You are on page 1of 278

Teologie Dogmatică: note de curs. © Pr.

Dan Sandu
uz personal

TEOLOGIE DOGMATICĂ

NOTIUNI INTRODUCTIVE: TEOLOGIE, DOGMATICA, DOGME
SENSUL NOŢIUNII „TEOLOGIE”
Cuvântul „teologie” a fost folosit încă din antichitate şi se referea la ştiinţa despre zei
sau despre divinitate. Provine din grecescul theos, care înseamnă zeu sau Dumnezeu şi
logos, cu sensul de cuvânt, ştiinţă, cunoaştere, raţiune. Îl descoperim folosit în
Metafizica lui Aristotel, referindu-se la conceptul păgân de cunoaştere a voii zeilor, dar
si in operele altor scriitori greci: Platon, Plutarh si alţii.
Primul scriitor creştin care-l foloseşte cu înţeles creştin este Fericitul Augustin care Sensurile
noţiunii
defineşte teologia drept „ştiinţa sau vorbirea despre Dumnezeu” (“de divinitate ratione „telogie” în cultura
sive sermonem”). Teologia ca mod de cunoaştere a realităţilor transcendente a fost precreştină.
preluată în Biserica primară începând de prin secolul al IV-lea, având sensul e
cunoaştere şi transmitere în comunitatea celor credincioşi a învăţăturilor care îi pot
conduce spre mântuire. Teologia subsumează întregul tezaur de învăţături cu privire la
Dumnezeu şi lucrările Sale în lume. Dupa cum vedem, este mai mult decât ştiinţă a
religiei, întrucât depăşeşte acest nivel prin faptul că presupune credinţa în şi adeziunea
personală la adevărurile revelate. (Papadopoulou, 2007, p. 74)
Ca disciplină, teologia reprezintă un întreg ansamblu de materii care studiază Definiţia teologiei ca
adevărurile de credinţă, pe temeiul revelaţiei divine, cu privire la Dumnezeu şi lumea obiect de studiu.
creată în raport cu El. Orice studiu al lucrărilor lui Dumnezeu în lume este teologie. Ca
preocupare personală, teologia este gnoză, respectiv cunoaştere a realităţilor
dumnezeieşti prin experienţă.
TEOLOGIA ÎN AFARA REVELAŢIEI
Din punct de vedere fenomenologic şi sociologic teologie poate fi numită orice
reprezentare sau practică grosieră, referitoare la relaţia creaturii cu divinitatea, sau
ideea de transcendenţă exprimată prin doctrine, rituri, mituri, incantaţii, practici
religioase şi altele. Acestea pot fi numite forme denaturate de teologie. Ele au un
caracter esoteric, iniţiatic adresându-se unui cerc închis de persoane, în care omul este
simplul instrument al unor tradiţii de sorginte umană. Aşa au fost categorisite drept
„teologice” unele comentarii practice cum ar fi Cartea egipteană a morţilor, Tălmăciri
despre Oracolul de la Delphi, Teogoniile lui Homer şi Hesiod, operele filosofice ale lui
Platon, Pitagora, Pluto, filosofii stoici sau poezia persană şi egipteană, scrierile vedice,
brahmanice, buddhiste şi alte forme de exprimare a trăirilor religioase.

Deşi sunt desemnate prin noţiunea „teologie”, comentariile amintite nu sunt adevăruri
revelate de un Dumnezeu personal, ci precepte dobândite prin experienţa umană, în
căutare de absolut. În mediul păgân, teologia a luat forme mitologice. În operele
precreştine dedicate subiectului s-a încercat sistematizarea misterelor şi miturilor
despre lumea îndepărtată a zeilor, făcând să apară o anumită „teologie”. Ea păstrează
anumite elemente din revelaţia iniţială, dar a degenerat în mituri, fiind lipsită de
învăţătura dumnezeiască. Efort unilateral al omului de a cunoaşte ceva despre
Dumnezeu, căutându-L în afară de descoperirea Lui, printr-un excurs exclusiv omenesc
nu poate duce la crearea unei teologii autentice.
TEOLOGIA CA ROD AL REVELAŢIEI
În Sfânta Scriptură nu apare termenul „teologie”. Este folosit în literatura patristică Teologia şi revelaţia.
timpurie deşi, în faza primară, scriitorii bisericeşti o foloseau cu trimitere la învăţătura Sensurile noţiunii în
despre zei. Astfel îl folosesc Taţian Asirianul, Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Clement Sf.Scriptură.
Alexandrinul şi alţii. În secolul al III-lea, Origen numeşte „teologi” pe autorii biblici
care au vorbit despre sau cu Dumnezeu (Moise şi profeţii). Eusebiu de Cezareea, în
secolul al IV-lea, numeşte „teologi” pe toţi creştinii care înalţă slavă lui Dumnezeu. El
face distincţia definitivă între înţelesurile păgâne ale termenului şi teologia creştină,
care aparţine Bisericii şi se fundamentează pe descoperirea dumnezeiască.
Părinţii bisericeşti acordau teologiei un dublu înţeles, valabil până astăzi. Pe de o parte Teologie şi iconomie:
este discurs al omului despre Dumnezeu şi lucrările Sale, întregul ansamblu de distincţii şi puncte
învăţături de credinţă care sunt definite, apărate şi propovăduite de Biserică pentru comune.
mântuirea membrilor ei. Cel care face teologie este omul, dar mai întâi trebuie să-i
vorbească Dumnezeu, prin descoperire. Teologia duce la cunoaşterea lui Dumnezeu
Treime. Predicile Sf. Grigore de Nazianz au fost numite Cuvântări teologice pentru că
au avut ca obiect apărarea Treimii faţă de învăţăturile străine Sfintei Scripturi. Din
această perioadă se cristalizează şi diferenţa dintre teologie şi iconomie; teologia se
referă la Dumnezeu în Sine, iar iconomia la întrupare şi lucrurile lui Dumnezeu în afară
de Sine, planul Său de mântuire a lumii. Termenul „iconomie”, distinct de „teologie”, a
fost folosit prima dată de Teodoret al Cirului, incluzând în teologie şi creaţia.
Cuvântul „teologie” primeşte o extensie sensibilă prin secolele III-IV, ajungând să
cuprindă tot ceea ce se referă la fiinţa lui Dumnezeu, atât cât se revelează El omului,
precum şi ceea ce ţine de lucrările Lui în creaţie: protologia, soteriologia, hristologia,
pnevmatologia, eclesiologia, misteriologia, eshatologia şi, mai recent, ecologia.
Teologia se referă, astfel, la întreg ansamblul de învăţături de credinţă mântuitoare,
expuse în esenţă în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan.
Al doilea înţeles al teologiei este de a fi cale sau metodă de cunoaştere a lui
Dumnezeu. Aceasta se poate face într-o oarecare măsură în mod raţional, discursiv sau
catafatic. Prin teologie se caută definiţii, cuvinte, noţiuni, formule care să redea cât mai
fidel realităţile dumnezeieşti, sub rezerva că, în fiinţa Lui, Dumnezeu rămâne
nepătruns.. În demersul de cunoaştere a lui Dumnezeu, Părinţii Bisericii au descoperit

2

nevoia de nu îl defini, de a-L cunoaşte prin tăcere, în linişte, prin experienţa
necunoaşterii şi trăirea realităţilor mai presus de cunoaştere, dându-se astfel naştere
teologiei apofatice, prin negaţie. În acest sens, se poate spune că teologia nu este o
ştiinţă, pentru că obiectul ei nu este cognoscibil prin folosirea unor metode, ci este
trăire. A face teologie nu se poate fără credinţă, întrucât necunoscutul este accesat prin
credinţă. Astfel, teologia reprezintă forma coerentă internă şi externă de exprimare a
credinţei în viaţa cotidiană, cu perspectivă la viaţa veşnică. 1 Cele două înţelesuri nu se
exclud, ci se întregesc şi se susţin în căutarea omului de a-L cunoaşte cât mai autentic
şi profund pe Dumnezeu.
Înţelesuri ale noţiunii în primele secole creştine
Clement Alexandrinul defineşte teologia ca „treapta cea mai înaltă a vieţii
religioase”.
Origen consideră teologia un pisc al cunoaşterii duhovniceşti care începe cu: făptuirea, Definiţii ale teologiei
continuă cu contemplaţia şi se desăvârşeşte cu theologia. Pentru el, teologia nu este la Părinţii Bisericeşti
numai un exerciţiu intelectual, ci mai degrabă un urcuş natural, care presupune
împlinirea poruncilor, despătimirea şi trecerea pe o treaptă superioară, desăvârşirea.
Numai în această stare poate fi făcută adevărata teologie.
Evagrie Ponticul porneşte de la aceleaşi consideraţii ca şi Origen, punând accentul pe
practică în începutul cunoaşterii lui Dumnezeu. La contemplaţie se ajunge prin
făptuire, iar contemplaţia este anticamera teologiei. Evagrie enunţă cunoscuta formulă
„Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat, iar dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog”. Prin
legătura dintre rugăciune şi contemplaţie, ca elemente pregătitoare ale „teologhisirii”
Evagrie Ponticul a devenit un reper în definirea noţiunilor învăţăturii creştine.
Sf. Atanasie cel Mare aduce precizări clare în privinţa fiinţei lui Dumnezeu, el fiind un
adevărat creator de terminologie teologică. Atanasie afirmă că dacă „dumnezeirea este
desăvârşită prin Treime, teologia este desăvârşită prin afirmarea Treimii şi ea e
singura şi adevărata evlavie faţă de Dumnezeu” Pe lângă aceasta este nevoie şi de o
viaţă bună, suflet curat şi virtutea cea după Dumnezeu.
Sf. Grigorie de Nazianz este primul care prezintă teologia ca pe discursul sistematic
despre realităţile dumnezeieşti, argumentat logic şi ştiinţific, exprimat filosofic, pe bază
de meditaţie şi rugăciune. El afirmă că prin aceste metode nu se poate ajunge până la
cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu cu ajutorul minţii omeneşti. Înainte de a filosofa
despre Dumnezeu e necesară curăţirea sufletului, prin viaţă aleasă, lucru pe care îl
reproşa lui Eutihie şi altor adepţi ai ereziilor timpului. Aceştia confundau „tehnologia”
adică ştiinţa cuvintelor, cu „teologia”, cunoaşterea lui Dumnezeu.2
1

Concluzia Crezului este „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină”, ca o încununare a efortului teologic de
a-L cunoaşte pe Iisus Hristos înviat din morţi.
2
Sf. Grigorie reproşa adepţilor lui Eutihie că nu se poate teologhisi după cursele de cai, petreceri şi cântări. Nu oricui îi
este dat să scrie despre Dumnezeu, ci doar celor care sunt încercaţi şi au petrecut viaţa în „vederea” (theoria) lui
Dumnezeu, şi-au curăţit sufletul şi trupul, sau sunt pe drumul curăţirii inimii.

3

Diadoh al Foticeii are o abordare de mijloc, între mistica intelectuală a lui Evagrie şi
mistica devoţională a lui Macarie Egipteanul. Teologia este o cunoaştere duhovnicească
a tainelor, dată celor ce se curăţesc de patimi, pentru ca apoi să devină comunicare,
cuvânt, discurs şi comuniune. Ea este atât un dar al înţelepciunii lui Dumnezeu cât şi
un mod de cunoaştere mistică ce precede vorbirea cu El. Teologia fără cunoaşterea
tainică a lui Dumnezeu apare ca o pură filosofare sau vorbire indirectă cu Dumnezeu.
Dionisie Areopagitul, este promotorul învăţăturii despre cunoaşterea apofatică sau
negativă a lui Dumnezeu, care rămâne absolut nepătruns, cât şi despre cunoaşterea
raţională, prin cuvânt, filosofică sau apodiptică. Teologhisirea, după Dionisie, are trei
nivele: simbolică, prin care sunt tâlcuite expresiile despre Dumnezeu cu care omul
lucrează, catafatică, prin care se vorbeşte despre Dumnezeu prin afirmaţii asociative,
apofatică, prin negaţii mistice, prin care se pătrunde în norul dumnezeiesc care
conduce la cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu, care nu este ceea ce putem
cunoaşte, ci mult mai mult decât cunoaşterea. El introduce şi ideea eshatologică în
teologie.
Pentru Sf. Maxim Mărturisitorul teologia este discurs şi cunoaştere, care vin după
curăţirea minţii de orice închipuire materială. Ea este un dar al Sf. Duh care nu
anulează puterile de căutare şi cercetare ale omului. Teologia poate fi definită, cu alte
cuvinte, drept dar al Duhului Sfânt, rod al virtuţii omului, misiune a fiecărui credincios
care are gândul la Dumnezeu.
Sf. Simeon (949-1022), supranumit „Noul Teolog” datorită scrierilor de adâncă
meditaţie teologică şi preocupării pentru cunoaşterea lui Dumnezeu prin experienţă
arată că experienţa mistică nu a fost doar o harismă a părinţilor dinainte, ci face
obiectul căutării sincere a fiecărui credincios, oriunde şi în orice timp. Cei ce
îndrăznesc să facă teologie pe baza puterilor umane de înţelegere, fără experienţa
duhovnicească a realităţilor divine, fac o teologie searbădă.
Sf. Grigorie Palama (+1359), marele teolog care a contribuit decisiv la definirea
cunoaşterii lui Dumnezeu printr-o teologie sinergică, faţă de teologia raţionalistă
promovată de adversarii săi occidentali, Varlaam de Calabria, Achindin şi Gregoras. Sf.
Grigorie foloseşte noţiunea de „teologie” atât în sens de discurs raţional, cât şi în sens
de cunoaştere în duh a realităţilor, dobândită prin curăţirea de patimi, smerita cugetare
şi rugăciunea minţii.
După el, marii dascăli de teologie au aprofundat învăţătura despre energiile necreate
prin care se ajunge la vederea (theoria) lui Dumnezeu şi cunoaşterea Lui prin viaţa
mistică.
TEOLOGIA CA OBIECT DE STUDIU
Începând de la Origen, conducătorul Şcolii catehetice din Antiohia, teologia a devenit Începuturile
obiect de studiu care solicită devotament, timp şi dorinţa de cunoaştere a adevărurilor teologiei:
4

studiului
Origen,

evanghelice şi planurilor lui Dumnezeu cu creaţia. În lucrarea sa De Principiis, face o Grigorie de Nazianz,
primă sistematizare a învăţăturilor biblice, operă desăvţrşită câtebva secole mai târziu Ioan Damaschin
de Sf. Ioan Damaschin în Expunerea exactă a învăţăturii ortodoxe, cunoscută în
româneşte drept Dogmatica.3 Sistematizările au continuat culminând în Evul Mediu
apusean cu Summa Theologica, a lui Toma d’Aquino, apoi cu lucrările reformatorilor la
care au răspuns ortodocşii prin alcătuirea Mărturisirilor de credinţă. Din secolul al
XIX-lea s-a început publicarea de tratate de teologie elaborate de teologi individuali în
fiecare Biserică Autocefală.4
Evoluţia teologiei creştine, de la simpla trăire a preceptelor evanghelice, la studiul
realităţilor dumnezeieşti tainice, a fost determinată de trei factori:
Adoptarea de către comunitatea creştină a unui număr de texte canonice care trebuiau Necesitatea
explicitate şi transmise în fidelitate faţă de Evanghelie. Chiar înainte de fixarea formulărilor teologicei
canonului Noului Testament, unii scriitori bisericeşti au făcut exegeze la textele sistematice
vechitestamentare şi la „mărturiile” trasmise din om în om, care atestau planul lui
Dumnezeu de mântuire a lumii prin Iisus Hristos. Ei trebuiau să arate că Hristos era
adevăratul Mesia. După stabilirea canonului ispirat al Noului Testament, a fost cu atât
mai necesar ca textele biblice să fie studiate, devenind subiectul hermeneuticii sau
interpretării teologice.
Răspândirea creştinismului între alte culturi nefamiliarizate nici cu limbajul
vechitestamentar, nici cu învăţătura nouă despre Iisus Hristos, Mesia, Om şi
Dumnezeu, care a înviat din morţi. Textele biblice trebuiau armonizate, traduse sau
intepretate explicit, teologia devenind insprumentul de transmitere coerentă şi unitară a
adevărurilor evanghelice;
Apariţia disputelor pe seama noii învăţături şi apariţia ereziilor. Încă din Noul
Testament se constată erori ale unor adepţi sau învăţaţi necreştini care răstălmăceau
cuvintele lui Hristos. Prin elaborare, teologia devenea arma redutabilă a apologeţilor şi
scriitorilor creştini de precizare şi transmitere a adevărurilor evanghelice în faţa
controverselor care se ascuţeau.
Primul care foloseşte formula „theologia christiana” este Petru Abelard (1079-1142) în
sens de metodă de investigaţie a învăţăturii creştine. Sub această formă a fost adoptată
de universităţile occidentale şi a devenit obiect de studiu de sine stătător, având ca
obiect studierea relaţiei dintre „natural” şi „revelat. Teologia ca disciplină se dezvoltă
începând din acest secol XII în universităţile apusene, cu accentul pe dimensiunea
ştiinţifică şi didactică, de discurs teologic. Ea trebuie să respecte rigorile ştiinţifice, dar
se plasează deasupra oricăror ştiinţe prin aceea că presupune, pe lângă cercetare,
cunoaştere prin experienţă personală a realităţilor divine.
În Biserica Ortodoxă, teologia desemnează conţinutul şi ştiinţa ansamblului de „Teologhisire”
învăţături creştine care au la bază descoperirea dumnezeiască, păstrată în Biserică în teologi
în
3

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere, note şi comentarii de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, ed. a II-a, Scripta,
Bucureşti, 1993.
4
A se vedea capitolul de Istoria Teologiei Dogmatice.

5

şi
viaţa

4. Teologia înseamnă adeziunea totală la Dumnezeu. cum vom vedea din precizările legate de Teologia Dogmatică. Catehetică. teologie practică (Liturgică. o primă împărţire se face după izvoare. Misiologie şi Ecumenism. în spiritul învăţăturii sinoadelor ecumenice. Pastorală. „teologie sistematică?” învăţăturilor şi practicilor vieţii creştine. transmis oamenilor pentru mântuire. Ea Bisericii primare. 7. după conţinut. ci este prezentă în exprimarea liturgică. Spiritualitate. care înseamnă trăirea învăţăturilor de credinţă. În învăţământul ortodox actual. teologia nu este apanajul unei elite intelectuale. din încredinţarea Capului acesteia. Simeon Noul Teolog. TEOLOGIA SISTEMATICĂ Conţinutul credinţei creştine este exprimat în mod coerent prin teologia numită Ce se înţelege prin „sistematică”. Dogmatică. precum şi în alte forme de expresie de natură culturală locală. fiind rezultatul unei colaborări între divin şi uman. Sf. dar descrierea ei nu o pot face decât cei ce trăiesc în această unire”. Ea cuprinde toate aceste discipline de studiu. Morală. depăşeşte orice ştiinţă prin faptul că se referă la Dumnezeu nevăzut. Istorică: Istoria Bisericească Universală. care nu afectează unitatea de conţinut a teologiei. Ioan Evanghelistul. în teologie Împărţirea teologiei în naturală şi teologie supranaturală. Bizantinologie. Muzică. Îndrumări Misionare. Istoria şi Filosofia Religiilor. A mai fost împărţită. Sf. Patrologie. Morala. „Cred că cea mai profundă definiţie a teologiei este desăvârşita unire a omului cu Sf. Istoria dogmelor. Mântuitorul Iisus Hristos. Literatura Post-Patristică. Împărţirea are caracter didactic. Muzică.calitatea ei de Trup Tainic al lui Hristos. Aceasta dă o formă raţională şi ordonată preceptelor biblice. teologia este împăţă în patru secţiuni: 1. Grigorie de Nazianz. în teologie învăţământul teologic teoretică (Dogmatică. Liturgică. Simbolica) şi românesc. la realităţi supranaturale. 3. Titlul de „teologi” a fost dat de Biserică la trei mari personalităţi: Sf. Aşadar. Practică: Drept bisericesc. Catehetică. urmând preocupărilor teologilor de a explora mai profund anumite domenii de studiu. 5. Treime. Biblică: Studiul Vechiului Testament. în ritualuri şi forme de artă. ÎMPĂRŢIREA TEOLOGIEI În manualele clasice de teologie. Sistematică: Teologia Fundamentală. în acord cu tradiţia Bisericii primare. 6. Studiul Noului Testament. Omiletică. Omiletică. spune Părintele Dumiru Stăniloae. în spiritualitatea răsăriteană. Teolog este orice creştin care trăieşte în viaţa sa adevărurile de credinţă propovăduite de Biserică. 2. iar în forma supremă unirea cu Dumnezeu în har. A face teologie înseamnă a trăi în Duhul lui Dumnezeu. motiv pentru care a fost denumită „ştiinţa mântuirii”. 8. Drept). Prin „sistematizarea” teologiei se înţeleg mai 6 . Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Simbolică. pe temelia revelaţiei şi în strânsă legătură cu spiritualitatea.

Sf.rezumat al unui set de învăţături mântuitoare (cel mai cunoscut este Simbolul niceo-constantinopolitan). care s-au dezvoltat în timp. înţeles creştin ortodox. poetic sau retoric. Ambrozie şi Fer. Dogmatică. Simbolică. Apologetică. aureola sfinţilor. în zorii vieţii comunităţii creştinei. pnevmatologia. fără echivoc a terminologiei teologice. hristologia. simbol de recunoaştere – obiect. care indică botezul creştin drept „simbolum mortis” şi de Dionisie Areopagitul care consideră teologia mistică drept „simbolică”. semn sau gest prin care se exprima cifrat identitatea creştină (peştele. formula sau simbolul de credinţă” înţelegându-se o formulă concentrată a credinţei care deosebeşte pe creştini de păgâni. Morală. învăţăturile şi practicile liturgice. Pe de altă parte. Rufin preferă varianta latină a cuvântului numindu-l „indicium” sau „signum”. Împărţirea teologiei sistematice în Teologie Fundamentală. Acest proces s-a cristalizat în timpul Reformei.multe procese. după criterii epistemologice. Filosofică este o întreprindere târzie. descoperite mai târziu în fostele situri creştine şi catacombe. simbol de credinţă . Denumirea vine din grecescul synbolein care înseamnă a aduce împreună două lucruri. ancora. Ciprian al Cartaginei a numit cu acest termen pentru prima dată „mărturisirea. Nu ne vom opri asupra fiecăreia. La Sf. simbol de evocare – semn care reprezintă în mintea omului o realitate tainică (semnul crucii. prin „sistematic” se înţelege şi dorinţa unor teologi de a crea şi exprima într-un limbaj raţional adevărurile credinţei. cufundarea în apa botezului ş. Limbajul biblic poate fi uneori descriptiv didactic.a. TEOLOGIA SIMBOLICĂ Teologia Simbolică insistă pe expunerea comparată a aceluiaşi conţinut doctrinar Teologia simbolică în comun. În sfârşit. ceea ce a creat nevoia de a apela la un mod comun mod de interpretare în explicitarea adevărurilor de credinţă. teologia sistematică poate să însemne şi precizarea clară.). Misionară. Augustin mărturisirea simbolului de credinţă este semnul de 7 . Pe de o parte se exprimă delimitarea anumitor ramuri doctrinare ale teologiei. făcută accesibilă în înţeles tuturor categoriilor de credincioşi. Avem o adevărată ştiinţă a simbolurilor creştine. făcând referire şi la înţelesurile dogmatice ale acestuia în alte tradiţii creştine. Simbolul ca termen este folosit în două moduri de exprimare teologică. cum ar fi triadologia. Mai întâi. dat fiind ca limbajul biblic poate fi şi este adeseori interpretat eronat. eshatologia. Înţelesul termenului „simbol” în creştinism a urmat trei direcţii principale: 1. simbolistica s-a dezvoltat dn nevoia de a supravieţui mediului ostil în care creştinii erau forţaţi să-şi ascundă identitatea. mielul etc). prin care creştinii se deosebeau de evrei. deşi fac parte din acelaşi tezaur de credinţă. căutând să le facă accesibile minţii umane. care sunt tratate separat. ci asupra aspectului simbolic şi dogmatic al teologiei. 3. a le compara. a concluziona prin comparaţie. 2. Termenul este folosit de Tertulian. în secolul al XVI-lea.

sau pasaje din Faptele Apostolilor în care descoperim modele de predicaţie creştină a învăţăturilor Domnului în contextul întâlnirilor pentru „frângerea pâinii”. s-au elaborat texte de credinţănumite „simbolice” care au devenit normative Bisericilor Protestante. cum este cazul Confessio Augustana sau Confessio Helvetica. în definiţie. Părinţi ca Sf. înţelesuri şi scopul mântuirii. Au fost numite „Cărţi simbolice” şi au jucat un rol foarte însemnat nu numai din punct de vedere istoric. Chiril al Alexandriei sau Sf.u. Adevărurile de credinţă astfel prezentate se numesc „dogme”. dar şi în epistolele pauline şi soborniceşti. faţă de primul mileniu când numai textul apostolic era considerat simbol de credinţă: „Trei sunt însă simboalele de credinţă: Simbolul apostolic. Maxim Mărturisitorul au formulat învăţături pe baza Sf. dogme neformulate s-au dezvoltat în perioada apologeţilor şi scriitorilor bisericeşti în lupta cu ereziile. De asemeni. Catehumenii învăţau simboale de credinţă şi formule doxologice care mai târziu au devenit findamentale în elaborarea dogmelor de către Sinoadele ecumenice. 2007. Sf. Forme concentrate de exprimare a credinţei. ci şi dogmatic. Despre o „teologie dogmatică” practică se poate vorbi înainte de formularea dogmelor. Aşa. cu pregătirea catehetică în care erau incluse învăţăturile esenţiale ale Bisericii. cum ar fi cea a lui Petru Movilă. fiind o modalitate de aplicare a preceptelor evneghelice în viaţa creştină. Despre o teologie dogmatică se poate vorbi şi în practica botezului. fiind un fel de „jurământ militar” al creştinului în faţa lui Dumnezeu. pentru că au definit noua credinţă protestantă faţă de cea catolică. (Papadopoulou. un adevărat tratat de hristologie. Irineu. indicând contribuţia Apostolilor la formarea credinţei. p. atributul de Simbol de credinţă este dat de Alexandre de Halles (+1230) la trei texte de credinţă. este capitolul 2 al Epistolei către Filipeni. învăţături ce au devenit 8 . simboalele au început a fi explicitate prin secolul al XI-lea. de pildă. La apariţia Reformei. Lucrările care s-au alcătuit pe baza lor au fost numite Mărturisiri de credinţă. Scripturi pentru a apăra unitatea Bisericii şi autenticitatea credinţei. Se poate vorbi despre o teologie dogmatică nou-testamentară.). Mitropolitul Kievului şi cea a Patriarhului Dositei al Ierusalimului. de unde misiune. Simbolul niceo-constantinopolitan şi Simbolul zis ”atanasian’”. îşi trage şi denumirea. 86 ş. Epistola I a Sfântului Petru care are toate elmentele pregatirii baptismale.recunoaştere a creştinilor autentici. Mai este întâlnit la Niceta de Remesiana sub forma „collatio” (contribuţie). TEOLOGIA DOGMATICĂ Teologia Dogmatică se ocupă de studiul sistematic al adevărurilor de credinţă pe care Teologia Dogmatică: le aprofundează şi le propune creştinilor spre cunoaştere şi trăire în viaţa proprie. Atanasie cel Mare. Din secolul al XIII-lea. prezentă în Evanghelia Sfântului Ioan.

În sfârşit. care ţin de însăşi existenţa şi sensul persoanei: nefiinţa sau existenţa veşnică. Din consideraţiile de mai sus privind teologia dogmatică în Biserica primară constatăm că ea a fost. în primul rând. constituindu-se într-o trăire şi aprofundare a problemelor ontologice. de confruntarea cu realităţi concrete şi probleme la care a trebuit să le dea soluţii. 9 teologiei . cu valoare mântuitoare. viaţa sau moartea ca finalitate a vieţii pământeşti. practică şi nu o percepţie intelectuală a unor concepte şi formulări sau o prezentare de precepte logice. Biserica a formulat principii şi norme de credinţă determinată fiind de un context istoric. Interpretarea trebuie făcută ţinându-se cont de realitatea istorică în care a fost elaborat textul biblic ce enunţă o dogmă. Un text biblic neinterpretat poate să rămână fie necunoscut fie să nu aibă valoare în a răspunde problemelor omului dintr-o altă epocă şi spaţiu geografic decât cel care l-a scris. Exprimările dogmatice nu pot şi nu trebuie să rămână simple formulări aride ale unor enunţuri. să le propună pentru misiunea Bisericii de azi. ci răspunsuri la probleme existenţiale. problema existenţei răului şi ceea ce ţine de lucrarea răului în lume şi altele. Simeon Noul Teolog.adevărate tratate de teologie dogmatică. Dogmatica nu are ca obiect creşterea calităţii vieţii. SCOPUL TEOLOGIEI DOGMATICE Un prim scop al Teologiei Dogmatice este să facă o hermeneutică profundă şi autentică Scopurile a textelor biblice în care sunt cuprinse in nucce dogmele. libertatea persoanei. Experienţa dogmatică practică fereşte comunitatea bisericească atât de pietatea fără fond. ci să interpreteze dogmele formulate. Rolul experienţei religioase în dezvoltările dogmatice. Atunci când mijloacele de exprimare au lipsit sau au 5 Este vorba despre „teologia prosperităţii” apărută în mediul protestant calvin. Ioan Scărarul. Sf. Hotărârile dogmatice. formulările canonice sunt o formă esenţială de teologie dogmatică. părinţii isihaşti şi. nu doar pentru a îmbogăţi cunoştineşe despre Dumnezeu. formulări dogmatice elaborate şi definitive s-au făcut prin Sinoadele ecumenice sau sinoade locale acceptate prin sinoade ecumenice la care au fost condamnate ereziile timpului. cât şi de atitudinea eticistă. în mod deosebit Sf. să le aprofundeze şi să le diversifice făcându-le relevante omului modern. Ce dintâi preocupare a dogmatice Părinţilor Bisericii a fost interpretarea Sfintei Scripturi. Sf. Aşa sunt Sf. eremiţilor. Biserica este chemată să „dogmatizeze” în permanenţă pentru a putea mântui. aşa cum au propus unele curente teologice apusene5. sihaştrilor ale căror scrieri sau rostiri teologice (apoftegme) au intrat definitiv în conştiinţa Bisericii. La acestea se adaugă teologia dogmatică empirică. în paralel cu precizarea învăţăturii Bisericii. experienţială. Maxim Mărturisitorul. astfel încât să scoată la lumină înţelesurile dogmatice mântuitoare. existenţa relaţiei şi a iubirii conştiente şi libere ca limită între om şi animal. existenţa şi destinul lumii create şi necreate. Grigorie Palama. nu să le conserve în forma lor originală. trăită sau experimentată a asceţilor.

în contextul experienţei liturgice şi în limitele disciplinei canonice a Bisericii. expunerea sistematică a dogmelor. limbajul comun şi dialogul inter-disciplinar sau dialogul ştiinţă-religie.fost insuficiente. a putut explica necesitatea ascetismului în viaţa unor credincioşi. ele sutn o provocare pentru Biserică aici şi acum. într-o manieră pastorală. a putut face revelantă viaţa devoţională şi liturgică sau a argumentat necesitatea rugăciunii inimii şi realitatea „vederii” luminii dumnezeieşti. clarificarea noţiunilor. METODA TEOLOGIE DOGMATICE Incluzând un spectru larg de problematici şi specializări. nici la argumentarea interminabilă. În formularea şi expunerea învăţăturilor Teologiei Dogmatice. Scriptură şi Sf. confirmarea istorică a dogmelor. pentru a fi trăite ca Adevăr în comunitatea credincioşilor. Dogmatica nu se limitează la o simplă înşiruire de texte scripturistice pentru susţinerea unei învăţături. Duh în Biserică. icoanele şi reprezentările artistice ale sentimentului religios. explicarea şi aprofundarea conţinutului dogmelor. 4. 2. în forme noi: sectarismul care neagă divinitatea lui Iisus Hristos şi autoritatea Sfintei Scripturi (Martorii lui Iehova sau Biserica lui Dumnezeu a Sfinţilor din Zilele din Urmă – Mormonii. ci caută să lămurească învăţăturile creştine dându-le fundamentarea necesară pe baza contextului istoric. a unei propoziţii care cuprinde un adevăr dogmatic. fără a avea o bază solidă în Sfânta Scriptură dar care necesitau argumentaţie dogmatică. tradiţia isihastă sau rugăciunea inimii. dogmatice. dogmatistul interpretează Biblia istoric şi contemporan. Se înţelege că Dogmatica este o disciplină dinamică ce presupune ancorarea în istoria şi filosofia vremii pentru a face văzută şi trăită realitatea lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în lume. ea a fost nevoită să creeze un limbaj adecvat care să exprime cât mai fidel adevărul dogmatic. suportului biblic şi autorităţii Bisericii de a formula adev ărul de credinţă în cauză. întrebări legate de bioetică. Numai făcând o hermeneutică profundă şi autentică a textelor biblice Biserica a putut respinge ereziile vremii. Deşi par probleme din trecutul Bisericii. teologia ortodoxă pleacă de la datul revelat din Sf. etc. Aşa cum am văzut. sau sectele de sorginte esoterice şi extrem-orientale). viaţa liturgică. ecologia şi problememe ridicate de schimbările climatice. a putut dezvolta un limbaj teologic propriu specific. Teologia Dogmatică trebuie să urmărească cinci obiective: 1. 5. Aşa s-a dezvoltat viaţa ascetică. Tradiţie. Prin interpretare se încearcă definirea problemelor contemporane la care Biserica să răspundă şi să găsească spoluţii. Unele evenimente istorice erau fără precedent şi necesitau explicitare şi răspunsuri clare. martiriul ca formă de afirmare ne-echivocă a credinţei. 10 . pe care îl dezvoltă în lumina Sf. apărarea şi justificarea „negativă” a dogmelor faţă de apariţiile ereziilor. Teologia Dogmatică reclamă Metoda de studiu a gândire creatoare şi cunoştinţe variate. după sistemul dialecticii antice. 3.

argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lu Dumnezeu etc. precum şi relevanţa lor pentru comunitatea credincioşilor astăzi. aşa cum este expus de ştiinţele naturale şi ştiinţele exacte. Partea generală: elemente de teologie fundamentală. Crezul cuprinde în esenţă principalele dogme ale Bisericii. în Duhul Sfânt. Despre Dumnezeu în Sine 2. Dumnezeu în Sine 2. Metoda generală bazată pe structura Crezului poate fi completată prin îmbinarea unor capitole de dogmatică. Raportul Lui cu natura Teofan Procopovici urmează aceeaşi structură: 1. hristologie. Despre lucrarea lui Dumnezeu în afară Irineu Mihălcescu o structurează pe două domenii: 1. Dogmele răspund unor imperative concrete ale Bisericii. problemele existenţiale ale omului în fiecare epocă istorică. motiv pentru care Teologia Dogmatică se întrepătrunde cu Istoria Bisericii. misteriologie. providenţă. Dogmatistul are obligaţia de a ţine seama de nişte jaloane cum ar fi experienţa devoţională şi ascetică la momentul formulării dogmelor. soteriologie. O altă metodă de studiu este interpretarea dogmelor în context. lume şi om 2. Esenţială este expunerea sitematică şi prezentarea fidelă în teorie şi practică a semnificaţiei dogmelor penru epoca în care au fost formulate. Mântuirea în Hristos: condiţiile mântuirii şi eshatologie În prezent se preferă următoarea împărţire: 11 . într-o desfăşurare logică: triadologie. provocările contemporane ale omului şi progresul în cunoaştere. eclesiologie şi eshatologie. Partea specială: expunerea învăţăturii de credinţă ortodoxă Teologul grec Hristou Andrutzos face împărţirea în: 1.Cea mai la îndemână metodă de a expune şi explica adevărurile dogmatice este de a urma structura Crezului. TEOLOGIEI DOGMATICE S-a făcut diferit de la un teolog la altul. pnevmatologie. din raţiuni didactice. De exemplu Mitrofan Chritopoulos o împarte în 1. Metoda se înscrie în tradiţia baptismală şi euharistică patristică în care s-a cristalizat învăţătura despre mântuirea adusă de Dumnezeu omului prin Iisus Hristos. 2. Premisele mântuirii în Hristos: creaţie. prin comparaţii cu elemente de teologie din alte religii. unor probleme ardente. în sensul expunerii triadologiei în contextul eclesiologic modern sau despre pnevmatologie în raport cu practica Sfintelor Taine şi sfârşitul veacurilor.

zicând că este un alt împărat: Iisus” (Fapte 17.” În Noul Testament apare cu mai multe înţelesuri. călăuzele ei. căreia trebuiau să i se supună locuitorii unei comunităţi.” la Iezechiel 20. 2. Dimpotrivă. ea elimină. ci ridicarea minţii umane la un nivel mai înalt de înţelegere a revelaţiei şi adeziunea la aceasta. care ne era potrivnic.15) ori „Şi când treceau prin cetăţi. juridic. poruncă. Duh care este lucrător în Biserică. a crede. edict. ca din an în an să ţină zilele acestea. de decret. Expunerea sistematică a învăţăturilor dogmatice ale Bisericii Ortodoxe. cu poruncile (dogmasin) lui. În timp a primit Înţelesurile clasice ale înţelesul de opinie fermă. Duh. Este întâlnit la Daniel 2. maximă sau învăţătură teoretică a unei şcoli filosofice. credinţă. nici adaptarea adevărurilor de credinţă strict la capacitatea de înţelegere a omului. propovăduit şi primit liber de membrii ei în vederea mântuirii. Dogma este un adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu. mai există şi cel juridic. de lege sau reglementare cu răspândire largă. Scriptură în mod esenţial. pe de o parte.” antichitatea greacă era folosit cu înţelesul de axiomă. să se înscrie toată lumea” (Luca 2. învăţau să păzească învăţăturile 12 . Ea are menirea să ofere calea spre viaţă. pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2.7). şi toţi aceştia lucrează împotriva poruncilor (dogmaton) Cezarului. fără eliminarea tainei. Pe lângă acest sens.14). de „învăţătură care trebuie urmată”: „Desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său.1) sau „Pe aceştia i-a găzduit Iason. prin studierea şi aprofundare dogmelor. trebuia să fie omorât şi Daniel şi cei dimpreună cu el.25: “Ba încă le-am dat şi legi (edocan) care nu erau bune şi rânduieli prin care ei nu puteau trăi”sau la II Macabei 10.1. neschimbător. Autoritatea internă a „poruncă de la Cezar”: „În zilele acelea a ieşit poruncă (dogma) de la Cezarul August dogmei. În noţiunii „dogma. opinie clară. rostul credinţei în cugetarea teologică Dogmatice în Biserică. la transformare interioară a minţii şi inimii. Partea generală: despre dezvoltarea dogmaticii în timp. eliminarea misterului.13 “ Când a ieşit porunca (edogmatisthe). Dogma – precizarea noţiunii Dogma provine de la verbul grec docheo = a părea. şi l-a luat din mijloc. Teologiei Teologia Dogmatică Ortodoxă nu urmăreşte. formulat de către Biserică. cuprins în Sf. lege. iar pe de altă parte conduce la experienţă. convingere că ceva este bine. a socoti. trăire şi experienţă în puterea Sf. întru Sine. principiul ei subiectiv. de „poruncă a lui Dumnezeu”: „Ştergând zapisul ce era asupra noastră. Cu sensul de „decret imperial”. izvoarele Teologiei Împărţirea Dogmatice. pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea” (Efeseni 2.8: “Şi a poruncit cu poruncă (edogmatisan) de obşte şi cu rânduială la tot neamul iudeu. trunchierea adevărului sau adăugarea de învăţături străine tezaurului de credinţă apostolic. Termenul apare şi în Vechiul Testament cu înţelesul profan. să fie omorâţi înţelepţii. tendinţa de speculaţie abstractă şi filosofică specifică Evului Mediu scolastic. prin puterea Sf. legea poruncilor şi învăţăturile ei (dogmasin) ca.

Deci. au mai fost numite şi dogme bisericeşti. Fiind formulate de Biserică. pot creşte ca număr sau formă pentru că Biserica este un organism viu care. observăm că dogmele (învăţăturile) nu sunt obligatorii sau restrictive prin puterea externă care le emite. Caracterul de taină al dogmelor a făcut pe unii patrologi să atribuie formulei vasiliene caracterul de inspiraţie a Sf. ci prin conţinut.” Sf. viaţa morală. Duh. astfel încât adeziunea era liberă. un adevăr trebuie mai întâi mărturisit de întreaga comunitate a Bisericii nu numai de câteva persoane individuale. în funcţie de progresul Dogma şi social şi ştiinţific. 13. Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti au folosit termenul pentru desemnarea învăţăturilor fundamentale ale credinţei creştine. Pentru întâia oară este folosit de Sf. 13 libertatea . lăsând spaţiu interpretării rolului dogmelor ca adevăruri teoretice. inclusiv celor care nu sunt membri ai Bisericii. Numai Biserica le propovăduieşte şi le aprofundează neîncetat. fie din tradiţia apostolică. Grigorie de Nazianz recomandă ca „cei botezaţi să-şi zidească viaţa pe temelia dogmelor”. iar predicaţia se adresează tuturor. ci şi la aspectele Dogma ca adevăr de morale legate de ele. Duh poate formula oricând adevăruri dogmatice în acord cu necesităţile şi provocările epocii în care trăieşte. dogmele sunt îmbrăţişate de comunitatea eclesiastică în mod liber. IV) încep să apară decizii cu privire la religioasă. formulă care avea să devină introductivă pentru toate hotărârile dogmatice de mai târziu. Dogmele nu se refereau numai la învăţături de credinţă teoretice. Duh cu omul: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă!”. ca adevăruri mântuitoare aplicabile fiecărui creştin. altfel spus dogmele sunt mărturisite în Biserică.4). pentru a deveni dogmă. Dogmele nu sunt limitate la număr. Ignatie. sancţionată prin canoanele bisericeşti şi hotărârile sinoadelor. Sf. Este esenţial pentru toate formulările dogmatice ulterioare menţionarea textului din Fapte 15. iar Didahia celor 12 Apostoli le numeşte „dogmele Evangheliei.6 Din perioada de aur a patristicii (sec. prin care se arată că dogma este rezultatul unei colaborări a Sf. Toate au aceeaşi putere în ce priveşte credinţa”. precum şi de nevoile credincioşilor care se adaptează noilor condiţii persoanei. care le acceptă ca norme cu autoritate datorită relaţiei pe care ele o creează între membrii comunităţii de credincioşi şi între lume şi Dumnezeu. În acest ultim sens.28. Ioan Gură de Aur le spune „dogmele Bisericii”. Ignatie Teoforul. De aceea. fie ei membri ai ierarhiei sau teologi. în baza autorităţii apostolilor care le-au transmis în puterea Sfântului Duh. prin lucrarea Sf. Nicolae Berdiaev consideră 6 Sf.(dogmata) rânduite de apostolii şi de preoţii din Ierusalim” (Fapte 16. Un adevăr devine dogmă numai după ce este experimentat şi certificat în interiorul Bisericii. de viaţă. pe când propovăduirea este publică”. El atribuie dogmelor un caracter sacru atunci când îi sfătuieşte pe eunomieni să „filosofeze în limitele proprii” adică în spaţiul Bisericii.1 sau Barnaba. Părinţii apostolici foloseau formule dogmatice cu aplicare credinţă şi practică practică. invitându-i să devină membri. care vorbeşte despre „dogmele Domnului”. nu în societatea păgână care nu ar fi perceput adecvat adevărurile dogmatice. Către magnezieni. apoi continuă „dogmele sunt tainice. Sf. Vasile cel Mare afirmă: „Învăţătura Bisericii este alcătuită din dogme şi propovăduire pe care le avem fie din învăţătura scrisă.

92 14 Relaţia „dogmă” – „învăţătură dogmatică” 2. Dogma şi Sfânta Scriptură 7 Sf. ci să se urmărească progresul în adevăr. potrivit Sf. în calitate de membru al Trupului tainic al lui Hristos. Epistola 223. în sinoadele ecumenice sau sinoade locale. ci contribuie nesfârşit la creşterea şi aprofundarea cunoaşterii adevărului de credinţă formulat prin dogme. mai presus de cele descoperite prin dogme şi nici nu poate preface adevărurile dogmatice în adevăruri ştiinţifice. Explicitările tratatelor de teologie dogmatică nu aduc nimic nou în datul revelat. dascălii de teologie îşi construiesc edificiul doctrinar individual. procesul de aprofundare şi trăire a acestora nu se opreşte niciodată. Dogma are caracter universal şi general. ele denunţă o falsă orientare a experienţei spirituale. formulat de Biserică. învăţătura dogmatică are caracter relativ şi provizoriu. să nu urmeze unilateral propriile speculaţii şi să evite creativitatea. să manifeste fidelitate în învăţătura de credinţă. sub asistenţa Sf. Dogma este un adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu. Dogma are caracter absolut şi neschimbabil. 8. 14. 4. Ideea că dogmele au caracter constrictiv. să se completeze cele ce lipsesc pentru trăirea adevărului şi să se urmărească adaosul la trăire prin Duhul Sfânt. nevoia de elaborare. Teologia Dogmatică reprezintă un sistem elaborat de cugetare creştină. spre a nu fi tentat să pună în locul adevărurilor de credinţă ale Bisericii propriile sale păreri. la Papadopoulou. Forma. În elaborarea unei Teologii Dogmatice autentice. nefiind aceleaşi pentru toate Bisericile. Tradiţii. 9. Sf. Oricât de înaltă ar fi. învăţăturile dogmaticii sunt reflecţii deductive şi speculative ale adevărului revelat cuprins în dogme. . reflecţia teologică nu poate duce la descoperirea de noi adevăruri de credinţă. 13. ci precizarea clară a adevărului de credinţă mântuitor. Sf. 10. Pe fondul tradiţiei dinamice a Bisericii.7 Deşi Teologia Dogmatică îşi ia numele de la dogme. Scripturi şi Sf. 5. deviaţia de la calea spirituală” . p. 6. La pregătirea şi formularea dogmei contribuie mai mulţi factori (Biserica. Vasile cel Mare a arătat care sunt criteriile de aplicare a dogmelor în viaţa comunităţii bisericeşti: nu este permis să se adăuge adevăruri noi. profunzimea şi informaţia depind de gradul de formare teologică a autorilor reflecţiilor dogmatice. 11. apariţia ereziilor etc). Dogma – obiectul Teologiei Dogmatice Formulele dogmatice au generat explicitări şi interpretări de-a lungul timpului. 5. Dogma este adevăr de credinţă revelat.că „Dogmele au un rol negativ. 2007. 12. recunoscute de sinoadele ecumenice. În formularea dogmei nu se urmăreşte o sinteză. teologul trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să aibă formare teologică şi ştiinţifică adecvată. 7. sunt necesare unele precizări care fac distincţia clară între ceea ce înseamnă adevăr dogmatic şi teologie dogmatică: 1. Fiecare credincios acceptă autoritatea dogmelor în mod liber. printr-un sistem de deducţii şi raţionamente. la elaborarea tratatului de teologie participă doar dascălul de teologie. Duh. Vasile cel Mare. 3. Duh. reflecţiile teologice au caracter particular. fiind impuse de autoritatea externă este nefondată.

Forma supremă de relaţionare a omului cu Hristos este Sfânta Euharistie. Descoperirea adevărată s-a făcut prin Iisus Hristos. deplină pentru mântuire. lume-Treime. am aflat credinţa cea adevărată. Revelaţia nu se reduce la a fi un corp de învăţături obligatorii. dar şi legătura care trebuie făcută cu umanitatea care crede în El şi îi urmează până la sfârşitul veacurilor. aşa cum au vazut-o ucenicii aleşi la Schimbarea la Faţă. „Vederea” lui Dumnezeu prin icoană sau prin rugăciunea inimii conduce la perceperea Luminii necreate. Rolul Sf. la înţelegerea căreia participă formulările dogmatice ulterioare. Formularea dogmelor s-a făcut tocmai în perioada de după Învierea Domnului. baza formulărilor dogmatice. Dumnezeu se descoperă personal în diferite moduri autorilor biblici. iar pe de alta pentru a arăta că lucrarea Lui în lume este continuată prin prezenţa Duhului Sfânt. cum ar fi Moise care „l-a văzut” pe Dumnezeu pe Muntele Sinai. în care credinciosul se împărtăşeşte de Hristos şi îl „vede” asemeni lui Moise. este marea dogmă. că aceasta ne-a mântuit pe noi!” Aşadar. auzit şi atins (I Ioan 1. Nici profeţii.45). Revelarea desăvârşită va avea loc „faţă către faţă” în realitatea eshatologică. Comuniunea cu Hristos este act de revelaţie şi cunoaştere personală. Dumnezeu rămâne ascuns chiar şi Apostolilor în multe privinţe. ca mijloace de experimentare şi adâncire personală a relaţiei om-Dumnezeu. pentru a fi văzut. Orice dogmă conduce la actualizarea relaţiei personale cu Iisus Hristos prin care Dumnezeu S-a descoperit ca Adevărul. impuse unei comunităţi de credincioşi (chiar daca ar fi fost poporul ales sau comunitatea Apostolilor). persoana divino-umană care S-a arătat arătat istoric şi s-a permanentizat în lume prin Sf. va accepta liber dogmele pe baza experienţei personale. după promisiunea Mântuitorului: „Cine M-a vazut pe Mine. Izvorul revelaţiei este Hristos-omul.Revelaţia dumnezeiască este punctul de intrepătrundere a Sfintei Scripturi cu dogma. revelarea istorică a lui Iisus Hristos. ci este act de relaţie personală între Dumnezeu şi persoana umană. Duh în formularea dogmelor „Hristofania” constituie. comuniunea cu Dumnezeu în acest timp. nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne. am primit Duhul cel ceresc. care au ca obiect atât manifestarea Lui pământească. care devine treimică. cu toate evenimentele văzute ce ţin de lucrarea Lui pe pământ. pe Muntele Taborului. a văzut pe Tatăl Meu care M-a trimis!” (Ioan 12. cum am văzut. De aici se naşte întrebarea: Cum poate fi pre-gustată Împărăţia cerurilor sau raiul. Atât vederea prin icoană cât şi rugăciunea ascetică se fundamentează pe întruparea Domnului.1). deşi realităţile depline se vor descoperi la 15 Rolul Duhului Sfânt îm formularea dogmelor . Dacă omul acceptă relaţia personală cu Hristos care S-a făcut cunoscut. Euharistie încât cel ce se împărtăşeşte primeşte posibilitatea cunoaşterii nemediate a lui Dumnezeu. pe de o parte pentru că toate cele pământeşti se fac „prin Hristos cel înviat”. La finalul Liturghiei se cântă dealtfel: „Am vazut lumina cea adevărată. nici sfinţii nu au o cunoaştere desăvârşităa lui Dumnezeu până la venirea Domnului şi instaurarea unui „cer nou şi pământ nou”. Deşi descoperirea prin Hristos este cea mai înaltă. descrisă în Noul Testament.

regi sau drepţi. individuală. ca şi Sf. În sfârşit. Nu este o prezenţă magică. mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său. De la curăţirea individuală se trece la zidirea comunităţii eclesiale. potrivit Noului Testament. incantaţii sau practici divinatorii. Scriptură însăşi (II Timotei 3. Nu este vorba despre dragostea emoţională. Creştinii primelor comunităţi aveau conştiinţa că sunt purtători ai Duhului Sfânt în forma unor harisme.20). pe Dumnezeu. şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi. pentru a nu se cădea în individualism şi moralism. iar pe de alta realitatea adevărului eshatologic. Sf. nu poate să-L iubească” (Ioan 4. pe care l-a văzut. Puterea dogmei de a transmite adevăruri trans-istorice este dată în lucrarea peste veacuri a Duhului Sfânt în Biserică.sfârşitul lumii? Dogma reflectă adevăruri istorice şi trans-istorice: pe de o parte adevărul existenţei istorice a lui Iisus Hristos.28) arătând convingerea Bisericii că dogmele sunt rodul inspiraţiei Duhului Sfânt. în Noul Testament se arată că Duhul Sfânt este trimis peste tot „poporul lui Dumnezeu”. manipulativă prin mijloace umane.16). bătrânii voştri visuri vor visa iar tinerii voştri vedenii vor vedea. Pavel respinge vehement idea că unii membri ai comunităţii din Corint sunt mai harismatici decât alţii. ci de interdependenţa dintre membrii Bisericii din Corint care formează „un singur trup”. Ioan Evanghelistul spune: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu. Pavel încheie Epistola a II-a către Corinteni numind pe Sfântul Duh „comuniune” (koinonia). Perceperea lucrării Lui în lume presupune un anumit discernământ duhovnicesc. purificarea şi nu o simplă schimbare a conduitei sociale. Dragostea este semnul prezenţei Duhului Sfânt în comunitatea Bisericii. Duhul Sfânt este Duhul libertăţii în mijlocul celor care îl primesc pe Hristos personal. lucrarea Duhului Sfânt în oameni se vede prin cultivarea şi crearea comuniunii (koinonia) în comunitatea bisericească. afirmând că fiecare are un anumit dar (I Corinteni. care devin instrumente ale Lui în lume. Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu alegea profeţi. în care Hristos este Împăratul veacurilor într-un veşnic prezent. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu” (Ioil 3. Prezenţa Duhului se arată prin schimbarea morală radicală a omuluim aceasta însemnând cultivarea constantă şi profundă a virtuţilor creştine. Duhul Sfânt nu lucrează în persoane izolate. Duhul lucrează prin oameni liberi. iar pe fratele său îl urăşte. capitolul 12). Sf. patriarhi. Harismele erau considerate bune în măsura în 16 Rolul dogmei în progresul moral individual şi comunitar . 1-2). Duhul Sfânt este prezent şi lucrător permanent. aşa cum prevestise profetul Ioil: „Dar după aceea. cum se întâmplă în cazul religiilor spiritiste păgâne. prin Providenţa dumnezeiască. Peste toate harismele el arată că chiar şi peste credinţa care „mută munţii” nu are mai mare valoare decât dragostea. vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul. Fără curăţirea inimii. pe Care nu L-a văzut. Formulările sinoadelor pun pe prim plan rolul Sfântului Duh în elaborarea dogmelor: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15. Duhul Sfânt nu ar fi lucrat în aghiografi şi nu inspira pe Părinţii care au formulat dogme şi scrieri teologice.

o realitate empirică. în fidelitate faţă de Hristos au puterea şi chemarea de a participa la adevărul dumnezeiesc. Rolul Duhului este de a forma un singur trup şi de a elimina individualismul. În limbajul liturgic. fie tainic. În sinoade s-au exprimat dogmele care concentrează credinţa Bisericii şi oferă cunoaşterea lui Dumnezeu înrelaţie cu lumea prin Hristos. Manifestarea liturgică a realităţii euharistice este întâlnită încă din secolul al II-lea la Ignatie Teoforul şi rămâne neschimbată până la sfârşitul veacurilor. după modelul patern-filial. Este un organism viu care îl are pe Hristos drept cap. episcopul nu poate exprima un adevăr liturgic sau dogmatic. Ca organism sacramental. astfel. respectiv episcopul înconjurat de preoţi. sinoadele episcopilor au devenit expresia comprehensivă a unităţii de credinţă a Bisericii de pretutindeni. fie prin prezenţa unor harisme speciale. care slujeşte Euharistia. organizată local dar răspândită în întreaga lume. ca o confirmare a receptării lor autentice. Dogmele exprimate şi asumate de comunitatea bisericească nu sunt numai formulări logice sau exprimări ale credinţei. empirice care îl arată pe Dumnezeu ca Tatăl Domnului Iisus 17 . popor – sub un singur Cap. se exprimă dogmatic prin adunarea tuturor episcopilor întru aceeaşi credinţă. izolată. Acest „trup” este forma existenţială şi completă în care se realizează cunoaşterea lui Dumnezeu prin comuniune de relaţii. făcând ca fiecare membru să le cunoască şi să le experieze. Conducerea şi con-lucrarea în această comunitate este dată de Hristos. Dogmele sunt astfel „circulate” între ierarhie şi poporul binecredincios în trupul Bisericii. care presupune şi conduce la zidirea Bisericii care le Bisericii la formularea întăreşte cu valoare de adevăr. făcut cunoscut prin revelaţie în relaţia cu lumea. preoţi.care revelau prezenţa Duhului care zideşte Biserica. De aceea. „Biserica” este comunitatea în care se lucrează relaţia dogmelor omului cu Dumnezeu la nivel inter-personal. Grigorie de Nazianz compară „vederea” (theoria) lui Dumnezeu cu prezenţa Duhului Sfânt. Biserica. acceptarea învăţăturilor de către „poporul credincios” este exprimată prin „Amin” la fiecare formulă dogmatică. ci sunt în permanenţă enunţate şi filtrate de comunitatea tuturor membrilor. Aspectul formal şi formativ al dogmelor: rolul Bisericii Dogmele sunt rodul revelaţiei. nu ca experienţă personală. Cunoaşterea voii lui Dumnezeu în Biserică este. ca imagine a lui Hristos cu Apostolii la Cina cea de Taină. îl primeşte pe Dumnezeu Tatăl care lucrează prin Duhul Sfânt mântuirea membrilor ei. prin Iisus Hristos. Ierarhia reprezentată liturgic în comunitate exprimă faptul că acea comunitate face mărturia „cu o singură gură şi o singură inimă” a „dogmei” hristologice. Membrii laici care urmează chemarea baptismală. Sf. în care lumea este cuprinsă formând „trupul lui Hristos”. Fără confirmarea poporului laic. Biserica include pe toţi membrii botezaţi către care Hristos se descoperă. În concluzie. prin chemarea Apostolilorm unei ierarhii. care este Hristos şi sub asistenţa Duhului Sfânt contribuie la formularea şi aprofundarea dogmelor ca adevăruri vii. întreaga Biserică – episcopi. individuală.

Fiind formulată. Dogma nu se impune cu autoritate exterioară. confirmate de Sinodul Bisericii autocefale. fiind acceptată de toate Bisericile locale care au fost reprezentae. Se înţelege deci că dogma este infailibilă nu prin instituţia care le formulează (sinodul sau episcopul). cu toate categoriile şi harismele Duhului. Sf. dogmatica înseamnă strădania teologilor şi studenţilor de a interpreta existenţial dogmele. singurul lucru permis fiind acela de a o aprofunda. De exemplu. chiar şi în cazul proclamării lor ca sfinţi sau Părinţi ai Bisericii. făr a aştepta ca un Sinod ecumenic să le proclame. Dogma nu este deci un simplu mijloc de cunoaştere netică. cu atât mai puţin este infailibilă dogmatica. Părinţii contemporani interpretează dogmele fără a adăuga noi învăţături. dogma nu mai poate fi schimbată de nimeni în conţinut. confirmată şi asumată de întreaga comunitate. Episcopul are puterea de a convoca sinodul prin care dogma/credinţă este acceptată drept mărturie comună şi unanimă a cunoaşterii lui Dumnezeu pentru toate Bisericile. fără a aştepta ca intepreatările să fie general primite de Biserică. Statutul dogmei nu rezidă nici în faima sau sfinţenia vreunei persoane individuale. contrat structurii didactice care o consideră încheiată cu Sf. ci prin „comuniunea sau împărtăşirea Sf. „Patristica” este o realitate vie în Biserică. Odată primită în Biserică. trăită. Duh” care o inspiră şi în care rezidă „unitatea Bisericii”. Pentru ca dogma să îşi păstreze autoritatea şi vavabilitatea este imperativ ca în Biserică să funcţioneze comunitatea euharistică. Ioan Damaschinul. al întregii lumi. valabilitatea ei este irevocabilă. ci se confirmă şi se receptează prin acordul comunităţii. exercitate individual. prin El.Hristos şi. Când sinoadele ecumenice devin inoperante (după secolul al VIII-lea) Biserica îşi continuă misiunea şi mărturisirea dogmatică prin viaţa lioturgică şi afirmaţiile părinţilor contemporani. interpreta şi trăi ca teologie practică. asumarea şi validarea ei de întreaga comunitate şi proclamarea de către sinod. dar a devenit dogmă numai după introducerea ei în comunitatea Bisericii. De aceea. nici prin perfecţiunea morală a experienţei individuale. ea nu devine ipso facto dogmă. Fiecare afirmaţie patristică trebuie să întrunească armonia „comuniunii Sf. Duh” pentru a avea caracter general acceptat. Fiecare persoană umană este 18 Autoritatea şi valabilitatea dogmei . Ea construieşte comuniunea tuturor celro care cred în Hristos. Creştinii care s-au bucurat de harisme individuale speciale ale Duhului Sfânt nu pot fi consideraţi infailibili. care are nevoie de mântuire. Dacă dogmele nu sunt infailibile prin elementul uman care contribuie la formularea lor. Autoritatea şi valabilitatea dogmei Autoritatea şi valabilitatea dogmei derivă din conţinutul revelat şi din faptul că are ca scop crearea unei relaţii filiale între Dumnezeu cel care mântuieşte şi lume. Când un dogmatist argumentează o învăţătură pe baza unei afirmaţii a unui Părinte sau ascet îmbunătăţie. Atanasie cel Mare a formulat corect învăţătura despre consubstanţialitatea (omoousia) Fiului cu Tatăl în Sfânta Treime înainte de Sinodul I ecumenic de la Niceea.

sprijinită pe autoritatea şi demnitatea lui Relaţia dintre dogmă şi Dumnezeu care nu înşeală. Noţiunea “adevăr de credinţă” arată rolul credinţei în raţiunea umană receptarea adevărului. Sunt adevăruri egale. După conţinut. de drept. primite prin consens. de morală 3. însuşeşte. Din punct de vedere al raportului cu raţiunea: a. 7. care trebuie acceptate şi trăite la fel. respectiv aspectul subiectiv al dogmei. Pe lângă conţinutul divin există şi forma logică sau definiţia. Există mai multe împărţiri. dogmele se sprijină numai pe autoritatea lui Dumnezeu şi nu pe argumente raţionale. dezvoltate. 6. Dogma şi raţiunea Criteriul de acceptare a dogmei este credinţa. Din punct de vedere al formulărilor: a. Ortodoxia consideră toate dogmele necesare pentru mântuire. explicite. Primele cuprind adevăruri de credinţă mai cuprinzătoare şi devin fundament al celor speciale. de aceea dogmatica implică un act de smerenie din partea dogmatistului. 11. 12. în acord cu porunca Mântuitorului care spune ca cei botezaţi “Să păzească TOATE câte v-am spus vouă” (Matei 28. 5. speciale. după epoca Sinoadelor ecumenice fără ca autoritatea lor să fie inferioară. 2. nedezvoltate. Raţiunea este cea care formulează. cele formulate solemn de Biserică. 8. Din punct de vedere al dezvoltării: a. 2. pure. implicite. iar mai pe larg în manualele de Dogmatică şi Mărturisirile de Credinţă. Adevărul nu aparţine unuia sau altuia dintre teologi ci este revelat şi incorporat în Trupul Bisericii şi poate fi descoperit. definite de Biserică în amănunt şi b. Dogmele nu diferă în importanţă. deosebitoare. formulate sumar pentru că nu s-a simţit nevoia formulării la acel timp. predică şi apără adevărurile de 19 . fiind acceptate numai pe baza autorităţii lui Dumnezeu şi b. 17). Din punct de vedere al obiectului: a. mixte. Raţiunea nu poate descoperi adevărurile dar nici să le accepte după descoperire şi formulare decât prin credinţă. În esenţă ele sunt cuprinse în Crez. Din punct de vedere al raportului între ele: a. care pot fi parţial înţelese şi cu raţiunea (existenţa lui Dumnezeu). Dumnezeu poate fi cunoscut numai „în Duhul”iar Duhul este al dragostei şi al comuniunii (Romani 12. 9.pasibilă de eroare. Împărţirea dogmelor Nu există un inventar strict al dogmelor. comune tuturor şi b. interpretat şi trăit doar în comuniune şi în comunitatea Sfântului Duh. prin Sinodul ecumenic şi b. numite şi mistere. Organul de primire a adevărului revelat este credinţa. 4. generale şi b. de credinţă şi b. care nu aduc prejudicii în autoritate. 1. unitate sau obligativitate pentru mântuire. Din punct de vedere al raporturilor interconfesionale: a. Enumerăm şase tipuri de împărţire a dogmelor: 1. iar cel de exprimare şi formulare este raţiunea. 10.19). de fapt.

crearea sufletului în urmaşii lui Adam. Dogmele sunt. Redăm câteva exemple de teologumene: timpul creaţiei şi căderii îngerilor. Să privească aspecte neformulate în dogme. 8. Condiţia este să nu contrazică dogmele. dar de aplicare a care vine să precizeze anumite aspecte ale învăţăturii Bisericii insuficient dezvoltate în teologumenei dogme. Să i se simtă nevoia şi utilitatea. TEOLOGUMENA Este o învăţătură de credinţă formulată de un teolog. nedefinit de Biserică. 3. raţiunea contribuie la cercetarea. ci şi logic necesare. 6. aprofundarea. modul transmiterii păcatului strămoşesc. discutarea şi aprofundarea adevărului de credinţă desprins din revelaţie. 5. având un oarecare temei în Definiţia şi principiile revelaţie. ea nu forţează credinciosul să le primească. dar nu pot dovedi că sunt. raţiunea nu elimină niciodată misterul. 7. care nu întruneşte consensul unanim al Bisericii. adevăruri supraraţionale. dovedind că dogmele nu sunt împotriva ştiinţei şi nici imposibile. luarea cu trupul la cer a Maicii Domnului şi altele. dar nici nu se deosebeşte substanţial pentru că fondul revelat este acelaşi. ci perfecţionare şi elaborare. Cei necredincioşi pot respinge dogmele ca nefiind logic necesare. pentru că revelaţia s-a încheiat cu Hristos. predicarea şi apărarea acesteia. Raţiunea are un rol esenţial în formularea dogmei: 1. Să aibă temei în revelaţie sau deductibil din revelaţie. ci poate înlătura obiecţiunile ridicate împotriva dogmelor. necesară pentru înţelegerea Rolul raţiunii în adevărului de credinţă. ci să constituie obiect de reflexie teologică. . o credinţă tradiţională trebuie să întrunească patru condiţii: 1. Adevărul formulat nu se identifică cu adevărul iniţial. fiind călăuzită de credinţă şi încălzită de iubire. în ele însele. Înainte de formulare. Deşi face dogmele inteligibile. teologumena se apropie de dogmă dar este acceptată prin „Consensus Ecclesiae Dispersae”.credinţă formulate. 2. În timpul formulării. aşadar. care nu au fost aprofundate sau dezvoltate în Biserică. Teologumena are o mare circulaţie şi rămâne pasibilă de dezvoltare în cadrul tradiţiei bisericeşti. imposibile şi nici să înlocuiască adevăruri de credinţă cu adevăruri omeneşti care să nu fie numai posibile. Pentru a fi considerată în rândul teologumenelor. Să fie în acord cu dogmele. raţiunea dă o formă logică şi clară. 20 2. Pentru că este expresia unor teologi. atât în conţinut cât şi în consecinţele pe care le poate avea asupra învăţăturii Bisericii. Raţiunea nu poate dovedi că dogmele sunt logic necesare şi nu poate constrânge pe nimeni să le primească. 4. 3. raţiunea participă la însuşirea. După formulare. Sfera dogmei este doar mai largă decât cea a datului revelat. Formularea dogmei nu înseamnă schimbarea conţinutului formulareea dogmelor adevărului de credinţă.

nr. Prof. Credinţa precede cunoaşterea şi are caracter iluminator. bazată pe revelaţie şi are valoare intelectuală proprie. adică printr-o relaţie personală făcută posibilă oamenilor aleşi de către Dumnezeu iar mai pe urmă prin Hristos Însuşi. 2007. care nu are justificare suficientă nici în revelaţie. Ioan Ică Jr. 534-572. Nu sunt suficiente afirmaţiile metafizice despre Dumnezeu abstract. Conf. pp. Desluşirea Tainei. Nu are valoare pentru mântuire pentru că reprezintă simplă speculaţie deductivă în cazuri specifice. Dr. prin definiţia logică. Noţiunea dogmei. cercul lor depăşind spaţiul dogmelor şi al teologumenelor. Credinţa este practicată prin Taine. Dogmatica experienţei ecleziale.PĂREREA TEOLOGICĂ Este o teorie lansată de un teolog. Părerea teologică poate fi îndoielnică. prin morala socială şi particulară. aşa cum l-au experiat profeţii. Fiind supralogică. Teologia ortodoxă îmbină fericit iluminarea prin cunoaştere. deşi individual sunt sau par a fi egale ca importanţă şi logice în formulare. Acest caracter Caracteristicile este dat de conţinutul adevărului revelat dar. dogma a constituit fundamentul unităţii de credinţă.. Stilianou G. apostolii şi evangheliştii. Constantin Băjău. Deisis. în limitele intelectului uman. Teologie şi limbă. traducere de Pr. Papadopoulou. pentru ca abia după aceea să expună logic şi coerent dogmele care fac obiectul credinţei. Sibiu. Sibiu. are un grad de cunoaşterii dogmatice cunoaştere umană. supraraţională.1999. Karl Christian Felmy. Dumitru Stăniloae. Editura Mitropoliei Olteniei. Ea oferă o cunoaştere obiectivă. XVI(1964). Pe baza credinţei. Numărul părerilor teologice este foarte mare. devenind parte integrantă din ansamblul vieţii creştine. ci la Dumnezeu. Simbolul de credinţă începe cu formula de adeziune totală „Cred!”. în ST. omul acceptă că Dumnezeu este Creator. Introducere şi traducere de Pr. întrucât cuprinde elemente care aparent se contrazic. Andrew Louth. nu veţi înţelege” (Isaia 7. 1999. cu celebrarea şi manifestarea credinţei în viaţa personală şi socială. ci acceptarea Lui ca Persoană de 21 . întrucât oferă o cunoaştere precisă. ceea ce-i oferă o viziune distinctă cu privire la viaţa şi destinul propriu. Deisis. pentru că se bazează pe autoritatea lui Dumnezeu: “De nu veţi crede. Credinţa nu înseamnă adeziunea la un set de dogme. care sunt obiectul credinţei. supralogică. CUNOAŞTEREA DOGMATICĂ Antinomia cunoaşterii dogmatice Dogma conduce la o cunoaştere antinomică.9). Dr. 9-10. Răscumpărător şi Sfinţitor. La baza cunoaşterii dogmatice stă credinţa. BIBLIOGRAFIE Pr. prin dogme. Despre natura teologiei. Antinomia reprezintă un adevăr divin propus spre cunoaştere omului prin intermediul analogiilor. De aceea adevărul dogmatic depăşeşte raţiunea. Craiova. dar nici nu contrazice dogma.

Prin analogie se poate vorbi despre „dreptatea” lui Dumnezeu. în virtutea unor asemănări relative. 22 . în care membrii sunt persoane cu voie liberă. Puterile cereşti sunt o reprezentare limitată a divinului. analoage dar nu identice cu Dumnezeu. Analogia îşi are punctul de plecare în constatarea că universul este creaţia lui Analogia ca instrument Dumnezeu. O analogie frecventă constituie existenţa îngerilor. prin unitatea lui de esenţă cu întreita funcţie (Fericitul Augustin). perfecte. în care Dumnezeu este analizat din perspectiva asocierii imaginii Sale cu cea a omului. capătă un sens suprafiresc. numite „analoage”. Analogia a fost subiectul unor critici. Astfel se naşte credinţa despre omniprezenţa şi perfecţiunea Treimii în creaţie. potrivit căreia se preferă tăcerea atunci când se vorbeşte despre Dumnezeu şi eliminarea oricărei posibilităţi de cunoaştere. analogia folosită frecvent ia ca element de asemănare sufletul omului. conducând pe credincios la acceptarea existenţei unei realităţi supreme. Armonia. Aceasta a dus adeseori la exagerări. Analogia reprezintă un proces Dumnezeu prin care omul pleacă de la analiza creaţiei şi ajunge la descoperirea lui Dumnezeu. În final. Părinţii răsăriteni au preferat să ia ca analogie a Treimii familia. În acest fel. antinomic în care se cuprinde şi se reflectă Treimea şi uniunea Persoanelor. Universul vorbeşte despre Creator.12). Rezultă că dreptatea divină este oricând mult mai mult decât poate omul să definească prin noţiunea de dreptate. în care au excelat Friederich Scheleiermacher şi Albert Ritschl din teologia protestantă. Aşa cum fiecare lucrare omenească îl reprezintă pe autor. deşi între cele două există diferenţe. reflectând ceva de cunoaştere a lui din personalitatea lui. creat după chipul lui Dumnezeu. în care unitatea se manifestă în pluralitate iar pluralitatea uneşte multiplicitatea în persoană. Oricum. chiar dacă există diferenţe între cele două categorii. Un prim pas în cunoaşterea dogmatică este analogia. Evident că sufletul uman nu se desăvârşeşte prin sine însuşi şi nu ajunge niciodată la desăvârşirea absolută care-I aparţine numai lui Dumnezeu. Unii Părinţi au văzut sufletul omenesc drept analogia Sfintei Treimi. de formă bogomilă. ontologice: dreptatea umană este o palidă reflexie a dreptăţii divine. Este o formă echivocă de a reprezenta pe Dumnezeu. Metode de cunoaştere dogmatică Analogia. afirmaţiile care par contradictorii.relaţie şi viaţă în comuniune. rânduiala. Analogia reprezintă o metodă de cunoaştere prin care conceptele derivate din lucruri cunoscute sunt aplicate unor lucruri necunoscute. Direcţia opusă este cea agnostică. dând posibilitatea subiectului cunoscător de a delimita reducţionist realitatea existenţei treimice. Astfel. Ei fac legătura între perfecţiunea Creatorului şi dorinţa de perfecţiune a omului. care este omul. atotcunoscătoare. raţionalitatea din lume sunt semnele incontestabile ale unei ordini mai presus de lume şi de hazard care-L arată pe Dumnezeu ca fiinţă înţeleaptă. a existat un curent sub numele de antropomorfism. aceasta oferă doar o imagine “în parte” a ceea ce este Dumnezeu cu adevărat (I Corinteni 13. prin asociere cu dreptatea umană. fiinţe netrupeşti. Aceste concluzii se pot trage şi din analiza microcosmosului.

este pentru 23 . ci partea nevăzută. Posibilitatea cunoaşterii dogmatice Adevărata cunoaştere teologică nu elimină nici analogia. spirituală a fiinţei umane. întrucât orice formă discursivă a unui conţinut revelat trebuie desprins de tot ce este sensibil pentru a i se conserva adevărata valoare. de pildă. ci pentru că dincolo de statui stătea realitatea şi pericolul idolatriei. Spre exemplu. ceea ce înseamnă că este strâns Simbolul – legat de taina pe care o reprezintă. arătând că este de preferat să se evite atât antropomorfismul. care conducea spre o idolatrizare a minţii umane (via eminentiae). Simbolul şi cunoaşterea dogmatică Cunoaşterea prin simbol nu se aplică numai dogmaticii. Pentru ca simbolul să devină grăitor. cât şi agnosticismul. Nu raţiunea este cea care operează în cazul cunoaşterii simbolice. încât fiecare să ajute la perceperea voii şi lucrării lui Dumnezeu cu creaţia Sa. dar nu prin eliminare. prin negaţie (via negativa). Nicolae Berdiaev a putut afirma că “tot ceea ce vedem este o reflectare a ceea ce este invizibil pentru ochii noştri. Calea de mijloc propune acceptarea parţială a fiecărei direcţii în sensul că ele atestă realitatea divinintăţii care este obiectivă. Înţelegem de aici că nu simbolul creează realitatea. ci le foloseşte cu discernământ. În simbol există. ci este doar un semn al unei realităţi nevăzute. Capacitatea cunoaşterii simbolice a dus la temperarea pretenţiei de cunoaştere catafatice. chiar dacă nu ar exista simbolul care să o reflecte.Teologia răsăriteană respinge ambele extreme. lumina de la Schimbarea la Faţă este cunoaşterea văzută şi simbolul slavei reale a lui Iisus Hristos. depăşind sfera inteligenţei. care există independent. Simbolul oferă gândirii informaţia în formă sintetică. care vine prin participare şi experienţă. promovată excesiv în Apus. Cunoaşterea prin raţiune este doar începutul adevăratei cunoaşteri. Creştinii dărâmau statuile nu pentru ceea ce se nevăzută vedea sau pentru că nu aveau noţiunea de artă ori aveau aversiune pentru materia din care erau confecţionaţi. ci îl ajută pe om să experimenteze în viaţa lui viaţa după Dumnezeu. Simbolul este considerat de Părintele Dumitru Stăniloae “punctul de întretăiere a divinului cu umanul”. nici simbolul. Simbolul este un element material care dezvăluie o realitate spirituală nevăzută. o parte văzută şi una nevăzută. Cosmosul. Cel mai bine răspune nevoii de cunoaştere apofatismul care nu împiedică sau îngreunează accesul la Dumnezeu. de ordin spiritual. Ea este similară cunoaşterii apofatice. ci se extinde şi în domeniul filosofiei şi sociologiei. trebuie susţinut de credinţă. Rolul raţiunii este doar de a constata antinomiile divine şi a propune rezolvarea lor. ci prin unirea experienţială. aşadar. prin analogie.” Cunoaşterea simbolică pătrunde experimental în misterul divin. care primeşte revelaţia şi o transmite întreagii fiinţe umane. Datorită cunoaşterii simbolice.

Simbolul acestei cărţi este profeţia pe care o va cunoaşte prin inspiraţie divină. iar profeţia lui avea să conducă la cunoaşterea lui Mesia şi a Împărăţiei Sale (Daniel 13. omul se înalţă până la pregustarea vieţii veşnice. Simbolurile din Noul Testament sunt mai directe. Ele reprezentau expresia iubirii omului faţă de Dumnezeu şi de semeni în realitatea tainică a Bisericii. Scriptură reprezintă cuvântul lui Dumnezeu către umanitate. Sunt de menţionat astfel suflarea lui Iisus peste apostoli pentru a le transmite harul iertării. pe cât ne este îngăduit. Legătura cu Morala: cele două discipline au fost mult timp tratate împreună. este un bun comun. nici a-l grăi. în care semnul se identifică cu semnificatul. nu omului ca persoană însingurată. Dumnezeu şi lucrările Lui. limbile de foc sub care s-a pogorât Duhul Sfânt. se spune că pentru a îndepărta necredinţa. simbolul devine un îndemn pentru transfigurarea fiinţei umane. un simbol imens al existenţei şi lucrării lui Dumnezeu.14). Simbolul trimite întotdeauna la o realitate spirituală. Credinţa îl ajută pe om să depăşească materialitatea Universului şi. noi ajungem. Prin Teologia Morală. Viaţa duhovnicească nu poate exista fără cunoaşterea simbolică. Aceasta se deosebeşte radical de magie şi idolatrie. Maxim Mărturisitorul spune: “Acum ne servim pe cât ne este îngăduit de simboluri potrivite lucrurilor divine şi de la acestea păşim mai departe. lucru care nu este cu putinţă nici a-l concepe. pătrunzând în lumea spirituală. Numai aşa se poate înţelege expresia psalmistului “Cerurile spun slava lui Dumnezeu. nici a-l contempla cineva în întregime”. unde-şi au limitele toate felurile de cunoştinţe. cât şi în Noul Testament. deoarece semnul însuşi devine cauză a prezenţei harului. De aceea. Simbolul este prezent atât în Vechiul Testament.1). Din această cauză. pe temeiul Sfintei Tradiţii. dogmele se aplică în viaţă şi devin 24 . Posibilitatea profetului Iezechiel i se dă o carte pe care să o mănânce (Iezechiel 2. Teologia ortodoxă s-a folosit de simbol ca vehicul al cunoaşterii dumnezeieşti. făcând referire la lucrarea Fiului şi a Duhului în lume.8) pentru a începe cunoaşterii dogmatice. la raza cea mai presus de fiinţă. să primim adevărul ca simplu şi unitar perceput. Sf. încredinţat Bisericii. RAPORTUL TEOLOGIEI DOGMATICE CU ALTE DISCIPLINE TEOLOGICE Sf. Făcând să înceteze puterile noastre intelectuale. iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18. porumbelul ca simbol al iubirii şi păcii.Părinţii Bisericii. Tainele Bisericii sunt parte integrantă şi simbolică a Teologiei Dogmatice. Dumnezeu a lăsat Tainele prin care. Învăţăturile dogmatice devin abstracte şi reci dacă nu se împlinesc în viaţa creştină personală. Ele reprezintă o etapă ultimă de desăvârşire. să-l descopere pe Dumnezeu creatorul. fondul nu se acoperă cu forma. Nici în taină. sfinţind materia. după ce toată concepţia noastră despre cele divine a rămas mult în urmă. după puterile noastre. Sf. Irineu şi Tertulian au arătat încă din secolul al II-lea că Biblia este un bun al întregii Biserici şi numai aceasta stabileşte principalele învăţături în dogme. De exemplu. creîndu-se chiar riscul de transformare a teologiei dogmatice întrun sistem filosofic. lucrarea prefetică.

o Morală nefundamentată pe învăţăturile dogmatice clare se poate transforma în sentimentalism religios fără fundament doctrinar. Legătura cu Apologetica: Apologetica preia formulările dogmatice aşa cum au fost date de Biserică. Sfinţirea vieţii prin Taine se face în duhul Ortodoxiei. care poate în orice moment cădea în pietism. Primele cateheze ale Sf.mântuitoare. le propune şi le apără faţă de învăţături străine propuse de mintea umană. fie în învăţăturile dogmatice formulate deja de către Biserică. ele duc la întărirea credinţei şi săvârşirea de fapte mântuitoare. în vreme ce dogmatica rămasă într-un cerc strâns privează persoana de a avea acces la învăţătura adevărată. În sens invers. Împreună. Dogmatica indică principiile ataşamentului faţă de Dumnezeul cel adevărat. Toate catehezele îşi au esenţa fie în adevăruri biblice extrase direct. Chiril al Ierusalimului au esenţă profund dogmatică. În cazurile concrete ale misiunii preotului cu persoane sau grupuri de persoane în comunitate sau în afara ei. Legătura cu Pastorala: grija pentru mântuirea credincioşilor printr-o atitudine conformă cu preceptele dumnezeieşti în relaţiile dintre semenii face ca Pastorala să fie strâns ataşată de dogmatică. fie din aroganţa intelectuală a omului autosuficient sau dornic de putere şi mărire. schismă sau erezie. Legătura cu Omiletica şi Catehetica: acestea fac parte din cadrul disciplinelor practice care expun modul de propoveduire sub o formă frumoasă şi sistematică a învăţăturilor în cuvântările din cadrul activităţii misionare a Bisericii în lume. Dealtfel. Cei mai de seamă Sfinţi a Părinţi cunoşteau calea teologiei şi erau oameni de adâncă trăire duhovnicească. Ele redau în formă poetică adevărurile de credinţă dogmatice. rugăciunile din slujbele bisericeşti sunt adevărate compendii de teologie dogmatică. Ele se întrepătrund şi se susţin astfel încât o misiune fără susţinere dogmatică nu îşi îndeplineşte rolul esenţial pentru că poate induce în eroare. Experienţa adevărurilor de credinţă are loc numai în Biserică unde se descoperă adâncimea şi frumuseţea acestor adevăruri prin puterea şi lucrarea Sf. Raportul cu Misiologia: este însemnată deoarece principiile misiunii creştine în orice context nu pot fi despărţite de pricipiile dogmatice. fiind astfel călăuză spre mântuire. Ea devine astfel foarte importantă pentru păstrarea dreptei credinţe în forma ei autentică în faţa realităţii dezbinate a denominaţiunilor create fie din necunoaşterea întemeietorilor lor. iar Morala le pune în practică în funcţie de libertatea omului în har. conduce la slăvire sau doxologie şi la mişcarea voinţei umane spre împlinirea voii lui Dumnezeu sau al modelului sfinţilor. Raportul cu Iconografia: mesajul icoanei este forma sintetizată a învăţăturii prin 25 . Duh. Legătura cu Liturgica: Slujbele bisericeşti sunt principiile Dogmaticii transpuse şi trăite în viaţă. arătând că în slujbele bisericeşti cerul se coboară pe pământ şi pământul se ridică la cer. acesta se foloseşte de formulările dogmatice cu valoare imuabilă care să motiveze persoana umană în relaţie cu o altă persoană.

PERIOADA I: 2. Aşadar. 5. II. Vom menţiona principalele lucrări cu caracter dogmatic. Icoanele se pictează după reguli canonice bine stabilite. Omul este chip al lui Dumnezeu. Ioan Damaschinul până la Mărturisirea de credinţă (1642) a lui Petru Periodizarea teologiei Movilă. a realizării sfinţeniei în oameni şi trăirii Evengheliei de către oamenii credinţei. 1. 3. 1. Dogmatica este normativă pentru celelalte discipline şi pentru viaţa creştină. Policarp al Smirnei. unele având rol de discipline auxiliare faţă de ea. după norme de erminie şi învăţătura de veacuri a Bisericii pentru a conduce tainic pe credincios la cunoaşterea acelor realităţi ale dumnezeirii imposibil de exprimat prin cuvinte şi a sensibiliza sufletul uman în receptarea mai profundă a realităţii istorice şi spirituale a Întrupării lui Hristos. De la perioada apostolică până la Sf. ci îndeamnă la solidaritate. Este cel mai vechi manual crestin pentru randuiala bisericeasca si viata crestina. reprezentative pentru cele trei perioade în Biserica Ortodoxă. Epistola către Filipeni. Ea reprezintă fundamentul învăţăturii de credinţă ortodoxă. Sf. empatie şi recunoaşterea demnităţii fiecărei persoane. 26 . nu se instrumentalizează şi nu se reduce la a rezolva cazuri sociale. deşi procesul de dogmatizare este unul continuu. Didahia celor 12 Apostoli. Pictarea icoanelor este o artă misionară mai degrabă. indiferent de statutul social al fiecăruia. De la Petru Movilă până în zilele noastre. ISTORIA TEOLOGIE DOGMATICE ŞI SIMBOLICE În prezent este general acceptată în teologia creştină ortodoxă evoluţia Teologiei Dogmatice în trei etape. Dupa unii cercetatori. nevoii de comuniune şi chemării către mântuire. 2. cuprinse de patimi sau victime ale unor sisteme sociale injuste. Raportul cu Sociologia. Ioan Damaschinul (secolul al VIII-lea). ca de exemplu disciplinele exegetice şi istorice. Demnitatea de chip dumnezeiesc trebuie să stea la baza grijii pentru persoanele dezavantajate. De la Sf. la care ăşi aduce aportul talentul estetic. Prin conţinutul principiilor ei. Prin cunoaşterea dogmatică a tainei persoanei sociologia nu devine un simplu obiect. in timp ce altii o plaseaza in sec. Teolgia Dogmatică stă în centrul disciplinelor teologice. dogmatice şi simbolice 4. dat în revelaţie şi formulat pentru mântuirea credincioşilor. cu demintatea dată de Creator şi chemarea de vieţuire în societate. lucrarea dateaza din primul secol.cuvânt. Grija pentru făptura lui Dumnezeu izvorăşte din cunoaşterea dogmatică a problematicii ontologice a persoanei. de dezvoltare şi întrepătrundere a învăţăturilor ca tezaur comun al Bisericii.

Prof. Cateheze mistagogice Sf. EIBMBOR. c. De Trinitate (Bucureşti. Fecioru. Pr. Probleme diferite de teologie şi cosmologie 2. trad. Acest fapt a devenit cu atât mai dificil cu cât în 1453 Imperiul bizantin cade sub puterea otomană. 4. IBMBOR. Sf. anghelologia. Sf. Pr. Scripta. Sf. Ignatie al Antiohiei. 1988) şi Trei cărţi contra lui Eunomie. 3. 1987-1988). Sf. Epistola I către Corinteni Sf. Ciprian (†258). 8. EIBMBOR. Anastasia. Separaţia sau ruptura dintre cele două Biserici b. trad. D. Chiril al Alexandriei († 444). Grigorie de Nazianz († 389/390). Sf. D. PSB 15-16. Marele cuvânt catehetic (Scrieri. 1998). prozelitiste catolice şi protestante. 27 . IBMBOR. 1993). Pighi gnoseos (Fântâna cunoştinţei. trad. Bodogae. Opera are patru părţi: 1. Cel care a sintetizat gândirea dogmatică a Sfinţilor Părinţi de până la el a fost Sf. Idem. Despre Sf. 1993). De Unitate Ecclesiae Fer. Epistole Sf. Hristologia şi soteriologia 7. Stăniloae. Chiril al Ierusalimului († 386). 1991-1992). Stromatele. Grigorie de Nissa († 394/395). 6. Prof. 4. 1980). PSB 30. în româneşte Dogmatica. Bucureşti. Clement al Romei. Bucureşti. Augustin (†430). Vasile cel Mare († 379). Stăniloae. Creaţia. EIBMBOR. Duh (Bucuresti. neîmpăcat oponent al credinţei creştine ortodoxe. De prescriptione haereticorum Sf. Cele 5 Cuvântări Teologice (Bucureşti. PERIOADA A II-A Este dominată din punct de vedere dogmatic de două evenimente istorice: a. D. Lupta Bisericii Ortodoxe de apărare a dreptei credinţe împotriva tendinţelor d. Irineu (†202) Argumentarea şi respingerea gnozei mincinoase Tertulian (†240). 1993). 1985) Dionisie Areopagitul. Atanasie cel Mare († 373). mai ales către sfârşitul perioadei a II-a. Despre închinare în duh şi adevăr (Scrieri. Despre întruparea Cuvântului. Ioan Damaschin (†749) cu lucrarea. Pr. Ea reprezintă colecţia cugetărilor patristice răsăritene şi cea dintâi sistematizare dogmatică patristică în creştinism. Cuvântări împotriva arienilor (Scrieri. Ambigua (Bucureşti. Maxim Mărturisitorul. antropologia şi providenţa 5. Dumnezeu în Sine şi raportul Lui cu lumea 3. trad. Iustin Martirul şi Filosoful Sf. Institutul European. PSB 3839.Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba Sf. Despre numirile divine (Iaşi. Protrepticul şi Pedagogul. de T.

Simeon al Tesalonicului. Urmarea lui Hristos Sf. Niceta Acominatul (+1206). Expunerea simboalelor de credinţă ale credinţei ortodoxe 28 - . Mărturisirea de credinţă de la Iaşi. Eutimie Zigabenul. Petru Movilă. despre cunoaşterea lui Dumnezeu. scrisoare circulară din 1440-1441. Achindin şi Gregoras. 1573-1581. Către scaunele arhiereşti ale Răsăritului. Panoplia dogmatică a credinţei ortodoxe.Lucrările din această perioadă reflectă preocuparea pentru apărarea tezaurului de credinţă al Ortodoxiei. Toma de Kempis. Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului. apărătorul Ortodoxiei împotriva scolasticii occidentale din secolul al XIV-lea. Viaţa în Iisus Hristos. patriarhul Constantinopolului. harul divin şi lumina Taborului. scolastica a suprimat puntea de legătură dintre Dumnezeu şi om şi a pus premisele secularizării. scrisoare circulară trimisă în anul 866 scaunelor patriarhale istorice. Este cel care sintetizează şi apără învăţătura ortodoxă despre energiile necreate. Tezaurul Ortodoxiei. Mihail Cerularie. Marcu Eugenicul. 1453. Grigorie Palama. Nicolae Cabasila. despre viaţa morală şi despre făptuire Tomul aghioritic Dialogul Teofanis Despre lucrările dumnezeieşti şi împărtăşirile de ele 4 tratate împotriva lui Gregoras Momentul “Palama” constituie separaţia ireversibilă dintre cultura răsăriteană şi cea apuseană. Sunt de menţionat următoarele lucrări: Expunerea credinţei ortodoxe Capete despre cunoştinţa naturală. Patriarhul Fotie. Mărturisirea de credinţă. secolul al XII-lea. Răspunsuri către teologii protestanţi din Tubingen. în care combate acelaşi gen de erezii. Scrisoarea I către Petru al Antiohiei. Către creştinii ortodocşi de pretutindeni. aducând şi argumente raţionale. Combătând energiile necreate. din 1054. 1642. A scris lucrări apologetice împotriva teologilor scolastici Varlaam din Calabria. episcopul Efesului. Ghenadie Scholarul.

