You are on page 1of 25

2. PROPRIETĂŢILE FLUIDELOR

  • 2.1. Clasificarea fluidelor

Fluidele sunt corpurile care-şi schimbă forma fără a opune rezistenţe apreciabile la deformarea lor. Ele se împart în lichide şi gaze.

Lichidele iau forma vaselor în care sunt puse, prezintă suprafaţă liberă şi sunt fluide foarte puţin compresibile.

Gazele sunt fluide cu compresibilitate mare şi se caracterizează prin absenţa forţelor de coeziune, ceea ce le face să ocupe întregul volum disponibil.

Fluidele pot fi monofazice sau multifazice, după cum sunt formate dintr-o singură fază sau din mai multe faze. Fluidele monofazice sunt fluide omogene, în timp ce fluidele multifazice pot fi pseudoomogene (cu comportare similară celei a fluidelor omogene) sau eterogene. Un fluid multifazic poate fi bifazic sau trifazic, cele trei faze fiind gazoasă, lichidă şi solidă. Fluidele bifazice pot fi, deci, de următoarele patru tipuri: gaz – lichid, lichid – lichid, gaz – solid sau lichid – solid.

Lichidele şi gazele pot fi monocomponente sau multicomponente, după cum sunt formate dintr-o singură substanţă chimică, respectiv din mai multe substanţe. Pe de altă parte, două sau mai multe lichide aflate în contact pot fi miscibile sau nemiscibile, după cum se amestecă între ele fără a se forma interfeţe, respectiv rămân separate de interfeţe.

Fluidele bifazice, reprezentate prin cele patru tipuri enumerate anterior, pot fi grupate în:

  • a) dispersii fine, constând fie din bule mici de gaz, picături de lichid nemiscibil sau particule solide dispersate,

mai mult sau mai puţin uniform, într-o fază lichidă continuă, fie din picături mici de lichid sau particule solide fine

dispersate într-o fază gazoasă continuă 1 ;

  • b) dispersii grosiere, formate fie din bule mari de gaz, picături mari de lichid nemiscibil sau particule solide mari

dispersate în faza lichidă continuă, fie din picături mari de lichid sau particule solide mari dispersate într-o fază gazoasă continuă;

  • c) macroamestecuri, constituite din spume sau amestecuri puternic turbulente ale unui gaz cu un lichid sau a

două lichide imiscibile, în condiţiile în care nici una din faze nu este continuă;

  • d) fluide stratificate, constituite din amestecuri gaz–lichid sau lichid–lichid (nemiscibile), în condiţiile în care

ambele faze sunt continue.

Dispersiile în cadrul cărora particulele fazei discontinue sunt suficient de fine (având dimensiuni sub 1 μm) pot fi stabile fie sub acţiunea mişcării browniene sau a sarcinilor electrostatice, în absenţa mişcărilor turbulente, fie ca urmare a proprietăţilor de consistenţă ridicată sau specială a fazei continue. Aceste suspensii pot fi considerate pseudoomogene, iar comportarea lor la curgere poate fi inclusă în aceea a fluidelor monofazice. Dispersiile de fineţe moderată, care nu sunt stabile în repaus sau în mişcare laminară, dar care pot fi menţinute în stare de dispersie aproape uniformă în condiţii de mişcare turbulentă, pot fi incluse în domeniul comportării fluidelor monofazice aflate în mişcare turbulentă.

Fluidele omogene sau fluidele pseudoomogene cu comportare similară acestora se clasifică, în funcţie de comportarea lor la curgere, în fluide vâscoase şi fluide vâscoelastice. Fluidele vâscoase pot avea, în cadrul mişcării lor, o comportare independentă sau dependentă de timp. Fluidele independente de timp care, în stare de repaus, prezintă tensiuni tangenţiale nule, iar în stare de mişcare laminară au tensiunile tangenţiale proporţionale cu gradientul vitezei se numesc fluide newtoniene. Restul fluidelor vâscoase şi vâscoelastice se numesc fluide nenewtoniene şi sunt clasificate ca în tabelul 2.1. Studiul fluidelor nenewtoniene constituie obiectul reologiei. Hidraulica se ocupă îndeosebi de fluidele newtoniene, ale căror principale proprietăţi sunt densitatea, vâscozitatea, compresibilitatea şi tensiunea interfacială.

  • 2.2. Densitatea şi greutatea specifică

Densitatea sau masa specifică ρ a unui fluid este, prin definiţie, raportul dintre masa m a fluidului şi volumul V ocupat de acesta, adică

2. PROPRIET ĂŢ ILE FLUIDELOR 2.1. Clasificarea fluidelor Fluidele sunt corpurile care- ş i schimb ă

ρ = m V ,

(2.1)

Densitatea are formula dimensională ML 3 şi unităţile de măsură: kg/m 3 în SI, g/cm 3 în sistemul CGS şi kgf·s 2 /m 4 în sistemul MKfS.

Inversul densităţii, v s = 1/ρ, se numeşte volum specific.

Greutatea specifică, notată cu γ, este definită ca raportul dintre greutatea G a fluidului şi volumul V ocupat de acesta, adică

2. PROPRIET ĂŢ ILE FLUIDELOR 2.1. Clasificarea fluidelor Fluidele sunt corpurile care- ş i schimb ă

γ = G V

(2.2)

, are expresia dimensională ML 2 T 2 şi se măsoară în N/m 3 în SI, dyn/cm 3 în sistemul CGS, respectiv kgf/m 3 în sistemul MKfS.

