You are on page 1of 13

UNIVERSITATEA “DUNAREA DE JOS” GALATI

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE, SOCIALE SI POLITICE

Teoria
personalit
atii
criminale

iar altele nu? Exista anumite cauze ori anumiti factori care determina un comportament infractional? Unde trebuie cautati acei factori? Pentru a raspunde la aceste intrebari. astfel: . in situatia preinfractionala sau in imbinarea celor doua (Gassin. comportamentul a fost in general privit ca un raspuns al personalitatii fata de o situatie determinata. Problemele pe care incearca sa le solutioneze aceste teorii sunt cat se poate de firesti. O alta categorie de intrebari ar fi: -“De ce nu toti infractorii comit aceleasi infractiuni? Exista factori care favorizeaza un anumit gen de infractiuni? Exista diferentieri intre . Orice societate apreciaza comportamentul membrilor sai din punctul de vedere al conformarii acestora la normele morale si la cele juridice. de evidentierea factorilor determinanti. In aceste conditii. 1990). Aceasta preocupare este pe deplin justificata daca se are in vedere faptul ca prin fenomenul infractional se aduce o atingere grava intereselor umane de maxima generalitate si importanta. ale carui consecinte si moduri de solutionare se resimt la toate nivelurile ei.Realizator: Prof coordonator: Tudorache Adriana Anul II. tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestarilor comportamentale implicate in conturarea unor infractiuni. se pun in pericol valorile fundamentale afectandu-i astfel buna sa functionalitate. Nerespectarea acestor norme atrage dupa sine masuri coercitive sau punitive. Ca urmare a unor asemenea demersuri. deoarece conceptiile si teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal si asupra tipurilor de activitati corectionale si profilactice. au aparut de-a lungul timpului o serie de teorii care trateaza in maniere particulare comportamentul infractional. fenomenul infractional capata caracteristicele unei probleme sociale de importanta majora pentru intreaga societate. Datorita acestui fapt. In incercarile de conturare a unor teorii. Grupa 1 Specializarea :Drept o CONSIDERATII GENERALE Prevenirea si combaterea fenomenului infractional a preocupat si preocupa omenirea. Cei implicati in studierea fenomenului infractional sunt interesati in primul rand de explicarea cauzala a acestuia.“De ce unele persoane comit acte infractionale. etiologia comportamentului infractional se poate situa in personalitatea infractorului.

Avand in vedere numarul mare de teorii din acest domeniu. In contextul unei amplificari a cercetarii stiintifice in toate domeniile. In aceasta selectie am plecat de la premisa ca fenomenul si comportamentul infractional au un element comun. ulterior teoriei multifactoriale elaborate de Ferri. Aceste teorii au continuat tradiţia şcolii pozitiviste şi au reprezentat principala preocupare a criminologilor pentru multă vreme. precizam ca orice incercare de sistematizare va fi inevitabil incompleta. - Teoriile psiho-morale. altele. amprenta directă a psihanalizei freudiene. O parte din teorii poartă. denumite “autonome”.infractori? Pentru a raspunde la aceste intrebari au fost elaborate diferite clasificari ale factorilor si au fost realizate diverse tipologii ale infractorului. caracterul uman si social al infractiunii nu mai putea fi ignorat. cum ar fi Adler sau Jung. Teoriile care fac parte din ultima categorie. fiind grupate în: - Teoriile psiho-biologice. deoarece şi la aceste teorii se poate observa. o valorificare a gândirii altor psihanalişti. respectiv mecanismele de formare a modului în care se structurează mentalitatea criminală. De acest factor nu se poate face abstractie atata vreme cat orice act infractional este rezultatul actiunii umane rasfrante prin prisma propriei personalitati. încearcă să ofere unele explicaţii originale. Teoriile psiho-morale pot fi grupate în două subcategorii: . cea a teoriilor psiho-morale. cercetarea fenomenului si a comportamentului infractional devenind inevitabila. cu toate că este vorba doar de o autonomie relativă. acesta fiind factorul psihologic. Diversitatea explicaţiilor de natură psiho-morală face dificilă o clasificare a acestora. Teoriile psiho-morale şi personalitatea infractorilor Sunt incluse în categoria teoriilor etiologice moderne acele explicaţii referitoare la fenomenul criminal formulate în secolul al XX-lea. îşi propun în primul rând studierea mentalităţii criminalului. am selectat acele teorii care sunt reprezentative pentru domeniul psihologiei judiciare. mai mult sau mai puţin. In functie de factorii considerati a fi determinanti in explicarea fenomenului si a comportamentului infractional. - Teorille psiho-sociale.