A contribuit admirabil la adâncirea sensului dogmelor prin trăirea lor. 1918 Serghei. prin lucrările: Biserica Una şi L’Eglise latine et le protestantisme de point de vue de l’Orient. părintele ecleziologiei ruseşti. Patriarhul Moscovei (+1944). El a despărţit Teologia Dogmatică de Morală şi a făcut o împărţire valabilă până în zilele noastre în 1.Este o perioadă când s-au scris multe lucrări de respingere a ereziilor şi inovaţiilor în credinţă. atât prin scrierile sale. Biserica Răsăriteană şi mistica. cât şi prin viaţa duhovnicească. Vladimir Soloviov (+1900). Atât Bisericile Protestante cât şi cea Catolică au căutat să profite de conjunctura defavorabilă în care se găsea Biserica Ortodoxă şi să dezvolte o misiune fără precedent în aceste medii: înfiinţarea ordinului iezuit în 1450 a dus la crearea unui lanţ de şcoli în mediile ortodoxe pentru atragerea acestora. Biserica Rusă Teofan Procopovici (sec. Humanitas. 1992). decăderea din demnitate. Iaşi. Lucrarea lui Dumnezeu în afară (Deus ad extra). Catolicismul. Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit (Bucureşti. ucenicul lui Homiakov. Stâlpul şi temel a adevărului (Polirom. îndepărtând-o de scolastică. 1943 Pavel Florenski. acceptate în mediul catolic şi protestant: filioque. politicile uniatiste de la Brest Litovsk (1595) sau Transilvania (1698-1700) au fost mijloace prin care catolicismul a căutat să se impună în spaţiul ortodox. prerogativele episcopului de Roma etc. Vladimir Lossky. Leon Karsavin. Are Hristos locţiitor în Biserică? Sergiu Bulgakov. cunoscut pentru reformele aduse sub domnia lui Petru cel Mare şi prin orientarea pe care a dat-o teologiei ruseşti la Academia de la Kiev. Ortodoxia. Nicolae Arseniev. Dumnezeu în Sine (Deus ad intra) şi 2. Munchen. a combătut totuşi ideea întemeierii unei Biserici pe libertate şi iubire şi a susţinut ideea de autoritate în Biserică. PERIOADA A III-A 6. 1993) 29 - - - - - . Ideea principală este că Biserica este unitatea de iubire şi libertate. a sfârşit prin a accepta învăţături ale Reformei şi. XVIII). Sensul creaţiei (Bucureşti. A devenit apărător al Bisericii Catolice şi a scris un pamflet împotriva Bisericii Ortodoxe: La Russie et l’Eglise universelle. în dorinţa de a evita erorile catolice. O victimă a prozelitismului protestant a fost patriarhul Chiril Lucharis care. A alcătuit o lucrare tipărită în Anglia în care expune diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Orientale Alexei Homiakov. Nicolae Berdiaev (+1948). pe care le vom expune în funcţie de Bisericile cărora autorii au aparţinut. A influenţat ecleziologia creştină din secolul XIX şi începului secolului al XX-lea. Este marcată de scrieri de mare valoare. Anastasia. Mielul lui Dumnezeu şi Rugul care arde. în consecinţă. 5. 1999). Mitropolitul Filaret Brozdov continuă direcţia lui Procopovici şi a lui Platon Levkin.

Sunt de menţionat: Zicurosis. romani. precum şi Franci. Boston. este autorul lucrării Ecleziologia Sf.Teolog şi filosof. pastorală. Scrie şi în hristologie. Paris. Romans. Feudalism and Doctrine. apud Y. traducere de Gherasim al Râmnicului. edescoperă şi interpretează pe Nicolae Cabasila Ioannis Romanidis (n. Panaghiotis Nellas (1936 – 1986). laicii în Biserică. Dogmatica. Deification in Christ. 1930. are cea mai comprehensivă antropologie patristică. 1970 şi Lo Spirito Santo nella Chiesa.- Paul Evdokimov (+ 1970).L Palierne. trad. A scris în domenii de teologie Dogmatică. 236).Excelează în antropologie. Ignatie de Antiohia (The Ecclesiology of St. cauzate de pregătirea tinerilor teologi în universităţi din Occident. Bucureşti. trad. A mai scris Il mistero della Chiesa. Instituo di Studi Teologici Ortodossi S. 1989. de J. Milano. abordează teme legate de apofatismul 30 - . 1900. în care dezvoltă teologia în aşa fel încât explicaţia să scoată în evidenţă armonia dintre diferitele dogme ale Bisericii Răsăritene Hristu Andrutzos. Au meritul de a constitui un obstacol în faţa liberalizării rapide a teologiei. Sistemul dogmatic al Bisericii Catolice Ortodoxe. L’antropologie des Peres de L’eglise. ecleziologie (natura Bisericii. New York. Sibiu. Christos Yannaras (n. Lucrarea a fost aspru criticată de episcopul Kallistos Ware. Catehism creştin. 1927). O lucrare de seamă este Nouveau traité dogmatique de theologie orthodoxe…. Potrivit Părintelui Stăniloae. expune dogmele comparativ cu alte confesiuni creştine Diovuniotis. antropologie. scrie câteva monografii foarte valoroase Hristu Mesotora Între teologii mai noi amintim pe Panaghiotis Trembelas (1886-1977) care scrie lucrări de apologetică. 1981). Milano 1982. 1970. 1987. feudalism şi doctrină (Franks. Ortodoxia - Biserica Greacă Manualele de teologie dogmatică sunt deosebite de cele ruseşti din pricina orientării conservatoare şi scolastice. Spiteris. p.” Diomed Kiriakos. Între lucrări amintim Le vivant divinisé. apoi le împarte în două: “Premisele mântuirii în Hristos” şi “Mântuirea în Hristos. L’insegnamento dogmatico ortodosso intorno alla Chiesa. Grigorio Palamas. Atlanta. Russel. liturgică. Mopuratidis. care a sintetizat dogmele în jurul ideii de Biserică. Este de menţionat lucrarea. Ignatius of Antioch). de N. dogmatică. Orthodox Perspectives on the Nature of Human Person. caracterizată drept „O tentativă eroică de a elibera teologia greacă din robia babilonică a influenţei occidentale” (K.Specializat în istoria şi doctrinele bizantine. 1935). cel mai mare dogmatist. 1956. Ioannis Karmiris (1903). Milano.

Arhiepiscopul Anastasios Yannoulatos. ecumenism. Editura Episcopiei Ortodoxe. Dogmatica. Taine de initiere. 1934). Vladimir’s Seminary Press. Biserica Bulgară 31 - . Considerat un reprezentant de semă al neo-ortodoxiei greceşti. omul ca relaţie erotică. noua etică şi altele. Constantin Coman. 1984). NY. 1996. 1864. România Creştină. traducere franceză. vol. Bucureşti. Dumitru Popescu. contestat de monahismul grec pentru erotism şi neo-nicolaism. Cernăuţi. EIMBOR. Orthodox christian Essays on Global Concerns. Ioannis Foundoulis (n. Ioan Bria. Panaghiotis Christou (n. cu lucrarea Provocarea lumii. Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică. Alexiu Comoroşan. Bucureşti. Bucureşti. 1-3. 1999. Episcopul Romanului. 1921). Învăţătura ortodoxă. Teologia Dogmatică Ortodoxă. cunoaşterea lui Dumnezeu ca „metousia”. traducere de Pr. Teologia Dogmatică. Iisus Hristos Pantocrator. Isidor Tudoran (coordonator). Dumitru Stăniloae. St. Manual pentru Seminariile Teologice. lumea ca eveniment. Dr. 1971). Editura Bizantină. teologia doxologică. 1991. NY. Introducere în teologia ortodoxă. Paris. Studii creştine ortodoxe despre preocupările globale (Facing the World. EIBMBOR. Bucureşti. Biserica Română Melchisedec Ştefănescu. 1999. 1887 Nicolae Chiţescu. Dogmatica Ortodoxă. Gheorghe Remete. prof.I Mantzaridis (n. Nikos Nissiotis (1925-1986). Dr. Bucureşti. Abecedarul credinţei. credinţa ca experienţă de dragoste faţă de Dumnezeu. 1997. Dogmatica. Pr. Pr. Pr. filozofia religiei (Kirkegaard şi Hegel). 1935). 1855 Samuil Adrievici al Bucovinei. Matzoukas (n. Viena. a scris Despre absenţa şi necunoaşterea lui Dumnezeu (De l’absence e de l’inconnaissance de Dieu. eclezilogia ca identitate creştină şi altele. Include în opera sa capitole dogmatice precum pnevmatologie. Alba Iulia. Teologia Dogmatică a Bisericii Răsăritene. N. prof. dr. 2003). Creswood. ed. Bucureşti. G. Bucureşti. Prelegeri academice de dogmatică ortodoxă. a II-a. 1927). Sf. Tache Sterea. 2005. Iaşi. 1917). translated by Pavlos Gottfried. Alţi autori ar fi Sava Agouridis (n. Pr.ortodoxiei. 1978. erosul ca principiu al teologiei. Libertatea moralei (The Freedom of Morality. 1958.

prin care omul îl conţinut identifică drept unic şi identificabil. traducere de Maricel Popa. Introducere în gnoseologia teologică. Florin Frunză. Dr. în ST. nr. traducere de Pr. 1907 Ştefan Zancov. 1837 Cerniaev. Olivier Clement în Franţa.a. subiectul sau starea de cunoaştere înseamnă ceva unic. 1995. Deisis. 53-64. nr. Dr. Ică. Genul proxim şi diferenţa specifică înseamnă relaţionarea obiectului cu alte imagini pe car le avem despre realitatea apropiată. Relaţia dintre cunoaştere şi credinţă în învăţătura ortodoxă. una dintre cele mai atrăgătoare sinteze dogmatice ortodoxe. Editura Bizantină. atributelor care decurg din judecata subiectului cunoscător. din ceea ce deja cunoaştem. Sibiu. Karl Christian Felmy în Germania. al treilea stagiu este de a descrie obiectul cunoscut. ş. Nikos Matsoukas. Compendiu de învăţătură a credinţei. Biserica Sârbă: Justin Popovici. Vasile Raduca. Paul Evdokimov. Revelaţia divină: Obiectul. Ceea ce nu se poate identifica nu se poate cunoaşte. John Zizioulas de Pergam. Este etapa negativă.Raini Popovici. univ. In etapa următoare se ia în considerare ceea ce există şi omul este obligat să cunoască. traducere prefaţa şi note Pr. XLI(1989). pp. VIII(1993). pp. primul pas este în a constata ceea ce obiectul sau subiectul respectiv nu este. liturgică şi iconografică. Omul şi Dumnezeu-Om. Doctrina creştină şi morală. Atributele sunt deduse din alte obiecte asemănătoare despre care omul are cunoştinţă. Pentru a cunoaşte ceva. 145-151. Bucureşti. în ST. REVELAŢIA DIVINĂ Cognoscibilitatea dogmei Cunoaşterea înseamnă punerea în legătură a unei realităţi cu propria persoană. George Florovski. Lect. care aduc o contribuţie însemnată la dezvoltarea specificului dogmatic al Ortodoxiei: John Meyendorf în SUA. Ion I. cunoaşterea despre el se pierde. – Bucureşti. Creştinismul ortodox al răsăritului. În sfârşit. 3-4. 32 şi . BIBLIOGRAFIE Pr. Kallistos Ware de Dioklea şi Andrew Louth în Anglia. şi cuprinderea lui în anumite categorii lingvistice. Descrierea înseamnă stabilirea formelor. Christiana. Când identitatea unui lucru s-a pierdut. 4. 1993 În prezent Biserica Ortodoxă cunoaşte o dezvoltare a teologiei în ţările occidentale unde sunt cunoscuţi teologi de renume. Nicolae Achimescu. termeni de definire ai obiectului. respectiv să stabilească limite. 1928. in care se elimina ceea ce nu cunoaştem sau nu face parte din sistemele noastre de referinţă. 1997. Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană: învăţătura patristică. Cunoaştere în dreapta credinţă. adică să definească.

căci au ca obiect atât realitatea. pe revelaţia pozitivă. ceea ce depăşeşte raţiunea umană. Privite astfel. Cunoaşterea dogmatică se fundamentează. iar credinţa se referă la aspectele teologice ale cunoaşterii dogmatice. deşi este prezentă şi în Raportul dintre iudaism. iar pe de altă parte elimină orice posibilitate de cunoaştere a subiectului divin. Având caracter personal. care este mai presus de termeni şi de orice atribut. ci sunt complementare. 33 . ceea ce înseamnă că iniţiativa cunoaşterii aparţine Dumnezeu care se revelează.3). pentru a cunoaşte un obiect înseamnă a avea un proces de excludere al altor obiecte şi o descriere pe baza unor atribute pe care le are respectivul obiect. deci. a face revelaţie şi raţiune cunoscut ceva. Acest proces. a ridica vălul de pe ceva ascuns. totuşi. independentă de restul existenţei. Revelaţia este cea dintâi caracteristică a credinţei creştine. -are înseamnă a descoperi. Dumnezeu se descoperă cât îi este omului cu putinţă să înţeleagă. respectiv cunoaşterea unor realităţi existente prin voia lui Dumnezeu şi care trebuiesc doar recunoscute sau descoperite ca atare. al luminii şi iubirii. Având ca obiect atât realităţi nevăzute. Revelaţia dumnezeiască şi cunoaşterea umană Actul prin care Dumnezeu se face cunoscut pe Sine. dar angajează atât raţiunea cât şi credinţa. Cunoaşterea Lui are un caracter special întrucât nu poate fi cuprins în categorii similare. Dumnezeu nu poate fi cunoscut de om prin simţuri. Stăpân al existenţei. Revelaţia este un act de voinţă liber al lui Dumnezeu. raţiunea şi credinţa nu se exclud una pe alta. În concluzie. făcând ca prin raţiune şi credinţă să-L cunoască pe El în calitate de Creator şi Mântuitor. deşi nu poate cuprinde în limitele ei toate aspectele complexe ale lucrurilor. singurul Dumnezeu adevărat. realitatea ultimă. cu ajutorul timpului şi spaţiului sau al categoriilor limitate de cunoaştere. Terminologia exprimă prea puţin din ceea ce este Dumnezeu cu adevărat. Fiinţă absolut spirituală.Cunoaşterea este cu atât mai completă cu cât există mai multe atribute despre obiectul cunoaşterii. iar atributele care îl diferenţiază de o realitate similară nu pot fi identificate pentru că El nu se aseamănă cu numeni şi nimic. cunoaşterea dogmatică are caracter antinomic. prin care vine în întâmpinarea omului. Revelo. iar acesta din urmă are intrinsecă chemarea de a-L cunoaşte: “Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine. Acest tip de cunoaştere înseamnă trăirea relaţiei cu Dumnezeu prin Hristos. decât dacă El se descoperă şi aceasta o face pentru ca oamenii să poată cunoaşte măcar o parte din voia şi planurile Sale cu creaţia. Dumnezeu se vrea cunoscut. şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17. caracterul antinomic al cunoaşterii dogmatice: pe de o parte implică procesul cunoaşterii discursive. voia Sa. Cunoaşterea teologică sau dogmatică îl are ca subiect pe Dumnezeu. deşi în fiinţa Sa Dumnezeu este nepătruns. cu ajutorul raţiunii. hotărârile şi planurile Sale creaturilor raţionale şi libere poartă numele de revelaţie sau descoperire dumnezeiască. Raţiunea se referă la aspectul văzut al existenţei. Termenul grec este “apocalipsis”. nu transformă Dogmatica în ştiinţă empirică. al adevărului absolut. cât şi revelaţia. De aici.

cunoaşterea lui Dumnezeu nu se poate face prin raportare la genul proxim. cultivând astfel virtuţile în toată varietatea lor. REVELAŢIA NATURALĂ Revelaţia naturală. în vreme ce Dumnezeu depăşeşte toate aceste categorii. din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu” (Facere 12. La ea participă integral fiinţa umană. ci pentru desăvârşirea persoanei umane. Raţiunea şi credinţa. întrucât acestea sunt luate din domeniul cunoaşterii limitate a persoanei umane. prin descriere sau prin studierea atributelor. ca persoană către altă persoană: “După aceea a zis Domnul către Avram: "Ieşi din pământul tău. încălzite de dragoste. precum şi mântuirea şi fericirea proprie. şi cu ochii vă veţi uita. Tendinţa de eliminare a tainei din viaţa de credinţă duce la dispariţia credinţei şi înlocuirea ei cu valorile seculare. ci duhovnicească şi morală. duc la descoperirea adevărurilor mântuitoare prin lucrarea lui Dumnezeu. dar implică trăirea interioară. ci presupune desăvârşirea. până la ajungerea la asemănarea cu El. Teologia ortodoxă nu a redus niciodată cunoaşterea dogmatică la aspectul pur raţional. Părinţii primirea revelaţiei Bisericii vorbesc despre credinţă şi iubire atunci când omul se îndreaptă spre Dumnezeu. în Revelaţia premerge oricărei experienţe interioare.Cunoaşterea. reprezintă descoperirea pe care Dumnezeu o face prin creaţie. căci Dumnezeu vine întâi spre om. capabilă de infinit. cu limitările impuse de capacitatea umană de înţelegere a unor adevăruri imposibil de dovedit conform normelor de cunoaştere ştiinţifică. Studiind lucrurile înconjurătoare.14-15) Datorită credinţei. Credinţa începe cu revelaţia. căci prin ea Dumnezeu îl ajută pe om săşi îndeplinească scopul ultim: cunoaşterea şi preamărirea Lui. lăsând întotdeauna spaţiu misterului credinţei. Ea nu lucrează independent de voinţa omului. dar nu veţi înţelege. ci în măsura acceptării: “"Cu urechile veţi auzi. ca treime de persoane. luminată de credinţă. prin eliminarea a ceea ce El nu este sau nu poate fi. necesară dar limitată. Revelaţia este actul sine qua non al mântuirii. cunoaşterea dogmatică nu este o simplă cunoaştere speculativă şi Rolul credinţei abstractă. prin care primim ca adevărat faptul că Dumnezeu se descoperă pe Sine. nu este doar un act intelectual.1) sau „adresarea” directă lui Moise pentru a-l atenţiona că pământul pe care calcă este sfât (Ieşire 3. Iniţiativa aparţine lui Dumnezeu. orice element al naturală 34 generale revelaţia . în această perspectivă. deschizând capacitatea raţiunii umane până la primirea unor adevăruri imposibil de primit altfel. dar nu veţi vedea" arătând libertatea de a accepta sau nu dragostea lui Dumnezeu (Matei 13. unde Noţiuni şi-a imprimat pecetea ca autor şi ei îi corespunde în om ca organ de sesizare şi primire privind raţiunea. iar oamenii care răspund chemării devin beneficiarii şi împlinitori ai planului în creaţie. 5). El nu descoperă adevăruri pentru a satisface curiozitatea omului. În concluzie. decoperă calea către primirea lui Dumnezeu în persoana proprie. Cnoaşterea dogmatică. iar acesta răspunde. Revelaţiei îi răspunde credinţa.

Din moment ce omul poate ieşi de sub tutela lui Dumnezeu. Toată creaţia se conduce după nişte legi imprimate în structura ei de la început şi care nu pot fi explicate prin hazard. prin deducţii construite pe baza experienţei precedente pe care omul o are despre lume şi lucrurile create. Argumente înţelegându-se din făpturi. Pavel scrie: “Cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii se văd. Sf.20). Consecinţele unei astfel de gândiri despre Dumnezeu sunt problematice: copilul ajunge la vârsta la care iese de sub tutela tatălui. 35 biblice revelaţia . iubitor. care îl consideră puternic. Cunoaşterea mai deplină se face prin revelaţia supranaturală. se comportă ca şi cum Dumnezeu nu există. (Fapte 17. Ioan Damaschin). iar privind în cuvântarea din Areopag proclamă: “Dumnezeu nu este departe de fiecare dintre noi naturală şi în El trăim şi ne mişcăm şi suntem…El dând tuturor viaţă.18) şi El este “invizibil. Atributele unui tată sunt raportate la puterea de înţelegere a copilului. De aceea este cunoscut ca „tată” sau „parinte”. care oferă omului posibilitatea cunoaşterii personale. Sfânta Scriptură face trimiteri la acest mod de descoperire a lui Dumnezeu prin lucrarea văzută în creaţie: Psalmul 18. cretor. nu poate fi definit sau descris. prin care se face legătura între cunoscător şi cunoscut. dacă deduce existenţa din materie.creaţiei şi meditând asupra istoriei şi propriei vieţi interioare. protector. Revelaţia naturală spune în forme finite ceea ce ar putea fi Dumnezu. trăgând unele concluzii despre raţionalitatea creaţiei. mistice. suflare şi de toate”. Cunoaşterea naturală conduce pe om până acolo încât să conştientizeze că Dumnezeu nu poate fi cunoscut sau. motive din care să viaţă şi protejează. omul se poate ridica la o cugetare mai înaltă despre Creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute. Revelaţia naturală poate conduce până la afirmarea existenţei lui Dumnezeu. Potrivit referatului biblic. Scriptură spune: “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1. adică veşnica lui putere şi dumnezeire” (Romani 1. incomprehensibil şi inexprimabil” (Sf. atotînţelepte şi iubitoare. ci al lucrării unei fiinţe atotputernice. Omul îl percepe din creaţie ca fiind bun. Cunoaşterea „naturală” individuală poate conduce la pierderea credinţei sau la instrumentalizarea ei în sensul că existenţa lui Dumnezeu este valabilă atât timp cât este util. care este Dumnezeu Ziditorul. fără a-L putea defini sau descrie.1 “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Existenţa lui depinde în acest caz de atitudinea omului care îl transformă într-un angrenaj care porneşte sau se opreşte la comandă. Pericolul acestui mod de cunoaştere este că limitează şi obiectivează pe Dumnezeu în cadrul timpului şi spaţiului. care nu poate fi doar rodul întâmplării.” Sf. Dumnezeu exista dinainte de aducerea la existenţă a timpului şi spaţiului. ceea ce ar însemna ateism în relaţia om-Dumnezeu. Însă cerurile „spun slava lui Dumnezeu” numai pentru cei ce le privesc cu credinţă.27-28 şi 25).

prin care Dumnezeu se supranaturală sau descoperă omului prin fapte. care descoperă omului în mod tainic lucrurile cele mai presus de înţelegere. Israel a fost condus spre Hristos. dar răspunsul că Dumnezeu nu poate fi cunoscut nu îl mulţumeşte pe om. Pavel îl arată pe Dumnezeu ca nevăzut şi ascuns (Coloseni 1.1-2 “După ce Dumnezeu odinioară. 36 . prin anumiţi mijlocitori (patriarhi şi descoperirea tainică prooroci în Vechiul Testament. teologia supanaturale potrivit marchează trei etape ale revelării dumnezeieşti surpanaturale. nesigură şi Revelaţia neclară. cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu este incompletă. deosebită de orice este creat.17). în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul. darea legii etc. Revelaţia supranaturală s-a făcut treptat. Pavel numeşte Vechiului Testament “călăuză spre Hristos” (Galateni 3. Această cale implică şi un proces de îndumnezeire a fiinţei umane. REVELAŢIA SUPRANATURALĂ SAU DESCOPERIREA TAINICĂ Cum am arătat. O cale mai sigură de cunoaştere este cea a credinţei. imagini şi cuvinte. în multe rânduri şi în multe chipuri. ci trebuie interpretate numai în lumina Noului Testament.1-17).Adevărata cunoaştere este linişte sau necunoaştere. necunoscut şi necuprins de om cu mintea (I Timotei 1. Partea esenţială a acestei perioade este Decalogul dat de Dumnezeu pe muntele Sinai (Ieşire 20. Uremază descoperirea lui Dumnezeu prin inspiraţie asupra profeţilor. Fără revelaţia supranaturală omul nu ar înţelege revelaţia naturală. trimis de Dumnezeu după lucrarea de răscumpărare prin Hristos. Duh. a vorbit părinţilor noştri prin prooroci.24). Prin ea. Scriptură. ceea ce arată caracterul pregătitor al acestei revelaţii. Dumnezeu Se revelează prin acte sau fapte adresate oamenilor aleşi: chemarea lui Avraam. dar din iubire de oameni S-a arătat ca “toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”(I Timotei 2. Şi dimensiunea supranaturală a revelaţiei este menţionată în Sf. făcând abstracţie de lume şi de tot ceea ce este creat.15). Un rol însemnat în cunoaşterea supranaturală îl are Logosul lui Dumnezeu întrupat şi Sf. Teoretic. până la Ioan Botezătorul – perioadă de aşteptare mesianică. Revelaţia supranaturală îl fereşte pe om de a-L confunda pe Dumnezeu cu natura sau cu omul (idolatria şi antropomorfismul). culminând în persoana Domnului Hristos. Un prim loc este la Evrei 1. apoi prin Mântuitorul Iisus Hristos). pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile.4). De aceea Ap. Înainte de căderea Sfintei Scripturi primilor oameni. alegerea şi strămutarea lui Israel. prescripţiile rituale vechitestamentare nu mai au obligativitate. Odată cu venirea Mântuitorului.” Sf. aşa cum se întâmpla în religiile nerevelate. potrivit gradului de înţelegere şi stării Etapele revelaţiei spirituale a omenirii. omul îl experiază pe Dumnezeu ca fiinţă personală.

Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi. Hristologia arată că Fiul este calea care duce la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. prin mijlocirea Logosului lui Dumnezeu. ). În Fiul. Fiecare fiinţă personală este un „logos”. Ea reprezintă realizarea unirii lui Dumnezeu cu omul. după zilele acela. Prin Hristos. care se adresează fiinţei umane în toată complexitatea ei. adică Persoana Fiului lui Dumnezeu. Logosul nu este o simplă raţiune universală. Maxim Mărturisitorul. după buna Lui socotinţă. Cunoaşterea prin intermediul inimii se face.) Este legământul definitiv în care s-au împlinit făgăduinţele făcute mai înainte de Dumnezeu (II Corinteni 1. Tatăl se descoperă în formă perceptibilă. sunt da. prin trupul uman. A doua Persoană a Treimii devine.9: „Făcândune cunoscută taina voii Sale. deci prin Logos. astfel cum hotărâse în Sine mai înainte. astfel. ca participare la Logosul universal. zice Domnul. în persoana Logosului. inima este forul ultim al deciziei şi ataşamentului. adică de entitate cu identitate clară.A doua etapă a revelaţiei supranaturale are în centru persoana lui Iisus Hristos întrupat. Mântuitorul realizează iconomia mântuirii neamului omenesc (Efeseni 1. ). funcţie de imboldul interior mai puternic. iar ei Îmi vor fi popor”. întrupat real şi numit Iisus Hristos. amin.20-23 „Căci toate făgăduinţele lui Dumnezeu. în baza descoperirii directe a Fiului lui Dumnezeu lumii. în El. Mesia. spre iconomia plinirii vremilor. ca toate să fie iarăşi unite în Hristos. for interior naturii umane care spune persoanei că ceva există pentru că îl cunoaşte mai presus de preceptele intelectuale.31 şi 33: „Iată vin zile. Este perioada de pregătire şi aşteptare eshatologică.] Acesta este legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel. Dumnezeu se face văzut în mijlocul oamenilor. zice Domnul: Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu. Logosul se află într-o 37 Noţiunea de „inimă” şi importanţa ei în cunoaşterea lui Dumnezeu . Inima ca instrument de cunoaştere nu se reduce la trăirile emoţionale. Omul ia decizii în anumite situaţii în contradicţie cu preceptele raţionale. Cunoaşterea lui Dumnezeu se face. adeseori în contradicţie cu raţiunea discursivă. care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului. moartea şi învierea Sa. Iisus Hristos este împlinitorul unui legământ profeţit de Ieremia (Ieremia 31. după Sf. izvorul unic şi deplin al descoperirii dumnezeieşti. când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou[. în inimile noastre”). în Hristos. Hristos arată importanţa inimii în cunoaşterea lui Dumnezeu când afirmă că „Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5. viaţa de ascultare. Teologia patristică a dat noţiunii de „inimă” un înţeles ontologic. mai presus de înţelegere. şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu. Prin întrupare. Fiind persoană. patimile. ci este realitate personală universală. raţiune şi inimă. şi prin El.. cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El”). Dacă nu ar exista nu l-ar cunoaşte. În înţeles semitic. iar spalmistul scrie: „Inimă curată zideste întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” (Psalmul 50. spre slava lui Dumnezeu prin noi.

aşa cum afirmau arienii. Logosul lui Dumnezeu este Persoană. Cea de-a treia perioadă a revelaţiei este viaţa de comuniune care urmează după sfârşitul Există o veacurilor. Raţiunea contribuie la procesul cunoaşterii până la un punct. prin lui Noul Testament se află în raport de continuitate şi desăvârşire faţă de Vechiul Testament. iar 38 revelaţie .. este Adevărul. Aşadar. In Hristos. Întrucât Fiul este „chipul” sau „icoana” Tatălui. în ghicitură. Propoveduirea Apostolilor. El a vestit şi a împlinit voia Tatălui prin cuvânt şi prin faptă. Hristos spune că „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul. se face cunoscut şi se identifică. Revelaţia a fost cuprinsă şi fixată în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. ei reprezintă una şi aceeaşi realitate. Evanghelia a fost propovăduită iniţial prin viu grai. Fiinţa impersonală nu se poate reflecta în sine însăşi nici într-o existenţă impersonală. spre dreptate tot celui ce crede”.). decât numai Tatăl. etc. În concluzie. Inima ca centru decizional al persoanei este mai mult decât sălaşul iubirii. ceea ce ar Ce înţelegem duce la subordinaţianism. ci forul care adăposteşte relaţia personală către care şi în care Dumnezeu se descoperă.12: „Căci vedem acum ca prin oglindă. în veşnicie şi pe care Sf.30). iar Hrsitos este cunoscut prin relaţia personală. Pavel o numeşte cunoaştere “faţă către faţă şi desăvârşită? deplină” (I Corinteni 13. apoi a fost fixată în scris în reguli de credinţă. Tatăl se „recunoaşte” pe Sine în chipul Fiului. nu „raţiunea” lui Dumnezeu.4: „Căci sfârşitul Legii este Hristos. ci se face cunoscut din veşnicie Fiului. ci egal cu Tatăl şi de aceeaşi fiinţă. nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni. În urma acestei propovăduiri s-a constituit Tradiţia sau predania.relaţie de iubire cu Tatăl din veşnicie şi cu oamenii de la creaţie. Relaţia Tată-Fiu este eternă: nu a existat timp în care Tatăl să existe fără Fiul. Creatorul nu a trebuit să Dumnezeu? aştepte crearea lumii pentru a fi cunoscut de „altul” şi nici să împărăşească dragostea. Fiu care cuprinde virtual în sine lumea după a cărui chip a fost făcută. Apostoli au încredinţat-o Bisericilor întemeiate.” (Efeseni 2. în care Evanghelia s-a păstrat în forma cea mai curată. Aceştia sunt primitori nemijlociţi ai revelaţiei cuprinse în Evanghelie şi propoveduită de ei prin trimitere dumnezeiască. când acceptă dragostea ca principiu mai înalt de cunoaştere. depozitare ale revelaţiei dumnezeieşti supranaturale.27). Relaţia personală descoperă adevărul şi fără relaţie nici o fiinţă nu se poate cunoaşte pe sine. revelaţia se desăvârşeşte (Romani 10. Logosul sau dragostea lui Dumnezeu se revelează omului fără a necesita exerciţii intelectuale. care dau falsa impresie de cunoaştere. stă la temelia credinţei Bisericii: “Voi sunteţi zidiţi pe temelia apostolilor. imne liturgice. generator de emoţii. Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin Iisus Hristos. decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11. piatra din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. doxologii. Relaţia veşnică şi „Logusul” iubitoare dintre Tatăl şi Fiul este reciproce recunoscătoare. pe care Sf. având ca martori direcţi pe Sfinţii Apostoli.

Adevărata revelaţie. spre 39 Principii biblice privire la revelaţie cu . care se adresează direct sufletului omenesc deşteptându-i gânduri şi sentimente şi profeţiilor şi minunilor. Altfel spus. paradisiacă. nu ar mai exista nici Tatăl pentru că nu există Tată fără Fiu şi invers.16 “ Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură. cu elementele esenţiale ale cunoaşterii în relaţia om-Dumnezeu: unitatea lui Dumnezeu. existenţa sufletului. Persoana nu poate să existe ca Inspiraţia divină: individualitate separată. Astfel se explică unele idei înalte despre Dumnezeu şi anumite norme de morală din vechile religii. sub formă de tradiţii. spre deosebire de cea de pe pământ. ci este relaţie de care depinde întreaga existenţă. la poporul ales care a avut menirea de a o păstra nealterată. Dumnezeu a reînnoit-o prin proorocii şi patriarhii Vechiului Testament. calitatea de Creator al lumii. fără comparaţie şi substituire. spre îndreptare. Inspiraţia sau revelarea ca act personal Descoperirea este un act personal. Inspiraţia sau insuflarea este actul dumnezeiesc de descoperire interioară care-l face pe om destoinic să primească. Dumnezeu nu este o substanţă bună. Este un proces tainic. precum am fost cunoscut şi eu”. faţă către faţă. a fost răstălmăcită datorită minţii întunecate de păcat după cădere. Este unică şi irepetabilă. Intrarea păcatului în lume prin voia liberă a omului a condus la necesitatea unui Răscumpărător şi ştergerea urmărilor păcatului. acum cunosc în parte. analogic dar nu identic cu procesul de inspiraţie artistică. într-o relaţie filială. După înţelegere. obiectivată prin trei persoane. să desluşească şi să transmită adevărurile semenilor săi. divino-uman. spre mustrare. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se face prin colectarea de informaţii despre El. care îl întâmpină. ce primordială. De aceea. precum şi la necesitatea exprimării adoraţiei sub formă cultică. definiţie şi mod de Persoana nu rezidă în atribute. Scriptură: II Timotei 3. totul încetează. Popoarele păgâne nu au cunoscut revelaţia supranaturală. atribute pot fi cunoscute doar lucrurile. ci în deschiderea spre celalalt. Relaţia personală este ontologică şi conduce la cunoaşterea lui Dumnezeu care se revelează. dar atunci voi cunoaşte pe deplin. Revelaţia supranaturală a luat forma inspiraţiei. Există o revelaţie primordială.atunci. care este în parte.). dar şi prin revelaţia naturală. Omul are raţiune receptivă dar mai este necesară şi iluminarea acesteia printr-o pregătire specială pentru a o face capabilă să înţeleagă şi să transmită revelaţia. Inspiraţia este atestată în Sf. ritualuri. mituri. dacă Fiul nu ar mai exista. conştient şi liber. Dacă persoana încetează să existe. ci primindu-L ca Părinte. făcute de Dumnezeu prin mijloace externe şi persoane alese. ci doar reminiscenţele păstrate din revelaţia primară.

Profeţia se poate face prin cuvinte. dacă îl învingea. de avertizare cu privire la împlinirea rolului teocratic al regilor şi conducătorilor spirituali ai poporului evreu. ci Duhul cel de la Dumnezeu. semne. Profetul fie transmite un mesaj divin. afirmaţii teologice greu de înţeles. ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. pentru că nici eu n-am primit-o de la om. în tradiţia iudaică. dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească. fie critică o stare de fapt socială sau religioasă. moduri de viaţă sau jertfa vieţii. profetismul a fost una dintre harismele des întâlnite în comunităţile primelor secole de creştinism. ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt. care începea să-l asculte ca mesager al lui Dumnezeu. ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu.12-13). profetismul a luat forme poetice sau forma unor afirmaţii generale. Adeseori. Chemarea profetică a Mântuitorului face ca Biserica să poată manifesta până la sfârşitul veacurilor o atitudine profetică faţă de mediul în care răspândeşte cuvântul lui Dumnezeu. Experienţa lui Dumnezeu poate fi trăită şi fără a se materializa profetic în afirmaţie profetică. Tradiţia iudaică vechi testamentară este plină de astfel de manifestări profetice.21 “Pentru că niciodată proorocia nu sa făcut din voia omului. Profeţia Poate fi definită succint drept o afirmaţie făcută de o persoană umană sub inspiraţia Profetul unui izvor transcendent.11-12 “ Dar vă fac cunoscut. El are autoritate independentă. pe care le şi grăim. 40 şi actul . decât de ameninţare cu pedepse pentru evenimente care aveau să se petreacă. produse sau transmise de Dumnezeu prin oameni aleşi pentru păstrarea credinţei monoteiste în mediul păgân. purtaţi fiind de Duhul Sfânt”. ori Galateni. fraţilor. 1. acţiuni. care trăiau împlinirea lor. Pavel afirmă: “ Iar noi n-am primit duhul lumii. fapt insistent prezentat de cercetătorii biblişti. ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit. pe care. nici nam învăţat-o. prin trimitere divină. Mai imporant este rolul profetului de vestitor al dreptăţii şi milei divine. decât capacitatea de a prevesti anumite lucruri. prin raportarea la autoritatea de care ascultă şi care îl învesteşte cu mijloacele de a transmite mesajul divin într-o anumită formă. despre evenimente viitoare care nu puteau fi dovedite decît de alte generaţii. că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om. profetul căpăta autoritatea asupra întregului sistem social. profetismul s-a manifestat ca luptă împotriva unui sistem deficitar. Accentele profetice din cărţi precum Păstorul lui Herma au făcut ca lucrarea să capete autoritate aproape quasi-biblică. În forma cunoscută. sau II Petru 1.înţelepţirea cea întru dreptate”.” Sf. În cele mai multe cazuri biblice. lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti” (I Cor 2. Profeţia înseamnă mai degrabă preocuparea unor oameni aleşi de a îndrepta o stare de lucruri.

în cazul Mântuitorului). Cărţile Sf. după care primirea revelaţiei se face pe cale obişnuită. Scriptură. Teoria inspiraţiei psihologic-iluministe. Teoria reduce pe om la o stare pasivă şi este respinsă de ortodocşi. prin inspiraţie. De-a lungul timpului s-au elaborat mai multe teorii cu privire la modalitate în care se face revelaţia. foarte similare cărţilor laice din aceeaşi perioadă. Parte din textele Sf. vizibilă în stil. Scriptură ar fi transmise direct cuvintele şi literele. voinţa întărită pentru a lucra neşovăielnic. Profetul vine cu formaţia sa intelectuală. nu se poate delimita clar ce aparţine omului şi ce lui Dumnezeu. relatarea simplă a faptelor. traducerile nemaiavând valoare şi autoritate. Lucrarea este antecedentă actului revelaţiei pentru că Dumnezeu îşi pregăteşte instrumentul ales. Este cu neputinţă să se traseze o linie de demarcaţie între adevărurile de credinţă şi pasajele profane. 1. făcându-l să înţeleagă şi să redea fidel adevărul. Scripturi. fără a contribui cu nimic la a primi un mesaj. Teoria antropomorfică (inspiraţia literară sau verbală) susţinută de talmudişti şi Teorii privind reformatori: în Sf. Mintea este luminată pentru a putea înţelege şi a se feri de eroare în redare. ca o dictare a lui inspiraţia profetică Dumnezeu prin sunete externe sau prin iluminare internă. Amos – stil rustic) Sf. simţirea este aprinsă de iubire faţă de Dumnezeu. Scripturi sunt alcătuite ca urmare a acestei inspiraţii tainice. ci prin unitatea adevărului descoperit în ele. cu ajutorul minţii umane care judecă ceea ce 41 . catolici şi chiar de unii protestanţi pentru că anulează libertatea de colaborare a omului. devine un act al colaborării dintre Dumnezeu şi om. descoperind adevărurile prin stimularea facultăţilor profetului sau aghiografului. Inspiraţia este lucrare simultană. datele istorice şi alte elemente care nu constituie adevăruri dogmatice nu necesitau o intervenţie extraordinară din partea lui Dumnezeu prin revelaţie tainică. În plus. 3.Inspiraţia profetică – rodul conlucrării omului cu Duhul Sfânt Dumnezeu este cel care iniţiază actul inspiraţiei. formă şi capacitatea literară a autorilor biblici (Isaia – stil elevat. afirmativă şi activă pentru că nu-l părăseşte pe cel inspirat pe timpul conlucrării. Scripturi sunt armonizate nu prin stil. Cei mai moderaţi consideră că este vorba de o inspiraţie specială a unor persoane care sunt ridicate în spaţiul supranaturalului. nu se justifică de vreme ce stilurile Sf. 2. Teoria inspiraţiei tainice: în timpul inspiraţiei persoana inspirată este scoasă din 3. acceptată în principiu. Scripturi sunt atât de variate (cum ar fi cazul aceloraşi evenimente transmise diferit de Evanghelişti. concomitentă. Potrivit acesteia doar textul dictat ar fi inspirat. sine. Omul se lasă pătruns de harul care potenţează puterile spirituale fireşti până la capacitatea maximă de receptivitate. însă nu putem admite că unele cărţi istorice sau didactice ale Sf. au fost inspirate în acest fel.

formula de credință cunoscută drept ”Crezul” sau ”Simbolul de credință niceo-constantinopolitan . pistevo. libertatea omului nu este suspendată. Înainte de a se intra în slujba propriu-zisă la Taina Botezului. noţiune care a suferit o serie de metamorfoze de-a lungul timpului. Acesta este şi înţelesul întoarcerii naşului spre apus pentru „lepădarea de cel rău” şi apoi întoarcerea spre Răsărit. o atitudine ontologică de relaţionare la Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare în care persoana ce-şi exprimă credinţa trăieşte. Numai în cazul unor adevăruri pe care mintea nu le poate cuprinde şi exprima adecvat este admisă inspiraţia tainică.. cordis care înseamnă „inimă”. schimbare ontologică a naturii dinspre întuneric spre „Răsăritul cel de sus”. Afirmaţia de credinţă de la botez duce la ideea de schimbare a inimii. Astfel. Dumnezeu inspiră aghiografului idei şi imagini analogice şi-i dă o lumină specială. transformare radicală din om vechi în omul cel nou. fesabil. subiect raţional. a oferi inima.. Structura latină a limbii române ne duce cu gândul la echivalentul său arhaic credo. ”a crede în” presupune existența unei persoane. Credo provine din latinescul cor. care a fost tradus din limba greacă. a săvârşi un act de dăruire de sine integral. A crede ceva înseamnă a accepta ceva ca fiind adevărat. 42 .). Problema credinţei în primirea revelaţiei Lex credendi. „a considera drag”. Se înţelege că a introduce un text cu formula „cred” înseamnă dăruire.. Nu oricine crede este creştin.primeşte şi este înzestrată de Dumnezeu cu capacitatea maximă de a primi şi înţelege adevărurile revelate. „a avea încredere în cineva”. voinţa este întărită iar sensibilitatea aprinsă de iubire pentru adevărul revelat. personal sau prin intermediul nașilor. ca renunţare definitivă la firea cea rea. a ceea ce se vrea a semnifica din perspectivă biblică. Formula acestuia începe cu verbul ”cred”. lex orandi este principul care caracterizează cel mai bine structura de viață a Ortodoxiei. din cel stricat de poftele înşelăciunii în fiu al luminii şi moştenitor al veşnicelor bunătăţi. iar lipsa oricărei credinţe înseamnă absenţa sensului existenţei. când cel ce se botează este prunc. Credinţa este instrumentul prin care se acceptă o realitate existentă independent de cel care trăieşte credinţa. Fiul lui Dumnezeu celui viu”(. o modalitate de a vedea lumea şi existenţa în general. ci numai cine crede că „Iisus este Hristosul. „a încredinţa” şi „a se inspiraţiei dărui cu toată inima”. realizabil. cel care vine să primească ”înnoirea” trebuie să rostească. Versiunea din urmă este mult mai apropiată de înţelesul primar al cuvântului credo. Limba română face distincţie între ”cred” şi ”cred în” sau ”mă încred”. un impuls pentru a adera la adevărurile revelate. ci doar capacităţile fiinţei umane potenţate la maxim în slujba adevărului.. de unde ideea că actul Rolul credinţei în actul credinţei înseamnă „a pune ceva la inimă”. încredinţare. Mintea clară este preocupată să pătrundă adevărul. viu şi conştient care să perceapă sau să accepte încrederea.

urmat de actul de mărturisire. creştinul poate „crede” că Biserica spune adevărul. fără Scriptură. încredinţare. 14.27). încredinţarea propriei existenţe în El printr-un act de liberă voinţă. De obicei este folosit în relaţie cu Hristos. intră definitiv în teologie prin formula adoptată la Sinodul I ecumenic. persoana şi învăţăturile Lui: în calitatea Lui de Sfânt al lui Dumnezeu (Ioan 6. promisiune în dragoste şi loialitate faţă de o existenţă personală raţională. trecutul şi viitorul. Credinţa devine corporativă. credinţa trece în spaţiul comuniunii de persoane în care este primit noul botezat. de închinare. Dată fiind nota de nesiguranţă cu privire la un anumit lucru putem spune cuiva care-l afirmă „Te cred!”. Credinţa trebuie să implice relaţie personală. 11).69). îndreptată spre Dumnezeu ca doxologie şi îndreptată înspre ceilalţi participanţi la cult ca încredinţare a prezenţei harului treimic în mijlocul celor care se roagă. „Cred în” este mai mult decât „accept ca adevărat”. ci invers.17.De la act individual şi transformator al persoanei.) şi de a avea ferma convingere că cel ce crede va fi mântuit prin puterea harului Său (Fapte 15. însumând ideea de încredere pe care cineva o pune într-o altă persoană sau în cuvântul unei persoane pe care o consideră indispensabilă sau vrednică de crezare. fără a face confuzie între creatură şi Creator. ajutător şi răscumpărător al omenirii. Actul credinţei este răspunsul personal lui Dumnezeu care cheamă şi Se descoperă prin Iisus Hristos. Credinţa susţine speranţa în venirea lui Hristos şi împlinirea celor propovăduite.1). când s-au formulat primele opt articole ale Simbolului de credinţă. 9. 14. Sfânta Scriptură arată că nu omul îl cheamă pe Dumnezeu. Sfântul Pavel descrie credinţa ca fiind o esenţă. ci starea antecedentă oricărei formulări verbale. mă îndoiesc. a promisiunilor şi a dobândirii dragostei. Din textele pauline concludem că actul credinţei presupune revelaţia prin care Dumnezeu se arată împlinitor al profeţiilor. În acest mod. Mai mult. alfa şi omega. În Noul Testament termenul are conotaţii diferite. dar asta nu presupune şi dăruire. adică are o subzistenţă concretă (Evrei 11. A crede în Hristos înseamnă a deveni ca El prin El (Fapte 5. El este taina de dicolo de orice categorie umană. ca acceptare a unor realităţi suprafireşti descoperite de Dumnezeu într-un moment istoric. 4. pentru că un om nu poate avea „credinţă în” decât dacă este persoană. Omul nu-l poate descoperi pe Dumnezeu cu propriile puteri. că este Mesia (11. dar „crede în” Dumnezeu treimic. fără Biserică. căci orice altceva în care ar crede l-ar face idolatru.30). Dumnezeu nu este „persoană” în sens uman. 10 şi 11). 11. în acord cu roadele Botezului (Romani cap. în limbajul modern „cred” incumbă mai degrabă indirect ideea de „dubito”. Credinţa. De aceea şi 43 Noţiunea „cred” potrivit Simbolului Niceoconstantinopolitan . adresându-se fiecăruia. Actul de credinţă nu este afirmaţia. Roadele ei sunt nenumărate. adorare cu toată fiinţa şi slăvire. dar nu este nici impersonal ca unul care este distant şi detzinteresat. Evrei cap. Cel care ţine în mâini universul. formula implică încredinţare „logodire”. Credinţa este un dar nemeritat de către niciunul dintre oameni. că vine de la Dumnezeu (16. un fel de declaraţie ceremonială. A crede în Dumnezeu solicită căutarea Lui cu sinceritate şi pietate.

Bunătatea lui Dumnezeu este o realitate care depăşeşte orice idee despre bunătatea lucrurilor create. În concluzie. care nu este mai bună decât un idol. parte din existenţa umană însăşi. Se poate vorbi despre mai multe tipuri de limbaj teologic: limbajul rugăciunii. constituind Rolul limbajului în adeseori el însuşi prilej de dispută. filosofice. Afirmaţiile dogmatice ale sinoadelor. alegorice. nu rodul vreunei vrednicii sau educaţii personale: credinţa este esenţială în viaţa umană. Limbajul: instrument de comunicare a revelaţiei Limbajul teologic s-a format în timp. al teologiei academice. Teologia îşi propune să elaboreze un discurs despre Dumnezeu. oricât de normative. acesta nu este „Dumnezeu”. alegoriile. al omiliei. Dacă omul pretinde că „l-a inventat pe Dumnezeu”. Esenţa limbajului teologic o descoperim în exprimările publice ale lui Hristos care Limitele limbajului în vorbeşte despre realităţi pe care ascultătorii nu le figurează sau percep imediat: desoperirea lui Hristos „împărăţia cerurilor”. ci arta omului de a răspunde chemării lui Dumnezeu. folosind termeni adaptaţi sau creaţi pentru a reda anumite realităţi despre care nu s-a vorbit înainte de Întrupare. întrucât este instrumentul de exprimare a tot ceea ce exprimarea revelaţiei se poate înţelege prin teologie. Prima problemă care trebuie rezolvată de omul modern este limbajul teologic. în care omul este acceptat prin dragoste. Credinţa este răspunsul omului la credinţa lui Dumnezeu. De exemplu. în competiţie cu limbajul secular căruia termenii teologici nu-i mai sunt familiari. întrucât realităţile pe care le exprimă nu reprezintă fapte sau lucruri concrete. analogice. aparent identice cu vorbirea cotidiană. dar şi acesştia au fost supuşi interpretării. adică este mai presus de orice idee de bunătate. ci o caricatură. „Fiul Omului”. aşa cum cineva când iubeşte nu caută argumente care să-i explice sentimentele. cuvintele. Observăm acum că însuşi termenul şi realitatea credinţei au suferit modificări de înţeles şi exprimare. este prea limitat şi prea condiţionat de timp şi spaţiu pentru a permite să redea mai mult decât o idee despre ceea ce ar putea însemna „adevăruri revelate” respectiv „realitatea lui Dumnezeu”. „comori cereşti” şi altele. actul credinţei creează o legătură între persoane. al liturghiei. Numai după aceasta se poate porni în elaborarea termenului „bunătate” în 44 . abstracte. motiv pentru care a afirma acest lucru presupune mai degrabă negarea faptului că Dumnezeu este bun aşa cum îl înţelegem noi. cu greu şi cu multă osteneală. metaforele. Limbajul nu are posibilităţile necesare pentru a reda adecvat adevărurile dogmatice şi duhovniceşti. conţin termeni care au fost creaţi special spre a face cunoscute adevărurile. şi că Dumnezeu este bun. nu este acelaşi lucru să afirmăm că o carte este bună. comparațiile sunt folosite abundent pentru a reliefa adevăruri imposibil de surprins altfel. În cele mai multe cazuri.teologia nu este „cunoaşterea lui Dumnezeu” de către om. Parabolele. au alte înţelesuri. în care trebuie să dovedească încredere fără argumente.

Acesta este numele Meu pe veci. Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi. dar şi numele propriuzis prin care omul i se adresează. unitar şi irepetabil. 13-15).” (Matei 11. Analogia constituie cel mai bun mijloc de a încerca pătrunderea în taina dumnezeirii. 25-27). relaţii sociale. raţionalitate şi altele. Da. ce să le spun?" Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt". decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere. făcând abstracţie de conotaţiile create. cât şi modul abordării de către oameni. respectiv biblice 45 noţiunilor „Tată” şi . Părinte. drept mirele Dumnezeu potrivit lui Israel. în rugăciune sau cerere. Îmvăţătura despre Dumnezeu Treime şi limitele limbajului Sfânta Scriptură foloseşte multe şi variate modalităţi de a-L „defini” pe Dumnezeu.raport cu Dumnezeu. arătând atât relaţia Lui personală cu Părintele Său. Cel ce luptă. întrucât nu poate fi definit prin caracteristici psihologice. care cunoaşte toate ale Fiului şi invers în profunzime: „Te slăvesc pe Tine. avem pe de o parte Sfintei Scripturi substantivul care redă ceva din ideea de natură a lui Dumnezeu. căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. cu rezerva de rigoare privind accepţiunea limbajului. decât numai Tatăl. căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Ta. Tată. Această dilemă a trăit-o Moise pe muntele Horeb: „Zis-a Moise către Dumnezeu: "Iată. Denumirile lui uneori metaforic. Apoi i-a zis: "Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!" Apoi a zis Dumnezeu iarăşi către Moise: "Aşa să spui fiilor lui Israel: "Domnul Dumnezeul părinţilor noştri.. aceasta este pomenirea Mea din neam în neam!" (Ieşire 3.. adică Părinte. alteori prin analogie cu acţiunile şi caracteristicile Lui. În acest caz. regele şi stăpânul şi multe altele. Deci. În tradiţia semitică. Noţiunea arată deopotrivă relaţia de dragoste filială ca ipostas şi chemarea la relaţie bazată pe iubire a oamenilor care îl cunoscuseră pe Dumnezeu ca judecător distant până atunci. Vechiul Testament conţine termenul de Părinte pentru Dumnezeu de numai unsprezece ori. Iisus Hristos însă foloseşte acest nume de 170 de ori. Trebuie precizat că folosirea numelui „Tată” sau „Părinte” este oarecum figurativ. dar niciodată sub forma adresării directe. Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul. Sensul pentru că diferă de ceea ce limbajul comun exprimă prin aceste cuvinte. Doamne al cerului şi al pământului. Dumnezeu nu este persoană cum este ea figurată în mintea şi intelectul uman. Nu se poat afirma nici că Dumnezeu este o simplă forţă cosmică impersonală şi indiferentă faţă de univers. Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă. eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi. nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni. ci existenţă personală în mod unic. Părinte. formula exprimată aici este „Eu sunt” sau „Existenţă”. cel mult se poate vorbi despre înţelesul termenului prin analogie. Modul cum foloseşte numele este o mărturie treimică implicită care lasă să se întrevadă că nimic din ceea ce face Fiul nu-I este străin Tatălui. de exemplu în cazul noţiunii de „persoană” în Dumnezeu. Dumnezeul lui Avraam.

Eu nu te voi uita pe tine. afirmă că nu există persoană sau putere care să exercite o autoritate şi stăpânire mai mare.relaţia cuiva cu un bărbat care are calitatea de părinte. Când afirmă credinţa monoteistă în Dumnezeu. căldura şi hrana existenţială primită de prunc de la maica sa. fapt pus astăzi tot mai des sub semnul criticii cu privire la structura ierarhică a Hristos” în Noul societăţii şi Bisericii. Dealtfel. ci este Cel care poartă grijă iubitoare de fiecare fiinţă umană. de-mi zici: Ia-l în sânul tău. Nu se insistă atât de mult pe unitatea lui Dumnezeu. arătând deodată autoritatea şi puterea tatălui.” în care Dumnezeu are atribute materne. cum ia doica pe copil. aceasta devenind una dintre dogmele fundamentale ale creştinătăţii. Afirmaţia presupunea că se închină aceluiaşi unic Dumnezeu „al lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacob”. Testament Crezul Apostolic se deschide cu afirmaţia credinţei în „Dumnezeu Unul. Deşi credeau în Dumnezeu Treime. Iisus Hristos i-a învăţat pe ucenici să se roage lui Dumnezeu ca Tată sau părinte al Relaţia „Tată – tuturor. Unitatea monoteistică a lui Dumnezeu era specifică mediului iudaic şi nu era nevoie de insistenţă asupra ei. Viaţa vine de la tată în relaţie.6). El este unicul Dumnezeu al fiecărui popor şi al întregului univers. ci mai degrabă pe calităţile cunoscute ad extra. iar relaţia părintească înseamnă duioşie. înrădăcinată nu numai în revelaţia 46 .15: „Oare eu am zămislit tot poporul acesta şi oare eu l-am născut. peste faţa pământului şi a întregului univers. materne sau paterne. Dumnezeu nu este unul sau altul dintre părinţi. Astfel poate fi înţeles textul biblic de la Numeri 11. Limbajul devine metaforic în teologie. Este un mod de a spune că omul nu poate exista fără Dumnezeu. paralel cu apărarea faţă de iudeii tradiţionalişti că ar fi trădat credinţa mozaică îndepărtându-se de la cinstirea adevăratului Dumnezeu (Deuteronom 6. Sfântul Apostol Pavel foloseşte o formulă apropiată de cea a Crezurilor: „Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor. creştinul face mai mult decât o simplă declaraţie de tip aritmetic sau filosofic. şi-l du în pământul pe care cu jurământ l-am făgăduit părinţilor lui?” sau „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita. cu multă vreme înainte. aşa cum se înţelege din textele dee mai sus sau din termenul ”părinte”. al profeţilor şi Părinte al lui Hristos. Atotputernicul”. grija părintească şi puterea. peste naţiuni şi persoane. Este eronat să se afirme că iudeii credeau în Dumnezeul ales al poporului. Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi. creştinii afirmau absoluta unitate în Dumnezeu. forţa creatoare în paralel cu purtarea de grijă. aşa cum nu se poate concepe existenţa unui părinte fără copil sau a unui copil fără părinte. care este egal Dumnezeu. sistem care a generat de-a lungul timpului inechităţi şi tensiuni.” (Efeseni 4.12 şi Isaia 49. în maniera în care celelalte popoare aveau unul sau mai mulţi zei. Dumnezeu nu este nici bărbat „Părinte” nici femeie. Dumnezeul cei viu. La început afirmaţia „unul Dumnezeu” reprezenta şi protestul faţă de politeismul păgân. 4-6). astfel explicându-se de ce nu este greşit să negăm faptul că Dumnezeu este „părinte” ca gen uman. Tatăl. Ar fi simplist să reducem dragostea lui Dumnezeu la funcţiunile specifice social.

Această descoperire s-a păstrat în scris şi în tradiţia orală şi transmisă nealterat până la sfârşitul veacurilor. “chipul lui Dumnezeu” îndreptat către lume. Atotţiitorul (Pantocrator)”. Gheorghe Holbea. Iisus Hristos Pantocrator. pp. 9-52. Există o revelaţie şi în religiile primitive precursoare creştinismului. Dumitru Stăniloae. Bucureşti. În centrul revelaţiei stă aşadar Hristos. Există în această formulare o antinomie care caracterizează aproape toate adevărurile teologice: prezenţa divină este un mister care transcende experienţa umană şi sfidează puterile de cunoaştere ale omului. vizuală sau verbală. care o expune sistematic în comunitatea bisericeasca. alteritate absolută a lui Dumnezeu.divină. reprezintă o succesiune de numiri care creează o anumită tensiune în credinţa creştină întrucât primul nume sugerează apropierea părintească. vol. 125-137. pp. dar este acceptat şi prezentat ca făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute. Prof. Pr. ci şi în raţiunea discursivă. care nu este întemeietor de religie. 2005. Dumnezeu depăşeşte orice reprezentare. ci însuşi izvorul revelaţiei. LII (2001). dar ea se descoperă parţial ca fiind „Celălalt” sau alteritatea prin excelenţă faţă de care creaţia are un fel de teamă respectuoasă iar această alteritate creează o irezistibilă atracţie. Dr. Teologia dogmatică ortodoxă. Prof. cum „universală”. Bibliografie Arhid. un fel de dragoste părintească ce depăşeşte diferenţele şi se construieşte pe încredeere şi credinţă. ar fi islamul sau Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă şi nu numai. ci însuşi conţinutul revelaţiei. nr. al doilea trimite spre majestate şi transcendenţă. Elementul de deosebire şi autentificare a revelaţiei adevărate este Hristos însuşi. Pr. Chiar şi după Există o revelaţie venirea lui Hristos unele religii consideră că sunt beneficiare ale revelaţiei ultime. Dumitru Popescu. originea şi destinul ultim a tot ceea ce există. I. Teologia Revelaţiei în opera Părintelui Dumitru Stăniloae. accesibilitatea şi chiar intimitatea cu Dumnezeu (atât de des invocată de creştini ca element definitoriu şi deosebitor faţă de religiile necreştine). 1-2. Tatăl. Ea a fost dată de Dumnezeu într-o dezvoltare continuă de la protopărinţi până la ultimul apostol şi o altă revelaţie este exclusă. „Unul Dumnezeu. El nu este inspirat de Dumnezeu sau posesor al unor daruri minunate. a cărui lucrare dumnezeiască a fost 47 . care devine criteriu de identificare a tradiţiei creştine nepervertite. IZVOARELE TEOLOGIEI DOGMATICE Revelaţia dumnezeiască formează principiul obiectiv al teologiei dogmatice. EIBMBOR. în ST.

păstrare şi transmitere a revelaţiei. norme de purtare şi relatări istorice descoperite de Dumnezeu şi transmise credincioşilor în scopul mântuirii. Limbajul ei este unul simbolic: Hristos” deşi foloseşte expresii umane.24) şi se adresează omului ca fiinţă spirituală. Scriptură şi Sf. Nu se poate spune că este un set de cărţi 48 generale Sfânta . apostoli şi oameni aleşi şi Scriptură păstrate ca normative de către Biserică drept scrieri sacre.cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. care se adresează ca “Eu” spre un “tu” care este omul. Colecţia de cărţi revelate reprezintă cuvântul lui Dumnezeu despre ceea ce „a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi” (Ioan 20. pentru că nu vorbeşte despre o esenţă. SFÂNTA SCRIPTURĂ Sfânta Scriptură sau Biblia reprezintă colecţia cărţilor sfinte ale Vechiului şi Noului Noţiuni Testament. Sf.1): prin inspiraţie internă şi vedenii profetice la autori sfinţi.4). ci cuvântul viu şi dătăror de viaţă care transmite peste veacuri învăţătura despre viaţa Preasfintei Treimi şi chenoza acesteia în actul de mântuire. căutând ca prin cuvinte umane să reveleze pe Cuvântul lui Dumnezeu. transmise prin Sfinţii Apostoli ca să edifice sensul existenţei umane: „Iar acestea s-au scris. “Dumnezeu este Duh” revelaţiei creştine „în (Ioan 4. acceptat de omenire este cuprins în cele două depozitare ale revelaţiei. Ele cuprind tezaurul revelat în formă scrisă şi orală.d.Hs.30). scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt pe un interval de aproximativ 1500 de privind ani (aproximativ 1450/1400 î. – 100 d.Hs. prin lucrări minunate şi. Revelarea lui Dumnezeu din Scriptură conduce la edificarea şi întărirea în credinţa că lumea va fi mântuită de Cel care a creat-o. ci despre Dumnezeu Specificitatea personal. ca două forme sau moduri de fixare. Scrierile sfinte au fost colecţionate şi unite pentru şi în comunitatea Bisericii. Este istoria descoperirii de Sine a lui Dumnezeu oamenilor.) de prooroci. Fiul lui Dumnezeu şi. Tradiţie. el redă realităţi dumnezeieşti. crezând. Revelaţia este personală. fără a se deosebi ca fond şi conţinut. ca să credeţi că Iisus este Hristosul. prin Biserică. Ele nu reprezintă o simplă istorisire. care se înfăptuieşte în lume. prin descoperire nemijlocită sau prin Lege. ci mărturia tainei lui Hristos şi experienţa Bisericii Apostolice în care s-a dormat. la “plinirea vremii” (Gal. Dele se completează şi se explicitează în comunitatea Bisericii. 4.31).” (Ioan 20. Cuvântul dumnezeiesc. În ea se cuprind adevăruri de credinţă. să aveţi viaţă în numele Lui. până la sfârşitul veacurilor întrucât Scriptura nu reprezintă rodul gândirii umane autonome. ci ca mod de transmitere. prin Însuşi Fiul Său. în diferite feluri (Evrei 1.

aceasta din urmă a stabilit un număr de Ce 49 ale Sfintei este „canonul” . Chiar dacă revelaţia s-a încheiat cu ultimul Apostol. ce am văzut cu ochii noştri. în care cuvintele Domnului Domnului Hristos sunt aici şi acum „cuvintele vieţii veşnice”. descoperite prin conlucrarea aghiografilor cu Duhul Sfânt. 2. Unitatea ei provine din faptul că întregul ei conţinut este revelat şi au acelaşi scop: conducerea creaţiei spre cunoaşterea şi unirea cu Dumnezeu personal. Pavel spune: “Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri” (Evr. De aceea. Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime a însemnat pentru Apostoli transformarea evenimentelor istorice din viaţa pământească a lui Iisus Hristos în evenimente veşnice. Sfânta Scriptură se deosebeşte de celelalte cărţi prin câteva caracteristici care-i arată unicitatea: 1. trans-istorice. Apostolii au făcut mai mult decât istoriografie. Scriptura dă mărturia prezenţei lui Dumnezeu în Biserică şi în lume. ci este tezaurul creştinătăţii adresat lumii întregi. Este istoria permanentă a legăturii dintre transcendentul dumnezeiesc şi imanentul uman. Este şi momentul întemeierii văzute a Bisericii. ce am auzit.1-2) este mărturia în numele tuturor celor care au crezut în Hristos întrupat. Dată fiind legătura Sf. Sf. ceea ce constituie legătura indestructibilă dintre Biserică şi Scriptură: Biblia s-a născut pentru Biserică şi în Biserică. prin lucrarea misionară a Bisericii până la finalul acestei lumi. „Ce era de la început. 4. asemănătoare cărţilor sfinte ale ale unor religii. Descoperirea lui Dumnezeu se face în Scriptură „poporului lui Dumnezeu”. schimbând starea de păcătoşenie în una de virtute. în Biserică şi în fiecare persoană care îl mărturiseşte cu viaţa sau cu moartea sa. dar prin acesta se descoperă lumii. Scripturi cu Biserica. care era la Tatăl şi s-a arătat nouă” (Ioan 1.sfinte ale creştinismului. Cuprinde învăţături inspirate mântuitoare. adică are o dimensiune profund comunitară. prin fapte şi prin însăşi viaţa lor taina vieţii şi a mântuirii. ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci. Posedă o unitate desăvârşită. 4. învăţături a căror autoritate nu rezidă în geniul literar uman ci în descoperirea lui Dumnezeu.12) Caracteristici textului Scripturi. deşi cuprinde cărţi numeroase (66 de cărţi). 3. 5. Prin Scriptură Biserica trăieşte ca organism viu toate fazele istoriei în care Sfântul Duh este „dătătorul de viaţă” şi o conduce la tot adevărul. în ea nu se vorbeşte despre o istorie trecută şi încheiată. Învăţăturile Sf. Scripturi au o mare putere de transformare a sufletului omenesc. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Vechiul Testament. rodul comunităţii unui popor ales al lui Dumnezeu. au propovăduit prin cuvântul scris.

Sinod. s-a folosit şi criteriul intern adică puterea spirituală sau prezenţa inspirată a Duhului Sfânt în însuşi textul Scripturii. fiind în măsură să decidă care dintre cărţi sunt normative pentru credinţă. înainte de a se alcătui lista cărţilor canonice. iar apocrife sau necanonice sunt în număr de 14. unor cărţi în canonul biblic. Scripturi: 1. 50 .15). Există două condiţii pentru introducerea unor cărţi în canonul Sf. Modul formării „canon”. Selecţia lor nu s-a făcut arbitrar. numindu-le “defterocanonice” sau semicanonice. ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit. La baza selecţiei au stat două criterii principale: unul extern. separarea lor fiind mai degrabă o „oficializare” a unei stări de facto privind canonicitatea acestor cărţi. aşa încât autoritatea unei cărţi trebuia să decurgă din însuşi conţinutul ei. spre înţelepţirea cea întru dreptate” (II Timotei 3. respectiv mărturia directă şi neintermediată despre viaţa şi faptele lui Iisus Hristos pe pământ. spre îndreptare. crede în baza fidelităţii Creatorului.cărţi inspirate şi normative. care nu cuprinde cărţile necanonice şi Alexandrin. în secolul al IV-lea. recomandându-le spre citire catehumenilor. în calitate de „stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3.21). Autoritatea de a stabili canonicitatea cărţilor Sfintei Scripturi o are Biserica. Biserica veche acorda importanţă şi cărţilor necanonice. motiv pentru care ele figurează în toate ediţiile Bibliei româneşti aprobate de Sf. numite canonice. 2. indicând norma sau regula de a lui. Sinoadele de la Iaşi (1642) şi Constantinopol (1672) exprimă o poziţie favorabilă cărţilor bune de citit. Învăţătura de credinţă expusă să fie inspirată şi confirmată prin uzul comunităţii Criteriile introducerii creştine. în care sunt incluse şi cărţi necanonice. întrucât în ea lucrează Sfântul Duh. pe când cele necanonice sunt considerate folositoare pentru zidirea sufletească a credincioşilor. Conţinutul ei se mai numeşte deci biblic. În baza autorităţii Fericitului Augustin şi a sinoadelor de la Hyppona (393) şi Cartagina (397) Biserica apuseană le-a primit şi pe cele necanonice în corpul Bibliei. cuvânt care înseamnă „regulă”. spre mustrare. aşa cum mărturisesc Sfinţii Pavel şi Petru: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură. Deşi circulau şi alte texte pretins apostolice. Pe lângă cărţile canonice s-au păstrat şi cărţi necanonice sau bune de citit. purtaţi fiind de Duhul Sfânt. respectiv „apostolicitatea” textelor. Există două canoane cunoscute ca Palestinian.” (II Petru 1. ci plecând de la experienţa comunităţii. Cărţile canonice sunt normative pentru credinţă. Cărţile canonice sunt în număr de 66. Această învăţătură să fie garantată şi propovăduită de şi în Biserică sub asistenţa Duhului Sfânt. 16) şi „Pentru că niciodată proorocia nu sa făcut din voia omului. „măsură”. Mare parte din conţinutul cărţilor canonice intraseră deja în uzul liturgic al primelor comunităţi creştine.

Profetice. ca atare. el era aproape complet. Plângerile lui Ieremia. 1. Există şi o împărţire mai detaliată. Sfintei Scripturi Iosua. Rut. Zaharia. cărţi ce cuprind istoria poporului evreu ca purtător al făgăduinţei Împărţirea cărţilor mesianice şi relaţia lui cu popoarele vecine. cuprind vestiri sau anticipări ale unor evenimente viitoare în legătură cu venirea în lume a Mântuitorului şi sfârşitul lumii: Isaia. care aveau trimitere specifică de a conduce poporul în momente de rătăcire sau îndepărtare de la cinstirea lui Dumnezeu ori de criză în relaţiile cu 51 . Eclesiast.Hs. I şi II Samuel (I şi II Regi). Cântarea Cântărilor. Sf. care descriu perioada de după moartea lui Moise. prin canonul 59. Naum. În jurul secolului III î. Istorice. Acestea sunt: Pentateuhul lui Moise. Ieremia. Avacum. I şi II Regi (III şi IV Regi) I şi II Cronici (Paralipomena). Ioan Damaschinul recomandă exclusiv pe cele canonice. Tora sau Legea. Iov. Hotărârea Bisericii cu privire la canonul Sf. Poruncile date lui Moise au devenit „legea” standard după care Dumnezeu judeca măsura credincioşiei poporului ales. Didactice sau poetice. Maleahi. după întoarcerea din exilul babilonic. Neemia. La Sinodul de la Laodiceea (360) unde. numiţi profeţi. de la Iosua până la cărţile Judecătorilor. Atanasie cel Mare: Epistola 39 Festivă precizează că scrierile apocrife trebuie respinse cu totul şi. Sf. Cuprinde următoarele cărţi: 1. adică textul central potrivit căruia evreii trebuiau să-şi ghideze viaţa. Sfânta Scriptură a Vechiului Testament Canonul Vechiului Testament s-a format în timp. Iona. Scripturi a fost precizată în două Documente timpurii documente importante: care atesta formarea canonului scripturistic. Psaltirea. Estera. se referă la învăţăturile religioase şi morale necesare bunei vieţuiri a omului în lume. Avdie. 2. Agheu. cu evenimentele ulterioare. înregistrează cuvintele inspirate unor oameni aleşi. 3. Cărţi istorice. Amos. Miheea. Pildele lui Solomon. Iezechiel. le respinge. Despre cele “bune de citit” spune că nu stăteau în canon la evrei şi nu stăteau în chivot. dar Biserica Ortodoxă a introdus şi cărţile necanonice.Cărţile canonice au fost împărţite în: istorice. se opreşte citirea cărţilor necanonice în Biserică. Ezdra. Judecători. Sofonie. 3. didactice şi profetice. în cinci părţi distincte: 1. 2. Ioil. În canonul 60 se dă lista Canonului Palestinian. Scrierile profetice. 2. Daniel (profeţii mari) şi 12 profeţi mici: Osea.

Lista completă a cărţilor Noului Testament. Iudita. Rugăciunea regelui Manase. pe care îl desăvârşeşte.2) spune Sf.6 sau I Corinteni 15. Irineu de Lyon enumeră o serie de cărţi care formau Noul Testament. Constă din lucrări normative pentru membrii nou înfiinţatei Biserici creştine. Pavel. Epistolelel pauline. Canonul noutestamentar s-a format în timp. Cărţile bune de citit sunt 14: Tobit. Apocalipsa. iar din Noul Testament menţionează cele patru Evanghelii. 3. Epistola I a Sf. Dumnezeu adevărat.. în care se indică reguli generale de viaţă. Au existat şi alte fragmente necanonice care nu au fost cuprinse în canonul vechitestamentar. Înţelepciunea lui Isus Sirah. numit Scrieri. II. De aceea „tradiţia” reflecta încă de la început transmiterea unor adevăruri incontestabile. „Fraţilor. din anul 90 d.15. aplicabile în toate momentele istoriei omenirii. Cartea Psalmilor. cuprinzând textele inspirate folosite în special în viaţa ceremonială şi în cultul iudaic la templu sau în sinagogă. pe baza tradiţiilor orale despre Iisus Hristos. este acelaşi Dumnezeu şi Tată al lui Iisus Hristos. Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel. între care Vechiul Testament integral în varianta greacă. Noului Testament.3). Biserica a preluat canonul Vechiului Testament aşa cum fusese stabilit la conciliul rabinic de la Jamnia. Înţelepciunea lui Solomon. Cărţile înţelepciunii. este din 52 . revenind asupra acestui subiect şi în alte texte (II Tesaloniceni 2. şi III Macabei.Hr. Ioan. Baruh. Interpretarea „Legii şi a Profeţilor” era făcută de creştini în lumina credinţei că Iisus Hristos este Mesia. Cartea a III-a a lui Ezdra. Istoria Susanei. Epistola lui Ieremia. Citirea lor poate fi socotită o pregătire pentru cele canonice. potrivit celor mai vechi Codici. activitatea şi învăţătura Mântuitorului Iisus Conţinutul cărţilor Hristos.populaţiile vecine. Isac şi Iacov. Faptele Apostolilor. Petru şi primele doua Epistole ale Sf. Sfânta Scriptură a Noului Testament Are ca element comun viaţa pământească. Cărţile I. 5. arătând că Dumnezeul lui Avraam. recunoscut şi ca traducerea Septuaginta. 4. Pe la anul 180. la care mai târziu a adăugat cărţile bune de citit. vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat” (I Corinteni 11. El se află în continuitate cu Vechiul Testament. Cântarea celor trei tineri.

Canonul Noului Testament nu s-a format. 3. ca judecător al ei. de tip evanghelic în doctrina catolică. motiv pentru care fiecare carte este prezentată drept „Evanghelia după Matei. Biblia nu poate să stea în afara Bisericii sau deasupra ei. II Iona. Luca sau Ioan”. Coloseni. încă din Vechiul Testament comunitatea a existat înainte de a se da Legea. Scriptură. 53 . II Corinteni. Istoric. Tit. II Timotei. dar nici invers. La polul opus se găseşte Biserica Romano-Catolică. Iuda). Biserica are prioritate prin faptul că în in Biserica interiorul ei s-a format Sf. Luca . în sensul că ea stabileşte care cărţi sunt canonice şi vrednice de a fi introduse în canon. Este alcătuit din următoarele cărţi: 1. I Corinteni. prin adăugiri succesive. minimalizând autoritatea Bisericii. Trebuie menţionat că există o singură „Evanghelie” sau „Veste Bună”. Evrei) şi 7 soborniceşti (Iacov. ci prin eliminarea cărţilor şi fragmentelor necanonice. istoria întemeierii Bisericii.28 capitole. Iustin Martirul şi Filosoful (+ 165) se folosea denumirea „Memoriile Apostolilor”. Sunt cele patru versiuni ale Evangheliei (Matei . Testament: împărţire Marcu . Pentru protestanţi Biblia este singura normă de credinţă. O extremă în învăţătura despre Scriptură este exprimată de învăţătura protestantă care consideră Biblia infailibilă şi autosuficientă (Scriptura Scripturae interpres) şi o aşează deasupra Bisericii. I Tesaloniceni. Ioan . Didactice: 14 epistole pauline (Romani. deci. Dealtfel.secolul al IV-lea. I Petru. Istorice: viaţa Mântuitorului. 2. În Noul Testament primele cărţi sunt scrise la aproximativ 10 ani după Rusalii.28 capitole). Efeseni. oferindu-se credincioşilor libertatea de a citi şi interpreta Sf. fără o supremaţie Locul Sfintei Scripturi sau superioritate a uneia faţă de alta. Filipeni. îngrijeşte şi transmite nealterat adevărul scrierilor. Totuşi. Până la Conciliul Ii Vatican (1965) laicii erau opriţi de la citirea Sf. I Ioan. Prin aceasta se exprimă faptul că. II Petru.21 capitole) şi Faptele Apostoli . I Timotei. Comunitatea bisericească primeşte. momentul constituirii primei comunităţi creştine prin predică şi botez. după care trebuie să se conducă credinciosul şi Biserica.24 capitole. Profetică: Apocalipsa. Scripturi. ea nu are prioritate faţă de Scriptură. lucru care a condus inevitabil la apariţia unei direcţii liberale. Locul Sfintei Scripturi în Biserică Biserica şi Scriptura sunt inseparabile întrucât se conţin una pe alta. Galateni. unde Biserica a fost maximalizată penru a susţine puterea şi infailibilitatea papei de a dogmatiza învăţături necuprinse în revelaţie. Există şi o relaţie de funcţie unde Biserica are prioritate. Marcu. până la Sf. Scriptură.16 capitole. III Ioan. cu foarte mici diferenţe de limbă între ele. Filimon. II Tesaloniceni. După această dată stare de lucruri s-a schimbat. răspândirea Cărţile Noului creştinismului în lume.

25 „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care. ci doar ceea ce învaţă Biserica. 54 . I Corinteni 12. Greu de înţeles.” II Ioan 12 „Multe având a vă scrie.” I Corinteni 11. cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. în toate epistolele sale. Biblia şi Biserica nu trebuie nici opuse. nici suprapuse. la zidirea trupului lui Hristos”. Duh Biserica stabileşte adevărurile de credinţă în: Simboalele de credinţă. şi. Incompletă (Ioan 20. scoasă din comunitatea bisericească devine: a. dogmatică etc. care are o pregătire şi o chemare specială (Efes. al treilea învăţători. ci a fost scrisă în timpuri diferite. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. să aveţi viaţă în numele Lui”. 2. Ambele reprezintă norma de credinţă. cu adevăruri exprimate ermetic sau poetic. mulţumind. cum vreau şi cât vreau. Biserica este singura tălmăcitoare a Sf. acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Norma credinţei nu este Biblia singură ci învăţătura Bisericii. al doilea prooroci. pentru comunităţi diferite.Din punct de vedere ortodox. exprimată prin respectarea a trei consideraţii esenţiale în raportarea la textul biblic în Biserică: 1. pe temeiul revelaţiei.24: „Şi. n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală. dacă nu mă va călăuzi cineva”? (Faptele Apostolilor 8. mâncaţi. totuşi. de autori diferiţi. la lucrul slujirii. Scripturi. Ioan 21. interpretarea este necesară şi în calitate de “stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3. a frânt şi a zis: Luaţi. ca să credeţi că Iisus este Hristosul. felurile limbilor”). pe care cei fără pregătire teologică şi viaţă duhovnicească neîntinată o pot înţelege greşit: „Cum vorbeşte despre acestea. pe alţii păstori şi învăţători.11-12: „Şi el a dat pe unii apostoli. spre desăvârşirea sfinţilor. părerile şi interpretările personale pot duce la contrazicerea doctrinei Bisericii. care nu sunt scrise în cartea aceasta. ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură.30-31 „Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi. Ea o face prin ierarhia bisericească. manualele de morală. în care să se poată Locul lecturii biblice răspunde la diferite întrebări. spre a lor pierzare” (II Petru 3. cârmuirile. ca bucuria noastră să fie deplină. 3. pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc. în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles. dacă sar fi scris cu de-amănuntul. în Biserică: întâi apostoli. b. pe baza revelaţiei din Biserică.28: „Şi pe unii i-a pus Dumnezeu. pe alţii evanghelişti. ca şi pe celelalte Scripturi. Pentru că Biblia este păstrătoarea revelaţiei divine transmise in nucce. pentru în viaţa credinciosului culturi diferite. apoi darurile vindecărilor. Fiul lui Dumnezeu. apoi pe cei ce au darul de a face minuni. pe alţii prooroci. De aceea. crezând. pentru că singură Biserica are pe Iisus Hristos cap al ei şi pe Duhul Sfânt care o însufleţeşte şi o conduce la tot adevărul.16) sau: „Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg.31). ajutorările. Credincioşii nu pot crede ceea ce vreau.16). Iar acestea s-au scris.” III Ioan 13: „Multe lucruri aveam să-ţi scriu. 4. Biblia nu este o carte sistematică pe un anumit domeniu. nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei”. Călăuzită de Mântuitorul prin lucrarea Sf. liturgică. Mărturisirile de credinţă.

Principii ortodoxe de interpretare a Bibliei. independentă de comunitate. nr. Bartolomeu Anania. cum ar fi catehisme. 329352. Biserica ţine cont de trei principii: principiul contextului principiul locurilor paralele principiul normei de credinţă Citirea Sf. Despre inspiraţia Sfintei Scripturi. 51-57. elucidări în materie de credinţă. Dumitru Stăniloae. în ST. Pr. Pr. nr. care oferă credincioşilor explicaţiile necesare înţelegerii corecte a cuvântului lui Dumnezeu. norme de viaţă. pp. în ST. nr. Cluj Napoca. XXXVI(1984). 9-10. Câteva date introductive asupra Sfintei Scripturi. o cuprinde în cultul public şi privat zilnic şi o difuzează alături de alte texte ajutătoare. în Biserică. de a da sau a preda din mână în mână. 3-4. iar pe de alta obiectul sau conţinutul acestei acţiuni. Arhiepiscopul Clujului. BIBLIOGRAFIE Pr. Tradiţii este rezultatul unui şir neîntrerupt de explicaţii şi formulări. Prof. având la bază viaţa Sfintei Treimi descoperite în Iisus Hristos. care înseamnă „transmitere”. 75-86. cult şi experienţă religioasă transmise de Dumnezeu omenirii în sens larg şi prin revelaţia în Hristos în sens restrâns. Conţinutul Sf. 53-110. 25-51. pp. Scripturi este datoria fiecărui credincios. ci o recomandă. ca răspuns al Bisericii la evoluţia istorică a omenirii. până la sfârşitul veacurilor. pp. Pr. în ST. „datina” sau „rânduiala Bisericii”. fie în mod privat. Teologia dogmatică ortodoxă. practici. Scripturi. pp. 13/1998. SF. vol. Termenul desemnează întregul tezaur de generale doctrine. Introducere în citirea Sfintei Scripturi. cazanii etc. XVIII(1991). Ion Ionescu. Prof. p. provine de la grecescul Sfânta Tradiţie: noţiuni “paradosis”.În exegeza Sf. 55 . Noţiunea în sine are două înţelesuri: pe de o parte înseamnă acţiunea de a transmite. nr. respectiv Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile care conduc la cunoaşterea Lui. 2001. I. 4. (traducere). fie în cadrul cultului. Sfânta Scriptură. XLIV (1992). exegeze. Biserica Ortodoxă nu a făcut din Biblie nici autoritatea supremă. TRADIŢIE ŞI VIAŢA BISERICII Numită şi „predania”. John Brek. Sabin Verzan. devenind religia unei cărţi (protestantismul a fost adeseori acuzat că face din Biblie un “papă de hârtie”). Isidor Todoran. în MB. nici nu pune stavilă accesului la textul revelat credincioşilor. Renaşterea.

prin credinţă. în care este prezentă mărturia Apostolilor. dar indisolubil legată de aceasta.Tradiţia înseamnă păstrarea şi transmiterea lui Iisus Hristos în fidelitate. fraţilor. Domnul. Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania (tradiţia) omenească. începutul Tradiţiei trebuie pus în clipa în care ia naştere comunitatea creştină. după moartea ultimului apostol. În sens restrâns. precum aţi primit pe Hristos Iisus. Conţinutul învăţăturillor Tradiţiei a fost fixat în scris în paralel cu procesul de răspândire a Evangheliei. după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos” (Coloseni 2. apoi fixată în scris. Tradiţie înţelegem acţiunea şi conţinutul Adevărului revelat de Dumnezeu în Iisus Hristos şi transmis de Biserică. 56 . aşa să umblaţi întru El. urmând ca de atunci înainte Tradiţia să se transmită din generaţie în generaţie ca un corp de învăţături separat de Sf. Prin Sf. după cum aţi fost învăţaţi. ale cărei sentinţe sunt formal diferite de cele ale Scripturii. căruia Dumnezeu îi „transmite” voia Sa. Pavel: „Deci. Scriptură. Scriptură. mai întâi sub formă vorbită. întăriţi în credinţă. şi prisosind în ea cu mulţumire. Primirea Tradiţiei se inter-relaţionează cu viaţa Bisericii. având aceeaşi valoare şi importanţă ca şi cele cuprinse în Sf.15). Înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Însul. după cum spune Sf. Scriptură: “Drept aceea. dar armonice în conţinut. Data de la care începe Tradiţia poate fi stabilit odată cu crearea omului. staţi drepţi şi ţineţi predaniile apostolilor” (II Tesaloniceni 2. 6-8). în ambianţa căreia este trăită revelaţia divină şi explicată Sf.

n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală. o credinţă.4-6). Tradiţia este. ori Romani 10. până la sfârşitul veacului. este un Domn. în dragoste. precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre. dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul. A vorbi despre Tradiţie înseamnă a face eclesiologie: izvorul ei este Hristos. un Dumnezeu şi Tatăl tuturor. aşa cum afirmă Apostolul Pavel: „Este un trup şi un Duh.Există mai multe texte biblice care atestă valoarea Tradiţiei în primirea Adevărului prin Argumente biblice transmitere vie. în călăuzirea Apostolilor. totuşi. învăţaţi toate neamurile. Ioan 21.17: “Prin urmare. conştiinţa Bisericii. în conducerea Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos Cel înviat şi în inspiraţia de a formula dogmele şi a pătrunde adevărul revelat în complexitatea lui. ci nădăjduiesc să te văd în curând. Amin”. credinţa este din auzire. Scriptură. motiv pentru care Tradiţia nu poate fi concepută în afara Bisericii. Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi. Duhul Sfânt lucrează necontenit în creaţie. trebuie să se înţeleagă că Tradiţia este trinitară. deci. nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei. un botez. care este Capul Bisericii. în sens strict.19-20: “Drept aceea. orală. Această „transmitere” este o chenoză a Tatălui. şi atunci vom grăi gură către gură. care vesteşte pe Fiul lui Dumnezeu înviat în lume. Tradiţia ia fiinţă prin descoperirea desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu şi formularea primelor învăţături pe care Apostolii le-au transmis omenirii. acelaşi Duh care inspiră Sf. iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” şi II Ioan 12: “Multe având a vă scrie. ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură. Avand pe Hristos drept subiect al predaniei. naşte pe Fiul şi purcede pe Sfântul Duh. Tatăl Se dăruieşte sau se transmite pe Sine celorlalte două Persoane ale Sfintei Treimi. cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. sau Matei 28. Amin”.” Tradiţia este viaţa Duhului Sfânt în Biserică. Unitatea Bisericii consistă în unitatea personală a Treimii. Din text reiese că principiul unităţii în Treime şi în Biserică este Tatăl. Faţă de tradiţia în sens larg. De pildă. botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.25 “Sunt şi alte multe lucruri pe care le-a privind Sfânta Tradiţie făcut Iisus şi care. Fiul şi Duhul Sfânt răspund acestei iubiri pe aceeaşi măsură şi cu aceeaşi 57 . mergând. UNITATEA DINTRE TRADIŢIE ŞI BISERICĂ Biserica ia fiinţă prin transmiterea lui Hristos revelat prin Tradiţie.” (Efeseni 4. învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele. ca bucuria noastră să fie deplină” sau III Ioan 1314: “Multe lucruri aveam să-ţi scriu.

care se rosteau în cult. din care face imaginea pământească a comuniunii treimice: Dumnezeu Tatăl Se transmite Fiului si Sfântului Duh. dragostea lui Dumnezeu se manifestă ca „transmitere” (paradosis) permanentă în Biserică. Aşadar. Sf. n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu” (Filipeni 2. unde Cuvântul este viu şi dătător de viaţă. Răspunsul Fiului şi Duhului Sfânt ca „schimb” (antidosis) se face în deplină supunere faţă de voia Tatălui. înainte de stabilirea canonului Scripturii (Irineu. Tradiţie. ci prezenţa continuă a Duhului Sfânt în Biserică. În primele secole creştine s-a folosit ca autoritate “norma de credinţă”.51).6). Prin Tradiţie se cuprinde şi se transmite Norma ccredinţei revelaţia divină. Treime la Botez şi la Frângerea Pâinii. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. Fiul devine om şi Se dăruieşte pe Sine pentru viaţa lumii. în egalitate: „Hristos. dogme şi norme de viaţă creştină Sf. Dumnezeu fiind prin natură.” (Ioan 6. Pogorârea Sfântului Duh este. a cărui punct culminant în constituie Cincizecimea. Ipolit. Scriptură şi asistă Biserica atunci când aceasta fixează în Tradiţie şi revelaţie.26) şi continuă lucrarea Fiului în Biserică până la sfârşitul veacurilor. care s-a pogorât din cer. conducândo spre tot adevărul. iar Mângâietorul Se sălăşluieşte în Biserică pe care o conduce spre scopul ei natural. El este dat lumii la cincizecime. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. în acord cu Scriptura. Origen şi Novaţian). Tertulian. SF. Tradiţie a statuat anumite reguli de credinţă definitiv valabile. apoi actualizat prin Sfintele Taine încât se sălăşluieşte în Biserica istorică. în ea Fiul lui Dumnezeu Se dăruieşte sau Se transmite din dragoste pentru viaţa lumii: „ Eu sunt pâinea cea vie. Biserica este reflecţia Treimii.dragoste. Fiul trimite pe Duhul Sfânt în deplină ascultare faţă de Tatăl (Ioan 15. TRADIŢIE ŞI REVELAŢIA Duhul Sfânt inspiră Sf. de asemeni „transmitere” în Trupul Bisericii. Fiul lui Dumnezeu înomenit a fost mărturisit la început sub formă nescrisă. ca de exemplu: acceptarea formulelor doxologice despre Sf. Evenimentul Cincizecimii nu este simplu istoric apus. Ea reprezenta fondul doctrinar transmis prin articole simple. Clement Alexandrinul. 58 .

Tradiţia constituie viaţa Bisericii. staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat. „Tradiţia are un caracter pnevmatologic. Tradiţia este condusă în viaţa Bisericii prin cuvânt şi prin Sfintele Scripturi.rostirea Crezului şi unor rugăciuni de unitate creştină în cult. fie prin epistola noastră. nici de superioritate. TRADIŢIE ŞI SF. indiferent de momentul istoric. etern şi universal. Tradiţia înseamnă viaţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Cele două nu se pot gândi nici în relaţie de subordonare. Sf. iar aceasta este exprimată prin Tradiţie. după cum râul sapă şi determină albia sa”. Revelaţia prezentă permanent şi viu în Bisrică face ca aceasta să fie organism viu. că el este transmis în biserică într-un permanent prezent istoric. SCRIPTURĂ Scriptura şi Tradiţia nu trebuie separate sau confundate pentru că reprezintă acelaşi întreg şi se conţin una pe alta. ci la modul de exprimare: 59 . care delimitează Scriptura de Tradiţie. pe care o susţine şi o asistă în efortul de conducere a membrilor ei pe calea mântuitoarii. din perspectivă istorică. Viaţa Bisericii constituie făgaşul de păstrare şi exprimare a Tradiţiei. organic legat de Hristos Cel viu. trăită cu aceeaşi intensitate. Fiind modul de exprimare a Revelaţiei.15). lepădările şi dialogul de la Botez şi altele.18). Pavel scrie tesalonicenilor: „Fraţilor. Revelaţia uneşte Biserica prin puterea conţinutului ei. Există şi unele aspecte distincte. în luarea deciziilor însemnate cu privire la autenticitatea fondului de credinţă. însemnarea cu semnul Sfintei Cruci. spune Vladimir Lossky. Biserica este vie pentru ca poartă în sine Revelaţia. Astfel se explică afirmaţia Mântuitorului că „Porţile iadului nu o vor birui!” (Matei 16. despre care Apostolii au mărturisit.” (2 Tesaloniceni 2. iar prin biserică este transmisă lumii ca predicaţie a mântuirii. Biserica trăieşte şi transmite Revelaţia chiar de la începuturile ei până la sfârşitul veacurilor. SF. Tradiţia arată deci că mesajul Evangheliei este atemporal. La randul ei. apostolică. fie prin cuvânt. orientarea către Răsărit în timpul rugăciunii. Scriptura este conţinută în Tradiţie. Sf. Astfel. ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt. dar acestea nu se referă la fond.

condamnate şi eliminate din mediile bisericeşti. Din punct de vedere al credinţei. Sf. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că atât Scriptura cât şi Tradiţia au valoare egală pentru credinţă. Biblia s-a format prin consemnarea cuvântului lui Dumnezeu trecut direct printr-un organ al revelaţiei dumnezeieşti. pe temeiul faptului că o dogmă se poate formula pe temeiul Sf. 5. Acolo unde scrierile au deviat de la adevărul credinţei. Tradiţie omul dă mărturie despre adevărul descoperit în formă subiectivă. Scripturi. Scriptură în domeniul liturgic şi administrativ canonic. în Sf. Multe au fost transmise fără scriere. ele sunt deopotrivă egale. Scriptura şi Tradişţia nu sunt nici doua surse ale revelaţiei. Sf. în virtutea infailibilităţii ei. Biserica stabileşte adevărul prin glasul majorităţii sau Consensul Bisericii care este absolut necesar şi care se bazează pe apostolicitate şi pe confirmarea Sfintei Scripturi. Dacă asta e Tradiţie. Autoritatea Sf. Din scrierile Sfintei Tradiţii s-au păstrat toate. In acest fel. . prin asistenţa Duhului Sfânt. 3. atunci nu ma întreba!”. Scripturi a fiecărei cărţi inspirate a Sfintei Scripturi.1. dar nu ca fiind egale cu Sf. Tradiţia completează Sf. ci cu valoare de îndreptare. De aceea noi considerăm şi Tradiţia Bisericii demnă de crezare. Biserica a dus o luptă necontenită pentru păstrarea sau includerea în canonul Sf. dar nu se poate face pe temeiul Sf. Din perspectivă dogmatică. Tradiţii. ele au fost analizate. Tradiţie. Scripturi se exercită prin afirmaţii clare şi concentrate a adevărului revelat. 6. Scriptură. Biblia se află într-un raport de preeminenţă faţă de Sf. întărire în credinţă. ci numai aduce precizări şi formulări noi a ceea ce este 60 Relaţia dintre Tradiţie şi Scriptură 4. motiv pentru care poate greşi. ca cea care cuprinde adevărul dumnezeiesc neamestecat cu atâtea elemente umane. prin principiul sola Scriptura. 2. Tradiţii Biserica primeşte numai o parte. Ea exercită necontenit acest drept de a discerne între diferite scrieri şi cutume păstrate prin Tradiţie. nici nu se supun una alteia. Există şi unii teologi care subordonează Sf. Ioan Gură de Aur se exprimă astfel: „Ei nu au transmis toate lucrurile prin epistole. în timp ce din mulţimea scrierilor Sf. Tradiţie Sfintei Scripturi. În concluzie. Tradiţia nu completează Sf. călăuzire personală. În timp ce Tradiţia este fixată în scris adesea la un interval de mai multe generaţii. Scriptură a fost dată prin inspiraţie unor persoane alese şi mărturia ei este primită fără corecturi. Sf. ambele sunt vrednice de crezare. Scriptură.

depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase. blândeţea. înfrânarea. Trecutul în viaţa Bisericii nu este criteriul autenticităţii prezentului. Tradiţia exprimă conştiinţa comunitţii credincioşilor acum şi aici pentru că reprezintă autoritatea de a învăţa. în număr de trei. bucuria. Fiind exprimarea vie a Revelaţiei. Documentele Tradiţii b. care este neschimbat. Aceasta din urmă. ASPECTELE TRADIŢIEI Tradiţia nu se referă explicit la ceva trecut. ea rămâne Tradiţiei fidelă trecutului istoric. Canoanele Apostolice. Scriptură. Simboalele de credinţă. Prin tradiţie se exprimă concret roadele Duhului. daqr statuează nevoia permanentă a Bisericii de a proclama cuvântul lui Dumnezeu.”. de mare actualitate pentru omul modern. aşa cum sunt exprimate de Apostolul Pavel: „Iar roada Duhului este dragostea. după moartea ultimului Apostol până la Sinodul 7 ecumenic. Sfânta Tradiţiei este una. Este experienţa continuă a universalităţii Bisericii. bunătatea.revelat. 22-23). după mărturia Sf. pe care unii. Aspectul statornic constituie fondul tradiţiei apostolice.20): “Păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat. Cel mai corect mod de a a le înţelege este cel potrivit căruia Scriptura şi Tradiţia coexistă în Biserică. au rătăcit de la credinţă. preluat de Biserică şi fixat în scris. mărturisind-o. Pavel (I Timotei 6. curăţia” (Galateni 5. dar din raţiuni didactice a fost despărţită în două părţi sau aspecte complementare. c. puterea de a asculta vocea Sfântului Duh în orice moment al istoriei şi de a exprima această supunere prin preamărirea lui Dumnezeu. Izvoarele în care este consemnat conţinutul Tradiţiei primare sunt: a. puterea de a sfinţi şi demnitatea de a mărturisi Adevărul. pacea. îndelungă-răbdarea. interpretează Scriptura în lumina Sfintei Tradiţii. facerea de bine. sub inspiraţia Duhului Sfânt. multe învăţături au fost transmise prin viu grai. Definiţiile dogmatice şi canoanele celor 7 Sinoade ecumenice şi a celor 10 sinoade locale întărite de Sinodul 6 ecumenic 61 Sfintei . la o experienţă trecută a Bisericii care nu Aspectul statornic al mai are relevanţă în timpurile moderne. credinţa. în număr de 85. Dacă până la această dată conţinutul Tradiţiei a fost fixat în cărţile Noului Testament. Ea dezvoltă cele expuse pe scurt în Sf.

Mărturiile istorice şi arheologice. Sinodul III ecumenic precizează: “nu va fi îngăduit nimănui a mărturisi.10 articole şi origine în simbolul Bisericii din Simbolul de credinţă Roma. care nu avea să mai fie modificat. despre Fiul lui Dumnezeu. însuşite de Biserică în condiţii de egală împortanţă pentru ortodoxia credinţei. Duh.d. 8-12 completează şi explicitează puncte ale doctrinei creştine contestate de eretici: învăţătura despre creaţie. Botez sau rostite în timpul slujbelor religioase. Întrucât are originile nesigure. De la Sinodul III ecumenic înainte se constantinopolitan elaborează ”definiţii dogmatice”. şi trăirea creştină. 1-7 şi art. de artă sacră despre cultul divin. Simbolul niceo-constantinopolitan Îşi trage numele de la localităţile în care au avut loc primele două sinoade ecumenice. în ele aflându-se întregul tezaur de viaţă şi credinţă al Bisericii. h. nu a fost acceptat de Biserica Ortodoxă. 87-90 62 . învierea morţilor. Definiţiile dogmatice date împotriva ereticilor g. învăţăturile k. a 8 O succintă prezentare a evoluției formulărilor dogmatice laSinoadele ecumenice la (Papadopoulou. undeva în Biserica galică. Botez. Elaborarea lui a constituit o primă fază a dezvoltării teologice niceodogmatice. A. j. Scrierile Sf. In forma folosită în Biserica din Apus. provine din secolele VII-VIII dar conţine Apostolic elementele esenţiale ale predicaţiei apostolice. B. 2007.8 are 2 părţi: art. i se acordă un loc de prim rang între monumentele Tradiţiei şi este încă folosit în Bisericile Catolică şi Protestante din Apus. Sfintele Liturghii şi cărţile de cult e. Simboalele de credinţă Sunt mici rezumate ale credinţei creştine care erau folosite în cadrul cultului la primirea Tainei Sf. Simbolul Bisericii Apostolice: . fiinţa şi relaţia Lui cu Tatăl. în virtutea puterii ei de iconomie. dar a fost folosit ca formulă de mărturisire a credinţei catehumenilor în Occident. Mărturisirile de credinţă ale martirilor f. Biserică. Sf. Părinţi acceptate de Biserică i. Aceste aspecte ale tradiţiei statornice sunt neschimbătoare. Simbolul de credinţă la care a fost formulat. pp. formule trinirare şi hristologice. exprimând modul în care răspunde şi se adaptează unor provocări temporale. judecata obştească şi viaţa de veci. Prin conţinutul apostolic.

Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28. fraţilor. cultural.scrie sau a compune un alt simbol de credinţă decât cel definit de Sfinţii Părinţi” (canonul 7). Ea se adaptează prin iconomie pentru că în ea se trăieşte prezenţa lui Hristos înviat şi acţiunea învăţătorească a Duhului Sfânt.16). dar cel mai important lucru este acela că are în componenţă adaosul Filioque. ca planta din sămânţă. care să fie cu voi în veci!” (Ioan 14. geografic. Menţionat întâi în „Atanasian” Commonitorium –ul lui Vincenţiu de Lerin. formând tradiţia bisericească. dinamică. Noi ţinem nealterată mărturia pe care am primit-o”. Biserica păstrează identitatea deşi unele Tradiţiei elemente se schimbă de la o epocă la alta. Encliclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848 stipulează: „Căci credinţa noastră. a ignora prezenţâa Duhului despre care Hristos a promis :”Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângţietor va trimite vouă. A nega importanţa tradiţiei înseamnă a respinge lucrarea Duhului Sfânt din istorie şi creaţie. Aspectul dinamic al tradiţiei reprezintă prelucrarea. pe care au predicat-o Apostolii. cu caracter statornic. Este o dezvoltare firească a învăţăturii. iar Sfinţii Martiri au pecetluit-o cu sângele lor. s-a statornicit prin sfintele sinoade ecumenice şi s-a predicat prin învăţătura măriţilor şi înţelepţilor părinţi ai Bisericii. Are 40 de articole şi a Simbolul fost compus pentru călugării din Spania şi Galia împotriva arienilor. El se continuă până la sfârşitul 63 . nu este de la oameni şi nici de către oameni. care îşi are originea în tradiţia apostolică sau dumnezeiască. precum şi darurile Lui din comunitatea de credincioşi. C.Aspectul dinamic al un anumit cadru istoric. Simbolul atanasian. În Răsărit simbolul este cunoscut abia pe la anul 1000. zis ASPECTUL DINAMIC AL TRADIŢIEI În calitate de “trup al lui Hristos”. a-L elimina din viaţa creştinilor pe Hristos care a promis tuturor ucenicilor „iată. Sf. Biserica este o instituţie vie. preluat sub formă aproximativ identică la sinoade şi autori occidentali ulteriori. Originea lui atanasiană este relativă. Integral este redat de Chesarie de Arelate. activă într. Tradiţie s-a fixat mai întâi în Noul Testament apoi în scrierile primelor veacuri creştine dar Biserica a continuat să dezvolte şi să expliciteze aspecte ale învăţăturii. Are două părţi: una trinitară şi una hristologică. explicitarea şi dezvoltarea în acord cu nevoile lăuntrice ale Bisericii a aspectului statornic. pe la 434. 20). Absenţa tradiţiei din Biserică ar transformao într-o societate umană. ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. bazată pe standarde şi reguli sociale.

nr. de conlucrare a omului cu Hristos care este „acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13. 7-8. Pr. sub cele două aspecte. Drd. Sfânta Tradiţie în viaţa Bisericii – temeiuri biblice. 64 ale . Datorită tradiţiei dinamice s-au formulat Mărturisirile de credinţă. Asist. Aceasta trebuie să primească consacrarea de la un sinod ecumenic pentru a deveni normativ în întreaga ortodoxie. pp. Prof. Ion Ionescu.tradiţiei dinamice au lămurit învăţături dogmatice cu privire la cinstirea Maicii Domnului. a icoanelor. Ele pot fi ajutătoare. făcând o aprofundare a Tradiţiei statornice. Prin Sfânta Tradiţie. Tofană Stelian. XXII (1970). 7-8. în ST. pp. Sfânta Tradiţia sau Sfânta Predanie. 5764. prin Părinţii Bisericii şi care sunt mărturisite unanim şi continuu de Biserica nedespărţită. XXII(1970). pp. 3-4. comentând-o şi accentuând anumite aspecte. transmise de Apostoli. ci descoperite de Domnul Hristos. Pr. se înţelege trăirea unor adevăruri care nu sunt de la oameni. XXXVII(1985). 633-647. Aspectul dinamic al tradiţiei are un caracter teandric. nr. Tradiţia dinamică urmează planul lui Dumnezeu cu lumea şi nu trebuie confundat cu tradiţiile umane. Tradiţia nu se desparte de Scriptură şi nu o contrazice. nr. potrivit epocii prin care Biserica trece din punct de vedere istoric. nr. au fost cristalizate modalităţile de sfinţire a vieţii credincioşilor. folositoare penru credinţă dar pot fi şi distructive atunci când urmează firea căzută a umanităţii. Ion Bria. 5-6. Ea corespunde unor nevoi temporare ale Bisericii. s. sunt pasibile de schimbare sau eliminare în funcţie de climatul spiritual al epocii.veacurilor. Aspecte dogmatice permanente ale Sfintei Tradiţii. nr. Cele din urmă apar şi dispar. XLIII(1991). 517-522. Progresul presupus de dinamica tradiţiei este unul subiectiv. Sfânta Scriptură şi Tradiţia. pp. Vladimir Lossky. 384406 Dan Dumitrescu. prin lucrarea Bisericii sub asistenţa Duhului Sfânt. în ST XXV (1973). Deşi logic ele pot fi definite ca distincte. 585-599. a vieţii de dincolo sau a cinstirii şi validităţii Sfintelor Moaşte. Tradiţia şi tradiţiile (traducere). nu pot fi separate una de alta şi nici de Biserică. 9-10. pp. sunt predate de Biserică sub inspiraţia Duhului Sfânt. de înţelegere a adevărului divin. în ST. au fost îmbogăţite Documentel slujbele bisericeşti. nu de schimbarea sau de completare a revelaţiei. Consideraţii generale. BIBLIOGRAFIE Diac. a harului divin necreat.8).

dar Dumnezeu nu este limitat la cosmos ori la lumea materială. Dumnezeu există din veşnicie. Dumnezeu nu se descoperă prn natură. nu poate fi determinat de materie şi nu poate fi determinat de idei sau atribute. la care omul se poate raporta numai în relaţie personală. în diferite forme şi sub aspecte variate. Dumnezeu este fiinţă personală. Transcendenţa. Dumnezeu este întotdeauna mai mult decât ştie sau crede omul pentru că este infinit. Cosmusul dă mărturie despre Dumnezeu. înainte de a fi existat ceva material şi existenţa Lui nu poate fi determinată prin apelul la lucrurile văzute. Specificul învăţăturii creştine este învăţătura despre Dumnezeu cu o singură fiinţă sau esenţă. nemijlocită. Existenţa lui Dumnezeu nu reprezintă o necesitate determinată de nevoi morale sau fizice. la oameni care L-au căutat şi care au răspuns revelaţiei. 2009 DUMNEZEU – UNUL ÎN FIINŢĂ ŞI ÎNTEIT ÎN PERSOANE SAU SFÂNTA TREIME Credinţa în Dumnezeu este elementul central al fiecărei religii.. Istoricitatea. Credinţa creştină despre Dumnezeu este creştină esenţial biblică.. 2. ci în istorie. Personalismul. În studiul existenţei lui Dumnezeu din perspectivă biblică trebuie avute în vedere câteva caracteristici: 1. rămânând o taină de nepătruns pentru mintea omenească. Omul poate cunoaşte despre El numai atât cât 65 . al viilor nu al morţilor” (Matei 22. Existenţa şi lucrările lui Specificul credinţei în Dumnezeu în creaţie au fost percepute. în trei Persoane.32 şi Luca 20. Dogma Treimii este esenţială pentru credinţă. 38). Încă din Vechiul Testament El se numeşte „Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacob. 4. înţelese şi transmise de om din zorii existenţei Dumnezeu în teologia sale. Dogmatica fiind cea care interpretează modul în care existenţa Lui devine existenţială pentru om. Libertatea. El are libertatea absolută faţă de orice se poate concepe sau afirma despre El.DS. 3.

8). fereşte pe Despre Sfânta Treime: credincios atât de panteism. prin aceasta. dar Iisus Hristos arată că dumnezeirea Lui constă în faptul că este „Învierea”. pentru că iubirea există acolo unde există comuniune în pluralitate de persoane. Îl putem însă cunoaşte după ceea ce ne descoperă despre Sine. aşadar a treia Persoană care săvârşeşte lucruri pe care nu le face decât Dumnezeu: minuni. Dumnezeu se manifestă istoric drept „plinirea Legii şi a proorocilor”. dar în mai multe Persoane. se introduce în credinţa iudaică învăţătura despre o altă Persoană alături şi egală cu Dumnezeu. Dumnezeu se manifestă prin Duhul Sfânt ca o comuniune de Persoane. dar aduce în conştiinţa umanităţii complexitatea existenţei lui Dumnezeu într-o formă întreită. El vine pe pământ pentru a revela oamenilor cine este Dumnezeu cu adevărat. caracter tainic dar şi 66 . Astfel Treimea. aşa cum a fost văzut de Daniel şi Enoh. Dogma Sfintei Treimi. depăşind frica iudeilor de idolatrie: Se mărturiseşte a fi „Fiul Tatălui”m arătând diferenţa de relaţie cu Tatăl în comparaţie cu restul umanităţii. ci trimite pe Duhul Sfânt. Avem.s-a descoperit. Despre această Persoană. harisme. Prin cele două atribute înţelegem că Dumnezeu este necesarmente Unul după fiinţă. Fiul Omului. mai presus de lume. cât şi de deism. nu ca o exigenţă intelectuală. pentru că ne arată că Dumnezeu este generalităţi transcendent şi imanent. In acord cu psalmul 110 unde se spune ca Fiul şade de-a dreapta Tatălui prin natura Lui dumnezeiască. Sf. Venirea lui Hristos în lume a „Fiu al lui Dumnezeu” nu elimină învăţătura iudaică despre Dumnezeu Unul. adică i se cuvine închinare ca lui Dumnezeu şi Se aduce pe Sine jertfă de răscumpărare cum nici un om nu putea să o facă. Învăţătura ortodoxă despre Sf. Dumnezeu Fiul nu încetează lucrarea cu oamenii până la a Doua Venire. „Fiul Omului” însemna cel care are menirea de a desăvârşi sfârşitul creaţiei. aşa cum este formulată în dogmatica ortodoxă. Pavel spune că este Dumnezeu pentru ca „în numele Lui tot genunchiul să se plece. Fiul şi Sfântul Duh coboară în omenire pentru a ridica pe om spre cer. El este Cel care va veni „să judece viii şi morţii”. Aceasta a fost una dintre preocupările principale ale creştinilor primelor secole. Tatăl. Treime are. În Hristos. Înălţat la ceruri şi aşezat la dreapta Tatălui. penru că nu vrea să-i lase „orfani”. respectiv infinitatea Sa şi iubirea (I Ioan 4. Ceea ce este Dumnezeu în fiinţa Sa nu se poate cunoaşte. astfel încât prezenţa Lui nu apare credincioşilor ca o necesitate existenţială. În concluzie. al celor cereşti şi al celor pământeşti”. prin faptul că se arată pe Sine a fi Dumnezeu.

Este prima treaptă spre cea negativă sau apofatică. ridicate la superlativ. În acest sens. ci şi catafatică mai mult decât atât. plin de har şi de adevăr”(I Ioan 1. pentru că ceea ce noi căutăm este dincolo de cunoaştere. Se mai numeşte şi via afirmationis sau via causalitatis şi via eminentiae sau via superlativa. dincolo de orice determinare noţională. dar limitată şi antinomică.16). fiind cea care desemnează tot ceea ce nu se poate cunoaşte. Mai este Sfinţii Părinţi despre numită şi via negationis. V-VI) L-a numit deodată “Cel cu multe nume” (după lucrări) şi “Cel fără de nume” (potrivit fiinţei sau esenţei Sale). Cunoaşterea apofatică sau negativă pleacă dinspre Dumnezeu spre lume. mai presus decât orice atribute. Posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu Treime La îndemâna cunoaşterii lui Dumnezeu stă în primul rând experienţa personală. descoperită prin venirea lui Iisus Hristos. nici nu poate să-L vadă. cea care îl desemnează pe Dumnezeu cu o serie de atribute pozitive cum ar fi: ştiinţă. cu totul despărţit prin întunericul inconprehensibil” (Viaţa lui Moise). izvorul cunoaşterii treimice. Grigorie de Nissa (sec. Sf. slavă ca a unuia născut din Tatăl. Dionisie Areopagitul (sec. prin credinţă. prin pronie sau grija faţă de cele create şi prin lucrarea cunoaşterii mântuitoare. făcută vizibilă oamenilor prin însăşi intervenţia Lui în creaţie: “Cuvântul Dumnezeu S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui. Cunoaşterea lui Dumnezeu este reală şi posibilă. respectiv: atotbunătate. cunoaşterea apofatică ajungând să constate că Dumnezeu. Această cunoaştere statuează că Dumnezeu are existenţă în Sine. Dumnezeu se descoperă sufletului uman în mod tainic. bunătate. a căruia este cinstea şi puterea veşnică” (I Tim 6. întrucât atributele s-ar referi la esenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu Posibilitatea este cognoscibil prin creaţie. respectiv „necunoaştere mistică”. IV) afirmă: “adevărata cunoaştere şi vedere a lui Dumnezeu constă în a vedea că El este invizibil. pe care nu L-a văzut nimeni dintre oameni. atotştiinţă. sfinţenie etc. Cei care excelează în descrierea 67 . lui Cele două tipuri de cunoaştere au fost denumite încă de timpuriu catafatică sau pozitivă.empiric. Duh. pornind de la atributele omeneşti. în fiinţa Sa nu este nimic din ceea ce este creat. preasfânt şi celelalte. Este definită ca cea mai înaltă cale de cunoaştere. Din Sfânta Scriptură aflăm şi că Dumnezeu este incognoscibil după fiinţă:“Dumnezeu locuieşte în lumina cea neapropiată.14). cu înrâurirea Sf.

acestui tip de cunoaştere sunt Dionisie Areopagitul. Sf. la Papadopoulou. În sfârşit. ceea ce conduce pe credinsios la experienţa a ceva ce există prin sine şi poate fi experiat. Atributele lui Dumnezeu de care vorbeşte teologia occidentală după Fericitul Augustin Putem vorbi şi culminează în elaborările lui Toma d’Aquino. Pavel a spus atenienilor ce ştie despre ”Dumnezeul cel necunoscut lor”. Ioan Damaschinul. În interiorul vieţii treimice. dar în exprimarea lor spre lume. se referă la natura sau esenţa „atributele” impersonală a lui Dumnezeu. dragostea. afirmă că “Dumnezeu este infinit şi incomprehensibil şi ce putem înţelege din El este infinitatea şi incomprehensibilitatea Lui” sau “Dumnezeu nu aparţine clasei lucrurilor existente. Ele exprimă ideea că nu poţi să iubeşti ceea ce nu cunoşti.9 Apofatismul arată că Dumnezeu nu trebuie asociat sau asimilat cu ceva din categoriile gâdirii empirice sau cu adevăruri filosofice. Dumnezeu i-a spus lui Moise ”Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3. Sf. ci pentru că El este mai presus de orice lucru existent. Prin negaţie se afirmă totala transcendenţă fiinţei dumnezeieşi. dar Ipostasurilor treimice nu li se pot atribui anumite caracteristici 9 La Fericiri. dar lasă suficient spaţiu cunoaşterii catafatice. PG 44. 68 despre lui . 1265 şi 1269 AB. ca modalitate primară de cunoaştere a realităţilor dumnezeieşti. o cunoaştere în parte. Sfinţii Părinţi au arătat că omul cunoaşte ceva din ceea ce Dumnezeu descoperă aşa cum le înţelege raţiunea umană. Ioan spune ”Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4. apoi Maxim Mărturisitorul (+662) care îi comentează opera. Grigorie de Nissa spune că îl căutăm pe Dumnezeu ca Cel ce este. pentru că Dumnezeu Adevărul este altceva decât dumnezeul filosofiei religiei. cum ar fi întruparea Fiului sau unitatea harică împărtăşită de Duhul Sfânt. Sf. De exemplu. motiv pentru care Părinţi Bisericii nu au vorbit despre Dumnezeu? „atribute” întrucât ele nu sunt decât încercări limitate de a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. se manifestă prin una dintre Persoane ca lucrare asumată liber din iubire. Fiu şi Duh Sfânt. necesară însăşi naturii limitate omeneşti. se manifestă unitar. cum ar fi cunoaşterea. ”Dumnezeu mântuieşte pe om” şi altele. p. comuniunea. caracteristicile considerate individuale fiecărei Persoane. nu pentru că El n-ar avea existenţă. VI. autorul primei lucrări sintetice de dogmatică. nu numai a-L cunoaşte ca ceea ce nu este. este deasupra chiar a existenţei însăşi”. Ortodoxia accentuează apofatismul sau cunoaşterea prin negaţie ca fiind mai adecvat şi mai puţin expus erorii. căci ”A-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a-L avea”. Teologia înseamnă trăirea adevărului pe care întâi îl afirmă. 112. sunt teologice exprimările pozitive precum ”Dumnezeu este Treime de persoane”. iar Sf. 14).8). 2007. iar prin afirmaţie se mărturiseşte că Dumnezeu este Treime de persoane care se descoperă lumii ca Tată. dat fiind faptul că s-a arătat prin lucrarea lui Dumnezeu în afară.

care reprezintă o cunoaştere intimă. Dumnezeu i-a dat omului şi posibilitatea de a-L cunoaşte: „Aceasta este viaţa veşnică. pentru a se păstra inaccesibilitatea fiinţei dumnezeieşti. doctrina creştină fundamentală. Nu există limită în cunoaşterea lui Dumnezeu Cel infinit. Această învăţătură despre Dumnezeu reprezintă forma superioară de monoteism. Botez şi se continuă în viaţa viitoare într-un permanent progres epectatic (Sf. iluminare şi unire deplină cu Dumnezeu sau desăvârşirea. începe cu Taina Sf.individuale în esenţă.3). Dragostea izvorăşte de la Tatăl dar este comună Fiului şi Duhului Sfânt la nivelui eternităţii Treimii. Deşi nu poate fi înţeleasă discursiv. Progresul în cunoaşterea tainei dumnezeieşti nu este unul simplu intelectual. pentru că ar duce la separarea ontologică a Treimii. Grigorie de Nissa). Învăţătura despre Sfânta Treime este. dezvoltând germenele credinţei în cunoaşterea experimentală sau adevărata gnoză. De exemplu. ci este complementar şi chiar identic cu cel al desăvârşirii sau mântuirii. în trei Persoane. cum sunt iudaismul şi islamul. fără a se ajunge la o cunoaştere definitivă. să Te cunoască pe Tine singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis!” (Ioan 17. aşadar. Progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu Descoperindu-Se lumii ca treime de Persoane. Sfântul Grigorie Palama sistematizează cel mai bine această diferenţiere între ceea ce este Dumnezeu în Sine şi manifestarea Lui spre lume. deşi monoteismul este caracteristic şi altor religii. din care decurg celelalte dogme şi de care depinde calitatea unei persoane de membru al Bisericii. prin experienţă şi trăire. pentru a da o imagine cât mai aproape de realitatea 69 Cât de mult poate omul progresa în cunoaşterea lui Dumnezeu? . deschise spre comuniune. nu se poate afirma că numai Duhul Sfânt este dragoste şi numai Fiul este Cunoaştere sau Logos decât în relaţia sau lucrarea Lor cu creaţia. Dumnezeu este cunoscut şi slăvit în tradiţia creştină ca un singur Dumnezeu după fiinţă. Al doilea aspect esenţial este că progresul adevărat presupune şi spiritualizarea vieţii personale. Diferenţierea Persoanelor se face la nivel de posibilitate de cunoaştere umană. Cunoaşterea tainică. prin experienţă. în paralel cu experienţa dragostei divine în lume. Dacă se poate vorbi despre o etapizare a cunoaşterii aceasta ar consta în purificare. de fiinţă. Rolul esenţial în cunoaştere îl are credinţa.

cum sunt: “Eu sunt Domnul şi M-am arătat lui Avraam. De Trinitate). Prefigurări ale Sf. trei dimensiuni ale spaţiului: lungime. Într-un alt loc se spune: “Iată. Mărturii ale Vechiului În cartea Facerii (1. Dovada existenţei lui Dumnezeu în Treime însă nu se găseşte în lucrurile finite.27). forma plurală de la „El”). deşi cărămida este o singură entitate. Spiridon al Trimitundei. sentiment (Fericitul Augustin. în mijlocul popoarelor politeiste: canaaniţi. ea este formată din trei elemente distincte: pământ. voinţă. trei funcţiuni ale sufletului: raţiune. prezent. lui Isaac şi lui Iacob” (Ieşire 6. floarea care ne impresionează prin planta propriu-zisă. pentru ca mai târziu să arate prin acelaşi plural decizia sfatului treimic: “Haidem. Adam s-a făcut ca Unul dintre Noi. Treimi în Vechiul Testament În cărţile Vechiului Testament.3) sau “Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească! Să caute Domnul asupra ta cu faţă veselă şi să te miluiască! Să-şi întoarcă Domnul faţa Sa către tine şi să-ţi dăruiască pace!” 70 . Tradiţie. rază şi lumină. aramei. alcătuit din rădăcină. fenicieni. ci este statuată de revelaţia divină. cunoscând binele şi răul” (Facere 3. culoare şi miros şi altele. ci persoane. O analogie acceptată în special în tradiţia răsăriteană este cea a familiei. dar. pentru ca acest lucru să se reflecte şi în constituţia unitară a Sfânta Treime umanităţii „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său. cu voinţă liberă şi dispoziţia conştientă spre comuniunea de iubire (Sf. propusă la Sinodul I ecumenic de către Sf. superioară tuturor celorlalte prin faptul că tatăl. înălţime. Elementele biblice vechitestamentare prin care este redată învăţătura despre Dumnezeu Treime sunt urătoarele: 1. după chipul Său l-a făcut pe el. textele care se referă la descoperirea Sfintei Treimi au un conţinut voalat datorită contextului religios dificil în care poporul evreu monoteist a trebuit să trăiască. bărbat şi femeie” (v. viitor. la sfatul Treimii se spune “Să facem om după chipul şi Testament cu privire la asemănarea Noastră”. apă şi foc. cuprinsă în Sf.22). soarele care este format din disc. pomul. 26). trunchi şi coroană. pe care omul o trăieşte la nivel de relaţie inter-personală. potrivit căreia.existenţei treimice. mama şi copiii nu sunt faţete sau aspecte ale unei realităţi inerte. Vasile cel Mare). Ideea de plural din referatul biblic (Elohim = Dumnezeu. Una dintre cle mai cunoscute este analogia cărămizii. părinţii Bisericii au recurs la analogii. Scriptură şi Sf. Alte analogii au fost luate din contextul existenţei experimentale.7) Pe aceleiaşi linie se încadrează textele ce evidenţiază cifra trei. lăţime. să Ne pogorâm şi amestecăm limbile lor…” (Facere 11. şi anume: trei feţe ale timpului: trecut.

2. pentru că aghiografii au căutat să evite politeismul păgân care ameninţa poporul evreu. prin graiul proorocilor de altă dată” (7. „domn al păcii” (Isaia 9. care se va naşte din fecioară (Isaia 7. Acesta se adresează celor trei călători ca unuia singur: „Doamne. Deşi textele biblice menţionate susţin fără echivoc învăţătura cu privire la Treime.u.14). Părinţii Bisericii au văzut trinitatea persoanelor în întreita repetare a sfinţeniei şi unicitatea fiinţei în calitatea Sa unică de „Domn Savaot”. el mai este numit şi „Dumnezeu tare”. deci nu poate fi membru al Bisericii. între care cea mai însemnată este cea de la 3. 5. nu ocoli pe robul Tău” (Facere 18. la care martorul şi beneficiarul este patriarhul Avraam. „părinte al veacului ce va să fie”. Eu astăzi te-am născut”. 2 ş. Sfânt. aceasta trebuie înţeleasă în sens prefigurativ. care arată diferenţa caracteristică dintre o persoană şi alta în Sfânta Treime: “Fiul Meu eşti Tu. Sfânta Treime în teologia Noului Testament Aşa cum am arătat. Este de menţionat că predominantă în legătura dintre Dumnezeu şi om nu este iubirea.1).7. Duh sunt mult mai puţine. dar şi despre celelalte Persoane ale Sfintei Treimi. Locurile unde se vorbeşte despre Mesia ca despre o persoană dumnezeiască. Texte treimice se consideră a fi şi cele din Psalmul 2. de am aflat har înaintea Ta.24-26). Duhul este menţionat ca persoană în textul profetic al lui Zaharia. Cuvântul sau Raţiunea divină personalizată. ci dreptatea. ca să nu asculte legea şi cuvintele pe care le-a trimis Domnul Savaot prin Duhul Lui. Mesia este adeseori recunoscut profetic drept „Fiul lui Dumnezeu”. Referinţele directe la Persoana Sf.3).(Numeri 6. că M-a uns să binevestesc săracilor… (Isaia 61. ca rezultat al dorinţei de păstrare a credinţei monoteiste.12). 4. precum şi dintre rolul fiecărei Persoane în Treime: „Duhul Domnului este peste Mine. ca rezultat al unor relaţii interpersonale. existenţa comuniunii de Persoane este rezultatul acceptării lui Hristos ca Dumnezeu întrupat: cine nu îl acceptă pe Hristos Dumnezeu şi Om nu poate primi învăţătura despre Treime. plin e cerul şi pământul de mărirea Lui” (Isaia 6. Sfânt Domnul Savaot. „Şi şi-au învârtoşat inima ca diamantul. învăţătura despre Treime se este desăvârşit revelată în Scriptura Noului Testament. în altele lucrări sau însuşiri ale fiinţei dumnezeieşti.5). Teofaniile istorisite în textul biblic. “Sfânt. În unele texte apar numele unora dintre cele trei Persoane. 71 . dar de fiecare dată se subliniază calitatea fiinţei dumnezeieşti de a fi spirituală prin excelenţă.). Interpretată de unii filosofi în sens modalist. stejarul Mamvri.

În cuvântarea de rămas bun adresată ucenicilor. Duh martorul care „întăreşte mărturia Părintelui” (Troparul Bobotezei).19). ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14. Acesta este unul dintre textele cele mai reprezentative ale doctrinei trinitare. Domnul Hristos vorbeşte extensiv despre trimiterea Lui de către Tatăl. Tatăl este aici Cel care mărturiseşte. Cuvintele îngerului care vesteşte conceperea minunată şi Scriptura Noului naşterea lui Iisus arată acest fapt: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Testament Preaînalt te va umbri.11. implicit 72 . botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28.35). Luca 3. Evangheliile sinoptice descriu relaţiile interne ale Treimii şi Marturii treimice în reflectarea lor în creaţie. 21-22). „Sfântul” sau „Fiul lui Dumnezeu” şi Duhul Sfânt. ceea ce denotă calitatea lor de persoane. Cele trei Persoane sunt „Cel Preaînalt”. pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl. botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!” (Matei 28. însuşi Domnul îi trimite pe Apostoli la propovăduire dându-le puterea de a învăţa şi boteza: „Mergând. Matei 3.16-17. Încă de la început. Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă. Pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1. 13). După învierea din morţi. în vreme ce Duhul Sfânt S-a pogorât peste El sub chipul unui porumbel „şi a rămas peste El” (Ioan 1. acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15. care de la Tatăl purcede. învăţaţi toate neamurile.32).Comunitatea apostolică şi creştină timpurie primeşte învăţătura despre Sfânta Treime în Sfânta Treime în Noul două moduri empirice: prin formula Tainei Botezului.16) sau „Iar când va veni Mângâietorul. Fiul este Cel mărturisit. învăţaţi toate neamurile. Duhul Adevărului.26). Iisus este mărturisit distinct de Tatăl.19). iar Sf. precum şi despre trimiterea „Mângâietorului” ca persoană care să conducă pe ei şi urmaşii lor la tot adevărul: „Iată. arătând că Ele au „nume”. pentru că se referă explicit la toate Persoanele. Prin Iisus Hristos se descoperă fără echivoc atât unitatea de fiinţă a dumnezeirii cât şi caracteristicile personale ale Tatălui. Fiului şi Sfântului Duh. şi prin formula euharistică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Corinteni 13. „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit” (Marcu 1. Înainte de începerea activităţii Sale pământeşti. care a intrat în practică imediat Testament după Pogorârea Sfântului Duh: „Mergând.

Vasile cel Mare. dar distincte ca individualitate personală. 73 . ceea ce înseamnă că existenţa Persoanei cuprinse ousia sau esenta. ceea ce nu este iubire. cu atribute comune. după structura umană a gândirii. Afirmaţie treimică prin excelenţă este cea a Sfântului Ioan Evangelistul care afirmă „Dumnezeu este iubire!” (I Ioan 4. odată cu existenţa lumii. În ce constă „unitatea” Nu esenţa comună face pe Dumnezeu să existe. trebuie să fie în comuniune cu alte persoane care-i confirmă existenţa şi relaţia. Dacă ar fi imaginabil. ar însemna că esenţa precede existenţa lui Dumnezeu şi o determină. În acelaşi timp. enumerarea numelor arată şi egalitatea lor. Că este Treime. Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi Din textele biblice se poate uşor deduce că Persoanele Sf. ci iubirea este însăşi esenţa comunională intra-trinitară din veşnicie. În învăţătura ortodoxă esenţa sau natura dumnezeirii nu există îaninte de ipostas. Intrucat Dumnezeu este din veci Tată.relaţie sau comuniune. nu poate fi Tată fără Fiu. Tatăl este „cauza” sau sursa Treimii pentru că există ca ipostas sau persoană din veci. După Sf. deplină şi neîmpărţită. O esenţa nu iubeşte. ar însemna: 1. De aceea. Dumnezeu este iubire nu pentru că iubeşte lumea. în vreme ce termenul „nume” folosit la singular denotă unitatea lor de fiinţă. Treimi sunt egale şi consubstanţiale. ci persoana. Că nu este iubire înainte de apariţia lumii. ceea ce înseamnă că şi Fiul există din veşnicie. 3. fiecare împărtăşind fiinţa dumnezeirii întreagă. 2. Neacceptarea intelectuală a tainei Treimii a făcut ca unii contestatari să nege calitatea dumnezeiască a unora dintre Persoanele Treimii. Persoana Tatălui şi nu esenţa face Treimea să existe.8). numai persoana iubeşte şi acesta în modul în care Tatăl exprimă iubirea veşnică spre Fiul prin Duhul Sfânt. Dar pentru ca o persoană să existe. Dumnezeu există din veşnicie ca Tatăl. iar Fiul răspunde iubirii Tatălui prin acelaşi Duh Sfânt. În esenţa Sa este de necunoscut şi inimaginabil. Dacă nu e Treime nici nu poate fi Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu nu este condiţionată de lume. Dacă esenţa sau natura şi „unicitatea” Treimii? comună ar fi cauză unităţii treimice. Că se iubeşte pe Sine ca Dumnezeu unic. înainte de a exista lumea. Dumnezeu există din veşnicie ca Treime.

3). i se cuvine adorare ca şi Tatălui Pe lângă textele vechitestamentare. Cu toate acestea. reflectată apoi peste lume: “Mă voi sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru” (Ioan 20. Contestată în primele patru secole creştine. Prologul Evangheliei după Ioan este. simboalele cele mai timpurii ale credinţei încep prin mărturisirea adevărului de potrivit teologiei credinţă că Dumnezeu. dumnezeirea Fiului fusese explicit afirmată în paginile revelate ale Noului Testament. Treime.16). văzute şi nevăzute”. ci să aibă viaţă veşnicăă” (Ioan 3. să te cunoască pe Tine singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis!” (Ioan 17. “Te preaslăvesc pe Tine Părinte.9). botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh … şi iată. nu răpire a socotit El a fi întocmai cu 74 2. arătând că mântuirea este darul Lui spre lume întrucât “Atât de mult a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat. respectiv: 1. .atotputernicia. Sf.3). este Tatăl.17). căci în realitate ele sunt egale în fiinţă şi lucrări.19-20 (consubstanţialitatea cu Tatăl şi veşnicia). “În El locuieşte trupeşte toată plinirea” şi atribute dumnezeieşti în relaţie cu Tatăl: “Care chipul lui Dumnezeu fiind.19.16). “făcător al cerului şi pământului. are lucrări dumnezeieşti 7. esenţial pentru primirea învăţăturii despre Sf. dumnezeirea nu a fost contestată niciodată.25-26). învăţaţi toate neamurile. al celor ortodoxe. 6. are aceeaşi fiinţă 3. Apostol Pavel îi atribuie eternitatea şi omniprezenţa în texte ca cel de la Coloseni. Dumnezeirea Fiuilui şi erori legate de înţelegerea Persoanei Sale.În cazul Tatălui. . “Tatăl nostru” (Matei 6. 4. Scriptură a Noului Testament precizează în nenumărate locuri calitatea fiinţială de Dumnezeu adevărat: “Mergând. 8. are atribute dumnezeieşti 5.39 şi 5. ca tot cel ce crede într-însul să nu piară. Din acestea se vede că are proprietăţi divine ca şi Tatăl. În Sfânta Scriptură Hristos îl numeşte “Tată” şi „Părinte” (Matei 26. Treime este doar pentru mintea noastră. Sf. Dumnezeirea Tatălui. Aparenta întâietate a Tatălui în Sf. 1. Treime: Fiul participară la creaţie: “Toate printr-însul s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1. însă. Doamne al cerului şi pământului că ai ascuns aceasta de cei învăţaţi şi ai descoperit-o celor simpli” (Matei 11. Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor” Matei 28. De recunoaşterea Lui ca „Tată” al Fiului ţine însăşi mântuirea credincioşilor “Viaţa veşnică aceasta este. Mântuitorul Hristos îi acordă o anumită întâietate atunci când spune. Întâietatea se referă doar la faptul că Tatăl este principiul veşnic al existenţei celorlalte două Persoane şi garanţia personală a unităţii din Sf.

Dumnezeirea Fiului este atestată şi în Tradiţie.3-4 – atotştiinţa.11). Duhul Sfânt lucrează în lume prin trimiterea Fiului. de ce a umplut Satana inima ta ca să minţi tu Duhului Sfânt…n-ai minţit oamenilor. spre exemplu. decât duhul omului. nici în veacul ce va să fie nu se va ierta lui” Matei 12. seamă este din Epistola a II-a a Sf.5).21).16 – inspiraţia. Petru: “Niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului.30) sau „Tatăl este în Mine şi Eu întru Tatăl” (Ioan 10.” II Tim 3. ori „Căci cine dintre oameni ştie cele ale oamenilor. în izvoare precum scrierile Sf. 19-20. Simboalele de credinţă. 26 – atotputernicia.38).10 – atotştiinţa. nici aici. deşi răspunsurile nu au fost întotdeauna în acord cu învăţătura biblică şi 75 . Părinţi. dar cine va zice ceva împotriva Duhului.6-8). precum şi calitatea Lui de Persoană. Mărturisirile de credinţă.30-31. Alte texte subliniază unitatea de fiinţă şi atribute: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10. ci lui Dumnezeu” Fapte 5. Treimi i se cuvine aceeaşi adorare ca Tatălui “Ca toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl. făcând din trupul omului templu al lui Dumnezeu “Preamăriţi pe Dumnezeu în trupurile voastre…” I Corinteni 6.5-7 – izvorul vieţii. Textul cel mai de Dumnezeu şi Domn. 23 şi 17. care este întru ei? Aşa şi acela ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut. chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” I Cor. nu cinsteşte pe Tatăl” (Ioan 5. Acesta este Dumnezeu adevărat şi de o fiinţă cu Duhul Sfânt: Tatăl şi cu Fiul în virtutea celor patru criterii enumerate mai sus. În 117. purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (1. ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit. mărturisirile martirilor. împotriva tendinţeleor mai vechi şi mai noi de a-L reduce la o putere impersonală de comunicare dintre Tatăl şi Fiul: “Toată Scriptura este insuflată de Dzeu…. “De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu” Ioan 3.Dumnezeu…” (Filipeni 2. 2. Acela va mărturisi pentru Mine” Ioan 15. Contribuţii patristice Primele trei secole creştine au însemnat perioada de încercare a definirii dogmei Treimii. Cel ce nu cinsteşte pe Fiul. În sfârşit. Pliniu cel Tânăr scria împăratului Traian: “sunt nişte oameni care se adună la răsăritul soarelui şi cântă imne unui oarecare Hristos ca lui Dumnezeu”. “Iar când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl. Mai mult chiar. Cât priveşte dumnezeirea Duhului. “Anania. decât Duhul lui Dumnezeu” (I Corinteni 2. „Duhul toate le cercetează. păcatele împotriva lui nu se iartă: “Oricine va zice un păcat Fiului se va ierta. Numeroase alte texte susţin atributele divine ale Duhului. celei de-a doua Persoane a Sf. deşi este adorat alături de Tatăl şi Fiul. motiv pentru care i se cuvine aceeaşi închinare şi adorare.

Tradiţie a fixat în scrierile sale învăţătura despre Treime de îndată ce s-a simţit Contribuţii patristice nevoia precizărilor doctrinare. respectiv „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Cel mai cunoscut aparţine Sf. Între martiri. motiv pentru care au fost respinse. Sf. Importanţa înţelegerii şi acceptării ei în mod adecvat reprezintă garanţia receptării celorlalte dogme ale dreptei credinţe. Simbolul numit „atanasian” mărturiseşte acelaşi conţinut: „Trebuie să venerăm pe Dumnezeu în Treime şi Treimea în unime. în Iisus Hristos unicul Său Fiu … şi în Duhul Sfânt”.experienţa Bisericii. în care se administrează Sfintele Taine prin lucrarea Treimii. în fidelitate faţă de Sf. iar varianta a doua a condus la erezia numită modalism. Textul mateean de trimitere a apostolilor la propoveduire a fost preluat în tradiţia creştină timpurie şi folosit până astăzi în formula Botezului. prin Fiul. înainte de martiriu a mărturisit: „Adevăratule Dumnezeu. în Duhul Sfânt!”. la întreita cufundare a pruncului în apă. Aceeaşi formulă se foloseşte în toate imnele doxologice timpurii. Este cunoscut şi sub numele de sabelianism. te slăvesc prin 76 . aşa cum a transmis-o Domnul Hristos. Creaţia vine de la Dumnezeu Tatăl. Trinitatea a fost descrisă în două moduri: pe de o parte ca fiind alcătuită din Tatăl-creatorul care lucrează în cosmos prin Logos şi Duhul Sfânt. debutează cu afirmarea credinţei în Dumnezeu Treime: „Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernic. Dezvoltarea şi aprofundarea patristică a învăţăturii a făcut posibilă crearea spaţiului eclesial sacru. ci ca o necesitate telogică şi pastorală. Învăţătura despre Treime nu a fost nici respinsă ca fiind taină imposibil de exprimat în cuvinte. te binecuvântez. prin care a înlocuit formula interpretabil subordinaţianistă mai veche „Slavă Tatălui. dat fiind că reprezenta o chestiune de viaţă şi că era referitoare la credinţa contestată de anumiţi ereziarhi. În cazul primei rezolvări Biserica a arătat că Logosul şi Duhul Sfânt co-există împreună cu universul în care lucrează Tatăl ca distinct şi superior acestora. iar pe de alta ca fiind de o fiinţă dar acţionănd în lume sub diferite forme sau moduri de manifestare. nici confundând Persoanele. nici despărţind fiinţa”. reducând Persoanele la moduri de manifestare. învăţătura treimică nu este o problemă filosofică. Policarp al Smirnei care. după numele lui Sabelie. Atanasie cel Mare. Treimi. Pentru Părinţii Bisericii. în Sfânta Treime. merită amintit Sf. făcând posibilă mântuirea personală. Scriptură. întrucât dogma nu apăruse ca o speculaţie. ci mai degrabă rezultatul trăirii concrete a experienţei mântuirii. în numele Sf. promotorul acestei învăţături. prin Cuvântul şi este condusă înapoi la Tatăl prin lucrarea Duhului. Simbolul de credinţă apostolic. te laud pe Tine. spre exemplu.

ci este eternă şi deplină. La o analiză profundă. Logosul lui Tertulian se confundă adeseori cu Logosul păgân. Sf Iustin Martirul şi Filosoful (+156) şi Irineu au insistat asupra prezentării lui Iisus ca LOGOSUL Tatălui pentru a arăta că sunt distincţi dar inseparabili. nu se manifestă în trei moduri ci există în trei Persoane distincte şi nedespărţite. respectiv arătarea lui Dumnezeu Unul sub diferite moduri. Iisus Hristos. cu efectele lor asupra vieţii creştine şi le-au tratat în relaţie una cu alta. Părinţii capadocieni au arătat că formula lui Tertulian „una substantia. Ei au plecat de la afirmaţia şi credinţa în Tatăl. fapt care face teoria nesigură. 77 . consecvenţă asupra înţelegerii cât mai adecvate a existenţei şi relaţiilor dintre Persoanele Sfintei Treimi. s-a făcut trup.veşnicul Tău Fiu. Comuniunea dintre ele este desăvârşită şi eternă întrucât nu este determinată de timp şi spaţiu (ca în cazul tatălui şi al fiului uman). Muceniţă Donata. care apare în mintea umană. în secolul al III-lea mărturisea: „Noi cinstim pe Cezar. amin”. dintre care una. acum şi în veacurile ce vor să fie. care este adevăratul Dumnezeu”. Duh fie slava. Rolul cel mai de seamă l-au avut Părinţii în viaţa primelor Capadocieni. căruia împreună cu Sf. care a prezentat-o ca existenţă a trei persoane întro singură fiinţă. creatori de terminologie treimică. Înţeleasă astfel. Dumnezeu este deci unul şi unicul. nedeterminată de elemente care aparţin lumii create. potrivit căruia trecerea de la transcendenţa divină spre imanent trebuia făcută prin crearea unei fiinţe intermediare. tres personae” nu corespunde realităţii dumnezeieşti şi au folosit termenul „ipostas” în sensul că fiecare Persoană deţine întreaga natură a dumnezeirii. Prin aceasta. dar şi subordinaţianismul. teologia patristică face o elaborare temeinică învăţăturii Prezenţa Sfintei Treimi despre Treime ca o comuniune de Persoane. concept care nu se conciliază cu învăţătura despre Dumnezeu-om. Abia în secolul al IV-lea. comuniunea treimică nu ar mai duce la conflictul dintre unitate şi multiplicitate. Iisus Hristos. Tată. Spre exemplu. Logosul inferior Tatălui. Fiu sau Duh Sfânt. Fiul şi Sfântul Duh ca având sorginte biblică dar şi trăită în comunitatea bisericească prin practica Botezului. Scriitorii bisericeşti şi apologeţii Bisericii au întrevăzut relaţia strânsă dintre hristologie şi triadologie. se evita modalismul. Sf. Între primii scriitori bisericeşti care au elaborat învăţătura despre Treime la loc de frunte se află Tertulian al Cartaginei. cei care s-au aplecat cu deosebită comunităţi creştine. dar ne închinăm lui Iisus Hristos. Tertulian lasă să se întrevadă o anumită inferioritate a Fiului faţă de Tatăl.

făcând ca mulţi Părinţi ai Bisericii să aloce importanţa cuvenită precizărilor doctrinare. de negândit şi de neînţeles. ci a urmat o perioadă de mari frământări şi ezitări. Sf. Atanasie cel Mare. dar poate arăta cum este acest fapt posibil. Teologia nu pătrunde în taina Treimii. Acest proces implică acceptarea faptului că fiinţa lui Dumnezeu este dar e de neconceput. Contra lui Eunomie. unde s-a precizat diferenţa dintre ousia – natura şi hypostasis – ipostas. nuanţări a ereziei ariene încât s-a ajuns în forma radicală la o redenumire a arienilor ca „anomei” (anomoios = deosebit . în Simbolul de credinţă niceo. se descoperă lumii relaţia de iubire a Tatălui cu Fiul. dar poate să vorbească despre viaţa Treimii aşa cum este descoperită lumii. Sf. 78 . Treime în teologia modernă Teologi mai noi. Deciziile Sinodului I ecumenic nu au pus capăt însă controverselor. Menţionăm pe: Sf. Cinci cuvântări teologice. Duh şi Contra lui Eunomie. din 362. Ambrozie. Grigorie de Nazianz. Treime: constantinopolitan. De aceea dogma Sfintei Treimi poate fi considerată cea mai îndrăzneaţă învăţătură din toate timpurile şi din toate religiile. precum Jürgen Moltmann nu poate concepe învăţătura despreTreime fără aspectul imanent. Atanasie. Sinoadele ecumenice I şi II (325 şi.Teologia nu poate dovedi de ce Dumnezeu este întreit. Înţelegerea adecvată a învăţăturii treimice depinde de înţelegerea eficienţei întrupării. Prin pronie. Acesta este subiectul teologiei patristice: să arate cum Fiul descoperă lumii pe Tatăl şi. Acesta a arătat că negarea Treimii ca realitate veşnică periclitează însăşi învierea şi mântuirea: dacă Hristos nu este Dumnezeu adevărat. Sf. învierea Lui este un accident. Disdim cel Orb.Termenul omoousios. folosit pentru a desemna deofiinţimea Fiului cu Tatăl.de Tatăl). Sf. Despre Sf. din Dogmatica (Fântâna Cunoştinţei) sa tematicii treimice. facându-Se om. deşi nu toţi sinodalii au fost în favoarea lui. Despre Sf. face ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu.credinţei în Sf. Despre credinţă. al VIlea. jertfei şi învierii lui Hristos. Controversele au continuat chiar după sinodul de la Alexandria. Treime şi Sf. la care s-a evidenţiat Sf. sf. în Duhul Sfânt. apare de mai multe ori în scrierile Sf. Vasile cel Mare. Grigorie de Nissa. Crezul. Atanasie cel Mare. Ioan Damaschin consacră un întreg capitol. respectiv 381) au definitivat învăţătura despre Cristalizarea şi fixarea Treime şi au recomandat-o spre mărturisire liturgică. În triadologie sunt cuprinse toate capitolele dogmatice. Atanasie. Contra arienilor. după ample discuţii. sub preşedinţia Sf. fără urmări asupra naturii umane.

nu mai est eloc pentru libertate” (TKG 203). implicit. Moltmann conchide că „unde este Dumnezeu monarh. orientarea Treimii imanente spre cea transcendentă. după expresia sa. Teologul protestant dă prioritate perihorezei. atât în societate cât şi în Biserică. 5. 4. El se depărtează astfel atât de prioritatea dată substanţei. 6. în mod explicit sau Sfânta Treime. Moltmann vede Treimea prin istoria lui Iisus. din teologia clasică romano-catolică. afirmând că regula lui Dumnezeu este incompatibilă cu libertattea umană şi nu este suficient de creştină. Chipul lui Dumnezeu în umanitate nu se reflectă în omul individual. teologia nu mai poate fi suspectată de „cultivarea burgheză a individualismului”. adică de trinitară. au învăţat de la el elementul decisiv al gramaticii şi al dinamicii fundamentale a creştinismului. Teologia clasică afirmă autoritatea lui Dumnezeu şi libertatea omului numai în Dumnezeu. In spirit protestant. o istorie în care lumea este cuprinsă în relaţiile treimice a celor trei Persoane. toate acestea fără Hegel sunt de neconceput” Nici o carte despre Treime nu va rezolva problema doctrinei despre Treime. Treimea socială se oferă model 79 2. Jüngel mai noi cu privire la sau Pannenberg. Jurgen Moltmann propune comuniunea trinitară ca model pentru comunitatea umană. ci în interpresonalitatea umană. Küng sau Moltmann. ceea ce îl face să afirme că Dumnezeu are o istorie. Moltmann critică monoteismul clasic creştin. . Înseşi relaţiile treimice afectează lumea şi sunt afectate de lume. toţi. În acest fel. care devine prototipul dominaţiei umane.Teologia occidentală leagă învăţătura despre Treime de filosofia lui Hegel: „Istoria Păreri ale teologilor teologiei dogmatice nu poate fi înţeleasă în afară de el… că e vorba de Barth. Legătura dintre cruce şi Treime. dar unitatea nu precede distincţia. El suferă transformarea cu lumea. comuniunii de dragoste în care constă unitatea. Aşadar. În locul unui concept despre Dumnezeu monarh. Nu numai lumea este influenţată de Dumnezeu ci şi Dumnezeu este influenţat de lume. vrând sau nevrând. 3. nevoia cunoaşterii semnelor timpului şi a morţii lui Dumnezeu. Balthazar sau Rahner. în defavoarea libertăţii. 1. sensul istoriei după naşterea lui Hristos. el arată că autoritatea lui Dumnezeu a fost folosită ca autoritate autocrată de stăpânii lumeşti. dar şi de principiul tatălui ca principiu al unităţii Treimii din teologia ortodoxă. Omul modern îl respinge pe Dumnezeu în numele lilbertăţii umane. care devine reflex al Treimii. ci doar cât de relevantă este Treimea în viaţa creştinului. imaginea trinitară este identificată în comunitatea care desfiinţează dominaţia în favoare acceptării celuilalt şi participarea la viaţa întregii creaţii.

pentru comunitatea umană în care oamenii sunt liberi unul pentru altul şi descoperă libertatea în relaţia cu celălalt. Treime. pentru acesta nu există un anumit tip de analogie personală. Nu se face o diferenţă clară în calitatea relaţiilor intratrinitare şi divino-umane. externe – caracterizează Persoana după lucrările ei în raport cu lumea. Duh purcede pasiv din Tatăl ca relaţie cu Tatăl. Caracteristicile Personale în Sfânta Treime Cultul creştin ortodox cinsteşte Treimea în forme doxologice încă de la început. C. Astfel. se ştie că relaţiile sunt imutabile şi eterne. 80 . Treimi sunt de altă natură şi calitate decât cele din interiorul ei. Totuşi se face distincţie între caracteristicile distincte ale fiecărei Persoane. frate şi prieten al oamenilor. indiferent de categorie. deşi putem gândi această relaţie interpersonal. Diferenţa dintre naştere a constituit o taină pe care părinţi nu s-au nevoit să o dezlege. necauzat. Din punct de vedere extern. se poate spune că Treimea se aseamănă cu un grup de prieteni care primesc în mijlocul lor alţi prieteni. după modelul relaţiilor sociale. nenăscut. D. suntem puşi în situaţia de a sta în afara Treimii şi a vedea în Treime doar modelul comuniunii umane externe. Simplificând. Atractivă cum este. Ele ar fi subiect de schimbare şi îmbunătăţire. pe Dumnezeu Tatăl. interne – caracterizează persoana însăşi B. Sf. Nu ne putem apropia de Iisus în acelaşi mod ca de Tatăl. implicit al nostru şi pe DSf. Pe de altă parte. se poate vorbi de două categorii de caracteristici: A. Totuşi. Tatăl este fără de început. Cât priveşte Duhul Sfânt. principiul activ al Sf. la a cărei viaţă participăm prin har şi Treimea comunicantă. Această viziune nu are suport biblic. care este un simplu prototip pentru anumite relaţii. o cunoaştem prin Hristos Dumnezeu care a venit ca om. Asimilarea Treimii cu relaţiile sociale duce la modificarea tipului de relaţii din Sf. personale ale Treimii Fiul este născut pasiv din Tatăl ca relaţie cu Treimea şi mântuitor în relaţia cu lumea. relaţia omului cu Persoanele Sf. În privinţa vieţii treimice. El este creator şi proniator. această părere ridică probleme cu privire la relaţia dintre Treimea imanentă. ca Tată al lui Iisus şi. Or. El fiind cel ce se sălăşluieşte şi face ralaţia cu Tatăl şi Fiul posibilă. iar spre lume este sfinţitorul. Treimi în ce Caracteristicile priveşte proprietăţile interne.ca cel ce se sălăşluieşte în om ca lumină şi putere. ceea ce face ca grupul să se lărgească.

chiar şi adâncurile lui Dumnezeu”. Duh nu ştim”. Acest mod de existenţă se numeşte perohoreză treimică. Treimi sunt distincte dar nu separate încât să se rupă comuniunea Cunoaşterea treimică fiinţială între ele. o singură voinţă şi o singură lucrare externă. Argumentele scripturistice sunt textele de la Ioan 10. cu bunăvoinţa Tatălui.Tatălui i se atribuie creaţia şi providenţa. În baza deofiinţimii Persoanelor. atribute sau lucrări comune celor trei Persoane se atribuie uneia dintre ele are loc aproprierea.Sf. Dumnezeu nu este sărăcit la simplitatea monoteistă radicală de tip iudaic sau islamic. Aproprierea înseamnă a face ceva propriu din ceea ce este comun. a doua de la Fiul. deşi ştim că este deosebire între naştere şi purcedere. ci este mărturisit prin virtutea iubirii supreme. locuiesc sau inhabitează una în alta. fiecare existând întreagă în celelalte fără să se confunde cu ele. Şi. El exprimă deodată unitatea Treimii dar şi treimea Persoanelor. ci prin purcedere. Pentru teologia creştină învăţătura despre Treime are o importanţă fundamentală fiindcă este expresia iubirii în comuniune. se apropriere înconjoară reciproc. Trebuie doar să facem deosebire între purcederea Duhului din Tatăl ca act veşnic şi trimiterea lui în lume care are loc în timp. totuşi în ce constă această deosebire şi ce este naşterea Fiului şi purcederea Sf. Fiului mântuirea iar Sf.10-11 “Duhul toate le cercetează. Prima se face de la Tatăl. fără a exclude şi participarea celorlalte două Persoane cu scopul de a o caracteriza mai bine pentru noi. Când unele numiri. Ioan Gură de Aur afirmând: “Fiul este din Tatăl prin naştere. Aproprierea înseamnă atribuirea unei însuşiri sau lucrări comune uneia dintre Persoanele Sf. ele se întrepătrund. În El este o singură fiinţă. “Au nu ştiţi că Tatăl este întru Mine şi eu întru Tatăl” şi I Cor 2. Tatăl împărtăşeşte celorlalte Persoane fiinţa Sa întreagă. Perihoreza şi aproprierea – moduri de cunoaştere a lui Dumnezeu Persoanele Sf. 81 . Treimi. Tot ce se referă la fiinţa divină şi la lucrările externe ale lui Dumnezeu este comun celor trei Persoane. Duh sfinţirea. dar nu prin naştere.38. pentru că prin perihoreză şi fiinţa nu este divizibilă. iar Duhul Sfânt tot din Tatăl.

trad. Boris Bobrinskoy. nepurces. traducere de Măriuca şi Adrian Alexandrescu. EIBMBOR. trad. vol. Dogma Sfintei Treimi. Această dogmă a 82 . Treime. 29. Institutul European. Fiul şi Sf. Prof. Bucureşti. 2005. Prof. EIBMBOR. Simbolul de credinţă care este nenăscut. Sf. XXII(1970). În acest punct. ele sunt unite fără confuzie. 3-49 Pr.Bibliografie Dionisie Pseudo-Areopagitul. Dumitru Stăniloae şi Pr. Purces din veci din Tatăl. Taina Sfintei Treimi. Prof. Dumitru Stăniloae. Bucuresti. 1999. EIBMBOR. 1982. Fiul este născut din veci din Tatăl iar Duhul Sf. Sfânta Treime sau La început a fost iubirea. XLIII(1991). 333-356.Prof. Pr. Avându-şi originea în Tatăl. Pr.Dr. făcută comună celor trei Persoane. nr. FILIOQUE – Istoricul şi conţinutul unei inovaţii În centrul învăţăturii creştine se află dogma despre Sf. teologia apuseană se deosebeşte de cea ortodoxă prin aceea că.Acad. respectiv despre Dumnezeu unul în fiinţă şi întreit în Persoane sau feţe. 3. Sibiu. ci în esenţa sau fiinţa Lui. Dumitru Stăniloae. 5-6. Bucureşti. pp. de Cicerone Iordăchescu şi Theofil Simenschy. Dogmatica experienţei eclesiale. structura supremei iubiri. apariţiei adaosului în sursă sau izvor personal al Fiului şi Duhului Sfânt. Înţelegerea şi afirmarea monarhiei Tatălui ca principiu al unităţii în Treime fereşte de căderea în triteism. Duh din Tatăl şi din Fiul ca dintr-un singur principiu. după mărturia Sf. Pr. principiu şi sursă a divinităţii. Karl Christian Felmy. Viaţa lui Moise. Duh se definesc în relaţiile cu El prin naşterea şi purcederea eternă. Deisis. Ioan Buga. de Pr. „ST”. în ce este dată unitatea Filioque: condiţiile Treimii? Părinţii capadocieni au afirmat că principiul unităţii stă în Tatăl ca origine. nr. Se poate vorbi de monarhia Tatălui. Teologia mistică. Dacă fiecare persoană a Sf. 1993. 1993. Prof. distincte dar nedivizate. Grigorie de Nissa. Colecţia PSB. Ion Bria. Sfânta Treime. Dr. Fiinţa este comună (omoousios) dar fiecare persoană are caracteristici personale. pornind de la principiul că unitatea Treimii nu stă în ipostasul veşnic al Tatălui. Treimi este deosebită de celelalte. Despre numirile divine. în ST. Vasile cel Mare: “Dumnezeu este unul pentru că Tatăl este unul”. Iaşi. pp. romano-catolicii afirmă purcederea veşnică a Sf. Prof.

una veşnică „Purcedere” şi din Tatăl şi alta temporală din Sf. Filioque are consecinţe grave în teologie deoarece produce confuzie între persoanele Sfintei Treimi şi amestecă însuşirile personale şi netransmisibile. Această dogmă.fost denumită Filioque şi inclusă unilateral în Simbolul de credinţă. Duh şi accentuarea caracterului instituţional al Bisericii. Prin această precizare. Dacă Fiul este sursă şi principiu în Treime ca şi Tatăl. precizând că Duhul. care merge până la identificarea persoanelor treimice cu relaţiile lor (personae sunt ipse relationem). dar nu epuizează prin aceasta esenţa unică a fiecărei Persoane. în dorinţa de a depăşi ruptura dintre Apus şi Răsărit. afirmă trimiterea personală a Duhului ca misiune temporală dată de Fiul. 4. Fecioară ca Logos întrupat. cunoscute şi ca “cele patru puncte florentine”. aşa şi în Sf. acuza de diteism a fost eliminată dar persoanele Tatălui şi Fiului au fost confundate într-un singur principiu. afirmă o manifestare veşnică a Duhului prin Fiul. netransmisibile. atunci se creează două surse sau două principii distincte. Acest mod de gândire îşi găseşte apogeul la Toma d’Aquino (+1274). purces din veci din Tatăl. ci a arătat că relaţiile sunt caracteristici personale ale Tatălui. Duce la minimalizarea Sf. Fiul şi Sf. a primatului papal şi a Purgatoriului. Biserica Ortodoxă consideră că după cum Fiul a trecut prin două naşteri. Patriarhul Fotie. 3. dar Grigorie Cipriotul şi Grigorie Palama. În acest fel. conciliul de la Lyon (1274) şi Ferrara Florenţa (1438-1439) au afirmat că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul ca dintr-un singur principiu. Pentru a evita acuzaţia de diteism. în secolul al IX-lea. în detrimentul persoanelor. odihneşte din veci peste Fiul şi străluceşte din El în planul iconomic şi se împărtăşeşte prin Fiul. Duce la diteism sau semisabelianism şi la confuzia însuşirilor personale 2. dând prioritate esenţei în Treime. reprezintă cele patru puncte majore deosebitoare dintre cele două Biserici. natura comună trece înaintea persoanelor iar persoanele sunt reduse la simple relaţii în această unitate de esenţă. Consecinţele negative ale Filioque sunt: 1. ceea ce ar duce la diteism sau sabelianism. Numele Tatăl. alături de problema azimei. Fiului şi Duhului Sfânt. ele manifestându-se ca moduri de existenţă ale naturii celei una. Duh desemnează relaţii de origine. 83 . Duh se face „trimitere”: distincţii distincţie între purcederea veşnică din Tatăl şi trimiterea în lume la Rusalii în planul necesare iconomic. Teologia răsăriteană nu a identificat niciodată relaţiile cu persoanele. iar trimiterea s-a făcut de Tatăl şi Fiul sau de Tatăl prin Fiul. Purcederea este numai din Tatăl.

Duh. Precizaţi câteva momente istorice în evoluţia dezbaterilor pe seama Filioque Etapa a II-a A doua dispută este transmisă prin opera Sf. În dorinţa de a accentua importanţa Fiului. Sf. În canonul I al Sinodului II ecumenic a fost condamnată învăţătura lui Macedonie. unde se stipulează: “Şi întru Duhul Sfânt […] care de la Tatăl purcede […] care a grăit prin prooroci”.10 Pe de altă parte. În canonul 7 al aceluiaşi sinod se arată că Simbolul de credinţă nu poate fi schimbat sau modificat. învăţătura despre Filioque este străină şi de Sf. Tradiţie. iar Sinodul IV ecumenic întăreşte această hotărâre. ci doar că “de la Tatăl purcede” (In 15. Davis et all. la rândul său. Epifanie. pe care se părea că o acreditase Chiril al Alexandriei (+444) în Anatematisma a IX-a. Scriptură. După sinod. precum şi cei care au împărtăşit-o şi s-a completat Simbolul de credinţă. Sinodul II ecumenic a formulat ultima parte a Crezului. scria: “Duhul e de la Tatăl purcezător şi primit de om prin Fiul”. p. unde a participat regele Recared al vizigoţilor din Spania. Poziţia ortodoxă se bazează pe Sf. În articolul 8 se afirmă purcederea Duhului de la Tatăl. Istoricul ereziei Etapa I La sfârşitul sec.26). 10 Gerald O’Collins afirmă că în Crezul niceo-constantinopolitan nu se afirmă că Duhul purcede numai de la Tatăl. ci că textul poate fi interpretat în sensul „Duhul Sfânt care purcede de la Tatăl Fiului”. Duh de la Tatăl. subliniind mai degrabă ideea identităţii Tatălui decât nevoia de a elucida ce înseamnă purcederea („The Holy Trinity: The State of Questions”. 11). Duh ar fi o creatură a Fiului şi slujitor al Tatălui şi al Fiului. rezultă un exces de centralizare şi importanţa prea mare acordată autorităţii papale. Tatăl este singurul principiu de origine şi unitate în Treime. care erau arieni. la sinodul din Toledo. Duh şi accentuează extrem unitatea lui Dumnezeu. Treimi şi Fiul împreună cu Tatăl îl trimite spre sfinţirea oamenilor”. fost patriarh de Constantinopol. al IV-lea Macedonie. Texte ale Sfintei Scripturi folosite în argumentarea adaosului Filioque În concluzie. Maxim Mărturisitorul care sesizase că Papa Martin I folosise într-o epistolă sinodală ideea purcederii Sf.. The Trinity. în vol.5. arătând că nicăieri nu se găseşte expresia “şi de la Fiul” când este vorba despre persoana Sf. de unde 6. Teodoret al Cirului (+453) a negat purcederea Sf. Subordonează pe Sf. edited by Stephen T. 84 . Etapa a III-a Adevărata problemă a adaosului începe în 589. acceptând învăţătura că Fiul este creat de Tatăl şi mai mic decât Acesta. Sf. iar Fiul participă doar la trimiterea temporală a Duhului Sfânt în lume. Duh de la Tatăl şi de la Fiul. învăţa că Sf. Grigorie Taumaturgul spune: “Fiul ne-a arătat că există a treia Persoană a Sf.

ţinut împotriva adopţianiştilor. la intervenţia papei. Petru cu menţiunea: “Haec Leo posui pro amore et cautela Orthodoxae fide” (Eu Leon. la care se stabileşte. la sinod s-a citit o Mărturisire de credinţă cu adaosul Filioque. că adaosul nu are temei şi recomandă cântarea Simbolului fără adaos. alături de celelalte trei puncte florentine şi de dogmele mariale. Totuşi. Învestit cu putere de dogmă la cele trei sinoade apusene. când s-a cântat cu adaosul pentru prima dată în biserica Sf. De aici a intrat în Germania. Etapa a V-a Disputa izbucneşte în timpul Patriarhului Fotie al Constantinopolului. care acuză Biserica apuseană de abatere de la credinţă în Mystagogia sa. Adaosul este comun tuturor Bisericilor ieşite din Reformă. Etapa a IV-a În 808 doi călugări benedictini francezi aflaţi în Ierusalim au rostit în M-rea Sf. în 809. fapt ce a făcut pe călugărul Ioan să-i acuze de erezie. Mai mult. Ferrara Florenţa (14381439). nu se poate şti dacă a fost folosită pentru desemnarea trimiterii temporare a Sf. adaosul rămâne pentru Biserica Ortodoxă o inovaţie şi punct de separare a celor două Biserici. apoi la sinoadele de la Lateran (1215). Duh. pe două plăci de argint şi acestea să fie instalate la intrarea în Biserica Sf. fără adaos. Etapa a VI-a Inovaţia a fost readusă în discuţie în timpul schismei de către patriarhul Mihail Cerularie. Sava Simbolul cu adaosul Filioque. am pus acestea din dragoste şi grijă pentru credinţa ortodoxă).pentru a îndepărta pe vizigoţi de erezia ariană. Carol convoacă sinodul de la Aquisgranum (Aachen). Deşi acesta este considerat începutul promovării ereziei. Duh în lume sau dacă într-adevăr era o inovaţie privind originea veşnică a Sf. Schimbul de corespondenţă a avut loc după retragerea lui Fotie din scaunul patriarhal şi. acceptată în final de sinod. Argumentare biblică Biserica Romano-Catolică invocă în sprijinul învăţăturii următoarele texte: 85 . nu a putut fi luată vreo decizie în numele Bisericii. iar acesta l-a încunoştinţat şi pe împăratul Carol cel Mare. Ei s-au adresat papei Leon III. dogmatistul rus Macarie consideră că în documente nu există expresia “şi de la Fiul” sau că dacă s-ar fi folosit. Singurul lucru cert este că învăţătura a început a fi promovată sub această formă în Spania. de aceea. Lyon (1274). Biserica Apuseană a introdus adaosul în simbol în 1014 sub papa Benedict al VIII-lea cu ocazia încoronării împăratului Henric al II-lea la Roma. papa Leon III pune să se graveze simbolul niceo-constantinopolitan. Petru din Roma. unde a fost aprobat la sinodul de la Frankfurt (794).

”. 2. „Care de la Tatăl purcede” implică pe Fiul. între ştiinţa şi fiinţa divină nu este diferenţă. Acela va mărturisi despre Mine. Expresia “din ce este al Meu va lua “ nu se referă la existenţa din veci. Se scapă din vedere că Mântuitorul vorbeşte la viitor. Duhul Adevărului. de unde rezultă că Duhul. pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl. 26 “Iar când va veni Mângâietorul. 4. cărora veţi ierta păcatele. adică Duhul îşi ia ştiinţa de la Fiul.1. care nu contrazice purcederea de la Tatăl. Astfel. ca mod de manifestare a lui Dumnezeu în afară. Mântuitorul se referă la învăţătura pe care el o transmisese şi care urma a fi continuată. fără accidenţi. care strigă: Avva. de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă. a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt. De pildă. a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre. care “este de o fiinţă cu Tatăl”. fiindcă este şi el “de o fiinţă cu Tatăl”. iar trimiterea în lume este în timp. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt. Dacă ar fi aşa. El purcede de la Tatăl şi Fiul ca dintr-un singur principiu necauzat. ci de un fapt care urma să se întâmple în viitor. vor fi ţinute. Aici se referă la atributele fiinţiale. Textul stă la baza dogmei şi se interpretează că în el ar sta implicit purcederea de la Fiul. care este însuşire netransmisibilă a Tatălui. din eternitate. respectiv ştiinţa şi învăţătura. le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine.18) fără ca Duhul să fie Tată al Fiului. arr însemna că Duhul Sfânt purcede şi de la Apostoli şi preoţii care au fost trimişi la propoveduire. dar pentru că Dumnezeu este act pur. Părinte!” 86 . Prin expresia “pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl” ar arăta că purcederea vine şi de la Fiul Teologia răsăriteană consideră aceste raţionamentele eronate din mai multe motive. Duhul nu avea încă originea în nimic. pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti. Purcederea este un act veşnic. Trimiterea în lume este comună celor trei Persoane. ci o completează. Ioan 15. luând ştiinţa de la Fiul. 3. Duh purcede şi de la Fiul. nu fiinţa prin purcedere. Galateni 4. înseamnă că Fiul se naşte de la Tatăl şi de la Duhul şi că purcede şi de la Sine. dacă Sf. pentru că Tatăl şi Fiul sunt de o fiinţă. ceea ce ar însemna că atunci când vorbea. Fiul mărturiseşte că este trimis de Tatăl şi Duhul (Luca 4.6 “Şi pentru că sunteţi fii. Ioan 16. Ioan 20. îşi ia şi existenţa de la El.22-23 “Şi zicând acestea.” În interpretarea scolastică “din ce este al Meu va lua” ar însemna purcederea. Care de la Tatăl purcede.” Textul ar exprima chiar modul purcederii. deci are şi atributul de purcedere.14-15 “Acela Mă va slăvi.

respectiv fraza folosită mai sus. Găsind acest adaos Filioque ca „învăţătură trinitară unilaterală care a împiedicat în Apus dezvoltarea unei 87 .20) pentru că purcede de la Tatăl. Atitudini faţă de problema Filioque Teologia occidentală afirmă că purcederea Duhului numai de la Tatăl ar pune în umbră Păreri ale teologilor relaţia Duhului cu Fiul.Rom. b. f. Chiril al Alexandriei împotriva lui Nestorie în care Sf. 6. Duh este numit propriu Fiului. nu pentru că ar avea originea de la Fiul. Se ştie că Nestorie nu a învăţat că Sf. nu este străin Fiului. Anatematisma a 9-a a Sf. Sf. 5. c. dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Simbolul a fost condamnat pentru erorile hristologice nu şi pentru ce era adevărat în el. ci este o creaţie a veacurilor 8-9. Cu atât mai mult cu cât Fiul nu este numit niciodată “al Duhului” pentru că nu este născut de Duhul ci numai de Tatăl. Chiril numeşte pe Duhul “propriu Fiului”. Simbolul lui Nestorie stipulează: “Noi nu-l numim pe Duhul Fiu sau avându-şi existenţa de la Fiul”. Simbolul a fost condamnat la Sinodul III ecumenic. Atanasie. o dispoziţie lăuntrică corespunzătoare calităţii de Duh nou unit cu Hristos. Treimi. pentru erorile hristologice.9 “Dar voi nu sunteţi în carne. propunând şi o variantă de rezolvare. În textul de la Romani 8. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos. ci odihneşte peste Fiul şi este nedespărţit de El. Duh purcede şi de la Fiul. Afirmaţia este adevărată. ci pentru că odihneşte peste Fiul din veci. ci pentru că deşi purcede de la Tatăl. Teologul reformat Jürgen Moltmann a căutat să găsească o moderni faţă de rezolvare a acestei dificultăţi. Într-o scrisoare către Teodoret. în timpul lui Carol cel Mare. 8. ci o stare harică. Părinţii de la sinod ar fi afirmat implicit originea Duhului de la Fiul. În reacţie. Simbolul Atanasian are expresia “et Filio”.” Duhul se numeşte al lui Dumnezeu (Matei 10. din 531. este nedespărţit de El.9. el nu conţine adaosul “et Filio”. Duhul nu desemnează a treia Persoană a Sf. Argumente din Tradiţia timpurie a. Întrucât Duhul este numit şi “al Fiului” purcede şi de la Fiul. condamnând Simbolul. străluceşte din Fiul şi e trimis de Fiul în lume. e. El nu a fost condamnat pentru această presupusă învăţătură. d. În consecinţă. dar s-a dovedit fără echivoc că acest simbol nu aparţine Sf. teologia ortodoxă arată că Duhul se numeşte “al Fiului” nu pentru că purcede din El. În versiunea greacă cea mai veche. acela nu este al Lui. ci în Duh.

Ei au vrut să sublinieze deplina dumnezeire a Duhului. potrivit textului de la Ioan 15. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl.pnevmatologii trinitare”. Aşadar. acest „numai” presupune unicitatea purcederii Duhului din Tatăl şi nu excluderea participării Fiului la 88 . problema este ridicată mai degrabă de formula interpretativă decât de încercarea unilaterală de corectare a Credo-ului comun. Încercările de rezolvare. care înţelegeau Duhul ca pe o fiinţă creată şi subordonată Fiului. că după separarea de Roma. interpretată ca însemnând o hotărâre dogmatică a Părinţilor Sinodului împotriva participării Fiului la purcederea Sfântului Duh din Tatăl. făcut din motive mai mult sau mai puţin obiective. c) În Apus să se realizeze o mai deschisă înţelegere a independenţei trinitare a Sfântului Duh. Această rezolvare poate fi găsită în aflarea unui răspuns comun la relaţia dintre Fiul şi Duhul Sfânt. care în Răsărit a fost interpretat în sensul de „numai de la Tatăl”. între teologii ruşi şi cei greci. Una fără cealaltă este imposibilă. aici se spune că Duhul purcede din Tatăl. 26. După părerea lui Moltmann. În opinia lui Moltmann. Cât priveşte Crezul. Pe lângă faptul că formula din Crez evită un comentariu despre participarea Fiului în purcederea Duhului din Tatăl. Biserica Veche Catolică este singura Biserică din Apus care a renunţat în mod oficial la adaosul Filioque în Crez. „Este curios. deodată cu Logosul (Cuvântul) Său. problema canonică şi liturgică între Biserici poate fi mai uşor soluţionată dacă Biserica Apuseană ar recunoaşte că Filioque este un adaos târziu în Crez. ar fi posibilă înlăturarea unei vechi schisme. Dar. Ca urmare. deoarece fiecare dintre părţi poate să interpreteze acest text în sensul tradiţiei specifice. Bisericile Protestante nu au făcut suficiente încercări ca să reia dialogurile cu Biserica Ortodoxă. Această tăcere poate fi înţeleasă în sensul luptei împotriva pnevmatomahilor din epocă. este corectă interpretarea că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl. b) Să se ajungă la o declaraţie comună despre relaţia Fiului cu Sfântul Duh. în care se arată veşnica slavă a Tatălui şi a Fiului. în mod necesar. Prin înlăturarea acestui adaos. au rămas fără rezultat. spune Moltmann. făcute de diferite sinoade. dar acest lucru implică. Moltmann propune rezolvarea acestei controverse ţinându-se seama de trei aspecte: a) Să se lămurească disputa din tradiţia ecumenică timpurie. rezolvarea schismei dintre Apus şi Răsărit nu poate fi găsită în reîntoarcerea la textul original al Crezului niceo-constantinopolitan. în plinătatea energiilor Sale şi rolului Său în istoria omenirii. Această lipsă de precizare nu poate fi. Acesta Îl suflă din veşnicie. prin întoarcerea la textul original al Crezului. Discuţii în ceea ce priveşte purcederea Sfântului Duh numai din Tatăl există chiar în sânul Bisericilor Răsăritene. Pentru a se întări dumnezeirea Fiului împotriva subordinaţianismului arian. fără vreo altă precizare de detaliu. adică renunţarea la Filioque”. Deci. o reevaluare a învăţăturii despre Treime în Apus. ci „au continuat să nu renunţe la Filioque”. ea nici nu spune nimic despre relaţia dintre Fiul şi Duhul Sfânt. în nici un caz. a fost introdus acest „Filioque”.

Euharistie. În concluzie. Purcederea Duhului presupune naşterea Fiului. iar El devine „Tatăl nostru”. izvorul dumnezeirii. dublată de acceptarea formulei niceene a Simbolului de credinţă chiar în inima catolicismului arată. numit „αύτοθεός”. atunci Duhul purcede de la Tatăl Fiului. Moltmann porneşte. Controversatul document Dominus Jesus. folosind şi o serie de interpretări ale unor teologi ortodocşi şi catolici. Taina Bisericii şi a Euharistiei în lumina tainei Treimii. El este numit Tată nu pentru faptul că este cauza primă a tuturor lucrurilor. publicat de Vatican în anul 2000 îşi începe consideraţiile despre învăţătura fundamentală a Bisericii pe baza textului Crezului de la 381. după ce face o serie de consideraţii cu privire la calitatea îndoielnică a traducerilor documentelor sinodale. trebuie să spunem că acest Duh. Moltmann conchide că interpretarea corectă a purcederii Sfântului Duh este aceea că „Sfântul Duh purcede de la Tatăl Fiului”. El este Tatăl Fiului. Teologul catolic Joseph Ratzinger. în sensul că de la Tatăl îşi primeşte fiinţa. că Duhul îşi are existenţa şi fiinţa Sa divină „numai” de la „izvorul dumnezeirii”. spune autorul „conştiinţa părţii catolice despre caracterul unic al textzului grec original al 89 . în articolul Filioque – o problemă care desparte Biserica. Filioque ar putea fi interpretat şi în sensul „per Filium”. Tatăl nu este şi Tatăl Duhului. lucru care face ca şi adepţii Filioque să fie de acord cu formula despre purcederea Duhului de la Tatăl.15). Această deschidere şi recunoaştere a erorilor trecutului.32). ca singur izvor al Treimii şi care a devenit Duhul înfierii noastre (Romani 8. în baza cărora a fost introdus şi păstrat adaosul „filioque” drept problemă esenţială mărtusită în Simbolul de credinţă. Purcederea Duhului din Tatăl este diferită de naşterea Fiului de către Tatăl şi este legată în mod relaţional de această generare. deci dacă Dumnezeu ca Tată îl „suflă” pe Duhul Sfânt. fără să fie îndreptat împotriva „monarhiei” Tatălui. actualul Papă Benedict al XVI-lea arată că la întrunirile ecumenice dintre papa Ioan Paul al II-lea cu patriarhi ai Bisericilor Ortodoxe la roma s-a rostit Crezul fără adaosul Filioque.acest act. de către Fiul peste care El sălăşluieşte în timp şi în veşnicie (Ioan 1. Tatăl. în care se precizează: „Fără a dori să rezolvăm dificultăţile care au apărut în Apus şi Răsărit cu privire la relaţia dintre Fiul şi Duhul. care au fost transmise teologilor occidentali medievali.6). menţionează un text al Comisiei Internaţionale Comune. fără adaosul Filioque. fiecare în felul Său. este cauzator al Fiului şi al Duhului Sfânt. ci pentru că este Tatăl veşnic al lui Iisus Hristos şi numai în legătură cu Fiul cel „Întâi Născut” oamenii devin fraţi. întrucât este singurul Duh al Fiului (Galateni 4.” Mai departe. singurul temei şi singurul izvor al dumnezeirii. în încercarea de a găsi o rezolvare acestei probleme. deoarece Tatăl nu face nimic fără Fiul. Adăugarea acestui „numai de la Tatăl” a fost justificat în Răsărit în sensul că Tatăl este cauza primară. iar de la Fiul forma.26). care purcede de la Tatăl (Ioan 15. existenţa Fiului şi relaţia reciprocă a Tatălui cu Fiul. care este Tatăl. ni se comunică în special prin Sf. de la ideea că Tatăl este Tată numai în relaţia cu Fiul.

al tuturor celor văzute şi nevăzute”. a Simbolului mărturisit în greacă la Constantinopol. Î. este prima afirmaţie a Scripturii. Creaţia înseamnă aducerea la existenţă a întregii lumi materiale din nimic. în revista „Studii Teologice”. Biserica Anglicană foloseşte Simbolul apostolic.P. prof. Creaţia în Crez. învăţată şi mărturisită de Biserica nedespărţită. anul V. Jürgen Moltmann. traducere de pr. 4-6. Lucian Turcescu. Vasile Răducă. expresie a credinţei comune a bisericii tuturor creştinilor. problema controversată în 90 . CREAŢIA: NOŢIUNI GENELARE Prima modalitate de cunoaştere a lui Dumnezeu de către om este lumea înconjurătoare. preluată în Simbolul de credinţă. Dealtfel. p. 1996. XXXI (1979). ceea ce teologia numeşte cu termenul generic de „creaţie”. 1-3. Duh. fie cel niceo-constantinopolitan fără adaosul Filioque. 7-8.Crezului ca fiind formularea autentică a credinţei care uneşte creştinismul răsăritean cu cel apusean. în 1995.” În documentul Tradiţiile greacă şi latină cu privire la purcederea Sf. 2004.S. de cel de-Al Doilea Sinod ecumenic. Sfântul Grigorie Palama şi Teologia trinitară. pp. 627-632 Pr. se mărturiseşte credinţa în Dumnezeu Tatăl. Sfântul Duh. XXV(1973). 163165. Studii recente despre Filioque. Anastasia. pp. În primul articol al Crezului Aspecte dogmatice. 1 Idem. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi odihneşte în Fiul. Dumitru Stăniloae. p.” La întrunirile ecumenice s-a convenit să se rostească fie Simbolul apostolic. nr. semnat de Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Bartolomeu I. 5-10. Concepţia despre crearea din nimic fereşte creştinismul atât de interpretări mitologice cu privire la apariţia existenţei. în ST. Bucureşti. nr. în 381. 60-79. Bibliografie Paul Evdokimov. se precizează: „Biserica Catolică recunoaşte valoarea irevocabilă normativă. Adaosul "Filioque" în discuţia teologilor. Daniel Ciobotea. în "MB". nr. prin voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu. în „Candela Moldovei”. ecumenică şi conciliară. pp. 471-506. Propunerile dogmatice pentru rezolvarea disputei despre „Fiilioque” (traducere). nr. mai elaborate sau nu. Creatorul „cerului şi al pământului. iar alte Biserici Protestante folosesc alte simboluri. Prof. 7-8. Nici o mărturisire de credinţă a unei anumite tradiţii liturgice nu poate să contrazică această exprimare de credinţă. Dr. XXIX (1979). nr. în ST. XLVII(1995).

dogma este ferită de eroarea de a se crede că Fiul este prima creatură a Tatălui. Învăţătura Bisericii. diferită de Fiul prin care se 91 . perfectă de la creare. arată că Dumnezeu este Creatorul. Actul creării în sine nu reprezintă o necesitate internă a lui Dumnezeu. Scriptură şi mărturisită de iudei. Gnosticismul afirma că Dumnezeu Tatăl ar fi diferit de Dumnezeu Creatorul. Ca să creeze ceva ce este diferit de El. care este necreat şi de o fiinţă cu Tatăl. aceeaşi Aspecte specifice Persoană care este Tatăl din veşnicie. Pe cale naturală. în ideea de a păstra neatinsă transcendenţa şi inaccesibilitatea fiinţei divine. precum şi deea că răul care există în materie nu vine de la Dumnezeu care este bun. promovat de gnostici şi manihei. Dacă El face totul prin Fiul. care postulează existenţa a două principii create dintr-o materie preexistentă. aflate în permanentă luptă şi atomismul care afirmă existenţa lumii din eternitate. omul nu poate înţelege cum a apărut lumea. dar prin lucrarea Fiului Său. Învăţătura despre creaţie se bazează pe revelaţie. Vasile cel Mare afirmă că “Filosofii. n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională. Logosul divin. El aduce la existenţă totul fără intermedierea unor privind „Creatorul”. dualismul. aşa cum afirma erezia ariană. spiritul şi materia. Aceasta înseamnă că Dumnezeu Creatorul se află într-o relaţie directă cu lumea pe care o creează. Opus învăţăturii despre creaţia din nimic sunt panteismul. adică întreaga existenţă văzută. fiind contrazisă şi de unele ramuri ale ştiinţei. binele şi răul. ci ca rezultatul ontologic al iubirii divine. Teoria evoluţionistă a căzut în desuetudine. iar în zilele noastre este respinsă pentru că are prea multe lacune. Aşadar. care este Dumnezeu. cuprinsă în Sf. „Tatăl” şi „Creatorul” sunt una şi aceeaşi Persoană. Tatăl este parte integrantă a actului creaţiei. cât şi de explicaţii „ştiinţifice” de tip evoluţionist. fundamentată biblic. Dumnezeu a trebuit să folosească nişte entităţi. după cum arată Sf. Dogma despre creaţie „Lumea” creată de Dumnezeu. Irineu de Lyon. Sf. dincolo chiar de orizonturile cunoaşterii ştiinţifice. de creştini şi preluată în final de musulmani. ci ideile lor despre facerea lumii sunt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu”. necunocând pe Dumnezeu. pe care le-au numit „eoni”. înseamnă în primă instanţă „altceva” decât Creatorul. cum ar fi fizica cuantică.primele secole creştine. entităţi diferite de Sine. întrucât aceasta este rodul iubirii divine. În învăţătura creştină se afirmă că tot ceea ce există a fost adus la viaţă prin voia personală şi liberă a lui Dumnezeu. care afirmă existenţa unei singure substanţe.

3) este aceeaşi Persoană cu care Tatăl are o relaţie veşnică de iubire Tată-Fiu. inconfundabil cu raţiunile create. de la anorganic la organic apoi mineral. Creaţia şi timpul 92 . Lumea este făcută „din nimic”. lumea nu ar fi fost făcută din nimic prin voinţa Tatălui şi lucrarea Fiului. Dacă Fiul ar fi fost creat. Logosul. În esenţa Sa. animal. arătând că există o diferenţă între „existenţa” lui Dumnezeu. una de aducere la existenţă a materiei informe.pune în lucrare voinţa Tatălui. prin care „toate s-au facut” (Ioan 1. Forma de exprimare a modului concret în care a fost adusă la existenţă creaţia aparţine lui Moise. El nu este şi nu pretinde a fi un tratat de cosmogonie ştiinţifică. Există o succesiune temporală. Fiecare regn apare ca mijloc şi condiţie de existenţă pentru cel imediat următor. Timpul nu este totuşi obiect al credinţei şi referatul biblic nu se vrea a fi tratat ştiinţific. motiv pentru care lumea nu apare ca necesitate. dar lumea nu este veşnică pentru că este creată. „preceptele” divine şi „voinţa” divină. ci se vorbeşte generic în termeni de timp şi spaţiu. voia lui Dumnezeu de a crea lumea este veşnică. Teoria creării universului în milioane de ani poate fi acceptată prin prisma referatului biblic. o gradaţie de la simplu la complex. pentru că are un început. iar alta de organizare a acesteia şi de împodobire a universului creat. Creaţia biblică este o prezentare schematică dar suficientă pentru explicarea adevărurilor referitoare la creaţie. Are un rol „voinţa” lui Dumnezeu în creaţie Sinodul I ecumenic de la Niceea are meritul de a fi aşezat irevocabil pe Fiul în spaţiul necreatului. care nu reprezintă un act necesar sau inevitabil al dumnezeirii. Libera voinţă conduce la înţelegerea adecvată a creării. care foloseşte forme şi expresii ale timpului. ci dintr-o materie preexistentă. prin voinţa Sa eternă aduce lumea la existenţă şi o poate ţine în existenţă. Etapele creaţiei Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt. ce sugerează două etape principale. la „sfatul Sfintei Treimi” şi a dat suflare de viaţă Etapele creaţiei prin Duhul Sfânt. întrucât acesta nu determină o dată. nu recurge la termeni de specialitate şi nici la clasificări ştiinţifice. Dumnezeu este iubire. propusă de Origen sub influenţa platonismului. Maxim Mărturisitorul rezolvă dilema timpurie cu privire la existenţa lumii din veşnicie. fără a-L face pe Fiul Creator. uman. Fiul există datorită naturii dumnezeieşti comune cu Tatăl iar lumea există datorită voii libere a Tatălui. În concluzie. iar lumea este rezultatul voii Sale libere. autorului Genezei. vegetal. ci ca realizare liberă a voii lui Dumnezeu prin Fiul. Sf.

Pavel Florenski şi Serghei Bulgakov şi Nicolai Berdiaev. Ea arată cu sau fără cuvinte că are un Creator. potrivit căreia. credinţa devine ideologie. Sf. înainte de crearea lumii nu exista timp trecut.6). aşa cum afirmau arienii. care este elementul schimbării. stăpânul şi preotul creaţiei. arătând că lumea este rezultatul voinţei lui Dumnezeu. Dumnezeu este în învăţătura creştină mai presus de timp şi spaţiu. Scriptură afirmă calitatea lui Dumnezeu de creator în primul verset: Facere 1. pentru că ambele proveneau de la teologilor Dumnezeu. deci timpul. Fericitul Augustin confirmă că lumea nu s-a creat în timp. Atanasie avea să clarifice această eroare. Activitatea de crea” şi „lume” creare are ca esenţă calitatea lui Dumnezeu de persoană liberă. La producerea lumii s-a născut mişcarea sau schimbarea. respectiv prin origine ci şi prin ceea ce devine în timp. iar această lucrare este specifică numai lui Dumnezeu. Lumea materială nu este importantă doar prin ceea ce este.1 “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” iar psalmistul afirmă veşnicia Creatorului când spune „Mai înainte de a se face munţii şi a se zidi pământul şi lumea. creaţia este eternă. cu voinţă independentă de orice altă realitate: „Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer şi pe pământ. timp şi spaţiu sine pentru că. reprezentată de Vladimir Soloviev. în mări şi în toate adâncurile”(Psalmul 134. ci odată cu timpul. căci nu putea fi nici o creatură din a cărei mişcare sau schimbare s-ar fi dedus existenţa timpului. Materia a fost creată odată cu timpul. Ortodoxia a respins învăţătura lui Origen. a face Explicaţi noţiunile „a o realitate actuală. proprie lumii materiale. motiv pentru care nici nu poate fi creat.2). Păreri pro şi contra ale veşnicia lumii nu se deosebea de veşnicia Logosului. Ea nu este veşnică prin Materie. Sf.Fiind creată. El nu este un simplu 93 . iar adevărul biblic se diluează în sisteme de gândire. Această concepţie a fost continuată de “sofiologia“ rusă a secolului al XX-lea. odată cu ea apare timpul. iar vocaţia şi-o împlineşte tot în legătură cu El. din veac şi până în veac eşti Tu” (Psalmul 89. iubitoare şi raţională. pentru că timpul despre creaţie este unitatea de măsura a schimbării. pentru a Este creaţia eternă? contracara învăţătura platonică despre “schimbabilitatea” lui Dumnezeu. pe când Logosul provinde din fiinţa lui Dumnezeu. Aceasta a fost combătută de George Florovski şi Vladimir Lossky. lumea are un început şi va avea un sfârşit material. Terminologia biblică despre creaţie Prin verbul “a crea” se exprimă activitatea de a aduce ceva din nefiinţă la fiinţă. Pentru el. Când se pierde din vedere sensul şi destinul creaţiei. Scopul ei este de a arăta raţionalitatea Creatorului şi de a se transfigura prin energiile divine necreate şi lucrarea omului.

1516 “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. creaţia bună era taina cea mare. Scriptură.” (II Macabei 7. Din bunătatea lui Dumnezeu nu putea să fie creată decât o lume bună. fie începătorii. Ziua liturgică în ortodoxie începe cu slujba Vecerniei. ca oricine crede în El să nu piară. o descriere impresionantă. Prin ea Dumnezeu Se revela pe Sine (Romani 1. cele văzute. ci sunt din lume. dincolo de materie.28).16 “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea.arhitect care prelucrează dintr-o materie preexistentă. Potrivit Părinţilor Capadocieni. înţelepciunea creatoare a dumnezeirii şi energiile ei necreate.19-20). Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui. pentru că tot ce este în lume. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. care să devină mediul de viaţă pentru existenţa umană.” Al treilea înţeles al termenului „lume” este cel de „neam omenesc” în general: Ioan 3. fiule. Din unitatea lui Dumnezeu decurge unitatea universului. nu sunt de la Tatăl. cosmosul. pe care le subliniază însăşi Sf. nici cele ce sunt în lume. cele din ceruri şi cele de pe pământ. nu este un demiurg. „lumea” se referă şi la răul pe care nu l-a creat Dumnezeu şi care este guvernat de diavolul: I Ioan 2. Universul este o unitate coerentă. iar cel ce nu va crede se va osândi. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate”. şi cele nevăzute. a organizării lucrurilor create. Aceeaşi precizare ne ajută să 94 .16-17 “Pentru că întru El au fost făcute toate. iar această slujbă cu Psalmul 103. adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii. cu mijloacele vremii. fie tronuri. Cosmosul este imaginea unităţii treimice. Dumnezeu a creat lumea şi a înfrumuseţat-o ca pe propriul lui palat.” Prin creaţia “din nimic” se înţelege că autorul lumii este Dumnezeu şi lumea nu există prin sine însăşi. ci singurul Dumnezeu Creatorul. ca o lege intrinsecă. ci să aibă viaţă veşnică. Mai întâi el desemnează produsul creaţiei. încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat. unde l-a pus stăpânitor pe om. să cunoşti că din ce n-a fost lea făcut pe ele Dumnezeu şi pe neamul omenesc aşijderea l-a făcut. tot ceea ce este văzut şi nevăzut dar distinct de Dumnezeu: Coloseni:1. existenţa materială şi spirituală. aşa cum reiese din versetul „Rogu-te. iubirea Tatălui nu este întru el. universul întreg. Dacă cineva iubeşte lumea. fie domnii. o sinteză creată întrucât toate elementele sunt unite şi relaţionate în timp şi spaţiu. La Evanghelistul Marcu el are înţelesul de „pământ locuit de oameni”: Marcu 16.” Pe de altă parte. pe care Creatorul a sădint-o în interiorul materiei. fie stăpânii. la cer şi la pământ căutând şi văzând toate cele ce sunt într-însele. Adevărata cunoaştere a cosmosului se poate face prin credinţă şi ştiinţă. pentru că venea de la Logosul lui Dumnezeu. nici nu s-a născut din întâmplare. Pentru omul paradisiac. numai aşa putându-se reuşi crearea unei viziuni adecvate despre integritatea creaţiei. astfel încât făptura inteligentă care contempla cosmosul vedea. ca. Termenul “lume” are mai multe înţelesuri.15-17 “Nu iubiţi lumea.

Acceaşi mărturie o aduce Sf. Grigorie Palama afirmă: „Una este fiinţa. acest aspect devenind un mandat pentru lumea ştiinţifică. Scripturi. creaţia devine instrument de abordare doxologică a lui Dumnezeu de către creaţia conştientă. căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut.1) rezonează cu Prologul Evnagheliei lui Ioan care scrie: „Toate printr-Însul s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1. ar însemna că dacă există fiinţă. nu locuieşte în temple făcute de mâini”. alta voinţa. sau Af.3). Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului. cât şi la fiinţele raţionale cum ar fi îngerii şi oamenii. Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea. el nu poate face nimic”. Lumea nu a existat nici în preceptele lui Dumnezeu din veşnicie. Ce se înţelege prin primul verset al Sf. deoarece nu a putut fără materie să producă cele existente. Aceasta se referă atât la lucrurile materiale nensufleţite. iar creaţia înseamnă activarea voii lui Dumnezeu în a aduce în existenţă o realitate non-existentă. 95 . Doamne şi Dumnezeul nostru.” (Apocalipsa 4. Venită „din nimic” lumea se poate întoarce în nimic. Scriptură. „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere creaţia „ex nihilo” 1. ca orice lucru creat sub timp.3): „Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu.11). cea care analizează ceea ce este deja existent. în final morţii. aşa cum a fost fixată în primele articole ale Simbolului de credinţă de la Sinodul I ecumenic. În felul acesta. de s-au făcut din nimic cele ce se văd.înţelegem că lumea nu este făcută din fiinţa lui Dumnezeu sau dintr-o materie existentă la momentul creaţiei. aşa cum au obiectat unii ereziarhi. În ea co-există „nimicul” şi „moartea” care îi sunt specifice şi care o conduc spre un sfţrşit. ci a făcut lucrurile dintr-o materie existentă. Fiind creată. Sf. Dacă în Dumnezeu ele ar fi identice. Atanasie cel Mare scrie: „Dacă Dumnezeu nu e şi autorul materiei. aşa cum slăbiciunea tâmplarului se arată în aceea că. Nu insistă asupra a cum s-au făcut. să primeşti slava şi cinstea şi puterea. Prin voinţa lui Dumnezeu.24) care menţionează „Dumnezeu. devenirii şi.” Modul în care a avut loc de facto creaţia nu poate fi înţeles decât în baza revelaţiei supranaturale. Lumea nu este veşnică prin sine însăşi. El apare ca slab. Apostol Luca în cartea Faptele Apostolilor (17. iar aceasta nu-I schimbă fiinţa. Sf. Tradiţia bisericească foloseşte şi reafirmă credinţa mărturisită în Sf. Pavel. ci din nefiinţă. „Vrednic eşti. Aşa. fără lemn. Sfânta Scriptură aduce nenumărate mărturii cu privire la creaţia „ex nihilo”. lumea este supusă mişcării. de aceea ea nu poate fi concepută ca existând în gândul lui Dumnezeu. trebuie să existe şi lume”. în Epistola către Evrei (11. lumea putea să nu fie creată.

omul devine părtaş şi la viaţa veşnică. motiv pentru care Dumnezeu nu încetează în a o ajuta să trăiască. Lumea este deci dependentă de Dumnezeu nu ca ceva forţat.1). pentru a uni pe cele create cu Dumnezeu Cel necreat şi a face posibil ca lumea să nu moară. să împărtăşească altcuiva şi pentru aceasta creează mediul în care îl aşează pe om. Lumea nu a fost făcută să nu existe. de preamărire a lui Dumnezeu. El a fost făcut cu libertatea de a refuza planul lui Dumnezeu. lucru care nu ar fi putut fi realizat de un simplu om muritor. Fiul lui Dumnezeu a luat trup ca lumea să treacă de la moarte la viaţă. posibilitatea de a trăi veşnic şi imposibilitatea de a fi părtaş la viaţa veşnică prin sine însuşi. chiar dacă a vrut să fie ca Dumnezeu. prin Providenţă.Tot din Sfânta Scriptură aflăm că Dumnezeu a făcut lumea să aibă viaţă. Creaţia reprezintă manifestarea bunătăţii lui Dumnezeu. Singurul mod în care cineva poate depăşi moartea şi ne-fiinţa este de a rămâne în comuniune constantă cu sursa vieţii. care este Dumnezeu Cel veşnic. Lumea îşi găseşte astfel sensul şi raţiunea de a fi prin dragostea lui Dumnezeu şi prin existenţa omului care să o conducă spre El. Din prea-plinul creaţiei iubirii intratrinitare doreşte să reverse. ci din libertate şi Motivul bunătate. Psalmistul exclamă: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Tocmai de aceea a fost creat la sfârşitul creaţiei. cununa creaţiei. care are capacitatea de a dezvolta o relaţie conştientă şi liberă cu Dumnezeu. în aceeaşi stare de uimire pe care a avut-o Pavel care scria romanilor „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii. Motivul şi scopul creaţiei Dumnezeu nu creează lumea din vreo necesitate internă sau externă. la întoarcerea la „nimic” dinainte de a o crea. în caz contrar s-ar putea trage concluzia că a condamnat-o la moarte aprioric.” (Psalmul 18. ci să se înveşnicească prin comuniunea cu Dumnezeu. Demnitatea dată omului prin creaţie nu a însemnat un implacabil „trebuie”. de la nimic la viaţa veşnică. aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Romani 1. depăşind starea de „nimic”. Însăşi căderea lui Adam arată marea libertate dată de Creator. Dar viaţa lumii nu a fost sădită în natura ei. adică veşnica Lui putere şi dumnezeire. Numai Dumnezeu este veşnic prin Sine însuşi. Prin Iisus. dar fără Dumnezeu. Această misiune şi chemare nu o pot avea nici măcar îngerii pentru ca nu poartă trup material care să-i identifice şi cu lumea materială. Comuniunea veşnică a lumii cu Dumnezeu este misiunea omului. înţelegându-se din făpturi. ci prin alegerea omului care trebuie să aleagă să trăiască prin voinţa proprie. chiar şi după ce omul a refuzat chemarea iniţială a Creatorului.19-20) Scopul creaţiei este îndoit. ca scop veşnic şi fericirea 96 şi scopul . prin harul lui Dumnezeu.

atât în creaţie. sunt aduse la existenţă prin lucrarea Fiului şi se îndeplinesc(desăvârşesc) întru existenţă prin lucrarea Duhului Sfânt”. Ştiinţa confirmă raţionalitatea care există în materie. “Bunătatea” nu poate să se identifice nici cu natura lui Dumnezeu nici cu o realitate statică. în formă specifică. Ele postulează.26). ceea ce ar limita fiinţa dumnezeiască. cu atât simte fericirea comuniunii cu El. din a cărui bunătate originează lumea. lumea nu este autonomă. ci Persoană din Treime care voieşte şi lucrează. ea nu poate fi decât rezultatul dragostei interpersonale a Persoanelor Treimii. Aceeaşi părere poate fi întâlnită şi în eseurile teologice ale lui Christos Yannaras.2). dinamica treimică exprimată prin energiile necreate despre care a scris Sf. dar oamenii de ştiinţă se pierd fie în panteism.” Lumea devine astfel o reflectare a raţionalităţii Logosului sau Cuvântului prin care se fac toate. Rolul cel mai însemnat revine Persoanei Tatălui. determinându-se şi amplificându-se unul pe altul. Grigorie de Nazianz afirmă că Duhul era co-creator cu Fiul. adăugată dumnezeirii. cum ar fi „sofia”. care a scris. întrucât studiază creaţia independent de voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu în ea. fie în deism. Vasile cel Mare spune: „Tatăl este cauza cea îndeplinitoare. întrucât cele create îşi au existenţa din voinţa Tatălui. Sf. opera lui Dumnezeu în Treime Lucrarea dintru început a aducerii celor văzute şi nevăzute la existenţă este opera Participarea Treimii la Sfintei Treimi. odată mai mult. O contribuţie importantă la înţelegerea dogmei creaţiei a adus-o Părintele Dumitru Stăniloae. Cele două aspecte sunt în strânsă legătură. respectiv cu cât omul îl preamăreşte pe Creator. operă comună. Deşi este comună Treimii. La sfatul Sfintei Treimi s-a spus “Să facem om. ci se împărtăşeşte de harul dumnezeiesc. sau înţelepciunea divină. scopul imediat. Prin El. care naşte din veci pe Fiul şi îl purcede din veci pe Duhul Sfânt. realizabil în măsura împlinirii celui dintâi. care duce cu gândul la autorul ei. Grigorie Palama. după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1. Sf. creaţia este atribuită preponderent Tatăluim ca Cel în care rezidă unitatea Treimii. Persoanele Treimii nu 97 . Participarea Fiului este afirmată de Evanghelistul Ioan (1. izvorâtă din pleaplinul iubirii fiinţei dumnezeieşti celei creaţie una. din a cărui voinţă s-au făcut toate. Logosul nu este numai voinţa manifestată a lui Dumnezeu Tatăl.3) “Toate prin El s-au făcut. Creaţia.creaturilor. şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Duhul Sfânt este Persoana care „Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1. potrivit caracterului personal al lui Dumnezeu. cât şi în înviere (Omilia XLI la Cincizecime). dar toate cele trei Persoane participă în mod deplin. care se manifestă în afară ca energie creatoare. în sens patristic atanasian că.

Sensul eshatologic al creaţiei. Dumitru Popescu. a relaţiei strânse personale dintre persoanele Sfintei Treimi. 2004Pr. Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul cosmosului şi omului. BIBLIOGRAFIE Pr. pentru că Tatăl a conceput. adică locul unde se întemeiază împărăţia lui Dumnezeu. Fiul cheamă creaţia şi o readuce la Tatăl. Rolul Treimii apare astfel ca logic. ele erau bune foarte” (Facerea 1. pentru că mântuirea omului nu este separată de mediul său natural. astfel. Ioan Ică (coordonator). ci omul mântuit aduce înapoi la Creator materia transfigurată. Perfecţiunea morală a dat-o Dumnezeu ca ţintă de realizat prin strădania omului. Dr. Valoarea ei creşte inexprimabil prin faptul că devine mediul şi locul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Creaţia bună nu este însă perfectă. Fiul a împlinit şi a fost desăvârşit prin Duhul Sfânt. Bucureşti. dar şi din Perfecţiunea destinaţia pe care aprimit-o: de a fi mediul de viaţă pentru fiinţele vii. Dacă lumea ar fi considerată doar prin prisma creaţiei istorice. universul creat poate apărea ca “bun foarte” (Facere 1.31).pot fi astfel considerate simple expresii ale fiinţei sau relaţii interne. cu primirea răsplăţii cuvenite lucrării pe care o face în timpul dat pentru pregătirea mântuirii. Editura ASAB. Perfecţiunea şi valoarea creaţiei Valoarea creaţiei se vede din faptul că este bună prin natura dată de Creator. lucrare şi bunătate. Fiind opera lui Dumnezeu cel bun. În fine. Se poate spune. Creaţia este rodul comuniunii. Prof. acela de a fi transfigurată. iar Duhul o perfectează până la frumuseţea absolută. întrucât se manifestă prin voinţă. Iisus Hristos Pantocrator. Numai gândit treimic. valoarea ei rezidă şi din destinul eshatologic pe care îl are. iar Duhul Sfânt ajută creaţia să răspundă Creatorului şi să dobândească desăvârşirea. ajutat de harul dumnezeiesc. loc şi stare prin care natura umană se îndumnezeieşte. Fiul împlineşte voinţa Tatălui.31). arătând că ea continuă să existe în materie şi să o conducă spre destinul ei firesc. ci perfectibilă. de a se desăvârşi valoarea creaţiei prin lucrarea omului. Ceea ce se exprimă din partea lui Dumnezeu spre exterior a fost numit “iconomia” Fiului şi a Sfântului Duh. care sunt caracteristici personale. nu şi al sensului ei eshatologic de existenţă veşnică prin harul necreat. 2005. după modelul edenic. Bucureşti. rolul Treimii ar putea fi eliminat în favoarea deismului. creaţia este bună: “Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată. EIBMBOR. 140-146 Adrian Lemeni. pp. Comunitatea celor trei Persoane participă activ la obiectivarea planului lui Dumnezeu de aducere la existenţă a materiei din nimic. 98 şi . că universul creat este scena pe care umanitatea trece de la starea de creaţie la cea de îndumnezeire. numai cu acceptul şi con-lucrarea acesteia.

Traducere de prof. îngerii. trimis. Cel mai cunoscut eveniment este apariţia celor trei îngeri de la Stejarul Mamvri. „Aggelos”.10). CREAREA LUMII NEVĂZUTE Primul loc. cât şi menirea pe care aceştia o au în legătura dintre Dumnezeu Creatorul şi omul creat. Întrucât nu toţi oamenii acceptă existenţa lor pe baza autorităţii Bibliei. Deisis. în limba greacă. îngerii fac legătura 4. Dogmatica experienţei ecleziale. prin aceasta spaţiul creaţiei desemnându-se atât natura lor. înseamnă crainic. Sibiu. Îngerii sunt fiinţe spirituale. astfel că acest spaţiu 2. Ei sunt vestitori ai voii lui Dumnezeu. 2003. De la om la Dumnezeu există o distanţă prea mare în esenţă. care l-au vizitat pe Avraam. Lars Thunberg. Sibiu. dr. fiiţe nevăzute pe care referatul biblic îi desemnează cu formula „cer”. Existenţa îngerilor Îngerii nu pot fi percepuţi senzorial. cu termenul de „înger” au fost desemnaţi şi anumiţi oameni care au vestit voia lui Dumnezeu: Moise (Numeri 20. între Dumnezeu şi om. este completat de fiinţele intermediare. anghelofaniile sunt rare şi se pot confunda cu teofaniile.16). libere. deosebite de Dumnezeu şi de oameni. EIBMBOR. În Sfânta Scriptură există nenumărate texte în care se vorbeşte despre existenţa îngerilor.1). profeţii (Agheu 1. puterile cereşti sau lumea „Puterile cereşti” în îngerilor. 99 . vestitor.Deisis. în lumea creată. 1999 Karl Christian Felmy. 11. personale. Rus Remus.13). 3. Dată fiind misiunea lor în lume. unii teologi au Argumente ale arătat că aceasta poate fi dovedită şi pe cale raţională: Sfinţilor Părinţi cu privire la necesitatea existenţei îngerilor 1. îl ocupă existenţele spirituale. inferiori lui Dumnezeu şi superiori oamenilor. creaţi cu un scop precis. Cum omul face legătura între lumea materială şi cea spirituală. Omul şi cosmosul în viziunea Sf. preoţii (Maleahi 2. rolul lor şi menirea instorică în instoria mântuirii neamului omenesc. Ioan Botezătorul (Matei. traducere de pr.7 sau 3. Bucureşti. Maxim Mărturisitorul. Ioan Ică. 1999.

În Noul Teastament. arătându-se că nu sunt emanaţii ale dumnezeirii. îngerii cântă la Betleem. Originea îngerilor Îngerii sunt creaţi de Dumnezeu din nimic. sunt stăpânite de îngeri buni şi îngeri răi. Isaac (Facere 12). Tradiţie menţionează.3). arhanghelul Gavriil vesteşte naşterea Sf. Sf. după izgonirea protopărinţilor din rai. trebuie să creadă în existenţa îngerilor ca puteri slujitoare care completează spaţiul dintre umanitate şi dumnezeirea nepătrunsă. îngerii îl întăresc pe Domnul (Luca 22 şi Matei 27). a vieţii şi a morţii.11. Ioan Botezătorul (Luca 1.23). fiinţe reale care „văd faţa lui Dumnezeu” (Matei 18. Îngerii nu se confundă nici cu Dumnezeu. 12-13). vestesc învierea. vorbesc lui Ilie (IV Regi 1. după ispitirea Mântuitorului vin şi îi slujesc (Matei 4). dă instrucţiuni sutaşului Corneliu (FA 10) şi-l anunţă pe Pavel despre călătoria la Roma (Fapte 27.9). Trebuie să existe un mod superior omului de preamărire a lui Dumnezeu. în timpul patimilor. unii erau deja căzuţi. Pentru mulţi teologi.11-12) şi a Mântuitorului (Luca 1. îngerii se arată lui Valaam (Numeri 22. Aici se specifică rolul şi originea lor.18). 8.9-13) şi lui Zaharia (Zaharia 1. Cine crede în existenţa lui Dumnezeu personal.22). care se impune ca o completare a lipsurilor din lumea umană.28). existenţa îngerilor este un lucru necesar. Sinodul VII ecumenic dogmatizează cinstirea îngerilor şi zugrăvirea lor în icoane. în drum spre Mesopotamia. Iacob. 8-9). nu din ceva preexistent şi nici din fiinţa Sa. unde se afirmă că Dumnezeu este “Creatorul celor nevăzute”.10) şi îl vor mărturisi pe Mântuitorul înaintea oamenilor (Luca 12. 7. 100 . ceea ce se vede din faptul că. Slava lui Dumnezeu Fac 16. că cele două căi. Un înger îl scoate pe Petru din temniţă (Fapte 5. unul dintre primele documente creştine. un înger se arată lui Iosif (Matei 1. un înger l-a oprit pe Avraam să-l jertfească pe fiul său. ci creaturi ale lui Dumnezeu. Cel mai sigur izvor al existenţei îngerilor se află în Sfânta Scriptură.20) pentru a-i vesti întruparea minunată a lui Hristos din Fecioara Maria. 6. Locuri din Sfânta Scriptură care menţionează rolul îngerilor în lume. în Epistola lui Barnaba. are o vedenie cu scara pe care urcau şi coborau îngerii (Facere 28. Credinţa în existenţa şi lucrarea îngerilor ca puteri slujitoare este afirmată de la început în Simbolul de credinţă.11-12). nici cu oamenii. Jud 6.5. În Vechiul Testament se arată că. lui Daniel (Dan. un înger păzea raiul cu sabie de foc spre pomul vieţii (Facere 22. la crearea lumii materiale. Ignatie Teoforul la sfârşitul secolului al II-lea afirmă că între îngeri există o anumită ierarhie. Au fost creaţi înaintea lumii materiale.

Ioan Damaschinul precizează: „Trebuia zidită mai întâi fiinţa spirituală.”) şi “cele nevăzute” („Pentru că întru El au fost făcute toate.6 şi Coloseni 1. v-au propovăduit Evanghelia. se poate constata că materia este o concentrare de spirit şi energie (Sf.”). Îngerii sunt fiinţe nevăzute (Coloseni 1.4: „Făcându-Se cu atât mai presus de îngeri. în cele din urmă.10). şi cele nevăzute. Există două texte despre crearea lor: la Neemia 9. cele din ceruri şi cele de pe pământ. ci pentru voi slujeau ei aceste lucruri.16. fie începătorii. şi cele nevăzute. Sf. Tu dai viaţă la toate şi ţie se închină oştirea cerurilor. cu cât a moştenit un nume mai deosebit decât ei. pentru ca evreii să nu-i considere zei şi să cadă în idolatrie (Sf. cerurile cerurilor şi toată oştirea lor. mările şi toate cele ce se cuprind în ele. fie stăpânii. de la începuturi. cei tari la vârtute. pentru că numai aşa se respectă legea gradaţiei de la cele inferioare la cele superioare. cunosc tainele mântuirii (I Petru 1. spre care şi îngerii doresc să privească. După Fericitul Augustin. inferioare lui Dumnezeu şi superioare omului. Îngerii sunt descrişi ca fiind fiinţele care-L lăudau pe Dumnezeu înainte de ziua a patra. ei nu sunt omniprezenţi. precum Mă vedeţi pe Mine că am.39: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi.”) şi împlinesc poruncile lui Dumnezeu (Psalm 102. în concepţia creştină. Augustin comite o eroare.”) Însuşirile lor sunt specifice unor fiinţe spirituale: „văd faţa lui Dumnezeu” (Matei 18. cu toate acestea. Grigorie de Nazianz spune: „Întâi a cugetat Dumnezeu puterile îngereşti şi cereşti şi gândul a devenit faptă”. În cartea Facerea Originea îngerilor nu se face menţiune expresă despre modul creării lor. când a făcut aştrii (Iov 38. fie stăpânii. că duhul nu are carne şi oase. fie tronuri. pământul şi toate cele de pe el. cele Natura îngerilor din ceruri şi cele de pe pământ. fie tronuri. Ei sunt desemnaţi prin cuvântul „cer”. îngerii au fost creaţi după om.12: „Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi.16 „Pentru că întru El au fost făcute toate. Raţionali şi liberi. se bucură de întoarcerea fiecărui păcătos (Luca 15. care acum vi s-au vestit prin cei ce. apoi cea sensibilă şi. omul”. cele văzute. or. Natura îngerilor Îngerii sunt duhuri imateriale.21).”). cele văzute. Toate s-au făcut prin El şi pentru El”). Puterile şi calităţile lor sunt mărginite. respectiv lumea spirituală (a se vedea şi Efeseni 1. Scriptură îi numeşte „duhuri slujitoare” şi „îngeri” (Evrei 1.7). Stăniloae).”). fie începătorii.10).Gnosticii şi maniheii îi considerau emanaţii din fiinţa lui Dumnezeu. Sf. fie domnii. care faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui. necorporale (Luca 24. considerând că materia are preponderenţă faţă de spirit. fie domnii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El.20 „Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui. pot lua 101 . întru Duhul Sfânt trimis din cer. au o oarecare corporalitate (Pr. iar Sf. Grigorie de Nyssa). Atanasie cel Mare şi Teodoret). unde sunt numiţi “Oştirea cerurilor” („Numai Tu eşti Domn şi numai Tu ai făcut cerurile.

slujire şi adâncurile lui Dumnezeu. să se înalţă către Dumnezeu. pe care El l-a împlinit în Hristos Iisus. pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum. Natura morală a îngerilor este una de sfinţenie şi impecabilitate. Cu toate acestea. nici îngerii din cer. în Iisus Hristos. Impecabilitatea lor constă în rezistenţa la ispită. Înţelepciunea lor este ideal pentru cea umană (II Regi 14. Luca 24. El a fost făcut ca încununare a creaţiei direct de către Dumnezeu şi este chemat ca. Ziditorul a toate. a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei”). Isaia 26.32). Ei pot fi pretutindeni unde le porunceşte Dumnezeu. ei nu cunosc Demnitate. Mărginirea lor se referă atât la cunoaştere. Pot cunoaşte unele dintre tainele lui Dumnezeu numai dacă Acesta li se descoperă (Efeseni 3. Puterea şi activitatea lor o întrece pe cea a oamenilor (Matei 28. Domnul nostru”). nu pe îngerii căzuţi. prin Biserică. în stabilitatea în har. nu au putere creatoare şi nu pot face minuni cu propriile importanţă puteri. Este eronat să credem că îngerii au un trup asemănător cu cel al oamenilor. îngerii sunt superiori omului: „Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie.25. dar se mişcă foarte uşor de la un loc la altul.4. că îngerul Domnului. nici Fiul. ci numai Tatăl” (Marcu 13. Dată fiind această materialitate subtilă. nu prin puterea lor. coborând din cer şi venind. ci prin harul lui Dumnezeu. împotriva căruia nu s-au ridicat.formă umană doar cu voia lui Dumnezeu (Facere 32.3. îngerii nu posedă omniprezenţă.20 „Dar regele. căci se spune în Scriptură: „Cel ce faci pe îngerii Tăi Duhuri şi pe slujile Tale pară de foc”.9-11 „Şi să descopăr tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu. suport în Sf. după sfatul cel din veci. Scriptură. prin Iisus Hristos. În virtutea sfinţeniei lor. Deşi superiori oamenilor ca duhuri curate. Demnitatea oamenilor ar fi mai mare decât cea a îngerilor. În har ei s-au întărit definitiv. se 102 . ca Lucifer şi îngerii căzuţi. este înţelept.a). Sf. care înconjoară tronul ceresc şi văd pururea faţa lui Dumnezeu. superioritatea omului constă în faptul că nu este numai fiinţă spirituală. Matei 28. ci psiho-somatică. ca să cunoască tot ce este pe pământ”). făpturi ale Lui. ceea ce face legătura între cele două lumi. La Sinodul VII ecumenic au fost numiţi „puteri cereşti”. cât şi la putere. Tertulian spune că Dumnezeu a venit ca să-l mântuiască pe om. Părinţii îi prezintă ca pe fiinţe cereşti necorporale. Adeseori despre îngeri se vorbeşte ca despre fiinţe de aer sau de foc. în ceruri. prin puterea Creatorului. Aceste păreri nu au. cum este înţelept îngerul lui Dumnezeu.2 ş. Scriptură îi numeşte aleşi. De aceea. stăpânul meu. Sf. totuşi. vazută şi nevăzută.2 „Şi iată s-a făcut cutremur mare. nici numai materială. începătoriilor şi stăpâniilor. Prin întărirea în bine. îngerii sunt inferiori lui Dumnezeu ca Relaţia înger-om. Vasile cel Mare spune: „Probabil că fiinţa îngerilor e duh aerian sau foc material.

ei nu mai pot cădea. şi cele nevăzute. Biserica. fără a fi avut nişte merite personale. pe baza Sf. Grigorie Teologul. în adunare sărbătorească”). aşa şi pe pământ” să se facă voia lui Dumnezeu. întemeiată pe puterea şi slujirea îngerilor. Biserica are ca argument dreptatea lui Dumnezeu care distribuie darurile Sale şi în lumea spirituală ca şi în cea materială şi nu o face pe criterii de uniformitate. fie începătorii. care le-a adus la existenţă într-o ordine ierarhică: Coloseni 1. Atanasie cel Mare. Deosebirea dintre cetele îngereşti a fost arătată de scriitori bisericeşti timpurii precum Ignatie Teoforul. Scriptură. iar cei căzuţi nu se mai pot ridica.”). datorită căderii unora dintre ei. Împărţirea se întemeiază pe Sf. fie domnii. Clement Alexandrinul. Ierarhia puterilor cereşti îşi are obârşia în voia lui Dumnezeu. Întăriţi în bine. Părinţi precum. Începătorii. . care menţionează pe fiecare dintre aceste cete. cele din ceruri şi cele de pe pământ. sau de Sf. „cetăţeni ai Ierusalimului ceresc” (Evrei 12.găsesc în comuniune cu Dumnezeu. Scripturi şi urmând lui Dionisie Areopagitul. învaţă că ierarhia cerească se împarte în trei cete de îngeri: 1. Îngeri Cu nume individuale sunt cunoscuţi doar Mihail (Daniel 10. Arhangheli. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. Scaune 3. Puteri. Ioan Gură de Aur este de părere că mai sunt şi alte puteri cereşti pe care nu le cunoaştem după nume. El face lumea în unitate şi diversitate. Chiril al Ierusalimului. Sinodul V ecumenic. Numărul îngerilor În lumea spirituală există o anumită ordine ierarhică. Origen era de părere că este contrar dreptăţii şi unităţii lui Dumnezeu să fi despărţit spiritele de la început. cele văzute. Plecând de la textul din Efeseni 1. Ordinea este mărturisită prin formula din Rugăciunea domnească: „precum în cer. Serafimi.16 „Pentru că întru El au fost făcute toate.21. Stăpâniri 5. 4. Gavriil (Luca 1. Vasile cel Mare. de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri.13). 103 Numărul îngerilor şi ierarhiile cereşti 2. Sf. a condamnat concepţia origenistă potrivit căreia ierarhizarea îngerilor s-a făcut mai târziu. Crearea diferitelor cete de îngeri face parte din bogăţia creaţiei şi diversitatea armonică pe care Dumnezeu o sădeşte în ea.17). în canoanele 2 şi 14. Heruvimi.22 „Ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu. fie tronuri. fie stăpânii. 6.19) şi Rafail (Tobit 3. Domnii. Irineu.

Răutatea demonilor are grade (Luca 11. Veliar (II Corinteni 6. însă nu o stare de perfecţiune definitivă.10. prin dorinţa de a fi ca Dumnezeu. Belzebud (Luca 11. îl vor însoţi la a doua venire.10-11).41). ca să-L preamărească şi să servească în lume oamenilor. dar se ştie că. Îngerul păzitor întăreşte credinţa. pe Iov.10) şi faţă o văd (Matei 18. la care trebuiau să ajungă prin harul dumnezeiesc şi străduinţa proprie. Iar ei ziceau: Este îngerul lui Petru”). se bucură de întoarcerea fiecărui păcătos (Luca 15. îi slujesc la naştere.15 „Iar ea stăruia că este aşa. domnul lumii acesteia. Îngerii răi Abătându-se de la menirea lor iniţială.Denimiri biblice ale au transformat în duhuri rele. povăţuindu-i către împărăţia cerurilor”.Nu se spune în ce constă diferenţa dintre cete. Numărul lor este mare şi constituie o adevărată împărăţie a răului.30-35).7). fiind purtători ai unor mesaje către oameni: anunţă naşterea Mântuitorului. îi anunţă învierea şi îl însoţesc la înălţare.15). îngerii duc la îndeplinire planurile lui Dumnezeu în lucrarea de mântuire. Lot şi Daniel. îngerii au fost toţi buni. îi ajută pe Apostoli. În raport cu lumea. menirea îngerilor are mai multe planuri: ei au ca primă manifestare Menirea îngerilor preamărirea lui Dumnezeu (Isaia 6.). Se crede că. domnul dracilor (Matei 9. Ilie. dintru început. Sf. popoare şi comunităţi creştine (Apocalipsa 3).24) şi au trepte ca şi îngerii buni: 104 . la botez. Sunt şi îngeri care ocrotesc cetăţi. însoţeşte sufletele celor adormiţi (Luca 16.15).10 şi Fapte 12.10). Îngerii constituie o lume unitară. „îngeri ai Diavolului” (Matei 25. a cărui voinţă o împlinesc (Matei 6. Pe lângă preamărirea şi slujirea lui Dumnezeu. „îngeri ai Satanei” (Apocalipsa 12. unde totul se desfăşoară în legătura comuniunii reciproce. În Mărturisirea de credinţă se spune „Îngerii sunt duhuri create de Dumnezeu din nimic.26).12).34). Iacov.14). unii îngeri au căzut din harul lui Dumnezeu şi s. Anunţă naşterea lui Ioan Botezătorul. Scriptură îi numeşte îngerilor răi „duhuri necurate”. Căpetenia lor este Diavolul (I Petru 5. îl întăresc în Ghetsimani. ei slujesc şi mântuirea oamenilor (Evrei 1.1). sunt cu El în ispită. fiecare credincios este încredinţat unui înger păzitor care îl ocroteşte de-a lungul vieţii (Matei 18. apără de duhuri rele (Psalm 90. au o căpetenie (Matei 12.22). „duhuri ale răutăţii” (Efeseni 6. Menirea îngerilor: Potrivit numirii lor.8). „demoni” (Luca 8.

fiinţe reale.8).26-29). 105 . Diavolii au căzut din propria iniţiativă. Mântuitorul confirmă existenţa îngerilor în răspunsul dat fariseilor că El scoate demonii cu domnul demonilor (Matei 12. existenţa lor este implicată în sistemul credinţei creştine.11 „Ca să nu ne lăsăm covârşiţi de satana. iar moartea a venit în lume prin lucrarea lor (Înţelepciunea lui Solomon 2. Opera Mântuitorului Hristos constă în lucrarea de sfărâmare a puterii Diavolului (I Ioan 3. Dumnezeu îi ţine în legăturile veşnice. Originea îngerilor răi Biserica învaţă că îngerii răi au fost creaţi buni de către Dumnezeu. domni ai întunericului (Efeseni 6.9) şi-şi au planurile lor (II Cor 2. Unii Părinţi consideră că diavolii au căzut cu puţin timp înainte de crearea oamenilor.14). Ei nu constituie un principiu al răului de sine stătător. ci sunt numai creaturi ale lui Dumnezeu.15). sprijinindu-se pe textul de la Iezechiel 28. ispitesc (I Paralipomena 21.începătorii. De aceea. „Dumnezeu n-a cruţat pe unii ca aceştia şi i-a şi timpul căderii aruncat în iad” (II Petru 2. Sfinţii Părinţi învaţă că mai întâi a căzut un înger. Diavolul „dintru început a fost ucigător de oameni şi în adevăr n-a stătut pentru că nu Originea îngerilor răi este adevăr întru el” (Ioan 8. În Noul Testament. aşadar. urmându-l pe Lucifer. care cred şi se cutremură (Luca 2. încercând să amăgească şi pe cei aleşi.41 şi Apocalipsa 12. Îngerii răi deţin o putere extraordinară. Căderea lui Lucifer (Ioan 8. dar au devenit răi prin propria voinţă.18).4).12 şi Coloseni 2.13-15 în care se vorbeşte despre cel care trebuia să fie fără prihană până s-a încuibat în el nelegiuirea.8). Numai cei ce au pierdut sensul spiritual nu pot să intuiască primejdia pe care o reprezintă existenţa îngerilor răi. Sunt fiinţe reale. produc nenorociri (Iov 1. Biserica învaţă că aceasta a avut loc înainte de crearea lumii văzute. Îngerii răi sunt. pentru că după crearea omului. mai ales pentru faptul că nu au fost ispitiţi. apoi toţi ceilalţi care s-au lăsat influenţaţi de el.44) a antrenat căderea altor îngeri. despre care Mântuitorul spune „L-am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10.6) chinuie oamenii (I Regi 14.24). căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute”). motiv pentru care sunt numiţi „îngeri ai Diavolului” (Matei 25. apărând ca o premisă pentru mântuirea celor care se opun lucrării demonice. Vina căderii le aparţine integral. Cu privire la timpul căderii. au voinţă proprie şi păcătuiesc dintru început (I Ioan 3.1). răutatea a provenit din abuzul asupra libertăţii iniţiale. care aduc în lume răul şi necazul.7). iar alţii consideră că a trebuit să treacă un timp până la creare. raţionale. diavolul apare sub formă de şape.44).19). făcându-l să păcătuiască (I Ioan 3.

(1977). Iacov îndeamnă „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. 5-8. Sf. XXIX. De aceea. Ierarhia cerească şi Ierarhia bisericească. susţinute de harul lui Dumnezeu. rugăciune şi post. Sf. în „Studii Teologice”. Bucuresti. păcătoşilor. ca fiind lipsiţi de orice înclinaţie spre bine şi în neputinţa pocăinţei.7-8). Editura Anastasia. trufindu-se. Dionisie Areopagitul. dar depinde de libertatea omului să se apropie de Dumnezeu sau de Diavolul.” (I Timotei îngerilor 3. iar pe cei răi îi adânceşte pe calea pierzaniei. Rolul îngerilor în iconomia mântuirii după Noul Testament. ca să vatăme”. şi cel care stăruieşte în ea este ca şi când i-ar ploua urâciune. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. Motivul neputinţei mântuirii lor se găseşte în natura lor. ca nu cumva. Cu Hristos. Până la parusie.41). pp.14) şi a întunericului (Coloseni 1.” Prin ea. pentru că nu au fost ispitiţi de nimeni. Maica Alexandra. Împărăţia lui este împărăţia Diavolului şi rolul lui morţii spirituale (Evrei 2. Ei caută să-i împingă în creaţie pe cei buni la rău.13 se spune „Începutul păcatului este trufia. apoi invidios. La Înţelepciunea lui Isus Sirah 10. Sfinţii îngeri.13). Omul poate rezista ispitei pentru că prin ispită nu se atinge libertatea lui. Dumnezeu nu lasă pe oameni să fie ispitiţi peste puterile lor de rezistenţă. Sf. Diavolul a vrut o totală independenţă faţă de Dumnezeu şi a voit să aibă în sine şi pentru sine plenitudinea existenţei şi fericirea desăvârşită. Biserica a condamnat apocatastaza lui Origen. se poate învinge orice ispită diavolească. şi sfinţiţi-vă inimile.Păcatul prin care au căzut a fost mândria. 1992. În special prin priveghere. 1994. nr. traducere şi studiu introductiv de Cicerone Ierdăchescu. omul poate birui pe Diavolul (Efeseni 6. Iaşi. Curăţiţi-vă mâinile.9). Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi. Editura Institutul European. căderii Caracteristicile Diavolului sunt: ura faţă de adevăr. Părinţii arată căderea îngerilor răi ca fiind veşnică (Matei 25. minciuna (Ioan 8. ca să cadă.6). Pavel cere ca „Episcopul să nu fie de Motivul curând botezat.” (Iacov 4. opoziţia faţă de voia lui Dumnezeu. să cadă în osânda diavolului. BIBLIOGRAFIE Marin Stamate. înşelătoria Caracteristicile (Apocalipsa 12. 10-11). voi cei îndoielnici. Diavolul va ispiti mereu. Ioan Gură de Aur spune: „Diavolul a devenit mai întâi mândru. 497-506. 106 .44).

lumea s-ar închide în ea şi s-ar separa de Dumnezeu. iar în ziua a şasea a făcut vieţuitoarele terestre şi pe om. De aceea. în ziua a cincea a adus la fiinţă vieţuitoarele din apă şi din aer. În ziua întâi a creat lumina. 107 .2). aducând la existenţă creaţia. Nu se poate vorbi despre o precedenţă în ce priveşte materia şi spiritul. Structura interioară a universului creat constituie puntea dinamică de legătură dintre Dumnezeu şi credincioşi. ci ca pe o ordine raţională în care Dumnezeu creează totul de la simplu spre complex. iar prin „pământ” lumea crearea lumii văzute materială. Atanasie cel Mare şi Maxim Mărturisitorul vorbesc despre raţionalitatea creaţiei care este prezentă în întreg universul. Această succesiune nu trebuie înţeleasă ca o „creatio prima” şi o „creatio secunda” în sens temporal. Pământul primordial era „netocmit şi gol”. Pe deasupra se purta Duhul lui Dumnezeu (Facere 1. în ziua a patra a creat corpurile cereşti. După crearea materiei prime. acela al aducerii la existenţă a materiei din nimic. în final. în cea de-a doua a creat atmosfera. care este prezentat într-o succesiune de zile. care aduce la existenţă noi şi noi realităţi dar nu o mai face din nimic. facerea lumii trebuie cugetată ca săvârşindu-se deodată. întrucât materia este implicită spiritului. ci din materia existentă. Dumnezeu. Actul de creaţie este prezentat într-o ordine progresivă. Sf. deci. existenţa să se încununeze în „creatio nova”. despre care Sf. Fericitul Augustin consideră că o creaţie progresivă nu se poate împăca cu atotputernicia lui Dumnezeu. care se cuprindeau în ea ca într-o matrice. după cea dea doua venire a Domnului. pentru ca. despărţind „apele de sus de cele de jos”. prin Referatul biblic despre cuvântul „cer” înţelegându-se realitatea lumii spirituale. Fără raţionalitate. Un prim moment al creaţiei a fost. pune în interiorul ei o anumită raţionalitate după care aceasta se conduce. Dumnezeu a rânduit elementele universului material. apo crearea realităţilor distincte. cerul văzut. în cea de-a treia a despărţit apele de uscat şi a dat uscatului puterea de a creşte vegetaţia. Vasile spune că „Nu poate fi vorba despre aer sau vânt. După analogia păsării care comunică prin căldură puterea ei de viaţă. de la anorganic la organic. tot aşa Duhul Sfânt este izvorul vieţii pe pământ”. După o „creatio originalis” în sensul creării din nimic urmează o „creatio continua” în sensul evoluţiei dirijate de Dumnezeu. ci purtarea Duhului pe deasupra apelor era o icoană prin care se exprimă acţiunea creatoare a Duhului dătător de viaţă şi pregătitor al naturii apelor în vederea formării duhurilor şi fiinţelor.CREAREA LUMII VĂZUTE Crearea materiei Textul biblic al creaţiei precizează că „Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”.

limite de timp cunoscute. a creat lumea desăvârşită de la început. Dacă această unire nu are loc. aşteptând înfierea. Şi nu numai atât. după chipul lui Dumnezeu l-a făcut. Pavel spune: „Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii. Cartea Facerii prezintă succint crearea omului în primul capitol. ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!"" 108 . Omul este prezentat ca o cunună.Dumnezeu. Sf. Sf. primind de la Creator o misiune specială. De la facerea lui. care stau în legătură liberă cu Creatorul. omul are vocaţia şi misiunea de a însuma şi a uni materialul cu spiritualul. peste toate animalele. ci perioade nedeterminate de timp care marchează devenirea creaţiei. peste păsările cerului. întrucât de ele depinde existenţa întregii creaţii. toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său. animalele domestice. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat. lui în univers. întreaga existenţă este condamnată să se întoarcă la „nimicul” din care a venit. ca să stăpânească peştii mării. Biblia arată în esenţă că lumea este creată de Dumnezeu şi că acest adevăr are valoare mântuitoare. spune el. ci şi noi. de a purta grijă de cele văzute. limbajul folosit de Moise în Cartea Facerii este specific timpului. şi noi înşine suspinăm în noi. ci doar de a aduce mesajul Lui spre lumea creată. Etapele sau zilele creaţiei nu sunt zile astronomice. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. specifice timpului. de a uni liber pe cele create cu Cel Necreat. fără a avea statut material nu pot uni lumea materială cu Creatorul. Chemarea omului este mult mai însemnată decât a „stapâni” pământul şi a guverna creaţia: de el depinde însăşi existenţa ei veşnică. Scriptură nu este o carte de ştiinţe naturale şi nu se vrea a fi un tratat din care anumite laturi ale ştiinţei moderne să extragă informaţii care să concorde cu teoriile avansate de oameni de ştiinţă şi cercetători. punctându-se intuitiv modul în care Dumnezeu aduce totul la existenţă. 21-23). De aceea. "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră. care avem pârga Duhului. În alte cuvinte. Crearea omului Dogma despre creaţie arată că există două feluri de fiinţe libere şi raţionale: îngerii şi Crearea omului şi rolul oamenii. şi stăpâniţi peste peştii mării. a făcut bărbat şi femeie. vieţuirea ei veşnică fiind rezultatul utilizării libertăţii de către aceste fiinţe raţionale. zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi. lucrarea de creaţie fiind prezentată în forme elementare. răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8. fiinţă special zidit de Dumnezeu la sfârşitul etapelor creaţiei. păsările cerului. la căderea lui Adam a căzut întreaga materie creată solidară. Îngerii nu au trup material şi. Dealtfel. fiinţele raţionale au o destinaţie ontologică.

ci ideea că trupul este un element constitutiv al omului ca bază de manifestare a existenţei spirituale a omului. dar textul cuprinde întregul tezaur de învăţături mântuitoare. Moise spune că Dumnezeu toate le-a făcut cu mâinile Sale.26-28). Originea omului este în Dumnezeu. Adam a fost plămădit de Dumnezeu ca trup. a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. care cuprinde în sine întreaga lume văzută prin maerialitate şi chemarea divină prin sufletul dăruit de Creator.[…] Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu. spre răsărit. Sufletul nu a fost creat nici înaintea trupului (preexistenţialismul lui Origen. sunt prezentate ideile principale ale apariţiei omului ca fiinţă superioară. înzestrată cu suflet raţional şi trup. a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. un mod mai intim de relaţie a lui Dumnezeu cu omul în actul creator decât în cazul trupului. căci. Mijloacele de exprimare arată nivelul de dezvoltare a timpului şi puterea de înţelegere a omului. şi. Iov 10. o scânteie divină. descriind creaţia. Este vorba de creaţie simultană. pământesc. pentru ca detaliile să fie descrise în capitolul al doilea: „Atunci. dacă a adormit.)”.47: „Omul cel dintâi este din pământ. ci spiritualitatea unei fiinţe superioare. prin care se arată esenţa unică a naturii umane sub formă duală.” (I Timotei 2. 7-8 şi 21-22). Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Astfel. Sufletul nu este o parte din fiinţa lui Dumnezeu. condamnat la sinodul V ecumenic din 553. Scriptură exprimă nu succesiunea. Referatul despre creaţie are un caracter istoric şi se foloseşte de imagini antropomorfice pentru exprimarea unor adevăruri dogmatice. Aici Sf. peste care a dat sufletul ca suflare de viaţă. să înţelegem sensul expresiei şi vom afla în aceasta o dragoste şi grijă deosebită a lui Dumnezeu faţă de om. Moise foloseşte elemente antropomorfice despre creaţie pentru a fi înţeles.(Facere 1. Aşa se păstrează neatinse atotputenicia şi atotînţelepciunea divină şi unitatea fiinţei umane.” A urmat crearea Evei din Adam. pe care îl pământesc recunoaşte încă de la început drept Creatorul său. ceresc şi om omul cel de-al doilea este din cer. meniţi să trăiască în armonie: „Căci Adam a fost zidit întâi. 1.7 şi I Corinteni 15. nu două momente temporale distincte în actul creaţiei. apoi Eva. bărbat şi femeie. Dar precum acolo prin cuvânt nu înţelegem vorbirea.13).8-9: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit şi apoi Tu mă nimiceşti în întregime. cum învaţă Marcion. Omul a fost creat de Dumnezeu din pământ iar sufletul i-a fost dat prin suflare de Originea omului: om viaţă (Eclesiast 12. Constantinopol). Teodoret al Cirului spune:”Când auzim de la Moise că Dumnezeu a luat ţărână şi a făcut pe om.” (Facere 2. ci voinţa 109 . Adu-ţi aminte că m-ai făcut din pământ şi că mă vei întoarce în ţărână. şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden. luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ. De aici învăţătura că omul este un microcosmos.

Sf Iustin Martirul şi Filosoful şi Irineu numesc trupul “chip al lui Dumnezeu” pentru a combate gnosticismul. Omul ştie că existenţa lui depinde de existenţa „altcuiva”. fără a înţelege că chipul lui Dumnezeu ar fi propriu trupului ci că. a răspunde inspiraţiei. Sf. prin care îşi poate crea propria lume. Ideea este prezentă şi în ritual. În sfârşit. spune el: prin libertatea dăruită la creaţie şi prin raţiunea de autoguvernare. a desfăşura o muncă programată şi progresivă. participă oarecum la chipul lui Dumnezeu. în unire cu sufletul. În altă interpretare „chipul” ar fi „omul raţional” sau. 26 şi 27). omul nu numai că percepe şi studiază lucrurile create. esenţialul constituindu-l adevărul creaţiei omului direct de Dumnezeu şi grija faţă de om. este redată prin noţiunea de „chip” al Creatorului care este liber. Adevărata „asemînare” se realizează la sfârşitul veacurilor când omul îl va vedea pe Dumnezeu „faţă către faţă” (I Corinteni 13. sprijinit de harul divin. insistându-se pe faptul că este o distincţie clară între cei doi termeni. El poate folosi libertatea în două moduri: negativ. ceea ce se poate observa şi la alte fiinţe cu un grad de inteligenţă ridicată. „Asemănarea” se dobândeşte ulterior în timp şi în funcţie de efortul omului. Dumnezeu va face omul „după chipul şi asemănarea Sa”. Explicaţii ale Părinţilor Bisericii . apoi că a făcut pe om „după chipul Său” (Facere 1. Chipul ar reprezenta şi perfecţiunea omului în starea paradisiacă. cum ar fi anumite specii de maimuţe. de a-şi stabili planul de existenţă prin propria voinţă. Încă din primii ani de viaţă omul are această putere de a forma sau modela materia după cum voieşte.” Antropomorfismul imaginii creaţiei este ceva secundar. 12).Sa manifestată şi aici la facerea omului nu înţelegem lucrarea mâinilor. darul unic dat de Dumnezeu unei fiinţe create. Este puterea creatoare sădită în însăşi fiinţa lui . este puterea raţională de auto-guvernare. cum insistă Sf. ca exersare a dorinţei de imitare a Creatorului în relaţie cu El. a exersa un efort artistic. 2. Omul va deveni ca Dumnezeu în eshaton. Omul-chip se deosebeşte de celelalte făpturi prin două elemente. ci o grijă mai mare faţă de lucrul acesta. devenind astfel creator. într-o stihiră de la înmormântare: “Plâng şi mă tânguiesc când 110 „Chip şi asemănare” în fiinţa umană. Sf. prin harul Lui. Libertatea omului ca realitate incontestabilă se vede şi din aceea că are tendinţa de a se comporta ca şi cum existenţa lui nu este determinată de nimeni şi de nimic. ci omul are puterea de a crea lucruri. care are o libertate absolută prin Sine însuşi. după cum îi arată prpria imaginaţie. Pe de o parte se spune că libertatea. nu există precizări biblice clare cu privire la diferenţa între chip şi asemănare. Părinţi au tâlcuit diferit acest text. Raţional. Scriptură precizează că. ca refuz sau ignorare a existenţei Creatorului şi necesităţii relaţiei cu El şi pozitiv. Grigorie de Nissa. la sfatul Sfintei Treimi. Faţă de această afirmaţie. desăvârşind comuniunea dintre creat şi Necreat.

Diferenţa dintre chip şi asemănare se bazează pe câteva texte din Sf. în timp ce chipul îl avem ca dat prin creaţie. a făcut bărbat şi femeie”. “Asemănarea” este scopul sau ţinta spre care tinde omul în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu în dezvoltarea şi perfecţiunea sa. 5. Punctul de plecare îl constituie chipul.” Chipul lui Dumnezeu se referă la latura spirituală şi morală a omului. care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. animalele domestice. asemănarea urmând să o realizeze personal. care tind spre Dumnezeu. Părinţi afirmă că omul. asemănarea ne este dată ca scop spre a fi realizată în sfinţenie cu ajutorul harului. după căderea în păcat a devenit trup pământesc. Oare a slăbit Creatorul sau şi-a schimbat planul Său? Suntem după chip prin creaţie. adeseori. păsările cerului.26-27 “ "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră. Asemănarea se realizează prin statornicia omului în bine. dar a ne face asemănători depinde de noi. la creaţie Adam şi Eva aveau un alt trup decât cel de după Trupul paradisiac. Mântuitorul Hristos a înviat din morţi cu trupul Său care nu 111 . şi cu ea blestemăm pe oameni. 3. toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!" Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său. raţiunea. după chipul lui Dumnezeu l-a făcut. are calitatea de chip al lui Dumnezeu care este Persoană. Părinţi observă că. Deşi fac deosebire între chip şi asemănare. Avem posibilitatea să devenim asemănători cu Dumnezeu şi. Trupul era luminos şi le permitea să fie în comuniune cu Dumnezeu. prin voinţa noastră ajutaţi de harul divin.9 se spune că omul a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu: „Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl. Scriptură le tratează ca sinonime (Facere 1. Sf. ca să stăpânească peştii mării. Acest trup trupul material şi luminos. voinţă şi afectivitate). Sf. 9. ca persoană. A fi după chipul lui Dumnezeu ne aparţine prin creaţie. Sf. Sf. La Iacov 3. cădere. este limpede că “chipul lui Dumnezeu” se referă mai întâi la natura spirituală a omului. Chipul poartă în sine virtual asemănarea. în întregime. voinţa şi libertatea lui în înclinarea lor spre Creator şi este un dat pe care omul îl posedă prin creaţie.26-27. iar după asemănarea ajungem prin noi înşine. Vasile cel Mare: “Chipul lui Dumnezeu în om este asemănarea în potenţă iar asemănarea este chipul în actualitate”. binele şi fericirea absolută. Sfinţii Părinţi spun că. iar aceasta poate fi actualizată prin starea morală de desăvârşire. Scriptură: Facere 1. spre a ne dărui răsplată pentru lucrarea noastră şi a ne deosebi de pictură şi tablourile inerte”.mă gândesc la moarte şi văd în mormânt frumuseţea noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu rămasă fără mărire şi fără chip”.6). El a fost restaurat în starea sa trupul transfigurat primordială prin înviere. dar nu exclude partea materială. având această posibilitate.1. Grigorie de Nissa explică diferenţa: “Pentru ce nu zice “a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa”. strădania proprie în cooperare cu harul divin. cu cele trei funcţiuni (raţiune. dar. Sf. Dumnezeu ne-a făcut şi pe noi lucrătorii asemănării noastre cu El. Întrucât Dumnezeu este spirit.

neamul omenesc provine din prima pereche de oameni.20). provocând suferinţe pământului pe care Dumnezeu. Această transformare a trupului lui Adam. Mutaţiile sunt ireversibile şi se întorc împotriva omului. Criza ecologică poate fi rezolvată – aceasta dacă mai este posibilă o rezolvare – prin disponibilitatea de a limita consumul tuturor resurselor naturale.” ORIGINEA OMULUI. ca fiind personal responsabili de lumea încredinţată în mâinile noastre de Dumnezeu. împărtăşită în dreptate şi iubire cu semenii. un imn pentru toate creaturile lui Dumnezeu. nu era nimeni care să lucreze pământul (Facere 2. Acest lucru îl 112 .20). înainte de Adam. popoare. “părintele lumii”. 4. „nu poate fi binecuvântare şi transfigurare cosmică. Această poruncă însemna să Rolul omului ca orienteze întreaga creaţie iraţională spre Dumnezeu. Teologia prosperităţii şi dorinţa omului de a folosi cât mai mult pentru confort şi uşurarea muncii a dus la un conflict între el şi mediul pe care îl exploatează. Legătura dintre om şi Adam şi Eva. precum şi orice formă de auto-constrângere voluntară. În ei se cuprind în mod virtual lumea materială toţi urmaşii lor.5) şi înainte de a fi Eva “maica tuturor celor vii”(Facere 3. adică moderaţie prin post.mai era limitat de spaţiu şi timp. Adam nu avea ajutor asemenea lui (Facere 2. Fără jertfă. Părinţii răsăriteni vorbesc despre o dimensiune cosmică a mântuirii în Hristos. Căderea în păcat şi pervertirea „stapân” al creaţiei naturii sale a făcut ca omul să folosească această poruncă în sensul exploatării şi distrugerii materiei create prin folosire excesivă şi iraţională. Ar trebui să devină o ofrandă euharistică pentru Creator.” Omul este chemat să trateze creaţia într-un act de dăruire prin jertfă. Cel mai grav efect este poluarea care ameninţă însăşi existenţa vieţii pe pământ. Scriptură prin tunicile de piele pe care le-au luat după săvârşirea păcatului neascultării. singurii creaţi nemijlocit de Dumnezeu. spune Patriarhul Bartolomeu I. TRUP ŞI SUFLET În temeiul revelaţiei divine. Omul a primit la creaţie porunca de a stăpâni universul. o mai mare simplitate la fiecare nivel al vieţii de zi cu zi. Tot ceea ce Fiul lui Dumnezeu Şi-a asumat şi a făcut trup prin Întruparea Sa nu trebuie lăsat să piară. îmi faceţi atât rău?” Răul se răsfrânge asupra elementelor esenţiale care întreţin viaţa. în care este integrată toată făptura. Patriarhul Demetrios I al Constantinopolului spunea: „Să ne considerăm cu toţii. din trup luminos în trup pământesc este simbolizat în Sf. înfăţişându-se tuturor ca lumină. în milostivirea Sa. între dorinţele egoiste şi necesităţile naturale se impune mai mult ca oricând. În Rugăciunea la vreme de cutremur pământul strigă: De ce. în funcţie de poziţia fiecăruia dintre noi. Sfânta Scriptură spune că. o pâine dătătoare de viaţă. veghere şi înfrânare. l-a oferit omului pentru a se bucura de el. O mai clară distincţie între ceea ce vrem şi ceea ce ne este necesar.

Mult mai importantă decât deosebirile fiziologice este mentalitatea umană identică în structurile ei fundamentale. prin naştere din părinţi. Potrivit acestei 3. Eroarea a fost condamnată la Sinodul V ecumenic. Teoria a fost promovată de manihei.19 şi Marcu 16. în acest fel. spiritualitate etc. este nebiblică şi în contradicţie cu revelaţia. aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii. aşa şi în Hristos toţi vor învia. Acestea sunt: 1. pentru că toţi au păcătuit în el” şi „Căci. sub influenţa lui Teorii cu privire la Platon. Dacă trupul se trage din strămoşii Adam şi Eva. Traducianismul sau transplantarea 4. o simplă închisoare a sufletului. de la Cconstantinopol. Concepţiile poligeniste. 1.mărturiseşte Sf. Creaţionismul 6. Pe ea se sprijină şi universalitatea mesajului evanghelic (Matei 28. drept pedeapsă au fost trimise în trupuri ca să se purifice. este de a se elibera de această înlănţuire în materie. Preexistenţialismul. Pe ele se fundamentează deosebirile rasei omeneşti cu privire la culoare. Creştinismul explică deosebirile incontestabile prin condiţiile diferite de viaţă în care oamenii trăiesc de milenii. Pavel care scrie că “dintr-un sânge a făcut Dumnezeu neamul omenesc.22”: “Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. care spune că sufletul a fost creat odată cu trupul (Fac 2. pre-adamică. neîntemeiate ştiinţific şi biblic. Are ca promotor cunoscut pe Origen.15). 5. Sinodul nu a elaborat însă o altă teorie care să fie acceptată ca dogmă de întrega Biserică. 3.12 şi I Cor 15. A fost promovat de scriitorul bisericesc Tertulian. forma craniului. după cum trupurile provin din cele ale părinţilor. Teoria are şi un fundament biblic. consideră că sufletele au fost create toate la începutul lumii şi. aşa şi sufletele ar proveni din sufletele părinţilor. Traducianismul.7) şi păcatul s-a ivit după aceea. precum în Adam toţi mor. 2. originea sufletului a ridicat anumite controverse şi a dat naştere unor teorii. prin desprindere sau ca o putere creatoare cu care sunt înzestrate sufletele părinţilor. precum şi cea despre mântuirea în Hristos (Romani 5. co-adamică şi naturalistă sunt contrare unităţii neamului omenesc. Ele nu sunt semnificative şi unitatea esenţială a naturii umane s-a păstrat.. Preocuparea principală a omului. Pe această învăţătură se întemeiază dogma despre existenţa şi transmiterea păcatului strămoşesc. priscilieni şi chiar de teologi mai noi. Teoria este degradantă cu privire la statutul trupului. în cartea Facerea 113 . în consecinţă. din 553. care este sediul păcatului. pentru că au originea sufletului păcătuit în stare de preexistenţă. Trupul devine. Preexinteţialismul 2.26) Învăţătura creştină despre neamul omenesc este monogenistă.”). concepţii. ca să locuiască pe faţa pământului (FA17. care.

iubind legile Lui". ca să avem viaţă?” şi II Macabei 7.2 “Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa. Teoria nu a fost acceptată din mai multe motive. Argumentele biblice folosite sunt următoarele: Eclesiast 12. „Apoi dacă am avut pe părinţii noştri după trup. dacă prin transmiterea unui suflet din altul ar trece păcatul strămoşesc. duh este. teoria nu poate explica originea păcatului strămoşesc. Afirmă că sufletul este creat de Dumnezeu în momentul conceperii 5. şi ne sfiam de ei. pe care le-a făcut. 2. Ea contrazice natura sufletului. simplitatea şi spiritualitatea lui (sufletul nu se poate divide).22-23. Evrei 12.15. după orânduire divină 4. Cel ce pricepe toate lucrurile lor”. Care pune temelie pământului şi Care zideşte duhul omului înăuntrul său”.”. obligându-L pe Cretor să creeze şi în cazul unor accidente. ci Ziditorul lumii. care să ne certe. unde se spune că Dumnezeu a dat putere oamenilor să nască urmaşi. de ce nu ar trece şi păcatele personale de la părinţi la copii.6: “Ce este născut din trup. iar în ziua a şaptea Sa odihnit de toate lucrurile Sale. după chipul său şi ia pus numele Set. vă va da ca un milostiv iarăşi duh şi viaţă. de vreme ce acum nu vă este milă de voi.9..3 se înţelege că că părinţii nasc cu propria lor putere fiinţe omeneşti întregi: „Adam a trăit două sute treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi. „Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu şi nu v-am dat duh şi viaţă şi închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o. iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu.” Teoria face puterea creatoare a lui Dumnezeu dependentă de patimile umane. Psalmul 32. Zaharia 12. Contribuţia pe care o aduce teoria este aceea că se susţine a anumită participare a fiinţei umane la apariţia alteia.” Potrivit Facerea 5. abuzuri sau legături 114 . Care l-a dat”.1. oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor. precum şi în capitolul 5. realitatea arată o adeseori o mare deosebire între părinţi şi copii sau chia între fraţi gemeni din punct de vedere psihologic. „Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost. Teoria întâmpină greutăţi deoarece contrazice textul din cartea Facerea.7. creând o confuzie cu privire la natura sufletului dat de Dumnezeu. „Cel ce a zidit îndeosebi inimile lor. Care a zidit pe om de la naşterea lui. unde se spune că Adam a născut pe Set după chipul şi asemănarea sa („Adam a trăit două sute treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi.28). trupului de părinţi. „Aşa grăieşte Domnul. Care întinde cerurile ca un cort. versetul 3. păcate. pe care a făcut-o.(1. şi ce este născut din Duh. Creaţionismul. Pe de altă parte. pentru că. trup este. Din Noul Testament se foloseşte textul de la Ioan 3. după chipul său şi i-a pus numele Set”). În sfârşit.

6. Grigorie Teologul şi Sf. omul are o menire specială. în raport cu Dumnezeu. ori de mâncaţi. cu sine şi cu mediul în care trăieşte. Apostolul Pavel. omul trebuia de la început să caute să-L cunoască (Ioan Menirea omului în 17. ori de beţi. “De aceea. teoria creaţionistă este cea mi aproape de adevăr. În Sf. dacă păzim poruncile Lui” (I Ioan 2. singurul Dumnezeu creaţie şi în raport cu adevărat. conform unui plan dumnezeiesc necunoscut omului. Ea rămâne alături de moarte o taină cunoscută numai de Dumnezeu. în Epistola I către Corinteni. ori altceva de faceţi. Chiar starea spirituală a omului îl arată ca tinzând spre adevăr. pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru. Deşi simplu. De asemenea. sufletul apare odată cu trupul încă de la concepere. Vasile cel Mare. adică puterea creatoare a lui Dumnezeu conlucrează cu puterea creaţiei pusă în om. De cunoaşterea Lui este legată împlinirea poruncilor: “Întru aceasta ştim că L-am cunoscut. 1. când apare o nouă fiinţă umană.” Acelaşi scop îl subliniază Sf.3 „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine. spune: “Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi. dar nu este pe deplin satisfăcătoare. aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. în sensul că fiecare copil născut este o conlucrare a lui Dumnezeu cu omul.20. MENIREA OMULUI Prin creaţie. dar. În raport cu Dumnezeu.nepermise. versetul 31. cu voinţa spre bine şi sentimentul sensibil la frumos şi fericire. 115 .3). învăţătura creştină arată că omul este fiinţă umană deplină.16 “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor. ea nu poate explica prezenţa păcatului strămoşesc în pruncul născut. care sunt ale lui Dumnezeu.” ) şi să-L slujească până la a dobândi sine desăvârşirea. şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. care arată că originea sufletului se explică printr-o îmbinare între teoria creaţionistă şi cea a transplantării. Scriptură se face referire la două meniri: cunoaşterea şi premărirea lui Dumnezeu şi urmarea poruncilor Lui în viaţă: Matei 5. În ceea ce priveşte timpul creării sufletului. Cu toate acestea. suflet şi trup din momentul conceperii. Crearea sufletului depăşeşte orice experienţă omenească. O concepţia aparte a elaborat teologul Hristou Andrutzos. pentru că L-ar face indirect pe Dumnezeu autor al păcatului.” Iar în capitolul 10. toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi.

Prin suflet. al doilea luat din pământ.28). omul aparţine lumii materiale. năzuind spre asemănarea cu 3. omul este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ şi stăpânul 5.28 “Nu vă temeţi de cei care ucid trupul iar sufletul nu-l pot ucide” sau Iacov. În acest sens. omul atrage solidar după sine întreaga creaţie. Coroană a creaţiei. profetul care vesteşte prin cuvânt şi faptă voia lui Dumnezeu. precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” . toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!"Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său. Prin trup . cea ce îl face să aibă multe în comun cu celelalte vieţuitoare. peste păsările cerului. aduce jertfă de laudă şi mulţumire în numele tuturor făpturilor. nu prin emanaţie. vieţii. fizice. Dumnezeu: Matei 5. omul trebuie să se cerceteze pe sine. după chipul lui Dumnezeu l-a făcut. ca lucrare care arfi condus la propria desăvârşire morală şi la dobândirea sfinţeniei proprii.55). În raport cu lumea. Matei 10. a făcut bărbat şi femeie.7 “Şi ţărâna să se întoarcă în pământ cum a fost. Scriptură conţine o serie de texte care sprijină învăţătura dintotdeauna a Bisericii.48 “Fiţi. păsările cerului. voi desăvârşiţi. uneori. 10. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat.2. primul dat de la Dumnezeu prin suflare. animalele domestice. peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!"”. În raport cu sine. Sf. prin creaţie. Luca 8. Scriptură. Învăţătura ortodoxă sau creştină . dar. care este chemat să o întoarcă la Dumnezeu în stare de desăvârşire. Petru recomandă acelaşi ţel: “După sfântul care v-a chemat pe voi. aparţine lumii spirituale. fiţi sfinţi”. TRUP ŞI SUFLET – NATURA OMULUI Din Sf. partea spirituală a omului este numită suflet (psihi. Faţă de această învăţătură. peste toate animalele.26 “Precum trupul fără suflet este mort. zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi. “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră. Conform textului din Facere 1. mijlocitor între Creator şi făpturile neraţionale. n al doilea rând.26 – 28. iar în unele locuri cele două noţiuni sunt folosite împreună alături 116 Dihotomism trihotomism. Aceasta pentru că. 4. aşa şi credinţa fără fapte moartă este”. iar sufletul la Dumnezeu” Matei. 2. alteori spirit sau duh (pnevma. Eclasiast 12. unii scriitori bisericeşti au afirmat eronat că Sf. Scriptură ar conţine o concepţie trihotomică despre om. în Sf. şi stăpâniri peste peştii mării.15-16). Scriptură învăţăm că omul este alcătuit din suflet şi trup. natura întreagă este solidară cu destinul omului. omul trebuia să îl preamărească pe Dumnezeu. în care se va întoarce până la obşteasca înviere. (I Petru 1. ca să stăpânească peştii mării. Sf.

adică puterea vieţii organice neurovegetative. 10. sau I Corinteni 7. fiind preluat de unele grupuri deviante di Biserica primară. cum ar fi I Corinteni 5. adică trupul. Cele trei elemente ale apolinariştilor ar fi fost: principiul imaterial format din două părţi distincte. 117 . am judecat”. Chiar el afirmă în alte texte. respectiv „Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl.de cea de trup (I Tesaloniceni 5. Potrivit credinţei creştine ortodoxe. apolinariştii. iar la Matei 27. După învăţătura creştină două sunt elementele constitutive ale fiinţei umane: partea materială (trupul) şi partea spirituală (sufletul sau duhul). ci două funcţiuni sau puteri ale aceleiaşi naturi spirituale a omului. dintre încheieturi şi măduvă şi este judecător al simţurilor şi al cugetărilor inimii” (Evrei 4. respectiv duhul.23 şi Evrei 4. spirit şi duh în mod nediferenţiat. desemnând aceeaşi realitate spirituală din om. Trup.3-5: “Ci eu. ci cele două sunt unite într-o legătură spirituală. În sprijinul acestor afirmaţii ei aduc şi argumente scripturistice. sufletul şi spiritul.15) Mântuitorul spune că-şi pune „sufletul pentru oile Sale”. Omul nu este nici numai trup.50 că pe cruce “şi-a dat duhul”. Sf. Astedel. numită trihotomie. strigând iarăşi cu glas mare. sau “Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri care pătrunde până la despărţitura dintre suflet şi duh.12).15 spun: „Iar Iisus. Moartea reprezintă despărţirea celor două elemente iar învierea unirea lor într-o condiţie nouă. În Evanghelia Sf. Trihotomismul s-a manifestat ca o continuare a credinţelor păgâne greceşti. Ioan. respectiv sufletul şi puterea vieţii spirituale. lipsit de partea raţională. bazându-se pe teoria lui Platon. însă de faţă cu duhul.34: “Şi femeia nemăritată şi fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul”. Astfel. şi principiul material. Ioan (10. Sf.12). De pildă. Pavel nu distinge trei elemente distincte. unii au tras concluzia că omul s-ar forma din trei elemente. deşi foloseşte trei termeni.” Înţelegem din cele două texte că duhul şi sufletul nu reprezintă două realităţi diferite. afirmă că Mântuitorul a avut numai suflet sensibil. Pavel spune: “Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit şi întreg spiritul vostru şi sufletul şi trupul să se păzească fără prihană”. De aici se vede că numirile diferite sunt noţiuni distincte date aceleiaşi realităţi spirituale din om. în lupta împotriva arienilor. senzitive. Sf.23). Şi sufletul Îmi pun pentru oi. Şi-a dat duhul”.50 şi Sf. Evanghelist Matei. nici numai suflet. locul căreia l-a ţinut Logosul divin. deşi departe cu trupul. 27. Scriptură foloseşte termenii suflet. Sf. suflet şi spirit. (I Timotei 5. concepţie eretică.

Sufletul este raţional. iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu. La fel vorbeşte şi Sf. el a ştiut să le diferenţieze. iar când este ridicat în sfera harului divin se numeşte spirit.”(Matei10. ci morală. Înţeleasă trihotomist. Dacă este trup firesc. adică raţiune şi libertate. ci de la trup. are caracteristicile spiritului. spirituală şi nemuritoare.15) despre cele ce nu vin de la Dumnezeu. omul ataşat de cele pământeşti este numit psihi sau spiritual după natură nu după virtute. sufletul este superior despre suflet trupului care se întoarce în pământ: „Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost. Sf. printre făpturile necuvântătoare nu s-a găsit nici una care să-i fie omului soaţă. Numirea a avut şi rol de exerciţiu pentru inteligenţă şi prilej de formare a limbajului în care să se exprime gândirea. Scriptură Învăţătura ortodoxă precizează clar anumite aspecte ale relaţiei trup-suflet. iar definiţia dogmatică de la Sinodul IV ecumenic. De aici rezultă că spiritul când rămâne în sfera pământescului se numeşte suflet. CONCEPŢIA CREŞTINĂ DESPRE SUFLET ŞI TRUP Sufletul este o substanţă reală. Iuda vorbeşte despre o categorie de oameni care nu au spirit.7). Natura spirituală se numeşte suflet când se referă la cele ale trupului şi îndeplineşte funcţiuni ale vieţii organice şi se numeşte duh când se referă la cele strict spirituale şi îndeplineşte funcţiuni din sfera vieţii spirituale.Ele sunt doar două funcţiuni deosebite ale aceluiaşi principiu spiritual din om. înviază trup duhovnicesc. Biserica a învăţat întotdeauna dihotomismul fiinţei umane.28). este şi trup duhovnicesc. Astfel. Dându-le nume. el se afirmă şi ca stăpân al lor. respectiv „Se seamănă trup firesc. temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena. nesupus legii dezagregării. Astfel. de la Calcedon. prin aceasta s-ar fi periclitat mântuirea realizată de El. căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă. este imaterial. 118 . Care l-a dat”(Eclesiast 12.14 şi 15.”). iar Sf. iar sufletul nu pot să-l ucidă. Deosebirea dintre spirit şi suflet este indicată şi de înţelesul moral al cuvintelor spirit şi suflet din textele pauline. El nu poate fi ucis. simplu.44: „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu. imaterială. Opoziţia nu este ontologică. o reafirmă şi accentuează aceasta în persoana Mântuitorului: “Hristos se compune din trup şi suflet raţional”. dându-le nume potrivite după calităţile lor. firea Mântuitorului nu ar mai fi deplină şi. vie. arătându-l a fi o fiinţă socială. Cu toate că diferenţiase toate vieţuitoarele. fiindcă ele se judecă duhovniceşte”. înclinat spre cele pământeşti (I Corinteni 2. Iacob (Iacob 3. Când Dumnezeu l-a aşezat pe om stăpân al făpturilor. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul.

să păzească drumul către pomul vieţii. împiedicându-l uneori în aspiraţiile lui către Dumnezeu.16). făcându-l vas şi templu al Duhului Sfânt (I Corinteni 3.” Omul este superior celorlalte făpturi nu numai prin suflet. Sufletul poate exercita asupra trupului o lucrare de luminare. ci ca dar al lui Dumnezeu. cât şi 119 . Părinţi afirmă fără echivoc superioritatea omului şi importanţa sa prin organizarea superioară a cosmosului. Pentru noi. al lui Isaac şi al lui Iacov” (Ieşire 2. ci el este un element esenţial al naturii omeneşti. Prin ea. adică se poate muta de pe pământ la cer. uzând rău de libertatea sa. Toţi Părinţii Bisericii afirmă că sufletul este nemuritor în calitate de substanţă spirituală simplă.1 “Ştim că dacă se va surpa casa noastră pământească. trupul se poate împotrivi sufletului (I Corinteni 3.28 şi II Corinteni 5. având menirea să fie părtaş învierii. avem în cer casă veşnică. Alţii pun nemurirea în baza harului lui Dumnezeu. Sufletul este nemuritor dar nu prin sine. Sf.32). asemenea lui Enoh şi Ilie.16-17). l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare. cum credea Platon şi neoplatonicii.7. transfigurare şi sfinţire. poziţia verticală a omului. nici o închisoare. În urma căderii a fost mustrat. Părintele Stăniloae afirmă: „Dumnezeu care este izvorul vieţii şi viaţa însăşi ţine sufletul în relaţie cu Sine şi în această relaţie conştientă. trupul omului a fost creat într-un mod special. Treime. în starea de deplină pnevmatizare. În timp ce celelalte făpturi au fost create la porunca dumnezeiască. Matei 10. nefăcută de mână”. aceea de a fi purtătorul unei vieţi spirituale. importanţa trupului este dată în aceea că numai în unire cu el. limpezire.Sufletul este liber.” (Facere 3. cu privirea orientată în sus. fiind responsabil în faţa lui Dumnezeu pentru fapta sa: „Şi izgonind pe Adam.24) Este nemuritor. trupul participă la toate actele sau lucrările mântuitoare şi prin aceasta primeşte o valoare excepţională. cu o menire deosebită. trupul nu este un reflex sau o umbră a sufletului. datorită păcatului. Firea umană din persoana Mântuitorului este făcută părtaşă învierii şi. Valoarea excepţională a trupului rezidă în întruparea Mântuitorului. Moartea este doar despărţirea temporară a celor două elemente şi întoarcerea sufletului la Dumnezeu: Eclesiast 12. vie şi personală a sufletului cu Dumnezeu prin har este dată nemurirea lui. Dumnezeu este nemuritor în Sine. fiind organul de manifestare şi suportul sufletului. este ridicată în Sf. pentru că Dumnezeu i-a dat legea morală pe care trebuia s-o urmeze şi pe care şi-a dat seama că poate să o încalce. Cu toate că în timpul vieţii pământeşti. Dumnezeu se numeşte pe sine “al viilor” al lui “Avraam. aşa cum afirmă monismul spiritualist.6 şi Matei 22. sufletul poate realiza mântuirea. ci şi prin trupul său.

iubind doar ce era bun. Adam şi femeia lui erau goi şi nu se ruşinau (Facere 2.25). 4. sănătoasă. ca să stăpânească peste toate vietăţile pământului” (Facere 1. dureri. Adam a dat nume vieţuitoarelor. de lipsă de răutate.de faptul că este un mijloc de manifestare a vieţii spirituale. Avea menirea de a deveni nemuritor: Înţelepciunea lui Solomon 2. sentimentul era îndreptat numai spre iubirea lui Dumnezeu şi a binelui. 3. 120 .23 „De aceea. omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu toate puterile fizice şi sprituale pentru atingerea acestui ideal.” Moartea a intrat în lume odată cu păcatul: Facere 2. Scriptură. 5. fără neajunsuri.12 şi 6. ca necunoaştere a răului nu Starea primordială a ca urmare a biruinţei ispitei. Rom. Starea primordială a omului Era una de nevinovăţie şi nepăcătuire. omului clară. supusă raţiunii şi lui Dumnezeu. Perfecţiunea sa la creaţie este afirmată în Sf. când se spune că omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu. 6. fără dezacord între trup şi suflet.17. Trupul era perfect sănătos. chiar femeii sale şi Dumnezeu nu aschimbat nimic din ceea ce făcuse. acesta fiind puctul culminat al nevinoăţiei (Sf. suferinţe şi boli care sunt consecinţe ale păcatului. 2. Raţiunea era luminată. Ioan Damaschin).26). OMUL PROTOPĂRINTE Creat pentru o menire superioară celorlalte făpturi. 5. voinţa era curată şi dreaptă. 1. Omul a fost zidit întru nestricăciune cu menirea de a realiza asemănarea cu El după har şi sfinţenie. nepervertit şi fără şovăire în se ataşa de Dumnezeu. 23 „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale. Omul era asemănător îngerilor. fără prejudecăţi şi liberă de rătăciri.

