2.2. Noţiunea de forţă de coeziune teoretică.

Cristalul perfect Procesul de rupere poate fi analizat fie la scară microscopică (scară atomică) fie la scară macroscopică (dimensiunea fisurii). La nivel microscopic fisurarea are loc prin ruperea legăturilor din aproape în aproape. Dacă fisura se propagă după un plan perpendicular pe direcţia de solicitare apare tendinţa de clivaj iar dacă fisurarea are loc după un plan paralel cu direcţia de solicitare apare tendinţa de alunecare (forfecare pură). In cazul unui cristal perfect (fără defecte) se pot determina tensiunile teoretice de rupere prin clivaj sau prin alunecare. La materialele ductile ruperea este precedată de o importantă deformaţie plastică datorită creerii şi deplasării dislocaţiilor. In cazul materialelor fragile deformaţia plastică, dacă există, rămâne limitată (localizată) de obicei în jurul defectelor, iar ruperea se produce atunci când tensiunea aplicată atinge valoarea critică. Rezistenţa teoretică de rupere a materialelor metalice este determinată de intensitatea forţelor interatomice de coeziune. Aceasta rezultă din echilibrul a două acţiuni cu efecte opuse: atracţia dintre atomi ce rezultă din starea scăzută de energie a electronilor de valenţă şi respingerea atomilor ca o consecinţă a principiului de excluziune a lui Pauli. Aceste efecte se materializează prin forţele de atracţie şi cele de respingere, care variază cu distanţa interatomică a0. Variaţia acestor forţe este ilustrată în figura 2.6a . Forţele de legătură interatomică apar ca rezultantă a forţelor de atracţie şi de respingere. La nivel atomic ruperea este rezultatul interacţiunii plane dintre atomi. În figura 2.6b este prezentat modelul atomic al unei fisuri. În figura 2.6a, poziţia marcată cu a0 este distanţa de echilibru interatomic. Separarea a doi atomi presupune scoaterea lor din poziţia de echilibru prin mărirea distanţei x = a0, ceea ce se poate realiza prin aplicarea unor forţe exterioare care să învingă forţele de legătură interatomică. Prin aplicarea unei forţe exterioare crescătoare, legătura interatomică se păstrează până la atingerea tensiunii de rupere σt care corespunde maximului forţei de legătură şi care este numită rezistenţă teoretică de rupere. Creşterea în continuare a distanţei interatomice se face cu descreşterea forţei aplicate. Forţa de legătură variază cu distanţa interatomică, fiind o funcţie periodică sinusoidală, avînd perioada λ/2.

2.2.1. Tensiunea de rupere prin clivaj. Modelul Orowan

Fie un material omogen, monofazic şi fără defecte. In materialele cristaline ruperea fragilă se produce în general în lungul planelor cristalografice precise numite plane de clivaj. In mod obişnuit acestea sunt plane cu înaltă densitate atomică. Tensiunea teoretică necesară pentru decoeziunea unui solid cristalin perfect este tensiunea care trebuie aplicată pentru a putea provoca ruperea, perpendicular pe direcţia de solicitare. Considerăm modelul atomic din figura 2.7 în care planele atomice (ABCD..) – (A’B’C’D’..) se află la distanţa d, supus unei tensiuni de tracţiune σ.

Deplasând planele atomice într-o direcţie normală pe acestea cu ajutorul tensiunii σ, se constată că tensiunea teoretică de clivaj σt reprezintă tensiunea necesară pentru a rupe legăturile atomice ale unei suprafeţe unitare aflată într-un plan de clivaj. Putem presupune că tensiunea σt corespunde forţei F ce acţionează asupra perechilor de atomi A-A’, B-B’, etc. situaţi de o parte şi de alta a planului de clivaj X-X’ şi că forţa F necesară pentru a provoca ruperea este identică cu cea necesară pentru a separa o pereche de atomi. Această ipoteză neglijează interacţiunea care există între atomul B (de exemplu) şi atomii învecinaţi A şi C, etc. situaţi de aceeaşi parte a planului dU de clivaj X-X’. Energia de legătură U şi forţa F = în funcţie de distanţa x dintre atomii dx A-A’ (de exemplu) are forma generală indicată în figura 2.8.

In figura 2.9 este reprezentată variaţia tensiunilor de coeziune σ în funcţie de deformaţia unitară ε a reţelei.