1 Exemple (în ordinea din text): spume, emulsii, suspensii, ceaţă. fum

14

Capitolul 2. Proprietăţile fluidelor

Copyright© 2004…2013 Eugen Mihail Ionescu

Tabelul 2.1 Fluide multifazice (gaz-lichid, lichid-lichid, gaz-solid, lichid-solid) Fluide monofazice Dispersii Macro- Fluide Dispersii fine grosiere
Tabelul 2.1
Fluide multifazice (gaz-lichid, lichid-lichid, gaz-solid, lichid-solid)
Fluide monofazice
Dispersii
Macro-
Fluide
Dispersii fine
grosiere
amestecuri
stratificate
Fluide pseudoomogene
Mişcare
Fluide eterogene
Fluide omogene
Mişcare laminară sau
turbulentă
exclusiv
turbulentă
Fluide newtoniene
Fluide pseudoplastice
Fluide dilatante
Fluide binghamiene
Fluide reţinătoare
pseudoplastice sau
dilatante
Fluide cu comportare multifazică
Fluide
tixotropice
Fluide
reopectice
Multe forme
vâsco-
elastice
Fluide vâscoase
Fluide depen-
dente de timp
Fluide independente de timp
Fluide nenewtoniene

Legea a doua a mecanicii clasice leagă greutatea specifică şi densitatea prin relaţia

 

γ = ρ g ,

 

(2.3)

unde g este acceleraţia gravitaţională, cu valoarea standard 9,80665 m/s 2 . Pentru latitudinea Bucureştiului, g = 9,806 m/s 2 , valoare recomandată pentru aplicaţiile numerice.

2.2.1. Densitatea fluidelor monocomponente

 

Ecuaţia care corelează parametrii de stare ai unui fluid (presiune, volum sau densitate şi temperatură) se numeşte ecuaţie de stare. Cea mai simplă şi cunoscută ecuaţie de stare generală este cea propusă de VAN DER WAALS (1873), care are forma

   

a

⎞ ⎟ ⎟ ⎠

(

 

)

 

p +

2

v

sm

b

=

R

u

T

,

(2.4)

 

v

sm

 

unde

2

 

2

 

a =

27 R

u

64 p

T

cr

cr

,

(2.5)

b =

R

u

T

cr

(2.6)

 

8 p

cr

 

,

p este presiunea, v sm – volumul molar, T – temperatura absolută, R u = 8.314,3 J/(kmol·K) – constanta universală a gazelor, T cr – temperatura critică, p cr – presiunea critică, Această ecuaţie reproduce cu aproximaţie comportarea fluidelor monocomponente, dar nu este aplicabilă în zona bifazică şi nu dă rezultate bune în zona lichidului sau lângă zona bifazică. Dintre ecuaţiile de stare cu aplicabilitate generală şi având doi parametri, ecuaţia lui REDLICH şi KWONG (1949) este cea mai frecvent folosită. Ea are forma

unde

p +

a

1

T

0,5

v

sm

(

v

sm

+

b

1

)

⎟ ⎞

⎠ ⎟

(

v

sm

b

1

)

=

R

u

T

,

a

1

=

0,7248 R

2

u

2,5

T

cr

p

cr

,

b

1

=

0,0867 R T

u

cr

p

cr

 

(2.7)

.

(2.8)

Mecanica fluidelor

15

Copyright© 2004…2013 Eugen Mihail Ionescu

La fel ca şi ecuaţia VAN DER WAALS, ecuaţia REDLICH – KWONG nu este aplicabilă în zona bifazică şi dă aproximaţii grosiere în zona lichidului. KENNEDY şi BHAGIA (1969) au exprimat constantele REDLICH – KWONG (pentru substanţe individuale) ca funcţii empirice de temperatură şi au arătat că densitatea acelor substanţe pure poate fi determinata cu o eroare de numai 0,25 procente. Ecuaţiile de stare cu mai mult de doi parametri caracteristici ai fluidului sunt mai exacte, dar utilizarea lor este limitată la puţinele fluide pentru care sunt determinaţi aceşti parametri. Cele mai cunoscute ecuaţii de acest tip sunt ecuaţia lui BEATTIE şi BRIDGEMAN (1927), care are cinci parametri, şi ecuaţia BENNEDICT, WEBB şi RUBIN (1940), bazată pe opt parametri caracteristici ai fluidului. În zona gazului aflat la presiune mică sau destul de departe de frontiera zonei bifazice se poate aplica, cu rezultate bune pentru calcule inginereşti, legea gazelor perfecte,

p v

s =

R T ,

(2.9)

unde: v s = 1/ρ este volumul specific, R = R u /M m – constanta gazului, iar M m masa molară. O aplicabilitate mai generală în zona gazului şi în apropierea frontierei zonei bifazice o are legea gazelor reale

p v

s =

Z R T ,

(2.10)

unde Z este factorul de abatere de la legea gazelor perfecte. Pentru determinarea factorului de abatere s-au făcut multe încercări de stabilire a unei corelaţii bazate pe valorile lui Z calculate din relaţia (2.10) cu ajutorul datelor experimentale. În acest sens au fost elaborate metode bazate pe principiul stărilor corespondente, conform căruia toate fluidele se comportă în mod similar la aceleaşi raţii ale presiunilor şi temperaturilor critice.