În plus. prof. Bucureşti. Adam putea să se întărească în bine dar şi să se întoarcă de la Dumnezeu spre rău. Panayotis Nellas. traducere si postfată Pr. 1-2. era plăcută şi ducea la întărirea puterii fizice şi spirituale. Domnul nostru. XLIV (1992). Chiar şi în rai “fără ajutorul lui Dumnezeu omul n-ar fi putut vieţui în evlavie” (Fer. Dumitru Stăniloae.n. 1999. pp. nr. Munca era mijloc de susţinere a vieţii şi progres al ei. 5-6.Remus Rus. 1998.1999. trad. Junimea. căderea în păcat ar fi devenit inexplicabilă. întrucât omul nu are viaţă prin sine. traducere din franceză de Anca Manolache. pp. Iaşi. Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu în om. 1997. pentru că toţi au păcătuit în el” şi „Pentru că plata păcatului este moartea. Dumnezeu îi oferise harul Său pentru a rămâne în comuniune cu El. 4.dr. Antropologia în perspectivă teologică.].precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. XLIX (1997). [s. Vasile Cristescu. Omul şi cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul. După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.Prof. pp. Persoana şi individul – două entităţi diferite.Ioan Ica. EIBMBOR. Olivier Clément. XLV (1993). Humanitas. Chip şi asemănare în teologia romano-catolică şi cea ortodoxă. Alba-Iulia. Omul . Omul nou şi umanitatea în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt. Perspective pentru o antropologie 121 . în Hristos Iisus. în revista „Studii Teologice”. nr. Vasile Cristescu. 1-2. în revista „Studii Teologice”. 93-110 Irineu Pop. În plus. Intrebări asupra omului. 1998. 632-638. Augustin). cu sine însuşi şi cu lumea exterioară. Sibiu. Natura rodea iar vieţuitoarele erau supuse omului. Bucureşti. Această stare era relativă. BIBLIOGRAFIE Lars Thunberg. 44-48. Vladimir Lossky. nr. viaţa veşnică. nr. XLI (1889). Omul nu atinsese desăvârşirea încât să excludă orice progres. Alexandros Kalomiros. lucru acceptat de Creator în virtutea libertăţii omului.” Condiţiile de viaţă erau cele mai bune. Deisis. pentru că perfecţiunea absolută aparţine numai lui Dumnezeu. Pr. Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul omului şi cosmosului.animal îndumnezeit. iar harul lui Dumnezeu. În starea paradisiacă exista o armonie a omului cu Dumnezeu. în revista „Studii Teologice”. aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii. pp. 20-37. Nevinovăţia nu era perfecţiune morală pentru că dacă ar fi avut desăvârşirea. în revista „Studii Teologice”.de Prof. caracterul mărginit al firii umane arată necesitatea harului (Sf Ioan Damaschin). Cristian Popescu.

Darea poruncii de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi din pomul vieţii şi al morţii presupunea că omul era capabil de a lua o atitudine. Elemente de Apologetica Ortodoxă. Sf. prin generalităţi aceasta urmând să se dezvolte fizic şi spiritual în comuniune cu Dumnezeu şi cu urmaşii pe care avea să-i nască. Eva ştia despre interdicţie. Porunca era uşor de ţinut pentru că nu oprea decât mâncarea fructelor dintr-un pom… nu punea omul la încercări prea grele… porunca. studiu introductiv si traducere. Editura Bizantină. spirit raţional şi liber. Paulescu. apoi aşezat în mediul care-l Despre putea ajuta să ajungă la starea de asemănare cu Dumnezeu. . ca el să aibă obiectul pentru exercitarea puterii morale. Anastasia.16-17). atât pentru el cât şi pentru urmaşii lui. În acea stare de relativă strămoşesc: perfecţiune. Noţiunile de "Suflet" şi "Dumnezeu" în fiziologie . 1999 Ion Vladucă.Sibiu : Deisis. Cauza păcatului strămoşesc Omul a fost creat cu trup sănătos. Sf.. căci. PĂCATUL STRĂMOŞESC Păcatul strămoşesc poate fi definit ca starea de cădere a materiei umane. . trebuia să treacă prin încercarea de a-şi arăta liber dependenţa faţă de Dumnezeu Creatorul. de a se autodetermina spre bine sau rău. a deplinătăţii originare. deşi unică.2-a.Ica. ca să nu cadă în mândrie şi osânda Diavolului”. Grigorie de Nazians clarifică: “Dumnezeu a poruncit omului spre a procura motivele voinţei libere. Nicolae C. Ioan I. în ziua în care vei mânca din el. Bucureşti. după cum se vede din dialogul cu Diavolul: „Să 122 păcatul . a pierdut starea fericită iniţială. neascultând de porunca lui Dumnezeu. cuprindea întreaga lege morală întrucât păzirea sau încălcarea ei însemna totul”. prefaţa şi repere bio-bibliografice de Răzvan Codrescu. Prin aceasta oamenii devin solidari în consecinţe “Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Prima poruncă dumnezeiască a fost adresată tuturor oamenilor. Înainte de aceasta. iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci.Ed. Bucureşti. jr. Ediţie îngrijită.Ortodoxă. cu care se naşte fiecare om ca urmaş natural al lui Adam care. diac. însă. 1999. vei muri negreşit!” (Facere 2. 1998. prin Adam. el a primit porunca de a păzi paradisului. Ioan Damaschin argumentează această necesitate astfel: “Nu era de folos omului să câştige mântuirea fără a fi ispitit. a stăpâni peste pământ.

Nu fructele aveau proprietatea de a produce răul. cunoscând binele şi răul” (Facere 3. deosebirea dintre bine şi rău. Pomul vieţii este viaţa de comuniune a omului cu Dumnezeu.12). “Pomul vieţii era viaţa de contemplaţie a lui Dumnezeu sau cunoştinţa dumnezeiască din care numai cei vrednici şi nesupuşi morţii pot să mănânce. Evenimentul este prea însemnat pentru istoria mântuirii pentru a fi fost considerat o simplă alegorire şi a lăsa loc pentru interpretări care să creeze confuzie. dar şi mândria de a fi independent faţă de Creator.nu mâncaţi din el. cum ar fi Ambrozie a Mediolanului . vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu.3. În tâlcuirea Sf. iar pomul cunoştinţei este un 123 . şi au cusut frunze de smochin şi şiau făcut acoperăminte”. Ispita începe prin strecurarea îndoielii faţă de Dumnezeu. Pomul cunoştinţei însemna cunoaşterea prin experienţă a ruperii acestei comuniuni.: “"Nu. ci nesocotirea poruncii. Imediat după săvârşirea păcatului. fără ca roadele în sine să conţină vreo ştiinţă oarecare. el se dezvinovăţeşte atribuind vina Evei: “Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine. Clement Alexandrinul şi alţii.). Scriptură precizează că Dumnezeu le-a dat primilor oameni porunca creşterii şi înmulţirii. Dacă actul căderii are caracter istoric şi celelalte amănunte au caracter istoric: pomii cunoştinţei binelui şi răului şi al vieţii şi al morţii sunt reali. Când Dumnezeu îi arată vina şi-l invită pe Adam la pocăinţă. (Facere 3. istoric şi nu alegoric. în protopărinţi se trezeşte conştiinţa vinovăţiei: “Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau go. Ioan Damaschin. Pomul cunoştinţei trebuia să prilejuiască omului. Acest raţionament se bazează pe faptul că Sf. fiind puşi în mijlocul Paradisului cu o menire specială. Prin el omul a cunoscut binele din care a căzut şi răul la care a ajuns. şarpele ar putea fi interpretat ca dorinţa păcatului strămoşesc senzuală iar gustarea din fructul oprit ar fi însemnat consumarea relaţiei sexuale prin seducerea lui Adam de către Eva. De pildă Filon din Alexandria interpreta evenimentul astfel: femeia este simbolul Interpretări ale naturii voluptăţii.4-5). el nu mai este întrebat deoarece de la el nu se mai aşteaptă întoarcere. ca unul care vrea ca oamenii să nu fie asemenea cu El. prin virtute. bărbatul este simbolul raţiunii. aceea mi-a dat să mănânc”(Facere 3. nici să vă atingeţi de el. Interpretarea textului biblic Textul biblic despre căderea în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva trebuie interpretat pozitiv. în ziua în care veţi mânca din el. care consideră că păcatul ar fi constat din actul conjugal săvârşit înainte de maturizarea spirituală. nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că. Ar mai fi existat şanse de îndreptare dacă Adam ar fi recunoscut şi s-ar fi căit sincer. ca să nu muriţi!". Femeia aruncă vina pe şarpe. Mai sunt şi alţi adepţi ai alegorismului.

11. Urmările păcatului strămoşesc sunt atât de natura spirituală. fără Dumnezeu. Ruperea comuniunii harice cu Dumnezeu şi alterarea stării originare. dar rea pentru cei lacomi şi supuşi poftei. 6.13. moartea spirituală a omului. 124 . pierderea 2. El a crezut că 4. urmând poftele trupului şi schimbând dragostea faţă de Dumnezeu cu dragostea faţă de creatură. care cuprindea întreaga lege morală. Întunecarea minţii. Că şarpele este Diavolul ne-o spune lămurit Sf. Diavolul. dând vina pe Eva şi. pentru că Diavolul i-a îndemnat dar Consecinţele păcatului nu i-a constrâns să mănânce. 5. Urmarea acestuia este că şi omul vrea să ajungă ca Dumnezeu. 2. dorinţa de independenţă faţă de Dumnezeu. importanţa poruncii nesocotite. păcatul strămoşesc a însemnat: 1.) Măsura gravităţii păcatului este dată de mai multe aspecte: 1. a puterilor sufletului şi întunecarea chipului lui Dumnezeu în om.anumit act cognitiv ce cuprinde cunoaşterea naturii noastre proprii. care a ajuns să fie mai înclinată spre cele lumeşti şi sensibile. nesupunere.44) şi “Şarpele a amăgit pe Eva cu vicleşugul lui” (II Cor. la îndemnul celui rău. dar prin mijloace proprii. care nu s-au consolidat în contemplarea singurului bine care este Dumnezeu”. El de la început a fost ucigător de oameni” (Ioan 8. alături de care nu a vrut să fie prin propria voinţă şi putere. pierderea perfecţinilor iniţiale. Pervertirea inimii. cât şi trupească. iubirii şi harului şi. se poate ascunde de Dumnezeu şi că se poate dezvinovăţi. neîncredere şi nerecunoştinţă faţă de Creator.24. 3. neacceptare a stării strămoşesc de comuniune cu Dumnezeu. prin aceasta. uşurinţa cu care a fost săvârşit. 6. toate însemnând mândria care constituie cauza principală a păcatului.23) sau “Prin pizma Diavolului a intrat moartea în lume” (Înţelepciunea lui Solomon 2. Scriptură: “Voi sunteţi de la tatăl vostru. pe Dumnezeu. 4. 3. Consecinţele păcatului strămoşesc şi gravitatea lui Consecinţele pentru firea umană Păcatul are gravitate pentru amândoi protopărinţii. pedeapsa dictată de dreptatea lui Dumnezeu: moartea şi celelalte urmări grave. indirect. El constă din neascultare. care este bună numai pentru cei desăvârşiţi. care confundă imediat după aceea binele cu răul. autonome: “Începutul păcatului este trufia” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 10. 5. Dintre cele spirituale. se cuvine a preciza că asupra sufletului.

Natura devine solidară cu omul prin care toată creatura se răzvrăteşte împotriva ordinii divine primare. a înrădăcinat în lume moartea. pe care o îngrijeau cu responsabilitate şi dragoste.7. urmările păcatului adamic nu au fost mai puţin însemnate: a Relaţia omului cu adus trupului suferinţe şi boli. Consecinţele pentru natura înconjurătoare Omul edenic a experimentat creaţia ca dar al lui Dumnezeu într-o organizare armonioasă. a atras blestemul asupra pământului. Păcatul. umanitatea suferă o îndoită înstrăinare: pe de o parte de Dumnezeu. căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facere 3.21). permanentă tensiune între diferitele tendinţe ale omului în viaţa pământească. ca apoi să suporte consecinţele: “Făptura întreagă geme sub povara păcatului”. Ciprian. păcatul strămoşesc nu a fost letal sufleteşte şi trupeşte pentru om. s-au Adam modificat condiţiile de viaţă ale omului. prin alterarea mediului primitor. ca pentru îngeri. iar pe de altă parte de mediul în care fuseseră aşezaţi. Părinţi şi scriitori bisericeşti ca Sf. desăvârşită. a făcut ca naşterea de prunci să lumea după căderea lui devină o bucurie dureroasă. puterile spirituale au slăbit dar nu s-au distrus. 17-19). a adus coruperea materiei. blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta. Asupra naturii materiale. Duşmănia dintre lumea naturală şi firea umană a luat locul armoniei 125 . Termenul “paradis” desemnează. Neascultarea omului de Creator a avut ca efect şi neascultarea vieţuitoarelor faţă de om. Slăbirea voinţei. Atanasie. Prin aceasta. El însuşi nu şi-a mai înţeles potrivit rostul de stăpân al celor create. Apostol Pavel (Romani 8. o grădină frumoasă (Facere 2. elementele care o făceau trecătoare şi stricăcioasă. cu toate aspectele ei. Textul biblic reflectă toate acestea astfel: “"Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: "Să nu mănânci".8). a făcut ca munca să devină grea şi istovitoare. spune Sf. dealtfel. încât aceasta urmează calea patimilor cu uşurinţă. până te vei întoarce în pământul din care eşti luat. rezultatul folosirii eronate a libertăţii date prin creaţie. cu care nu au mai simţit comuniunea. Deşi grav. care sfârşesc cu moartea. Origen consideră că Adam a fost mântuit primul după învierea lui Hristos şi coborârea la iad. Consecinţele păcatului în actualitatea lor au fost trăite de toţi cei care au trăit şi au murit înainte de Hristos. aşa cum se vede din atitudinea protopărinţilor care au căutat să se ascundă de Creator. chipul lui Dumnezeu s-a întunecat dar nu s-a şters. povară a câştigării existenţei. creând o 8. a limitat stăpânirea omului asupra animalelor şi naturii.

Edenul a fost descris ca o grădină luxuriantă. anxietatea. care sub voinţa lui Dumnezeu.dintru început. Cu timpul. Frica de moarte a adus omului angoasa. care considerau păcatul o problemă personală. Exploatarea a luat forme caracteristice fiecărei perioade din istorie. Poluare apei. Ştiinţa şi tehnologia au apărut în contextul în care credinţa creştină era fermă cu privire la crearea cosmosului de către Dumnezeu prin Logos sau raţiune. patima. epuizarea resurselor nereccuperabile. Stricăciunea şi dezintegrarea a luat forma ultimă în moarte şi putreziciune. distrugerea stratului de ozon. cerul împreună cu pământul vor pieri. Faţă de definiţiile clasice. care a devenit preocupare de referinţă în istoria omenirii. căci ei au călcat legea. omului. indirect. poate de aceea. Problema ecologică nu este o simplă temă la modă în teologie şi tehnologie. care tratează ştiinţa ca autonomă şi adeseori infailibilă. Omul a început dominarea şi exploatarea pentru propriile nevoi. involuţia climatică şi starea generală a mediului a determinat pe teologi şi specialiştii în probleme de ecologie să vorbească despre păcatele împotriva mediului înconjurător. intimă. Omul poate să vadă slava lui Dumnezeu prin intermediul lucrurilor create. 126 . opresiunea rasială. nu numai la persoana umană. Această putere de viaţă a pământului este încet şi sigur suprimată prin otrăvire şi sleire. care iau o alură pretins ştiinţifică. cât şi din preocupările oamenilor de ştiinţă. Pământul. războiul. cărora le-a dat o interpretare egoistă. lăcomia. Starea de pustiire nu este una naturală şi. nedreptăţile sociale. Exploatarea economică. Legământul lui Dumnezeu cu umanitatea nu priveşte doar aspecte morale personale. făcând să dispară simţul poderaţiei în paralel cu creşterea lăcomiei. Pământul este pângărit sub locuitorii lui. de relaţie a omului cu Dumnezeu sau cu semenii. Profetul Isaia descrie această stare de fapt în termeni dramatici dar de o actualitate îngrijorătoare: “Pământul este în chin şi sleit. genocidul sunt toate consecinţele fricii de moarte şi semn colectiv ale morţii. au înfrânt orânduiala şi legământul stricatu-l-au pe veci!” (Isaia 24. atât timp cât efectele exploatării iraţinale a resurselor pământului sunt incontestabile şi dramatice. lumea tânjeşte şi se istoveşte. ci stări de fapt anormale care creează suferinţă pământului şi. ura şi disperarea. Iraţionalitatea omului este pasul prin care rupe orice legământ cu Dumnezeu atoatefăcătorul. Nevoia de a scăpa de moarte l-a făcut să caute şi mai mult elementele materiale care să-l facă să uite de ea.4). această convingere dispare atât din preocupările teologilor. creşterea fără precedent a nivelului de radiaţie nucleară. Noţiunea de „păcat” a început să fie folosit tot mai mult şi cu referire la mediul în care omul trăieşte. despăduririle şi deşertificarea unor arii întinse nu mai reprezintă accidente. dă naştere la vegetaţie are în el puterea de viaţă de la Creatorul lui ca stare firească. făcând din mesajul religios un discurs sec şi nerelevant în detrimentul metaforismului şi poetismului biblic. într-o manieră mai mult sau mai puţin bilaterală.

fie suprimate. prin reevaluarea relaţiei ei cu natura. pe care poate să-l întoarcă la Dumnezeu. necunocând pe Dumnezeu. cel puţin încetinită în asemenea manieră încât să nu mai constituie o ameninţare pentru viaţa vegetală. după modelul Părinţilor Bisericii. Sf. Sub toate aspectele ei. 127 . Reintegrarea creaţiei astăzi înseamnă mai întâi sinceră şi necondiţionată pocăinţă. folosite greşit de omul întunecat de păcat. Vocile celor care propun o dezvoltare controlată. distribuirea mai echitabilă a bunurilor. ci ideile lor despre facerea lumii sunt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu”. decât să caute să ofere explicaţii ştiinţifice de felul în care sunt organizate elementele cosmice. la eliminarea simbolisticii biblice atât de profunde. spre un mod de viaţă ecologic. ci pentru generaţii întregi. Ştiinţa şi tehnologia sunt daruri ale lui Dumnezeu care. atotţiitorul. conduc planeta spre moarte lentă. poluat şi toxic. dar trebuie subliniat că ele trebuie să fie înrădăcinate în înţelepciunea divină şi maturitatea spirituală a umanităţii. Nu este simplu să se adopte un stil de viaţă simplu. n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională. Duh pentru că fără o cunoaştere adecvată a vocaţiei transcendente şi a naturii spirituale a umanităţii. noile tehnici pot să conducă la riscul rupturilor biologice care au ca efect mutaţii dezastruoase pentru existenţa vieţii pe pământ.Mesajul biblic se află în spatele cuvintelor şi arată cu prioritate înţelepciunea lui Dumnezeu. Vasile cel Mare afirmă că “Filosofii. Nevoia de a descrie fizic şi exact ceea ce se întâmplă conduce pe omul modern la atrofierea imaginaţiei religioase. Lumea contemporană trebuie mai întâi să recunoască abuzurile pe care le-a săvârşit asupra lumii naturale. asemeni relaţiei dintre suflet şi trup în natura umană. grija pentru restaurarea creaţiei este un îndemn transmis creştinilor pentru a exersa disciplina. hotărârea de a aplica un nou mod de viaţă care să fie acceptat şi aplicat de întreaga omenitate. Creativitatea şi libertatea umană pot fi considerate daruri excepţionale de la Dumnezeu. Dacă teologia a atins punctual ei maxim în venirea lui Hristos care a restaurat natura umană. programată şi justă. înnoirea spirituală potrivită pentru o viaţă creştină. indiferent de statutul fiecăruia sau de poziţia socială. dacă nu stopată. Poluarea poate fi. care trebuie să aibă caracter unitar. sunt fie ignorate. animală şi pentru întreg mediul înconjurător. acum natura umană este chemată să restaureze mediul dat pentru vieţuire. Biotehnologia şi ingineria genetică trebuie văzute în lumina Sf. nu numai pentru milioane de oameni care mor înainte de vreme din cauza mediului chimic. Criza prin care trece mediul înconjurător acum este un păcat comun şi judecată trimisă asupra umanităţii. redus la necesităţi. fără extravaganţe şi lux.

sau în cetăţile lor. lăcustă sau omidă. şi să trimiţi ploaie pământului Tău.12) sau “Precum în Adam toţi mor. Dreptul Iov se întreabă (14. al poporului Tău Israel. pentru că a păcătuit înaintea Ta. ereditar şi are caracter universal. tu să asculţi din cer. Sf. să dai fiecăruia după căile lui.2: “Căci nimeni dintre cei vii nu-i drept înaintea Ta”. vor mărturisi numele Tău şi se vor întoarce de la păcatul lor pentru că i-ai smerit. nefiind săvârşit personal. pentru că cugetarea inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui” (8. pe care l-ai dat poporului Tău de moştenire. orice boală. prin acela prin care toţi au păcătuit” (Romani 5. sau “Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului. păcatului strămoşesc Starea de păcat cu care se naşte omul se numeşte păcat originar. nu şi cele personale. din locul şederii Tale. atunci orice rugăciune şi orice cerere care se va face de orice om sau de tot poporul Tău Israel. atunci să asculţi din cer şi să ierţi păcatul poporului Tău Israel şi să-l întorci în pământul pe care l-ai dat lor şi părinţilor lor.” În Psalmul 50.34-40: “Când poporul Tău Israel va fi bătut de duşman. cu toate urmările lui şi pedepsele pentru acestea. Cel mai cunoscut nume este „păcat strămoşesc” pentru că vine de la strămoşii comuni ai omenirii. strămoşesc.Când se va încuia cerul şi nu va fi ploaie. afară de scoaterea din rai. Păcatele sunt ispăşite de fiecare persoană care trăieşte pe pământ: II Paralipomena 6. în Hristos toţi vor învia” (I Cor. va preaslăvi numele Tău şi va cere şi se va ruga înaintea Ta.Realitatea şi universalitatea păcatului strămoşesc Importanţa dogmatică a păcatului strămoşesc constă în aceea că se transmite la toţi Universalitatea oamenii. pentru că au păcătuit ei înaintea Ta. căci Tu cunoşti inima lui şi singur ştii inima fiilor oamenilor. aşa moartea a trecut la toţi oamenii. şi-ţi vor aduce rugi în locul acesta.4) “Cine este curat de păcat? Nimeni. de va fi boală molipsitoare. în templul acesta.6 se spune “Că întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea”. atunci să asculţi din cer şi să ierţi păcatul robilor Tăi.5). chiar şi numai o zi 128 . 15. dar apoi se va întoarce către Tine. de va fi orice necaz. cartea Facerea precizează: “Şi a văzut Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetările şi dorinţele lor sunt îndreptate spre rău”(6. De va fi foamete pe pământ. când ei îşi vor simţi fiecare necazul său şi durerea şi îşi vor întinde mâinile lor spre templul acesta. Din textul Scripturii înţelegem că numai acest singur păcat se moşteneşte. Pavel ne învaţă că “Precum printrun om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. şi să ierţi. de va fi vânt dogorâtor sau pălitură.21). pe care Adam le va fi făcut după izgonirea din rai. Din alte texte se vede că Dumnezeu pedepseşte pe oameni pentru păcatele pe care le fac ei.22). De exemplu. arătându-le calea cea bună pe care să meargă. în psalmul 134. adamic. duşmanii de-i vor strâmtora în ţara lor.

Şi Fecioara Maria îşi primeşte mântuirea tot prin Hristos. Pavel spune că “Din fire eram fii ai mâniei” (Efeseni 2. pe noi înşine ne înşelăm şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1. pentru că nu suntem autorii direcţi ai acestui păcat. După Sf. ca ceva adăugat şi străin naturii umane. Evanghelistul Ioan confirmă acelaşi adevăr. Teoria imputaţiei externe (secolul al XVI-lea) presupune că Dumnezeu a imputat în chip extern urmaşilor lui Adam păcatul personal al acestuia. noi nu purtăm păcatul lui Adam. ceea ce ar contrazice Sf. Scriptură. 3. Fecioară se mântuieşte fără Hristos.8). Teoria nu are temei în revelaţie şi este inacceptabilă din punct de vedere raţional. A afirma că Sf. ar rupe-o de neamul omenesc şi Hristos nu ar mai fi mântuitor pentru ea. păcatul strămoşesc i se impută lui Adam direct. Singura excepţie de la universalitatea păcatului strămoşesc este Mântuitorul Iisus Hristos care S-a născut pe cale tainică. din voinţa Tatălui. înainte de întrupare. Şi Maica Domnului s-a născut cu păcatul strămoşesc dar a fost curăţată prin coborârea Duhului Sfânt la Buna Vestire. Hristou Andrutzos spune că „această teorie. Vina ni se impută în mod indirect. or în păcatul strămoşesc voinţa noastră liberă lipseşte. Teoria imputaţiei directe Potrivit acesteia. devreme ce aceasta presupune voinţă liberă. “Dacă zicem că păcat nu avem. deşi nu au luat parte personal la săvârşirea lui. În realitate. ci ne este imputat de Dumnezeu din afară.de ar fi viaţa lui?” şi Sf. iar nouă indirect. 2. Teorii privind transmiterea păcatului strămoşesc 1. Scriptură care spune: „Căci unul este Dumnezeu. nu se înţelege cum s-a transmis păcatul şi vina. prin aceea că nu poate explica în ce mod Dumnezeu Cel drept impută oamenilor păcatul lui Adam. 2. ci doar au moştenit păcatul şi consecinţele lui. Pe de altă parte. ci doar îl moştenim ca păcat habitual sau dispoziţie generală păcătoasă.3). prin lucrarea Duhului Sfânt.5). Potrivit acestuia. unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus” (I Tim. întrucât descind din el. păcatul strămoşesc este o stare reală în firea umană şi Dumnezeu nu se poate concepe că ar considera păcătos şi ar pedepsi pe cineva care de fapt nu are vreo vină personală. toţi 129 Păcatul strămoşesc şi păcatele personale: responsabilitate şi vină. Teoria omului universal. aparţine Fericitului Augustin. când Logosul Tatălui S-a sălăşluit în pântecele ei. datorită faptului că şi noi avem o fire păcătoasă. în loc să justifice vina. . Teoria are unele lacune. duce la negarea ei”. ci egal cu ea.

oamenii au păcătuit împreună cu Adam, fiind cuprinşi în aceeaşi natură omenească.
Adam nu a păcătuit ca individ, ci ca om universal, în care se cuprinde toată natura
umană.
Teoria suferă de mai multe slăbiciuni. Mai întâi, nu se poate înţelege cum toţi oamenii
au fost cuprinşi în Adam, ceea ce ar însemna că toţi au fost creaţi virtual la început. În
al doilea rând, nu poate explica textul de la Romani 5,12 în care se spune că prin Adam
„a intrat păcatul în lume”. Apoi, teoria face responsabili pe urmaşi de păcatele
înaintaşilor, ceea ce atentează la învăţătura despre dreptatea lui Dumnezeu. În sfârşit, în
învăţătura ortodoxă, păcatul nu poate fi atribuit unei naturi impersonale, ci unei
persoane sau unui grup de persoane libere şi conştiente.
4.
Teoria păcatului strămoşesc ca păcat al naturii umane. Prin aceasta se arată
că vina oamenilor constă în faptul că se nasc cu natura păcătoasă, pe care o moştenesc
de la Adam. Păcatele săvârşite în viaţă sunt făcute nu din voinţa persoanei, ci prin
natura umană comună coruptă.
În aceeaşi linie cu teoria precedentă, această teorie trebuie să ia în considerare că
păcatul nu este al naturii. Pe de altă parte, ea explică mai degrabă realitatea păcatului,
nu şi modul transmiterii lui.
9. Teoria păctului formal sau federalistă, după care vina deriva din încălcarea unui 10.
contract pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Adam, ca reprezentant juridic al omenirii.
Dacă Adam păstra starea de desăvârşire primară, o putea transmite şi urmaşilor lui.
Pentru că a pierdut-o el, a fost pierdută pentru toţi oamenii şi, de aceea, fiecare este
juridic vinovat faţă de Dumnezeu prin încălcarea contractului de la începuturi.
11. Teoria aligaţiunii, în baza căreia Dumnezeu ar fi stabilit o legătură între voinţa lui 12.
Adam şi voinţa noastră, cuprinzând voinţa tuturor oamenilor în voinţa lui Adam.
Atitudinea lui Adam faţă de porunca dumnezeiască este, de fapt, atitudinea noastră a
tuturor. Fapta lui este fapta noastră, pentru că voinţa lui este voinţa noastră.
Aceste două teorii sunt excesiv juridice punând accentul numai pe imputaţia externă.
Păcatul strămoşesc nu înseamnă numai vină, ci şi alterare a naturii umane, care s-a
transmis tuturor fiinţelor umane până la sfârşitul veacurilor, aspect lăsat adeseori în
umbră.
13. Teoria generică, potrivit căreia Adam ocupă un loc generic, o poziţie specială, de 14.
cap al genului uman, în el cuprinzându-se principial întreaga specie umană. Adam este
genul unam individualizat. Acest proces devine determinant pentru întreaga evoluţie a

130

omenirii, întrucât ea a subsumat întreaga specie umană, în prima desfăşurare în
concretul istoric.
Păcatul nu poate fi numai cădere individuală, ci este deodată una individuală şi
generică, a întregului gen sau speţă umană, pentru că este fapta genului uman
individualizat. Fiind fizic şi moral cuprinşi în Adam, păcatul nu este numai al lui, ci şi
al nostru (Romani 5,12), nu ca indivizi, ci prin acea parte a umanităţii noastre care
depăşeşte şi precede existenţa noastră individuală. Păcătuind în Adam, devenim
coresponsabili cu el şi devenim „fii ai mâniei” prin fapta noastră. Astfel, înţelegem cum
toţi au păcătuit în Adam. Deşi încă nu eram născuţi şi, cum toţi am înviat în Hristos,
deşi nu existam ca indivizi concreţi.
Bibliografie:
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică, Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1987.
Olivier Clement, Întrebări asupra omului, Alba Iulia, s.n., 1997.
Pr. Vasile Răducă, Antropologia Sf. Grigorie de Nissa, EIBMBOR, Bucureşti, 1996.
Prof. Ion Lazăr, Pedeapsa neascultării sau Păcatul strămosesc oglindit în stihia
plăcerii sexuale, prefaţă de Pr. lect. dr. Stelian Tofană, Oastea Domnului, Sibiu, 1997.

PROIECT DE CURS SEMESTRUL II, DOGMATICĂ
ORTODOXĂ
Pr. Dan Sandu

MÂNTUIREA OBIECTIVĂ PRIN IISUS HRISTOS DUMNEZEU-OMUL
După afirmarea credinţei în Dumnezeu Creatorul, Simbolul niceoconstantinopolitan afirmă credinţa în „Unul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui

131

Dumnezeu, Unul-Născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii.
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut
iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate S-au făcut. Care, pentru
noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a
întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”. Învăţătura
a fost preluată în cult şi o regăsim în Antifonul al II-lea de la Sf. Liturghie,
„Unule Născut”.
NUMIRILE ŞI ATRIBUTELE LUI IISUS
A doua Persoană a Sfintei Treimi se face om prin întrupare, dar nu ca
ceilalţi oameni, ci rămânând Dumnezeu transcendent. El devine subiect
compus, om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Cuvântul lui Dumnezeu S-a
întrupat din Fecioara Maria, a luat trup, înzestrat cu toate facultăţile şi
capacităţile firii umane, cu suflet uman, voinţă şi lucrare dumnezeiască.
În această calitate, de Persoană sau Ipostas divin devenit om, Fiul poartă
mai multe numiri. Numele, în tradiţia semitică, reprezenta ceva din
caracterul sau vocaţia persoanei. Numele era văzut ca o prelungire a
persoanei. Numele avea o semnificaţie atât de mare încât pronunţarea lui
era considerată a mijloci prezenţa fizică a persoanei cu toate atributele ei:
„Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Fapte 2,21). Când
Apostolii sunt întrebaţi în numele cui fac minuni, Petru a răspuns:
„Cunoscut să vă fie vouă tuturor, şi la tot poporul Israel, că în numele lui
Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care
Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru Acela stă acesta sănătos înaintea
voastră!” (Fapte 4,10). Iisus însuşi avertizează pe ucenici că vor fi prigoniţi
din pricina „numelui Său” (Ioan 15, 21), fapt ce se petrece încă din zorii
propovăduirii creştine: „Au nu v-am poruncit vouă cu poruncă să nu mai
învăţaţi în numele acesta?” (Fapte 5,28).
Având trimitere divină pentru a mântui omenirea, Fiul lui Dumnezeu
întrupat este numit Iisus, din ebraicul Ieşua, care înseamnă „Dumnezeu
mântuieşte”. Îngerul care apare lui Iosif îi spune: „ Ea va naşte Fiu şi vei
chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.”
(Matei 1,21 şi Luca 1,31). Încă de timpuriu numele a fost redus la
calitatea d mijlocitor între om şi Dumnezeu, fiind numit simplu
„Mântuitorul”.11
Un al doilea nume este Hristos, sau mai degrabă „Hristosul” (Matei 16,16

11

Formula este întotdeauna articulată întrucât vorbim despre „unicul Mântuitor”.

132

şi 20), din ebraicul Mesia, care înseamnă „Unsul”, Cel ce trebuia să vină
(Luca 7,19 şi F.A. 2,39). Acest apelativ se pune automat în legătură cu
calitatea de „Fiulal lui Dumnezeu Celui viu”. Numele semnifică de această
dată trimiterea specială, desemnarea pentru o misiune anume: „Voi ştiţi
cuvântul care a fost în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul
pe care l-a propovăduit Ioan. (Adică despre) Iisus din Nazaret, cum a uns
Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Acesta care a umblat făcând
bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul, pentru că Dumnezeu era
cu El.” (Fapte 10, 37-38). Era o modalitate de a arăta prin nume că El
împlinea profeţia vechitestamentară de a fi preot, rege şi profet, cu
rădăcini în casa davidică. Deşi nu face din aceasta un fapt public, Iisus
recunoaşte în final că El este Cel trimis: „Eşti tu Hristosul, Fiul Celui
binecuvântat? Iar Iisus a zis: Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând
de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului.” (Marcu 16, 6162). Acest apelativ a devenit cel mai folosit, încât a ajuns să fie preluat ca
un prenume. Sfântul Apostol Pavel avea să fie cel ce alătură cele două
numiri, după care trece în epistolele pastorale: „Şi împreună cu El ne-a
sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2,6;
cf. 3,6, 3, 21; Iacob 1,1 şi 2,1; I Petru 1, 1-3 ş.u., 2,5 ş.a.). În Tradiţia
Apostolică a Sf. Hippolit, la formula de cufundare în apa botezului,
candidatul era întrebat: „Crezi în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu?”. Acest
nume Îl arată pe Hristos atât ca împlinitorul proorociilor, cât şi ca
descendent din casa lui David, ceea ce îl abilita să vorbească despre
„împărăţia lui Dumnezeu”.12
Unicul Fiu născut al Tatălui (Matei. 16,16) şi Domnul, din ebraică Adonai
(gr. Kyrios), care în Vechiul Teastament era adresat Tatălui şi care arată
cinstea pe care o acordau apostolii ca unui Dumnezeu adevărat,
suveranitatea asupra elementelor create, bolilor şi morţii şi destinul
dumnezeiesc, pentru că avea să domnească peste popoare în veci cu
autoritate divină, până la venirea întru slavă, Maran atha (Domnul vine! I
Cor. 16,22). Numirea completă este „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
înomenit”,13 pentru că arată atât relaţia unică cu Dumnezeu Tatăl care îl
generează şi Îl trimite în lume, cât şi suveranitatea absolută asupra
elementelor create: „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus – decât în
Duhul Sfânt!” (I Corinteni 12,3).

12

După numele Lui, „În Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini.” (Fapte 10, 26), nu atât pentru că L-au urmat
pe Hristos, ci pentru că ei înşişi deveniseră „cei unşi” să propovăduiască Evanghelia în toată lumea.
13
Vladimir Lossky consideră că termenul „întrupat” nu exprimă întreaga bogăţie de înţelesuri a iconomiei Fiului şi ar
putea conduce la nestorianism. Termenul s-a încetăţenit şi este folosit în lucrările de specialitate, dar trebuie înţeles ca
„înomenire” (Vladimir Losky, TMBR, p. 168).

133

TRIMITEREA FIULUI –

ROD AL BUNĂTĂŢII

TREIMII

Sf. Ioan Damaschin consideră Întruparea drept noutatea cea mai mare din
istoria omenirii. Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu s-a făcut pe cale
seminală, ci prin lucrarea Duhului Sfânt şi este considerată a doua creaţie
a lumii, re-facerea chipului lui Dumnezeu în om, fapt ce creează o strânsă
legătură între hristologie şi cosmologie. Hristos este numit în teologie
„Noul Adam”.
Păcatul primilor oameni a dus la ruperea comuniunii cu Dumnezeu şi a
avut grave consecinţe pentru fiinţa umană, despre care vorbeşte mai
târziu Sf. Apostol Pavel (Romani 5, 10-17). Întrucât prin propriile puteri
omul nu se putea mântui, iar continuarea în această stare ar fi însemnat
o îndepărtare şi mai mare de la Dumnezeu, El Însuşi a socotit potrivită
mântuirea neamului omenesc prin trimiterea Fiului său pentru această
lucrare.
Cel mai însemnat text care arată puterea nesfârşită a iubirii lui Dumnezeu
pentru omenirea căzută este la Ioan 3,16: „Căci Dumnezeu aşa a iubit
lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Sf. Apostol Pavel întăreşte învăţătura că
Dumnezeu a avut dinainte de căderea omului planul de răscumpărare:
“Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu
s-a arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate săvârşite de
noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de-a doua şi prin înnoirea
Duhului Sfânt” (Tit 3,4-5) sau „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa
Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi, cei care eram morţi pentru păcatele
noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos; în har sunteţi mântuiţi”(Efeseni
2,4-5).
Întrucât Dumnezeu ştia că omul va cădea, a hotărât dinainte şi planul
prin care avea să-l răscumpere, prin trimiterea Fiului în lume. Sf.
Scriptură o numeşte “mai înainte hotărâre sau preştiinţă”: Fapte 2,23 “Pe
acesta, fiind dat după sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui
Dumnezeu, voi L-aţi luat şi, prigonindu-L, prin mâinile celor fără de lege, Laţi omorât” sau Efeseni 3,9 “...şi să descopăr tuturor care este iconomia
tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu” sau la II Timotei 1,9 „El ne-a
mântuit şi ne-a chemat cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după
a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de
începutul veacurilor”.

134

sfinţire sau mântuire subiectivă şi ea se întemeiază pe mântuirea obiectivă. împărtăşit prin lucrările sfinţitoare ale Bisericii şi se numeşte îndreptare. când păgânii care nu au lege. prin reminiscenţe din revelaţia primordială şi acţiuni ale providenţei divine. se face prin conlucrare cu harul Sf.. ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor. ci lui Dumnezeu. Duh.19-20: „Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei. Romani 2. motivat de dragostea.d. prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor.. care îi învinovăţesc sau îi şi apără” Tot pe cale naturală i-a pregătit prin înmulţirea păcatelor şi a suferinţelor ceea ce conduce la sentimentul de părăsire şi vinovăţie. Răscumpărarea omului din păcat prin Iisus Hristos se numeşte iconomie sau mântuire obiectivă. mila şi înţelepciunea Sa. Iniţiativa mântuirii nu aparţine omului. spune Sf.. ci El este Cel care a venit la noi şi S-a pogorât la noi. neavând lege. ca şi traducerea în limba greacă a Vechiului Testament. de păgâni prin legea morală naturală. prin Duhul Sfânt: „Nu noi am fost cei care ne-am mişcat spre Dumnezeu sau am urcat spre El. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii. al neputinţei de a se mântui şi nevoia unui ajutor. Însuşirea de către credincios în mod personal a acestei lucrări. aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare”. manifestată în conştiinţă. îşi sunt loruşi lege. generală. iar de către evrei prin revelaţia dumnezeiască dată lui Moise pe Muntele Sinai. El nu ne-a mişcat de aici. PREGĂTIREA OMENIRII PENTRU PRIMIREA MÂNTUITORULUI Pregătirea omenirii a fost receptată diferit. Jertfele păgâne erau o dovadă a conştiinţei păcatului şi 135 .14-15: “ Căci. La acestea se adaugă relaţiile cu iudeii. prin care au putut lua la cunoştinţă de ideea venirii Mântuitorului. în secolul al III-lea î. Prin legea morală naturală. ci ne-a făcut cereşti”. Ea s-a săvârşit o dată pentru toţi şi pentru totdeauna. din fire fac ale legii. înţelegându-se din făpturi. aceştia.Hs. adică veşnica Lui putere şi dumnezeire. realizată de Hristos pentru toţi. fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Nicolae Cabasila.Mântuirea este darul cel mai mare al lui Dumnezeu pentru om. s-a păstrat şi s-a întreţinut înclinarea oamenilor spre adevăr şi bine: Romani 1.

25-26: “Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până la Cel-Uns – Cel-Vestit – sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni.4. iar obârşia lui este dintru început în zilele veşniciei” (Miheia 5. Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El. Şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt va fi război – prăpădul cel hotărât” Profetul Maleahi dă detaliile despre „îngerul” care avea să fie Ioan Botezătorul: 3. între sămânţa ta şi sămânţa ei. Scriptură: “Cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1. pozitivă. Proorocul Daniel prevesteşte în mijlocul poporului evreu timpul venirii: Daniel 9.nevoia mântuirii. venirea magilor care interpretează timpul şi astrele. Iudeii. Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel. Iacov . în schimb.Facere 26. iar tu îi vei înţepa călcâiul” Patriarhii Vechiului Testament (Avraam . şi din nou vor fi zidite pieţele şi zidul din afară.14. a fost păstrată vie. în care se arată fără echivoc naşterea din Fecioară: “Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată.14) primesc făgăduinţa răscumpărării: prin urmaşul lor “se vor binecuvânta toate neamurile pământului”. aceasta îţi va zdrobi capul. răspândirea creştinismului în lumea păgână cu repeziciune sunt alte elemente care confirmă pregătirea păgânilor.9). Iar după cele şaizeci şi două de săptămâni.1) Clasic între textele cu privire la venirea Domnului este cel al profetului Isaia. 15): „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie. au primit o revelaţie directă.18.Facere 28. Că păgânii au fost pregătiţi ne-o spune Sf. iar poporul unui domn va veni şi va dărâma cetatea şi templul. învăţată şi păstrată oral până la scrierea ei. în vremuri de strâmtorare. apoi recitată cu sfinţenie (Facere 3.1 “Iată eu trimit pe îngerul meu şi va găti calea înaintea venirii mele şi va veni în templul său Dl pe care-L căutaţi şi îngerul legământului pe cae-L doriţi”. La rândul său.Facere 22. mic eşti între miile lui Iuda. Protoevanghelia. în legătura lor privilegiată cu Dumnezeu Atotputernicul. 7. di tine va ieşi stăpânitor peste Israel. Isaac . de pildă.” 136 . profetul Miheia arată locul unde avea să se nască Cel întrupat: “Şi tu Betleeme Efrata.

RAŢIUNEA ÎNTRUPĂRII Din cele de mai sus se poate desprinde motivul hotărârii veşnice a lui Dumnezeu de a trimite pe Fiul din Treime pentru a-l răscumpăra pe om: bunătatea şi dragostea dumnezeiască. a cărui mântuire trebuia să aibă un caracter ontologic. Sf. Prin venirea lui Hristos: 1. cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit ”. 1. nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu. Ioan completează “N-a trimis Dumnezeu în lume pe Fiul Său ca să judece lumea.17). Scriptură şi împlinirii altor profeţii. iar Sf.25).Jertfele instituite erau simbolul harului mântuitor dar arătau şi conştiinţa nevoii de purificare în aşteptarea marelui semnal care avea să fie venirea lui Mesia. Omenirea cunoaşte dragostea lui Dumnezeu: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea. 2. cu maximă ostilitate. ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3. spre înfierea întru El.16). se datorează falsei interpretări a profeţiilor din Sf. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin 137 . Astfel. Dumnezeu ar fi putut să-l mântuiască şi într-alt mod dar a găsit. ci să aibă viaţă veşnică. ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (Ioan 3. Întruparea era de cel mai mare folos pentru om. 3.” (I Ioan 4. Devine model şi singurul mijloc de sfinţenie: „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea. Adevărul şi Viaţa. care vorbesc despre chinurile Mielului lui Dumnezeu (Isaia 53). Acestea au fost rânduite dinainte de facerea lumii: Efes. Pavel mărturiseşte că Hristos a venit “să mântuiască pe cei păcătoşi” (I Timotei 1. în Crez se spune că S-a întrupat „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. întrucât nu se putea mântui singur. că acesta este cel mai potrivit mod şi mai folositor pentru om. după buna socotinţă a voii Sale. încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară. Firea umană este mântuită: „În aceasta este dragostea.5-6 “Mai înainte rânduindu-ne. spre lauda slavei harului Său. Modul cum o parte dintre mai marii evreilor L-au primit. prin Iisus Hristos. în înţelepciunea Sa. în a Sa iubire.19.15) şi să fie drept “jertfă de ispăşire” (Romani 3. Evanghelistul Luca scrie “căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 9.10). Scopul întrupării este mântuirea lumii şi preamărirea lui Dumnezeu.

printr-o hotărâre comună Sfintei Treimi. originea şi unitatea Treimii. Sf.6) 4. Sf. Fiecare Persoană are un anumit rol. în condiţia Sa umană.” (Ioan 14. Atanasie afirmă că “Vina noastră a fost cauza venirii Lui” dar nu ca necesitate în sânul Sfintei Treimi. fără ca Duhul să îşi asume natura creată. suferinţa şi chiar moartea. Cel care a fost uns este Fiul şi a fost uns în Duhul. toate participă la lucrara hristologică. la fel ca şi facerea lumii. durerea. Sfânta Scriptură nu precizează de ce Fiul şi nu orice altă Persoană a Sf. Treimi S-a întrupat. Numai Fiul se întrupează şi. Dar Fiul nu ia această hotărâre în izolare faţă de Tatăl sau de Duhul Sfânt. Irineu: „De aceea S-a făcut Cuvântul om şi Fiul lui Dumnezeu Fiu al omului. Tatăl condescende. ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi.4).” (II Petru 1. pentru ca omul. Participarea Duhului alături de Hristosomul îl ajută să ia. care este ungerea!” Întrucât Persoanele Sfintei Treimi sunt inseparabile. De aceea Duhul „libertăţii” 138 . după har: „Prin care El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe. Atanasie scrie că „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să poată deveni dumnezeu”. hotărârea de mântuire şi împlinirea tuturor detaliilor ei în mod liber. Face pe oameni părtaşi dumnezeieştii firi. pe parcusrul vieţii Sale pământeşti. ci ca libertatea lui Dumnezeu de a-şi arăta dragostea nesfârşită penru creaţie. în numele umanităţii căzute. reluând o idee mai veche a Sf. făcând din chenoza Fiului instrument de mântuire şi stare temporară. Dea ceea hristologia îşi are începutul tot în Tatăl. intrând în comuniune cu Cuvântul şi primind astfel înfierea divină. ÎNTRUPAREA FIULUI DIN TREIME Sf Irineu afirmă că lucrarea mesianică este rodul Treimii când spune: „În numele lui Hristos este înţeles Cel care L-a uns. să devină fiul lui Dumnezeu”. stricăciunea. adică îşi coboară ipostasul divin în natura căzută şi ia asupră-Şi păcatele lumii create. Sf.Mine. este întărit de Duhul Sfânt. Cel care a fost uns şi însăşi ungerea cu care a fost uns: Cel care a uns este Tatăl. Părinţi au arătat că Dumnezeu a hotărât din veci planul de mântuire a lumii ţinând seama de căderea omului pe care a prevăzut-o şi fără de care întruparea nu ar fi avut loc. care nu este îndeplinit de celelalte două. Tatăl consimte şi trimite pe Fiul în lume. Fiul concură iar Duhul Sfânt colaborează tot din trimiterea Tatălui. scăpând de stricăciunea poftei celei din lume.

Treimi. întruparea fiind revelaţia desăvârşită: în Hristos întrupat se face cunoscută lumii Treimea.eliberează pe Hristos-Omul de orice restricţii şi limitări ale naturii umane. Pavel spune: “Pavel. Fiul născut din veci din Tatăl. Nimeni nu putea să facă mai deplin cunoscut pe Tatăl decât însuşi Fiul şi Cuvântul Tatălui. ci după a Lui îndurare. Mântuitorul nostru. pe Care L-a vărsat peste noi. ca un porumbel şi a rămas peste El” 139 . Duh sunt prezenţi în opera de mântuire. în Sf. prin Fiul. înţelese împreună cu însuşirile Fiului. fiind chipul Tatălui. întunecat prin păcat trebuia să se facă prin Acela “prin care toate s-au făcut” (Ioan 1. arată că era potrivită întruparea Fiului: 1. şi a lui Iisus Hristos. Sfântul Ioan Botezătorul mărturiseşte că prezenţa Duhului peste Iisus Omul este permanentă: „Am văzut Duhul coborându-Se. după care a fost creat omul. redându-i posibilitatea de relaţionare cu Dumnezeu. nu din faptele cele întru dreptate. născânduse ca om din Sf. după porunca lui Dumnezeu. 3. nădejdea noastră” (I Timotei 1. 4. Mântuitorul nostru. prin Iisus Hristos. din cer. El ne-a mântuit. prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt. Restaurarea lumii prin har şi recrearea chipului lui Dumnezeu în om. respectiv calitatea de Fiu. Participarea Tatălui şi a Duhului Sfânt la opera răscumpărătoare sunt mărturisite încă de la începutul activităţii pământeşti a lui Iisus. 2. Scriptură unde Sf. dar mântuirea este îndeplinită în toate amănuntele ei de către Fiul lui Dumnezeu făcut om.3). eliberand-o de orice necesitate. Fiul. din belşug. era potrivit ca tot prin El să se refacă chipul lui Dumnezeu în omul căzut. Părinţi au găsit o serie de argumente care.17). Era potrivit ca însuşi Cuvântul sau Logosul Tatălui să grăiască lumii despre Dumnezeu. PARTICIPAREA TATĂLUI ŞI SFÂNTULUI DUH LA ÎNTRUPARE Tatăl şi Sf. săvârşite de noi.1).4-6). apostol al lui Iisus Hristos. se face fiu al Omului. Fecioară. singurul născut din Tatăl (monoghenos) devine întâiul născut din Fecioară. Acest lucru este mărturisit de Sf. accentuând că mântuirea se săvârşeşte de Tatăl. Se cădea să se întrupeze Fiul pentru ca să nu se amestece proprietăţile personale necomunicabile ale Persoanelor Sf.” (Tit 3. la Botez când Duhul se coboară peste Fiul iar Tatăl îl mărturiseşte: „Şi iată glas din ceruri zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit" (Matei 3. Duh: “Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat. Sf. păstrând proprietatea de născut.

Evident.15. Statornicia liberă a lui Hristos în îndeplinirea planului lui Dumnezeu este afirmată prin prezenţa constantă a Duhului Sfânt în toate acţiunile mai presus de fire pe care Hristos le săvârşeşte ca om. Fecioară. Însăşi acceptarea liberă a răstignirii este făcută prin puterea Duhului.(Ioan 1. Iisus Hristos face cunoscută lumii Treimea: “Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine.” (Romani 8. Toate minunile pământeşti săvârşite de Hristos ca om sunt făcute în puterea Duhului: conceperea.35). întruparea. fapt cofirmat de nenumărate ori de Sfantul Pavel: „Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi. Care 140 . prin Duhul Său care locuieşte în voi. 4. în Grădina Ghetsimani. Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare. sau “Iar dacă Eu. pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine. 3. îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Sfânta Scriptură afirmă că Dumnezeu „L-a înviat” (Fapte 2.Şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca 4. 24 şi 32. să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea. 34 şi 37). să slobozesc pe cei apăsaţi. 13. Fiul lui Dumnezeu se va chema. Însuşi numele „hristosul” înseamnă „Cel uns de Duhul”. naşterea. ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui. Fiul cel Unul-Născut. 5. 12. Iisus Hristos putea săvârşi toate cu puterea Sa. De asemenea. iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 12. când Hristos ca om cere Tatălui de este cu putinţă să treacă de la El paharul suferinţei.28). După îngropare. 11). la ispitirea de către Satana. învierea. este arătată la întrupare. care este umbrită de către Tatăl „Şi răspunzând. când Duhul Sfânt pogoară peste Sf. ca Dumnezeu adevărat. 30.10). M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima. 30. cu Duhul lui Dumnezeu scot demoni.18-19). pentru care M-a uns să binevestesc săracilor. 10. Fiul însuşi mărturiseşte despre lucrarea întrtegii Sfinte Treimi la mântuire: “Învăţătura Mea nu este a Mea. ci a Celui ce M-a trimis” (Ioan 7. dar El se identifică în natura umană atât de profund şi real penru a o face să accepte liber restaurarea eiontologică.16) şi „Duhul Domnului este peste Mine. Este prezent şi îl întăreşte în timpul postirii din pustiu.”(Luca 1. Sfântul Ioan Evanghelistul precizează acest fapt neîndoielnic chiar de la începutul Evangheliei sale: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată.40.32).” (Ioan 14. Era nevoie de voinţa Tatălui şi întărirea Duhului ca firea umană a lui Hristos să nu abdice de la planul de mântuire din cauza slăbiciunii fireşti.

născut sub Lege” (Galateni 4.4). Sf. Mântuirea obiectivă este opera comună a lui Dumnezeu în Treime. dar a devenit act concret în istorie atunci când lumea a putut să-L primească de Fiul. jertfă fără de prihană. ci că participă cu dumnezeirea la toate hotărârile treimice. Dar El este „unsul” nu numai pentru că primeşte pe Duhul. prin lucrarea sau energia Sfântului Duh. Trimiterea Fiului ca act dumnezeiesc exista în preceptele din veci ale lui Dumnezeu. Se înţelege astfel declaraţia mântuitoare a lui Petru că Iisus este „Hristosul” adică „unsul” prin excelenţă. a trimis pe Fiul Său. ci şi pentru că. născut din femeie. cu lucrarea Fiului. De la facere până la întrupare a trecut un timp despre care Sf. Scriptură nu ne spune cum a determinat venirea lui Hristos. Hristologia nu poate fi concepută şi tratată teologic făcându-se abstracţie de triadologie şi pnevmatologie. TIMPUL MÂNTUIRII „Iar când a venit plinirea vremii. Sfântul Pavel elimină o astfel de înţelegere când afirmă: “Cu cât mai mult sângele lui Hristos.este în sânul Tatălui.Dumnezeu. ca să slujiţi Dumnezeului celui viu?” (Evrei 9. În persoana lui Hristos. după înviere. Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1. Sa adus lui Dumnezeu pe Sine. dar a fost îndeplinită în amănuntele ei de a doua Persoană. prin Apostoli. 18). prin Duhul cel veşnic. punând astfel bazele eclesiologiei. Care. ca acte libere ale Persoanelor Sfintei Treimi. Prezenţa Duhului în persoana hristică face ca Omul Iisus să nu fie considerat un erou care salvează temporar umanitatea de la un dezastru. Părinţia 141 . unicul în această demnitate care primeşte pe Duhul Sfânt. Dumnezeu Fiul. 14). De aceea. întrucât toate încep cu Tatăl şi sfârşesc în Tatăl. ci face din El fiinţa universală care transferă această putere de îndumnezeire a naturii umane peste timp şi spaţiu. Treimea eliberează natura creată de limitări. care devine Omul universal. Prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă că Iisus a fost un simplu instrument al Tatălui şi Duhului Sfânt. va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte. prin puterea Sfântului Duh. apoi extinde această putere la întreaga umanitate. trimite pe Duhul în lume.

3. ci raportând Persoana Sa la Fecioara Maria. scoţând în relief când pe una când pe alta. Profeţiile Vechiului Testament se referă la ambele firi ale Mântuitorului. Logosul se relaţionează la tatăl din veşnicie prin naştere şi nu încetează niciodată de a fi Dumnezeu. 4. Paralel cu înmulţirea răului trebuia să se realizeze şi un progres moral până să se nască Fecioara Maria.aduc următoarele precizări suplimentare cu privire la modul în care trebuie înţeles timpul trecut între cele două evenimente importante: 1. „vasul ales”. prin întrupare. născut din eternitate: Psalmul 2.7: „Fiul Meu eşti Tu. Eu astăzi Te-am născut” Psalmul 94. astfel încât mântuirea să devină un bun al întregii lumi. Oamenii trebuiau să se convingă de gravitatea păcatului şi a urmărilor lui şi să realizeze neputinţa de a se ridica singuri. ucenici.6-7: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului. 5. locul şi alte date prevestite trebuiau cunoscute de cât mai mulţi. ci îşi are existenţa personală în relaţia cu Tatăl. Firea divină este mărturisită atunci când se vorbeşte despre Mesia. nedevenind o altă persoană sau ipostas. CELE DOUĂ FIRI ALE MÂNTUITORULUI ÎN SCRIPTURĂ ŞI TRADIŢIE Iisus Hristos este un singur ipostas sau persoană. tot în mod liber trebuia să ajungă să dorească să fie mântuit. având două firi: dumnezeiască şi omenească. Iisus nu „începe” să existe ca o altă persoană prin Fecioara Maria. Neînţelegerea acestei realităţi a constituit principala cauză a apariţiei ereziilor care contestau fie una fie alta dintre firi sau naturi. Pentru aceasta. devenind om prin Fecioara şi râmânând Dumnezeu. a trebuit să treacă un timp în care omul să facă experienţa păcatului şi suferinţei 2. Persoana sau ipostasul Logosului din Treime îşi asumă în timp şi relaţia cu umanitatea. Rătăcirea şi păcatul trebuiau să ajungă la apogeu ca răul să fie tăiat de la rădăcină. în care păcatul strămoşesc să fie redus la o pură potenţialitate inactivă şi prin aceasta Fiul lui Dumnezeu să fie primit de omenire. ori relaţiile dintre ele. pentru ca atunci când avea să vină să fie recunoscut şi primit. Celui ce ne-a făcut pe noi. Venirea Mântuitorului. Noţiunea de „persoană” presupune relaţia. apoi la umanitate. timpul. Că El este 142 . aşa cum se întâşplă cu oamenii obişnuiţi. poporul iudeu şi toto mediul înconjurător creat. Întrucât omul a căzut conştient şi liber.

Toiagul puterii Tale ţi-l va trimite Domnul din Sion.14: „Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la apus şi la răsărit. Psalm 109. vine!".9. zice Domnul Savaot..18.” Facere 28.Dumnezeul nostru şi noi poporul păşunii Lui şi oile mâinii Lui. Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care Îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi Îl doriţi. Psalm 2. Maleahi 3. Mesia e numit “mlădiţă din tulpina lui Iesei şi vlăstar din rădăcina lui” Isaia 11. iată numele cu care-L voi numi: "Domnul-dreptatea-noastră!" Firea omenească este mărturisită în locurile unde Mesia este numit “sămânţa femeii” Facere 3.15: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie. Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”.15) sau Isaia 7.2-4.1: "Iată.4: “Şi voi înmulţi sămânţa ta ca stelele cerului şi voi da seminţiei tale tot pământul acesta şi se vor binecuvânta în sămânţa ta toate neamurile pământului. când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune.6 şi Zaharia 9. pentru că ai ascultat glasul Meu" Facere 26.1-3: “ Zis-a Domnul Domnului Meu: "Şezi de-a dreapta Mea. Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut".5-6 „Iată vin zile. şi se vor binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile pământului”. va face judecată şi dreptate pe pământ.” Psalmul 109. la miazănoapte şi la miazăzi. iar tu îi vei înţepa călcâiul".4. între sămânţa ta şi sămânţa ei.14 „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată. Facee 22. Iată. Isaia 2.” Ieremia 23.1. zice Domnul. La acestea se adaugă proorocirile ce se referă la locul naşterii şi întreita slujire: Miheia 5. În zilele Lui. Deuteronom 18.1 şi “odraslă dreaptă care face judcecată şi dreptate pe pământ” (Ieremia 33. Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte. zicând: "Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi. Cu Tine este poporul Tău în ziua puterii Tale. MĂRTURIILE DESPRE CELE DOUĂ FIRI MĂRTURIILE MÂNTUITORULUI DESPRE SINE ÎNSUŞI 143 ..18: „Şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului. aceasta îţi va zdrobi capul. întru strălucirile sfinţilor Tăi. până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale.

13) Ioan 3.16 este numit “Fiul. Genealogiile Mântuitorului: Matei 1.5 2. aceeaşi putere făcătoare de minuni. Ioan 19. Sf.28 “Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac” Cunoştinţă dumnezeiască Matei 11. a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Firea omenească 1. tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte…ca toţi să cinstească pe Tată.2 “Viaţa veşnică care era în Tatăl şi care s-a arătat nouă… pentru ca să credeţi şi crezând.23 3. Ioan pune în evidenţă mai mult firea dumnezeiască.58 “Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam”. precum cinstesc pe Fiul… căci precum Tatăl are viaţă în sine. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui” 4.15 “Precum mă cunoaşte Tatăl. 1. Tatăl îl declară “Fiul Meu cel iubit” la botez (Matei 3. în vreme ce Sf. aceeaşi aseitate “Căci după cum Tatăl învie pe cei morţi şi le dă viaţă. Sf.23-38 2. Fiul lui Dumnezeu celui viu” 5.8 “Domnl măririi” Filipeni 2.17 şi Marcu 1. La întrupare: “Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu” Marcu 1. APOSTOLI ŞI EVANGHELIŞTI Evangheliştii sinoptici fac referire la ambele firi.31 4. afirmă omniprezenţa Sa “Nimeni nu s-a suit la cer decât cel ce s-a pogorât din cer. Şi Pilat i-a dat voie. Toma “Domnul meu şi Dumnezeul meu” Ioan 20.39 3. Petru: Matei 16. Sf. şi Eu Îl cunosc pe Tatăl” MĂRTURIILE SF.1 şi Matei 1. El însuşi “Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele că Eu sunt!” Luca 24.1-17 şi Luca 3. Îşi atribuie aceeaşi activitate ca Tatăl (Ioan 5.38 “Iosif din Arimateea. aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţă în sine” Ioan 5. 144 . numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să i-l descopere” Unitate de fiinţă cu Tatăl Ioan 10. Este veşnic Ioan 8. dar într-ascuns.30 “Deci după ce a luat oţetul Iisus a spus “săvârşitu-s-a” şi plecându-şi capul.17). Atotputernic: Ioan 10.21-23-26.16 “Tu eşti Hristos.6 “Chipul lui Dumnezeu” 6. Cel unul născut din Tatăl”.27 “Nimeni nu cunoaşte pe Fiul. viaţă să aveţi întru numele Lui” Ioan 1. Ioan 19. Fiul Omului care este în cer” (Ioan 3. Ioan 1. fiind ucenic al lui Iisus. Pavel: I Timotei 3.11) şi la Schimbarea la Faţă. Matei 17.16 “Dumnezeu s-a arătat în trup” I Corinteni 2.În convorbirea cu Nicodim. de frica iudeilor.28. şi-a dat duhul”. numai Tatăl şi pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni.2 şi 20.

2. Fiul lui Dumnezeu poate fi zugrăvit. ci recunoaştem că cuvântul cel desăvârşit şi înainte de veacuri al lui Dumnezeu s-a făcut om în vremea din urmă pentru mântuirea noastră” Argumente raţionale: 1. Ca mijlocitor între Dumnezeu şi om. astfel încât sufletul are o cunoaştere umană. suferinţă. cu particularităţi individuale. Nu putem cunoaşte pe Dumnezeu decât prin Logosul întrupat. cinsteşte persoana divino-umană a lui Hristos. de la Niceea. se face văzută în trupul delimitat. nu prin ea însăşi. Ca om trebuia să vină în maximă apropiere de noi şi să ne înveţe “întrucât omul nu putea să înveţe decât de la semenul lui.Firea omenească nu este deci nimicită. cu două voinţe şi lucrări. că n-am putea fi luminaţi decât văzând lumina cu ochii noştri şi auzind cuvintele Lui cu urechile noastre (Sf Irineu). ci asumată.” Natura dumnezeiască a lui Hristos. PĂRINŢI Epistola sinodală a Sinodul II ecumenic: „Păstrăm neschimbată învăţătura despre întrupare şi nu primim nici o lipsire a trupului.52). care nu sunt antagonice. nici fără raţiune sau cu aceasta imperfectă. Luca 23. căci „creştea şi se întărea cu duhul” (Luca 2. cunoştea şi manifesta în ea tot ceea ce se cade lui Dumnezeu. Având trup văzut. ci prin unirea sa cu Cuvântul. nici fără suflet. Maxim Mărturisitorul afirmă că „Firea omenească a Fiului lui Dumnezeu.5. deoarece credinciosul care cinsteşte imaginea. somn. voinţa omenească urmând întotdeauna voinţei dumnezeieşti. MĂRTURII ALE SF. întristare. sete. dar fără afectele păcătoase. Sf. 145 . Mântuitorul trebuie să fie deodată Dumnezeu şi om. ca Dumnezeu să caute spre om şi omul să descopere pe Dumnezeu (Sf Ioan Gură de Aur).46 “Şi strigând Iisus cu glas mare a zis: Părinte. aşa cum s-a stabilit la Sinodul VII ecumenic. cu origine comună cu Dumnezeu şi omul ca să poată aduce împăcarea. nevăzută după fiinţă. pentru că nimeni altul nu putea să vestească pe Tatăl mai deplin decât Cuvântul Lui întrupat. suferă de oboseală. îi este foame. Ca învăţător desăvârşit trebuie să fie Dumnezeu şi om. TRADIŢIE ŞI SF. şi zicând acestea şi-a dat duhul!” Hristos are afectele firii umane: creşte. 787. în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu. bucurie.

XLII(1990). 3.prof. Teologia Logosului la Sf. 3-52. BIBLIOGRAFIE: Sf. nr. traducere din limba rusă de Angara Nyiri. în ST. Distincţiile pe care le facem sunt de natură didactică. nr. pp. 3. în ST. Ioan Bria. XLVI(1994). în “Studii Teologice”. 4. Lucian Turcescu. făcându-se blestem pentru noi) Mântuitorul trebuie să fie Dumnezeu şi om pentru ca n-am fi putut primi nestricăciunea şi nemurirea dacă n-am fi fost uniţi cu Cel nestricăcios şi nemuritor. Nicolai Buga. Bucureşti. 1977. pp. Pr. Ioan Coman. 49-70. John Meyendorff. pp. Pr. pp. nr. 1997. Iisus Hristos. cât şi de orice păcate personale. XXIV(1972). Prerogativele Mântuitorului ca om sunt naşterea supranaturală şi lipsa de păcat. Maxim Mărturisitorul. Hristos în gâdirea creştină răsăriteană. 516-527. vol. Leonţiu de Bizanţ. în Filocalia. Tache Sterea. Persoana Logosului iisus Hristos în lumina primelor patru secole patristice. 3/1991. 41-59. traducere din lb. Hristologia Sfântului Chiril al Alexandriei. 666-673. Bucureşti. Prof. şi om pentru că nu ne-am fi putut uni cu cel nestricăcios şi nemuritor dacă el nu s-ar fi făcut mai întâi cea ce suntem noi.13) Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii.Mânt a luat o fire asemenea omului pt ca să-i înveţe mai uşor pe oameni” (Sf. EIBMBOR. pp. Prof. 9-10. Răspunsuri către Talasie. Alexandr Men. Pr. 30 de capete împotriva lui Sever de Alexandria (traducere). nr. Maxim Mărturisitorul. atât strămoşesc. Hristologia. nu pentru că ar constitui două realităţi separate. în ST. 1998. Ca răscumpărător (Galateni 3. ÎNTREITA SLUJIRE A MÂNTUITORULUITORULUI RAPORTUL DINTRE PERSOANA ŞI OPERA MÂNTUITORULUITORULUI Persoana şi opera Mântuitorului sunt inseparabile. în ST. Editura Ştiinţifică. Fiul Omului. XXIX. 5-8. Chiril al Ierusalimului. Persoana lui Iisus Hristos şi opera realizată de El au la fel de 146 . engleză de Pr. nr. 4-6.

împăcând omenirea cu Dumnezeu şi refăcând ontologic natura umană ruinată prin păcat. b. Astfel că mântuirea dobândită de fiecare credincios are marca unor realităţi personale: între noi şi Hristos şi prin El. Refacerea legăturii harice cu Dumnezeu şi nestricăciunea firii. conduce împărăţia Sa spirituală. Ca profet. c. această situaţie. pentru readucerea omului la starea harică se cerea: Luminarea lui prin învăţătura adevărată şi deplină. Treime şi oameni. Întărirea şi susţinerea omului în această legătură printr-o putere mai presus de cea omenească. Întrucât păcatul strămoşesc a atras după sine ruperea legăturii harice între Dumnezeu şi om.mare importanţă întrucât nu ne putem impropria mântuirea realizată în şi prin Hristos decât prin acceptarea liberă a comuniunii cu Hristos şi prin Hristos cu întreaga Sf. condiţia obiectivă şi absolut necesară pentru mântuire ni se împărtăşeşte de către Duhul Sfânt prin umanitatea îndumnezeită a Mântuitorului. Ca arhiereu. În a. consecinţele neascultării au adus asupra omului vina şi pedepsele veşnice pentru păcat. îndeplinind opera de Mântuire în întreita slujire de profet. Ca împărat. restabilindu-se astfel comuniunea cu Dumnezeu. ne împărtăşeşte prin lucrările sfinţitoare pe care le-a aşezat în Biserică harul dumnezeiesc 147 . Treime. În aceste trei direcţii îşi îndreaptă Mântuitorul Hristos lucrarea Sa. Iisus Hristos îi luminează pe oameni aducându-le revelaţia dumnezeiască desăvârşită. biruind puterile răului. CELE TREI DEMNITĂŢI ALE MÂNTUITORULUITORULUI Mântuirea realizată de Iisus Hristos înseamnă eliberarea omului din robia păcatului şi a morţii şi refacerea ontologică a firii umane deteriorate prin păcat şi readucerea ei la “frumuseţea cea dintâi”. arhiereu şi împărat. prin însăşi jertfa trupului Său reface legătura dintre Dumnezeu şi oameni. prin care le descoperă adevărul cu privire la Dumnezeu şi voia Lui sfântă faţă de oameni. Harul d-zeiesc. între Sf. pe care a întemeiat-o în calitatea Sa de Cap al Bisericii.

dar pentru a evidenţia specificul fiecărei laturi a operei de răscumpărae în parte. roadele slujirii Sale profetice şi arhiereşti. Mântuitorul Hristos. arhiereu şi împărat. Ca arhiereu se dăruieşte. mijlocitor la Dumnezeu pentru oameni devine numai după întrupare. Ca profet îşi manifestă puterea dumnezeiască şi. Pavel le exprimă pe toate trei când spune “S-a făcut pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (I Corinteni 1.necesar mântuirii. aşa încât expunerea operei de mântuire este prezentarea lucrării lui Iisus Hristos ca profet. aşa încât cele trei slujiri sunt inseparabil unite în Hristos. Chiar numele de Hristos este traducerea cuvântului evreiesc “Meşia” care înseamnă “uns” şi exprimă întreita demnitate sau slujire exercitată de Mântuitorul Iisus Hristos pentru că în Vechiul Testament unşi erau numai profeţii. cumulând în Persoana Sa toate aceste demnităţi. Sf.30). conducându-ne spre împărăţia Sa cea cerească. Centrul slujirii Mântuitorul Iisus Hristos rămâne însă slujirea arhierească prin care El face în mod real legătura dintre Dumnezeu şi om. dar realizată în aceste trei direcţii. CHEMAREA PROFETICĂ Prin chemarea profetică a Mântuitorul se înţelege activitatea lui de învăţător prin care se descoperă lumii adevăruri absolute despre 148 . face minuni. SLUJIREA ARHIEREASCĂ şi DEMNITATEA ÎMPĂRĂTEASCĂ. este mai potrivit să se vorbească despre CHEMAREA PROFETICĂ. prin harul divin. care sunt inseparabile. Acelaşi Iisus Hristos este profet. Sf. fără să creeze prin aceasta o despărţire sau o separare reală. Răscumpărarea se realizează prin aceste trei slujiri sau demnităţi ale Mântuitorului Hristos. Aceste trei calităţi ale Mântuitorului sunt atât slujiri. învăţând. dar arhiereu. Învăţător şi împărat al lumii a fost Fiul lui Dumnezeu şi înainte de întrupare. în sensul că cele trei slujiri ale Mântuitorului ar fi despărţite în sine sau s-ar fi manifestat succesiv. nedespărţind lucrarea Sa mântuitoare în sectoare separate. totuşi ele sunt domenii distincte. Scriptură scoate în evidenţă când o latură când alta a întreitei slujiri a lui Hristos. arhiereu şi împărat. arhiereii şi împăraţii. iar ca împărat biruieşte puterea morţii şi împărtăşeşte în Biserică. cât şi demnităţi. este “Unsul” prin excelenţă. Deşi opera de mântuire este una singură. El este uns prin prezenţa Duhului Sfânt peste El.

ca şi mine. cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric.” El îşi dovedeşte calitatea de trimis al lui Dumnezeu Tatăl ca şi proorocii Vechiului Testament prin minunile pe care le săvârşeşte şi profeţiile cu privire la evenimentele viitoare. Cuprinsul învăţăturii Mântuitorul se referă la fiinţa. Iisus Hristos. atestând adevărurile dumnezeieşti descoperite cu însăşi viaţa Lui: Ioan 14. Pentru că profeţii vesteau adevărul doar parţial. b. confirmând prin fapte învăţătura Sa. voia Sa cu privire la Sine şi la lumea văzută şi nevăzută. El vesteşte pe Dumnezeu şi voia Sa. asistă şi păzeşte Biserica printr-o înrâurire permanentă şi pozitivă. Indirect chemarea îi este proprie desăvâr șit. Mântuitorul Hristos împlineşte chemarea profetică: a. în mod direct . legat de căderea Ierusalimului şi viaţa Bisericii.prin propria predică. Ca şi aceştia. la Biserică şi destinul omului în lume. până la sfârşitul veacurilor. pentru a înţelege. ci numai luminează. Ea începe în sens larg cu Întruparea. Aşadar.Dumnezeu. voia şi lucrările lui Dumnezeu. ci va avea lumina vieţii. Mântuitorul se asemănă cu profeţii Vechiului Testament. a aprofunda.15 “Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi. a trăi şi vesti adevărul descoperit de Iisus Hristos. iar Mântuitorul aduce revelaţia deplină el este “sfârşitul Legii”.6 “Iisus i-a zis: Eu sunt Calea.prin Apostoli şi urmaşii lor pe care-i luminează prin Duhul Sfânt pentru predicarea neîntreruptă şi explicarea corectă a advărului dumnezeiesc. Temeiurile scripturistice pentru chemarea profetică: Deuteronom 18. aducând revelaţia deplină şi săvârşeşte totul prin proprie-I putere. în Biserică .12 ”Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii. În sens propriu. în mod indirect. Chemarea profetică este strâns legată de lucrarea Duhului Sfânt în lume. începe de la Botez şi continuă până la înălţare. se vesteşte pe Sine care este Adevărul. fiind Dumnezeu. lucrările Sale. prin Hristos. în măsura descoperită lor de Dumnezeu. îndrumă poporul şi veghează asupra vieţii lui religioase şi morale. îţi va 149 . Dar între Mântuitorul Hristos şi ceilalţi profeţi există o mare deosebire: toţi ceilalţi profeţi vesteau adevărul şi săvârşeau minuni în virtutea şi în limitele puterii date lor de Dumnezeu. Ioan 8. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. Adevărul şi Viaţa. Duhul Sf venit în lume în chip personal la Cincizecime nu descoperă nimic nou faţă de ceea ce ne descoperise Hristos.

restaurează omul căzut în comuniune cu Dumnezeu.ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi. 150 . căci învăţătura Lui toate ţinuturile o aşteaptă.Isaia 53 unde este prezentat ca „robul lui Dumnezeu” care suferă pentru păcatele omenirii. să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului” Ioan 1. slujirea rhierească a Mântuitorul continuă până la sfârşitul veacurilor. Această restabilire a comuniunii cu Dumnezeu prin jertfa Mântuitorul pe cruce se numeşte împăcare.18-19 “Duhul Domnului este peste Mine. I Timotei 2. Mântuitorul Hristos înlătură vina şi pedeapsa.” Luca 4.9 “Cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot care vine în lume”. Nu va striga. El va propovădui legea Mea cu credincioşie. Dar Dumnezeu care “nu vrea moartea păcătosului” ci îndreptarea lui. şi în pieţe nu se va auzi glasul Lui. Prin patima şi moartea Sa în locul nostru. El nu va fi nici obosit. 11 ”Eu sunt păstorul cel bun. Pe temeiul dreptăţii şi sfinţeniei divine.1-4 „Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea. nu cu sânge de ţapi şi de viţei. ci cu însuşi sângele Său şi a dobândit o veşnică răscumpărare”. să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea. mărturia adusă la timpul său”. 6 ”Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi. până ce nu va fi aşezat legea pe pământ. SLUJIREA ARHIEREASCĂ În slujirea arhierească a Mântuitorul se cuprind toate suferinţele îndurate de El. M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima. de la întrupare până la moartea pe cruce pentru noi oamenii. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale”. conciliind dreptatea cu iubirea a hotărât Mântuirea neamului omenesc prin întruparea şi jertfa Fiului Său.Simboalele de credinţă şi Mărturisirile de credinţă şi mărturiile Sf.Cuvintele Mântuitorul însuşi şi ale Sf. Mântuitoruluirea obiectivă sau răscumpărare. în înţelepciunea Sa. Apostoli (Ioan 10. . pentru care M-a uns să binevestesc săracilor. nici sleit de puteri. trebuia pedepsit cu mortea veşnică. Că jertfa Mântuitorul de pe cruce a fost jertfă de răscumpărare pentru noi reiese din . iar ca jertfă reală euharistică. . nici nu va grăi tare. omul păcătuind greu. Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge. 12 ”El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor. Evrei 9.” Isaia 42.

fie iubirea lui nemărginită faţă de lume (Ioan 3. Sf. se actualizează mereu în jertfa euharistică din Biserică până la sfârşitul veacurilor. Începând cu Anselm de Canterbury (1033-1109). Romani 3.29) iar Mântuitorul mărturiseşte: “Acesta este Sângele Meu. Jertfa de pe cruce. Sf. preoţia lui Hristos este o preoţie veşnică. Părinţi au încercat să explice motivul pentru care Dumnezeu S-a adus jertfă pe cruce pentru mântuirea lumii: a. După Sf. Spre deosebire de preoţia lui Aaron. al Legii celei noi. Irineu şi Sf. ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20. Sf. moartea pe cruce a Domnului este pusă în legătură cu dreptatea divină ca jertfă substitutivă pentru păcatele noastre. pe care o readuce la unirea cu Sf. Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1. După Origen. Cât priveşte patimile Domnului ca act ce concentrează centrul slujirii arhiereşti a Mântuitorul. b.28) Sf. ca să ne răscumpere de sub blestemul legii”.16) ca temei al patimilor şi morţii Sale pe cruce. în teologia roomanocatolică medievală s-a încetăţenit înţelegerea jertfei ca necesitate morală 151 .15. Scriptură îl numeşte pe Hristos “preot după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6. care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26.20). II Corinteni 5.21). Ambrozie şi alţii. moartea pe cruce a Mântuitorului se explică prin iubirea Sa nemărginită faţă de oameni. spre firea Sa umană pe care o restaurează ontologic şi spre creaţie.21.5-11). fie caracterul ispăşitor al jertfei de pe cruce în locul nostru prin aceea că El “S-a făcut blestem pentru noi. aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22.25. Ioan Botezătorul zice“Iată Mielul lui Dumnezeu. Jertfa Lui are o întreită direcţie: spre Dumnezeu Tatăl. Treime. “se aduce jertfă de răscumpărare”. Atanasie cel Mare. “dându-şi sângele Său preţ de răscumpărare” (Galateni 3. odată săvârşită.28) sau ” Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi. Astfel se înţelege şi expresia “Fiul Omului a venit nu ca să I se slujească.Părinţi. Scriptură scoate în evidenţă fie chenoza (Filipeni 2. Sf. I Petru 2. universală şi unică.19).

dar nu este înlăturată nici cea de-a doua. Hristou Andrutzos. smerit şi călare pe asin. unde este numit “Domn”. 152 . vestind porunca Domnului. La intrarea în Ierusalim Hristos este aclamat ca un împărat (Marcu 11. Mesia este înfăţişat ca împărat care stă pe tronul lui David. muntele cel sfânt al Lui. In Vechiul Testament. şi împărăţia lui nu va avea sfârşit”. şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci. părintele său. La teologii ortodocşi predomină în special prima explicaţie a Sf. dar fără să constituie singura explicaţie. Motivul iubirii este aici lăsat în plan secundar. Irineu Mihălcescu.6 “Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion. este afirmată la Bunavestire şi mai apoi de către unii contemporani ai Săi şi e mărturisită de către Mântuitorul însuşi. şederea de-a dreapta Tatălui) îl arată ca Domn şi împărat. iar în faţa lui Pilat El însuşi recunoaşte că este împărat (Ioan 18. îngerul îl vesteşte ca împărat veşnic: Luca 1. Magii de la Răsărit caută pe “împăratul iudeilor” şi îi aduc daruri ca unui împărat (Matei 2. pogorârea la iad. Macarie. prin demnitatea împărătească se arată starea de slăvire.10). întrucât prin păcat I S-a adus Acestuia o ofensă. Minunile Mântuitorul.2-11). Teoria substitutivă penală se găseşte şi la unii dogmatişti ortodocşi ca Nicolae al Metoniei.32-33 “Acesta va fi mare şi Fiul Celui preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David. DEMNITATEA ÎMPĂRĂTEASCĂ Dacă primele două slujiri arată numai starea de chenoză a Mântuitorul. Demnitatea împărătească a Mântuitorului este anunţată prin proorociile Vechiului Testament. dar nu ca o explicare centrală a jertfei de pe cruce. mai cu seamă cele săvârşite cu Sine însuşi (Schimbarea la Faţă. care rămâne iubirea. domnind peste toate neamurile până la marginile pământului: Psalmul 2. pe mânzul asinei” În Noul Testament.” Zaharia 9. explicată prin vina noastră şi prin nevoia de satisfacţie dată dreptăţii lui Dumnezeu.substitutivă penală.33-36-37). înălţarea la cer. veseleşte-te fiica Ierusalimului că împăratul Tău vine la tine drept şi biruitor. Părinţi.9 “Bucură-te fiica Sionului. la Bunavestire.

Aspectul de jertfă al răscumpărării 153 . 6. Lucrarea de răscumpărare a fost explicată de Biserică în cursul istoriei prin diferite teorii.18). coborând la iad. dar care se realizează în trei direcţii. Teoria recapitulativă sau a cuprinderii în Sine a lumii pe care să o răscumpere. Între teoriile cu caracter juridic se cuvin a fi menţionate: 1. către care se îndreaptă de la început credinţa creştinilor. Teoria morală. Teoria penală sau a suferirii pedepsei lui Dumnezeu în locul lumii. 4. Teoria preţului de răscumpărare de la Diavol adică al stricării zapisului pe care l-a încheiat Diavolul cu Adam şi pe care l-a nimicit Mântuitorul. 5. eliberarea celor ţinuţi în împărăţia morţii. şederea de-a dreapta Tatălui şi întemeierea împărăţiei cerului. spune despre Sine după înviere: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe păMântuitorul” (Matei 28. Teoria preţului de răscumpărare plătit lui Dumnezeu pentru lume. Puterea împărătească a Mântuitorul şi-o exercită în timpul vieţii prin minuni şi prin stabilirea principiilor după care avea să se conducă Biserica Sa. ASPECTELE ESENŢIALE ALE OPEREI DE RĂSCUMPĂRARE Din cauza complexităţii şi bogăţiei de înţelesuri a operei de răscumpărare săvârşită de Mântuitorul. Ultima manifestare în timp ca împărat va fi Judecata de apoi şi înnoirea cerului şi pământului. Teoria ontologică sau a îndumnezeirii firii omeneşti prin ascultarea Mântuitorului şi jertfa de pe cruce. ea nu poate fi redusă la un singur aspect.Sf. învierea şi înălţarea la cer. prin coborârea la iad. 3. Lucrarea este la fel de importantă ca însăşi Persoana lui Iisus Hristos. corespunzătoare celor trei demnităţi ale Mântuitorului: 1. Pavel îl numeşte “Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (I Timotei 6. iar după patimi. potrivit căreia Mântuitorul devine model pentru om în tot ceea ce a făcut.15) iar Mântuitorul. teologia ortodoxă a reţinut răscumpărarea ca fiind o lucrare unitară. Cu toate aceste teorii cu privire la opera de răscumpărare a Mântuitorului ca act de ceea mai mare complexitate. care caută să arate eficienţa jertfei mântuitoare şi refacerea legăturii dintre Dumnezeu şi om. 2.

de bunăvoie şi din proprie iniţiativă s-a adus pe Sine jertfă lui Dumnezeu. întrucât Dumnezeu Tatăl L-a pedepsit pe Fiul Său cu moartea în locul lumii. Scriptură ne spune că Tatăl “L-a dat” pe Fiul Său.17-18 “Pentru aceasta mă iubeşte Tatăl. ASPECTUL DE JERTFĂ AL RĂSCUMPĂRĂRII Răscumpărarea săvârşită de Fiul lui Dumneeu este. L-a împovărat cu blestemul lumii şi La pedepsit în locul lumii: Ioan 3. Pavel subliniază aceeaşi idee: “Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi prinos şi jertfă lui Dumnezeu” Efeseni 5. ne-o prezintă sub un îndoit aspect: pe de o parte ni se spune că Mântuitorul însuşi. jertfă fără de prihană. L-a făcut jertfă pentru păcat. Aspectul recapitulativ al răscumpărării 1. În funcţie de aceste două aspecte. făcându-se pentru noi blestem. Putere am ca să-l pun şi putere am ca iarăşi săl iau”. în acord cu textul de la Ioan 10. care. S-a adus lui Dumnezeu pe Sine.2. ca jertfă de ispăşire. în primul rând. ca să slujiţi Dumnezeului celui viu?” (Evrei 9. idee exprimată prin teoria preţului răscumpărării plătit lui Dumnezeu şi pentru cea penală adică a suferirii pedepsei impuse de dreptatea divină. Sf. pentru că Eu îmi pun sufletul ca iarăşi să-l iau. va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte. căci scris este ‘Blestemat tot cel spânzurat pe lemn’”. Sf. Sf. Pe de altă parte însă. Aspectul ontologic al răscumpărării. referindu-se la jertfa Mântuitorului. 3.2 sau “Cu cât mai mult sângele lui Hristos. jertfa Mântuitorului este deodată reconsiderare adusă măreţiei şi dreptăţii lui Dumnezeu şi pedeapsă pentru păcat. Ascultarea Domnului ca ofrandă 154 . Nimeni nu-l ia de la Mine. îndreptată spre Dumnezeu Tatăl. ci Eu de la Mine însumi îl pun. pentru păcatele lumii. Scriptură.13 “Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii.16 “Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat. ci să aibă viaţă veşnică” sau Galateni 3. spre împlinirea dreptăţii Tatălui. ca tot cel ce crede în El să nu piară. În aspectul de jertfă al răscumpărării distingem între ascultarea Domnului ca ofrandă benevolă adusă lui Dumnezeu Tatăl şi moartea Lui ca plată nemeritată pentru păcatul luimii. prin Duhul cel veşnic.14).

155 . dar singur omul nu avea puterea de a o face. permanentă şi de o valoare infinită a răscumpărat firea umană pentru a percepe din nou în adevărata dimensiune a măririi lui Dumnezeu. Lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac l-am săvârşit” (Ioan 17. pentru că scris este: "Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn. Pentru împăcarea oamenilor cu Dumnezeu nu era suficientă readucerea omului de pe calea răului şi întărirea lui în bine. pentru că Hristos a primit moartea de bunăvoie cu toate că personal a fost fără de păcat. din iubire.13: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii. moartea Lui n-a fost o simplă pedeapsă de echivalenţă. a luat natura omenească pe care. dreptăţii şi slavei lui Dumnezeu în faţa oamenilor. Tatăl a trimis pe Fiul Său care. neascultarea oamenilor a întunecat în ochii lor slava sau mărirea divină: „Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor”. făcându-Se pentru noi blestem. Acesta nu putea fi decât persoană. ca să o mântuiască.23. trimiţând pe Fiul Său. nesocotire a lui Dumnezeu şi nesupunere faţă de porunca Lui. S-a făcut blestem pentru lume (Galateni 3. Pentru a izbăvi firea umană din moarte şi veşnica stricăciune. ci dreptatea dumnezeiască cerea refacerea slavei dumnezeieşti în ochii oamenilor. Refacerea slavei lui Dumnezeu în fiinţa umană era absolut necesară pentru mântuirea omului. Moartea Mântuitorului ca plată pentru păcat şi reevidenţiere a slavei divine Moartea este deodată pedeapsă suferită pentru păcat şi mijloc de evidenţiere a slavei dumnezeieşti.4). În această refacere a relaţiei dintre Dumnezeu din slavă şi omul căzut îşi vede Fiul împlinirea misiunii Sale: „Eu te-am preamărit pe Tine pe pământ. slăbirea voinţei şi pervertirea inimii. o ascultare cu valoare infinită. iar consecinţele acesteia sunt: căderea şi ruinarea firii care se arată în întunecarea minţii. Conform textului din Epistola către Romani 1. omenească după firea slăbănogită şi dumnezeiască după măreţia smereniei şi ascultării. Dar. ci o redescoperire a sfinţeniei. Pentru aceasta Dumnezeu însuşi a fost şi cel care a luat iniţiativa realizării ei. Or slava divină întunecată prin neascultare nu putea fii arătată decât prin ascultarea unuia dintre ei. care printr-o ascultare completă.").Păcatul primilor oameni este neascultare. întrupându-se.

ascultarea lui Iisus Hristos de Dumnzeu a însemnat ridicarea naturii umane din nestricăciune şi moarte până la îndumnezeire ca. Dacă neascultarea lui Adam de Dumnezeu şi păcatul lui a cauzat o stare de stricăciune şi moarte. a îndumnezeit-o desăvârşit. Dar. să devină. ci este transformare şi restaurare ontologică a naturii umane prin biruinţa morţii şi îndumnezeirea în har. Ridicarea firii umane la limita maximă posibilă prin îmbogăţirea acesteia cu puteri şi lucrări dumnezeieşti. ascultarea şi moartea Mântuitorului nu au avut doar caracterul unei echivalenţe juridice. o valoare de schimb.Pentru că moartea suportată de Mântuitorul Iisus Hristos a fost pentru păcatele lumii. dacă nu restaura şi natura umană în profunzimile ei. călcând cu moartea necuvenită peste moartea dreaptă. 2. după înviere. El nu ar fi dat umanităţii şi puterea de a stărui în bine. de a nu se reîntoarce la starea de neascultare. a devenit în Hristos moarte nedreaptă şi necuvenită. moartea Lui a fost nedreaptă şi necuvenită. în care bunătatea lui 156 . pe care a restaurat-o. De aceea. ci şi o însemnătate ontologică. Prin acceptarea liberă a morţii şi prin biruinţa câştigată asupra afectelor ireproşabile ale naturii Sale umane. firea umană revine la starea edenică. ASPECTUL ONTOLOGIC AL RĂSCUMPĂRĂRII Refacerea umanităţii din starea de păcat şi reîntoarcerea ei la relaţia cu Dumnezeu are şi o direcţie îndreptată spre firea Sa umană. moartea omului. Hristos o săvârșește în două etape: a. întrucât. întrucât Hristos a suportat-o personal ca unul ce era fără de păcat. de armonie cu voia Creatorului. Îndumnezeirea firii Sale omeneşti. odată împăcaţi cu Dumnezeu. a înviat consacrând etern slava lui Dumnezeu. cu care el S-a împovărat de bunăvoie. prin ascultarea şi jertfa Lui. aceasta a fost dreaptă şi cuvenită. Astfel. a ridicat firea Sa umană de la starea de pătimire şi stricăciune. cuvenită. jertfa Mântuitorului Hristos nu este o simplă plată pentru păcat. De aceea. făcând-o nestricăcioasă prin ascultarea nelimitată faţă de Dumnezeu. astfel restaurată. la cea de nepătimire şi nestricăciune. Ascultarea lui Iisus Hristos până la capăt şi împăcarea cu Dumnezeu Tatăl nu ar fi fost suficientă dacă. dreaptă şi cuvenită. El n-a putut fi ţinut de moarte ci. mediu prin care Dumnezeu ne împărtăşeşte harul Său sfinţitor şi mântuitor. Datorită acestui fapt. cu alte cuvinte.

Îndumnezeirea în sens propriu. b. Prima fază a îndumnezeirii ţine de la Întrupare până la jertfa de pe cruce. ASPECTUL RECAPITULATIV AL RĂSCUMPĂRĂRII. îndumnezeiţi în har. Deci. moartea şi învierea Sa. pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi. Pavel: Efeseni 2. cei ce eram morţi pentru greşelile noastre. patimile.4-6 “Dumnezeu. astăzi mă scol împreună cu Tine. printr-un proces de îndumnezeire treptată. în care omenitatea Lui. deţinând în cadrul omenirii poziţia unui nou Adam. în mod potenţial şi virtual. iar cea de-a doua începe o dată cu învierea și nu are sfârșit. Biserica exprimă această idee astfel: “Botează-Mă pe Mine şi întru Mine se vor curăţi greşelile oamenilor” sau “Ieri m-am îngropat împreună cu Tine Hristoase. 157 . ne-a cuprins pe toţi în Sine. Nedespărţită de cele două direcţii amintite.” În cântările bisericeşti. dobândeşte nestricăciunea după trup şi devine plină de energiile dumnezeieşti necreate. urmând să se realizeze în fapt prin iconomia ulterioară. Această direcţie constă în faptul că El. Dacă Mântuitorul a cuprins în Sine virtual pe toţi în tot ceea ce a făcut pentru mântuirea lumii. bogat fiind în milă. fără a-și pierde caracterul uman. prin jertfa Sa şi îndumnezeirea firii Sale omeneşti toţi oamenii au fost aduşi virtual. prin întreaga Sa viaţă de ascultare care culminează în moarte şi înviere. Aceasta o afirmă Sf.Dumnezeu ia chipul virtuţilor omeneşti. însuţi împreună mă preamăreşte Mântuitorule în împărăţia Ta” (Cântarea III a Canonului Învierii). jertfă lui Dumnezeu Tatăl şi au fost. Părinţi spun că întruparea Mântuitorul este “începutul mântuirii noastre” adică îndumnezeirea firii umane este dată numai potenţial. ne-a făcut vii împreună cu Hristos […] şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru cele cereşti în Iisus Hristos. în Hristos toţi oamenii au murit şi au înviat potenţial. ci a devenit astfel. prin viaţa de ascultare. duhovniceşte. potenţial. care este exprimată prin aspectul recapitulativ. opera de răscumpărare săvârşită de Mântuitorul are şi o direcţie îndreptată spre oameni. Astfel. ne-a recapitulat ca om pe noi toţi în tot ceea ce a făcut pentru mântuirea noastră. Sf. 3. după înviere. firea umană luată de Mântuitorul Hristos nu a fost dintru început în stare de îndumnezeire. De aceea.

pp. în care toţi au păcătuit şi întru care toţi mor: Romani 5. BIBLIOGRAFIE Pr. Iisus Hristos Pantocrator. respectiv să prefacă unirea virtuală cu Hristos într-o unire actuală. pp. Ion Bria. aşa în Hristos toţi vor învia” Pentru că Hristos cuprinde pe toţi în Sine virtual. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el. Bucureşti. 158 . Dar. acela aduce roadă multă.Dat fiind faptul că Mântuitorul Hristos ne-a cuprins tainic pe toţi în ceea ce a făcut pentru noi.12 “Că precum în Adam toţi mor. Anastasia. prin repetarea tainică a fiecărui act prin care Iisus a urcat ca om pe treptele îndumnezeirii. 75-126. Cât priveşte cuprinderea omenităţii întregi în El.12 “Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică. comuniune care se cere a fi permanentizată prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Pentru aceasta a lăsat învăţătura despre comuniunea intimă cu umanitatea Sa înviată şi îndumnezeită. căci fără Mine nu puteţi face nimic!” (Ioan 15. Dr. Bucureşti. Prof. Idem. Prof. De aici rezultă că mântuirea subiectivă individuală nu este decât însuşirea de către om în chip actual a ceea ce virtual are în Hristos. aşa moartea a trecut la toţi oamenii prin acela prin care toţi au păcătuit” sau I Corinteni 15. Bucureşti. Dumitru Stăniloae. aşa cum i-a cuprins Adam cel vechi. în timp ce prin Adam cel vechi urmaşii primesc o existenţă trecătoare. 1993. Pr. 1997. 222-240. vol. Iisus Hristos. Prof. pp. Pr. Dumitru Popescu. EIBMBOR. aceasta este analogică cuprinderii ei în Adam. 130-144. Bucureşti. îndumnezeirea pe care a realizat-o actual în firea Sa umană a realizat-o potenţial cu toată umanitatea. 2005. România Creştină. a IIa.5). El este numit Adam cel Nou. EIBMBOR.4) sau. pentru că El este “Viaţa noastră” (Coloseni 3. lumina lumii şi îndumnezeitorul omului. prin Adam cel Nou primesc o existenţă veşnică. ed. II. Teologia Dogmatică Ortodoxă. după propria mărturie: „Eu sunt viţa. Dr. voi sunteţi mlădiţele.

În d. între Sf. Persoana lui Iisus Hristos şi opera realizată de El au la fel de mare importanţă întrucât nu ne putem impropria mântuirea realizată în şi prin Hristos decât prin acceptarea liberă a comuniunii cu Hristos şi prin Hristos cu întreaga Sf. Harul d-zeiesc.ÎNTREITA SLUJIRE A MÂNTUITORULUITORULUI RAPORTUL DINTRE PERSOANA ŞI OPERA MÂNTUITORULUITORULUI Persoana şi opera Mântuitorului sunt inseparabile. pentru readucerea omului la starea harică se cerea: Luminarea lui prin învăţătura adevărată şi deplină. Treime şi oameni. nu pentru că ar constitui două realităţi separate. e. condiţia obiectivă şi absolut necesară pentru mântuire ni se împărtăşeşte de către Duhul Sfânt prin umanitatea îndumnezeită a Mântuitorului. Întrucât păcatul strămoşesc a atras după sine ruperea legăturii harice între Dumnezeu şi om. Ca profet. Întărirea şi susţinerea omului în această legătură printr-o putere mai presus de cea omenească. Treime. restabilindu-se astfel comuniunea cu Dumnezeu. arhiereu şi împărat. f. această situaţie. Distincţiile pe care le facem sunt de natură didactică. Refacerea legăturii harice cu Dumnezeu şi nestricăciunea firii. În aceste trei direcţii îşi îndreaptă Mântuitorul Hristos lucrarea Sa. Iisus Hristos îi luminează pe oameni aducându-le revelaţia dumnezeiască desăvârşită. CELE TREI DEMNITĂŢI ALE MÂNTUITORULUITORULUI Mântuirea realizată de Iisus Hristos înseamnă eliberarea omului din robia păcatului şi a morţii şi refacerea ontologică a firii umane deteriorate prin păcat şi readucerea ei la “frumuseţea cea dintâi”. 159 . Astfel că mântuirea dobândită de fiecare credincios are marca unor realităţi personale: între noi şi Hristos şi prin El. îndeplinind opera de Mântuire în întreita slujire de profet. prin care le descoperă adevărul cu privire la Dumnezeu şi voia Lui sfântă faţă de oameni. consecinţele neascultării au adus asupra omului vina şi pedepsele veşnice pentru păcat.

Deşi opera de mântuire este una singură. Chiar numele de Hristos este traducerea cuvântului evreiesc “Meşia” care înseamnă “uns” şi exprimă întreita demnitate sau slujire exercitată de Mântuitorul Iisus Hristos pentru că în Vechiul Testament unşi erau numai profeţii. Ca împărat. Răscumpărarea se realizează prin aceste trei slujiri sau demnităţi ale Mântuitorului Hristos. învăţând. Învăţător şi împărat al lumii a fost Fiul lui Dumnezeu şi înainte de întrupare. SLUJIREA ARHIEREASCĂ şi DEMNITATEA ÎMPĂRĂTEASCĂ.30). Pavel le exprimă pe toate trei când spune “S-a făcut pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (I Corinteni 1.Ca arhiereu. totuşi ele sunt domenii distincte. arhiereii şi împăraţii. împăcând omenirea cu Dumnezeu şi refăcând ontologic natura umană ruinată prin păcat. este mai potrivit să se vorbească despre CHEMAREA PROFETICĂ. Scriptură scoate în evidenţă când o latură când alta a întreitei slujiri a lui Hristos. 160 . conducându-ne spre împărăţia Sa cea cerească. face minuni. dar pentru a evidenţia specificul fiecărei laturi a operei de răscumpărae în parte. Aceste trei calităţi ale Mântuitorului sunt atât slujiri. cât şi demnităţi. aşa încât expunerea operei de mântuire este prezentarea lucrării lui Iisus Hristos ca profet. prin însăşi jertfa trupului Său reface legătura dintre Dumnezeu şi oameni. Ca profet îşi manifestă puterea dumnezeiască şi. fără să creeze prin aceasta o despărţire sau o separare reală. mijlocitor la Dumnezeu pentru oameni devine numai după întrupare. roadele slujirii Sale profetice şi arhiereşti. Sf. ne împărtăşeşte prin lucrările sfinţitoare pe care le-a aşezat în Biserică harul dumnezeiesc necesar mântuirii. care sunt inseparabile. în sensul că cele trei slujiri ale Mântuitorului ar fi despărţite în sine sau s-ar fi manifestat succesiv. nedespărţind lucrarea Sa mântuitoare în sectoare separate. dar realizată în aceste trei direcţii. Sf. Centrul slujirii Mântuitorul Iisus Hristos rămâne însă slujirea arhierească prin care El face în mod real legătura dintre Dumnezeu şi om. arhiereu şi împărat. Acelaşi Iisus Hristos este profet. biruind puterile răului. prin harul divin. pe care a întemeiat-o în calitatea Sa de Cap al Bisericii. arhiereu şi împărat. aşa încât cele trei slujiri sunt inseparabil unite în Hristos. Ca arhiereu se dăruieşte. conduce împărăţia Sa spirituală. dar arhiereu. iar ca împărat biruieşte puterea morţii şi împărtăşeşte în Biserică.

la Biserică şi destinul omului în lume. El vesteşte pe Dumnezeu şi voia Sa. începe de la Botez şi continuă până la înălţare. Ioan 8. voia Sa cu privire la Sine şi la lumea văzută şi nevăzută.12 ”Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii. cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric. Ea începe în sens larg cu Întruparea. pentru a înţelege. asistă şi păzeşte Biserica printr-o înrâurire permanentă şi pozitivă. Iisus Hristos. a trăi şi vesti adevărul descoperit de Iisus Hristos. Mântuitorul Hristos împlineşte 161 . El este uns prin prezenţa Duhului Sfânt peste El. Pentru că profeţii vesteau adevărul doar parţial. Cuprinsul învăţăturii Mântuitorul se referă la fiinţa. Duhul Sf venit în lume în chip personal la Cincizecime nu descoperă nimic nou faţă de ceea ce ne descoperise Hristos. În sens propriu. în măsura descoperită lor de Dumnezeu. ci va avea lumina vieţii. se vesteşte pe Sine care este Adevărul. aducând revelaţia deplină şi săvârşeşte totul prin proprie-I putere.” El îşi dovedeşte calitatea de trimis al lui Dumnezeu Tatăl ca şi proorocii Vechiului Testament prin minunile pe care le săvârşeşte şi profeţiile cu privire la evenimentele viitoare. atestând adevărurile dumnezeieşti descoperite cu însăşi viaţa Lui: Ioan 14. Chemarea profetică este strâns legată de lucrarea Duhului Sfânt în lume. voia şi lucrările lui Dumnezeu. Indirect chemarea îi este proprie desăvâr șit. Mântuitorul se asemănă cu profeţii Vechiului Testament. fiind Dumnezeu.6 “Iisus i-a zis: Eu sunt Calea.Mântuitorul Hristos. a aprofunda. lucrările Sale. iar Mântuitorul aduce revelaţia deplină el este “sfârşitul Legii”. ci numai luminează. confirmând prin fapte învăţătura Sa. Dar între Mântuitorul Hristos şi ceilalţi profeţi există o mare deosebire: toţi ceilalţi profeţi vesteau adevărul şi săvârşeau minuni în virtutea şi în limitele puterii date lor de Dumnezeu. este “Unsul” prin excelenţă. legat de căderea Ierusalimului şi viaţa Bisericii. CHEMAREA PROFETICĂ Prin chemarea profetică a Mântuitorul se înţelege activitatea lui de învăţător prin care se descoperă lumii adevăruri absolute despre Dumnezeu. Ca şi aceştia. prin Hristos. Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. Aşadar. îndrumă poporul şi veghează asupra vieţii lui religioase şi morale. până la sfârşitul veacurilor. cumulând în Persoana Sa toate aceste demnităţi.

conciliind dreptatea cu iubirea a hotărât Mântuirea neamului omenesc prin întruparea şi jertfa Fiului Său. Pe temeiul dreptăţii şi sfinţeniei divine. pentru care M-a uns să binevestesc săracilor. omul păcătuind greu. Mântuitorul Hristos înlătură vina şi pedeapsa. Dar Dumnezeu care “nu vrea moartea păcătosului” ci îndreptarea lui. iar ca jertfă reală euharistică.” Isaia 42. Temeiurile scripturistice pentru chemarea profetică: Deuteronom 18. slujirea rhierească a Mântuitorul continuă până la sfârşitul veacurilor. El nu va fi nici obosit. El va propovădui legea Mea cu credincioşie. şi în pieţe nu se va auzi glasul Lui. până ce nu va fi aşezat legea pe pământ.18-19 “Duhul Domnului este peste Mine. 162 . de la întrupare până la moartea pe cruce pentru noi oamenii. Această restabilire a comuniunii cu Dumnezeu prin jertfa Mântuitorul pe cruce se numeşte împăcare. îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi. nici nu va grăi tare.Isaia 53 unde este prezentat ca „robul lui Dumnezeu” care suferă pentru păcatele omenirii. Prin patima şi moartea Sa în locul nostru.” Luca 4. Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge. restaurează omul căzut în comuniune cu Dumnezeu.prin Apostoli şi urmaşii lor pe care-i luminează prin Duhul Sfânt pentru predicarea neîntreruptă şi explicarea corectă a advărului dumnezeiesc.15 “Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi. d. să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului” Ioan 1.1-4 „Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea.prin propria predică.9 “Cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot care vine în lume”. SLUJIREA ARHIEREASCĂ În slujirea arhierească a Mântuitorul se cuprind toate suferinţele îndurate de El. în Biserică . Nu va striga. nici sleit de puteri. trebuia pedepsit cu mortea veşnică. în mod direct . Că jertfa Mântuitorul de pe cruce a fost jertfă de răscumpărare pentru noi reiese din . M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima. în mod indirect. în înţelepciunea Sa. să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea. Mântuitoruluirea obiectivă sau răscumpărare.chemarea profetică: c. căci învăţătura Lui toate ţinuturile o aşteaptă. ca şi mine.

fie iubirea lui nemărginită faţă de lume (Ioan 3. universală şi unică. Jertfa Lui are o întreită direcţie: spre Dumnezeu Tatăl. 12 ”El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor. mărturia adusă la timpul său”. Părinţi. şi a dobândit o veşnică răscumpărare”). Astfel se înţelege şi expresia “Fiul Omului a venit nu ca să I se slujească. “dându-şi sângele Său preţ de răscumpărare” (Galateni 3.16) ca temei al patimilor şi morţii Sale pe cruce. Sf. pe care o readuce la unirea cu Sf. Romani 3. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale”.21). moartea pe cruce a Mântuitorului se explică prin iubirea Sa nemărginită faţă de oameni. Sf. 11 ”Eu sunt păstorul cel bun. nu cu sânge de ţapi şi de viţei. odată săvârşită. fie caracterul ispăşitor al jertfei de pe cruce în locul nostru prin aceea că El “S-a făcut blestem pentru noi. 6 ”Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi. ca să ne răscumpere de sub blestemul legii”. După Origen. Apostoli (Ioan 10. se actualizează mereu în jertfa euharistică din Biserică până la sfârşitul veacurilor. ci cu însuşi sângele Său.20).21. Scriptură scoate în evidenţă fie chenoza (Filipeni 2. Simboalele de credinţă şi Mărturisirile de credinţă şi mărturiile Sf.15. preoţia lui Hristos este o preoţie veşnică. Ambrozie şi alţii. aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22. ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20. al Legii celei noi. II Corinteni 5. 163 . I Petru 2.25. Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1. Scriptură îl numeşte pe Hristos “preot după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6.29) iar Mântuitorul mărturiseşte: “Acesta este Sângele Meu.19). “se aduce jertfă de răscumpărare”. I Timotei 2. Jertfa de pe cruce. Sf. Treime.28) Sf.28) sau ” Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi. spre firea Sa umană pe care o restaurează ontologic şi spre creaţie. care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26. Părinţi au încercat să explice motivul pentru care Dumnezeu S-a adus jertfă pe cruce pentru mântuirea lumii: c. Spre deosebire de preoţia lui Aaron. Sf.- - Cuvintele Mântuitorul însuşi şi ale Sf. Evrei 9.5-11). Ioan Botezătorul zice“Iată Mielul lui Dumnezeu. Cât priveşte patimile Domnului ca act ce concentrează centrul slujirii arhiereşti a Mântuitorul.

DEMNITATEA ÎMPĂRĂTEASCĂ Dacă primele două slujiri arată numai starea de chenoză a Mântuitorul. Minunile Mântuitorul. muntele cel sfânt al Lui. După Sf. Părinţi. veseleşte-te fiica Ierusalimului că împăratul Tău vine la tine drept şi biruitor. mai cu seamă cele săvârşite cu Sine însuşi (Schimbarea la Faţă. Teoria substitutivă penală se găseşte şi la unii dogmatişti ortodocşi ca Nicolae al Metoniei. dar nu ca o explicare centrală a jertfei de pe cruce. înălţarea la cer. şederea de-a dreapta Tatălui) îl arată ca Domn şi împărat. prin demnitatea împărătească se arată starea de slăvire.” Zaharia 9. unde este numit “Domn”. La teologii ortodocşi predomină în special prima explicaţie a Sf. vestind porunca Domnului. In Vechiul Testament. moartea pe cruce a Domnului este pusă în legătură cu dreptatea divină ca jertfă substitutivă pentru păcatele noastre. pe mânzul asinei” În Noul Testament. explicată prin vina noastră şi prin nevoia de satisfacţie dată dreptăţii lui Dumnezeu. domnind peste toate neamurile până la marginile pământului: Psalmul 2. îngerul îl vesteşte ca împărat veşnic: Luca 1. Macarie. Demnitatea împărătească a Mântuitorului este anunţată prin proorociile Vechiului Testament. este afirmată la Bunavestire şi mai apoi de către unii contemporani ai Săi şi e mărturisită de către Mântuitorul însuşi. care rămâne iubirea. întrucât prin păcat I S-a adus Acestuia o ofensă.d. în teologia roomanocatolică medievală s-a încetăţenit înţelegerea jertfei ca necesitate morală substitutivă penală. Atanasie cel Mare. smerit şi călare pe asin. la Bunavestire. Hristou Andrutzos. dar nu este înlăturată nici cea de-a doua. Mesia este înfăţişat ca împărat care stă pe tronul lui David. Motivul iubirii este aici lăsat în plan secundar. dar fără să constituie singura explicaţie. Începând cu Anselm de Canterbury (1033-1109).6 “Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion.32-33 “Acesta va fi mare şi Fiul Celui preaînalt se va chema şi 164 . Irineu Mihălcescu. Irineu şi Sf. pogorârea la iad.9 “Bucură-te fiica Sionului.

Între teoriile cu caracter juridic se cuvin a fi menţionate: 7.Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David. şi împărăţia lui nu va avea sfârşit”.Teoria preţului de răscumpărare de la Diavol adică al stricării zapisului pe care l-a încheiat Diavolul cu Adam şi pe care l-a nimicit 165 . ASPECTELE ESENŢIALE ALE OPEREI DE RĂSCUMPĂRARE Din cauza complexităţii şi bogăţiei de înţelesuri a operei de răscumpărare săvârşită de Mântuitorul. Sf. prin coborârea la iad. şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci.10). eliberarea celor ţinuţi în împărăţia morţii. 8. potrivit căreia Mântuitorul devine model pentru om în tot ceea ce a făcut.Teoria morală. ea nu poate fi redusă la un singur aspect.15) iar Mântuitorul. La intrarea în Ierusalim Hristos este aclamat ca un împărat (Marcu 11. 11. către care se îndreaptă de la început credinţa creştinilor. 12. Lucrarea este la fel de importantă ca însăşi Persoana lui Iisus Hristos. Magii de la Răsărit caută pe “împăratul iudeilor” şi îi aduc daruri ca unui împărat (Matei 2. Pavel îl numeşte “Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (I Timotei 6.33-36-37). şederea de-a dreapta Tatălui şi întemeierea împărăţiei cerului. 9. 10. Teoria preţului de răscumpărare plătit lui Dumnezeu pentru lume. Lucrarea de răscumpărare a fost explicată de Biserică în cursul istoriei prin diferite teorii. învierea şi înălţarea la cer. Teoria penală sau a suferirii pedepsei lui Dumnezeu în locul lumii. spune despre Sine după înviere: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe păMântuitorul” (Matei 28. Teoria ontologică sau a îndumnezeirii firii omeneşti prin ascultarea Mântuitorului şi jertfa de pe cruce. Puterea împărătească a Mântuitorul şi-o exercită în timpul vieţii prin minuni şi prin stabilirea principiilor după care avea să se conducă Biserica Sa. iar în faţa lui Pilat El însuşi recunoaşte că este împărat (Ioan 18. care caută să arate eficienţa jertfei mântuitoare şi refacerea legăturii dintre Dumnezeu şi om. iar după patimi. părintele său.18).2-11).Teoria recapitulativă sau a cuprinderii în Sine a lumii pe care să o răscumpere. Ultima manifestare în timp ca împărat va fi Judecata de apoi şi înnoirea cerului şi pământului.

Mântuitorul, coborând la iad.
Cu toate aceste teorii cu privire la opera de răscumpărare a Mântuitorului
ca act de ceea mai mare complexitate, teologia ortodoxă a reţinut
răscumpărarea ca fiind o lucrare unitară, dar care se realizează în trei
direcţii, corespunzătoare celor trei demnităţi ale Mântuitorului:
4. Aspectul de jertfă al răscumpărării
5. Aspectul ontologic al răscumpărării.
6. Aspectul recapitulativ al răscumpărării
4. ASPECTUL

DE JERTFĂ AL RĂSCUMPĂRĂRII

Răscumpărarea săvârşită de Fiul lui Dumneeu este, în primul rând,
îndreptată spre Dumnezeu Tatăl, ca jertfă de ispăşire, idee exprimată prin
teoria preţului răscumpărării plătit lui Dumnezeu şi pentru cea penală
adică a suferirii pedepsei impuse de dreptatea divină.
Sf. Scriptură, referindu-se la jertfa Mântuitorului, ne-o prezintă sub un
îndoit aspect: pe de o parte ni se spune că Mântuitorul însuşi, de
bunăvoie şi din proprie iniţiativă s-a adus pe Sine jertfă lui Dumnezeu, în
acord cu textul de la Ioan 10,17-18 “Pentru aceasta mă iubeşte Tatăl,
pentru că Eu îmi pun sufletul ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci
Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am ca să-l pun şi putere am ca iarăşi săl iau”. Sf. Pavel subliniază aceeaşi idee: “Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat
pe Sine pentru noi prinos şi jertfă lui Dumnezeu” Efeseni 5,2 sau “Cu cât
mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui
Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele
cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu?” (Evrei 9,14).
Pe de altă parte însă, Sf. Scriptură ne spune că Tatăl “L-a dat” pe Fiul
Său, L-a făcut jertfă pentru păcat, L-a împovărat cu blestemul lumii şi La pedepsit în locul lumii: Ioan 3,16 “Căci atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” sau Galateni 3,13 “Hristos ne-a
răscumpărat din blestemul legii, făcându-se pentru noi blestem, căci scris
este ‘Blestemat tot cel spânzurat pe lemn’”.
În funcţie de aceste două aspecte, jertfa Mântuitorului este deodată
reconsiderare adusă măreţiei şi dreptăţii lui Dumnezeu şi pedeapsă
pentru păcat, întrucât Dumnezeu Tatăl L-a pedepsit pe Fiul Său cu

166

moartea în locul lumii, pentru păcatele lumii. În aspectul de jertfă al
răscumpărării distingem între ascultarea Domnului ca ofrandă benevolă
adusă lui Dumnezeu Tatăl şi moartea Lui ca plată nemeritată pentru
păcatul luimii, spre împlinirea dreptăţii Tatălui.
Ascultarea Domnului ca ofrandă
Păcatul primilor oameni este neascultare, nesocotire a lui Dumnezeu şi
nesupunere faţă de porunca Lui, iar consecinţele acesteia sunt: căderea
şi ruinarea firii care se arată în întunecarea minţii, slăbirea voinţei şi
pervertirea inimii.
Conform textului din Epistola către Romani 1,23, neascultarea oamenilor
a întunecat în ochii lor slava sau mărirea divină: „Şi au schimbat slava lui
Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios
şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor”. Pentru
împăcarea oamenilor cu Dumnezeu nu era suficientă readucerea omului
de pe calea răului şi întărirea lui în bine, ci dreptatea dumnezeiască cerea
refacerea slavei dumnezeieşti în ochii oamenilor. Or slava divină
întunecată prin neascultare nu putea fii arătată decât prin ascultarea
unuia dintre ei, o ascultare cu valoare infinită. Acesta nu putea fi decât
persoană, omenească după firea slăbănogită şi dumnezeiască după
măreţia smereniei şi ascultării.
Refacerea slavei lui Dumnezeu în fiinţa umană era absolut necesară
pentru mântuirea omului, dar singur omul nu avea puterea de a o face.
Pentru aceasta Dumnezeu însuşi a fost şi cel care a luat iniţiativa
realizării ei, trimiţând pe Fiul Său, care printr-o ascultare completă,
permanentă şi de o valoare infinită a răscumpărat firea umană pentru a
percepe din nou în adevărata dimensiune a măririi lui Dumnezeu. În
această refacere a relaţiei dintre Dumnezeu din slavă şi omul căzut îşi
vede Fiul împlinirea misiunii Sale: „Eu te-am preamărit pe Tine pe pământ.
Lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac l-am săvârşit” (Ioan 17,4).
Moartea Mântuitorului ca plată pentru păcat şi reevidenţiere a slavei divine
Moartea este deodată pedeapsă suferită pentru păcat şi mijloc de
evidenţiere a slavei dumnezeieşti. Pentru a izbăvi firea umană din moarte
şi veşnica stricăciune, din iubire, Tatăl a trimis pe Fiul Său care,
întrupându-se, a luat natura omenească pe care, ca să o mântuiască, S-a

167

făcut blestem pentru lume (Galateni 3,13: „Hristos ne-a răscumpărat din
blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este:
"Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn."). Dar, pentru că Hristos a primit
moartea de bunăvoie cu toate că personal a fost fără de păcat, moartea
Lui n-a fost o simplă pedeapsă de echivalenţă, ci o redescoperire a
sfinţeniei, dreptăţii şi slavei lui Dumnezeu în faţa oamenilor.
Pentru că moartea suportată de Mântuitorul Iisus Hristos a fost pentru
păcatele lumii, cu care el S-a împovărat de bunăvoie, aceasta a fost
dreaptă şi cuvenită. Dar, întrucât Hristos a suportat-o personal ca unul
ce era fără de păcat, moartea Lui a fost nedreaptă şi necuvenită. Astfel,
moartea omului, dreaptă şi cuvenită, a devenit în Hristos moarte
nedreaptă şi necuvenită. De aceea, El n-a putut fi ţinut de moarte ci,
călcând cu moartea necuvenită peste moartea dreaptă, cuvenită, a înviat
consacrând etern slava lui Dumnezeu.
5. ASPECTUL

ONTOLOGIC AL RĂSCUMPĂRĂRII

Refacerea umanităţii din starea de păcat şi reîntoarcerea ei la relaţia cu
Dumnezeu are şi o direcţie îndreptată spre firea Sa umană, pe care a
restaurat-o, a îndumnezeit-o desăvârşit, făcând-o nestricăcioasă prin
ascultarea nelimitată faţă de Dumnezeu. Prin acceptarea liberă a morţii şi
prin biruinţa câştigată asupra afectelor ireproşabile ale naturii Sale
umane, firea umană revine la starea edenică, de armonie cu voia
Creatorului. Ascultarea lui Iisus Hristos până la capăt şi împăcarea cu
Dumnezeu Tatăl nu ar fi fost suficientă dacă, odată împăcaţi cu
Dumnezeu, El nu ar fi dat umanităţii şi puterea de a stărui în bine, de a
nu se reîntoarce la starea de neascultare, cu alte cuvinte, dacă nu
restaura şi natura umană în profunzimile ei. De aceea, ascultarea şi
moartea Mântuitorului nu au avut doar caracterul unei echivalenţe
juridice, ci şi o însemnătate ontologică, întrucât, prin ascultarea şi jertfa
Lui, a ridicat firea Sa umană de la starea de pătimire şi stricăciune, la cea
de nepătimire şi nestricăciune.
Dacă neascultarea lui Adam de Dumnezeu şi păcatul lui a cauzat o stare
de stricăciune şi moarte, ascultarea lui Iisus Hristos de Dumnzeu a
însemnat ridicarea naturii umane din nestricăciune şi moarte până la
îndumnezeire ca, astfel restaurată, să devină, după înviere, mediu prin
care Dumnezeu ne împărtăşeşte harul Său sfinţitor şi mântuitor.

168

Datorită acestui fapt, jertfa Mântuitorului Hristos nu este o simplă plată
pentru păcat, o valoare de schimb, ci este transformare şi restaurare
ontologică a naturii umane prin biruinţa morţii şi îndumnezeirea în har.
Îndumnezeirea firii Sale omeneşti, Hristos o săvârșește în două etape:
c. Ridicarea firii umane la limita maximă posibilă prin îmbogăţirea
acesteia cu puteri şi lucrări dumnezeieşti, în care bunătatea lui
Dumnezeu ia chipul virtuţilor omeneşti, fără a-și pierde caracterul uman;
d. Îndumnezeirea în sens propriu, în care omenitatea Lui, după înviere,
dobândeşte nestricăciunea după trup şi devine plină de energiile
dumnezeieşti necreate.
Prima fază a îndumnezeirii ţine de la Întrupare până la jertfa de pe cruce,
iar cea de-a doua începe o dată cu învierea și nu are sfârșit. Deci, firea
umană luată de Mântuitorul Hristos nu a fost dintru început în stare de
îndumnezeire, ci a devenit astfel, printr-un proces de îndumnezeire
treptată, prin întreaga Sa viaţă de ascultare care culminează în moarte şi
înviere. De aceea, Sf. Părinţi spun că întruparea Mântuitorul este
“începutul mântuirii noastre” adică îndumnezeirea firii umane este dată
numai potenţial, urmând să se realizeze în fapt prin iconomia ulterioară.
6. ASPECTUL

RECAPITULATIV AL RĂSCUMPĂRĂRII.

Nedespărţită de cele două direcţii amintite, opera de răscumpărare
săvârşită de Mântuitorul are şi o direcţie îndreptată spre oameni, care este
exprimată prin aspectul recapitulativ. Această direcţie constă în faptul că
El, deţinând în cadrul omenirii poziţia unui nou Adam, ne-a cuprins pe
toţi în Sine, în mod potenţial şi virtual, ne-a recapitulat ca om pe noi toţi
în tot ceea ce a făcut pentru mântuirea noastră, prin viaţa de ascultare,
patimile, moartea şi învierea Sa. Astfel, în Hristos toţi oamenii au murit şi
au înviat potenţial.
Dacă Mântuitorul a cuprins în Sine virtual pe toţi în tot ceea ce a făcut
pentru mântuirea lumii, prin jertfa Sa şi îndumnezeirea firii Sale omeneşti
toţi oamenii au fost aduşi virtual, duhovniceşte, jertfă lui Dumnezeu Tatăl
şi au fost, potenţial, îndumnezeiţi în har. Aceasta o afirmă Sf. Pavel:
Efeseni 2,4-6 “Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu
care ne-a iubit pe noi, cei ce eram morţi pentru greşelile noastre, ne-a făcut
vii împreună cu Hristos […] şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a
aşezat întru cele cereşti în Iisus Hristos.”

169

În cântările bisericeşti, Biserica exprimă această idee astfel: “Botează-Mă
pe Mine şi întru Mine se vor curăţi greşelile oamenilor” sau “Ieri m-am
îngropat împreună cu Tine Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine;
însuţi împreună mă preamăreşte Mântuitorule în împărăţia Ta” (Cântarea III
a Canonului Învierii).
Dat fiind faptul că Mântuitorul Hristos ne-a cuprins tainic pe toţi în ceea
ce a făcut pentru noi, îndumnezeirea pe care a realizat-o actual în firea Sa
umană a realizat-o potenţial cu toată umanitatea. De aici rezultă că
mântuirea subiectivă individuală nu este decât însuşirea de către om în
chip actual a ceea ce virtual are în Hristos, respectiv să prefacă unirea
virtuală cu Hristos într-o unire actuală, prin repetarea tainică a fiecărui
act prin care Iisus a urcat ca om pe treptele îndumnezeirii.
Cât priveşte cuprinderea omenităţii întregi în El, aceasta este analogică
cuprinderii ei în Adam, în care toţi au păcătuit şi întru care toţi mor:
Romani 5,12 “Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat
moartea, aşa moartea a trecut la toţi oamenii prin acela prin care toţi au
păcătuit” sau I Corinteni 15,12 “Că precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos
toţi vor învia”
Pentru că Hristos cuprinde pe toţi în Sine virtual, aşa cum i-a cuprins
Adam cel vechi, El este numit Adam cel Nou. Dar, în timp ce prin Adam cel
vechi urmaşii primesc o existenţă trecătoare, prin Adam cel Nou primesc
o existenţă veşnică. Pentru aceasta a lăsat învăţătura despre comuniunea
intimă cu umanitatea Sa înviată şi îndumnezeită, comuniune care se cere
a fi permanentizată prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, pentru că El
este “Viaţa noastră” (Coloseni 3,4) sau, după propria mărturie: „Eu sunt
viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce
roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic!” (Ioan 15,5).

BIBLIOGRAFIE
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. a IIa, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, pp. 75-126.
Idem, Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Anastasia,
Bucureşti, 1993.

170

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR,
Bucureşti, 2005, pp. 222-240.
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, România
Creştină, Bucureşti, pp. 130-144.

UNIREA FIRII DUMNEZEIEŞTI CU CEA UMANĂ ÎN PERSOANA LUI
IISUS HRISTOS
UNIREA

FIRILOR ÎN

PERSOANA DOMNULUI HRISTOS

Potrivit Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, Mântuitorul Hristos este
deodată Dumnezeu adevărat şi om adevărat, cu două firi, omenească şi
dumnezeiască, unite într-un singur ipostas sau persoană, Ipostasul veşnic
al Cuvântului sau Logosului dumnezeiesc întrupat. Ipostasul este starea
de sine a unei firi sau naturi, în strânsă unitate cu alte entită ți care posedă
aceeași natură. Este subiectul unei naturi, pentru că natura “trebuie să
subziste într-un “cine” sau “ceva”. Realitatea supremă trebuie să aibă
caracter personal,” după expresia Părintelui Stăniloae.
După natura dumnezeiască, El este născut din veci din Tatăl. Cel mai
relevant text este cel al Sf. Pavel, din Coloseni 1, 15-20. Iisus este numit
aici “chipul lui Dumnezeu”, creator, veşnic, înviat din morţi,
răscumpărătorul făpturii, prin bunăvoinţa Tatălui. Aceste calităţi îl
deosebesc de îngeri, care aveau o anumită veneraţie printre locuitorii din
Colose.
După firea omenească, nu a existat înainte de întrupare, iar după
întrupare firea omenească nu există într-un ipostas propriu, în afara
ipostasului Cuvântului, ci începe să se formeze şi să existe dintru început
ca fire a ipostasului veşnic al Cuvântului dumnezeiesc, circumscris în
sânul feciorelnic al Sfintei Fecioare. “Înainte de întrupare firile erau
despărţite, Dumnezeu era numai El şi firea omenească numai ea,” spune Sf.
Nicolae Cabasila. Întruparea lui Dumnezeu se face în ipostasul perfect și
veșnic al lui Iisus Hristos ca adoua Persoană a Sfintei Treimi, ceea ce distinge
definitiv învăţătura creştină de preceptele iudaice, desfiin țate de Sf. Pavel. Firea Lui

171

întâi-născut…cu sânge pe cruce” aduce pace în cer şi pe pământ de și este victima violenței. afară de păcat”. Prin aceasta. Chiril al Alexandriei. apoi completată la Sinodul VI ecumenic. Constantinopol 681. dar oficial ea a fost formulată la Sinodul III ecumenic. firea umană se ridică la valoarea ei iniţială. ci umanitatea Sa este ENIPOSTAZIATĂ sau cuprinsă în ipostasul veşnic al Cuvântului întrupat (Leonţiu de Ierusalim şi Sf. Ca Fiu al lui Dumnezeu Hristos este preexistent sau veşnic. ISTORICUL DOGMEI Învăţătura a existat în Biserică dintotdeauna. Prin umanitatea Sa. aşa încât omenitatea asumată de Hristos devine centrul sălăşluirii dumnezeirii. A fost dezvoltată şi precizată la Sinodul IV ecumenic. “fie tronuri. În persoana Lui este prezent Dumnezeu însuşi. străin. “văzute şi nevăzute”. considerând 172 . Treime. care avea să devină preocupare pentru unii teologi. Efes. în Sf. începătorii…fie lucruri create”. 431. spune formula sinodală. În El se unesc “cele din cer şi de pe pământ”. Calcedon 451. care a condamnat nestorianismul şi a aprobat cele 12 Anatematisme ale Sf. arătând că Maria L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu în care umanitatea și dumnezeirea sunt nedespărțite . dar se uneşte cu umanitatea. arătându-se şi modul de unire al celor două firi. iar prin dumnezeire repune în faţa umanităţii chipul veşnic al lui Dumnezeu. Cauza cea mai însemnată a formulării dogmei a constituit-o abaterea de la dreapta credinţă: Nestorianismul: despărţea atât de mult cele două firi ale Mântuitorului încât făcea din fiecare fire o persoană aparte. capabilă să primească pe Dumnezeu Cuvântul. Unirea firii omeneşti cu firea dumnezeiască a Logosului divin în ipostasul veşnic al Cuvântului lui Dumnezeu întrupat se numeşte unire ipostatică sau personală. domnii.omenească nu este nici lipsită de ipostas şi nici nu introduce un al patrulea ipostas. Ioan Damaschin) Unirea firilor are caracter nediferenţiat şi antinomic. “El este fără început. Hristos reface natura umană neascultătoare. împotriva monotelismului. Acest aspect soluţionează satisfăcător şi problema istoricităţii personale a lui Hristos. “Hristos este de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după omenitate.

Firile sunt unite în mod neconfundat. sau cel mult hristotokos. + 454) profesa că cele două firi. Monoteli(ti)smul (Patriarhul Serghie al Constantinopolului. cea dumnezeiască. dar în nici un caz nu theotokos Monofizitismul (Eutihie. aşa încât în Iisus Hristos nu a rămas decât o singură fire. Firea omenească rămânea creată şi muritoare. Logosul divin doar a locuit în omul Hristos ca într-un templu. Acesta a fost doar purtător de Dumnezeu şi nu Dumnezeu-om. omenească și dumnezeiască. lăsând să moară pe cruce pe omul Hristos. ci pe OMUL Hristos. pentru că nu mai este o unire prin alipire sau relaţie. adică primirea firii umane în Ipostasul pre-existent al lui Dumnezeu Cuvântul. Aceasta este realitatea pe care a numit-o Leonţiu de Bizanţ (secolul VI) “enipostaziere”. 431) a definit unirea firilor în persoana Domnului cu următoarea definiţie: “Cunoscut în două firi. Sinodul IV ecumenic (Calcedon. Astfel. ci o încercare de eliminare a unor formulări extreme şi contestabile. umbri sau copleşi firea umană. nedespărţit şi inseparabil. lipsind firea omenească de voinţă şi de lucrare proprie o desfiinţează. fără a anula. ca în Moise şi prooroci şi L-a părăsit la patimi. cea dumnezeiască. Erezia avea ca efect şi reducerea capacităţii de cunoaştere a lui Hristos și putea sub semnul întrebării aspectul recapitulării omenirii în persoana lui Hristos în stare de jertfă. adică fiecare îşi păstrează firea 173 . iar Fecioara nu L-a născut pe Dumnezeu. fie la umanitatea Sa. monotelismul devine un monofizitism deghizat. prin comunicare. neconfundat. neschimbat. Relaţia lui Dumnezeu cu omul devine mai deplină decât înainte de întrupare. întrucât. Deosebirea firilor nu este nicidecum desfiinţată prin unire. UNIREA DUMNEZEIRII CU OMENITATEA Unirea naturilor se face prin şi datorită persoanei sau ipostasului unic în Hristos omul. sec VII) a încercat o reconciliere în sensul că Iisus Hristos a avut două firi dar numai o singură voinţă şi o singură lucrare. Formula nu a încercat o epuizare prin definiţie a persoanei Domnului Hristos. ci proprietăţile fiecărei firi sunt păstrate şi participă într-o persoană şi un ipostas”. fie cu privire la dumnezeirea. firea omenească fiind absorbită de firea dumnezeiască.că firea este echivalentă cu persoana. ci directă. în care s-a contopit cea omenească. a. adică este anthropotokos. odată cu întruparea s-au contopit.

d. devenind el însuşi subiect al ei. cât şi unitatea persoanei. Prin întrupare nu s-a produs vreo schimbare în Sf. Cu toate acestea. ci pentru că este proprie deplin Fiului. Treimi. de la El la noi. Treimi. pentru că El n-a luat firea omenească cu un ipostas propriu omenesc. Nu se confundă una cu alta. Trebuie să se reţină faptul că formulele sunt toate negative. c. Firile sunt unite în mod nedespărțit în momentul întrupării şi nu se mai despart niciodată. Dacă Fiul n-ar fi pătimit. Sunt unite în mod neschimbat: fiecare fire îşi păstrează voinţa. Termenul „perihoreză” aparţine Sf. Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu. întrucât harul lui Dumnezeu se mai revarsă în natura umană a Mântuitorului şi. Ioan Damaschin şi prin el se exprimă atât dualitatea firilor. ci strălucesc una prin alta. Cele două firi se unesc în Hristos prin întrepătrundere sau sălăşluire a uneia în alta. b. Leonţiu de Bizanţ afirmă că “Ale unuia şi Aceluiaşi sunt toate aceste fapte. Treime. Prin întruparea Fiului nu s-a introdus un ipostas nou în Sf. deşi provin din firi diferite”. PARTICIPAREA TREIMII ÎN UNIREA IPOSTATICĂ Deşi în Hristos întreaga fire dumnezeiască s-a unit cu firea omenească.ei în perfectă integritate. ele nu se separă în Hristos încât să formeze două persoane distincte. Dar în ce mod ele se unesc şi inhabitează perihoretic depăşeşte puterea de înţelegere şi exprimare a logicii umane. Tatăl şi Duhul participă la întrupare numai prin minuni. totuşi nu s-a întrupat întreaga Sf. reprezentând ce nu se petrece în persoana lui Iisus Hristos. Treime. făr a se schimba ceva din ceea ce-i este specific. Firea dumnezeiască s-a unit cu firea omenească nu pentru că este comună tuturor persoanelor Sf. bunăvoinţă şi voire. Treime. respectiv păstrând caracteristicile fiecăreia în mod distinct rămânând în unire. murit şi înviat ca om nu ar fi realizat mântuirea obiectivă. Firile sunt unite inseparabil. dar nu în 174 . ci a ipostaziat-o pe aceasta în unicitatea persoanei Sale. ci numai a doua Persoană a Sf. lucrarea şi însuşirile proprii. UNIREA IPOSTATICĂ ÎN RAPORT CU NATURA UMANĂ Firea umană a fost asumată de Ipostasul lui Iisus Hristos.

Prin asumarea umanităţii. prin 175 . Iisus Hristos a pătimit. UNIREA IPOSTATICĂ ÎN RAPORT CU TIMPUL Dacă persoana umană a lui Hristos apare în timp. Fiul lui Dumnezeu ia firea umană existentă în toate ipostasurile umane în care face eficientă lucrarea dumnezeirii Sale. în care se exprimă cele două firi şi unirea ipostatică este: Iisus Hristos. nu numai prin alianţă. prin care schimbă în esenţă viaţa personală. Hristos intră în relaţie cu firea umană prin comunitate de fiinţă. unind-o cu natura Sa dumnezeiască. În temeiul unirii ipostatice. Despărţirea pentru moment a sufletului de trup prin moarte nu strică unitatea persoanei. cea mai completă definiţie a Mântuitorului Hristos. Hristos este adevăratul mântuitor. Sf. Persoana Lui umană însă nu a existat înainte şi nici după aceea. întrucât sufletul şi trupul rămân unite şi în moarte în ipostasul dumnezeiesc în care sunt cuprinse. Fecioară Maria. Umanitatea a existat şi înainte de a fi fost luată de Cuvântul lui Dumnezeu la întrupare într-o formă nedesăvârşită. adică cu toate notele ei fiinţiale caracteristice. curată. după aceasta firea umană rămâne în veci unită cu firea dumnezeiască. URMĂRILE UNIRII IPOSTATICE ÎN VIAŢA INDIVIDUALĂ 1. ci este persoana sau ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu întrupat şi crescut din Sfânta Fecioară. de coborârea la iad şi despre împărăţia Sa fără de sfârşit. De aceea. a înviat şi s-a înălţat la cer cu trupul şi tot cu trupul va veni să judece lumea. firea dumnezeiască se uneşte cu cea omenească după ipostasul lui Hristos. Scriptură afirmă continuarea veşnică a unirii ipostatice a celor două firi în persoana Mântuitorului când vorbeşte despre preoţia netrecătoare a lui Iisus Hristos. căci rămâne Dumnezeu adevărat care ridică păcatele lumii. Mântuirea este permanentizată şi accesibilă omului prin Sfintele Taine. nu se constituie într-o persoană aparte. ci în mod deplin. Prin întrupare. dintr-o fiinţă umană personală: Sf. deosebită de ipostasul Logosului.8). ci în sensul că a luat-o fără ştirbire. Fiul lui Dumnezeu întrupat.sensul că ar fi cuprins în sine toate ipostasurile omeneşti în mod actual. Numai primind învăţătura despre unirea ipostatică se poate spune că “Dumnezeul măririi a fost răstignit” (I Corinteni 2. după unirea cu Ipostasul dumnezeiesc al Logosului.

Implicaţiile unirii ipostatice subliniază aspectul smeririi naturii dumnezeieşti devenind om. fie divinităţii prin umanitate. Unirea ipostatică a celor două firi în persoana Cuvântului lui Dumnezeu întrupat este model al unirii morale desăvârşite a voinţei omului cu voinţa lui Dumnmezeu prin har. luând parte activă la necazurile fiecărei persoane. mântuirea are valoare absolută. iar în schimb ne preface în Sine ca pe-o picătură de apă într-un ocean infinit de mir”. CONSECINŢELE UNIRII IPOSTATICE ÎN HRISTOS ŞI SPRE OAMENI Teologia nu poate preciza exact care sunt transformările unirii în fiecare dintre cele două firi în esenţă. Ipostasul lui Dumnezeu-Cuvântul. ceea ce arată că ea nu se petrece în afară de Hristos. este cel care comunică firii omeneşti pe care a luat-o la întrupare însuşiri. 2. Se amestecă cu noi. în care sunt unite cele două firi. Hristos nu ne-a dăruit mântuirea. Prin umanitate. pentru dobândirea mântuirii. Prin 176 . Prin aceasta Hristos devine mult mai mult decât un model moral. Comunicare însuşirilor Fundamentul comunicării însuşirilor o reprezintă unitatea Persoanei Logosului. În aceasta. 54 şi 56). Comunicându-se una alteia. firii Sale omeneşti i se atribuie însuşiri. Hristos trăieşte durerile întregii umanităţi. puteri şi lucrări dumnezeieşti. dar arată că prin consecinţe sau implicaţii se pun în valoare mai mult urmările mântuitoare ale întrupării Cuvântului lui Dumnezeu îndreptate mai întâi spre firea omenească. şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” şi „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6. puteri şi lucrări proprii firii dumnezeieşti şi îşi însuşeşte pe cele ale firii omeneşti. fără ca prin aceasta cele două firi să sufere vreo modificare. Hristos nu se manifestă nici absolut dumnezeieşte nici numai uman. El devine izvor al dreptăţii şi purtătorul personal al păcatelor omenirii. apoi spre umanitate. în baza relaţiei intime în care aceasta se găseşte cu Dumnezeu-omul. firile îşi păstrează integritatea şi individualitatea fără confuzie. Această jertfă se permanentizează prin Euharistie: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică. subiectul celor două firi. pentru că ar deveni inaccesibil fie umanităţii prin dumnezeire.intermediul umanităţii Sale: “Hristos se revarsă în noi. ci S-a dăruit pe Sine pentru mântuirea oamenilor. Era necesar ca El să se arate deodată dumnezeieşte şi omeneşte pentru a îndrepta firea umană aflată sub povara păcatului. Fiind Dumnezeu adevărat.

El se manifestă deodată ca Dumnezeu şi om. toate lucrările lui Iisus Hristos sunt “teandrice”. se evidenţiază îmbogăţirea naturii umane cu însuşiri şi lucrări dumnezeieşti. care nu o scot însă din caracterul ei de fire mărginită. Sf. Însuşirile dumnezeieşti ale trupului nu sunt după fiinţă. În baza comunicării însuşirilor. iar nu în abstract. iar sieşi îşi însuşeşte pe cele omeneşti. ci prin faptul că trupul este al Ipostasului dumnezeiesc. adică în concretul personal. Ea are loc în paralel cu chenoza sau golirea firii dumnezeieşti prin întrupare (Ioan 17. Maxim mărturiseşte că Hristos “pătimea dumnezeieşte şi săvârşea minuni omeneşte”. unită ipostatic cu firea dumnezeiască în Iisus Hristos. Fiul Omului care este în cer” (Ioan 3. Hristos mărturiseşte “Nimeni nu S-a suit la cer decât Cel ce s-a pogorât din cer. ci în interiorul aceleiaşi persoane.13).28). Coborârea în omenire este numită “leac” al bolii de către Leonţiu de Bizanţ. Hristos nu săvârşeşte minuni cu voinţa dumnezeiască.comunicarea însuşirilor. dar care o înalţă până la limita maximă. ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Romani 5. prin aceasta se valorifică aspectul chenotic al întrupării. până la limita neconfundării. ar înceta de a mai fi fire umană. Pe de altă parte. puteri şi lucrări dumnezeieşti. Din cele expuse tragem următoarele concluzii: a. ci folosindu-Se de natura fizică.5). arătându-L ca om. Comunicarea însuşirilor are loc în măsura în care două firi sunt considerate în unirea ipostatică actuală. Întrucât. Prin comunicarea însuşirilor nu se produce nici o modificare sau schimbare a celor două firi. peste care dacă ar trece. Comunicarea însuşirilor este o împărtăşire reală de calităţi şi lucrări prin care subiectul comun al celor două firi împărtăşeşte firii omeneşti însuşiri. prin comunicarea însuşirilor. b. Pavel spune “De când eram vrăjmaşi. puteri şi lucrări dumnezeieşti înseamnă îndumnezeirea ei. 2. Îndumnezeirea firii omeneşti a Mântuitorului nu înseamnă schimbarea 177 . primeşte slavă şi daruri excepţionale.10). Sf. Ele nu se comunică de la persoană la persoană. Sfânta Scriptură spune despre Iisus Hristos Dumnezeu că a câştigat Biserica „prin scump sângele Său” (Fapte 20. Îndumnezeirea firii omeneşti a Mântuitorului Firea omenească. Această maximă ridicare a firii umane în Iisus Hristos cu însuşiri. c.

era inaccesibilă păcatului. Umanitatea Sa asumată în Ipostasul divin. neputând săvârşi răul. a voinţei omeneşti cu voinţa dumnezeiască. lucrare şi fiinţa lui Dumnezeu. 3. fără însă ca prin aceasta să devină atotştiinţă dumnezeiască. în schimb. sub aspectul voinţei El era imun la păcat şi. ci îmbogăţirea trupului Domnului cu lucrări dumnezeieşti necreate. adică lipsa păcatului strămoşesc 178 . urmându-i acesteia întru totul. al firii Lui umane nu poate fi vorba datorită unirii ipostatice. Lipsa de păcat în Iisus nu este doar o nepăcătuire relativă.sau anularea ei. În Hristos nu putea exista păcatul pentru că El nu avea un ipostas uman distinct de Ipostasul dumnezeiesc. era deschisă Tatălui şi Sf. Darurile excepţionale primite de firea umană în Iisus Hristos se referă la cunoaşterea şi voinţa naturii umane: a. Cunoaşterea umană a lui Iisus Hristos se lărgeşte prin unirea ipostatică şi este absolvită de eroare pe plan logic în domeniul cunoaşterii. Dacă în ce priveşte cunoaşterea umană a lui Hristos a avut loc un progres real. Dacă sub aspectul cunoaşterii Hristos era ferit de eroare. Minunile prin care Mântuitorul convinge şi împlineşte mântuirea sunt semne ale îndumnezeirii firi Sale umane. Din acordul dintre voinţa omenească şi dumnezeiască în persoana Mântuitorului rezultă sfinţenia Lui. în sensul că ar fi putut păcătui dar nu a vrut. datorită unirii lui cu firea divină în Ipostasul cuvântului întrupat. aceasta având ca purtător ipostasul Logosului divin de care era povăţuită. ea voia numai binele. de un progres moral. prin intermediul Ipostasului divin. Creşterea sau sporirea cunoştinţei Lui umane pe măsura înaintării cu vârsta este o creştere reală: “Şi pruncul creştea şi se întărea cu duhul” (Luca 2. Duh. În ce priveşte voinţa omenească. ceea ce face imposibilă coabitarea cu păcatul. Îndumnezeirea firii umane a Mântuitorului nu ar fi fost posibilă fără smerirea Fiului lui Dumnezeu. care este identitatea între voinţă. Întrucât voinţa omenească a lui Iisus Hristos s-a identificat de la început cu voia lui dumnezeiască. în acest fel. Lipsa de păcat a Domnului Păcatul înseamnă închiderea omului faţă de Dumnezeu şi semeni şi slăbirea caracterului personal al omului. nesupus stricăciunii specifice naturii umane căzute.52) b. ci o nepăcătuire absolută.

nici s-a aflat vicleşug în gura Lui!” 4. care este mai presus de orice nume. Sf.9-10). ci că ea a născut pe 179 . Lipsa păcatului strămoşesc este mărturisită de Sf.!” Romani 8. “Care n-a săvârşit nici un păcat. pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine. El depăşeşte prin fiinţă păcatul strămoşesc şi pe celelalte. “Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este”.şi neputinţa de a săvârşi vreun păcat personal. precum şi Sinodul VII ecumenic condamnă pe cei ce nu aduc o singură închinare Fiului lui Dumnezeu întrupat şi anume adorare. Închinarea este un dialog care se face între persoane.5).35 “Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5. li se cuvine ambelor sale firi. Sensul acestei dogme nu este că Sf. Fecioară ar fi născut pe Iisus Hristos după firea dumnezeiască în sensul pe care îl dăm noi noţiunii de naştere.22. precum şi Sf. tot ce i se cuvine lui ca persoană. cât şi după cea omenească. şi anume ADORARE.46) “Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?”. Scriptură: “Ca toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl. atât după firea dumnezeiască. trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup!” Despre absenţa oricăror păcate personale se vorbeşte Sf. sau în Epistola întâi (3. Prin unirea în chip neamestecat şi neconfundat a celor două firi în Ipostasul divin al Logosului nu este cu putinţă să se aducă cinstire sau venerare omenităţii lui. Sinoadele III şi V ecumenic. Petru (I Petru 2.3 “Pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii – fiind slabă prin trup – a săvârşit Dumnezeu. Ioan în Evanghelia sa (8. Hristos fiind unul. 5. Cine nu cinsteşte pe Fiul. şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume. Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu Datorită unirii nedespărţite a firii omeneşti cu firea dumnezeiască a ipostasului divin al Cuvântului întrupat. Scriptură la: Luca 1. Fiul lui Dumnezeu se va chema. Acest adevăr este mărturisit de Sf.23) sau “Pentru aceea. al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2. Lui Iisus Hristos i se cuvine o singură închinare. Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece. Fecioară Maria este în chip real Născătoare de Dumnezeu (theotokos).

42–43) “Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. după trup”. ca să vină la mine Maica Domnului meu?” sau la Sf. Chiril al Alexandriei şi de Leonţiu de Bizanţ. Întrucât firea umană a Mântuitorului nu se constituie într-un ipostas uman propriu. ea născând pe Sfântul care face ca ea să rămână fecioară şi în şi după naştere. Duhul Sfânt contribuie la formarea naturii umane a lui Hristos nu prin insuflare. Hristos nu-şi formează trupul din nimic. Sălăşluirea Cuvântului în Fecioara o curăţă de păcatul strămoşesc şi de legea naturală a zămislirii şi naşterii. formând o singură persoană cu acesta. este Născătoare de Dumnezeu. la Sinoadele III. Şi de unde mie aceasta. Hristos nu se naşte din Tatăl şi nici din Fecioara din vreo necesitate a firii. A afirma că Fecioara Maria este numai Născătoare de om înseamnă a învăţa că ea a născut pe omul Iisus cu un ipostas al Său propriu. V. prin coborâre.4) “Iar când a venit plinirea vremii. “Despre Fiul Său. născându-L pe Logosul divin întrupat ca persoană. ca la creaţie. Apostol Pavel (Romani 1. Sinodul V ecumenic formulează dogma pururea fecioriei. intrând în continuitatea urmaşilor lui Adam. Sf. lucrând mai mult decât constituirea unui om cu ipostas propriu. născut sub lege”. Temeiuri scripturistice pentru calitatea Fecioarei de Născătoare de Dumnezeu aflăm în Evanghelia lui Luca (1. Nu se poate vorbi de theotokie în afara fecioriei şi invers în cazul Maicii Domnului. Această calitate a fost reafirmată şi apărată la Sinodul IV ecumenic de Sf. Cel născut din sămânţa lui David. Dogma theotokiei este formulată la Sinodul III ecumenic. Fecioară Maria. a trimis Dumnezeu pe Fiul Său născut din femeie. ci a luat fiinţă în Ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul. Biserica a condamnat. Fecioară nu este Născătoare de Dumnezeu.3). ci direct. ci din bunăvoinţa lui Dumnezeu. El depăşeşte iniţiativa umană şi voluptatea. Persoana firii dumnezeieşti se face în Fecioara persoana firii omeneşti prin întrupare. în vreme ce romano-catolicii au ajuns în extrema opusă. (Galatnei 4. 180 .Cuvântul întrupat după omenitatea Lui. ceea ce ar duce la separarea ipostasurilor şi imposibilitatea mântuirii prin Hristos. VII ecumenice pe cei ce învăţau că Sf. separat de ipostasul Logosului divin. ci din Fecioara. iar cel de-al VII-lea Dogma pururea venerării. Protestanţii şi neoprotestanţii tăgăduiesc Fecioarei calitatea de Născătoare de Dumnezeu.

dar şi „Duhul lui Hristos”. a II-a. Din denumirile pe care le-a primit („Duhul lui Dumnezeu” sau „Duhul lui Hristos”) pare să reiasă că nu reprezintă decât o energie a celor două Persoane. Duhul este numit „Duhul lui Dumnezeu” (Romani 8.Prof. 6). România crestină Bucureşti. Cluj Napoca. Galateni 4. 2 vol. Ion Bria. pp. Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică. ed.adoptând două noi dogme care fac şi din mariologie o pricină de despărţire: . Rolul Duhului. Iisus Hristos sau logosul înomenit.S. În ciuda faptului că şi unii teologi ortodocşi pronunţă o rezervă în privinţa 181 .Dr. Teologia Dogmatică şi Simbolică. 17. problema este dacă Duhul este subiect al actelor care relaţionează pe Tatăl de Fiul. 25-72 Pr. P. Totuşi. Duhul este a treia Persoană a Sfintei Treimi care face eficientă jertfa lui Hristos la nivel personal şi asigură legătura între creaţia existentă şi creaţia cea nouă.al. 19. Teologia Dogmatică Ortodoxă.dogma imaculatei concepţii (1854) . 1997. 1999. a II-a. Bucureşti. Fecioarei cu trupul la cer (1950). ed. Prof. Bucureşti. „Duhul Domnului” sau „Duhul Fiului Său” (Filipeni 1. Deci. 1999. În Sfânta Scriptură a Noului Testament. 2004. DUMNEZEU SFINŢITORUL PERSOANA SFÂNTULUI ÎN TREIME Înţelegerea rolului Treimii în istorie ţine în primul rând de experienţa Duhului. Prof. EIBMBOR. Teologia ortodoxă a arătat întotdeauna că rolul esenţial al Duhului elimină o anumită subordonare a pnevmatologiei faţă de hristologie. vol. lucru care s-a petrecut în teologia occidentală. Dumitru Stăniloae. Duh prin accentuarea unilaterală a lucrării lui Hristos. Nicolae Chiţescu (et. respectiv minimalizarea rolului Sf. Renaşterea. este prezentat mai mult ca o Persoană. prin Iisus Hristos. El transfigurează lumea şi o întoarce la Tatăl. II Corinteni 3.). în scrierile ioaneice. Bibliografie Pr. România Creştină. după aceştia este pedagogic şi guvernator. Această direcţie a fost numită de Nikos Nissiotis “hristomonism”. 9). Prof.Irineu Slatineanul.ridicare Sf. II. Manual pentru Facultăţile de Teologie. dar nu de viaţă făcător sau sfinţitor.

cu participarea nemijlocită a Duhului. aceasta nu a fost pusă nici o clipă sub semnul întrebării de către Sfinţii Părinţi. acolo este libertate” (II Corinteni 3. după învierea Domnului. Sf. se mişcă singură. Că a lucrat în puterea Duhului se vede în teofania de la Botez. După Sf. Învierea persoanei lui Iisus. din cer. Dacă Iisus este înviat prin Duhul. evident. fapt pentru care Domnul este numit şi Duh: „Domnul este Duh şi unde este Duhul Domnului. Acest lucru se întâmplă doar în ziua Cincizecimii. Iisus a fost înviat din morţi „prin Duhul” (Romani 8. dar nu poate fi separată de Dumnezeu. în care fiinţează.” Dacă reprezentările anterioare ale Duhului dădeau o imagine vagă despre “personalismul” Lui. atunci El este. Vladimir Lossky spune: „Dacă numele „Sfântul Duh” exprimă mai mult iconomie divină decât calitate personală. înviat în Duhul. Iisus a fost singurul în rândul Apostolilor care a fost botezat.32). Persoana în care Îl cunoaştem pe Dumnezeu Treime. fiind de natură divină. foc. care trăieşte prin sine însăşi într-o existenţă proprie. în strânsă unitate de esenţă şi scop cu Hristos. până la Cincizecime activitatea Duhului a fost prezentă în lume prin Iisus Hristos. în planul manifestării şi iconomiei. Până la Cincizecime. nici de Cuvântul lui Dumnezeu pe care-L însoţeşte. dar nu-L transmite direct ucenicilor. untdelemn sau porumbel. 11) care transmite în lume energia divină a noii creaţii. „Am văzut Duhul coborându-se. ci care există ipostatic. 2. El propovăduieşte în puterea Duhului. care nu se nimiceşte risipindu-se. ca al doilea Adam. făcută de Tatăl şi Fiul. reprezintă revenirea Fiului Omului din morţi în viaţa veşnică a lui Dumnezeu. Duhul cunoaşte (I Cor. 45). ca un porumbel şi a rămas peste El” (Ioan 1. 17).înţelegerii „personalităţii” Duhului Sfânt.16). 182 . caută. Cel înviat devenind Duh dătător de viaţă (I Corinteni 15. aceasta este pentru că al treilea ipostas este par excellence ipostasul manifestării. aţa încât omul care are descoperirea Duhului are “gândul lui Hristos” (I Cor. asemenea Cuvântului lui Dumnezeu. „o forţă substanţială. prin Duhul. 7-10). Pavel. face greu de înţeles existenţa Sa ipostatică. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că suflarea (πνεύύμα) lui Dumnezeu însoţeşte Cuvântul şi manifestă puterea. Persoana Sa este ascunsă nouă de marea bogăţie a divinităţii pe care o manifestă.” Potrivit Sfintelor Evanghelii. este activă. adiere. alegând binele în orice împrejurare şi având putere pe măsura voinţei pentru orice hotărâre. posedă voinţă. Pavel îi atribuie calităţi personale fără echivoc. fiind reprezentat ca apă. Această „chenoză personală” a Sfântului Duh este cea care. ştie. revelează. 2.

1–18). care sunt făcuţi după acelaşi chip cu al Lui.26). 9-10). 32-33) sau îl întăreşte pe omul Hristos în timpul ispitirii (Luca 4. Pavel cei ce cred sunt în Hristos şi în Duhul (I Corinteni 1. îndelungă-răbdarea. Hristos devine Domnul slavei lui Dumnezeu. Iisus lucrează în puterea Duhului pe pământ (Ioan 1.14 Sistematizarea învăţăturii despre Persoana Duhului nu a fost o întreprindere facilă întrucât precizările biblice nu se circumscriu cu uşurinţă formulărilor raţionale. în acelaşi timp.Învierea Sa înseamnă. 9 ş. 28).) „De viaţa Făcătorul” – Duhul Sfânt şi viaţa Bisericii Primele formulări de credinţă creştine menţionează credinţa în Duhul Sfânt direct.21). transfigurarea din Iisus cel umilit şi răstignit. se vede cum Duhul Sfânt este perceput ca elementul distinctiv lucrător în sufletul şi viaţa fiecărui credincios în forme atât de variate. fără a se preciza natura sau rolul Lui în iconomia mântuirii. capitolul 1 şi 2.. iar îaninte de patimă promite ucenicilor pe Duhul Sfânt care îi va învăţa toate (Ioan 14. facerea de bine. ei au pacea şi bucuria de la Hristos prin Duhul (Filipeni 3. luminând inimile oamenilor. Lucrarea Duhului face pe om să creadă în Hristos Dumnezeu: “Dacă nu aveţi pe Duhul lui Hristos. pacea. curăţia (Galateni 5. slavă care străluceşte pe faţa Lui. Prin înviere. 22).17) în omul credincios făcându-şi sălaş Hristos şi Duhul deopotrivă (Romani 8. 14 Citat din simbolul Apostolic si alte texte 183 . înfrânarea. iar libertatea de a-L percepe şi mărturisi individual atât de mare încât nu se simţea nevoia de precizări suplimentare. în timp ce Fiul îl slăveşte pe Tatăl prin ascultare şi supunere. în strânsă legătură cu ănceputul mântuirii adus de Hristos. În paralel. Termenul „slăvire” este folosit tot pentru învierea lui Hristos. blândeţea. ca Întâi născut. credinţa.35).2. Dumnezeu Tatăl slăveşte pe Iisus Fiul prin înviere. nu sunteţi fiii Lui.” (Romani 8. Numai din această stare El îl poate trimite pe Duhul Sfânt.. Începând cu Faptele Apostolilor. În Sfânta Scriptură sunt enumerate mai degrabă roadele lucrării Duhului Sfânt în lume. această acţiune reciprocă se face numai prin Duhul Sfânt. în slava lui Dumnezeu. aşa cum lumina a strălucit în prima zi a creaţiei. bunătatea. trăirea prezenţei Duhului în comunitatea creştină era atât de intensă. Romani 14. 26 şi 15. cu Duhul lui Dumnezeu scoate demonii (Matei 12. Transfigurarea înseamnă o slăvire şi o transformare. Duhul Sfânt pune în lucrare întruparea lui Iisus din Sfânta Fecioară (Luca 1.16). Sfântul Pavel enumeră roadele văzute ale prezenţei unificatoare a Duhului Sfânt în micile comunităţi înfiinţate de el ca fiind: dragostea.u.1. Cel transfigurat fizic transfigurează. pe fraţii Săi. Pentru Sf. bucuria. este prezent la Botezul Domnului (Matei 3. În Hristos este vorba de o transfigurare fizică a trupului şi transformarea formei fizice de existenţă. faţă de accepţiunea generală a cuvântului. II Corinteni 5.

2. 34). 28). căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi.2 şi 42.Articolul 8 al Simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan este primul text sistematic şi general acceptat prin care se afirmă fără echivoc originea şi calităţile personale ale Duhuli Sfânt ca Persoană în Sfânta Treime: are originea în Tatăl prin purcedere. Moise (Numeri 11. 12 şi 143. iar profetul Ioil. Această ultimă imagine este preluată de Apostolul Petru în cuvântarea de la Cincizecime. Proorocul David pune pe seama Duhului lui Dumnezeu mântuirea (Psalmul 50. unde Apostolul îl vesteşte pe „Hristos Cel înviat” şi îi încurajează pe conducatorii Bisericii să poarte griijă de turma peste care Duhul Sfânt i-a rânduit ca să păzească Biserica zidită pe jertfa lui Hristos (Fapte 20. 30).6 şi 104. 2) care participă la creaţie (Psalmul 33. 184 . Cel mai concret este denumit „Duhul Domnului” (Numeri 23. 10). fiind o prezenţă constantă în istoria mântuirii pentru că a vorbit prin prooroci. mai puţin caracteristici spirituale. nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi.6 şi locuri paralele) sau „Duhul lui Dumnezeu” (Numeri 24. Rolul Duhului este pus în legătură cu viaţa (Facere 2. Prin Duhul Sfânt. în numele şi prin puterea căruia vor vorbi. Duhul lui Dumnezeu în Vechiul Testament Duhul (ruah) despre care se vorbeşte în Vechiul Testament nu are un înţeles precis. este mai degrabă o imagine decât un concept. dinamismul şi viaţa ca atare. împreună cu care formează o unitate indestructibilă. 10 şi 27. La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine. 3) sau de a întări şi inspira pe oamenii special aleşi în a pune în lucrare planul lui Dumnezeu cu omenirea (Iosif (Facere 41. când confirmă „turnarea” Duhului care inaugurează o altă eră.7 şi 63.17). convinşi fiind ca El este cel ce vorbeşte prin ei: „Feriţi-vă de oameni.38). Isaia îl numeşte „Domn al păcii” (Isaia 11. Aşadar. fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi. imaginea Duhului înseamnă dinamism. Acelaşi Duh avea să le dea Apostolilor puterea şi inspiraţia de a rezista persecuţiilor lumii şi să proclame cu veritabil curaj Evanghelia. este cinstit în aceeaşi măsură cu Tatăl şi cu Fiul. prezice turnarea Duhului lui Dumnezeu peste tot pământul (Ioil 3.6) ori Saul şi David (I Regi 16. 16-20). 1-5). 1). Aşa era cunoscută imaginea adierii vântului sau puterea furtunii. spre mărturie lor şi păgânilor. Pavel este ales să predice la neamuri (Fapte 13. este Dumnezeu cu adevărat. Ghedeon (Judecători 6. Iov 12. 6-10). se inaugurează activitatea misionară şi sfinţitoare a Bisericii. ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi. intangibilă. căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. reală dar imposibil de atins sau controlat.” (Matei 10. Semiticul ruah trimite la o realitate nevăzută. Nu există vreun atribut care să îl disocieze de celalte Persoane ale Treimii. Duhul lui Hristos în Noul Testament Prin întruparea lui Hristos şi trimiterea Duhului Sfânt în lume prin trupul Lui înviat. 13-14). Iar când vă vor da pe voi în mâna lor.20). suflarea de viaţă a fiinţelor. 16. în viziunea sa apocaliptică. Samson (Judecători 14. Apostolii sunt trimişi la propovăduire (Matei 10. puterea sau energia unor lucruri sau fiinţe.

Pavel insistă pe importanţa prezenţei Duhului în confesiunea de credinţă: „De aceea. prin învierea Lui din morţi. adică persoane care în recunosc pe Dumnezeu ca Tată al tuturor (Romani 8. făcând să dispară diferenţele de rasă. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă. 4-11). multe fiind. piatra cea din capul unghiului. 4 sau 5. grăind în Duhul lui Dumnezeu. 6). făcându-i pe creştini să lucreze la propovăduirea Evangheliei „pe care a făgăduit-o mai înainte. iar toate mădularele trupului. aşa şi Hristos.” (I Corinteni 12. despre Fiul Său. sunt un trup. unuia deosebirea duhurilor. Cel născut din sămânţa lui David. după acelaşi Duh. conduce la unitate: „Darurile sunt felurite. Puterea propovăduirii lui. 16). nimic din ceea ce separă şi individualizează nu este de la Duhul (I Corinteni 12. împărţind fiecăruia deosebi. 1-8 şi 13). I Corinteni 2. Iisus Hristos. Darurile personale ale Duhului Sfânt în Biserica Primară La nivel personal. Duh care. Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh. spune Apostolul neamurilor. iar altuia. 5. darurile vindecărilor. vă fac cunoscut că precum nimeni. familieri cu realităţile dumnezeieşti (Efeseni 2. Domnul nostru. Prin credinţă şi botez creştinii intră în viaţa nestricăcioasă prin Duhul care îi face fii ai lui Dumnezeu. 13). fiecare membru al Trupului lui Hristos devine „templu al lui Dumnezeu”. – decât în Duhul Sfânt.” (I Corinteni 12. întru acelaşi Duh. Cei care îl poartă pe Duhul Sfânt îl recunosc pe Hristos. care a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere. Semnificative sunt pentru Sfântul Pavel anumite daruri ale Duhului. dar acelaşi Duh. Căci precum trupul unul este. Facţiunile ivite în comunitatea creştină reprezentau semnul îndepărtării de Duhul lui Dumnezeu. dar acelaşi Domn. motiv pentru care îi îndeamnă pe creştini să evite viziunile extatice şi să practice solidaritatea cu cei în nevoie (I Corinteni 13. De aceea. toate neamurile. 14-17 şi Galateni 4. 2-6). dar este acelaşi Dumnezeu. dar ele aveau să înceteze. iar altuia. în Sfintele Scripturi. naţionalitate sau origine. iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor. în care sălăşluieşte Duhul Sfânt (I Corinteni 3. Şi felurite slujiri sunt. 19-22). după trup. 3). Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune. deşi se exprimă prin roade multiple. Darurile excepţionale ale creştinilor Bisericii din Corint erau roade temporare şi semne ale prezenţei Duhului. ca să aduc. 18). după cum voieşte. îşi are sursa în chemarea Duhului Sfânt (I Tesaloniceni 1. la ascultarea credinţei. Şi lucrările sunt felurite. 13 şi Efeseni 2. Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos. nu zice: Anatema fie Iisus! – tot aşa nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus. care lucrează toate în toţi. unuia faceri de minuni. Duhul devine izvorul unităţii comunităţii creştine. şi are mădulare multe. Duhul „l-a înviat” pe Iisus din morţi (Romani 8. prin proorocii Săi. iar altuia proorocie. realitatea vestită prin prooroci. 11). în numele Său. prin Care am primit har şi apostolie. după Duhul sfinţeniei. întru care sunteţi şi voi chemaţi ai lui Iisus Hristos” (Romani 1.Sfântul Pavel nu separă lucrarea Duhului de învierea lui Hristos. devenind casnici ai lui Dumnezeu. care însoţesc 185 . cuvântul cunoştinţei.

Dacă înţelepciunea este dată de la Dumnezeu. dacă este însoţită de dragoste. pe el însă nu-l judecă nimeni. fiindcă Duhul toate le cercetează. spre slava noastră. pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci.1) şi alege să facă ceea ce nu sminteşte pe cel de o credinţă cu el. un dar al Duhului Sfânt. ştiinţa se va sfârşi. dragostea zideşte (Romani 8. ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt. arătând că în vreme ce cunoştinţa îngâmfă. Căci cine dintre oameni ştie ale omului. Această înţelepciune este tainică. căci "Cine a cunoscut gândul Domnului. ascunsă. Dar omul duhovnicesc toate le judecă. apoi puse pe piaţă şi cei care credeau că acestea întinează pe cei care le consumă (Romani. care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu. lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti. Pavel pune accentul pe efectul faptei asupra credinţei celorlalţi. ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu. darul limbilor va înceta. Cunoaşterea faptelor prin consecinţele lor este. pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o. Rolul înţelepciunii umane este caracteristic celor întăriţi în credinţă. ci vie în rândul unora dintre credincioşi. decât duhul omului. şi la inima omului nu s-au suit. In general. decât Duhul lui Dumnezeu. Învăţătura despre Duhul Sfânt care grăieşte prin prooroci se află in nucce la Sfântul Pavel. capitolul 14). În disputa între cei care consumau din cărnurile jertfite idolilor. ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu.” (I 186 . În strânsă legătură cu darul proorociei se află discernerea duhurilor. Iar noi n-am primit duhul lumii. precum şi propria taină a persoanei: „Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi.” (I Corinteni 2. 4-5). ci Duhul cel de la Dumnezeu. căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă. pe care le şi grăim. Harisma profeţiei creştine conduce la unitatea comunităţii. pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El". Ea inspiră deschiderea către Dumnezeu pâmă acolo încât poate muta şi munţii (I Corinteni 13. de asemeni. dând celor ce o posedă puterea de a vedea lucrurile duhovniceşti şi adâncurile lui Dumnezeu. Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu.disting credinţa creştină în pelerinajul ei spre Împărăţie. chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. 29). astfel încât să zidească pe aproapele. Credinţa. 6-16). n-ar fi răstignit pe Domnul slavei. nici a stăpânitorilor acestui veac. ca să-L înveţe pe El?" Noi însă avem gândul lui Hristos. dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească. fiindcă ele se judecă duhovniceşte. temă predilectă în scrierile pauline. dacă ar fi cunoscut-o. care sunt pieritori. cunoaşterea este proprie omului şi ea trebuie exprimată în armonie cu Duhul. ci precum este scris: "Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit. Profeţia ca dar special. nu ca o harismă apusă. Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său. cofirmat şi de Apostolul Petru (I Petru 1. adică în dragoste. iar ceilalţi să judece. harismele Duhului se revarsă peste toţi oamenii. 8). este ul alt dar primit prin mijlocirea Duhului (I Corinteni 12. 9). curăţă greşelile şi. Proorocia putea fi folosită abuziv: „Dar proorocii să vorbească doi sau trei. bărbaţi şi femei care vorbesc în Biserică (I Corinteni 14. căci. dar nu înţelepciunea acestui veac. Înţelepciunea în cuvânt a celor ce vorbesc stă în puterea Duhului (I Corinteni 2. 21) avea să înceteze din practica misionară a Bisericii: „Cât despre proorocii – se vor desfiinţa. nimeni nu le-a cunoscut. 2).” (I Corinteni 13. face cunoscută voia lui Dumnezeu. mai important. îndreaptă.

iar scopul lor era zidirea Bisericii şi creşterea individuală în credinţă: „Avem felurite daruri. un Dumnezeu şi Tatăl tuturor. iar cel ce prooroceşte zideşte Biserica. să stăruim în slujbă.” (I Corinteni 14. ci doar cei avansaţi în credinţă. Criteriile de discernere a lucrării Duhului. este un Domn. ci lui Dumnezeu. ci rodul complementarităţii regăsită în Duhul. de la vorbire până la rugăciune. Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi”. 6-7). ţineţi ce este bine. să fie la îndemnare. 29) iar aceasta numai în mijlocul credincioşilor şi atunci când aveau ceva de spus în numele lui Dumnezeu. în comparaţie cu alte „duhuri” erau în principal cele etice: „Proorociile să nu le dispreţuiţi. ca Biserica să ia întărire. feriţi-vă de orice înfăţişare a răului. pe alţii prooroci. dar insuficientă pentru cei care doreau o aprofundare a relaţiei dintre ele. cât şi Fiul sunt „duh” sau „spirit”.” (I Tesaloniceni 5. termen destul de general. chiar dacă uneori lua forme ininteligibile. din bucuria credinţei.” I Corinteni 14. concretă şi suficientă pentru credincioşi. dacă avem slujbă. 4-6: „Este un trup şi un Duh. Darurile nu sunt date pentru bunăstarea sau faima personală. făcători de minuni. Textul biblic reprezentativ pentru fundamentarea unităţii creaţiei prin Duhul Sfânt se află în Epistola către Efeseni. controversata glosolalie sau vorbire în limbi este agreată când este folosită spre lauda lui Dumnezeu. 4. dacă miluieşte. ci o manifestare individuală a Duhului. ci pentru întărirea vieţii Trupului lui Hristos care este Biserica. 2). lăsând libertatea fiecăruia de a cultiva darul specific (I Corinteni 7. Iniţial se folosea formula liturgică a botezului. dacă îndeamnă. Vorbirea în limbi nu reprezenta un mijloc de comunicare între membrii comunităţii.” (Romani 12. dar mai cu seamă să proorociţi. Inexactitatea provenea din faptul că atât Tatăl. însă preţuieşte mai mult profeţia: „Cel ce grăieşte într-o limbă străină pe sine singur se zideşte. să se sârguiască în învăţătură. grăieşte taine. care face pe unii apostoli. să fie cu tragere de inimă.Toate să le încercaţi. spre întărirea credinţei personale în Dumnezeu: „Pentru că cel ce vorbeşte într-o limbă străină nu vorbeşte oamenilor. să împartă cu firească nevinovăţie. Unitatea creştinilor nu este de departe rodul unei uniformizări forţate prin disciplină impusă exterior. Aşadar. după harul ce ni s-a dat. precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre. 4-5). Cel ce prooroceşte e mai mare decât cel ce grăieşte în limbi. dar abia după patru secole s-a cristalizat terminologia şi teologia treimică prin care se afirmă idenditatea personală a fiecăreia. o credinţă. 27-28). Sfântul Pavel proiectează toată învăţătura despre Sfântul Duh în perspectiva unităţii şi ordinii. Voiesc ca voi toţi să grăiţi în limbi. darurile diverse din Biserică au în epistolelel pauline o singură sursă: harul lui Dumnezeu. Dacă avem proorocie.Corinteni 14. cântare spontană sau rostiri incoerente. care se făcea „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!”. un botez. pe care nu o făcea oricine. afară numai dacă tălmăceşte.7). Putea lua forme diferite. În final. dacă împarte altora. tămăduitori. În formulările dogmatico-liturgice primare se afirmă credinţa în treimea de Persoane. în duh. Sfântul Pavel nu respinge folosirea acesui dar. 19-22). De aceea era nevoie de interpretare. să proorocim după măsura credinţei. dacă unul învaţă. Teologia Duhului din Treime a devenit o necesitate 187 . fiindcă el. chivernisitori sau tălmaci (I Corinteni 12. învăţători. dacă stă în frunte. slujitori. să miluiască cu voie bună. şi nimeni nu-l înţelege.

El este elementul unificator în Dumnezeu şi între Dumnezeu şi om. eliberarea trupului de moarte. „Prin El (Hristos) avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl. Totul începe şi se întoarce la Tatăl. îl priveşte cu adevărat pe Hristos”. Sf. Duhul vine de la Tatăl. Să conducă Biserica spre eshaton. Dacă Hristos recapitulează şi integrează firea umană în unitatea Trupului Său. de aceea. creează bucuria pe pământ. precum şi de aplicarea lor în viaţă. prin Fiul. spune Evdokimov. poate fi văzută ca lucrare de revelaţie. spre slava Tatălui. datorită deschiderii Treimii în trimiterea Duhului. “Taina mântuirii. în timp. Duhul săvârşeşte toate lucrările: reînnoieşte creaţia. înduhovnicire. Hristos. De relaţiile între Hristos şi Duhul Sfânt. În „turnarea” sau “revărsarea” Duhului asupra oamenilor. într-un mod personal”. Trimiterea Duhului de la Tatăl. La temelia Bisericii stă Hristos şi. depinde echilibrul întregii eclesiologii. Fiul cere trimiterea Duhului şi o mijloceşte. LUCRĂRILE DUHULUI SFÂNT ÎN LUME Iisus care lucrează sub puterea Duhului Sfânt în lume devine autoritatea trimiterii Duhului în lume. Lucrarea Duhului în lume are o întreită direcţie: 1. întreaga creaţie este cuprinsă şi toate lucrurile sunt adunate sub un singur cap. Această ultimă idee este prezentă în teologia răsăriteană care o leagă de eclesiologie. care aduce fericirea şi. „Duhul Tatălui”. Grigorie de Nyssa afirmă: “Dacă cineva priveşte Biserica. Tatăl primeşte slava şi unirea cu lumea. într-un Duh. Biserica devine organism sacramental prin trimiterea la Cincizecime a Sf. Să dea mărturie în creaţie despre lucrarea Tatălui 2. adică să participe la împărăţia lui Dumnezeu pe care o ănchipuie pe pământ. desăvârşirea naturii. 188 . Prin Duhul Sfânt descoperim ordinea Treimii întoarsă: rugăciunea şi unitatea lumii sunt lucrarea Duhului. iar mişcarea trinitară a Duhului cu lumea. 18). dar nu panhristică […]. „Duhul lui Hristos” sau „Duhul Fiului”.” (Efeseni 2. După expresia Mitropolitului John Zizioulas. în Biserică. Duhul Sfânt se raportează la persoane şi le face să se deschidă în plenitudinea harismatică a darurilor. prin Fiul. către Tatăl. prin Fiul. De aceea este numit „Duhul lui Dumnezeu”. spre Tatăl. Duh. prin El. Oamenii sunt cuprinşi şi transfiguraţi în Iisus Hristos tot prin Duhul Sfânt. este “hristologică.eclesială în momentul în care a trebuit definită relaţia Tatălui cu Fiul în cadrul disputei ariene. Să slăvească pe Fiul şi să mijlocească lucrarea Lui în lume 3. prin Fiul. Duhul Sfânt lucrează pentru reînnoirea oamenilor prin aducerea lor în comuniune. este o lucrare de interiorizare.

viaţa de ascultare. Hristos ne mântuieşte numai întrucât se sălăşluieşte în noi prin Duhul Sfânt. Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă.care este.Bucureşti. Rolul Duhului are cea mai însemnată dimensiune eshatologică. Duhul sălăşluit în Biserică îi dă caracterul de una. Pogorârea Sf. PRIN HARUL SF. Despre Sfântul Duh împotriva pnevmatomahilor macedonieni (traducere). 334-344. Paul Evdokimov.Anastasia. săvârşirea Sfintelor Taine pentru înnoirea făpturii. radiind din trupul Său pnevmatizat puterea mântuitoare şi îndumnezeitoare în umanitate. nr. Pr. BIBLIOGRAFIE Sf. Teologia şi Duhul Sfânt la Sfinţii Trei Ierarhi. patimile. pp.Dr. Fiecare dintre funcţiunile Bisericii are o dimensiune pnevmatică: propoveduirea Cuvântului la toată făptura. Duh reprezintă actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală.Vasile Raducă. în ST. în acelaşi timp. învierea şi înălţarea la cer ca om. ÎNVĂŢĂTURA BISERICII DESPRE HAR ÎNSUŞIREA MÂNTUIRII OBIECTIVE ÎN BISERICĂ. Prin întrupare. hristocentrică şi pnevmatocentrică. nr. prefaţă şi note Pr. XLII(1990). în slava Tatălui. apoi în ceilalţi credincioşi. 5-6. pp. Pogorârea Sf. 1995. 5-20. crearea mediului comunităţii de dragoste frăţească a celor care cred în Hristos Cel înviat sunt anticipări ale vieţii cu Hristos. DUH. sfântă. sobornicească şi apostolească şi o asistă între prima şi a doua venire a lui Hristos. Duh la Rusalii face începutul sălăşluirii trupului înduhovnicit al lui Hristos în celelalte fiinţe umane. traducere. mai întâi în apostoli. iar prin Ei în Tatăl. Iar viaţa Bisericii este viaţa intensă în Hristos şi Duhul. deplin îndumnezeit. la actualizarea ei în celelalte fiinţe 189 . Constantin Coman. prin Botez şi prin aceasta se face ÎNCEPUTUL VĂZUT AL BISERICII ÎN ISTORIE. Grigorie de Nyssa. Hristos a pus în firea umană luată de El la întruparea temelia mântuirii noastre. XLV(1993). Mântuirea subiectivă se înfăptuieşte prin sălăşluirea în om a lui Hristoss cu trupul Său înviat şi înălţat. în ST. 5-6.

iar dacă mă voi duce. la rândul Său.umane. iarăşi mă duc la Tatăl”.28 “Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume. Duh care continuă şi desăvârşeşte până la sfârşitul veacurilor lucrarea mântuitoare a Fiului în noi. Duh în iconomia mântuirii. prin lucrarea Sf.19 “Puţin şi mă veţi vedea şi iarăşi puţin şi nu mă veţi vedea. Acesta le făgăduieşte: Ioan 14. voi însă îl cunoaşteţi căci va rămâne la voi. Mântuitorul le spune Apostolilor: Ioan 16. ca să fie cu voi în veac. Hristos trebuia să se înalţe cu umanitatea asumată la Tatăl. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca din trupul Său să se extindă. Nici după înălţare Iisus nu-şi pierde calitatea Sa de centru în viaţa creştină. Treimi. Duhul naşte pe Hristos în 190 . Duhul care odihneşte ipostatic peste Fiul din veci şi străluceşte din El este Cel care îl revelează pe Hristos ca Dumnezeu. Datorită faptului că Apostolii erau îngrijoraţi când Hristos le spune că se va înălţa la cer. Duhul adevărului. Înălţarea Fiului este cauza trimiterii Duhului. Ioan 16. Este irealistă imaginea unui Hristos în cer şi a Duhului Sfânt în Biserică. voi veni la voi”. Duh. pe care lumea nu poate să-L primească pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte. pentru că nu ţine seama de unitatea Sf. Nu vă voi lăsa orfani. În Noul Testament Fiul pregăteşte pogorârea Sf. Îl voi trimite la voi”. mântuirea ca viaţă dumnezeiască în oameni. Trimiterea Duhului nu trebuie înţeleasă ca un act prin care Duhul ia locul lui Hristos în planul mântuirii. pentru că numai înălţându-se la cer trupul Său se umple de Duhul Sfânt şi din trupul Său deplin pnevmatizat iradiază acum plinătatea Duhului în lume. în Biserică. 1-16-18: “Să nu se tulbure inima voastră…Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângîietor vă va da vouă. În cuvâtarea de despărţire. În Vechiul Testament Sf.7 “Vă este de folos să mă duc Eu căci dacă nu mă voi duce. Duh pregăteşte venirea în trup şi opera de mântuire a lui Hristos Cuvântul. se efectuează numai prin Duhul Sfânt. pentru că Eu mă duc la Tatăl” sau Ioan 16. Mângâietorul nu va veni. cea de-a doua venire a Fiului. singurul răscumpărător şi mijlocitor între Dumnezeu şi om. De aici legătura foarte strânsă dintre lucarea mântuitoare a Fiului şi lucrarea sfinţitoare a Sf. pregătind. După Cincizecime relaţia oamenilor cu Hristos.

care izvorăşte din fiinţa dumnezeiască una. Harul şi ipostasurile Sf. Şi dacă suntem fii. 16-17). la împărtăşirea harului participă toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: el se împărtăşeşte în mod nedespărţit de către Tatăl. După învăţătura Sf. harul dumnezeiesc este energie necreată. în baza unităţii de fiinţă a acestora. până la statutul de “fiu al lui Dumnezeu”: „Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu.” (Romani 8. spre mântuire. ni se împărtăşeşte de către Duhul Sfânt în Biserică. prin Sfintele Taine. Când spunem că harul este energie dumnezeiască necreată. harul uneşte pe om cu Hristos şi-l face să se împărtăşească din sfinţenia şi îndumnezeirea infinită care este în trupul pnevmatizat al lui Hristos. prin toate darurile şi efectele lucrării Lui. făcându-l capabil să lucreze dumnezeieşte prin împreunălucrarea lui cu El. restaurând prin aceasta viaţa umană după modelul vieţii divine intratrinitare. în care Duhul Sfânt lucrează. distinctă dar nedespărţită de ea. prefăcându-l tot mai mult după chipul lui Hristos. fiind distinctă dar nedespărţită şi nedespărţibilă de ea sau de aceste ipostasuri şi care.om şi renaşte pe om în Hristos. energie ce se imprimă în fiinţa cedinciosului. prin Fiul. Părinţi. Ca ipostas. Treimi. în sensul de: 1. Ca energie necreată ce izvorăşte din fiinţa divină. HARUL DUMNEZEIESC SAU LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN OM Fiinţa harului Harul este însăşi lucrarea general mântuitoare a lui Hristos în Biserică. suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos. harul este o lucrare ce aparţine în chip egal celor trei Persoane sau ipostasuri divine. 191 . Dar. 2. producând în ei efecte diferite. De aceea. a celor trei Ipostasuri. dacă pătimim împreună cu El. ca împreună cu El să ne şi preamărim. îl înţelegem. energie actualizată a Duhului ca lucrare. în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este activ în diferite chipuri şi în diferite grade în oameni. Scripturi şi a Sf. în virtutea operei de răscumpărare săvârşită de Fiul lui Dumnezeu întrupat.

prin firea Sa umană îndumnezeită. Duh în om se mai numesc şi darurile Sf. Treimi. ceea ce înseamnă că el nu poate fi primit decât în raporturi de la persoană la persoană. Deşi lucrare comună tuturor celor trei Persoane ale Sf. Creştinul primeşte harul. Harul nu înseamnă o lucrare la distanţă a lui Dumnezeu. Duh. Aceasta pentru că harul este o energie personală. el este uneori numit şi Duh Sfânt. Duh sunt inseparabile. Aceste efecte sau lucrări ale harului Sf. după cum nici invers. Întrucât harul este însăşi prezenţa lucrătoare a Sf. ci este însuşi Dumnezeu lucrând personal în sufletul nostru. el se mai numeşte şi “har al lui Hristos”. în planul iconomic. iar împărtăşirea lui implică bunăvoinţă şi iubire. funcţie de însuşirile naturale ale persoanei în care lucrează. Acestea două se petrec deodată. Lucrările sau efectele lui în sufletele credincioşilor sunt nenumărate. Şi pentru că harul se primeşte numai în comuniune cu persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Duh în om.Deşi energie necreată. Nu se intră mai întâi în comuniune cu Hristos şi apoi se revarsă harul. ca şi de puterea naturală de primire a credinciosului. Intrarea în comuniunea cu Hristos şi primirea harului de către umanitate nu sunt două acte separate. harul se împărtăşeşte numai prin intermediul ipostasurilor divine şi într-o relaţie personală. este cel care împărtăşeşte nemijlocit aceste energii persoanelor umane. ca har al persoanei. împărtăşirea harului este atribuită în mod special Duhului Sfânt care. ca manifestare a bunătăţii şi bogăţiei nesfârşite a lui Dumnezeu spre om este unul singur.13). succesive. ce ţine de fiinţa divină. În binecuvântarea apostolică este concentrată expresia mântuirii sub ambele aspecte: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13. opera lui Hristos şi lucrarea Sf. adică de capacitatea lui de deschidere spre divin. Lucrarea harică a Duhului constă tocmai în aşezarea omului în comuniune cu Hristos. însă numai stând în legătură personală cu Hristos Cel înviat. Toţi Părinţii Bisericii au privit sfinţenia ca pe o notă proprie şi caracteristică a Duhului Sfânt. Har şi dar Harul dumnezeiesc. 192 .

