You are on page 1of 1

― Vreau să mă iubeşti mult, muuuult. Atât de mult, încât să nu te mai desparţi niciodată de mine.

Maria îl privi plină de duioşie:
― Păi te iubesc, nesuferitule. Dar cine ţi-a spus c-o să ne despărţim?
― Las' că ştiu eu, se bosumflă Tic. Parcă văd c-o să petreci vacanţa fără mine.
Unda de duioşie dispăru din privirile Mariei făcând loc unor luciri de neîncredere, de suspiciune şi
uimire. Tot ce spunea Tic nu se potrivea cu felul lui de a fi. Şi în minţea ei se înfiripă o idee:
― Daaaaa!?... Tic! Dacă eşti cuminte, mergem împreună... la ţară, la bunica.
― La bunica?! spuse cu dispreţ prichindelul. Mare scofală! La bunica pot să merg şi singur...
― Atunci cum rămâne cu declaraţia ta de dragoste? Parcă spuneai că nu vrei să ne despărţim nici o
clipă...
Dar şi în mintea lui Tic se aprinse o idee care îl scoase din impas:
― Dacă mă duc singur la bunica, o să mi se facă şi mai mare dor de tine... Tu ai crezut altceva?
Maria clătină gânditoare din cap:
― Tic, tu ştiai că eşti un băiat deştept?
― Ehei! De muuuuult timp...
― Să-ţi spun drept, acum nu te mai iubesc chiar atât de mult, îi mărturisi Maria. Dar voi aplica şi eu
metoda ta, şi mă voi duce pentru câteva zile undeva. Şi-o să mi se facă un dor de tine...!
― Ia-mă şi pe mine, Maria... te rog...
― Păi atunci ar însemna că nu te iubesc foarte mult, şi că nici nu vreau să te iubesc foarte mult...
după principiul tău...
― Ei, şi! se avântă Tic. Dacă mă iei e totuna.
― Stai, că nu te mai înţeleg, Ticuşor. La început spuneai că vrei să te iubesc, nu?
― Vreau să mă iei cu tine!
― Chiar că nu te mai înţeleg deloc, îl zgândări Maria.
― Spune! Mă iei sau nu?
― Tic! Te rog foarte mult să mă crezi. Nu te iau cu mine pentru că te iubesc totuşi foarte mult.
Maria era într-adevăr înduioşată. Fantezia ei descoperea tot felul de ameninţări şi primejdii în calea
expediţiei, şi nu putea să şi-l închipuie pe frăţiorul ei drag înfruntându-le.
― Tic! O să petrecem toată vacanţa împreună, îţi spun din tot sufletul. Numai câteva zile, la
început...
― Vreau să ştiu sigur: Mă iei?
― Dar de ce vrei să fii atât de sigur?
― Spune! se învolbură prichindelul. Mă iei sau nu?
― Nu!
― Sigur?
― Sigur!
Tic îşi strînse dinţii într-o ameninţare teribilă:
― Hai, Ţîngulică! Ne pierdem timpul degeaba cu răutăcioasa asta. Nu eşti soră, eşti o... eşti o
cloanţă!
― Tic!
― Şi dacă vrei să ştii, habar n-ai să spui poezii.
2
Supunându-se spiritului practic care domnea în el, Tic nu se tângui prea multă vreme pentru
înfrângerea suferită. Se răsti de câteva opri la Ţîngulică, transformându-l în jigodie, javră şi cauză
principală a eşecului, apoi se hotărî să-şi încerce norocul cu celălalt iepure, adică să plece în lume, ca
într-un basm, în căutarea unui basm. Ca într-un basm, pentru că-i rămăsese prea puţin timp până a
doua zi, când voia să se înfăţişeze cu basmul, şi umblând aievea, ca tot omul, nu prea vedea el cum şi
unde va găsi cartea cu poveşti. Era deci nevoit să renunţe la dezlegarea tainei cireşarilor... până a doua
zi, când trebuia neapărat să-i vină de hac.
Împovărat sau uşurat de aceste gânduri, se pomeni în faţa porţii. Spre surprinderea lui, poarta se
deschise înainte ca s-o atingă el cu mâna... aşa că abia avu vreme să se ascundă după un pom salvator.
Cu foarte mare părere de rău se văzu nevoit să facă din nou schimb de iepuri, adică să revină asupra
hotărârii luate, deoarece pe poartă intraseră, cu gesturi misterioase, trei dintre cireşari: Victor, Dan şi
Ursu. Să-şi fi continuat acum fuga după iepurele cu basmul, ar fi însemnat să dea cu piciorul norocului,
şi Tic, renumit pentru iuţeala cu care primea orice provocare şi orice ceartă, nu voia, în ruptul capului,
să-şi facă din noroc un duşman. Practic, ca întotdeauna, îşi găsi imediat ceva de lucru prin curte, spre
bucuria nestăpânită a lui Ţombi.
Maria ieşi nerăbdătoare înaintea băieţilor:
― Aţi găsit vreun şantier?
Dan, care părea cel mai abătut dintre toţi, răspunse sec, monosilabic:
― Nu!
― Şi nu prea văd unde am putea găsi, reflectă Victor. Cine să aibă barcă în oraş? Şi pentru ce să
aibă?
― Ghinionul nostru că ne-am născut aici, se înfurie Dan. Auzi, dom'le! Cine a avut oare ideea să