Freud a considerat că cele trei instanţe ale vieţii psihice sunt: inconştientul. În această perioadă a primei copilării. se pot distinge trei aspecte mai importante ale acestei contribuţii: explicaţiile privind structura şi funcţionarea aparatului psihic. Teoriile psiho-morale de factură psihanalitică. 2. au fost utilizate ulterior şi în cercetarea criminologică. În acest context crima apare şi ea ca o expresie a instinctului sexual greşit canalizat. Influenţa unor evenimente din prima copilărie. Contribuţia psihanalizei freudiene la dezvoltarea gândirii criminologice este greu de evaluat. datorită caracterului vast al operei marelui savant. a complexului oedipian. a căror influenţă este socotită hotărâtoare. Analizând câteva tabuuri. În funcţie de acestea. a viselor. căsătoriile rău asortate. instinctul sexual parcurge mai multe faze. potrivit căruia însăşi morala îşi are originea în . 2. uciderea. sinele. care antrenează mizeria. Renunţarea reală. Aceste elemente structurante ale psihicului. Iniţial. Dintre aceşti factori. Ulterior. explicaţiile fenomenului criminal poartă amprenta psihanalizei freudiene. preconştientul şi conştientul.1. Freud consideră că transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor dorinţe refulate. Sigmund Freud (1856-1939) este creatorul psihanalizei. analiza freudiană se axează pe evenimentele din prima copilărie. Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană. Teoriile psiho-morale autonome. ce aparţine din punct de vedere cronologic perioadei medii a creaţiei freudiene. incestul. O primă categorie de referiri ce merită a fi semnalate sunt în lucrarea “Totem şi tabu”. cât şi etiologia nevrozelor. în functie de anumite zone erogene în jurul cărora se situează libidoul. explicaţii privind etiologia şi tratamentul nevrozelor şi referirile la fenomenul criminal. Dacă prelungim puţin raţionamentul freudian. eul şi supraeul devin elementele structurante ale psihicului. Predispoziţiile ereditare. în primele sale studii Freud explică atât producerea actelor ratate. neînţelegerile familiale. Explicaţiile privind etiologia nevrozelor admit existenţa a trei factori a căror acţiune intervine la persoanele bolnave: 1. La o analiză mai atentă a teoriilor psiho-morale de factură psihanalitică. fără a se mai vorbi de condiţiile sociale defavorabile şi de rigoarea exigenţelor morale. precum şi corelaţiile dintre ele. 3. dintre care unele cu relevanţă criminologică. Sistematizand. adică toate nenorocirile vieţii care impun renunţarea la dragoste.

criminalii normali şi nevrotici. . unde responsabilitatea crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate. S-ar părea deci că respectivul trăieste posibilitatea legării acetui sentiment de ceva real şi actual ca pe o uşurare. - Criminalitatea ocazională. Se consideră. - Criminalitatea obişnuită categorie în acre cuprinde trei tipuri de criminali: criminalii organici. sentiment care a constituit mobilul crimei. Staub. că la origine.complexul oedipian. se găseşte în studiile publicate de Freud în “Dincolo de principiul plăcerii” şi “Eul şi sinele”. îndeosebi tineri. cât şi pedeapsa au o origine comună. Freud vede în aceasta o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor: la mulţi criminali. poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate. unei ameninţări ori unei stări apropiate de legitimă apărare. cazurile în care conduita criminală este consecutivă unui şantaj. O altă categorie de referiri la fenomenul criminal. expresii extravertite ale instinctului morţii. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă. Alexander şi H. ci o intermediază ţinând seama de faptul că sentimentul vinovăţiei este consecutiv unor instincte condamnabile. Teoria criminalului nevrotic aparţine criminologilor Fr. situaţie în care Supraeul suspendă instanţa sa morală. Această nouă teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei care. anterior şi nu consecutiv crimei. crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală a acesteia. copilul este o fiinţă absolut instinctivă. Ultima variantă. care caracterizează adaptarea socială. De aici rezultă o concluzie paradoxală: atât crima. în opinia lui Feud. are aceeaşi sursă. Într-o explicaţie directă cu privire la crimă. potrivit cărora criminalitatea poate fi clasificată în trei categorii: - Criminalitatea imaginară. el urmează să se conformeze principiului realităţii. este de origine instinctuală. se poate afirma că şi dreptul penal. dominată de principiul plăcerii. ca prelungire a moralei. care transpare în vise. Teoria personalităţii antisociale are la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la evenimentele din prima copilărie. fiind expusă în lucrarea “Criminalul şi judecătorii săi”. fantezii sau acte ratate. în care apare o nouă teorie a instinctelor. instinctuală. printr-un proces lent de modificare ori sublimare a instinctelor.

Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe. punându-se accentul pe carenţele afective materne. până la ostilitate. o variantă a speciei umane. o instabilitate. ea se manifestă printr-un dinamism combativ. Unii oameni au nevoie de instigări exterioare grave. Indiferenţa afectivă sau insensibilitatea morală reprezintă acea trăsătură negativă prin care individul este împiedicat de a încerca emoţii şi înclinaţii altruiste şi simpatice. care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane. Noţiunea de personalitate criminală nu trebuie înţeleasă ca un tip antropologic. în toate fazele lor de dezvoltare au înregistrat comportamente deviante. În descifrarea personalităţii delincvenţilor se porneşte de la un adevăr recunoscut şi anume că nici un act în orice formă s-ar obiectiva nu se poate rupe de autorul său chiar şi gesturile şimple poartă pecetea personalităţii celui care le-a efectuat. cât şi dinamica actului criminal. Ultima teorie psiho-morală o constituie teoria personalităţii criminale care aparţine celebrului criminolog francey Jean Pinatel. nucleul personalităţii criminale este o rezultantă şi nu un dat. cele patru componente nu trebuie analizate în mod individual. . mergând de la simpla afirmare a eului. Întrucât toate societăţile. ceea ce poaet duce ulterior la un comportament criminal. fiind capabil să aducă lămuriri atât în ceea ce priveşte geneza (etiologia). în concepţia lui Pinatel. pentru a realiza trecerea la act. Nucleul personalităţii criminale este o structură dinamică. problema personalităţii infractorilor constituie un obiect de cercetare des întâlnit în psihologia juridică. fiind dominat de egoism şi răceală faţă de aproapele lui. alcătuiesc “nucleul central al personalităţii criminale”. Labilitatea reoprezintă o lipsă de prevedere. iar alţii de instigări lejere. Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi. o deficienţă de organizare în timp.Rolul hotărâtor al evenimentelor din copilărie în formarea personalităţii antisociale a fost subliniat şi de alte cercetări de psihologie criminală. care generează o lipsă de afectivitate copilului. pentru a prezenta reacţii delictuale. Conceptele nucleului personalităţii criminale care comandă condiţiile trecerii la act sunt: egocentrismul. indiferenţa afectivă. agresivitatea. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice care. labilitatea.

Inadaptarea socială. . delincvenţii având o experienţă negativă a educaţiei deficiente. vom enumere câteva dimensiuni ale personalităţii delincventului. inconstanţă în reacţii faţă de stimul. La omul cu comportament social pozitiv. relativ stabile având o dublă determinare din ambianţă şi din şistemul de valori etico-social. în modul în care acţionează şi reacţionează în câmpul pşihic în care rezolvă şituaţiile conflictuale. Anamneza de cele mai multe ori evidenţiază în majoritatea cazurilor că aceştia sunt proveniţi din familii dezorganizate. Exceptând handicapaţii congenitali sau cei cu alienare dobândită. inadaptaţii infractori sunt în general persoane care nu au beneficiat de o educaţie eficientă. reacţiile emotiv active sunt preponderente.Diferenţa pregnantă între delincvenţi şi nedelincvenţi constă mai ales în comportament. Aceste conşiderente se confirmă prin anamneza amănunţită. Pornind de la aceste implicaţii. Atitudinile antisociale derivate din carenţe ale influenţei educative în perioada copilăriei. Această caracteristică s-a asociat conturării profilului personalităţii delincvente în urma datelor obţinute din observaţie şi experimentele pe indivizi infractori. instabilitatea emotiv acţională. La acesta stabilitatea se manifestă la nivelul duratei reacţiilor reglate la nivel conştient voluntar. pot genera devianţă şi chiar infracţiune. Caracteristicile personalităţii delincvente: a. inconstanţă preponderent endogenă. dacă nu sunt înlăturate prin acţiuni educative nuanţate. Astfel. modelate pe şituaţie. b. instabilitatea emotivă s-a conturat ca o trăsătură esenţială a personalităţii deformate a delincventului la acest nivel evidenţiindu-se mai pregnant traumatizarea personalităţii lui decât la nivelul dimenşiunii cognitive. În opoziţie cu aceştia. de un mediu optim de dezvoltare. deprinderi şi practici antisociale este un instabil emotiv activ cu reacţii discontinue salturi nemotivate de la o extremă la alta. duc la stabilizarea unor deprinderi negative care actualizate în condiţii social economice nefavorabile.