Botez. între har şi dar există o distincţie dar nu o separaţie. de aceea nici nu poate fi depozitat în Biserică pentru că el nu este niciodată despărţit de Dumnezeu. Totuşi. ci are nevoie de ajutorul Lui: Ioan 6. extraordinare (vorbirea în limbi. din punct de vedere obiectiv este nedivizabil. Omul nu se poate ridica prin propriile puteri spre comuniunea cu Dumnezeu. dar nu orice dar este şi har. Duh sunt de două feluri: a.22-23 “Iar roada Duhului este dragostea. al facerii de minuni etc) Darurile ordinare sunt în număr de 7 şi le găsim la Isaia 11. Asemănările constau în faptul că orice har este dar. facerea de bine. Baza tuturor darurilor Sf. Există asemănări dar şi deosebiri. Duh o constituie harul primit prin Taina Sf. bucuria. Prezenţa darurilor este numai un semn că persoana care le posedă s-a îndreptat şi este pe calea desăvârşirii morale. Se dă de către Dumnezeu în mod gratuit (gratuitatea) c.44 “Nimeni nu vine la 193 . pentru că efectele lucrării harului sunt nenumărate şi darurile sunt nenumărate. îndelunga răbdare. bunătatea. Darurile Sf. curăţia”. Întrucât harul este energie dumnezeiască necreată prin care Dumnezeu lucrează direct şi actual în noi prin Duhul Sfânt în Biserică şi întrucât acesta nu poate fi despărţit nici de ipostasurile divine şi nici de fiinţa dumnezeiască.Darul este. fiind energie a fiinţei divine. înfrânarea. reînnoit prin celelalte Taine. deci. Harul. 2-3: “Şi se va odihni peste el Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. duhul sfatului şi al tăriei. pacea. Se dă tuturor oamenilor (universalitatea) a. Toate aceste daruri sunt roade ale harului lui Dumnezeu în noi. Absolut necesar pt mântuire (necesitatea) b. ordinare sau obişnuite b. darul profeţiei. duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe. efectul lucrării harului Duhului Sfânt în fiinţa umană şi. după cum neîmpărţită este şi fiinţa lui Dumnezeu. iar numărul lor este mult mai mare decât cele enumerate aici. Însuşirile harului a. Numai harul este cel care mântuieşte. ci îl primim numai fiind şi stând în comuniune personală cu El. credinţa blândeţea. şi-l va umple pe el Duhul temerii de Dumnezeu” şi la Galateni 5. Aşadar. darul nu este prin sine sfinţitor şi mântuitor.

între Pelagiu şi Augustin. în lupta împotriva pelagianismului. harul face începutul şi sfârşitul mântuirii dar trebuie ca omul să consimtă la începerea lucrării şi să colaboreze activ cu harul pe tot parcursul îndreptării sale. Augustin a fost numit “doctor gratiae”. Harul este absolut necesar pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu şi a progresa în această comuniune. Totuşi. Prin urmare. Omul poate păzi poruncile lui Dumnezeu şi se poate mântui doar prin puterile naturale care-i sunt suficiente. Harul care îndreptează ne ajută numai să facem mai uşor prin voinţa noastră ceea ce putem face şi fără har. Acesta admite că. 4 “Rămâneţi în mine şi eu în voi. precum mlădiţa nu poate să aducă rod de la sine dacă nu rămâne în viţă. întărind puterile omului şi dezvoltând credinţa. fără a avea nevoie de harul lui Dumnezeu. care M-a trimis” Dumnezeu face începutul mântuirii prin cuvânt. Fericitul Augustin. Semipelagianismul este o altă cale. Pentru învăţătura sa. însă harul nu se dă exclusiv prin cuvânt ci şi prin Taine. în urma căderii protopărinţilor. După Sf. Opusă acestei învăţături este învăţătura lui Pelagiu. Tot prin propriile puteri omul se poate hotărî să rămână în credinţă şi să facă fapte bune. Lucrarea este sinergică. După cădere nu putea să nu păcătuiască 3. După naşterea în Hristos omul poate să nu păcătuiască 4. Omul este cel care face începutul şi sfârşitul mântuirii sale. Înainte de păcat omul putea sau nu să păcătuiască 2. prin 410. Părinţi. El a structurat poziţia astfel: 1.Mine de nu-l va trage pe el Tatăl Meu. Este seva de viaţă care face ramurile să trăiască prin trunchi şi rădăcină: “Ioan 15. tot aşa şi voi dacă nu rămâneţi întru Mine”. mergând pe calea desăvârşirii. voinţa a slăbit fiind predispusă păcatului şi ispitei. puţin atenuată. 194 . Harul vine după aceea şi doar desăvârşeşte lucrarea mântuirii începută de om. harul nu ar fi absolut necesar mântuirii omului. După glorificare nu poate să păcătuiască. călugăr britanic care. însă a acordat preponderenţă harului în detrimentul liberului arbitru. considera omul ca fiind mort după păcat şi numai Dumnezeu îl putea ridica. omului i-au rămas destule puteri ca să facă începutul mântuirii sale. învăţa că păcatul omenirii nu are nici o legătură cu păcatul lui Adam şi fiecare om răspunde doar de păcatele lui.

Harul nu lucrează silnic. şi aceasta nu este de la voi: este harul lui Dumnezeu”. prin jertfa de pe cruce. AMBROZIE.Vasile Raducă.Dr. studiu introductiv şi note de Pr. 1996. Anastasia.8 “Căci în har sunteţi mântuiţi. Despre Duhul Sfânt. Este dăruit tuturor oamenilor fără excepţie. chemându-i pe toţi la mântuire. prin credinţă. Galaxia Gutenberg. ci în virtutea iubirii Sale nesfârşite. de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa. Bibliografie: CLEMENT. El ne-a recapitulat pe toţi şi ne-a împăcat obiectiv cu Dumnezeu. ci accentuează conlucrarea liberă: “Iată. Spiritul Sfânt şi Tri-unitatea divină la Boris Bobrinskoy şi Yves Congar. Dacă numai unii se mântuiesc. datorită jertfei mântuitoare a lui Hs. aceasta nu înseamnă că numai ei au primit harul. Trupul morţii ş al slavei: scurtă introducere la o teopoetică a trupului. Harul nu este un echivalent pentru faptele noastre.10). Dacă Dumnezeu răsplăteşte pe cineva nu o face ca o obligaţie. anulând libertatea. c. 2006. Bucureşti. stau la uşă şi bat. Bucureşti.1997. LUCRAREA HARULUI DUMNEZEIESC ÎN OM: MÂNTUIREA HAR ŞI LIBERTATE 195 .20. ci revărsarea iubirii dumnezeieşti faţă de oameni: Efes 2. voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” Apocalipsa 3. traducere de Sora Eugenia Vlad. Sf. traducere. Christiana. pentru că Mântuitorul a câştigat mântuirea pentru toţi. În faţa lui Dumnezeu nu există drept la răsplată pentru că tot ce avem îi datorăm şi tot binele îl facem cu ajutorul lui: “Ce ai care să nu fi primit?” I Corinteni 4. Harul nu ni se dă ca o plată pentru faptele noastre care ne-ar îndreptăţi la răsplată ci gratuit.b. Aurelian Băcilă. ci depinde de libertatea omului de a primi sau refuza conlucrarea cu harul. Olivier.7) sau “Când veţi fi făcut toate cele poruncite vouă ziceţi: slugi netrebnice suntem şi n-am făcut decât cea ce eram datori! (Luca 17.

moment din care începe lucrarea de mântuire. vine în întâmpinarea iubirii lui Dumnezeu. ci se completează şi formează o unitate organică sinergică.. Ca şi chip al lui Dumnezeu omul este intenţionalitate spre comuniunea cu Dumnezeu şi. prin efort uman şi asistenţa harului.. trasmis în lume prin Duhul Sfânt începând de la Cincizecime şi datorită căruia omul poate să-şi împroprieze roadele mântuirii obiective şi darurile lui Hristos. după modelul Creatorului. Mântuirea reprezintă pentru creştin un proces întreg de dobândire a harului adus de Hristos prin lucrarea pământească. pentru care trebuie să lucreze şi personal. se unesc în străfundurile fiinţei umane desfigurate prin păcat şi o ridică la trasfigurare. ci o restabileşte scoţând-o din robia păcatului şi redându-i rostul originar.. Dumnezeu face prin har începutul şi sfârşitul mântuirii omului dar el nu sileşte libertatea omului. Mântuirea este o lucrare sinergică. nu contrazice libertatea ei. adus de Mântuitorul şi dăruit prin Duhul Sfânt spre desăvârşire. Prin lucrarea harului Sf. adică în forma adamică dinainte de păcat. în vederea mântuirii. El este liber încă de la creaţie să primească acest dar de la Dumnezeu. care îi este sădită ca destinaţie firească. În faza ultimă. se actualizează şi permananetizează în om roadele mântuirii restabilite actual în firea Sa de Mântuitorul. Cele două lucrări ale harului. dată omului ca să conlucreze cu el nesilit. Între har şi libertatea omului nu există opoziţie pentru că ambele îşi au originea în Dumnezeu şi sunt instrumente oferite de El pentru aducerea omului la comuniunea originară. ÎNDREPTAREA SAU MÂNTUIREA SUBIECTIVĂ 196 . fără de care nu ar simţi lucrarea lui Dumnezeu în el. Omul are în interiorul său o disponibilitate ontologică de receptare a harului. Harul divin este energie necreată. Harul este dat la Botez şi reface permeabilitatea naturii umane la colaborarea cu Dumnezeu. Harul nu lucrează nimic în om fără colaborarea acestuia. de a conlucra cu Dumnezeu. omul are menirea să relizeze asemănarea cu Dumnezeu.Prin structura deiformă. prin aceasta. prin har omul devine întreg lumină şi subiect al energiilor necreate. Harul nu stinghereşte natura umană. Duh. Omul care conlucrează cu harul devine hristofor şi pnevmatofor. nu se exclud. harul şi libertatea nu se confundă. Deşi distincte.

” Rom.4: „Deci ne-am îngropat cu El. Iar pe care i-a hotărât mai înainte. ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi.Harul pune începutul sfinţeniei şi îl face pe om un potenţial moştenitor al împărăţiei lui Dumnezeu. la sfinţirea ei şi la aducerea în conformitate cu legea şi voinţa legiuitorului. realizate obiectiv de cître Mântuitorul Hristos. Lucrarea lui în procesul însuşirii mântuirii. Noul Testament aduce prin jerta mântuitoare harul necreat care preface dreptatea juridică în sfinţire. pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. începută prin Botez. potrivit textului de la Romani 8. adică cu Dumnezeu. În Vechiul Testament harul sfinţitor lipsea şi. adică prefacere interioară. se poate vorbi doar de drepţi şi dreptatea lui Dumnezeu.. pentru ca. şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi. pe aceştia i-a şi chemat. întru Sine. pe aceştia i-a şi îndreptat. 6. prin cruce. sfinţire sau mântuirea subiectivă. calitatea creştinului de făptură nouă în Hristsos. omorând prin ea vrăjmăşia. prin botez. iată toate s-au făcut noi. împărtăşit în celelalte Sfinte Taine ale Bisericii. se dezvoltă şi se cultivă pe tot parcursul vieţii pământeşti prin credinţă şi fapte bune.17 „Deci.15: „Desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său. constă în naşterea la viaţa spirituală şi cultivarea vieţii duhovniceşti respectiv pregătirea pentru viaţa veşnică. pe aceştia i-a şi mărit. Îndreptarea este un proces care durează toată viaţa creştinului. PREGĂTIREA ÎNDREPTĂRII SAU CHEMAREA 197 . potrivit scrierilor pauline: Efeseni 2. adică de conformarea omului cu poruncile mozaice. aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii. precum Hristos a înviat din morţi. de aceea. prin rămânerea în har. în moarte. Îndreptarea se referă la interiorul fiinţei umane. prin slava Tatălui. cele vechi au trecut. mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său. iar pe care i-a îndreptat.”. este făptură nouă.2930: „Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte.” Îndreptarea presupune trei momente. legea poruncilor şi învăţăturile ei. dacă este cineva în Hristos. şi pe care ia chemat. Viaţa nouă. ca. uniţi întrun trup. întărirea şi progresul în această viaţă se numeşte îndreptare.”. Naşterea la viaţa nouă în Hristos. II Corinteni 5.

concupiscenţa rămâne.Omul este atras către Hristos care vine El însuşi în întâmpinarea acestuia. Pentru a ajunge la îndreptare este absolut necesară chemarea: cei care au ascultat cuvântul Sf. Pe această cale se ajunge la isihie sau liniştire. Spălarea păcatului şi a vinei. ceea ce ar însemna o ignorare a păcatului. Iniţiativa o are harul şi se desăvârşeşte prin primirea Tainei Sf. Aplecarea permamentă spre păcat se numeşte concupiscenţă şi ea nu este un păcat în sine. chiar dacă păcatele anterioare au fost şterse. Petru au fost mişcaţi şi au decis să se boteze. îndreptarea nu urmează cu necesitate pregătirii şi nu se dă pentru aceasta. refăcut fiinţial. dacă nu există o conlucrare permanentă cu harul. dar ea trebuie biruită. deschidere şi încredere. Fără ispită nu se poate face o consolidare în bine. nu ca o nesocotire juridică. iar pe de alta se sădesc în suflet. adică la pacea dată de armonia perfectă dintre voinţa lui Dumnezeu şi voinţa omului. ÎNDREPTAREA SAU MÂNTUIREA Are două aspecte: negativ şi pozitiv. după ştergerea păcatului aplecările spre păcat. Deschiderea devine tot mai conştientă şi deplină. 1. virtuţile teologice: credinţa . omul îşi dă seama de starea de păcat şi de necesitatea făgăduinţei iertării. 198 . la fel cum nici ispita nu este un păcat.37: „Ei auzind acestea. ci este o lucrare absolut liberă. izvorâtă din harului divin. au fost pătrunşi la inimă şi au zis: Bărbaţi fraţi. Botez care aduce pe de o parte virtuţi morale. aşa încât acceptă ca adevărat cuvântul lui Dumnezeu. prin curăţire. ce facem?”) Harul naşte în cel ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu înrâurire. păcatul nu mai există iar cel îndreptat devine om nou. până la acceptarea a tot ceea ce i se transmite ca adevăr revelat. Cele 2 aspecte sunt două faţete ale aceleiaşi realităţi.44). Ştergerea păcatelor este ontologică. O putere harică se conferă înainte de a se primi Botezul. Totuşi. Totuşi. Afectele naturale rămân şi se pot uşor transforma în patimi. În lumina revelaţiei. care M-a trimis” (Ioan 6. Răscolirea sufeltului prin cuvântul Evangheliei este începutul procesului de îndreptare. nădejdea şi dragostea. care produce o anumită deschidere şi înrâurire asupra celui ce urmează să primească Botetul (Fapte 2. ca potenţialitate. prin voia Tatălui: „Nimeni nu vine la Mine de nu-l va trage pe el Tatăl Meu.

Nici fericirea veşnică nu este aceeaşi pentru toţi: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Şi sfinţii au păcate. Starea de îndreptare nu este aceeaşi la toţi. Nu se dă ca merit pentru lucrarea noastră. Păcatele uşoare pot fi săvârşite din neatenţie sau slăbiciune fără intenţia hotărâtă de a nesocoti legea morală şi nu duc nici la pervertirea voinţei: „Toată nedreptatea este păcat. să ia aminte să nu cadă” (I Cor. 2). Iar de nu. care îl întăreşte în credinţă şi iubirea de Dumnezeu şi se manifestă în bucuria faţă de bine. înnoirea. îndreptat fiind.” (I In 1. pe calea desăvârşirii morale. fiind un proces dinamic. Îndreptarea nu este o realitate statică. Pentru cei a căror îndreptare scade. funcţie de intensitatea colaborării cu harul. jertfa şi învierea Sa. Este greu totuşi să decidem care sunt păcatele grele şi care uşoare.2. dar sunt mici şi puţine în raport cu noianul faptelor bune şi cu efortul depus spre împlinirea voii lui Dumnezeu. CREDINŢA – CONDIŢIE A ÎNDREPTĂRII Mântuirea obiectivă este împlinită de Hristos pentru toţi oamenii prin întrupare. Mă duc să vă gătesc loc. Este starea de înfiere a omului prin har. poate fi îmbunătăţită dar şi pierdută. Îndreptarea.” (Ioan 14. Nimeni nu poate avea certitudinea că. ci dinamică. există Taina Pocăinţei care oferă posibilitatea de ridicare din păcate grele. 12). Îndreptarea. dată de harul divin sălăşluit în om. pentru care Sf.17). ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. 10. nu-şi mai poate pierde îndreptarea. Mântuirea subiectivă 199 . ci se diferenţiază de la credincios la credincios. renaşterea. v-aş fi spus. nici silnic în om.8). PREAMĂRIREA Este darul lui Dumnezeu oferit celor care lucrează îndreptarea în această viaţă. sfinţirea. ci depinde de bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu. viaţa de ascultare. transformarea duhovnicească a omului. pentru că şi un păcat aparent uşor poate avea consecinţe grave. pentru că harul nu lucrează nici singur. dar nu orice nedreptate este păcat de moarte” (I In 5. Pavel îndeamnă: „Celui ce i se pare că stă. În viaţă nu există putinţa nepăcătuirii: „Dacă zicem că păcat nu avem.

Pavel spune: „Dreptul din credinţă va fi viu” (Romani 1. prin Mântuitorul Hristos.6: „Omul se îndreptează prin credinţa lucrătoare în iubire”. Moise şi prooroci şi.19) dar nu se mântuiesc pentru că acest tip de credinţă rămâne teoretic şi nu i se adaugă faptele bune. Credinţa este convingerea fermă. „Faptele Legii” despre care vorbeşte Sf. născută în noi de harul divin. în strădania de a împlini voia lui Dumnezeu exprimată în legea morală. Ele aparţin subiectului uman care vrea să se mântuiască. care nu exclude. considerate condiţii subiective ale mântuirii. ci implică faptele bune. Sf. În acest sens credinţa are valoare mântuitoare. Partea personală de contribuţie a credinciosului constă în credinţă şi fapte bune. este numit condiţie obiectivă. despre care se credea că simpla împlinire ar fi dus la mântuire. Pavel („Căci socotim că prin credinţă se va îndrepta omul. Simpla acceptare a unui adevăr. fără faptele Legii” Romani 3. 200 . prin care primim şi ţinem ca adevărate toate cele descoperite nouă de Dumnezeu prin patriarhi. pentru că vine de la Dumnezeu. în special. Condiţia primă a mântuirii subiective este harul divin care.26).constă în însuşirea sau personalizarea de către fiecare credincios a roadelor mântuirii obiective realizate de Hristos. Când Sf.17).28) nu sunt faptele bune ci prescripţiile ceremoniale ale cultului mozaic. fie şi descoperit. ci implică devotament şi adeziune totală faţă de adevărurile descoperite şi de persoana Mântuitorului Hristos. Formula completă este dată la Galateni 5. Spaţiul în care se realizează mântuirea subiectivă este Biserica. Prin ele credinciosul devine posesorul roadelor jertfei lui Hristos. nu aduce credinţei valoare mântuitoare. Ea reprezintă atitudine de viaţă sau faptă morală. Credinţa nu este simplă acceptare teoretică a adevărului revelat. la care se adaugă efortul propriu. Pavel vorbeşte despre credinţa care „îndreptează” înţelege credinţa în sens deplin. Ei îi trebuiesc adăugate faptele bune deoarece: „credinţa fără fapte este moartă” (Iacob 2. în vederea mântuirii. Această credinţă o au şi demonii care „cred şi se cutremură” (Iacob 2. în afară de care mântuirea nu poate fi posibilă. prin harul divin împărtăşit de Duhul Sfânt prin lucrările sfinţitoare ale Bisericii şi colaborarea omului.

20. Evanghelii. bolnav am fost şi M-aţi cercetat. 201 . viaţa veşnică este prezentată ca un dar şi urmare a faptelor. Nu găsim nici un loc în Sf. ci ale Legii morale supranaturale. eu nu socotesc încă să o fi cucerit” (Filipeni 3. moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. gol am fost şi M-aţi îmbrăcat. 18-19). 34-35 sau „Şi vor ieşi. exprimată în legea morală sau toate faptele săvârşite după voia lui Dumnezeu.FAPTELE BUNE ŞI VALOAREA LOR PENTRU MÂNTUIRE Reprezintă toate actele umane conforme voii lui Dumnezeu. Este semnificativ faptul că Mântuitorul arată peste tot că dobândirea vieţii veşnice este un dar dumnezeiesc care se constituie în răsplată pentru faptele bune: „Veniţi. Fiul Său. şi să ne iubim unii pe alţii”.”Ioan 5. Rolul lor absolut necesar pentru mântuire izvorăşte din textul „Cel ce va zice ŞI VA FACE mare se va chema în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 5. binecuvântaţii Tatălui Meu. ca să credem întru numele Lui Iisus Hristos.10) şi povăţuieşte insistent pe Timotei să îndemne pe păstoriţii lui „să se înavuţească în fapte bune” (I Timotei 6.29.19) precum şi din textul „. Lucrarea faptelor ca adeziune iubitoare activă a omului faţă de Dumnezeu este lăudată peste tot în Sf. În consens cu Sf. după cum se arată la I Ioan 3.. În concepţia ortodoxă faptele bune au un rol ontologic. Sf. În concluzie.” Matei 25.13). Faptele mântuitoare nu sunt atât cele ale Legii morale naturale.23: „Iar aceasta este porunca Lui. adică cele izvorâte din credinţă. adică a credinţei lucătoare prin iubire. străin am fost şi M-aţi primit. cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii. îndreptarea fiind un proces de durată: „Fraţilor. care izvorăsc din iubirea faţă de El şi de aproapele prin libera conlucrare cu harul. Scriptură în care Mântuitorul să arate verdictul judecăţii obşteşti ca urmare a virtuţii credinţei singulare. Pavel spune că Dumnezeu va da fiecăruia după faptele sale (II Corinteni 5. Evanghelii. Credinţa este legată indisolubil de fapte. în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc.învăţându-le să păzească toate câte v-am spus vouă” Matei 28..

principiul nevăzut şi izvorul comuniunii bisericeşti dar şi ţinta supremă pentru Biserică. ediţie îngrijită de arhim. Dumnezeu şi lume. în unitatea harică desăvârşită. Duhul Sfânt a înnoit-o. XXXII(1980). Credinţa şi faptele bune. înviat şi înălţat la cer. 1984 Arhim. 661-511. pp. ca ei să fie desăvârşiţi în unime. nr. Biserica este aşezământul întemeiat de Dumnezeu pentru mântuirea şi sfinţirea oamenilor. 21-24): Ca toţi să fie una după cum ru Părinte întru Mine şi ez întru Tine. prin trimiterea lui de către Hristos Cel răstignit. concretizarea acţiunii mântuitoare a lui Hristos începută prin întrupare. Duh. Roman. Sandu Ştefan. Pr. Editura Episcopiei Romanului.Timisoara : Mitropolia Banatului. Ioanichie Balan. Lucrarea harului în realizarea mântuirii subiective după cele trei mari confesiuni creştine. această casă Fiul a întărit-o. în „ST”. Temeiul constituirii Bisericii stă în viaţa de comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi (In 17. Irineu Ioan Popa. XXXIX(1987). Relaţiile treimice devin modelul. 126-143.Invatatura ortodoxa despre mintuire. 1-2. în înţeles duhovnicesc. Duhul lucrează în numele Treimii. NICOLAE CORNEANU. Sabin Verzan.întemeieera lumii”. Biserica este nedespărţită de Sf. în primul rând. Pe de altă parte. Dosoftei Morariu.. 3-4. nr. VI(1954). Potrivit unei cântări de la sfinţirea bisericii: „Această casă a Tatăl a zidit-o. Comuniunea treimică este modelul pentru Biserică deoarece 202 . 1999 ECLEZIOLOGIA BISERICA – „LABORATORUL” MÂNTUIRII Biserica reprezintă. pp. Mitropolit al Banatului. Ea este. Har şi libertate în învăţătura ortodoxă. în „ST”. Cel care pune începutul ei văzut. pp. în „ST”. 44-57 Pr.. Ea este adunarea tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu întreit în Persoane şi în Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu întrupat. 5. de unde învăţătura că Biserica este o instituţie teandrică. nr. XXIII(1971). prin Duhul Sfânt. nr. 235-248. 9-10. în ST. Învăţătura despre har şi libertate în Pateric. pp. Despre dumnezeiescul har. Ea cuprinde tot cea ce există. condiţii ale mântuirii. starea de sălăşluire şi finalizare a lucrării lui Hristos în om. Biserica – prin aducerea celor ce cred şi împlinesc poruncile (Selumnan).BIBLIOGRAFIE Emanuel Banu. mort.

Numai ridicaţi în unitatea vieţii divine prina har. Oricât 203 . Fiul şi Sf. Chiar şi lumea păgână a păstrat. Treimi şi cort al întregii existenţe. îndrumătoare spre Biserica cea deplină şi mântuitoare a lui Hristos. ci se extinde în afara fiinţei divine în relitatea creată. 23). a Legii Vechi şi a proorocilor. vestitoarea făgăduinţelor dumnezeieşti şi susţinătoare a nădejdii şi. pentru ca să poate să fie una între ei. Comuniunea treimică este ţinta supremă a Bisericii în sensuk că unirea după fiinţă în Treime se realizează după har înrte oameni şi Persoanele Sf. Treimi. Iată de ce comuniunea de viaţă dintre persoanele Sf. Treime şi în special în Fiul. este păstrătoarea credinţei în Dumnezeu – Unul. pe lângă faptul că este model al Bisericii. o oarecare Biserică. cum este unit după fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul. cea dintâi pe pământ. trebuie să fie mai întâi una „întru Noi”. cunoscută ca Biserica paradisiacă. treimic şi de cel hristologic. Fiul uneşte după har atât de mult cu oamenii. Bisericii paradisiace îi urmează Biserica Vechiului Testament care. care cuprinde pe primii oameni înainte de săvârşirea păcatului strămoşesc. fără însă să o rupă. Această Biserică. Cea dintâi extindere o constituie comuniunea cu Dumnezeu în har a lumii spirituale. În afară de temeiul veşnic divin. în calitateaLui de locaţ al Sf. Plecând de aici Sf. Biserica are şi un temei natural. oamenii devin una şi între ei. este şi principiul sau izvorul comuniunii bisericeşti. a patriarhilor. ÎNŢELESURILE NOŢIUNII Comuniunea treimică fiinţială (Tatăl. Părinţi au găsit temeiul divin al Bisericii nu numai în Sf. Cel ce ne ridică la comuniunea de viaţă treimică sau coboară Treimea în oameni este Fiul: „Eu sunt întru ei şi ei întru Mine” (Ioan 17. formând comuniunea harică cu Dumnezeu a oamenilor în Eden. este o Biserică nedeplină.oamenii. prin aceasta. datorită faptului că păcatul protopărinţilor a slăbit legătura harică cu Dumnezeu. Acesta este dat în unitatea firii umane şi pluralitatea persoanelor. deşi fără rod. Duh) se numeşte şi Biserica veşnică datorită nemărginirii bunătăţii şi iubirii dumnezeieşti. Treimi în Biserică. Ea totuşi nu rămâne închisă în sine. omenesc. numită şi Biserica îngerească. A doua extindere.

când ia formă văzută prin aceea că Duhul Sfânt se coboară în limbi de foc. Duh..de mult s-ar depărta de Dumnezeu această lume. conştiinţa păcătoşeniei şi a vinovăţiei. celor sfinţi în Iisus Hristos. Prima este Biserica slujitoare de pe pământ. refăcută ontologic prin jertfa Mântuitorului Hristos. ajungând până la confuzia dintre creatură şi Creator. este numită slujitoare. pentru harul lui Dumnezeu dat vouă în Hristos Iisus” (I Corinteni 1. mulţumesc lui Dumnezeu pentru voi. ca şi a responsabilităţii morale faţă de Dumnezeu. „mireasa lui Hristos” (Efeseni 5. În această calitate. BISERICA SLUJITOARE ŞI BISERICA SLĂVITĂ Noţiunea ekklesia înseamnă a chema. Biserica mijloceşte 204 . Biserica a fost numită în paginile Noului Testament „poporul lui Dumnezeu” (Tit 2. care este prezent în ea de la început şi până la sfârşitul veacurilor. întrucât ea luptă cu toate piedicile şi vrăjmăşiile care stau în calea spre desăvârşire a credincioşilor. împreună cu toţ cei care cheamă numele lui Iisus Hristos în tot locul. curăţind-o cu baia apei. Părinţii Bisericii au mai numit-o şi „comunitatea sfinţilor”. celor numiţi sfinţi. În terminologia teologică se întrebuinţează şi numirile de Biserică luptătoare sau slujitoare şi Biserica triumfătoare sau slăvită. Biserica adevărată este cea întemeiată în mod văzut de Mântuitorul pe cruce. şi al lor şi al nostru . Numele vine de la Subiectul în numele căruia se face convocarea: „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint. sau „trupul lui Hristos” (Romani 12. râvnitor de fapte bune”). prin jertfa Sa care restaurează natura umană şi o prezintă Tatăşlui. adică vocaţia pentru Biserică. Slujirea nu se face însă fără participarea Duhului Sfânt..5: Aşa şi templul lui Dumnezeu locuieşte în voi?). a convoca. totuşi ea a păstrat credinţa în existenţa unui Dumnezeu. iar în mod văzut la Pogorârea Sf. 2 şi 4).14: S-a dat pe Sine pentru noi. prin cuvânt”). Întrucât misiunea ei este de a sluji lumii spre mântuire prin toate mijloacele ce îi sunt date. Păcatul a slăbit această unitate afirmând tot mai mult pluralitatea indivizilor. a aduna. 25-26 „Hristos a iubit Biserica şi s-a at pe Sine pentru ea ca să o sfinţească. În Biserica astfel constituită pluralitatea persoanelor se desăvârşeşte în unitatea fiinţei. Petru bptează prima comunitate iar jertfa lui Hristos se împropriază de către fiecare credincios în parte prin schimbarea radicală a sufletului. ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-şi curăţească lui popor ales.

Biserica se constituie prin trimiterea Duhului Sfânt. care este trupul Lui. cu ea şi prin ea.”) şi prin Duhul Sfânt. căci prin firea lui omenească. În tripla calitate prin Biserică Hristos învaţă. străbate două stadii: primul de luptă şi slujire pe pământ şi al doilea de triumf şi biruinţă în cer. după ce Fiul ridicase la Tatăl firea umană şi o îndumnezeise. înfăţişându-se ca un efect al conlucrării omului cu harul divin. mai presus de toate. prezent ipostatic şi lucrător haric în ea de la Cincizecime (Ioan 14. ea este în acelaşi timp dumnezeiască şi omenească.26 „Iar când va veni Mângâietorul. fără ca prin aceasta cele două aspecte ale ei să se confunde între ele şi fără să se separe. ori capitolul 2 205 . Treime ascultarea nelimitată pentru care Dumnezeu trimite dreptatea şi dragostea mântuitoare. Astfel Biserica. care nu se desparte de ea niciodată ca trup al Său (Efeseni 1. STRUCTURA TEANDRICĂ A BISERICII Biserica. L-a dat pe El cap Bisericii. Întmeietorul şi Capul ei. pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl. Destinaţia luptei pământeşti este viaţa infinită cu Hristos. care este lucrată. Dumnezeiască este Biserica prin Iisus Hristos. una şi aceeaşi. Care de la Tatăl purcede. Acela va mărturisi despre Mine”. 14 „Pe cei adormiţi întru Hristos îi va aduce împreună cu El”). în care se refacere şi se întăreşte legătura harică dintre om şi Dumnezeu. întrucât a triumfat asupra celui rău şi a ajuns „la slava fiilor lui Dumnezeu”. plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi. Triumfătoare şi slăvită este Biserica de dincolo. purtând nădejdea sălăşluirii desăvârşite în El (I Tesaloniceni 4. din cer. Omul care este în Biserică este „în Hristos”. slujeşte şi sfinţeşte. pentru membrii ei. fiind trupul extins al lui Hristos în lume pentru mântuirea şi sfinţirea omului. Slujitoare este Biserica şi prin lucrarea desfăşurată de Hristos în ea. 22: „Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi. era transmisă în Sf.comuniunea permanentă cu Hristos Cel înviat care rămâne în Biserică prin lucrarea Duhului ca Persoane ce asigură Bisericii un dinamism niciodată epuizat. Duhul Adevărului. iar garanţia luptei celei bune este permanenta pnevmatizare a membrilor ei prin Cruce şi Lucrarea Duhuui Sfânt.16 „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” sau Ioan 15. spre deosebire de creşterea din viaţa de aici în sfinţenie. care continuă în veci ca viaţă în comuniunea nemijlocită cu Dumnezeu prin har.

Hristos fiind singurul ei cap. pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi. ci şi o continuitate şi o comuniune deplină şi neîntreruptă. prin Taina Sf. prin lucrările sfinţitoare. prin care toţi formează un 206 . adică prin capul ei Hristos. ca şi după unirea duhovnicească a membrilor ei cu capul nevăzut. ca să fim un singur trup. Sfânta Scriptură oferă exemple despre calitatea de membri cu rol unic fiecăruia dintre cei botezaţi şi deveniţi constitutiv parte a Trupului tainic al lui Hristos (Galateni 3.27 „Căci. Primii membri ai Bisericii au fost Apostolii cărora Duhul Sfânt le-a transmis nmijlocit puterea trupului înviat şi deplin pnevmatizat al lui Hristos. Relaţia de continuitate şi comuniune deplină şi neîntreruptă între aceste două stadii ale Bisericii este exprimată în ceea ce se numeşte comuniunea sfinţilor..30. Botez. iar ea singurul Lui Trup şi având pe Duhul în ea ca „Cel ce umple totul în toate” (Efeseni 1.. Învierea şi Cincizecimea sunt în Ortodoxie praznice legate strâns între ele cu dimeniune atemporală şi cosmică. care istoriseşte pogorârea Sfântului Duh)..12-13: „Oare nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hrsitso. Nevăzută este Biserica după latura ei divină.5 „Aşa şi noi. I Corinteni 6. Din această perspectivă. au primit calitatea de membri ai Trupului Domnului. iar prin Taina Mirungerii au fost pecetluiţi „întru răscumpărare” Efeseni. Omenească este Biserica prin membrii ei care. ca şi prin legătura duhovnicească a credincioşilor între ei. un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora”. câţi în Hristos v-aţi botezat.şi toţi la un Duh ne-am adăpat”) Întrucât. 15 şi 12. Fiind deodată dumnezeiască şi omenească. prin continua prezenţă a Duhului Sfânt în lume. Tot nevăzută este Biserica după harul divin care ni se împărtăşeşte în ea. Biserica reprezintă permanentizarea Cincizecimii. Biserica este în acelaşi timp în parte văzută şi nevăzută deşi. în Hristos vaţi îmbrăcat. între Biserica de aici şi cea slăvită există nu numai solidaritate. Ea strânge în unitate sfinţii şi oamenii vieţuitori pe pământ pentru că este Trupului lui Hristos care transcende toate şi cuprinde în el fiinţa umană integral.23). „vistierul bunătăţilor şi dărătorul de viaţă”. în fiinţa ei. Biserica este Una şi nedespărţită. 4. este şi rămâne Una nedespărţită. care activează roadele prezenţei lui Hristos înviat. prin sălăşluirea în ea a Duhului Sfânt. în fiinţa ei. Hristos.”.. Romani 12. plinitorul şi desăvârşitorul tuturor în Biserică. cei mulţi.din Faptele Apostolilor. săvârşitorul haric al Sfintelor Taine. Biseric a fost numită de Păarinteşle Stăniloae „imanentul care poartă în sine transcendentul”.

prin latura văzută a sfintelor slujbe. Astfel. ci în primul rând este un cadru şi o putere dumnezeiască ce se pune la dispoziţia oamenilor prin jertfa liturgică şi Sf. dumnezeiesc. având organe special înzestrate cu autoritate şi putere deplină pentru predicarea Evangheliei. ca să fim un singur trup. clerici şi mireni. prin lucrarea Duhului Sfânt”. şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Biserica este instituţie. Biserica este şi instituţie dar nu una impersonală. prin hotărârile sinodale referitoare la învăţăturile de credinţă şi viaţa morală creştinească. Văzută este Biserica prin membrii ei. „Biserica este viaţa nouă în Hristos şi în Duhul Sfânt. BISERICA INSTITUŢIE Biserica este deodată eveniment şi instituţie. prin forma de propoveduire a adevărului dumnezeiesc şi prin orânduirea ei canonică arătată în afară.”). în timp ce pentru unii necredincioşi Biserica se rezumă la o simplă comunitate ca oricare alta. fie iudei. 207 . din al cărui cap curge viaţa duhovnicească cea nouă în toate mădularele trupului. săvârşirea lucrărilor sfinţitoare şi conducerea credincioşilor pe calea mântuirii. pentru cei ce cred.singur trup (I Corinteni 12. întreg. ci este în primul rând un cadru şi o putere dumnezeiască ce se pune la dispoziţia oamenilor prin jertfa liturgică a Sfintelor Taine date de Dumnezeu ca mijloace ale harului. termenii văzut/nevăzut au un caracter complex. În înţelegerea creştină. Ea nu se rezumă la o simplă convieţuire între oameni. fie liberi. însă. ca unitate a vieţii harismatice. aşa după cum şi familia este instituţie. fie robi. ci una plină de Hristos. întrucât ea este organismul viu. unitar. Taine date de Dumnezeu ca mijlocitoare ale harului (latura evenimenţială a Bisericii). date de Însuşi Mântuitorul Hristos. Întrucât ea are norme precise de viaţă. Însuşirile Bisericii Din cele prezentate vedem că Biserica este deodată eveniment şi instituţie.13 „Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi. Taine şi Ierurgii. Trupul lui Hristos. Ea nu se rezumă la o simplă convieţuire între oameni. cele nevăzute ale Bisericii devin evidente prin mijlocirea semnelor concrete care sunt simboluri ale elementului nevăzut. fie elini. spune Ioannis Karmiris.

Întrucât ea are norme precise de viaţă, date de însuşi Mântuitorul Iisus
Hristos, Biserica este şi instituţie, dar nu una impersonală, ci una plină
de Hristos. Este la fel ca familia, instituţie cu membri învestiţi cu
autoritate şi putere pentru a exercita capacitatea învăţătorească,
predicarea Evangheliei, săvârşirea lucrărilor sfinţitoare ţi conducerea
credincioşilor pe calea mântuirii.
Din însuşirile clasice ale Bisericii, expuse în Simbolul de Credinţă NiceoConstantinopolitan, se înţelege constituţia teandrică a Bisericii. Ea este
misionară, slujitoare, infailibilă prin consituţia ei şi prin Cel care a
întemeiat-o şi care a spus că „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18).
BIBLIOGRAFIE
Valer Bel, Biserică şi Euharistie, în „ST”, XXXIV(1982), nr. 3-4, pp. 230242.
Pr. Dr. Ion Bria, Introducere în eclesiologia ortodoxă, în „ST”, XXXI(1979),
nr. 1-4, pp. 695-705.
Constantin Ioan, Învăţătura paulină despre Biserică, în „ST”, L(1998), nr.
1-2, pp. 296-304.

ÎNSUŞIRILE BISERICII
Simbolul niceo-constantinopolitan atribuie Bisericii patru însuşiri care
definesc fiinţa acesteia. Ele sunt:
- unitatea
- sfinţenia
- universalitatea
- apostolicitatea
Aceste 4 însuşiri decurg din constituţia teandrică a Bisericii şi
caracterizează adevărata Biserică. Ele sunt strâns unite întreolaltă şi nici
una nu poate fi înţeleasă fără celelalte. Desigur, Biserica are şi alte
însuşiri: este misionară, slujitoare, etc. Toate celelalte însuşiri ale Bisericii
sunt cuprinse în cele patru şi se prezintă ca nişte consecinţe sau urmări
ale acestora. Astfel, infailibilitatea Bisericii adică neputinţa de a greşi este
presupusă de sfinţenie iar permanenţa şi indestructibilitatea sunt date de
unitate ei.

208

UNITATEA
Este însuşirea Bisericii de a fi unică în fiinţa ei, adică una singură,
adevărată şi deplină, neputând fi împărţită fiinţial, întrucât ea oglindeşte
unitatea Sfintei Treimi ca şi pentru faptul că are pe Iisus Hristos cap al ei,
ca Unul ce nu poate fi despărţit. Ea este animată de acelaşi Duh Sfânt în
totalitatea ei, membrii acesteia putându-se împărtăşi de aceleaşi bunuri
duhovniceşti cu harisme diferite, după voia divină şi vrednicia personală:
„Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a
chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl
tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi.” (Efeseni 4,4-6).
În faţa tendinţelor centrifugale care ameninţa Biserica Sf. Apostol Pavel se
întreabă „Oare S-a împărţit Hristos?” (I Corinteni 1,13), subliniind
imposibilitatea Bisericii de a se împărţi, întrucât este Trupul lui Hrsitos.
Dar Biserica unică în fiinţa ei şi indestructibilă este şi UNITARĂ în
învăţătura ei dogmatică, în structura canonică şi în viaţa cultică prin care
fiecare membru al Bisericii se simte una cu toţi ceilalţi. Deşi una în
organizarea ei, această unitate nu merge până la uniformitate, aşa cum se
întâmplă în romano-catolicism, ci este o unitate simfonică în care îşi
găseşte loc şi libertatea şi tradiţiile specifice din diferite regiuni ale
Bisericii. Dintre diferitele confesiuni creştine care predică diferit adevărul
revelat, Biserica deplină şi unică, păstrătoare întru toate a adevărului
dumnezeiesc descoperit fără a-l ştirbi întru nimic şi fără a-i adăuga ceva
în plus, străin de fiinţa şi tradiţia ei, este doar Biserica dreptmăritoare,
ortodoxă. Celelalte confesiuni creştine care s-au îndepărtat de la adevărul
revelat prin adăugirea sau eliminarea unor părţi din revelaţie pot fi numite
Biserici nedepline.
Teoria ramurilor după care Biserica adevărată nu s-a realizat încă, ci spre
ea tind Bisericile particulare, ea aflându-se parţial în fiecare Biserică
existentă este inadmisibilă din punct de vedere ortodox. După această
teorie Bisericile actuale se prezintă ca ramurile unui copac; nici o ramură
nu reprezintă copacul după cum nici o Biserică instituţională nu
reprezintă Biserica lui Hristos. După această teorie fiecare Biserică ar fi
un amestec de adevăr şi eroare. După unele Biserici protestante, unitatea
Bisericii lui Hristos ar fi dată abia în epoca eshatologică a omenirii.
Aceste curente susţin apoi că

Mântuitorul nu a întemeiat o singură

209

Biserică ci, prin Apostoli, a întemeiat mai multe Biserici. Adevărul revelat
nu se poate păstra, în opinia lor, nealterat de-a lungul timpului.
Mântuitorul Hristos nu a vorbit niciodată despre mai multe Biserici, ci de
o singură Biserică, pe care o numeşte „Biserica Sa” (Matei 16,18). Biserica
Ortodoxă este formată din foarte multe Biserici autocefale ortodoxe care
păstrează tezaurul dogmatic şi liturgic nealterate, adaptându-se, în
acelaşi timp, condiţiilor diferite din fiecare regiune.
SFINŢENIA
Sfiţenia Bisericii este însuşirea ei fiinţială de a fi deplină şi fără pată. Ea
îşi are sfinţenia de la Însuşi Capul ei, Mântuitorul Iisus Hristos şi de la
Duhul Sfânt sălăşluit în ea de la Cincizecime şi pentru totdeauna. Ioan
14,16-17: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie
cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească,
pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi
în voi va fi!”.
Este sfântă şi pentru că are mijloacele harice de sfinţire a membrilor ei,
cuprinzându-i pe aceştia într-o mare şi neîntreruptă lucrare de s finţire şi
resfinţire, ajutându-i, curăţindu-i şi îndrumându-i cu putere de sus. Ea
este marele laborator în care se lucrează sfinţenia membrilor ei, prin harul
mântuitor şi sfinţitor al lui Iisus Hristos, împărtăşit de Duhul Sfânt prin
lucrările sfinţitoare. Astfel, sfinţenia Bisericii se datorează prezenţei
dumnezeieşti în ea şi nu atât sfinţeniei membrilor ei, întrucât aceştia au şi
ei păcate („Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi
adevărul nu este întru noi”, I In 1,8). Dar păcatele membrilor Bisericii nu
pătează sfinţenia acesteia, aşa după cum nici păcatul omenirii cu care
Mântuitorul S-a împovărat pe Sine nu L-a pătat, El personal rămânând
fără vină şi păcat.
Pe de altă parte, la sfinţenia absolută noi nu putem ajunge, întrucât ea
aparţine numai lui Dumnezeu care este sfânt fiinţial. Totuşi, în înţeles mai
larg, membrii Bisericii, deşi nu fără păcate în viaţa de aici, pot să fie
numiţi sfinţi şi aceasta întrucât poartă în adâncul fiinţei lor sfinţenia
sacramentală primită prin Sf. Taină a Botezului şi celelalte Taine.
Membrii Bisericii sunt curăţiţi prin Botez de orice păcat anterior şi
cuprinşi în lucrarea de sfinţire (I Corinteni 6,11 „Şi aşa eraţi unii dintre

210

voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului
Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru..”), întăriţi fiind în Hristos şi
având arvuna Duhului în inimă :„Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu
voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit pe
noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre.” - II Corinteni 1,21-22),
„pecetluiţi cu Duhul cel Sfânt al făgăduinţei care este arvuna moştenirii
noastre spre răscumpărarea celor dobândiţi de El” (Efeseni 1,13-14). De
aceea, în acest sens sacramental al sfinţeniei, ca şi datorită menirii lor
spre sfinţenie prin încorporarea tot mai deplină în lucrarea de sfinţire a
Bisericii, creştinii pot fi numiţi „sfinţi”, după cum găsim în Sf. Scriptură
(Romani 1,7: „Tuturor celor ce sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu,
chemaţi şi sfinţi: har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la
Domnul Iisus Hristos!” I Corinteni 1,2: „Bisericii lui Dumnezeu care este în
Corint, celor sfinţiţi în Iisus Hristos, celor numiţi sfinţi, împreună cu toţi cei
ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul”; II Corinteni
1,1: „Pavel, apostol al lui Hristos Iisus, prin voinţa lui Dumnezeu, şi Timotei,
fratele: Bisericii lui Dumnezeu celei din Corint, împreună cu toţi sfinţii care
sunt în toată Ahaia”; Efeseni 1,1: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos prin
voinţa lui Dumnezeu, sfinţilor care sunt în Efes şi credincioşilor întru Hristos
Iisus”.
Concepţia că numai sfinţii fac parte din Biserică, proprie ereziei lui
Montanus, însuşită de către Bisericile Reformei şi nedominaţiunile neoprotestante contemporane, duce la teoria Bisericii invizibile şi a fost
respinsă de către Biserică de la început deoarece nu există om care să nu
păcătuiască. Biserica este tocmai cadrul, spaţiul în care se lucrează
mântuirea şi sfinţirea credincioşilor ei. În care are loc înaintarea acestora
într-o viaţă tot mai deplină de comuniune cu Dumnezeu.
SOBORNICITATEA
Este însuşirea de catolicitate sau universalitate, manifestată într-un dublu
sens:
1. Extensiv – de întindere exterioară
2. Intensiv – de plinătate interioară
În exterior, Biserica are menirea de a se întinde în spaţiu şi timp peste tot
pământul şi la toate neamurile (Mt. 28,19), botezând pe „toată făptura”
(Marcu 16,15) şi să-i recapituleze pe toţi în Hristos, rămânând aceeaşi
pretutindeni şi întotdeauna.

211

În interior, Biserica este sobornicească sau universală pentru că deţine şi
propoveduieşte adevărul de credinţă revelat în toată deplinătatea lui, fără
nici o ştirbire, adaos sau sricăciune. Biserica este astfel deplinătatea de
viaţă în Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, având sobornicitate interioară, fiind
desăvârşită în sine şi, totodată, în drum spre desăvârşire a membrilor ei:
Efeseni 4,11-13: „El a dat pe unii ca să fie apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii
binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la
lucrul slujirii, la zidirea templului lui Hs, până vom ajunge la unitatea
credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului
desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”.
Sobornicitatea mai indică şi însuşirea adevăratei Biserici de a se întemeia
în toate ale ei , în învăţătură, cult şi rânduielile canonice, pe ceea ce s-a
statornicit în sfintele soboare sau sinoade ecumenice din epoca unităţii
întregii creştinătăţi. Biserica cu adevărat şi deplin sobornicească este
Biserica Ortodoxă, continuatoarea neabătută a unităţii duhovniceşti
universale a epocii Sfinţilor Părinţi. Universalitatea este în exclusivitate
atributul Bisericii celei Una sfinte şi apostolice a lui Hristos; erazia nu este
universală, ci locală şi dispare cu timpul.
APOSTOLICITATEA
Înseamnă calitatea Bisericii de a fi aşezată statornic şi de nezdruncinat
„pe temelia Apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind
Însuşi Iisus Hristos” (Efeseni 2,20).
Apostolicitatea se manifestă pe de o parte în păstrarea cu sfinţenie a
deplinătăţii învăţăturii descoperite de Iisus Hristos şi predată mai departe
prin viu grai sau în scris de către Apostoli ca martori aleşi şi împuterniciţi
de Însuşi Hristos Domnul (Luca 24,48: „Voi sunteţi martorii acestora!” sau
Ioan 17, 25 „Şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis”, ori Fapte 1,2
„...Poruncind prin Duhul Sfânt Apostolilor pe care i-a ales...vorbind cele
despre împărăţia lui Dumnezeu”).
În Biserică se păstrează neclintit şi este urmat adevărul transmis de
Hristos apostolilor totdeauna şi pretutindeni „Căci de la Domnul am
primit ceea ce v-am dat şi vouă „(I Corinteni 11,23). De aceea sunt
îndemnaţi „Fraţilor staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie
prin cuvânt, fie prin epistola noastră” I Tesaloniceni 2,15, I Corinteni 11,2

212

2 şi 3. acela să fie anatema” Gal 1. lucrarea sfinţitoare şi conducerea credincioşilor pe calea mântuirii. Biserica este şi rămâne „stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3. potrivit voii întemeietorului şi capului ei. Infailibilitatea aparţine întregii Biserici. Prin infailibilitate. în baza mandatului divin primit prin hirotonie. explicitarea şi dezvoltarea dat-ului revelat. INDESTRUCTIBILITATEA 213 . fără nici o lipsă. Apostolicitatea se arată şi în succesiunea apostolică neîntreruptă a ierarhiei în Biserică de la Apostoli şi până la sfârşitul veacurilor. Biserica nu descoperă adevăruri noi. prin firul neîntrerupt al episcopilor canonici harul hirotoniei şi se asigură săvârşirea corespunzătoare.9.şi II Timotei 2. dar ea se exprimă prin ierarhia bisericească întrunită în sinodul ecumenic. Biserica este înzestrată cu infailibilitate în materie de credinţă. aprofundarea. iar pozitiv luminare pentru înţelegerea. le formulează în dogme. Prin aceasta. a celorlalte Sfinte Taine. formularea. şi nouă”. Fiul lui Dumnezeu întrupat şi pe Duhul Sfânt sălăşluit în ea. ci numai le păstrează pe cele revelate. Privită sub aspect negativ. infailibilitatea este ferire de eroare. pentru a-şi îndeplini misiunea ei ce i-a fost încredinţată de la Dumnezeu: propoveduirea cuvântului revelat. Aceasta înseamnă că.14). le interpretează autentic. INFAILIBILITATEA În calitate de loc şi mediu unde se lucrează mântuirea şi sfinţirea oamenilor. care o asistă şi o conduce la tot adevărul.15). Prin infailibilitate se înţelege însuşirea Bisericii de a nu greşi în tot ceea ce face. le explicitează. cler şi credincioşi împreună. în Biserică se transmite cu plinătate. Infailibilitatea Bisericii se fundamentează pe faptul că ea are drept cap pe Iisus Hristos. „Iar dacă cineva propoveduieşte altceva decât s-a primit. Rolul pozitiv al Duhului Sfânt în asistenţa Bisericii este reliefat de formula Sinoadelor „părutu-s-a Duhului Sf. le dezvoltă şi le predică în vederea mântuirii membrilor ei. în calitate de Trup al lui Hristos.

nr. pp. au primit Sf. neputând fi de nimeni şi de nimic zdrobită sau nimicită: „Porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16.18) Cunoscând învăţătura despre Biserică. 90-105. Prof. 210-220. Atitudinea Sfântului Ciprian faţă de problema unităţii Bisericii şi actualitatea ei. Pr. Al. XLIII(1991). Ovidiu Tămaş. I Stan. cuprinzând pe toţi cei care mărturisesc credinţa în Sf. 29-39. nr. nr. în „ST”. 7-10. Dumitru Stăniloae. Sava. Marin I. „Despre unitatea Bisericii” a Sf. ştiind că numai drumul ei este drumul lui Hristos şi cu Hristos spre Tatăl. XXVIII(1976). 705-714. Taine şi stau sub ascultarea ierarhiei sacramentale canonice. în „ST”. în „ST”. Duh şi botezul primilor creştini. pp. 214 . Însuşirile şi limitele Bisericii. Conf. ce culminează în jertfa de pe cruce şi înviere şi inaugurat comunitar în ziua Cincizecimii prin pogorârea Sf. Rugăciunea pentru alţii şi sobornicitatea Bisericii. pp. ferindu-ne de orice abateri de la credinţa ortodoxă. XX(1969). Problema raportului dintre Biserica locală şi Biserica universală – implicaţii ecumenice. 5-6. pp. silindu-se să sporească în comuniunea cu Dumnezeu şi întreolaltă în vederea mântuirii şi sfinţirii lor. 5-6. în „ST”. Ciprian al Cartaginei şi importanţa ei misionară actuală. primită de la Dumnezeu pentru a se menţine vie şi lucrătoare. Biserica este organismul sau aşezământul sfânt întemeiat de Mântuitorul Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat prin activitatea Sa mesianică. 3-4. în „ST”. nr. XXXIV(1982). 1-2. Pr. pp. avem datoria să ne ducem viaţa după învăţătura ei.Este însuşirea Bisericii strâns legate de unitatea ei de a avea o nebiruită putere. Botez şi se împărtăşesc cu celelalte Sf. XXII(1970). prin Duhul Sfânt. nr. Treime. 327555. împlinindu-şi misiunea oricâte greutăţi şi împotriviri s-ar aşeza în cale. Ştefan Alexe. BIBLIOGRAFIE Pr.

” (I Corinteni 12. articulate în alcătuirea şi pentru zidirea Trupului lui Hristos în extensiunea Sa istorică. afară de Botez şi neamul omenesc ar fi rupt din har”. Teolgoul rus Serghei Homiacov spune: „Dacă ar înceta hirotonia. ar înceta toate Tainele. Trupul lui Hristos sau Biserica este străbătută de acelaşi Duh. 27-28). Învăţătura despre actualitatea şi eficienţa permanentă a jertfei de pe cruce în Biserică (ecleziologia). deşi în toate elementele constitutive. al doilea prooroci. Iniţial. înzestrate cu puterea şi îndreptăţirea de a săvârşi aceste lucrări şi care formează ierarhia bisericească sacramentală. Pentru a putea împărtăşi oamenilor lucrarea Sa mântuitoare. al treilea învăţători. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică mai întâi Apostoli. Acest laos este alcătuit din mireni sau „laici” şi ierarhia sacramentală.. totuşi acestea sunt înzestrate cu funcţii diferite: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte. fără de care nu poate exista Biserica adevărată şi deplină. de fiinţa Bisericii ţine cu necesitate existenţa unei adunări de oameni şi a unei ierarhii sacramentale de drept divin. Biserica era numită şi „laos”-ul sau „poporul lui Dumnezeu” . Hristos a rânduit ca Biserica să săvârşească unele lucrări văzute prin care se împărtăşeşte harul dumnezeiesc mântuitor şi sfinţitor membrilor acesteia. Chemarea Apostolilor la slujire 215 . „de jure divino”. cu chemare specială. Fiul lui Dumnezeu întrupat (soteriologia) 2. Treptele ierarhiei sunt date ca structuri fundamentale.IERARHIA BISERICEASCĂ Generalităţi Învăţătura despre ierarhia bisericească se articulează pe fondul a două mari capitole ale învăţăturii de credinţă: 1.. Învăţătura despre valoarea şi efectele operei de mântuire săvârşite de Iisus Hristos. Pavel arată că. Sf. Astfel. Lucrările sfinţitoare sunt săvârşite de persoane alese.

Luca 5. şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele. iar după înviere i-a întărit cu putere dumnezeiască „Datu-Mi-s-a toată puterea. Pe aceştia i-a numit Apostoli (Luca.1-11. Matei 10. Ioan 1. Domnul Hristos şi-a ales 12 Apostoli cărora le-a dat putere şi autoritate de a vesti Evanghelia.16. Marcu 1. prin Duhul Sfânt. Pe ei i-a învăţat în public şi în particular „tainele împărăţiei lui Dumnezeu” (Marcu 4.14). Dintre aceştia. de a sluji cele sfinte şi de a-i călăuzi pe credincioşi pe calea mântuirii. Marele Arhiereu. Sf. Amin. prin care Hristos îşi prelungeşte în Biserică.19.18-20) sau „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl.o chemare . şi-a chemat mai mulţi ucenici care au fost cei dintâi martori ai minunilor Sale (Matei 4. învăţaţi toate neamurile. Apostoli şi. Potrivit acestei trimiteri. cu aceeaşi autoritate cu 216 . Firul istoric al ierarhiei sacramentale urcă astfel de la diacon. până la a-i numi „prietenii Săi” (Ioan 15. (Matei 28. În această pregătire distingem mai multe etape: .13-16. i-a apropiat de Sine făcându-i martorii nemijlociţi ai învăţăturii Sale. 6.o trimitere la lucrare de evanghelizare a lumii Sfintele Evanghelii ne relatează că. nemijlocit la Mântuitorul Hristos. învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Apostoli au primit consacrarea pentru a vesti cuvântul Evangheliei în toată lumea. în cer şi pe pământ. El şi-a ales pe cei 12 ucenici „ca să fie cu El şi să-i trimită să propoveduiască şi să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii” (Marcu 3.o alegere . botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Drept aceea. Faţă de ei a arătat o atenţie deosebită. Apostoli au fost special pregătiţi pe toată durata activităţii publice a Mântuitorului.Arhieria neîntreruptă a lui Hristos şi permanenta ei eficienţă postulează existenţa unei preoţii sacramentale.o întărire cu putere dumnezeiască .21). pe când Iisus a început să propoveduiască. lucrarea de mântuire a lumii până la sfârşitul veacurilor.1-4 Marcu 3. până la sfârşitul veacului. Sf. preoţi şi episcopi până la Af.1319). cu succesiune apostolică neîntreruptă. vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20.10-11). În vederea acestei întreite misiuni.14-15).35-51). prin ei. îndată după ispitirea din pustiu. În scopul continuării operei Sale de mântuire. mergând.

Apostoli. iar lumea le datora şi lor ascultare ca Domnului „Cel ce vă ascultă pe voi. Instituită în prima zi a învierii prin cuvânt şi suflarea gurii Domnului. Treptele ierarhice Apostolatul a fost un dar personal netransmisibil. Nedespărţită de puterea învăţătorească şi sfinţitoare este călăuzirea credincioşilor pe calea mântuirii. vor fi ţinute”(Ioan 20. de Mine se leapădă” (Luca 10. să rămână permanent în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor.16).19).] zicând acestea. alegerea şi învestirea cu putere divină pentru misiunea apostoliei. lucru ce reiese din promisiunea Mântuitorului „Iată. Sf. cărora veţi ierta păcatele. au fost pecetluiţi în chemarea.2223). prin pogorârea Sf. Mântuitorul şi-a exprimat voinţa ca această putere să se transmită prin Sfinţii Apostoli ucenicilor lor neîntrerupt şi. Apostoli sunt învestiţi de Învăţătorul cu puterea şi autoritatea de a săvârşi lucrările sfinţitoare văzute pe care El însuşi le-a rânduit. Dând puterea spirituală în Biserica Sa exclusiv Sf.. potrivit făgăduinţei făcute anterior de Mântuitorul (Matei 16. După înviere. consacrarea la apostolie îşi primeşte confirmarea definitivă la Rusalii când.care a fost vestit de Hristos însuşi.20). a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt. ca şi încredinţării de la Cina cea de Taină (Luca 22. Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28.20).19).. Duh în chipul limbilor de foc ce s-au aşezat deasupra fiecărui Apostol. în sfera lor de putere. le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine. Pe lângă consacrarea pentru slujirea cuvântului. legat de anumite persoane chemate de Mântuitorul nominal la această slujire şi necesar 217 . Apostoli au primit şi puterea şi îndreptăţirea de a lucra cele sfinte. pe Mine mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi. ca un corp distinct de masele largi de credincioşi. Sf. încredinţată lor de Mântuitorul prin cuvintele „învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28. ca să actualizeze neîncetat până la sfârşitul veacurilor roadele jertfei de pe cruce şi ale învierii pentru mântuirea şi sfinţirea tuturor celor ce cred în El. astfel. iar mai departe pe urmaşii lor canonici. Prin această consacrare. Mântuitorul „[.

numiţi „sfinţi” şi ierarhiei bisericeşti constituită în două trepte: episcopi şi diaconi. diaconi şi fraţi sau sfinţi denotă că.1) asupra distincţiei dintre diferitele categorii de membri ai Bisericii: Apostoli. în Biserica din Ierusalim sunt amintiţi deja. binecuvântarea apostolică este împărtăşită întregii Biserici din Filipi: mirenilor.17 şi Filipeni 1. numiţi acum „sfinţi”.17) este arătat peste tot ca o prerogativă exclusivă a episcopatului.pentru lucrarea de organizare a Bisericii primare. 218 . scrisă în jurul anului 62 din Roma. întâlnim alături de apostoli şi fraţi.1). fără însă ca ele să ducă la confuzii de atribuţii în cadrul celor trei trepte ale ierarhiei de drept divin. În Epistola către Filipeni. Este adevărat că. se face menţiune despre existenţa ierarhiei bisericeşti în această comunitate: „Pavel şi Timotei. dreptul de a hirotoni (I Timotei 5.1-23). Prin aceste cuvinte.1-23 şi Filipeni 1. Existenţa acestora este atestată în cărţile Noului Testament şi în tradiţia apostolică. episcopi. Astfel. preoţi. în intervalul de la Înviere la Rusalii cei care credeau şi urmau lui Iisus se împărţeau în apostoli şi fraţi (Fapte 1.15-16). îndată după aceasta. Astfel. Apostoli au transmis în schimb urmaşilor lor harul preoţiei în cele trei trepte de drept divin. în primele comunităţi organizate în Ierusalim şi Antiohia. în timp ce credincioşii erau numiţi pe mai departe fraţi sau sfinţi. În preajma anului 50. cu prilejul Sinodului Apostolic de la Ierusalim. dacă la început. Încă de timpuriu denumirile treptelor ierarhice s-au stabilizat. Sf.19). de a judeca (I Timotei 5. celor ce sunt în Filipi. în veacul apostolic. dar şi în cadrul ierarhiei bisericeşti între cele trei trepte de slujire sacramentală de drept divin: episcop.1). la început au existat pentru o vreme o oarecare lipsă de precizare în folosirea termenilor de episcop şi preot (Fapte 20.apte. slujitori ai lui Iisus Hristos. păstrate în Biserică neîntrerupt până astăzi. preot şi diacon. 15. aşa încât fiecare denumire desemna o treaptă precisă a ierarhiei. tuturor sfinţilor întru Iisus Hristos. se făcea distincţie clară între mireni şi ierarhia bisericească. ierarhia sacramentală cu cele trei trepte de drept divin: episcopi. Insistenţa cu care se revine la aceste texte (F. preoţii ca o treaptă ierarhică bine conturată în cadrul Bisericii (Fapte 15.22). pe lângă Apostoli. de a acorda distincţii (I Timotei 5. preoţi şi diaconi. episcopilor şi diaconilor” (Filipeni 1.

19) sau să-i răsplătească (I Timotei 5.Biserica locală.7. care stă în comuniune cu ceilalţi episcopi. realizează plenitudinea Bisericii celei Una. să-i instaleze. hirotonirea şi trimiterea de către acesta.Episcopatul Prima treaptă a ierarhiei bisericeşti de drept divin este episcopatul. Filip. cât şi asupra întregii vieţi bisericeşti din cuprinsul eparhiei lor.22. iar întruniţi în sinod.17) şi să vegheze atât la dreapta propoveduire a cuvântului lui Dumnezeu. Episcopatul de pretutindeni întrunit în Sinodul ecumenic deţine autoritatea supremă în Biserica universală. 1. 1.episcopatul este de drept divin.2 şi 6 şi 7-9 arată condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un candidat la treapta de episcop. . constituită în jurul episcopului. episcopatul reprezintă condiţia sine qua non de existenţă a Bisericii deoarece prin episcopat se aşează în slujire preoţi şi diaconi. Totodată. Sobornicească şi Apostolească. iar I Timotei. ca succesori direcţi în sfera de putere a Apostolilor. Sfântă. Textele de la I Timotei 3. Aşadar. Principalele idei din aceste texte biblice sunt: .2 şi 6. În Noul Testament treapta episcopatului este amintită în: I Petru 2. ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi. Tit 1.25. Episcopul a primit de la Apostoli plenitudinea harului şi reprezintă centrul puterii spirituale şi capul văzut al Bisericii locale.28. precum ţiam rânduit”. episcopii reprezintă capul Bisericii Naţionale. egali cu el în har. Fapte 20. I Timotei 3.1. să-i sfătuiască şi să-i sancţioneze (I Timotei 5. misiunea episcopului era să hirotonească preoţi.5 şi I Timotei 5. 219 . anterior organizării juridice a Bisericii. . preotul şi diaconul participă la plenitudinea ministeriului sacerdotal deţinut de episcop prin delegarea.Aşa cum rezultă din Tit 1.5 arată îndatoririle carei revin în special episcopului: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta.

17. trimiţând preoţilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul”. I Timotei 5.2-23 „Şi făcându-se pentru ei împotrivire şi discuţie nu puţină cu Pavel şi Barnaba.1. în numele Domnului”. 14. Cu termenul „iereus” era desemnată preoţia Vechiului Testament (Matei 8. „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el. rugânduse cu postiri. ungându-l cu untdelemn. puterea spirituală de a învăţa şi de a conduce comunitatea de credincioşi încredinţată lor.4 şi 12. Prin urmare. precum ţi-am rânduit”. preoţia lui Hristos şi preoţia generală. care este jertfă reală în Biserică. mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura”. Iacob 5. ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin Botez. „Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică.14. I Petru 5. „Preoţii.5.Preoţia A doua treaptă a ierarhiei este preoţia. mijlocitor între Hristos şi comunitatea de credincioşi. au rânduit ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să se suie la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare”. prin învestirea cu putere de către episcop.30. Prin el se face legătura între Sf. 15.4) sau preoţia păgână (Fapte 14. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră cea duhovnicească.23. i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră”. preotul apare ca element indispensabil. Prin preoţi ne îmbrăcăm în Hristos. să se învrednicească de îndoită cinste. Cele mai reprezentative texte sut la Fapte 11. Tit 1. 220 . „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta. care este desemnată în Noul Testament cu termenul „presbiteros”. în afară de Hirotonie şi sfinţirea Marelui Mir. Membrii acestei trepte primesc prin episcopi. este drept ca preoţii să fie pentru noi mai cinstiţi şi mai iubiţi chiar decât părinâii noştri”. Pentru că slujeşte Sf. „Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere”.13). de la Hristos. „Ceea ce au şi făcut. ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi. care îşi ţin bine dregătoria. prin preoţi ajungem mădularele cinstitului trup al lui Hristos. în lucrarea lor comună de mântuire a oamenilor. Treime. săvârşind aceleaşi lucrări sfinţitoare ca şi episcopul. Euharistie.

aceasta este dată fiecărui credincios prin Taina Sf. Sfinţii Apostoli au instituit pe cei şapte bărbaţi în funcţia de diaconi. Preoţia de obşte constă în aducerea jertfei personale şi se hrăneşte mereu din preoţia sacramentală. hirotonindu-i întru diaconi. Sf. potrivit sferei de competenţă pe care o are fiecare dintre cele trei trepte.9. spre a fi de ajutor în slujirea Evangheliei: Filipeni 1.28) sau „Nu fi nepăsător faţă de harul care este în tine.1-6 unde se spune că Sf. Sf. Pavel a aşezat pe Timotei şi pe Tit episcopi în Creta.5-6 şi Ieşire 19.26-39 reiese că diaconii aveau misiunea de a predica Evanghelia. ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu scump sângele Său” (Fapte 20. ci o lucrare sacramentală prin care se împărtăşeşte harul sfinţitor necesar slujirii.6).14) şi „Te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu care este întru tine prin punerea mâinilor mele” (II Timotei 1. În baza ei. generală sau de obşte (I Petru 2.6). fiecare credincios participă activ în actul îndreptării.8. luaţi aminte de voi înşivă şi de turma peste care Duhul Sfânt v-a pus episcopi. Apocalipsa 1. cu punerea mâinilor preoţiei” (I Timotei 4. se vede din textul următor: „Drept aceea. tot prin hirotonie. Apostoli s-au rugat şi şi-au pus mâinile peste cei 7 bărbaţi aleşi de obştea din Ierusalim. Că hirotonia în cele trei trepte nu este o simplă ceremonie. Preoţia universală Cât priveşte preoţia universală. au aşezat preoţi în cetăţi şi. I Timotei 1. Chiril al Alexandriei înţelege prin preoţia împărătească pe aceia care se împărtăşesc cu 221 .1. unde se arată şi condiţiile intrării în această treaptă. Slujirea diaconească nu se reduce numai la slujirea la mese.10 şi 8. Din Fapte 6. care ţi s-a dat prin proorocie. Botez. ci diaconilor le revenea şi îndatorirea de a-i ajuta pe preoţi şi episcopi în slujire. Totuşi. Prin rugăciune şi punerea mâinilor. cu îndatoriri şi îndreptăţiri care depăşeau sfera de competenţă a preoţilor.Diaconatul Despre a treia treaptă se face menţiune în Fapte 6. ei nu puteau săvârşi cele ce ţin de latura sfinţitoare a slujirii preoţeşti.

trebuie precizat că preoţia universală nu poate înlocui pe cea sacramentală. primită prin hirotonie. bineplăcută lui Dumnezeu ca o slujire a voastră cuvântătoare” (Romani 12. Abia prin preoţia sacramentală. nu cu silnicie.vrednicie de cinstitele Taine: „Nu se cuvine sufletelor lipsite de sfinţenie să se împărtăşească cu Sf. Cele trei trepte sacerdotale ar fi cele trei nivele ale sfinţeniei de pe scara desăvârşirii. preot şi profet. Privitor la relaţia preoţiei universale cu preoţia sacramentală sau specială. preoţie împărătească. Sf. Dionisie Areopagitul vede în ierarhia bisericească un simbol al ierarhiei cereşti.1-2). ci din dragoste. Petru numeşte pe toţi creştinii preoţi („Iar voi sunteţi seminţie aleasă.” (I Petru 5. dată în paza voastră. că între cele două tipuri de preoţie este o diferenţă de esenţă şi. Această preoţie este chemată să aducă un altfel de jertfă. cărora le spune ‘Iar voi sunteţi seminţie aleasă. Este o dovadă a faptului că preoţia de obşte nu a fost niciodată asimilată ori confundată cu preoţia sacramentală. popor agonisit de Dumnezeu. ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric. cercetând-o.1). preot când te-ai oferit pe tine însuţi lui Dumnezeu şi profet când înveţi drept cuvântul adevărului”. Sf. ci cu voie bună. Acest text îl îndreptăţeşte pe Sf. Rege. a existat întotdeauna o distincţie între ele. aceluiaşi auditoriu. ci o presupune şi o integrează în sfera mai largă şi mai înaltă a întreitei slujiri a preoţiei sacramentale. popor agonisit de Dumnezeu’” (I Petru 2. iar preoţia sacramentală nu exclude preoţia de obşte. 222 . pentru îndurările lui Dumnezeu să înfăţişaţi trupurile voastre ca o jertfă vie. ci celor curaţi. Faptul că în prima sa Epistolă. când ai aruncat la pământ toate acţiunile urâte şi ai omorât păcatele. care se distinge prin ordine. neam sfânt. nu pentru câştig urât. potrivit învăţăturii Sf. neam sfânt. aceasta nu-l împiedică să scrie.9).9). la lumina Sa cea minunată” 2. Pavel: „Vă îndemn deci fraţilor. preoţia de obşte primeşte sens şi i se acordă valoare şi importanţă în procesul de mântuire şi sfinţire a credincioşilor. în Biserică. Ioan Gură de Aur să spună: „În Botez tu eşti făcut rege. preoţie împărătească. câteva capitole mai jos: „Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: păstoriţi turma lui Dumnezeu. după Dumnezeu. Trup al lui Hristos.

înseamnă „jurământ” şi este folosit cu diferite înţelesuri în Noul Testament. Dumitru Fecioru. popor sacerdotal prin care şi spre care se revarsă harul Duhului Sfânt. Termenul grecesc mysterion. Sf. Iustin Moisescu. traducere de Cicerone Iordăchescu. Sf. preotul al iluminării iar diaconul al purificării. Ignatie Teoforul consideră că ierarhia trebuie cinstită pentru că membrii ei sunt. Taine. prin lucrări speciale numite Sf. Ioan Gură de Aur. Craiova. EIBMBOR. 1998. Bucureşti. Sf. Episcop Ioan Mihălţan. Prof. Ierarhia bisericească în epoca apostolică. latinescul sacramentum. introducere şi note de Pr. Oradea. El este transmis Bisericii prin viaţa liturgică. 1931 (sau în traducerea Pr. 1955. Editura Episcopiei Oradea. slujitori ai lui Hristos: „Toţi să-i respecte pe diaconi ca pe Iisus Hristos. iar pe presbiter ca pe adunarea Apostolilor”. Grigorie de Nazianz. Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească. Preoţia Mântuitorului Iisus Hristos şi preoţia bisericească. BIBLIOGRAFIE DionisieAreopagitul. SFINTELE TAINE . în primul rând. Chişinău. prin ei. traducere. Sf. Bucureşti. Acesta a fost transmis Apostolilor la Cincizecime şi. 1987). prin icoană. Duhul Sfânt face din toţi creştinii un neam ales.episcopul simbolul glorificării. 223 . prin cuvânt.LUCRAREA LOR ÎN VIAŢA CREŞTINĂ Generalităţi Una dintre condiţiile mântuirii subiective este împărtăşirea de harul divin. Efrem Sirul. lumii până la sfârşitul veacurilor. 1993. pe episcop care este chip al Tatălui. Despre Preoţie. Dumitru Stăniloae. Prin har.

astfel cum hotărâse în sine mai înainte. Euharistia.”(I Timotei 3. sau „Cu adevărat. spre iconomia plinirii vremilor. prezent cu trupul în lume pentru mântuirea tuturor în El: Efeseni 1. care devin mijloace spre cunoaşterea experianţială a celor nevăzute. săvârşite de Biserică.„Taina” sau „misterul” prin excelenţă este Hristos. la rugăciunea Bisericii. a fost văzut de îngeri. actualizând harul prin cuvânt şi Taine în mijlocul poporului Său. Preoţia şi Maslul. S-a înălţat întru slavă. Mirungerea. mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup. lucrarea divină se întrepătrunde cu elementul uman. prin care se împărtăşeşte în mod văzut harul nevăzut al Duhului Sfânt. Efectul Sf. Cununia. Ele au fost instituite de Mântuitorul în planul de mântuire: „Eu am venit pentru ca lumea să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (Ioan 10. Sfintele Taine sunt în număr de şapte: Botezul. după bunăvoinţa Sa. opera lui Hristos în Biserică are caracter sacramental. S-a propovăduit între neamuri. prin sfinţirea elementelor văzute. ca toate să fie cuprinse iarăşi în Hristos. absolut necesar pentru mântuirea credincioşilor. cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El”. dar în umanitate se unesc prin lucrarea Duhului. Spovedania.16) Sfintele Taine reprezintă mijloacele liturgice prin care Dumnezeu împărtăşeşte naturii umane harul sfinţitor. De aceea se mai numesc şi „porţi ale harului” (Nicolae Cabasila. Procesul îndumnezeirii se face pe cale sacramentală. În Hristos cele două elemente s-au unit ipostatic. Taine este dat de Duhul care: face anamneza Întrupării. Sunt lucrări sacramentale. S-a îndreptat în Duhul. se deschide drumul spre „pomul vieţii” (Apocalipsă 2.9-10 „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale. fără de care nu există mântuire. Prin ele se intră din nou în comuniunea dumnezeiască. Între Cincizecime şi Parusie. a fost crezut în lume.10).7). împărtăşeşte harul sacramental prin semne văzute. Harul se împărtăşeşte la invocarea şi 224 . Ele au ca izvor Întruparea Mântuitorului Hristos care a dat un sens iconomiei Sale de răscumpărare. morţii şi învierii lui Hristos. instituite de Mântuitorul Iisus Hristos. Despre Viaţa în Hristos). împărtăşind acestuia seva de viaţă veşnică. anticipează împărăţia lui Dumnezeu şi comuniunea sfinţilor. În mod taininc.

este dezlegat de boala sufletului prin Spovedanie. după cum fiecare om se naşte. Instituirea Sfintelor Taine Sf. sfintele. prin Duhul Sfânt. Tainele Cununiei şi Preoţiei corespund unor chemări speciale pentru fiecare persoană în parte. acesta a fost pus în legătură cu cele 7 daruri ale Sf.2-3 „Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu. are nevoie de hrană şi împlineşte anumite obligaţii. care continuă lucrarea Lui în lume până la sfârşitul veacurilor. În ceea ce priveşte numărul de şapte. este întărit prin Mirungere. nemuritoarele. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu. ele fiind practicate dintotdeauna în Biserică. rugăciunile expiatorii şi epicletice. iar prin Preoţie se instituie părinţii spirituali ai comunităţilor creştine. de viaţă făcătoarele. Apostoli s-au intitulat chiar de la început 225 . împreună cu gestica liturgică. Numărul Sf. duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. duhul sfatului şi al tăriei. Sf. Ele se săvârşesc din voinţa şi cu lucrarea lui Hristos. precuratele. Taine.”) sau cu universalitatea şi plinătatea Bisericii: „Drepţi primind dumnezeieştile. tot astfel omul se naşte spiritual prin Sf.17) şi a poruncit: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”. şapte porţi ale Tebei. este hrănit cu Trupul şi Sângele Domnului. cu vrednicie să mulţumim Domnului”. Botez. înfricoşătoarele lui Hristos Taine. Taine Sf. şapte sigilii.în comuniunea rugăciunii comunităţii (epicleza). în fidelitate conjugală. sunt învestiţi cu autoritate pentru a deveni părinţi. bărbat şi femeie.. Ritualul păstrează elementele de bază. cuvintele lui Hristos de la instituire. Cifra are caracter simbolic: şapte zile ale creaţiei. şapte trompete. fiecare este prezentată în particular. Taine au fost instituite de Mântuitorul Hristos care „tămăduia orice neputinţă în popor” (Luca 5. Duh (Isaia 11. Sfintele Taine corespund împrejurărilor importante ale vieţii creştine biologice şi spirituale. Prin Taina Cununiei doi tineri. şapte stele ale Apocalipsei. Scriptură nu precizează nicăieri numărul de şapte al Sf. duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. cereştile. iar de suferinţele trupeşti şi păcatele ascunse este eliberat prin Sf. Totuşi. Maslu.

Ritualul văzut. Ele sunt o dovadă a continuităţii apostolice şi există în Bisericile necalcedoniene care s-au despărţit de Biserica una în secolul al V-lea. Din ele se poate vedea că învăţătura cu privire la număr şi calitatea de Sf. Taine îşi au temeiul în Sf. prin: 1.1). 3. Orice adaos ar fi fost considerat o abatere de la dreapta credinţă. iar creştinii nu le-ar fi primit 4. binecuvântări şi mărturisirea personală a credinţei. formula nu este impersonală. Istoria Bisericească Universală nu menţionează că vreuna dintre ele s-a introdus în esenţă după perioada post-apostolică. „Trupul lui Hristos” (Efeseni 5. rugăciuni. 2. după menţiunile Sf.„iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4. săvârşitorul canonic şi prezenţa harului Duhului Sfânt . în Catehezele mistagogice. Totuşi tradiţia Bisericii de până la Reformă consemnează următoarele: 1. De aceea. constând în semne. ci se rosteşte numele persoanei. considerându-le simple acte comemorative. Taine Sunt date de faptul că săvârşitorul nevăzut este însuşi Hristos. 2. Toţi creştinii de pretutindeni până la Reformă au avut învăţătura despre şapte Sfinte Taine ca lucrări sfinţitoare ale Bisericii în viaţa credinciouslui. ca garanţie a primirii în spaţiul spiritual al vieţii dumnezeieşti în mod personal şi unic. Taina este relaţia nemijlocită a persoanei umane cu Persoana lui Hristos. Lucrarea celebrantului – preot sau episcop hirotonit canonic 226 . Toate cele şapte Taine îşi au temeiuri biblice clare cu privire la aşezarea lor de către Mântuitorul. Reforma protestantă din secolul al XVII-lea a negat caracterul sacramental al Sf.23). Cărţile de cult cuprind în rânduielile liturgice ritualul după care se săvârşeşesc Sfintele Taine. Împărtăşirea harului se face în mod nevăzut numai în Biserică. Scriptură. Eficienţa şi actualitatea Sf. Chiril al Ierusalimului. adeseori de mai multe ori. În Mărturisirea de credinţă de la 1642 se spune că eficienţa depinde de trei factori: materia Tainei. Taine.

„se unge”. iar apostolii au folosit formula „În numele lui Iisus Nazarineanul. care lucrează personal. ea ar trebui schimbată în sensul „ex opere operantis”. ci Hristos: „Tu eşti cel ce aduci şi cel ce te aduci. Celebrantul nu lucrează in persona Christi. ci doar în calitate de chip văzut al lui Hristos. Duh în Taine. Celebrantul şi săvârşitorul Sf. 21-23). Doar Tainele săvârşite de schismatici sau eretici sunt invalidate. pentru că săvârşitorul nu crede autentic. iar Duhul răspunde la chemarea Bisericii şi preface elementele Tainei. Creştinii „au crezut şi s-au botezat” primind personal harul (Fapte 2. Taine Celebrantul este preotul sau episcopul. arată că săvârşitorul nu este preotul. ridică-te şi umblă” (Fapte 3. drept-slăvitor. Pentru că Tainele îl au ca săvârşitor pe Hristos. Rugăciunile sunt făcute de preot în numele comunităţii. dar nu infideli.6). Este adevărat că Hristos lucrează prin slujitori slabi. dar Tainele au câteva condiţii fără de care eficacitatea lor nu este asigurată. adică prin participarea spirituală a celebrantului şi. 3. este necesară mărturisirea de credinţă personală. prin Sf. în numele lui Hristos. adevăratul săvârşitor. la diateza pasivă.36-38). Rugăciunea de invocare a Duhului sau epicleza. în formula pe care o pronunţă. 227 . Taine şi Ierurgii Nu există o diferenţă strictă între Taine şi Ierurgii. Preotul actualizează cuvintele Lui. fiecare membru asumându-şi jertfa lui Hristos pentru el. Tainele nu sunt ineficace din cauza slăbiciunilor preoţilor.(Ioan 20. Este importantă şi contribuţia morală a slujitorilor. Formulele de săvârşire. Dacă acceptăm această formulă. de aceea au formă de plural. cel ce primeşti şi cel ce te împarţi Hristoase” (Imnul Heruvic). Intrarea în împărăţie este un act personal. ci în lucrarea tainică a lui Hristos. Eficacitatea nu stă în modul săvârşirii (ex opere operato). „se botează” „se cunună”. deopotrivă. a primitorului conştient şi a comunităţii rugătoare.

531-562. 562-582. 5(2000). astfel încât cele cereşti şi cele pământeşti se întrepătrund tainic. BUZESCU. Unele Sf. pe care prind-o întru jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Pr. SFINTELE TAINE – PORŢI ALE ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR Prin Sf. într-o măsură mai mare sau mai mică harul lui Dumnezeu. Diac. 32(1980). p. aşa cum au fost păstrate în Biserica Ortodoxă. 10(1965). 714-720. în „Mitropolia Ardealului”. DUMITRU STANILOAE. „Tămâine aducem Ţie Hristoase întru miros de bună mireasmă duhovnicească. 275-284. în „Studii Teologice”. 100-107. în „Ortodoxia”. CONSTANTIN CORNITESCU. Şi unele şi altele împărtăşesc.p. Sfintele Taine si importanta lor în viata Bisericii. p. Mirungerea şi Hirotonia. p. 18(1966). Bibliografie NICOLAE C. Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine. ISIDOR TODORAN. 7-10. IOAN ZAGREAN. adică sunt indelebile. nr.p. Teologia occidentală acordă astăzi tot mai mare importanţă aspectului sacramental al Sfintelor Taine. Taine şi prin Cuvânt. 16(1971).Dumnezeu răspunde cererilor omului prin harul Său. 9-10. în „Studii Teologice”. viaţa omului este aşezată în legătura 228 . Din aspectul sacramental al Bisericii. GHEORGHE ZAMFIR. Sfintele Taine si ierurgii. Acest fapt duce la o reinterpretare a teologiei în sens ontologic. Sfintele Taine. Sfintele Taine în Marturisirea Ortodoxa a lui Petru Movila. nr. trimite-ne harul Prea Sfântului Duh”. Mirungerea imediat după acesta şi Împărtăşirea ca hrană duhovnicească pruncului botezat. în „Mitropolia Ardealului”. respectiv Botezul prin scufundare. Pr. Taine nu se repetă: Botezul. 128-132. în Analele Universităţii Craiova. 31(1979)p.