Energia totală ce trebuie furnizată pentru ca distanţa dintre doi atomi să tindă la infinit este U0. In ceea ce priveşte ruperea unui solid, energia stocată în material (energia elastică) este mai mică sau egală cu energia necesară pentru formarea a două noi suprafeţe create prin fisurare. Forţele de legătură interatomică apar ca rezultanta forţelor de atracţie şi de respingere, figura 2.8b. Poziţia de echilibru, care se stabileşte la distanţa interatomică d corespunde forţei rezultante nule. Separarea a doi atomi presupune scoaterea lor din poziţia de echilibru prin modificarea distanţei x ce se poate realiza prin aplicarea unei forţe exterioare care să învingă forţele de legătură interatomică. Dacă forţa exterioară aplicată este mai mică decât Fmax, la încetarea acţiunii acesteia atomii revin la poziţia de echilibru (proces reversibil elastic). Se constată faptul că, după ce a fost atinsă forţa maximă, pentru mărirea în continuare a

distanţei dintre atomi este necesară o forţă mai mică decât Fmax. - σ = F/d2,1/d 2 fiind numărul de legături atomice de tip A-A’ pe unitatea de suprafaţă din planul de clivaj; - ε = (x-d)/d Panta iniţială a acestei curbe este egală cu modulul lui Young. Pentru a determina σt vom presupune o formă aproximativ sinusoidală pentru curba σ-ε dată de legea: σ = σ τ sin (2πε)/λ în care λ este perioada funcţiei sinusoidale (Orowan 1948). La deplasări x mici vor rezulta şi deformaţii σ mici. In aceste condiţii se poate face aproximarea sin ε ≈ ε încât relaţia (2.2) devine: σ = σ τ (2πε)/λ In domeniul deformaţilor mici este valabilă legea lui Hooke, respective σ = ε ⋅ E

de unde se deduce:

Conform relaţiei (2.7), tensiunea teoretică de rupere va fi: σ = 28,98 ⋅ 10 3 N / mm 2 . Din acest exemplu se constată faptul că tensiunea teoretică la rupere a unui oţel depăşeşte cu mult rezistenţa la rupere Rm determinată experimental printr-o încercare de tracţiune. Posibilele cauze ale acestui rezultat sunt următoarele: - cea mai mare parte a materialelor se caracterizează prin aceea că deformaţia apare la un nivel scăzut al tensiunilor aplicate şi în acelaşi timp prin dispariţia cumulării deformaţiilor plastice; - toate materialele, fară excepţie, conţin o infinitate de defecte datorate materialului însuşi cât şi prelucrărilor la care acesta este supus în vederea obţinerii de produsului finit. In tabelul 2.1 sunt prezentate valorile tensiunilor teoretice de decoeziune prin clivaj pentru câteva materiale. Se poate constata că tensiunea teoretică de decoeziune σt este cuprinsă între E/10 şi E/5. In tabelul 2.2 sunt date câteva din valorile experimentale ale rezistenţei reale la rupere determinate pentru diferite materiale. Dacă se compară valorile determinate experimental (σexp.) cu cele teoretice (σt) se constată că acestea din urmă sunt cu două sau trei ordine de mărime mai mari decât primele. 2.7. Microfisurile şi ruperea fragilă Am văzut că valoarea tensiunii teoretice necesară decoeziunii unui cristal perfect este mult mai mare în raport cu cea determinată experimental. Explicaţia poate fi următoarea: rezistenţa teoretică a fost calculată pentru un material perfect, deci fără defecte. In fapt, materialele conţin defecte globale, de cele mai multe ori sub forma unor microfisuri. Decoeziunea reţelei cristaline porneşte tocmai de la nivelul acestor defecte şi apare la o tensiune exterioară de solicitare mult mai mică decât tensiunea teoretică de decoeziune.

Pentru prima dată în anul 1920, Griffith arăta că toate materialele macroscopice, considerate a fi omogene şi izotrope, conţin defecte microscopice [102]. Atunci când se aplică o solicitare din exterior, la nivelul acestor defecte apare o concentrare a tensiunilor astfel încât, în aceste puncte poate fi atinsă tensiunea de decoeziune a materialului respectiv. Diferenţa între rezistenţele teoretice (σt) şi cele experimentale (σexp) în cazul ruperii fragile, rezidă tocmai în efectul concentrării tensiunilor provocate de fisurile microscopice. Ruperea fragilă implică în fapt, două stadii: • producerea fisurilor; • propagarea fisurilor. In cele mai multe cazuri fisurile preexistă în material şi ca urmare etapa critică este cea a propagării. Analiza energetică a lui Griffith încearcă să determine condiţiile de propagare a unei fisuri existente într-o placă presupusă infinită şi perfect elastică. Această placă, cu grosimea egală cu unitatea, este încărcată uniform cu o tensiune σ, având o fisură străpunsă de lungime 2a, figura 2.27.

Griffi t h propune un criteriu termodinamic pentru rupere care consideră variaţia totală de energie într-un solid atunci când fisura îşi măreşte lungimea. In capitolul 3 vom reveni mai în detaliu asupra acestei aproximări energetice, aici încercăm să prezentăm modul de exprimare a tensiunii de rupere pentru un material fragil ce conţine o fisură de lungime 2a. Prin energie a sistemului se înţelege o parte din energia superficială a celor patru noi suprafeţe propagate ale fisurii adică 2·2a·γs (4aγs) şi pe de altă parte energia elastică stocată în placă datorită solicitării exterioare. Energia elastică acumulată în placă va fi cu atât mai mică cu cât lungimea fisurii este mai mare. Pentru fisura străpunsă din figura 2.27, plasată perpendicular pe direcţia de solicitare, Inglis a arătat că diminuarea

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful