PERIOADA PAȘOPTISTĂ, PAŞOPTISMUL (PREROMANTISMUL) - I.H.

Rădulescu,
Sburătorul (1844)
Considerat fie un preambul al romantismului, mai stângaci şi mai neorganizat,
lipsindu-i conştiinţa de sine, coerenţa şi unitatea teoretică, fie ca epocă de realizări, nu
numai de promisiuni şi prevestiri, preromantismul constituie o realitate estetică al cărei
statut independent de o altă realitate literară (romantismul) nu poate fi contestat.
Paşoptismul înregistrează primele tentative de afirmare a principiilor romantice.
Paşoptismul literar este pregătit încă din 1840, prin momentul cultural al „Daciei
literare”, care consacră unitatea spirituală a Ţărilor Române, militând pentru unitatea
naţională, posibilă prin unificarea culturală. Pe plan general cultural, scriitorii paşoptişti
„M. Kogălniceanu, I. Heliade Rădulescu, N. Bălcescu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu,
Alecu Russo, C.A. Rosetti, G. Bariţiu, S. Bărnuţiu” militează pentru îmbogăţirea şi
fixarea limbii şi a ortografiei, pentru deschiderea spre un vast orizont cultural printr-o
politică a traducerilor, pentru crearea presei, educarea poporului, răspândirea
cunoştinţelor, formarea unui public literar. În perioada de tranziţie (1820-1830),
elementele clasice coexistă cu elementele preromantice şi romantice. În perioada
următoare (1830-1860) de structurare a curentului, termenul nu e utilizat ca semn al
unei opţiuni literare nici chiar de către M. Kogălniceanu la „Dacia Literară” (1840),
publicaţie cu acuzat caracter romantic. Formula literară de tranziţie de la iluminism la
romantism s-a concretizat sub forma preromantismului reprezentat de scriitorii
paşoptişti.
Unul dintre cei mai însemnaţi oameni de cultură ai epocii paşoptiste este I.H.
Rădulescu. Debutul din 1836 cu un volum de creaţii integral originale „Culegere din
scrierile lui I. Eliade de proze şi de poezie” impune o voce orininală a lirismului
românesc. Formula lirică a acestuia se revendică de la romantism, însă eclectismul
perioadei nu îl ocoleşte. George Călinescu şi Dumitru Popovici consideră că sursa
folclorică a poemului „Sburătorul” nu exclude şi influenţe livreşti, mai ales că poemul,
prin structura compoziţională, limbaj, imagini artistice, prozodie, are un caracter
elaborat, demonstrativ. Vârsta la care se află proza românească nu permite prelucrarea
mitului, ci numai crearea unei replici culte, respectând cu stricteţe datele
fundamentale ale mitului. Textul este relevant şi pentru estetica eclectică asumată:
construcţie clasică, motive preromantice, simţ cosmic şi intensitate pasională
romantice, realism la nivelul limbajului, structură dramatică, viziune arcadică
(pastorală, pitorească, idilică).
Poemul este delimitat în trei secvenţe lirice: monologul fetei tulburate „de o
boală necunoscută, explicabilă mitologic şi curabilă magic” (G. Călinescu), pastelul
înserării şi fragmentul epico-dramatic ce reprezintă revenirea la mitul zburătorului întrun cadru magic.
Tema textului valorifică mitul zburătorului; invazia erosului în planul dimensiunii
interioare a fiinţei este surprinsă într-un discurs ce se încadrează în lirica rolurilor.
Particularităţile discursului variază de la o secvenţă lirică la alta.
Secvenţa întâi se constituie într-un monolog liric adresat, cu aspect confesiv, în
cadrul căruia eul feminin, mărturisind mamei suferinţa tulburătoare şi inexplicabilă ce
a pus stăpânire pe fiinţa sa, se află în căutarea forţei ce-i produce „chinul nesuferit”.
Discursul este marcat de oralitate, naturaleţe şi spontaneitate, autorul redând cu
măiestrie dinamica afectului, dar şi a vorbirii populare. Spontaneitatea limbajului este
generată prin intermediul marcilor oralităţii - substantive în cazul vocativ („mamă”),
interjecţii („Ah!”), exclamaţii şi interogaţii retorice („ce ma doare!”, „inima-mi
zvâcneşte”, „mă vezi, mamă?”, „Oar’ ce să fie asta?”), verbe la imperativ („vezi”, „Ia
pune...”, „aleargă!”), verbe la conjunctiv cu valoare de imperativ („să se roage”),
forme fonetice populare ale cuvintelor („nu-ş’ ce-mi cere”, „ici”, „cole”, „oar’”, „l-

„a puţurilor cumpeni. vântul. Fiind cea mai amplă secvenţă. dorul. nici vântul nu suspină.răcori”. „murmură”. „vitele”. se observă o estompare a intensităţii imaginilor artistice: „ţipând”. „nici vântul nu suspină”.. De asemenea. „de stele semănat”. imaginile vizuale se realizează prin intermediul epitetelor („murginde”. „unul arde. utilizarea topicii specifice limbii vorbite („ce sudoare”). ci şi caracterul contradictoriu al trăirilor care contrariază eul prin imposibilitatea fixării stării şi identificării factorului neliniştitor. personificarilor („apele dorm duse”. ce condamnă eul la suferinţă. „cireadă”. gradarea şi accentuarea trăirilor eului. „văpăiază”.semne ale întrebării şi de exclamaţie. La nivel simbolic. invazia supranaturalului în real. fapt ce permite intruziunea./ Nici frunza nu se mişcă. „tremur”. verosimilă a limbajului şi atitudinii specifice sensibilităţii populare. aşteptarea. morfologic şi sintactic: „nu-ş ce-mi cere şi nu ştiu ce i-as da”. „braţele somniei”). „striga”. „s-aprinde”. de la prim-plan. „şi cald şi rece îmi furnică”. înscriindu-se în sfera realismului prin redarea fidelă. Tabloul înserării este alcătuit din imagini vizuale şi auditive al căror dinamism se diminuează gradat. dar îmi place” – atitudine specifică în relaţie cu subiectele tabu.. culminând cu exprimări cu nuanţă oximoronică „mă sperii. „în braţe am ceva şi parcă am ceva”. linii de pauză marcând intensitatea trăirilor fetei. caracterul inefabil al experienţei iubirii este redat prin construcţii antinomice prezente la nivel lexical. alienant al iubirii şi dezorganizator în plan interior. suferinţa feminităţii se reflectă în motive specifice: focul. chinuitoarea indecizie propagându-se la toate nivelurile. reprezentat de Florica. La nivel stilistic. „fulgeră”. „grea”. „susur”. boală fără leac. specifică vorbirii . Nu numai intensitatea răscolitoare a sentimentelor generează senzaţia înstrăinării de sine. „viţeii”. Eul feminin. visul. Modul predominant de expunere este descrierea. fapt surprins în preponderenţa sferei semantice a bolii şi suferinţei: „mă doare”. punctuaţia este. pălesc”. sporind tensiunea lirică şi aspectul grav al discursului..colocvial este în acord cu viziunea idilică asupra lumii. Înregistrarea simptomelor pune în analogie iubirea cu boala. „prunca viţeluşă”. la panorama existenţei colective. „nemişcare plină”. altul mi-a răcit”. „zgomot”. măicuţă. metoforelor („a laptelui fântână”. prin intermediul căreia se realizează trecerea de la individualitate. de asemenea. „muginde”. „chema”. cât şi în plan afectiv. chema”). „tăcere”. cât şi în plan afectiv. „zvâcneşte”./ Şi apele dorm duse. „plină”). comparaţiilor („ca şoaptă în susur”). „mi se bate”. Simptomele se insinuează atât în plan senzorial. Secvenţa a doua este constituită dintr-un pastel ce redă tabloul înserării anticipând şi pregătind apariţia zburătorului. înregistrând trecerea de la „murgul serei” către „noaptea naltă. coordonarea face posibilă înregistrarea succesiunii de simptome ce se manifestă atât în plan senzorial. „foc.alde”). Mişcarea lentă a ritualului existenţei cotidiene şi liniştea reconfortantă a activităţilor zilnice contrastează cu tulburarea şi neliniştea Floricăi. corespunzând invaziei erosului în planul interior. plâng”). puncte de suspensie. naltă”. repetiţii („plâng. predilecţia pentru coordonare prin joncţiune sau juxtapunere determină acumularea tensiunii lirice. la cel astral. Astfel. este înlocuit de un eu impersonal cu funcţie narativă. afectiv al fiinţei: „Încântec şi descântec pe lume s-a lăsat. La nivel semantic. Toate mijloacele artistice converg către momentul încremenirii întregului cadru. „naltă”. „ard.. al cărui discurs este realizat într-un registru înalt. La nivel sintactic. „plâng”.” .apariţiei stelelor corespunzându-i aprinderea focurilor din sat: „Încep a luci stele rând una câte una/ Şi focuri în tot satul încep a se vedea ”. această parte a poemului se focalizează asupra celor mai fine aspecte ale trăirilor Floricăi. şi morile au stat.. Registrul popular .. „veşmântul său cel negru”. cosmic se realizează printr-o imagine paralelă a acestora . suferinţa. evidenţiind efectul perturbator. „şoaptă”. Tranziţia de la planul teluric. sugerând suspendarea temporalităţii / duratei şi anularea graniţelor dintre real şi fantastic.

