasul al
doisprezecelea, să taie în carne vie. Ar fi un exemplu că se doreşte rezolvarea situaţiei.
Nu sînt expert în servicii publice ci în comunicare. Or, în această postură, vă asigur că se
impunea un exerciţiu de comunicare mai responsabil între conducerea Termoficării şi
consiliul local. Dacă nu exista soluţie de rentabilizare a serviciului, managerii erau
obligaţi să vină şi să raporteze acţionarului. “Domnilor, nu ne descurcăm cu banii ăştia.
Faceţi dumneavoastră, municipalitatea, un credit, să schimbăm tehnologiile, să
modernizăm. Sau lansaţi o ofertă de parteneriat, cu o firmă privată...”. Nimic din toate
acestea, numai cereri repetate de creştere a preţului gigacaloriei, care au făcut ca Piteştiul
să figureze într-un Top 10 al oraşelor cu cheltuieli mari de întreţinere! Nu e normal.
Termoficarea trebuie să spună clar cum stă, ce poate să facă şi ce nu. După aceea,
responsabilitatea trece pe umerii consiliului. În lipsa oricărei soluţii, Tudor Pendiuc şi
onor consilierii trebuie să recunoască înfrîngerea şi să ne anunţe – treceţi pe centrale
individuale, pe gaz sau electrice! S-a mai văzut, la Curtea de Argeş, unde municipalitatea
a încurajat, inclusiv financiar, o astfel de soluţie. Om vinde ce s-o putea de la
Termoficare, inclusiv scaunul domnului director Richiţeanu, şi, cu ce luăm, cu ce mai
punem noi, s-o strînge de o sută de mii de centrale! Dar să ni se spună, nu să fim duşi cu
preşul. Altfel, la iarnă, pe panourile rutiere cu “Piteşti, 5 km”, propun să se adauge şi
oportuna urare “Bine aţi venit în frigider!”
26 septembrie 2007

Sămînţa a fost aruncată
Mă uit şi eu, ca tot românul, la întronizarea Patriarhului. Dincolo de fast şi ambiţii
lumeşti, dincolo de simbolistică şi emoţie, acest moment ceremonial poate marca
aggiornamento-ul Bisericii Ortodoxe Române, racordarea la modernitate.
Ieri, Prea Fericitul Daniel a fost aşezat pe Tronul Patriarhal al Bisericii noastre. În Dealul
Mitropoliei, clopotele au bătut de la ora şase dimineaţa, iar curtea Palatului s-a umplut de
lume. Toţi prinţii Bisericii s-au adunat în ceremonie, sub privirile lui Hristos
Pantocratorul, a fost citită Gramata iar cei opt mitropoliţi i-au adus daruri noului Patriarh
– mantia, crucea şi cîrja cu cei doi şerpi încolăciţi, moştenire hermetică... La 10.50, P.F.
Daniel se aşeza deja pe jilţul din lemn de cireş, rostindu-şi primul mesaj patriarhal către
români. Un mesaj cu miez, un mesaj racordat la realităţile lumii de azi, care mi se pare că
marchează o “aducere la zi” a Bisericii strămoşeşti, mai ceva ca un întreg conciliu
Vatican II.
Ce a spus Prea Fericitul? Discursul poate fi împărţit în patru – păstrarea tradiţiei,
statornicia în credinţă, rugămintea de a fi uniţi şi implicarea socială. Despre fiecare sfert
s-ar putea scrie pagini întregi... Dar, pentru cititorii unui ziar, cred că de mare interes este
ultima parte, aceea legată de relaţia Bisericii cu societatea. Iar ceea ce am auzit depăşeşte
toate aşteptările. Patriarhul declară că ortodoxia este calea de a deschide către
transcendenţă o Românie prea materialistă, prea grăbită către îmbogăţire, prea aplecată
către “matematică”, sub domnia cantităţii şi a numerelor. Este prima condamnare publică
a capitalismului sălbatic în care trăim după 1989! A capitalismului care uită că sufletul
omului este cea mai de preţ comoară...
În sfîrşit, capul Bisericii Ortodoxe Române arată că, în lupta vieţii, există învingători şi
învinşi, recomandînd preoţilor să se aplece şi asupra ultimilor, nu numai să primească
donaţii şi pomeni de la primii! Sînt mulţi oameni singuri şi săraci, a spus PF Daniel,
cărora trebuie să le bătem la uşă. Iar cînd nu mai facem faţă, putem folosi mijloacele de
comunicare în masă. Radioul, presa şi televiziunea pot aduce Biserica în casele celor
nefericiţi. Dar comunicarea şi serviciul divin nu sînt de ajuns. Biserica este chemată să
facă şi apostolat, să-i îngrijească pe cei bolnavi, să sature foamea celor flămînzi. Or,
pentru asta, trebuie să ştie să-şi gospodărească proprietăţile, să-şi sporească bogăţiile... O
biserică săracă cere pomană, nu o acordă!
Sigur, de la vorbă la faptă e cale lungă. Sigur, cu o floare nu se face primăvară. Dar
sămînţa schimbării a fost aruncată...
30 septembrie 2007