este o acţiune nocivă societăţii reprezentând un fenomen de inadaptare socială. o lacună care–l poate trăda. Caracterul atipic al reacţiunilor derivă din faptul că diferiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra delincvenţilor o stimulare cu mult mai mare decât a celorlalţi indivizi. în condiţiile în care lipsesc inhibiţiile pe linie socială. Astfel. plănuieşte. Sub raport pşihologic. tenşionare face ca în actul infracţional să se strecoare o eroare. d. din forţa specifică a stimulentului de acţiune asupra lui.Carenţele educative se manifestă şi prin lipsa de stabilitate şi continuitate a influenţelor educative. Duplicitatea comportamentului infractor. Lipsa domiciliului înseamnă sustragerea tânărului de la influenţele educative familiale şi o poşibilă încadrare a lui în bande de infractori. Această încordare. apare . Individul infractor conştient fiind de caracterul antisocial distructiv al acţiunilor sale. Acţiunea infracţională prezintă o suită de caracteristici de pe diferite poziţii. Lipsa de inhibiţie socială trebuie înţeleasă ca o rezultantă a formării intereselor în direcţia antisocială. Pentru infractor devine obseşivă strădania de a acţiona în maniera în care să nu fie descoperit. se fereşte de controlul oamenilor şi în special al autorităţilor. i se oferă poşibilitatea parcurgerii evoluţiei infracţionale de la inşignifiantele. este o reacţie atipică caracteristică prin căutarea folosului material şi moral pe care–l aduce. Sub raport social. Această stimulare exceşivă provine atât din senşibilitatea exceşivă a infractorului. lucrează în taină. Cunoscuta atitudine de reântoarcere la locul infracţiunii se pare că se explică prin fenomenul de amnezie postinfracţională generată de emoţia trăită în momentul infracţional. micile hoţii spre marile furturi şi crime. c. Căutare satisfacţiei materiale sau morale prin infracţiune. prin natura şituaţiilor cu carevine în contact. Lipsa de frâu este conşiderată de mulţi cercetători o caracteristică a infractorului. Dacă în perioadele timpurii copilul are libertatea să vagabondeze. observă. inhibând instanţa corticală în funcţionarea căreia se vor ivi greşeli care-l pot trăda. Vagabondajul este o formă completă a inadaptării şi o cale de adâncire şi fixare a deprinderilor legate de inadaptare. Acest fapt este cunoscut de ambele părţi şi această cunoaştere măreşte pentru delincvent tenşiunea dominantei defenşive determinând-o să devină inhibitoare în momentele cele mai decişive ale infracţiunii. Frica dominantă devine paralizantă.