Cea mai simplă corelaţie bazată pe conceptul stărilor corespondente are forma

Z =

f

(

p

rd

,

T

rd

)

,

(2.11)

unde presiunea redusă şi temperatura redusă sunt definite astfel: p rd = p/p cr , T rd = T/T cr . Această corelaţie a fost prezentată grafic de către STANDING şi KATZ

Figura 2.1 Varia ţ ia factorului de abatere Z pentru gaze pure

Figura 2.1 Variaţia factorului de abatere Z pentru gaze pure

(1942) pentru o serie de gaze. De atunci au fost publicate noi date, care au îmbunătăţit precizia rezultatelor. Diagrama lui VISVANATH şi SU (1965), prezentată în figura 2.1, este, probabil, cea mai bună corelaţie general aplicabilă de acest tip, disponibilă pentru gaze pure. Factorul de abatere citit din această diagramă pentru gaze obişnuite, altele decât hidrogen, dioxid de sulf şi hidrogen sulfurat,

prezintă o eroare cuprinsă între 2 şi 10 procente.

Deşi corelaţiile factorului de abatere de tipul (2.10) sunt foarte utile, iar pentru gaze nepolare cu structură moleculară simplă sunt destul de precise, pentru extinderea aplicării lor şi pentru obţinerea unor rezultate cu precizie mărită s-a propus să se ia în consideraţie şi alte variabile în afară de presiunea şi temperatura redusă. În acest sens, s-a considerat ca variabilă adiţională factorul de abatere Z c în punctul critic (care variază de la 0,23 pentru abur la 0,304 pentru hidrogen, în timp ce diagrama din figura 2.1 corespunde lui Z c = 0,28) şi s-au obţinut corelaţii care dau valori îmbunătăţite în vecinătatea punctului critic, fără a avea însă caracter de generalitate.

O altă corelaţie, legată mai direct de comportarea moleculelor de fluid, are la bază factorul de acentricitate, care reprezintă o măsură a abaterii forţelor intermoleculare faţă de cazul gazului perfect şi este definit astfel

ω = − lg

p

vr

1 ,

(2.12)

unde p vr este presiunea de vapori redusă corespunzătoare unei temperaturi reduse egală cu 0,7. Această relaţie se bazează pe observaţia că, în cazul gazelor simple ca argon, neon, kripton şi metan, p vr este apropiat de valoarea 0,1, ceea ce corespunde lui ω = 0. Pentru multe alte fluide, ω variază între 0 şi 0,4. În absenţa presiunii de vapori, valoarea lui ω poate fi determinată din relaţia aproximativă

ω =

3,6375

12,5

Z

c

.

(2.13)

În cazul gazelor simple, factorul de abatere de la legea gazelor perfecte este funcţie numai de presiunea redusă şi temperatura redusă. Pentru gaze mai complexe, Z are expresia

unde Z (0)

Z = Z

( 0 )

+ Z

(1)

,

(2.14)

este factorul de abatere pentru gaze simple,

prezentat în figura 2.2, iar Z (1) este factorul de corecţie dat în

figura 2.3.

Figura 2.2. Varia ţ ia factorului de abatere Z pentru gaze pure

Figura 2.2. Variaţia factorului de abatere Z (0) pentru gaze pure

16

Capitolul 2. Proprietăţile fluidelor

Copyright© 2004…2013 Eugen Mihail Ionescu

Figura 2.3 Varia ţ ia corec ţ iei factorului de abatere Z pentru gaze pure

Figura 2.3 Variaţia corecţiei factorului de abatere Z (1) pentru gaze pure

Deşi lichidele sunt mult

mai puţin sensibile la variaţia

presiunii decât gazele, densitatea lor şi variaţia acesteia cu

temperatura sunt dependente de structura moleculară.

Densitatea hidrocarburilor lichide poate fi determinată din ecuaţia VAN DER WAALS, modificată de ALANI şi KENNEDY (1960) prin definirea constantelor a şi b sub forma

a =

36,61

K

e

n T

3

, Pa(m /kmol)

2

b =

0,0624(

m T + C

) , m

3

/kmol ,

,

(2.15)

(2.16)

unde parametrii K, n, m şi C sunt prezentaţi pentru o serie de hidrocarburi în anexa 1.

Densitatea hidrocarburilor lichide saturate rezultă din relaţia lui BRADFORD şi THODOS, exprimată astfel

ρ

ls

= ρ

c

[1

+ a

(1

T

r

)

+ b

(1

T

r

2

)(1

+ c

T

r

)

n

]

,

(2.17)

 

(2.18)

(2.19)

(2.20)

(2.21)

unde ρ c este densitatea în punctul critic, iar parametrii a, b, c şi n au expresiile n = 0,16 + 0,586 Z c ,

c = 2,785 – 3,544 Z c

.

,

a = 2,924 – 7,34 Z c b = c a – 1

,

Densitatea lichidelor la temperatură constantă se exprimă, în mod obişnuit, în funcţie de coeficientul de compresibilitate β, definit astfel

β = −

  • 1 ⎡ ∂ V

p

  • V

T

,

16 Capitolul 2. Propriet ăţ ile fluidelor Copyright© 2004…2013 Eugen Mihail Ionescu Figura 2.3 Varia ţ

unde indicele T indică un proces izoterm, iar semnul minus a fost introdus deoarece factorul V p (volumul scade odată cu creşterea presiunii). Dacă se admite β constant, relaţia (2.22) scrisă sub forma

β =

1 d ρ

ρ d p

,

duce, după integrare, la formula

ρ = ρ

  • 0 e

β

(

p p

  • 0 )

,

(2.22)

este negativ

(2.23)

(2.24)

care este cunoscută sub numele de ecuaţia de stare a lichidelor compresibile şi poate fi aproximată, reţinând doar primii doi termeni din dezvoltarea în serie a exponenţialei, astfel

ρ = ρ

0

[1

− β

(

p p

0

)]

.

2.2.2. Densitatea fluidelor multicomponente

(2.25)

Există puţine corelaţii destinate determinării densităţii fluidelor multicomponente, independent de starea lichidă sau gazoasă a acestora. Una dintre aceste corelaţii este cea a lui KENNEDY şi BHAGIA (1969), obţinută prin extinderea ecuaţiei (2.7) la cazul fluidelor gaze–condensat din cadrul zăcămintelor de hidrocarburi.

Comportarea densităţii gazelor multicomponente este similară cu aceea a gazelor monocomponente, dar prezintă un grad sporit de complexitate. În acest sens, pentru determinarea densităţii gazelor multicomponente se poate folosi relaţia (2.10), pentru care factorul de abatere se obţine, conform propunerii lui KAY (1936), în funcţie de presiunea pseudoredusă şi temperatura pseudoredusă definite astfel

unde:

p

pr

T

pr

p

pc

=

n

n

mi

i = 1

p

n

n

mi

i = 1

T

cr i

(2.26)

(2.27)

sunt presiunea, respectiv temperatura pseudocritice, n mi fracţia molară a componentului i din gaze; p cr i , T cr i presiunea critică şi temperatura critică ale acestuia. Valoarea lui Z corespunzătoare lui p pr şi T pr calculate cu relaţiile (2.26) şi (2.27) se citeşte din figura 2.1.

Pentru amestecurile de gaze naturale constituite din hidrocarburi parafinice lipsite de dioxid de carbon şi hidrogen sulfurat se foloseşte, în mod frecvent în industria de petrol, diagrama lui STANDING şi KATZ (1942), prezentată în figura 2.4.

Mecanica fluidelor

17

Copyright© 2004…2013 Eugen Mihail Ionescu

Pentru lichidele multicomponente, ca şi în cazul gazelor, relaţia dintre densitate şi structura moleculară, precum şi
Pentru lichidele multicomponente, ca şi în
cazul gazelor, relaţia dintre densitate şi structura
moleculară, precum şi dependenţa densităţii de
presiune şi temperatură au o complexitate sporită
faţă de cazul lichidelor monocomponente.
Ecuaţiile de stare pentru amestecurile
lichide pot fi folosite în acelaşi mod în care au fost
folosite pentru gazele multicomponente.
Coeficienţii acestor ecuaţii se determină din
coeficienţii componenţilor puri. Pentru sistemele
de hidrocarburi lichide se poate folosi metoda
ALANI – KENNEDY, înlocuind relaţiile (2.15) şi
(2.16) cu ecuaţiile
n
a
=
n
a
,
(2.28)
mi
i
i = 1
n
b
=
n
b
,
(2.29)
mi
i
i = 1
*
n
T
a
=
36,61
K
e
i
,
(2.30)
i
i
,
cu n mi — fracţiile molare ale componenţilor şi K i ,
n , m i şi C i având valorile prezentate în anexa 1
pentru o serie de componenţi puri.
b
=
0,0624(
m T + C
)
(2.31)
i
i
i
*
i
2.3.
Vâscozitatea
Vâscozitatea este proprietatea fluidelor de a
opune rezistenţă la deformarea (mişcarea) lor. Într-un
Figura 2.4. Variaţia factorului de abatere Z pentru gaze naturale
lichid aflat în mişcare apar, pe lângă eforturile
normale, eforturi tangenţiale, care se manifestă prin forţe de frecare internă, având tendinţa să frâneze mişcarea şi să împiedice

deplasările lichidului, adică să se opună deformaţiilor.

Vâscozitatea este caracterizată cantitativ prin coeficientul pus în evidenţă de NEWTON în expresia efortului tangenţial ce apare la mişcarea laminară între două plăci plane paralele.

Considerând două plane P şi P’ ale mişcării laminare a unui fluid între două plăci plane paralele distanţate cu dy şi având vitezele de mişcare v, respectiv v + dv, NEWTON a arătat că, între două suprafeţe de arii egale, situate în planele P şi P’, acţionează o forţă tangenţială proporţională cu aria A, cu diferenţa de viteză dv şi invers proporţională cu distanţa dy, adică

F = μ A

  • d v

  • d y

iar efortul unitar tangenţial corespunzător este dat de relaţia

  • d v

τ = μ

  • d y

,

,

(2.32)

(2.33)

unde μ este o constantă de proporţionalitate caracteristică fluidului la presiune şi temperatură date, numită coeficient de vâscozitate dinamică (sau, pe scurt, vâscozitate dinamică), iar dv/dy este modulul gradientului de viteză pe normala y la direcţia mişcării. Comportarea reologică a fluidului newtonian este aşadar definită de o singură constantă de proporţionalitate care caracterizează frecarea internă a particulelor de fluid aflate în mişcare. Vâscozitatea dinamică are dimensiunile ML 1 T 1 şi se exprimă în N·s/m 2 în SI, în kgf·s/m 2 în CGS şi în P (poise = dyn·s/cm 2 ) în MKfS.

Vâscozitatea cinematică ν este definită prin relaţia ν = μ

Mecanica fluidelor 17 Copyright© 2004…2013 Eugen Mihail Ionescu Pentru lichidele multicomponente, ca şi în cazul gazelor,

ρ

(2.34)

şi are unităţile de măsură m 2 /s în SI şi în MKfS, respectiv St (stokes = cm 2 /s) în sistemul CGS. Numele de vâscozitate cinematică indică absenţa din definiţia ei a mărimilor fizice de natură dinamică (masă, forţă etc.).

  • 2.4. Compresibilitatea

Proprietatea corpurilor manifestată prin micşorarea volumului lor sub acţiunea forţelor exterioare de compresiune se numeşte compresibilitate. Ea este caracterizată cantitativ prin coeficientul de compresibilitate β, care, potrivit relaţiei de definiţie (2.22), are dimensiunile M 1 LT 2 şi unităţile de măsură Pa 1 = m 2 /N în SI, cm 2 /dyn în sistemul CGS şi m 2 /kgf în sistemul MKfS.

22

Capitolul 3. Statica fluidelor

Copyright© 2004…2013 Eugen Mihail Ionescu

r

r

şi relaţia (3.2) se reduce la forma

 

F

d

1

+

F

d

2

= 0

 

(3.5)

(

r

F

 

r

ma

)+

r

+

(

r

F

r

 

r

r

a

+

F

F

b

r

c

+

F

mc

)= 0 ,

 

r

r

(3.6)

unde

F

ma

şi

F

mc

sunt componentele forţei masice

concurente (figura 3.3).

F

m

pe direcţiile forţelor

 

F

a

şi

F

c

, ale căror suporturi

sunt

 
Prisma are dimensiunile a, b, c, d
 

Prisma

are

dimensiunile

a,

b,

c,

d

 
infinitezimale, iar în pro cesul de trecere la limit ă
 

infinitezimale, iar în procesul de trecere la limită

pentru definirea tensiunilor punctiforme ele vor

tinde

către

zero.

Ca urmare, în

relaţia (3.5) s-a

putut admite aproximaţia că forţa masică (figura

 

r

r

   

Figura 3.4 Poligonul forţelor

 

3.3) este concurentă cu

F

a

şi

F

c

. În aceste

condiţii, poligonul forţelor se reduce la figura 3.4.

Figura 3.3 Descompunerea r forţei masice r

Triunghiurile A 1 B 1 C 1 (v. figura 3.2) şi

LMN (v. figura 3.4) sunt asemenea, având

laturile perpendiculare între ele. Condiţia de

după suporturile forţelor

 

şi F

c

exprimată sub forma

 

F

a

F

ma

=

F

b

=

F

c

+

proporţionalitate a laturilor acestor triunghiuri,

F

mc

 

a

b

c

,

(3.7)

unde

F

ma

= ρ ΔV A

m

cos

α

a

,

F

mc

= ρ ΔV A

m

cos

α

c

,

(3.8)

cu A m – acceleraţia câmpului forţelor masice, ΔV – volumul prismei, α a , α c – unghiurile făcute de

r

F

m

cu

r

F

a

respectiv

r

F

c

, duce, după amplificare cu 1/d şi trecere la limită, la

lim

ΔV

0

F

a

F

ma

F

b

F

c

F

mc

a d

0

a d

0

b d

0

c d

0

c d

lim

Δ

V

=

lim

Δ

V

=

lim

Δ

V

+

lim

Δ

V

.

(3.9)

Deoarece, în baza relaţiilor (3.8), limitele componentelor forţelor masice sunt nule, ecuaţiile (3.9) se reduc, în

conformitate cu expresia (3.1), la

p a = p b = p c

,

(3.10)

ceea ce arată că în centrul prismei, pe cele trei direcţii normale la feţele acesteia, există tensiuni având mărimi egale

între ele. Întrucât prisma poate avea orice orientare în spaţiu, menţinându-şi însă poziţia centrului de greutate, rezultă că

în centrul ei de greutate acţionează tensiuni dezvoltate în toate direcţiile, având aceeaşi intensitate. Reprezentând grafic

aceste tensiuni se obţine o sferă de rază egală cu presiunea în acel punct.

3.2. Ecuaţia microscopică a echilibrului static al fluidelor

Se consideră un element de volum de formă paralelipipedică (figura 3.5), cu dimensiunile infinitezimale dx, dy,
Se consideră un element de volum de formă paralelipipedică (figura
3.5), cu dimensiunile infinitezimale dx, dy, dz raportate la un sistem de axe
carteziene paralele cu muchiile sale, detaşat din domeniul ocupat de un fluid
r
r
r
r
aflat în repaus. Se introduc forţele de legătură
d
,
d
,
d
,
d
,
F 1
x
F 2
x
F 1
y
F 2
y
r
r
r
d
,
d
în centrele celor şase feţe, precum şi forţa masică
d
F
, care este
F 1
z
F 2
z
m
singura forţă exterioară, cu punctul de aplicaţie în centrul M al elementului.
Condiţia de echilibru static al fluidului din volumul de control se
exprimă prin relaţia
r
r
r
r
r
r
r
d
F
+
d
F
+
d
F
+
d
F
+
d
F
+
d
F
+
d
F
=
0 .
(3.11)
1
x
2
x
1
y
2
y
1
z
2
z
m
Având în vedere că presiunea este o funcţie continuă în domeniul
ocupat de fluid şi notând cu p valoarea presiunii în punctul D, forţele de
Figura 3.5. Domeniu paralelipipedic elementar
legătură (care sunt rezultantele forţelor de presiune pe cele şase feţe ale
detaşat dintr-un fluid aflat în repaus
r
paralelipipedului) şi forţa masică (definită de acceleraţia
A
) au expresiile
m
r
r
r
r
∂ p
d
F
=
i
p
d
y
d
z
,
d
F
= −
i
p
+
d
x
d
y
d
z
,
1
x
2
x
∂ x
r
r
r
r
∂ p
d
F
=
j p
d
x
d
z
,
d
F
= −
j
p
+
d
y
d
x
d
z
,
(3.12)
1
y
2
y
∂ y
r
r
r
r
∂ p
d
F
=
k p
d
x
d
y
,
d
F
= −
k
p
+
d
z
d
x
d
y
,
1
z
2
z
∂ z
r
r
dF
=
A
ρ
dx dy dz .
(3.13)
m
m

Mecanica fluidelor

23

Copyright© 2004…2013 Eugen Mihail Ionescu

Se introduc expresiile (3.12) şi (3.13) în relaţia (3.11), se reduc termenii asemenea şi se simplifică cu ρ dx dy dz,

rezultând egalitatea

care poate fi scrisă sub forma

r

i

p

r

j

p

r

k

p

x

y

z

r

+ A

m

ρ = 0 ,

r

A

m

1

ρ

p

= 0

,

(3.14)

şi reprezintă ecuaţia microscopică a echilibrului static al fluidelor, unde este operatorul lui HAMILTON, definit în

r

coordonate carteziene (pe baza versorilor i

,

r

j ,

r

k

ai axelor Ox, Oy, Oz) astfel

r

∇ = i

r

+ j

r

+ k

x

y

z

.

(3.15)

Exprimând acceleraţia

r

A

  • m a câmpului forţelor masice prin proiecţiile sale X, Y, Z pe cele trei axe carteziene, adică

r

A

m

=

r

i X

+

r

j Y

+

r

k Z

,

(3.16)

ecuaţia vectorială (3.14) este echivalentă cu următoarele trei ecuaţii scalare:

X =

1

p

1

p

1

p

ρ ∂ x

,

ρ ∂ y

,

ρ ∂ z

Y =

Z =

,

cunoscute sub numele de ecuaţiile lui EULER din statica fluidelor.

3.3. Legea variaţiei presiunii într-un fluid aflat în repaus

(3.17)

Dacă se cunosc componentele X, Y, Z ale acceleraţiei câmpului forţelor masice, din ecuaţiile (3.17) se obţin

expresiile derivatelor parţiale ale presiunii, care, introduse în diferenţiala presiunii

conduc la ecuaţia

dp

=

p

d

p

d

p

x

y

z

x +

y +

d z

dp = ρ(X dx + Y dy + Z dz ) ,

(3.18)

(3.19)

al cărei membru drept este o diferenţială totală exactă dacă există o funcţie F(x, y, z) astfel încât să avem egalitatea

X

ρ

=

F

ρ

Y

=

F

ρ

Z

=

F

x

,

y

,

z

.

În acest caz, forţa masică derivă dintr-un potenţial de forţe U = –F, iar ecuaţia (3.19) se reduce la forma

 

dp = dF

,

(3.20)

care integrată dă relaţia

 

p = F + C 1

,

(3.21)

unde C 1 este constanta de integrare egală cu presiunea p 1 corespunzătoare absenţei forţelor masice.

Când fluidul este incompresibil, membrul drept al ecuaţiei (3.19) este o diferenţială totală exactă dacă acceleraţia

r

A

  • m derivă dintr-un potenţial U * = –Γ a , adică

ceea ce duce la

X =

∂Γ

a

∂Γ

a

∂Γ

a

x

,

y

,

z

Y =

Z =

,

d

p

= ρ

d

Γ

a

,

(3.22)

(3.23)

sau

p

= ρ Γ

a

+

C .

(3.24)

În câmpul gravitaţional terestru, alegând axa Oz verticală ascendentă, componentele acceleraţiei

r

A

m

r

forţelor masice sunt X = 0, Y = 0, Z = –g, deci A

m

r

= −

k g

, dΓ a = –g dz, Γ a = –g z, iar relaţia (3.24) devine

a câmpului

p = C ρ g z

,

cunoscută sub numele de ecuaţia fundamentală a hidrostaticii.

(3.25)

3.3.1. Legea variaţiei presiunii într-un gaz aflat în repaus în câmpul gravitaţional terestru

Ecuaţia (3.19) se reduce, în câmp gravitaţional, la egalitatea

dp = –ρ g dz

.

(3.26)

Dacă se admite că gazul este perfect şi suferă o transformare izotermă (T = const.), din ecuaţia de stare (2.9) se

poate exprima densitatea sub forma

ρ =

M

m

R

u

T

p ,

(3.27)

24

Capitolul 3. Statica fluidelor

Copyright© 2004…2013 Eugen Mihail Ionescu

care se înlocuieşte în ecuaţia (3.26), rezultând expresia

 

d

p = −

M

m

g

p dz ,

 
 

R

u

T

 

în care se separă variabilele şi se integrează astfel

 
  • d p

= −

M

  • m g

d

z

,

p

d

p

= −

M

m

g

T

z

d

z

,

ln

p

= −

M

  • m g

(

z

z

p

R

u

T

p

R

u

 

p

  • 1 R

u

T

 

p

1

z

1

obţinându-se legea variaţiei presiunii sub forma

 

p

=

p

1

e

M

m

R

u

T

g

(

z

z

1

)

,

  • 1 ) ,

unde p 1 este presiunea la cota de referinţă z 1 .

(3.28)

Formula (3.28) permite calculul presiunii statice sau dinamice la adâncimea de fixare a garniturii de ţevi de

extracţie într-o sondă de gaze, când se cunoaşte presiunea p 1 citită la manometrul montat la coloană. Temperatura în

sondă fiind variabilă cu adâncimea, relaţia (3.28) se foloseşte pe tronsoane pe care variaţia de temperatură este

neglijabilă sau se poate aproxima printr-o valoare medie constantă.

În cazul aerului atmosferic, dacă se introduce, pe baza ecuaţiei (3.27), notaţia

relaţia (3.28) poate fi scrisă sub forma

H

  • 0 =

p

0

R

u

T

=

ρ

0

g

M

ma

g

,

p

=

p

1

z

z

1

e

H

0

,

(3.29)

(3.30)

unde M ma = 28,9 kg/kmol este masa molară a aerului, p 0 = 101.325 Pa – presiunea atmosferică normală, iar ρ 0 = 1,289

kg/m 3 – densitatea aerului în condiţii normale. Ecuaţia (3.30) se numeşte formula barometrică.

  • 3.3.2. Presiunea într-un fluid aflat în repaus în absenţa forţelor masice

Dacă forţele masice lipsesc sau sunt neglijabile, se poate scrie X = Y = Z = 0 şi, din ecuaţia (3.19), rezultă

sau, după integrare,

dp = 0

p

=

p

i

= const. ,

(3.31)

(3.32)

ceea ce arată că presiunea este constantă în domeniul ocupat de fluid şi are valoarea iniţială p i . Această situaţie se

întâlneşte în cazul fluidelor aflate în stare de imponderabilitate sau în cazul gazelor care ocupă înălţimi relativ mici.

Astfel, presiunea gazului aflat în repaus într-un recipient are, practic, aceeaşi valoare în orice punct al domeniului

ocupat de gaz, întrucât argumentul exponenţialei din formula (3.28) este neglijabil când z z 1 are valori mici.

Pe de altă parte, pentru valori mici ale argumentului, exponenţiala din relaţia (3.28) poate fi aproximată prin

primii doi termeni din dezvoltarea în scrie şi relaţia (3.28) devine

p

=

p

1

1

M

m

g

R

u

T

(

z z

1

)

.

(3.33)

Punând condiţiile: z 1 = 0, p 1 = p g şi M g/(R u T) = ρ g g/p g , ecuaţia (3.33) capătă forma

p = p g ρ g g z

,

(3.34)

care arată că, în cazul când gazul ocupă înălţimi mici, variaţia densităţii gazului cu înălţimea poate fi neglijată, iar

termenul ρ g g z este şi el neglijabil faţă de valoarea p g a presiunii gazului din recipient.

  • 3.3.3. Legea variaţiei presiunii într-un lichid aflat în repaus în câmpul gravitaţional terestru

Considerând că lichidul este incompresibil (ρ = const.), prin integrarea ecuaţiei diferenţiale a presiunii (3.26)

rezultă relaţia

p = −ρ g z + a ,

(3.35)

care arată că orice plan orizontal (z = const.) dintr-un lichid aflat în repaus este o suprafaţă izobară (p = const.).

Planul orizontal de cotă z = z 0 în care presiunea este egală cu presiunea atmosferică p 0 se numeşte planul

suprafeţei libere a lichidului.

Forma plan–orizontală a suprafeţelor izobare corespunde condiţiei de ortogonalitate a forţelor gravitaţionale,

dirijate după verticala locului, cu suprafeţele echipotenţiale. Ca urmare, suprafeţele libere de dimensiuni mari

(aparţinând mărilor sau oceanelor) au forma scoarţei terestre (geoidală), care numai pentru întinderi relativ mici se

confundă cu forma plană.

Punând ecuaţiei (3.35) condiţia la limită p = p 0 la z = z 0 , se obţine pentru constanta de integrare expresia

şi ecuaţia (3.35) devine

a = p

0

+ ρ g z

0

p = p

0

(

+ ρ g z

0

z

)

.

(3.36)

Mecanica fluidelor

25

Copyright© 2004…2013 Eugen Mihail Ionescu

Dacă se consideră originea axei Oz la suprafaţa liberă a lichidului din vas, z 0 = 0 şi ecuaţia (3.36) se identifică

formal cu ecuaţia (3.34), cu deosebirea că, ρ fiind mult mai mare decât ρ g , termenul ρ g z nu mai este neglijabil în

raport cu presiunea p 0 de la suprafaţa de separaţie gaz–lichid.

Notând cu h adâncimea la care se găseşte un punct oarecare în masa

lichidului, se constată (figura 3.6) că z 0 z = h şi ecuaţia (3.36) ia forma

p = p

0

+ ρ g h

.

(3.37)

Ecuaţiile (3.36) şi (3.37) exprimă legea hidrostaticii, care arată că

presiunea absolută într-un lichid aflat în repaus în câmp gravitaţional creşte

direct proporţional cu adâncimea, iar valoarea presiunii p 0 de la suprafaţa de

separaţie gaz–lichid se transmite în întreaga masă a lichidului cu aceeaşi

intensitate (principiul lui PASCAL).

Presiunea într-un fluid este o presiune absolută p sau relativă p r

după cum ea include sau nu valoarea presiunii atmosferice p 0 = 101.325

Pa = 760 mm Hg 2 = 1,033 kgf/cm 2 = 1,033 at 3 = 1 atm 4 .

Se numeşte presiune relativă valoarea presiunii măsurate de la

suprafaţa liberă a lichidului, adică

p

r = ρ

g h .

Astfel, ecuaţia (3.37) devine

p = p

0

+ p

r

.

(3.38)

(3.39)

Notând cu h 0 înălţimea coloanei de lichid echivalentă presiunii

atmosferice (figura 3.6) şi cu H suma dintre înălţimea h 0 Şi sarcina

hidraulică relativă h, relaţia (3.39) devine

p = ρ g H .