Secvenţa a treia surprinde ivirea zburătorului. ţinuta e maiestuasă. Starea de criză erotică din prima parte primeşte aici o replică substanţială în imaginea tihnită şi echilibrată a unui univers coerent şi articulat. XVIII) şi meditaţia preromantică. Portretul zburătorului constituie o probă a măiestriei artistice a autorului. Poemul „Sburătorul” reprezintă. imaginarul heliadesc se subordonează raţiunii. al stelelor. readuce în prim-plan figura zburătorului. dezvăluindu-se ca factor superior oricăror instanţe („Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură. iar pe de altă parte cea corespunzând cadrului romantic („Balaur de lumină cu coada-nflăcărată. „pietre nestemate lucea pe el”. una dintre cele mai cuceritoare expresii ale mitului zburătorului.Motivele predominante sunt complementare figurilor de stil: motivul naturii. Nici rugi nu te mai scapă. neascunse. acesta păstrând totuşi caracterul idilic/idealizat („bălai cu păr de aur”). în care sunt idealizate frumuseţile vieţii rurale. creaţie de dimensiuni reduse. Astfel. cu certe conotaţii erotice. iar tonul marcat de solemnitate.. ce răscolesc simţurile feminităţii. Soarele. Privirea e înaltă. „coadanflăcărată”.) simbol malefic. prin utilizarea dialogului. redat printr-un limbaj popular de o cuceritoare autenticitate. Imaginea zburătorului se suprapune peste imaginea stelei căzătoare („o stea mai cade iară”. al lunii. luna. îşi au corespondentul aici în simbolistica focului şi luminii. ce evidenţiază esenţa demonică a acesteia prin metafore („balaur de lumină”. . sunt semne ale unei participări afective nefalsificate. cultivată de neoclasici în sec. de un dinamism accentuat. Dialogul suratelor marcat de spontaneitate şi naturaleţe. motivele focului pasional din prima parte.. Portretul zburătorului relevă intersecţia a două perspective asupra mitului – pe de o parte cea folclorică („Ca brad un flăcăiandru şi tras ca prin inel”).. motivul visului. într-un discurs marcat de dramatism. Atitudinea de compasiune a celor două surate evidenţiază încă o dată integrarea erosului în sfera tabuului. stelele constituie doar cadrul astral ce patronează un tablou rustic plin de mişcare. contribuie la crearea unei atmosfere de mister. erosul îşi subjugă irevocabil fiinţa umană. foarte frecvente în acest fragment dramatic. Forţă copleşitoare. al descântecului. Apelul la instanţa divină ori la remedii magice vizează protecţia. motivul somnului. cu detaşarea neoclasicului şi sensibilitatea abia mascată a preromanticului.. „lumină iute”). în care imaginile auditive sugerează o nouă deschidere a imaginarului spre mit. aflat în acord deplin cu ritmurile cosmosului. neîntinate. precum şi a descoperirii erosului.”). ferească Dumnezeu!”). favorizând alunecarea în planul oniric. în opinia mea. Partea a doua a textului a fost considerată de critică drept rezultatul unei simbioze fericite între bucolica (idilă. „tras ca prin inel”). Mai mult ca oriunde. vindecarea fiind imposibilă. evidenţiind apartenenţa acestuia la sacrul demonic. în timp ce aspectul umanizat este construit prin comparaţii („Ca brad un flăcăiandru”. Marcile oralităţii.

Related Interests