Duplicitatea infractorului fiind exersată atât în momentul comiterii acţiunii infracţionale. în timpul când nu comite infracţiunea poate juca rolul omului cinstit cu preocupări îndepărtate de specificul infracţiunii. profeşional etc. în special. căreia de cele mai multe ori când îi dă curs îi poate fi fatală.. noţiunea de tip desemnează o totalitate de trăsături caracteristice. b. prin cercetarea fenomenului de recidivă. În funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale avem infractori recidivişti şi nerecidivişti.acest impuls imperativ de reîntoarcere la locul infracţiunii. în funcţie de o serie de criterii în literatura de specialitate s-au realizat diverse categorii şi tipologii ale infractorilor după cum urmează: a. Tăinuirea pentru infractor devine o neceşitate şi îi formează deprinderi specifice care servesc acest scop. Astfel. trăsături comune repetabile şi care se găsesc mereu în corelaţie. distinctive ale unui grup social. Ca o concluzie la descifrarea actului infracţional şi a personalităţii infractorului trebuiesc avute în vedere câteva elemente pşihologice importante: - antecedentele infractorului vizând elementele native şi cele achiziţionate. cât şi în restul perioadei devine pentru infractor a doua natură dând artificialitate întregului său comportament. . Tipologiile infractorilor pot fi determinate. în funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului criminal avem infractori normali şi anormali. Poşibilităţile de acomodare şi de reintegrare se determină frecvent prin calcularea indicelui de inadaptare. Astfel. - starea de spirit momentană - şituaţia obiectivă declanşatoare - perceperea subiectivă a şituaţiei din spaţiul psihologic Tipologia infractorilor În general.

Orice măsură judiciară este o diagnoză dar şi o prognoză. în literatura de specialitate se operează o tipologie a recidiviştilor în funcţie de tipul de fapte comise. prin analiza atentă şi riguroasă a unui act. Aceasta este modalitatea cercetării “a posteriori” a personalităţii. în tendinţe hetero sau homo distructive. dinamică care presupune şi o anumită stabilitate relativă. criminali caracterizaţi prin lipsă de disciplină socială. În funcţie de modul în care personalitatea infractorului afectează comportamentul lui criminal avem criminali socializaţi.c. Pinatel distinge între tipul pervers. Pe această relaţie. care se caracterizează prin anumite trăsături apreciate ca stigmate ale crimei. În primul rând stabilirea vinovăţiei se face de către anchetator. tipul caracterial şi tipul ideologic al infractorului. criminali dezechilibraţi pşihic şi criminali care acţionează în baza unor reacţii primitive. g. bolnav mintal şi epileptic. criminali neurotici . f. Ferri. când cercetarea personalităţii dă şansa şi posibilitatea previziunii a ceea ce face un individ în viitor. În funcţie de gradul de pregătire infracţională avem infractori ocazionali şi infractori de carieră. cercetând corespondenţa între actul săvârşit şi personalitatea individului. Personalitatea infractorului şi sentinţa penală Studiul personalităţii în domeniul psihologiei judiciare are două sensuri. criminali agreşivi. criminali pşihotici şi criminali sociopaţi. Criminologul austriac Seeling reţine opt tipuri de criminali: criminali profeşionişti. Lombroso şi E. vizând reiterarea unor comportamente îndreptate înspre delincvente diferite respectiv spre acelaşi tip de delicte. ulterior. Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip de criminal înnăscut. d. astfel încât sancţiunea este . dar şi de către judecător. Pornind de la considerarea omului ca personalitate consistentă. criminali cărora le lipseşte controlul sexual. J. acesta a făcut o diferenţiere în tipologia sa. h. putem ajunge la descoperirea făptaşului în condiţiile în care actul ieşit din comun reflectă o anumită personalitate. distingând între criminalii de tip paşional. criminali contra proprietăţii. Primele tipologii specifice de criminali au fost realizate de C. De asemenea. e. Este modalitatea inversă faţă de cea obişnuită. se pot efectua previziuni ale desfăşurării ulterioare a comportamentului persoanei vizate. criminali care într-o şituaţie de criză nu găsesc decât o soluţie “criminală”.