Figura 3.6. Varia ţ ia presiunii absolute ş i relative într-un lichid aflat în repaus în

Figura 3.6. Variaţia presiunii absolute şi relative

într-un lichid aflat în repaus în câmpul

gravitaţional

(3.40)

Ecuaţiile (3.39) şi (3.40) definesc două drepte care trec prin origine, dar fiecare dreaptă îşi are originea ei. Planul

orizontal care conţine originea O a se numeşte planul sarcinilor absolute, iar cel care conţine originea O r coincide ca

suprafaţa liberă şi reprezintă planul sarcinilor relative.

Când presiunea absolută este mai mică decât presiunea atmosferică, presiunea relativă are valoarea negativă.

Valoarea absolută a presiunii relative negative se numeşte presiune de vacuum:

sau

p

vac

=

p r
p
r

când p r < 0

,

p vac = p 0 p

când p < p 0

.

(3.41)

(3.42)

Presiunea de vacuum se exprimă, de obicei, prin înălţime coloană de lichid echivalentă:

h vac

=

p

p

0

=

p

0

p

ρ g

γ

,

când p < p 0

,

(3.43)

unde γ = ρ g este greutatea specifică a lichidului de referinţă (mercur sau apă).

3.4. Forţe de presiune pe suprafeţe

În fiecare punct al peretelui unui vas în care se află un fluid în repaus acţionează o forţă de presiune elementară,

având direcţia normalei la perete, sensul de la fluid spre perete şi mărimea egală cu produsul dintre presiunea relativă şi

aria elementului de suprafaţă. Prin integrarea acestui sistem de forţe distribuite se obţin fie o forţă rezultantă, când

suprafaţa este plană sau curbă cu simetrie axială ori centrală, fie două forţe situate în plane diferite, în cazul suprafeţelor

curbe oarecare.

3.4.1. Forţe de presiune pe o suprafaţă plană

3.4.1.1. Forţa de presiune pe o suprafaţă plană aflată în contact cu un lichid în repaus

Se consideră un capac plan care acoperă o deschidere de formă

oarecare practicată în peretele plan înclinat al unui vas deschis (figura

3.7). Vasul este plin cu lichid aflat în repaus, în contact cu aerul

atmosferic. Se cere să se determinăm forţa de presiune exercitată de

lichid asupra capacului, în funcţie de densitatea ρ a lichidului, aria A a

capacului şi poziţia G a centrului de greutate al acestuia, definită prin

coordonatele x G , y G .

Considerând un element de suprafaţă cu aria dA, forţa

elementară de presiune are modulul

dF

p

=

p

r

dA ,

unde p r este presiunea relativă.

(3.44)

Înlocuind p r conform ecuaţiei (3.38) şi observând că

h = y sin α ,

  • 2 mm Hg este simbolul unităţii de măsură a presiunii „milimetri coloană de mercur”

Figura 3.7. Schema determin ă rii for ţ ei de presiune exercitate de un lichid in

Figura 3.7. Schema determinării forţei de presiune

exercitate de un lichid in repaus asupra unei suprafeţe

plane

  • 3 1 kgf/cm 2 = 1 at (atmosfera tehnică, unitate de măsură a presiunii egală cu presiunea exercitată de o coloană de apă cu înălţimea de 10 m)

  • 4 1 atm = 1,01325·10 5 Pa; atmosfera fizică este unitatea de măsură a presiunii egală cu valoarea p 0 a presiunii atmosferice normale

Mecanica fluidelor

33

Copyright© 2004…2013 Eugen Mihail Ionescu

3.6.

 

următoarele:

a)

b)

z

01

=

2

b)

 

ω

2

3.7.

 

3.8.

3.9.

Să

 

presiunilor din

expresia cotei h 2 :

Un vas cilindric vertical deschis (figura 3.22), cu diametrul d =

Figura 3.22 Figura 3.23

Figura 3.22

Figura 3.22 Figura 3.23

Figura 3.23

20 cm şi înălţimea h = 40 cm, conţine lichid pe înălţimea de repaus h 1 = 30

cm şi se roteşte uniform în jurul axei sale de simetrie. Se cere să se determine

turaţia n 1 la care suprafaţa liberă a lichidului atinge limita

superioară a vasului;

turaţia n 2 la care suprafaţa liberă a lichidului atinge fundul

vasului, precum şi înălţimea h 2 a lichidului din vas după oprire.

Rezolvare.

a) Fie A un punct de pe gura vasului, care aparţine suprafeţei libere

⇒ ω

(figura 3.23), deci coordonatele sale (R = d/2, z = h) satisfac ecuaţia

1

=

8 g h ( − z ) 01 . d
8 g h
(
z
)
01
.
d

suprafeţei libere (3.73), care devine

h

=

z

01

+

ω

2

1

d 2

  • 8 g

din timpul rotirii uniforme cu turaţia n 1 :

V

1

=

π d

4

1

4

Relaţia dintre viteza unghiulară şi turaţie este

(

9,806 0, 4

0, 2

Cu datele problemei se obţin valorile

0,3

0, 4

=

0, 2 m ,

ω

1

=

Mecanica fluidelor 33 Copyright© 2004…2013 Eugen Mihail Ionescu 3.6. urm ă toarele: a) b) z 01

8

z 02 = 0, deci ecuaţia (3.73) ia forma

Pentru aflarea expresiei cotei vârfului paraboloidului z 01 se egalează volumul de lichid din vas în repaus cu cel

2

h

=

π d

2

h

1

π d

2

(

h

z

)

z

2

4

 

01

 

01

 

30 ω

 

n =