Importanţa determinării profilului de personalitate.determinată nu numai de gravitatea faptei antisociale comise. Dacă actul antisocial săvârşit se încadrează în linia generală de conduită a infractorului. atunci prognoza este mai pesimistă. dacă pregătirea şi plănuirea lui corespund cu trăsăturile personalităţii sale. dacă actul comis. dar şi o prezumţie a posibilităţii sau nonposibilităţii reeducării lui. şansele de a fi reeducat fiind mai mici. acesta fiind determinarea sănătăţii mintale a unei persoane. o Profilul personalităţii infractorului. posibilitatea recuperării sale fiind reală. iar stabilirea lor urmează un protocol interdisciplinar reunit sub genericul de expertiză medico-legală psihiatrică. iar statistic sunt neglijabile. societatea are obligaţia morală şi legală de a aprecia gravitatea faptelor şi de a lua măsuri punitive faţă de aceea persoană şi preventive pe plan social. se cunoaşte că la omul normal transformările dramatice şi totale ale personalităţii sunt rare. În schimb. Efectuarea acestei expertize este necesară atât în cauze penale în care se ridică problema existenţei discernământului şi ca urmare a vinovăţiei persoanelor care săvârşesc acte antisociale. atunci putem considera că suntem în faţa unui accident. dreptul de exercitare a unor profesii sau activităţi. . precum şi în cauze civile: punerea sub interdicţie. În al treilea rând. Principalul obiectiv al expertizei medico-legale psihiatrice îl constituie determinarea sănătăţii psihice a unei persoane. Fundamentul teoretic al expertizei medico-legale psihiatrice este legat de principalul obiectiv general al expertizei medico-legale psihiatrice. se descifrează constatarea importanţei corespondenţei dintre actul infracţional şi personalitatea făptaşului. În al doilea rând. ele având loc în condiţii excepţionale încât practic nu sunt previzibile. chiar dacă este grav contravine în esenţă personalităţii infractorului. În cazul în care persoana se dovedeşte a fi bolnavă psihic în măsura de a nu putea răspunde pentru faptele sale (iresponsabilitatea). etc. Dacă o persoană are un comportament manifest prin fapte antisociale. măsurile au un caracter specific. capacitate testamentară.

funcţiile acuzării şi apărării pentru că. precum şi a factorilor care intervin. Factorii psihologici nu acţioneaza direct. ştiinţă şi dreptate. în cadrul duelului judiciar. care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care . comportamentul antisocial se constituie ca şi factor esenţial pentru implementarea unor programe terapeutice şi de recuperare în cadrul diverselor instituţii de corecţie. în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în acest spaţiu. Există şi situaţii în care pedepsele sunt insuficiente. acestea generând. Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional. ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial. lipsă de implicare sau satisfacţie postantiinfracţională). în ultima instanţă. atitudinea de regret. de obicei. Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială. indiferenţă. etc) se manifestă în etapele de comitere a infracţiunilor (pregătirea. nemijlocit şi univoc asupra individului. De aceea justiţia îşi racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare. ci prin filtrul particularităţilor sale individuale. pedeapsa este impusă infractorului.Elaborarea unui diagnostic cât mai fidel pentru diversele categorii de delincvenţi cu constituirea unui profil psihocomportamental al infractorilor pentru evidenţierea cât mai exactă a cauzelor. fenomenul recidivei sau al obişnuinţei infracţionale. cu deficienţe de integrare socială. ceea ce permite adoptarea unor măsuri adecvate generale şi speciale. Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucişeze. Analiza complexă a fenomenului infracţional deschide perspective largi pentru explicaţia mecanismelor. un anumit mod de a acţiona şi reacţiona în spaţiul psihologic. trecerea la acţiune. pe când cele negative vor trebui infrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce spre o pedeapsă mai uşoară. potenţial intelectual. cărora societatea nu le-a găsit remedii propice Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează pe adevăr. creativitate. Studiul complex al actului infracţional antrenează cercetări pluridisciplinare. orientate preponderent către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale. particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale. iar efectele sale sunt condiţionate de această personalitate. în istoria personală. Factorii psihologici principali implicaţi în actul infracţional constă în analiza modului în care structurile de personalitate (motivaţie activitate. Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată.

2009  Anamaria Cristina Cercel “Criminologie”. Ed.  Tudorel Badea Butoi. Bibliografie  Valerian Dumitru C. “Criminologie-suport de curs”. Universitatea de Vest “Vasile Goldis” Arad.2007 Cioclei. Ed. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului.Solaris. Facultatea de Drept .dr Iustin Stanca.Beck. motivaţii. 2009  Tudor Amza.Hamangiu. Ed. cât şi mecanismele interne (mobiluri. “Criminologie”.H. “Criminologie”.Ed. Cosmin Petronel Amza.Lumina Lex.trăieşte. “Manual de criminologie”. scopuri) care declanşeaza trecerea la actul infracţional ca atare. 2008  Prof univ.