Potrivit tradiţiei. Taină instituită de Mântuitorul Hristos. ca şi a practicii vieţii religioase de la începuturi. spre iertarea păcatelor şi veţi lua darul Duhului Sfânt”. Biserica. botează-te şi iartă-ţi păcatele chemând numele Lui” FA 2. BOTEZ Este Sf. în care. 3.” Prin botez se imprimă chipul lui Hristos în sufletul celui ce se botează. Botezul se face în primele 40 de zile de viaţă.38 „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos. devenind membru al Trupului Tainic al lui Hristos. învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. săvârşită de Biserică. creştere şi desăvârşire în viaţa creştină. învăţaţi toate neamurile. taină de iniţiere.harică cu Hristos. Faptul că Botezul nu este un simplu rit de primire în obştea credincioşilor şi făgăduirea cugetului bun. până la sfârşitul veacului. iar cel care nu va crede. numită alături de Mirungere şi Euharistie. ci este o făgăduinţă sacramentală rezultă din textele biblice: FA 22. botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele. prin întreita afundare a unei persoane în apă şi rostirea formulei trinitare de botez.27). nu va intra în împărăţia cerurilor” (Ioan 3. Taină. Prin Botez. A fost institut de Mântuitorul pentru a restaura firea umană din păcatul strămoşesc. omul este renăscut la viaţa cea nouă în Hristos şi chemat să moştenească viaţa veşnică. când copilul nu intră în Biserică. pentru naştere. pentru că intrarea în Biserică se face prin Botez. 19-20: „Mergând. aşa cum consideră protestanţii. Prin Sf.5) sau „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui. Botezul reprezintă condiţia primirii în comunitatea bisericească şi a mântuirii: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh. Cele şapte Sfinte Taine au marcat întreaga evoluţie a teologiei şi misticii creştine. acestiea i se iartă păcatul strămoşesc şi toate păcatele personale săvârşite până atunci.16).16 „Şi acum de ce zăboveşti? Scoală-te. TAINA SF. în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Gal. se dă garanţia că cel botezat va fi cu Hristos în veci: „Câţi în Hristos v-aţi botezat. se va osândi” (Marcu 16. dându-i-se numele creştin. Amin. 229 . prin textul de la Matei 28.

este înnoit sau înviat prin apa botezului. cea care alungă demonii şi suflarea prin care Hristos a dăruit pe Duhul Sfânt apostolilor.n. botează în orice altă apă şi dacă nu se poate în apă rece. Crişma sau haina albă semnifică imacularea sufletului prin botez iar lumânarea care se aprinde după săvârşirea cufundării este simbolul luminii credinţei aprinse în sufletului catehumenului. adică se leapădă de rău prin ispitire (de care dau mărturie naşii). motiv pentru care nu trebuie amânat pentru că este condiţia sine qua non a intrării în comuniunea mântuitoare a Bisericii lui Hristos. active a Duhului. candidatul urmează în linii mari itinerariul lui Hristos în timpul vieţii pământeşti. Recomandarea folosirii apei reci curgătoare exprimă ideea prezenţei dinamice. Din punct de vedere pozitiv. ea învigorează şi împrospătează. cum moare omul vechi în opoziţie cu viaţa în Hristos). căci Dumnezeu ştie toate ale omului. în apă curgătoare. Efectele Botezului Botezul are ca prim efect ştergerea păcatului strămoşesc sub care se naşte fiecare fiinţă umană după Adam şi condiţie a reintrării în relaţia dintru început cu Dumnezeu. cu credinţa în Sf. după cufundarea în apă şi. ieşit spre viaţă veşnică. luminat devine făptură nouă. Dezbrăcarea simbolizează lepădarea de omul cel vechi şi prezentarea în faţa lui Dumnezeu fără ascunziş. Afundarea de trei ori în apă este repetarea îngropării lui Hristos . atunci în apă caldă. Dacă nu ai apă curgătoare. pa la anul 100.Prima menţiune a practicii botezului este în Didahia celor 12 Apostoli. Elementele materiale ale Sfintei Taine şi simbolistica lor Prin Botez. Botezul înseamnă „naştere din nou”. înnoit prin apa botezului. Suflarea asupra copilului este simbolul adierii Duhului Sfânt care se purta pe deasupra apelor. toarnă apă pe cap de trei ori”. unde se spune: „Botează astfel: după ce explici aceste lucruri (n. Accentul trebuie pus deci pe intrarea în viaţa cea nouă creştină. Dacă nu ai nici una nici alta. botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. nu pe aspectul negativ al curăţirii 230 . intră în biserică.Treime şi trecerea prin aceasta de la omul vechi la cel nou.

Meyendorff. prin care. ea este promisiunea unor daruri cu mult mai mari. adică reintră în atenţia unică şi personală a lui Dumnezeu dinainte de păcatul originar şi în destinul fericitor. TAINA MIRUNGERII Ungerea cu Sf. Libertatea este arătată prin formula pasivă care se foloseşte. precedată de o rugăciune pentru cel ce se unge şi completează ca într-o cincizecime personală roadele Botezului. p. veşmânt al luminii sau chiar lumina însăşi” (apud J. Byzantine Theology. La fel. Teodoret al Cyrului spune: „Dacă Botezul ar însemna doar ştergerea păcatului. Splendoarea şi frumuseţea membrelor se vede din Cap. Nicolae Cabasila scrie: „Noi suntem membre ale lui Hristos şi aceasta datorită botezului. respectiv „se botează”. A fost rânduit să fie administrată în cadrul slujbei Botezului. “Dacă cineva nu primeşte mirungerea. ungându-se cu Sfântul Mir părţile mai însemnate ale trupului celui botezat. 194). prin ierarhia sacramentală. căci ele nu ar avea frumuseţe dacă nu ar fi legate de Cap. Amin”. participarea la învierea Lui. haină a bucuriei. Omul este liber numai în Hristos. Scriptură şi Tradiţia Bisericii este numită în variate feluri.de păcat. Duh. se împărtăşeşte primitorului harul Sf. Mirungerea este “viaţa în Duhul Sfânt”. care înseamnă că nu depinde în vreun fel de slujitor. Taina arată strânsa legătură dintre Hristos şi Duhul Sfânt în viaţa creştinului pentru că. nu este botezat desăvârşit” spune Simeon al Tesalonicului. de ce am mai boteza copiii? Taina Botezului însă nu se reduce la aceasta. cu rostirea formulei „Pecetea Darului Sfânt Duhului. dacă Botezul este “viaţa în Hristos”. spre sporire şi întărire în viaţa spirituală începută prin Botez. Prin botez. În Sf. dar îi vor arăta strălucirea în viaţa cea veşnică”. după 231 . Aceste membre ascund Capul în viaţa aceasta. mai însemnată fiind viitoarea înviere şi împărtăşirea cu Cel ce a pătimit. armă de mântuire. Mir este lucrarea sfântă instituită de Mântuitorul Iisus Hristos şi săvârşită de Biserică. omul devine „teocentric”. motiv pentru care Botezul este chemarea candidatului spre libertate.

Sfântul şi Marele Mir Este un amestec de untdelemn cu 35 sau 38 de uleiuri aromate. şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu.14-17 şi 19. Textul de instituire este cel de la II Corinteni 1. ungerea mântuirii.49). „ungere” (I Ioan 1. pecetea Duhului.17 şi Evr. Duh. taina ungerii.cum se are în vedere partea văzută ori cea nevăzută sau ambele aspecte ale Tainei: „punerea mâinilor” (Fapte 8. În general ungerea are aceeaşi semnificaţie şi se săvârşeşte la la Botez. Duh. Sf. la litie. la sfinţirea bisericii. respectiv confirmarea intrării noului membru în Biserica lui Hristos.” Sf. Duh sigilează toate intrările în sufletul nostru. Taină a fost aşezată la Pogorârea Sf.13-14 şi 4. 6. Prin ungerea cu Mir se face “pecetluirea” sau “sigilarea” de către Sf.20. Este sfinţit de către o comisie de ierarhi ai unei Biserici autocefale. împlinind promisiunea lui Hristos: „Iar voi să nu vă îndepărtaţi de Ierusalim până vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24. în Hristos. la Iordan şi este trimis de Hristos în lume. În perioada apostolică se împărtăşea prin punerea mâinilor (F. Apostolii au fost cei dintâi primitori şi cei care au administrat-o credincioşilor sub o formă văzută. care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului.A 8. al cărei pPreşedinte este însuşi Patriarhul sau întâistătătorul respectivei Biserici. Efrem Sirul spune că “Pecetea Sf. în inimile noastre. prin punerea mâinilor sau prin ungere cu mir.2-6).20) sau „arvuna Duhului” (Efeseni 1. Denumirea însăşi de creştini are legătură cu calitatea de “mirunşii” sau 232 . simbolul mulţimii darurilor Sfântului Duh şi al virtuţilor creştine.2). Alexandre Schmemann spune că este chiar revărsarea Duhului însuşi care întăreşte pentru că El S-a pogorât peste Hristos. taina Duhului. Maslu. simbolul Duhului. Mai este numită ungere tainică. la sfinţirea casei. deci sub puterea Duhului pe care El L-a trimis la Cincizecime. desăvârşire. la Sf. iar pecetea mirungerii sigilează toate membrele noastre”. Ungerea propriu-zisă reprezintă împărtăşirea darurilor lui Dumnezeu. Este semnul văzut al naşterii “din Duh”. 21-22: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi.

respectiv reprimirea în Biserică a celor care s-au lepădat de credinţă.” sau “Cât despre voi. aşa cum v-a învăţat. popor agonisit de Dumnezeu (I Petru 2. După Sf. îl întăreşte personal în viaţa nouă spre care a fost născut. Simbolistica Mirungerea simbolitzează pogorârea Sf.A. aplicată celui ce este botezat. şi adevărat este şi nu este minciună. Apostol Ioan afirmă acest lucru când spune: “Iar voi.”cei unşi”. neam sfânt. îl face permeabil lucrării divine. rămâneţi întru El. ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate.” (I Ioan 2. 10. Sf. motiv pentru care se administrează şi separat pentru reconcilierea cu Biserica a celor rătăciţi. regii şi profeţii. Ungerea cu Mir este semnul unităţii. corespunzătoare 233 . 20 şi 27). îi dăruieşte plinătatea sau « catolicitatea » vieţii. ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva. Mirungerea deschide omului perspectiva integrităţii creaţiei la care el devine părtaş.9)după ce în Vechiul Testament se ungeau numai preoţii. De asemeni. Duh la Cincizecime. “seminţie aleasă. Înmuierea membrelor înseamnă înmuierea inimii învârtoşate şi pătrunderea mirului în piele este simbolul permeabilităţii celui uns la poruncile lui Dumnezeu Ungerea se face pe părţile vitale ale organismului. învăţător şi preot. pentru a întări pe Apostoli în propovăduire .14). Hristos. ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate. adică ucenici ai « Unsului » prin excelenţă. moştenirea cereştii împărăţii. sfinţirea. ferirea de cel rău şi de toate uneltirile lui. Ioan Gură de Aur. preoţie împărătească. prin Mirungere omul devine ca Hristos: împărat.2 si 8. este simbolul alegerii creştinilor ca preoţie împărătească (F. Efectele Mirungerii Sunt cuprinse în rugăciunea de binecuvântare dinainte de mirungere: întărirea în credinţa ortodoxă.

fiind săvârşită numai de către episcop. împăcarea conştiinţei..simţurilor întrucât întreg trupul omului este chemat la lucrarea misiunii şi devine templu al lui Dumnezeu. le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine.18) şi instituită după înviere: Ioan 20. i se dă dezlegarea de păcare şi este reaşezat în starea de har. vor fi ţinute. omul devenind purtător de Duhul Sfânt. Ioan spune: „De vom mărturisi păcatele noastre. În acelaşi sens.19. material este lepădat.. spre iertarea păcatelor voastre. iar viaţa lui este de acum o adevărată liturghie sau slujire. lumesc.22-23 „Şi zicând acestea. redobândirea harului.” Roadele Tainei sunt: iertarea păcatelor mărturisite.” (Lc. Efectele sunt resimţite de fiecare credincios. cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni să te ierte pe tine fiule X şi să-şi lase ţie toate păcatele.9-10). 19.” Formula de dezlegare şi iertare este rostită de preotul duhovnic „Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristo. Din om trupesc devine om duhovnicesc. Pentru ca Taina să fie validă este nevoie să îndeplinească anumite condiţii: 1.9). La catolici se numeşte “confirmare” şi reprezintă intrarea adultului în viaţa Bisericii. iar ceea ce este secular. credincios este Dumnezue şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea” (I Ioan 1. a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt. Sf. cu părere de rău.” FA 234 . împăcarea cu Dumnezeu.. prin care creştinului care îşi mărturiseşte păcatele în faţa preotului huhovnic. 18. căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Taina Pocăinţei a fost prevestită de Mântuitorul (Matei 16. cărora veţi ierta păcatele.. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. Să fie făcută cu căinţă sinceră pentru păcatele săvârşite şi recunoaşterea păcătoşeniei înaintea lui Dumnezeu „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos. TAINA SPOVEDANIEI Este Taina sfântă instituită de Mântuitorul şi săvârşită de Biserică. şi veţi primi darul Duhului Sfânt. după modelul lui Zaheu căruia Hristos i-a spus „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia.

la fel cum se vede pocăinţa pe faţa credinciosului (spovedania auriculară a fost instituită de Carol Boromeul în 1565. osândă îşi mănâncă şi bea. Are ca rol conştientizarea stării de păcat şi nevoia constantă de iertare şi reconsiderare a atitudinii faţă de Dumnezeu Se administrează tuturor creştinilor botezaţi de peste 7 ani. Nu se poate reduce la o simplă discuţie şi un set de sfaturi pentru momente grele din viaţa credinciosului.18). Păcatele să fie mărturisite înaintea huhovnicului hirotonit canonic. determinând eliberarea de păcat: „Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi. Să fie împlinit canonul sau epitimia.” Spovedania Este o Sf. pentru că cel ce se spovedeşte nu trebuie “pedepsit”.8 Practica mărturisirii a existat chiar din timpul apostolilor: „Mulţi dintre cei care au crezut veneau şi se mărturiseau şi spuneau faptele lor” (FA 19. Duh. Se mai numeşte şi “al doilea botez” pentru că presupune înnoirea mărturisirii credinţei făcută la Botez. Ea se administrează celor care au nevoie de ea şi vor să se împărtăşească: I Cor. dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva. care are rol de ajutor spre îndreptare şi evitarea păcatelor pe viitor: „Iată. când a introdus un grilaj de fier între preot şi penitent. Epitimia sau canonul care se aplică la sfârşitul spovedaniei nu este pedeapsă 235 . Doamne. ca să se şteargă păcatele voastre” (FA 3. nesocotind trupul Domnului. aşa încât să nu-l vadă pe cel ce aplică o pedeapsă. ci îl iartă iar iertarea se citeşte şi pe faţa preotului. Se face în faţa preotului duhovnic. oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie.38). întrucât în ea este prezent lucrător Sf. va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. 11. Taină şi nu numai un mijloc de reabilitare psihosomatică. 3.27-30: „Astfel. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie.19).2. o dau săracilor şi. 4. Să determine îndreptarea de la o spovedanie la alta. nu ascuns. jumătate din averea mea. De aceea. 2. Se administrează ori de câte ori este nevoie pentru creştin. întorc împătrit!” Luca 19. mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar.

Importanţa ei constă în aceea că. În Sf. Şi luând 236 . ci de împărtăşire a bunătăţii lui Dumnezeu. reprezentându-se în mod real şi nesângeros jertfa de pe cruce a Mântuitorului Hristos. Hristos. unde novicii aveau obligaţia de a se spovedi chiar în fiecare zi. ci ajutor şi conştientizare. prin Sf. sub chipul pâinii şi a vinului. Între primele simboluri ale Euharistiei. În mod firesc este taina iertării întrucât păcatul nu trebuie văzut ca act de încălcare a legii. prin care se împărtăşeşte credincioşilor. Mai este cunoscută sub denumirea de grijanie sau cuminecătură şi reprezintă starea. metodă de vindecare. dând ucenicilor. ci şi jertfă. mâncaţi. sentimentul de “mulţumire”. spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. cerbul lângă un izvor. Sf. însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului. EUHARISTII Este Taina sfântă instituită de Mântuitorul. în vreme ce prin celelalte Taine primim harul dumnezeiesc. a frânt şi. desfrânarea. spovedania nu presupune automat primirea ei. a zis: Luaţi. nu echivalenţă pentru păcate. Euharistie primim pe Însuşi izvorul harului. Iisus. Mai târziu a devenit practică frecventă în mănăstiri.48-56) şi a instituit-o la Cina cea de Taină: „Iar pe când mâncau ei. TAINA SF. doi porumbei care beau apă dintr-o fântânăş mielul cu steag. criminal. În perioada de început se puteau aplica sancţiuni severe cum ar fi fost excomunicarea pentrui păcatele de moarte: uciderea. Deşi se săvârşeşte înainte de Împărtăşanie şi este condiţie pentru aceasta. săvârşită de Biserică. care să necesite pedeapsă. Mântuitorul cu rugul de vie şi teascul de vin. apostazia. cele mai cunoscute sunt peştele şi coşul de pâine din care curge sânge. acesta este trupul Meu. Euharistie materia se preface real. Are caracter de eliberare din putere celui rău şi de vindecare. Euharistia nu este numai taină. luând pâine şi binecuvântând. Euharistie a fost prevestită de Hristos când a vorbit despre „pâinea vieţii” (Ioan 6.pentru păcatele săvârşite.

mulţumind. aşa cum Hristos S-a făcut trup. Simbolistica Tainei Împărtăşirea înseamnă pregustare sau participare la viaţa dumnezeiască. zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu.23-26: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: Că Domnul Iisus. Astfel. zicând: Beţi dintru acesta toţi. celor ce ne rugăm Ţie”. Sf. ci ni-L întăreşte nouă. al Legii celei noi. Ţie aducem de toate şi pentru toate ». poe Acela. Este dată pentru viaţa curată şi păzirea poruncilor. celor care am pregătit şi oferit darurile. Taine şi efectelor ei este dat de Sf. este o realitate împlinită prin lucrarea Sf.” În slujba Sfintei Liturghii. Luca 22. Grigorie de Nissa numeşte euharistia “participare” şi “sămânţă a vieţii veşnice”. mâncaţi. prin elementele c’pe care le oferă. va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar. Duh. Potrivit textului liturgic.26-28. a luat pâine şi. Pavel la I Corinteni 11. Asemenea şi paharul după Cină. La ea. Prefacerea se face atunci când preotul rosteşte rugăciunea “Doamne. « Ale Tale dintru ale Tale. spre pomenirea Mea. elementele euharistice se prefac în mod real în Trupul şi Sângele Domnuljui. Ioan Gură de Aur spune că “Hristos este prezent şi acum. că acesta este Sângele Meu. care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.1720).” (Matei 26. Un temei al realităţii Sf. oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie. moartea Domnului vestiţi până când va veni. îşi auce contribuţia şi omul. a frânt şi a zis: Luaţi. Ioan Damaschin. le-a dat. Împărtăşania adică « sfintele » se dă “sfinţilor” 237 . Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. După Sf.22-24. iar la strană se cântă imnul „Pe Tine te lăudăm”. iar Sf. El lucrează şi acum”. Bunule.paharul şi mulţumind. prin preotul slujitor. adică ne aducem pe noi şi contribuţia prin jertfa şi amprenta noastră. Marcu 14. în noaptea în care a fost vândut. intrarea în comuniunea cea mai strânsă cu Hristos. acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. dar şi ca merinde şi întărire pentru viaţa de veci. nu-L lua de la noi. când spune. Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea Apostolilor Tăi. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea.

în Biserica Ortodoxă se foloseşte pâinea obişnuită. făcută din grâu curat. pâinea şi. Euharistie înseamnă unirea în deplină comunine cu Hristos Cel înviat din morţi. Liturghie. Vinul. apa (ultima nu are amprenta lucrării omului dar este simbolul vieţii. Vasile spune “Este bine să vă împărtăşiţi zilnic. Prefacerea lor are loc în timpul epiclezei de la Sf. Primitorii sunt credincioşii botezaţi. ci umanitate consubstanţială cu divinitatea. Ea înseamnă retrăirea stării paradisiace şi pregustarea împărăţiei cerurilor. care nu mai acordau atenţia cuvenită. Împărtăşania nu este nici “fiinţa lui Dumnezeu” aşa cum eronat a învăţat Origen. Efectele Tainei Sf. În primele secole creştinii se împărtăşeau des. Sf. căci după Sf. Sf. Împărtăşirea se face după rugăciunea « Tatăl nostru ». symbol al întrupării reale. vinul curat din struguri şi apa. ci însuşi Adevărul. pentru că este « pâinea spre fiinţă” adică spre vieţuire veşnică. membri ai Bisericii Ortodoxe. considerând că aspectul mistic este mai important decât propria împărtăşire. Materia Tainei Materia Tainei este pâinea dospită. prezenţei Duhului Sfânt Pâinea dospită) reprezintă umanitatea “animată” a lui Iisus. iar împărtăşirea a trebuit protejată de mulţime.adică celor pregătiţi prin viaţa aleasă. Teodor Studitul arată că nu este “icoană a lui Hristos”. care au primit Taina Spovedaniei 238 . Împărtăşanie a intervenit pe parcurs. Ioan trupul este adevărată mâncare iar sângele adevărată băutură (In 6. La aceasta a contribuit şi raţionalizarea teologiei care a început să o trateze ca simbol al contemplaţiei.55)…Eu mă împărtăşesc de 4 ori pe săptămână” Selectivitatea şi precauţia în a oferi Sf. Biserica Ortodoxă mărturiseşte prefacerea reală a elementelor euharistice în Trupul şi Sângele Domnului. când creştinismul a devenit aproape una cu societatea. dospită.

1. Diaconul după Axion (după sfinţirea darurilor. vor fi ţinute. care este asigurată de Biserică. I Tim 3. nu o simplă ceremonie: „Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine.).22). Hirotonia este o Taină. Hirotonirea într-o treaptă se poate face la o singură liturghie. prin care unei persoane special pregătite i se împărtăşeşte harul dumnezeiesc. Diaconii care îl conduc 239 . la care se adaugă pregătirea. Taină aşezată de Mântuitorul şi săvârşită de Biserică. care ţi s-a dat prin proorocie şi prin punerea mâinilor preoţiei” (I Tim 4. care îl face capabil să predice Evanghelia.1. exclusiv prin episcop. ori „Din această pricină.5-6) şi episcopatul (FA 20. respectiv smerenia şi ascultarea faţă de Dumnezeu către care vine să slujească.28 şi Filip 1.6) vedem că era practicată de Apostoli şi dată ca mandat acestora. preoţia (FA 14. Taina a fost instituită de Hristos după înviere: „Şi zicând acestea. să săvârşească lucrările sfinţitoare şi să conducă pe credincioşi la mântuire. care aparţine Duhului Sfânt. I P 5. a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt. cărora veţi ierta păcatele. care este în tine.1. iar prin ei celor pe care îi puneau episcopi. Hirotonia are trei trepte: diaconatul (FA 6. Tit 1.22-23). Din cartea Faptele Apostolilor (6. preotul după Heruvic şi episcopul după Trisaghionul liturgic Hirotonia presupune alegere.1-6).23.TAINA HIROTONIEI Numită şi “punerea mâinilor” sau “prohirisire”. îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu. prin punerea mâinilor mele!” (II Timotei 1. le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine. îmbrăcaţi fiind la Cincizecime cu putere. este Sf.” (Ioan 20.6). pentru că el nu poate face sfinţirea darurilor).14) şi „Mâinile degrabă să nu-ţi pui peste nimeni” (I Tim 5. Simbolistica Tainei Candidatul trebuie să facă trei metanii .

după care se face rugăciunea de invocare a Duhului şi predarea însemnelor – orarul. în consecinţă. Mese se dă cinste celor patru Evanghelişti şi pentru mormântul Domnului. candidatul este preluat şi înconjoară Sf. Hirotonirea este un taină indelebilă sau irepetabilă pentru că este un dar special dat de Sf. semn al pogorârii Sf. Mesă. Dar Biserica nu este o simplă adunare omenească. dată prin mirungere. felonul şi liturghierul. adică slujitor lui Dumnezeu şi creaţiei ca o jertfă. În partea a doua. La sărutarea celor 4 colţuri ale Sf. simbolul slujirii îngereşti necontenite şi al veşniciei. cât şi credincioşii să poruncească să fie hirotonit. Preoţia instituţională şi cea universală sau harică sunt complementare întrucât preoţia lui Hristos nu este doar izvor al clerului. în sensul că toţi sunt chemaţi să conducă făptura spre Dumnezeu şi să propovăduiască învăţătura creştină la toată lumea. Deci există o preoţie universală. În sfârşit. care este preoţia Sa.pe candidat spre arhiereu rostesc. epitrahilul. Duh şi împărtăşirii harului. Duh numai prin Sf. cu acceptul comunităţii. chemarea de a abandona ceea ce este comun lumii şi a accepta ceea ce este specific lui Hristos. candidatul face trei metanii fără cruce. Hristos are putere asupra lumii pe care o sfinţeşte. adică pe Preoţia Sa şi. Omul a fost pus în rai preot al creaţiei. aşează preoţia sacramentală. mânecuţele şi ripida. Preoţia universală Prin elemente de logică pur umană. în mod definitiv. care este Unul şi care a ales apostolic şi i-a trimis prin mandate divin să hirotonească preoţi şi episcopi în cetăţi. Agne. “Porunceşte – porunciţi !” respectiv solicitarea ca atât episcopul. Preoţia ca Taină garantează prezenţa preoţiei sau puterii sfinţitoare a 240 . ci devine sacerdotală prin Capul ei. refăcând preoţia universală “Preoţia împărătească” înseamnă atât stăpânire cât şi sfinţire El zideşte biserica pe jertfa Sa. arhiereul îşi pune mâinile peste capul său. semne ale slujirii şi autorităţiii. În faţa ariereului. ci şi a preoţiei universale. apoi Sf. symbol al supunerii faţă de autoritatea bisericească. s-a ajuns la dilema protestantă a hirotonirii universale sau preoţiei universale. Apostoli. aplicată Bisericii.

din carnea Lui şi din oasele Lui. ci din dragoste. A fost confirmată ca fiind instituită de Hristos prin textul de la Efeseni 5. Semnul văzut al unirii se face prin unirea mâinilor mirilor şi epicleza sau invocarea lui Hristos: „Întinde mâna Ta din Sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău N cu roaba ta N pentru că de la Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. iubiţi pe femeile voastre. Aşadar. conduce sau păstoreşte poporul lui Dumnezeu.” Pentru ca Taina Cununiei să fie validă. ci cu voie bună.” (I Petru 5. ori altceva de acest fel. Uneşte-i pe dânşii într-un trup. Petru. după Dumnezeu. dă-le lor roadă pântecelui.1-2). Taină prin care se sfinţeşte unirea bărbatului cu femeia.1-11 şi Matei 19. precum şi Hristos Biserica. nu cu silnicie. Preotul face în istorie ceea ce a făcut Hristos pe pământ: predică Evanghelia. după cum şi Hristos a iubit Biserica.lui Hristos în lume. încununează-i într-un gând. spune mai jos: “Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: păstoriţi turma lui Dumnezeu. ca s-o sfinţească. trebuie să aibă la bază consimţământul liber şi conştient.4-6). pentru că suntem mădulare ale trupului Lui. ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Biserică slăvită. a celor care se căsătoresc. şi S-a dat pe Sine pentru ea. Taina aceasta mare este.25-32: „Bărbaţilor. De aceea. sfinţeşte prin Sfintele Taine. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său. neavând pată sau zbârcitură. Sf. TAINA CUNUNIEI Este Sf. care vorbise despre preoţia împărătească sau universală (I Petru 2. Ea face posibilă împlinirea preoţiei împărăteşti sau universale. pe baza iubirii. curăţind-o cu baia apei prin cuvânt şi ca s-o înfăţişeze Sieşi. bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. dată în paza voastră. ci ca să fie sfântă şi fără de prihană. va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. De aceea. iar eu zic în Hristos şi în Biserică. dobândire de 241 . nu pentru câştig urât. cercetând-o.9. în trup şi suflet. iar femeia să se teamă de bărbat. pentru a forma o familie. Este amintită ca o primă taină în Noul Testament (Ioan 2. fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi. Astfel şi voi.

prin iconomie. Aşa încât nu mai sunt doi. le poruncesc. Invăţătura paulină este aceea că în căsătorie dragostea se desăvârşeşte prin contribuţia umană în împărăţia lui Dumnezeu. nu eu. naşterii de copii şi ordinii societăţii şi a creaţiei.Pentru ca harul să fie lucrător în căsătorie se cere “sinergie”. unde Dumnezeu a aşezat şi învestit cu autoritate pe Adam şi Eva. Apostol Pavel: „Fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie săşi aibă bărbatul său. după afirmaţia Sf. să rămână nemăritată. practicării fidelităţii. în calitatea de fiinţă socială. o manifestă faţă de o altă persoană de gen opus. capitolul 5. 242 .prunci buni” şi prin aşezare cununiilor pe capetele mirilor cu formula „Se încununează robul lui Dumnezeu X cu roaba lui Dumnezeu Y”. Scopul Cununiei este unirea între soţi cu scopul împlinirii iubirii. ci un trup.5-6 şi Marcu 10. Scopul Tainei Taina Cununiei este continuarea ordinii dumnezeieşti edenice.” (I Corinteni 10-11). apoi cu toţi membrii familiei.).” (I Cor. A doua cununie s-a admis ca practică abia în secolul al X-lea. respectiv ferirea de viaţa dezordonată. sau să se împace cu bărbatul său. Un prim scop al Tainei este. Ea transcende limita legăturii trupeşti. Caracterul unic al căsătoriei în creştinism este elocvent prezentat în Epistola către Efeseni. sfinţirii comune (I Corinteni 7.9 „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Deci. Recăsătorirea nu mai are caracter de taină. Divorţul nu este îngăduit de Hristos deoarece conduce la adulter (Matei 19. ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.14). 7. adică împreună lucrare a lui Dumnezeu cu cei doi miri. 2-3). respectiv aducerea la viaţă de copii buni şi înmulţirea neamului omenesc. deci. ci mai degrabă penitenţial: „Iar celor ce sunt căsătoriţi. Din aceasta decurge a doua dimensiune a însoţirii prin cununie. ca o concesie. Din aceasta decurge cea de a-l treilea scop al căsătoriei. ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat! Iar dacă s-a despărţit. fiind văzută ca legătura dintre Hristos şi Biserică. asemenea şi femeia bărbatului. Dumnezeu şi Israel. tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia. Biserica admite divorţul şi permite recăsătorirea numai în cazuri speciale. de a consfinţi dragostea dăruitoare pe care o omul. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată.

Taina Sf. propoveduiau pocăinţa. pentru că suferinţa şi boala sunt urmări ale păcatelor (Luca 5.23-24) şi să se citească cele şapte pericope biblice din Apostol şi Evanghelie de către mai mulţi preoţi. în numele Domnului.12-13 „Şi mergând ei. În taina Sf. Taină este în Epistola Sf. în cazuri excepţionale). desprinsă din cele şapte evanghelii care se citesc în slujba propriu-zisă şi din textul de la Marcu 6. Taină că primeşte vindecare sufletească şi trupească. să se citească cele şapte rugăciuni de sfinţire a untdelemnului şi să se ungă bolnavul după fiecare rugăciune cu „untdelemnul sfinţit în chipul Crucii”. virtuţile dăruirii şi filantropiei.Cel mai însemnat rol al cununiei este însă cel de împreună-lucrare pentru mântuire. încrederea şi fidelitatea reciprocă. Sf. de către preoţi. Cea mai însemnată referinţă la acea Sf. Maslu continuă activitatea taumaturgică a Mântuitorului Hristos. respectiv preoţii hirotoniţi (şapte preoţi sau mai puţini dar nu mai puţin de 2 preoţi. credinţa celui care primeşte Sf. Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau”. De aceea în căsnicie se cultivă rugăciunea comună. cerând îndurarea Doctorului sufletelor. Maslu are anumite condiţii care trebuie împlinite pentru a avea efect lucrător în persoana bolnavă: să existe pocăinţă sinceră. harul vindecător care se dă prin sfinţirea untdelemnului şi ungerea credincioşilor cu acesta.14-15 „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el.Masul sunt implicate mai multe elemente ale credinţei. ungându-l cu untdelemn. În familiei se lucrează sfinţenia. Iacov 5. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica. căinţa ca element esenţial al iertării oricăror boli şi 243 . Taină prin care celui bolnav fizic sau sufleteşte i se împărtăşeşte harul vindecător prin ungere cu untdelemn sfinţit şi invocarea Duhului Sf. cultivarea valorilor creştine prin educaţie potrivită. şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui”. răbdarea şi renunţarea de sine în folosul celorlalţi. MASLU Este Sf. TAINA SF. cu scopul însănătoşirii şi iertării păcatelor.

soacra lui Petru. 244 .30 („Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?”). care de obicei aduce deprimare şi descurajare. În Evangheliile care se citesc se dau câteva cazuri de vindecări fizice: fiica femeii cananeence. Maslu este Taina milei lui Dumnezeu. Maslu nu este “extrema unctio”. a stării de sănătate. ungerea ca semn al împărtăşirii milei lui Dumnezeu. omul devine mai deschis lui Dumnezeu şi recunoaşte în adâncul sufletului regretul faţă de păcate Prin troparul care se cântă când se face ungerea se afirmă că prin puterea crucii se pot birui chiar şi puterile morţii: “că morţii ai sculat şi moartea ai surpat”. ci o îmbunătăţire graduală. boala de care credinciosul voieşte să scape. aşa cum a fost văzut la romanocatolici. 7 numărul desăvârşirii. o Taină a trupului în calitatea lui de templu al lui Dumnezeu dar care nu este niciodată tratat ca independent de suflet. cele neştiute. Aici Taina Maslului nu exclude spovedania. care poate nu le va fi spovedit niciodată. Nu mai este necesară o mărturisire de credinţă. Creştinul mărturiseşte ceea ce “ştie” că a făcut la spovedanie. Sf. 7 diaconi. acolo unde este cazul. Chiar dacă Maslul nu vindecă. ci “unctio suprema”.15 şi stă în legătură cu înconjurarea Ierihonului de şapte ori. Vindecarea nu înseamnă transmiterea unui har special care să facă pe om nemuritor.păcate. împărtăşire. nu una instantanee. văzute şi nevăzute. în el se iartă păcatele care l-au adus în această stare. iertarea pentru păcatele făcute şi nemărturisite din variate motive. pentru că prin suferinţă. ducând la înţelepciune şi veghere pentru ceilalţi: fecioarele neînţelepte. dar şi spirituale Zaheu şi Matei. Preotul nu are o harismă a vindecării. Sf. Ilie şi Eilisei care s-au ruat de 7 ori (IV regi 4. Numărul de şapte al preoţilor săvârşitori se justifică prin pluralul de la Iacob 5. dar în Maslu se dă şansa de a se ierta şi ceea ce a făcut rău fără să ştie că a fost rău. cum este cazul în I Cor 12. ca în cazulaltor Taine. nici împărtăşania. cea care vindecă este „rugăciunea credinţei”.35).

175-189. VASILE RADUCA. 114-127. Taina preotiei. 30(1971).Taina Sf. 31(1979). 532-552 Pr. Despre Sf. Bucureşti. Pr. în „Analele Universităţi Craiova.p. Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă. Preotul duhovnic si Taina Marturisirii.p. NICOLAE NECULA. Botezul prin întreita cufundare în numele Sfintei Treimi. nr. Ritualul botezului crestin si al mirungerii în riturile liturgice rasaritene. 485-498. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. 25-38. 2004. Taina euharistiei. 1(1996). în „Ortodoxia”. 49(1997). CONSTANTIN GALERIU. p. 530-535. 212-230. Mirungerea ca taină. Taina marturisirii. 31(1979). Doctrina si practica botezului dupa Faptele Apostolilor. în „Biserica Ortodoxă Română”. în „Ortodoxia”. Pr. si Marele Mir si Taina Mirungerii. în „Glasul Bisericii”. Pr. p. izvor de viata spirituala în Ortodoxi. Pr. 1(2000-2001). CONSTANTIN PREDA. Maslu în viata crestinului. VIOREL SAVA. p. în „Teologie şi Viaţă”. 828-846. Taina nuntii. Pr. 1(2000-2001). 107(1989). ILIE MOLDOVAN. TEODOR CIONTU. p. nefiind o pregătire pentru moarte. Bibliografie Pr. Maslu se administreză oricărui bolnav botezat pentru vindecarea de boală şi suferinţă. în „Ortodoxia”. III(1993). nr. Pr. 109-113. DANIEL POPA. 96(1978). p. DUMITRU STANILOAE. prof. 36-65. nr. Sfânta Taina a marturisirii si importanta ei în viata Religioasă. p. 31(1979). CONSTANTIN VOICU. DUMITRU RADU. Dumitru Stăniloae. Pr. Pr. în „Anuarul academic Sibiu”. în „Anuarul academic Sibiu”. 511-531. p. 245 . p. 31(1979). p. în „Ortodoxia. în lumina Sfintilor Parinti.. în „Biserica Ortodoxă Română”. ENE BRANISTE. Taina Sf. în „Ortodoxia”. 499-510.p.

prin care creştinul devine părtaş al iubirii lui Dumnezeu. Prin sfânt. lucrătoare prin Sf. ci 246 . pentru că presupune comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii din toate locurile. Dragostea nu cade niciodată (I Corinteni 13. El este obiectivarea palidă a sfinţeniei supreme a lui Dumnezeu şi a lucrării Duhului Sfânt în lume şi. Moartea nu rupe legătura de har dată prin Botez. prin sfinţi: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” (Psalmul 67. Aceştia primesc harul în Biserică şi înaintează într-o viaţă sfântă. Biserica este deodată. mai ales. în fiecare persoană umană. în mod neînţeles. adică cei care au făcut din trupurile şi sufletele lor „temple ale Duhului Sfânt” (I Corinteni 3. Treimea se manifestă în lume prin Duhul Sfânt.Duh. văztă şi nevăzută. Revelaţia dumnezeiască a Vechiului şi Noului Testament confirmă această credinţă. Duhul Domnului devine vizibil „ca printr-o lunetă” (Pavel Florensky).16). alcătuită din credincioşii care trăiesc şi din cei care au trecut la viaţa veşnică. care se împărtăşeşte credincioşilor membri ai Trupului tainic al lui Hristos. Potrivit teologului George Florovsky. Un al doilea temei al cinstirii sfinţilor constă în convingerea continuării vieţii de aici în existenţa viitoare.36). Sfântul este expresia văzută a unei frumuseţi duhovniceşti ce radiază din toată fiinţa şi care nu este accesibilă omului neduhovnicesc.8). „În sfinţi cinstim îndumnezeirea naturii umane. iubirea lui Dumnezeu faţă de om şi în om”. dar real. după venirea Mântuitorului.CINSTIREA SFINŢILOR Sfinţenia în Biserică Cinstirea sfinţilor are implicaţii eclesiologice. Temeriuri ale cinstirii sfinţilor Un prim temei al credinţei în sfinţi îl constituie existenţa harului Sf. Taine şi alte lucrări sfinţitoare ale Bisericii.

„binecuvântaţii Tatălui” moşenesc împărăţia cea pregătită lor de la începutul lumii (Matei 25. nu numai în această viaţă. nădejdii şi dragostei. îşi are temei în taina lui Hristos care mântuieşte. Este cunoscută şi sub alte deniumiri. prin noţiuni similare se preamărea curăţia în faţa zeilor. dă sens credinţei. creşte pomul vieţii. împlineşte. purifică. în fiinţă şi nume. Sfinţenia este deodată dar al lui Dumnezeu şi efort al omului de a deveni hristofor. prin lucrarea Duhului. Ea reprezintă restaurarea chipului lui Dumnezeu în om. de o parte şi de alta a râului. care este în raiul lui Dumnezeu. şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor. 26) şi izvor al sfinţeniei. Credinţa în comuniunea sfinţilor este exprimată încă din primeşle texte creştine. cum ar fi: trăirea Duhului. ci doar în relaţia ei cu Dumnezeu. făcând rod de douăsprezece ori pe an. Sf. dar într-o măsură care nu afecta în nici un fel fiinţa umană.se manifestă între persoane conştiente şi libere. Vasile cel Mare afirmă: „Toţi membrii formează acelaşi trup al lui Hristos. La iudei sfinţenia era atribuită exclusiv lui Dumnezeu. prin extensie şi cei ce slujesc Lui erau sfinţi. în înţeles creştin. Sfinţenia este. în unitatea Duhului şi toţi trebuie să împărtăşească unul altuia bunătatea harului dumnezeiesc” (Despre Duhul Sfânt). având îngăduinţa de a se împărtăşi de toate bunătăţile spirituale ale raiului: „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii.34). viaţa în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt. vieţuirea cu Dumnezeu. deci. un atribut al persoanei. Sfântul este cel care a ajuns la maturitatea spirituală. cum ar fi Crezul apostolic. lucrare care nu poate avea loc decât între persoane.” sau „Şi în mijlocul pieţei din cetate. Noţiunea şi realitatea sfinţeniei capătă valoare în creştinism unde Dumnezeu este numit “Sfânt” (Evrei 7. viaţa harică. Persoanele dăruite Lui în lucrarea de sfinţenie devin sfinte prin primirea Botezului şi participarea prin har la sfinţenia lui Dumnezeu. în fiecare lună dându-şi rodul. eroismul ori înţelepciunea de a trăi după propriile precepte. îndumnezeirea omului sau desăvârşirea În religiile păgâne. iar acestea să fie libere. Potrivit făgăduinţei Mântuitorului. Noţiunea de sfinţenie Sfinţenia. Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă 247 .

Scriptură îndeamnă „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui. Aşa. 11 şi Marcu 1. Modelul sfinţeniei Modelul sfinţeniei creştine este Iisus Hristos. 28. Evrei 11. Sfinţii se află într-o permanentă comuniune cu Dumnezeu şi între ei. 248 . Ioan Gură de Aur). Primii care îl laudă pe Dumnezeu prin excelenţă sunt îngerii. îl laudă pe Dumnezeu fără încetare (Apocalipsa 7. proorocii. Dumnezeu Omul întrupat. patriarhii (I Corinteni 12. Sfinţii îngeri poartă o neîntreruptă legătură între Dumnezeu şi om.2-14-19). mijlocind celor de pe pământ rugăciunile către tronul ceresc.” (Psalmul 150. Prin botez. 7 şi 22. vor lua parte la judecată (Matei 13. lăudaţi-L pe El întru tăria puterii Lui. poartă o grijă afectivă faţă de persoana umană. O a doua categorie de sfinţi este reprezentată de sfinţii Vechiului Testament: drepţii. recapitulată şi îndumnezeită în persoana lui Hristos făcut om. Duh care susţine firea prin har. ca mesageri ai primului şi slujitori ai omului. în mod personal şi se pun bazele sfinţeniei: “Inima lui Pavel era inima lui Hristos” (Sf. Comuniunea sfinţilor Primii care au fost cinstiţi de la început au fost Maica Domnului şi Sfinţii Apostoli. de pildă se petrece cu îngerii păzitori care. în efortul şi dorinţa de mântuire.” (Apocalipsa 2.stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate! Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii.13). firea se îndumnezeieşte. Puterea realizării sfinţeniei este dată de Sf.11). Duhul este cel care face legătura personală dintre roadele lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos şi persoana umană. arătând starea superioară a existenţei sfinţilor.1). Există mai multe categorii de sfinţi. care ridică natura umană până la nivelul vredniciei de a fi primită în sânul Sfintei Treimi. devine “părtaş dumnezeieştii firi”. care pururea îl slujesc pe Dumnezeu (Matei 4. urmând pe Hristos. 39-49). Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta.1. fiecare având un rol în armonia împărăţiei lui Dumnezeu. pe lângă misiunea împlinită. Sfântul este cel care. Sf.

9. se poate vorbi despre alte categorii. Forma cinstirii sfinţilor 1. doctorii fără de arginţi. în funcţie de alujirea prin care s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu: cuvioşii. să fie anatema”. Apostol Pavel îi numeşte „sfinţi”.” II Cor.27: „Iar Cel ce cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului. binefăcători care au excelat în filantropie. ori nu fac rugăciuni către sfinţi. respectiv cei care au renunţă la lume şi la orice voie personală pentru a urma voii lui Dumnezeu. s-a afirmat că sfinţii nu au vreun rol în viaţa lumii. după înviere. care au fost sloboziţi din legăturile morţii de Hristos.10). asumându-şi voturile monahale. care arată prin realităţi incontestabile că unde se pierde simţul sfinţeniei.A.pentru că numai Hristos este mijlocitorul între om şi Dumnezeu.13: „Doamne. martirii. sunt vrednici de cinste după trup şi după suflet. Aici ar putea fi incluşi primii creştini care au primit adevărul evanghelic. cu privire la cinstirea sfinţilor: „Cine nu mărturiseşte că toţi sfinţii. 8. împreună cu toţi sfinţii care sunt în toată Ahaia”). Această părere greşită este tot mai mult infirmată de evoluţia vieţii pe pământ. În baza textului de la I Timotei 2.1: „Bisericii lui Dumnezeu celei din Corint. odată cu coborârea la iad. ca şi către unii care voiesc să mijlocească pentru lume potrivit tradiţiei Bisericii. cei care au plăcut lui Dumnezeu. adică cei care şi-au dat viaţa pentru Evanghelie şi pentru a păstra credinţa în Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. atât cei dinainte de lege. unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus”. adică cei aleşi de Hristos să fie martori ai vieţii şi învăţăturii Sale. Chemarea lor în rugăciune ca solitori ai lui noştri la 249 . despre bărbatul acesta am auzit de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim. se ajunge la distrugerea propriului eu şi a mediu de lucrare a sfinţeniei. cât şi cei de sub har.II Tesaloniceni 1. pe care aveau să o transmită urmaşilor lor hirotoniţi şi să se sacrifice pentru ea. 1. căci după Dumnezeu El Se roagă pentru sfinţi. pe care Sf.5 „Căci unul este Dumnezeu.” Rom. A treia categorie începe cu Apostolii. ierarhii sau cei care au slujit la altarul Bisericii şi prin implicarea socială a acesteia în viaţa credincioşilor şi alţii. adică cei care „se mântuiesc” (F. După ei. Sinodul VII ecumenic a statuat.

Cultul adus lor se deosebeşte esenţial de cultul adus lui Dumnezeu. Adorarea sau slujirea euharistică a cărei caracteristică este jertfa euharistică este rezervată numai lui Dumnezeu în Treime (Matei 4. Urmarea şi imitarea vieţii lor. a cărui slăvire o aduc ei înşişi. Dumnezeul nostru. doamne Iisuse Hristosae. căci fără Mine nu puteţi face nimic. Rolul lor în viaţa comunităţii se vede şi din aceea că. De aceea. Faţă de sfinţi nu există o dependenţă. Închinarea lui Dumnezeu cere adeziune totală şi implică sentimentul dependenţei omului faţă de El: „Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el. se întăreşte prin virtuţile cuviosului pe care îl ia de model al propriei vieţi duhovniceşti. Sfinţii nu sunt străini de cinstirea lui Dumnezeu. sufletul sau calităţile lor spirituale personale. După expresia Sf. Un prim scop este.” (Ioan 15. lui Dumnezeu îi aducem cult de adorare sau latrie. 2. modelul pe care ei în reprezintă pentru noi. de ataşament personal şi respect pentru viaţa şi jertfa lor.10 “Piei. acela aduce roadă multă. „nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici. căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti"”). a biruit păcatul şi a împodobit viaţa proprie cu virtuţi alese. credinciosul se aprinde de dragoste faţă de răbdarea mucenicului. prin mijlocirea sfântului zilei. Ioan Damaschin. miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi”.5). ci se preamăreşte Dumnezeu. care este îndreptată spre Hristos. la sfârşitul fiecărei slujbe făcute de credincioşi în lume se foloseşte formula „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri. deci de a-L preamăriri pe Dumnezeu 250 . ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2.Dumnezeu. sfinţilor le aducem cult de venerare sau cinstire. ci urmăm viaţa lor pilduitoare. Cinstirea sfinţilor este expresia unităţii dintre Biserica slujitoare şi Biserica slăvită. nu se cinsteşte trupul lor. la sărbătorile sfinţilor se săvârşeşte aceeaşi Liturghie.19) şi care se roagă pentru fiecare creştin participant în viaţa liturgică a Bisericii. care împreună formează un singur trup al cărui cap este Hristos şi a cărei viaţă se realizează prin Duhul Sfânt. satano. Scopul cinstirii sfinţilor Prin sfinţi. prin al cărui har sfântul s-a ostenit.

Sf. pomenindu-vă în rugăciunile mele” (Efes 1. Sfinţenia nu ar fi posibilă fără lucrarea lui Dumnezeu.14). mijlocesc faptele bune.13-15) şi Dumnezeu îi iartă. ceea ce-i uneşte pe cei doi fiind harul lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură arată că Dumnezeu chiar porunceşte mijlocirea sfinţilor pentru lume: Abimelec să ceară ajutorul lui Avraam pentru a se izbăvi de păcatul făcut “Omul acela este prooroc şi se va ruga pentru tine şi vei fi viu (Facere 20. Pavel: “Nu încetez a mulţumi pentru voi.” (Matei 10. Între credincios şi sfântul al cărui nume îl are se creează o legătură personală. Cine primeşte prooroc în nume de prooroc plată de prooroc va lua. lui Elifaz. Moise s-a rugat pentru Aron (Deuteronom 9. sfinţii se roagă pentru lume. II Timotei 1. I Tesaloniceni 1. Cel care i-a iubit deopotrivă pe toţi şi pe fiecare în parte.7) apoi “S-a rugat Avraam lui Dumnezeu şi Dumnezeu l-a vindecat pe Abimelec” (vers. şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Folosul cinstirii sfinţilor Rezultă din cuvintele adresate de Mântuitorul Sfinţilor Apostoli şi tuturor oamenilor: “Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte.40-41).care a făcut sfinţenia posibilă adică ccesul la har şi la împărăţia nestricăciunii. şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua.3-4. Bildad şi Ţofar Dumnezeu le porunceşte să ceară mijlocirea lui Iov pentru iertarea păcatelor lor: “Iar robul Meu Iov să se roage pentru 251 . 17).20) şi pentru sora lui. dar şi protectori ai celor care le poartă numele. Ei devin modele de urmat pentru fiecare creştin în parte. Încă din viaţă. Miriam (Numeri 12.2-3. Sfinţii îL aduc pe Dumnezeu aproape. Cinstirea sfinţilor înseamnă mărturia prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în lume.3). Cei care se ostenesc în această viaţă şi caută să urmeze exemplului Domnului Hristos şi al sfinţilor dau mărturie despre prezenţa Duhului şi a energiilor necreate în lume. Moise se roagă pe munte ca Dumnezeu să nu pedepsească pe evreii care se închinau la viţelul de aur şi Dumnezeu “a abătut pieirea ce zise să o aducă asupra poporului Său” (Iesire 32. trăirea autentică a vieţii „în Hristos” (Nicolae Cabasila).16 dar şi în Filipeni 1.

ei au 252 .8). Sf. conform Ioan 1. al lui Isaac şi al lui Iacov” ori “Dumnezeu nu este al celor morţi.27). pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. Temeiuri biblice ale cinstirii sfinţilor 1.4 sau “împreună-lucrători cu Hristos” (II Corinteni 6. care în această viaţă sunt rugători şi solitori spre Dumnezeu au posibilitatea şi în viaţa de dincolo să mijlocească pentru oameni şi pentru mântuirea lor (Apocalipsa 5.10).8-14.22). Încă Din viaţă ei se fac părtaşi bunurilor veşnice şi sunt numiţi “moştenitori” ai lui Dumnezeu (Coloseni 1. Aceasta reiese din faptul că Dumnezeu se numeşte adesea “Dumnezeul lui Avraam. dar şi din pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16.” (I Corinteni 4.10) După trecerea din această viaţă.1). Sfinţii cunosc trebuinţele oamenilor (Luca 16. 2. Slava de care sfinţii se împărtăşesc este slava lui Hristos: “Slava pe care Tu Mi-ai Dat-o Mie.2 şi Matei 19. Ioan Damaschin preferă apelativul „fii ai lui Dumnezeu”. Sfinţii sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu. Prin trăirea în dreapta credinţă a Bisericii şi viaţa curată.12) sau “casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2. “slujitorii ai lui Dumnezeu” II Corinteni 6.” Ioan 15. din dragoste pentru el voi fi îngăduitor cu voi” (Iov 42. ci al celor vii” (Matei 12. dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. Sfinţii slăviţi vor judeca lumea: “Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni 6. ceea ce se şi întâmplă (Iov 42.31) iar îngerii se bucură pentru fiecare păcătos care se pocăieşte (Luca 15. sfinţii duc în cer o existenţă conştientă.8).voi.10-11 şi 5. ci v-am numit pe voi prieteni. De acum nu vă mai zic slugi.14-15 sau “Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre îndreptare şi prietenul lui Dumnezeu s-a chemat” (Iacob 2.23). “slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.19).28). că sluga nu ştie ce face stăpânul său. Sfinţii. numiţi “prieteni” ai Săi: “Voi sunteţi prietenii Mei.12: “Şi celor câţi l-au primit le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu”.1).22-24) ori Apocalipsa 4. Eu le-am dat-o lor” (Ioan 17.

Bibliografie 253 . Sf.16 şi I Corinteni 6. sfinţii sunt primitori ai îngerilor (Facere 18).15 şi ştergarele lui Pavel .devenit loc de sălăşluire al lui Dumnezeu (II Corinteni 6. materia din jurul lor căpăta proprietăţi vindecătoare (umbra lui Petru . Sf. Petru cunoaşte sufletul lui Anania şi Safira şi fapta lor ascunsă (Fapte 5.3). Sf. Sinodul VII ecumenic întăreşte cinstirea moaştelor: prin ele cinstim harul lui Dumnezeu care le-a înzestrat şi vrednicia sfinţilor. Petru – Fapte 3. previziunea unor evenimente viitoare şi altele. Primele moaşte cinstite au fost cele ale martirilor care au urmat modelul lui Hristos până la capăt.1-8.2-6). darul vindecărilor.6. Pocăinţa sinceră a fost însă cea mai mare vindecare pentru fiecare sfânt.Fapte 19.77.Fapte 5. vizibilă pe chipul oamenilor duhovniceşti stă asprimea ascezei şi pocăinţei. 9-12.11-12 erau curative pentru cei bolnavi.5.). În secolul II se dă următoarea importanţă moaştelor Sfântului Policarp: „Noi am strâns osemintele lui ca un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine. aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii Sale celei martirice. ca semn văzut al transfigurării materiei prin Duhul Sfânt. spre amintirea biruinţelor Sale şi spre întărirea altor luptători”. Sf. arătând că. 14. Pavel – Fapte 20. Elisei vede fapta rea a slujitorului său Ghezei şi o pedepseşte (IV Regi 5.19 ) şi s-au învrednicit de daruri deosebite de la Dumnezeu încă din viaţă. Ilie – III Regi 17 şi 18.26). Darurile iniţiale au fost ulterior spiritualizate semnul sfinţeniei vieţii văzându-se din „darul lacrimilor”. Cinstirea Sfintelor Moaşte Stă în strânsă legătură cu cinstirea sfinţilor. Elisei – IV Regi 4. Moaşte sunt înzestrate cu nestricăciunea şi adeseori facere de minuni.16-17. în spatele bucuriei senine. se învrednicesc de a primi descoperirea tainelor lui Dumnezeu încă din această viaţă (II Corinteni 12. prin mâinile sfinţilor se săvârşesc minuni (Moise – Iesire 7.

Învăţătura despre sfânt şi sfinţenie în cărţile Vechiului Testament. Alba Iulia. 1993. Căile sfinţeniei. 1993. Gabriel Cipală. Editura Trinitas. Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Iaşi.Constantin Cavarnos. 2002. Petre Semen. Editura Institutului Biblic şi de Misune al Bisericii Ortodoxe Române. Pr. Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă. Editura Reîntregirea. Sfinţenia – împlinirea umanului. Iaşi. Dr. Antonie Plămădeală. tradusă de Dr. Conf. Bucureşti. 254 . Nichifor Crainic. 2004.

fecioara va lua în pântece …Emauel” (Isaia 7. Pentru că însuşi Dumnezeu a învrednicit-o de cinstea cea mai mare. fiind fecioară înainte de naştere şi rămânând fecioară în naştere şi după naştere. Între toţi sfinţii.PREACINSTIREA MAICII DOMNULUI Singura fiinţă umană care este menţionată nominal în Simbolul de credinţă este Fecioara Maria. 3. mărita stăpâna noastră şi pururi Fecioara Maria”. Liturghie: „Mai ales pentru Preasfânta Curata.călcâiul” (Fac.26-38) 2. căreia îi aducem un cult specific numit supravenerare.28-29) 255 . Numele ei apare şi în primele imnuri liturgice. “Născătoare de Dumnezeu” (theotokos) şi este cinstită mai presus de toţi sfinţii. Ea este cea dintâi între sfinţi pentru că a primit de la Dumnezeu cinstea de a-L naşte pe fiul lui Dumnezeu în chip minunat. Motivele cinstirii Maicii Domnului 1. Prin proorocul Isaia vesteşte că Mesia se va naşte dintr-o fecioară: “Iată. Prin ea. între…. ea ajungând prin cinstea aceasta “mai cinstită decât Heruvimii”. inclusiv din Sf. prebinecuvântata. O numim “pururea Fecioară” . iar pentru că Cel ce s-a născut din ea nu este numai om ci Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat. îndată după căderea protopărinţilor în păcat: “Duşmănie voi pune între tine şi femeie. închinându-i-se şi numind-o “plină de har” şi “binecuvântată între femei” (Lc. este numită şi “Maica lui Dumnezeu” sau “Maica Domnului”. primul loc îl ocupă Maica Domnului. aceea de a-L naşte pe Mesia şi a vestit acest lucru chiar la facerea lumii. Proorocul Ieremia vesteşte că Mesia se va naşte dintr-o fecioară (Ieremia 44. 1.2). A cinstit-o îngerul la Buna Vestire.15). buna vestire se împlineşte în lume (Luca 1. fără să fi cunoscut bărbat.14).

34) şi o afirmă Sf. este rugul aprins care nu se mistuie (Ies. prin prezenţa lui Dumnezeu Sf. A. În acelaşi mod.3-10). Ioan "“Atunci. 28. A cinstit-o Fiul ei. din 681.51) . iar după începutul activităţii mesianice îi îndeplineşte cererile (In 2.40-43). Mântuitorul Hristos care în copilărie îi era supus (Lc. Fecioria este mărturisită la Bunavestire: “Cum va fi mie aceasta…. 4.48-49) Pururea fecioria Maicii Domnului Sf. mama lui…. 1.18.3. Au cinstit-o oamenii din mulţime fiindcă a născut pe Fiul lui Dumnezeu. Fecioară este “scara vie” (Fac. în timpul şi după naştere. Fecioria în naştere a fost vestită de proorocul Iezechiel prin imaginea uşii încuiate şi prin reprezentările simbolico-poetice ale Vechiul Testament. După naştere. Ioan Botezătorul numind-o “binecuvântată între femei” (Lc. Duh că “Mi-a făcut mie mărire Cel puternic” şi că “de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc. Părinţi au văzut în acest text un text mesianic. Dogma este recunoscută la sinodul de la Constantinopol. Mântuitorul s-a îngrijit de ea dând-o în grija Sf. Fecioară zămisleşte şi naşte devenind mamă. iar Sinodul VI ecumenic în decretează dogmă. Întreaga Sfânta Tradiţie.Duhul Sfânt” Mt. C. iar Mântuitorul a confirmat acestea spunând “Aşa este” (Lc. Fecioria înainte de zămislirea fost prevestită de proorocul Isaia (7. Evanghelii: “Iar naşterea lui Is aşa a fost: Maria.12).2). A cinstit-o Elisabeta.27-28) 6. Ioan Damaschin spune: “Cum ar fi admis legătura cu un bărbat cea care a născut pe Dumnezeu şi a cunoscut minunea din experienţa celor 256 . 1. Aici este asemănată cu rugul aprins care nu se mistuia dar şi cu scara cerească (Facere 28.12-14) pe care Dumnezeu s-a pogorât pe pământ şi a petrecut cu oamenii. fecioria este afirmată ca dogmă. Biserică. 3. mama Sf. pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii învaţă că Maica Domnului a fost fecioară înainte. 19. Sf. Pe cruce fiind.26-27) 5.14) şi Iezechiel (44. pe baza revelaţiei dumnezeieşti afirmă acest adevăr. 1. sub insuflarea Sf. 11. Iisus văzând pe mama Sa… sine” (In. B. 2.”(Lc. fără a mai înceta pe mai departe să fie fecioară. iar Sf.2) “Şi mi-a zis Domnul “ Poarta aceasta este închisă…” toţi Sf. 1. Ea însăşi a mărturisit.

„Fecioara astăzi. Iar tu. în 1950. În iconografie. Fecioara Maria a fost înălţată cu sufletul şi cu trupul la cer. dogmă formulată de Papa Pius al IX-lea. în 1854. Protestantismul clasic promovează ideea că nu se cuvine închinare decât lui Hristos. Maica Domnului anticipează învierea morţilor. Această învăţătură nu a fost formulată ca dogmă. Biserica Romano-Catolică. a intrat Cuvântul ipostatic şi de o fiinţă a lui Dumnezeu şi Tatăl în pântecele fecioarei. primeşte sufletul meu”. 2. adunaţi-vă în Ghetsimani şi îngropaţi trupul meu. Duh”. vezi-mi necazul…”.5). fără o bază scripturistică concretă: 1. Fiul şi Dumnezeul meu. care contestă în special pururea fecioria. Ea devine modelul Bisericii şi continuă alături de Fiul rolul matern de „ajutătoare” şi „mijlocitoare”. dogmă formulată de Papa Pius XII. cea mai aproape de altar. Fecioara a fost concepută fără păcat strămoşesc din părinţii Ioachim şi Ana. La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului se cântă: „Apostoli de la marginile pământului. Simeon Noul Teolog scrie: „Şi împreună cu cuvântul. a dogmatizat două învăţături din tradiţie. cinstirea Fecioarei are oponenţi în rândul protestanţilor şi mai cu seamă a neoprotestanţilor. 2. Maica Domnului este adeseori reprezentată ca tronul lui Dumnezeu. Tradiţia ortodoxă afirmă că Maica Domnului a fost luată la cer cu trupul.ce au urmat? Nu este propriu unei raţiuni înţelepte de a gândi asemenea lucruri şi în nici un caz de a le făptui”. Stăpână”. Născătoare de Dumnezeu. sau „Împărăteasa mea cea prebună şi scăparea mea…vezi-mi nevoia. după ce a fost înmormântată cu cinste de ceata Apostolilor. singurul mijlocitor între om şi Dumnezeu (I Tim. pe Cel mai presus de fiinţă naşte…”. Prin moarte şi luarea la cer. Ea este Noua Evă. cu rol de mijlocitoare milostivă: „Sub milostivirea ta. în cealaltă extremă. prin venirea şi lucrarea Sf. scăpăm. Aspecte interconfesionale Din punct de vedere interconfesional. 257 . Sf.

Teofania. Dr. Pintea Dumitru. Învăţătura Sf. de la Luca. în „Ortodoxia”. Ed. Sinoadele ecumenice nu au avut în vedere persoana Mariei. Ea nici nu capătă prerogative divine prin înălţarea la cer. 3. Învăţătura Sf. 1980. nr. Ed. 2001. trebuie să cinstească şi „vasul ales” din care S-a întrupat. ci a celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi. Ioan Ică jr. Asist. 1980. nr. 99). Pr. Poziţia ortodoxă se poate rezuma la formula: cine îl cinsteşte pe Iisus ca Mântuitor. în „Ortodoxia”. 2001. Jaroslav Pelikan. Ioan Damaschin despre Maica 258 . În formularea adevărului despre întrupare. Maica Domnului în prologul Ev. Dr. 1980. Deisis. Fecioara Maria de-a lungul secolelor – locul ei în istoria culturii. Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament. Bucureşti. Pr.Cele două dogmatizări nu sunt acceptate în teologia ortodoxă întrucât consecinţele lor pun sub semnul întrebării însăşi lucrarea unică de răspumpărare adusă de Hristos Fiul lui Dumnezeu: dacă cineva s-a născut fără păcat strămoşesc. p. Conf. Maica Domnului – Povăţuitoarea. Emilian Corniţescu. Deşi diferiţi şi antagonici în concepţii. Prof. Humanitas. rolul acesta putând duce la supra-accentuarea rolului Fecioarei în mântuirea omenirii. nr. Sibiu. Prof. ceea ce arată mai mult rela ția cu Sf. Şapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului. 3. şi unii şi alţii recunosc rolul biblic al Mariei. Stăniloae. Scripturi despre Prea Curata Fecioară Maria şi implicaţiile ei religios-morale. 3. Constantin Galeriu. Iisus Hristos. Treime decât aspectul fiziologic. cu privire la fecioria perpetuă a Maicii Domnului şi a eficienţei ei de mijlocitoare către Dumnezeu. 3. nr. alături de Hristos. în „Ortodoxia”. Dogma arată că Fecioara Maria este ”Născătoare de Dumnezeu”. Vasile Mihoc. în „Ortodoxia”. Pr. care este subiectul dogmei. Sibiu. înseamnă că se putea mântui dinainte. Ilie Moldovan. D. Diac. în afara jertfei lui Hristos.. 2007. Ed. 1998. Drd. Bibliografie Pr. Prof. 1980. de Diac. Obstacolele s-au ridicat chiar din primele secole. despre care Biserica nu a formulat dogme (Papadopoulou. *** Trei vieţi bizantine ale Maicii Domnului. trad.

sfintelor puteri cereşti. într-o reprezentare bidimensională. Ortodoxia. Ea este forma obiectivată a limbajului credinţei. Termenul grecesc. ancora sau balanţa. Tertulian (sec. eikon. alături de sfinţi şi moaşte. în culori specifice şi după norme clare a realităţii suprafireşti. perceperea senzorială a comuniunii omului cu Dumnezeu. înseamnă reprezentare. inspirate din texte biblice. CINSTIREA SFINTELOR ICOANE Specific tradiţiei ortodoxe. a Maicii Domnului. II) arată că în timpul său pe potir şi pe pereţii bisericii se aflau scene reprezentând pe Bunul Păstor. atât în imagine. corabia pe valuri. 1980. tematică şi mesaj faţă de idolatria păgână. căutând să se desprindă definitiv prin formă. Icoana propune. De la început ele erau folosite ca elemente ale identităţii creştine. cunoscând o dezvoltare treptată.Domnului. Mai târziu au căpătat forme elaborate. a sfinţilor sau evenimentelor însemnate din istoria mântuirii oamenilor. Eusebiu de Cezareea (+ 340) mărturiseşte că a văzut la „cei vechi” icoane ale 259 . se află cinstirea sfintelor icoane. mielul. cum ar fi viţa de vie. Scurt istoric Reprezentarea iconografică şi cinstirea sfintelor icoane a apărut încă de la începutul creştinismului. cât şi printr-o tainică prezenţă harică. peştele. chip. Terminologie iconică Icoana este o reprezentare plastică a chipului Mântuitorului Hristos. 3. Cistirea chipurilor a fost prezentă în tradiţia Bisericii de la începuturi. nr. cu scopul de a o venera şi a întări viaţa spirituală creştină. A început prin simboluri elementare. Spre exemplu. întrupat.

Caracteristica icoanei Icoana nu redă. Sf. Israel!” exprimată de profeţi în numele lui Dumnezeu. Vasile cel Mare conclude: „Înălţaţi-mi acum. pe care le venerau ca reprezentând pe binefăcătorii lor. mielul. Canonul 82 al Sinodului 6 ecumenic hotărăşte: „Acela care ridică păcatul lumii. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.. 9. iar Sf. Vederea devine element de cunoaştere spirituală. 11. pe cât li se putea”. raţională şi afectivă să primească. totuşi. Iş-ra-El.. faptele eroice şi împodobiţi. căruia fie slava în vecii vecilor”.3. prin arta voastră. ci atât cât poate omul. Grigorie de Nissa consemnează: „Am văzut de multe ori în icoane această scenă mişcătoare şi n-am trecut prin faţa acestui spectacol fără să lăcrimez deoarece arta aduce în mod clar înaintea ochilor povestirea”. când omul îl descoperă pe Dumnezeu.1. integral şi fidel adevărul religios.6. arbitrul luptelor. iar nu ca în vechime. Însuşi numele dat de Dumnezeu lui Iacob. sub formă de miel”.Mântuitorului şi ale Sfinţilor Petru şi Pavel. În relaţia cu creaţia însă.). de unde şi formula foarte des întâlnită „Ascultă. Clement Alexandrinul scria că „Alături de Hristos se aflau şi icoane ale patriarhilor. prin capacitatea intelectuală. cuvântul este precedat de imagine. după referatul lui Moise (Ieşire 6. Textul Facerii însuşi ne arată că „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. 31). profeţilor şi îngerilor”. adică Hristos Dumnezeul nostru. se traduce prin 260 . 1.” (Fac. În Troparul Schimbării la Faţă se sune că Hristos le arată ucenicilor „slava Sa.2. hotărâm ca de acum înainte să fie înfăţişat sub formă de om prin icoană. „A vedea” şi „a spune” Referatul biblic ni-L prezintă pe Dumnezeu ca „vorbind” oamenilor. icoana imperfectă a generalului. Căutarea şi dorinţa de „a vedea” sunt coordonatele referatului biblic iniţial. 12. aşa să fie zugrăvit şi Hristos. pictori iluştri.

prin auz şi văz.Facere 32. Diferenţa dintre icoană şi Euharistia ca icoană este că icoana pictată rămâne un simbol material. iar Sfânta Sciptură se încheie cu marea viziune a Apostolului iubirii prezentată în cartea Apocalipsei. Sf. Stăpânirea Lui este veşnică.„Bărbatul care a văzut pe Dumnezeu” („De acum nu-ţi va mai fi numele Iacov.16).A. pe atât de dorit: „Mulţi profeţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi să audă ce auziţi voi. El le promite Apostolilor că va fi cu ei. a cuvântului.4). înconjurat de îngerii care Îl premăresc (Isaia 6. slava şi împărăţia. la botez (Matei 3. Temeiuri biblice şi patristice ale cinstirii icoanelor 261 . stăpânire care nu va trece. Liturghie este reprezentarea iconică a Sf. redat în forme vizibile şi gesturi liturgice. şi a fost dus în faţa Lui.A 9.8 sau Ieşire 33. Profetul Daniel are viziunea lui Dumnezeu: „Am privit în vedenia de noapte. iar pe de alta sub forma limbilor de foc.17).13-14). neamurile şi limbile Îi slujeau Lui. Mântuitorul Hristos arată că vederea Lui cu ochii fizici este un fapt pe cât de natural. că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor!"” . în vreme ce Euharistia devine Hristos însuşi. 2.28) În alte locuri se arată că Moise îl vede pe Dumnezeu pe Muntele Sinai (Numeri 12. în icoane şi fresce.” (Daniel 7. în ziua Cincizecimii (F. De aceea Sf. În Biserica văzută. prin auz. şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile. Isaia în vede pe Dumnezeu pe tronul slavei. până la sfârşitul veacurilor (Matei 28. Textul liturgic este în proporţie de 80% biblic. şi toate popoarele. Apostol Pavel însuşi renunţă la prigonire şi devine marele apostol al neamurilor după ce îl vede pe Hristos pe drumul Damascului (F. în imnologie şi prin gustare.1-8).. ci Israel te vei numi. Noul Testament afirmă că şi Duhul Sfânt se face văzut. iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată. dar n-au putut” (Matei 13. Hristos se comunică prin văz. pe de o parte sub forma de porumbel. Şi Lui I s-a dat stăpânirea. În viziunea sa.28).19-20).18-23). Scripturi.

în faţa cărora se intonau cântări de preamărire şi pe care preoţii le tămâiau (Ieşire 30. ceea ce arată că astfel de reprezentări nu erau considerate idoli (Ieşire 25. ci liturgic.18-22). slavă ca a unuia născut.9) ori „Ceea ce era la început. dat fiind contextul idolatru în care trăia poporul evreu. plin de har şi de adevăr” (Ioan 1. Sfântul Evanghelist Ioan scrie. ceea ce am auzit şi am văzut cu ochii noştri. S-a înălţat întru slavă. Imaginea îngerilor brodaţi în Cortul Mărturiei se regăseşte după înviere prin apariţia reală a celor doi îngeri în mormântul gol. 262 . ascultător făcându-Se până la moarte. unde se aduceau jertfe (III Regi 3. mai târziu.14 şi 7. ceea ce am primit şi mâinile noastre au pipăit. Foarte concret în această privinţă este Sf. apoi „Cel care M-a văzut pe Mine. iar între Sfânta şi Sfânta Sfintelor să pună o perdea cu chipuri brodate de heruvimi şi serafimi. Existau şi alte reprezentări care erau cinstite de către iudei. Apostol Pavel: „Mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup. rolul lor fiind de a conduce mintea închinătorului spre perceperea altor realităţi.6-8). S-a îndreptat în Duhul. n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu.4). îngerii din mormântul gol vor vesti învierea. făcându-Se asemenea oamenilor. a văzut pe Tatăl” (In 14. aşa cum.1-2). nefiind doar o simplă „arătare de îngeri” fără un scop anume.În tradiţia vechitestamentară reprezentarea iconică este recomandată cu precauţie. aceea vă vestim” (I Ioan 1.16) sau „Care. şi la înfăţişare aflându-Se ca un om.20-21). Dumnezeu fiind în chip.” (I Timotei 3.6). în faţa cărora se cădea cu faţa la pământ (Iosua. asemeni celorlalţi oameni. Paul Evdochimov afirmă că reprezentările heruvimilor nu aveau în primul rând rol estetic. care confirmă învierea. a fost văzut de îngeri. Dumnezeu le porunceşte evreilor de sub conducerea lui Moise să ridice Cortul Sfânt. a fost crezut în lume. S-a propovăduit între neamuri. căci Dumnezeu devine om cu trup. în faţa lor se aprindeau candele (Ieşire 27. ci S-a deşertat pe Sine.1-8). şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2. S-a smerit pe Sine. 5. la începutul Evangheliei Sale: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui. Întruparea Fiului face ca reprezentarea văzută a realităţilor nevăzute să fie mult mai prezentă.15). chip de rob luând.

Omul îl contemplă pe Dumnezeu în mod material şi spiritual în calitate de creator şi prototip al său. deodata. Pentru ca Cel fara de inceput se face existenta. Folosul cinstirii sfintelor icoane 1. la fel ca celelalte creaturi. dar şi în actualitate prin prezenţa liturgică şi experienţială. nu creat prin voinţa şi cuvântul lui Dumnezeu. plămădit. vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 12.45). Cinstind icoana ne exprimăm dragostea şi adoraţia faţă de Dumnezeu.Temeiurile dogmatice ale sfintelor icoane 1. p. de la început.3). De aceea numai la icoana lui Hristos se scrie „Cel ce este”. El reprezinta. Un prim temei constă în crearea omului după chipul lui Dumnezeu. demnitate pierdută prin păcat. se face văzut şi descoperă omului că „Cel ce M-a văzut pe Mine. 2. Creatorul face omul trup şi suflet. El este chip iconic al lui Dumnezeu prin creaţie şi devine icoană vie prin har şi participare. în timp. împărtăşeşte evlavia aducând aminte de credinţa şi virtuţile sfântului reprezentat în icoană. Omul însuşi devine imagine. 120). îi dăruieşte viaţa şi îl cheamă la viaţa veşnică a lui Dumnezeu. adică Fiul nu vine intr-un element strain. ci regaseste propriul Sau chip (Staniloae SCLO. implicit în om. 263 . Întruparea Mântuitorului reprezintă însăşi teofania şi icoana vie a prezenţei lui Dumnezeu în lume. prin Fiul „prin care toate s-au făcut” (Ioan 1. atât în spaţiul sacru. prin a cărui bunătate se fac toate. omul este făcut. Dacă omul nu s-a putut ridica la starea de chip sau icoană a lui Dumnezeu. Omul este creat după chipul lui Dumnezeu. 2. cât şi în spaţiul privat. Prin harul lui. Se poate spune aprioric că Treimea este prezentă în creaţie. Icoana aduce aminte de prezenţa lui Iisus Hristos pe pământ. Dumnezeu însuşi coboară la om. Icoana trezeşte şi împrospătează credinţa . dumnezeirea inomenita si omenitatea eternizata. După modul în care a fost adus la viaţă.

Chipul din icoană este spiritualizat. Pictura bizantină nu pune accent pe forma prezentării. mai puţin semnificativ. Grigorie cel Mare arată: „Ceea ce a fost Scriptura pentru cei ce ştiu să citească. credinciosul învaţă drumul pe care trebuie să-l urmeze spre împărăţie. Icoana bizantină nu redă niciodată realitatea aşa cum este ea.sfinţii au ajuns la o măsură a sfinţeniei imposibil de realizat pe alte căi. 4. prin sfinţire. aceea este icoana pentru neştiutorii de carte”. ci pe 264 . 1. Când icoana reprezintă o persoană dumnezeiască. podoaba picturii mă atrage. Ioan Damaschinul meditează: „Când mă muncesc gândurile şi mă împiedică a gusta lectura. după modelul lui Hristos. 2. răsplata cununilor şi mă aprind ca prin foc de dorinţa de a-l imita […] Pictează şi arată privirii tuturor pe Cel ce a binevoit să apară. Sfântul din icoană devine mediul de întâlnire „aici şi acum”. icoana devine locul prezenţei harice a lui Dumnezeu prin excelenţă. transfigurat ca după înviere. Zugrăveşte. cea mai importantă atitudine faţă de ea este starea de rugăciune. dar multe elemente sund specifice. Sf. Dealtfel. fie în cărţi. intru în biserică. Este elementul distinct al credinţei ortodoxe care propovăduieşte posibilitatea transfigurării şi îndumnezeirii materiei. naşterea din Fecioară. Icoana ortodoxă şi arta picturală Criteriile de compoziţie ale icoanei diferă de cele ale artei seculare în general. Prin icoană. se invocă Duhul Sfânt care să umple de har materia. ci aşa cum trebuie să devină. fie pe lemn”. Privesc răbdarea mucenicului. Schimbarea la Faţă pe Muntele Taborului. nu doar ca o existenţă trecută în spaţiul istoric. De aceea. dar. Dumnezeu îmi pătrunde în suflet. 3. ele împodobind spaţiul sacru în mod armonios şi cromatic. Cinstitrea icoanei are şi un rol educativ. înfăţişează totul prin cuvânt şi prin culori. dând un caracter specific acestei arte. Prin aceasta. arta iconografică făcând o notă distinctă în spaţiul artei în general. Cinstirea icoanelor are şi un aspect estetic. ea ne face acea persoană prezentă şi vie în viaţa noastră. Există şi elemente comune. Sf.

1994. Anastasia. ci o persoană sfântă sau un eveniment sfânt. 5. Prin cromatică şi reprezentarea bidimensională imaginea icoanei pare să iasă în întâmpinarea privitorului. 3. la care trebuie să se adauge experienţa personală şi curăţia vieţii duhovniceşti. ci sobrietate şi frumuseţe. Teologia Icoanei în Biserica Ortodoxă. Leonid Uspensky. În icoană nu se lucrează la realizarea asemănărilor de natură portretistică. de la Constantinopol. de aceea. Modelul icoanei în Biserica Ortodoxă este cel al „chipului nefăcut de mână omenească”. Artistul iconar. Sursa de inspiraţie a inconografiei trebuie să rămână în exclusivitate Scriptura şi Sf. dintr-un spaţiu necunoscut. Tradiţie. potrivit Sinodului din 843. 1994.. Iconostasul. Erminiile arată trăsăturile generale care să individualizeze fiecare persoană sfântă. Thomas Spidlik spune: „Mântuitorul răstignit nu arată angoasa şi suferinţa. traducere de Boris Buzilă. pe mesajul spiritual al icoanei. 2. iconarul nu este un simplu artist. 3. imaginea nu este inventată de el. Anastasia. Icoana presupune transformarea în imagine a unor formule dogmatice 4. Importanţa iconografiei Icoana este simbolul văzut al frumuseţii divine şi. ci se reflectă revelaţia de natură eclesială şi personală. 265 .conţinutul teologic. 1. În răstignire iconograful trebuie să întrevadă învierea. Mesajul nu insistă asupra specificului persoanei. ci este o redare a experienţei comune a tradiţiei Bisericii. ca într-un dans”. În icoană nu se reprezintă natura sau fiinţa cuiva. Bucureşti. traducere de Teodor Baconsky. Bibliografie Pavel Florenski. 4. Bucureşti. este un propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu prin imagine. ci a sfinţeniei acesteia.

o primesc cu seninătate. Moartea fizică se numeşte în Sf. 2001. Alba Iulia. Problema morţii şi a naturii ei nu a fost dezlegată pe cale ştiinţifică. Moartea fizică este un bine pentru om. Sophia. Omul cunoaşte moartea din experienţa altora. Ce este icoana?. căci ea pune limite păcatului şi stricăciunii şi răul nu devine nemuritor. Stephen Bigham. ESHATOLOGIA CREŞTINĂ ORTODOXĂ Concepţia creştină despre moarte Moartea reprezintă în accepţiunea generală sfârşitul vieţii pământeşti. Tomas Spidlik. Reîntregirea. iar trupul în pământul din care a fost luat. pentru fericirea de a fi cu Dumnezeu în comuniune. Dumnezeu a rânduit moartea ca să pună capăt răului. moartea este înspăimântătoare prin necunoscut. Buc. Reîntregirea. deci din afară. care constă în separarea sufletului de trup.Leonid Uspensky. care este un dar al lui Dumnezeu. Icoană şi Cateheză. Singurul sentiment uman în faţa morţii este spaima faţă de ceea ce se va petrece dincolo. Mulţi oameni doresc moartea pentru a sfârşi o suferinţă. Numai omul ştie că va muri şi numai el se îngrijorează cu privire la moarte. dar nu cunoaşte cauzele morţii. iar trupul se nimiceşte. 2005. Cei care nu privesc lumea de aici ca un scop natural. Pentru cei ataşaţi de lume. nu din interiorul ei. Sufletul se întoarce la Dumnezeu. primesc moartea cu resemnare. iar prin destrămare. dar nimeni nu este îndreptăţit să-şi ia singur viaţa. Dumitru Vanca. Monahia Iuliana. iar cei ce privesc moartea ca poartă spre viaţa de dincolo. Ioan Bizău. Marko Ivan Rupnik. Alba Iulia. În înţeles creştin. Dacia. trupul omului să fie străin de amestecarea cu răul. 2005. 2002.. Scriptură „despărţire de trup” (Filipeni 266 . moartea este uşa prin care sufletul intră în veşnicie. Truda iconarului. Boris Bobrinskoy. Credinţă şi Icoană. Ed. Ckluj Napoca. Ştiinţa cunoaşte fenomenele fizice şi chimice care se petrec după ce omul moare.

din ruperea legăturii dintre om şi Dumnezeu. Hristos a desfiinţat moartea fiindcă a înviat şi S-a înălţat cu trupul. ea desfiinţează fiinţele. adincă încetarea vieţii sufleteşti superioare din om. cât şi după suflet. încât desfiinţează în el viaţa supranaturală pe care a primit-o prin har.7). moartea are putere asupra tuturor. Moartea nu are o realitate ontologică. Ea a intrat în lume odată cu păcatul protopărinţilor şi este pedeapsa sau plata pentru păcat (Facere 2.12).6). care este dat de Dumnezeu. astfel moartea a trecut la toţi oamenii prin acela prin care toţi au păcătuit” (Romani 5. apasă atât de greu asupra omului. 4. Cauza morţii este păcatul. el a devenit muritor.23). ci este neantul care se întinde acolo unde nu întâmpină rezistenţă. are efect până acolo unde este păcatul. Ea nu are fiinţă. „lepădarea cortului” (II Petru 1. Ea este universală. rupere cauzată de păcatele grele care.89) sau „Precum printr-un m a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. deoarece atrage după sine condamnarea eternă. Înainte de păcat nu a existat moarte. „somn” şi „adormire” (Matei 27. Cum păcatul este în toţi oamenii. Prin păcat omul se îndepărtează de Dumnezeu. una dintre condiţiile vieţii umane.1. Moartea mai are şi înţeles de încetarea asimţămintelor spirituale sau moartea a sufletului. Scriptură: „Este oare vreun om care să trăiască şi să nu vadă moartea?” (Psalmul 88.50). Ea constă din despărţirea omului de Dumnezeu. scotând materia de sub legea descompunerii şi făcând ca aceasta să poată fi transfigurată şi iluminată. odată săvârşite.14). Se mai numeşteşi moarte veşnică. Moartea nu este naturală omului şi aceasta se vede din aceea că încearcă să scape de ea. Universalitatea morţii Moartea. 267 . Prin această întindere. Deci omul însuşi este vina morţii sale şi nu trebuie să o impute lui Dumnezeu”. atât după trup. Odată cu păcatul. Acest adevăr îl găsim în Sf.1). nu şi sufletul. omul putea să nu moară. consecinţa păcatului. Ambrozie – a fost neascultarea. „desfacerea locuinţei pământeşti” (II Corinteni 5. izvorul vieţii. L aom desfiinţează trupul. „Cauza morţii – spune Sf. Înainte de a păcătui. „despărţire” (II Tim.

dincolo al judecăţii”. dar nu ca înaintaşii. într-o clipă. după expresia Sf. fapt pentru care acest tip de moarte a şi fost numită schimbare. După Tertulian.52). Până în momentul morţii. Ioan Hrisostom precizează: „Aici.51. moartea. După aceasta nu există revenire.26). Sf. Enoh şi Ilie. Scriptură ne spune totuşi că există şi nişte excepţii de la universalitatea morţii: „Enoh (Evrei 11. Cei care vor fi în viaţă în timpul venirii Domnului „vor fi schimbaţi într-o clipită”. Generaţia ultimă va muri şi ea. schimbare în bine sau în rău prin propria voinţă. Această învăţătură a fost condamnată de Biserică. fiecare om trebuie să lucreze pentru mântuirea sa „până este ziuă. ei vor înneca pe Antihrist. De aceea. aceste trupuri vii vor trece în cea nemuritoare. învaţă că. precum îngerii după cădere nu mai au posibilitatea de a se pocăi şi a reveni la starea de sfinţenie 268 . Apostol Pavel (I Corinteni 15. Din starea muritoare. căci vine noaptea.Sf. care este ultimul duşman alomenirii. Origen şi chiar Grigorie de Nissa sau Didim cel Orb. urmând să învieîmpreună cu toţi oamenii la a doua venire a Domnului. nu mai este posibilă îndreptarea. Această schimbare se va face prin atotputernicia lui Dumnezeu.11) şi cei care vor fi în viaţă la parusie. vor întâmpina rezistenţă din partea lui Antihrist şi vor fi ucişi în lupta cu el. Sf.5) şi Ilie (II Samuel 2.4). Însemnătatea morţii Prin moarte încetează orice însemnătate a omului de a spori în virtute sau de a mai cădea în păcate. vor veni din nou în lume. Odată cu revenirea Domnului pe pământ şi cu învierea morţilor. Ioan Damschin. iar prin sângele moţii lor. devenind asemănătoare trupurilor celor înviaţi. aleşi pentru viaţa lor curată. credeau că şi după moarte este posibilă o anumită purificare a tuturor păcătoşilor. e timpul pocăinţei. Puterea morţii care se manifestă în veacul de acum cu atâta tărie va fi înfrântă la sfârşitul veacurilor. asemănând moartea oamenilor cu căderea îngerilor. moartea lui Enoh şi a lui Ilie este doar amânată. nimeni nu mai poate spori în virtute. Dincolo. ci moartea lro constă în schimbarea trupului din stricăcios în nestricăciune. pe pământ. când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9. omul vicios poate deveni virtuos şi invers. va fi nimicită pentru totdeauna de Domnul: „Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este maortea” (I Corinteni 15.

la independenţa faţă de bunurile pământeşti care nu trebuie să devină scopuri ale vieţii. Momentul morţii nu este sigur pentru nimeni şi. Moartea ne aduce aminte că cele pământeşti sunt trecătoare şi ne îndeamnă la seriozitate în abordarea vieţii spirituale. în faţa căreia trebuie să dea socoteală de viaţa de pe pământ. acesta trebuie să fie un imbold pentru a ne conforma viaţa cu voinţa lui Dumnezeu. iar dacă viaţa a fost contrară poruncilor şi voinţei dumnezeieşti. Credinţa în judecarea sufletului după trecerea din această viaţă este foarte veche. pe un alt plan.36).orininară. 269 . Dacă viaţa biologică a fost în conformitate cu legile morale şi dacă omul a crescut în comuniune cu Dumnezeu. pentru a fi pregătiţi în orice vreme pentru viaţa de dincolo. Întrucât judecata aceasta se face asupra fiecărui suflet în particular. cu mult înainte de creştinism. vorbele. este supus judecăţii lui Dumnezeu. iar sufletul îşi continuă existenţa într-o altă lume. sufletul este răsplătit cu bunuri duhovniceşti. JUDECATA PARTICULARĂ Prin trecerea din această viaţă sufletul se desparte de trup. Existenţa de după moarte este întotdeauna precedată de o judecată particulară. adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi în veac nu vei păcătui” (7. Fiecare om poartă haina virtuţii sau a păcatului. după îndemnul lui Isus Sirah: „În toate faptele tale. este condamnat la chinurile iadului. după despărţirea de trup. La judecată se au în vedere faptele. . materia se descompune în elementele care o alcătuiesc. bucurându-se de fericirea raiului. Biserica învaţă că sufletul. tot aşa nici oamenii nu se mai pot pocăi după moarte şi nuşi mai pot ajuta cu nimi loruşi pentru îmbunătăţirea soartei. La judecată cel mai însemnat rol îl are starea generală a sufletului din momentul morţii. gândurile omului scrise în cartea veşniciei şi nu se iau în considerare faptele care au fost şterse prin harul Spovedaniei şi cele bune care au fost şterse prin păcate grele. la moderaţie în cele materiale. dar sentinţa este dată în funcţie de starea de pocăinţă din momentul morţii. ea se numeşte judecată particulară. ci prin ele să ţintim asupra vieţii spirituale.

respectiv pedeapsa. în ceea ce-i priveşte pe cei păcătoşi. 19-31) vedem că fiecare dintre cei doi primeşte. Sf.27). fiind până atunci într-o stare de somn sau într-o aşteptare chinuitoare atât pentru drepţi. nu este bine să amâne căinţa până în pragul morţii. se pot trage două concluzii: Sufletele aşteaptă judecata universală. Pavel nu pune nici un interval de timp între cele două momente. răspunderea pentru ele. tot astfel vor fi duse înaintea scaunului înfricoşat şi sufletele acestea. În parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16. nu şi trupului. Apostol Pavel când scrie: „Este rânduit oamenilor o dată să moară. Nu este definitivă. încinse cu multiple legături ale păcatelor”. în faţa tribunalului. Ca să judeci omul în mod definitiv. Nu este completă întrucât nu se extinde la întreaga natură umană.Întrucât omul nu ştie când moare. Cum aceste efecte se pot vedea abia la sfârşitul lumii. Realitatea acestei judecăţi o mărturiseşte Sf. Sufletul se va uni cu trupul la a doua venire a Domnului. ci să caute să fie pregătit în orice moment pentru viaţa de dincolo. iar drepţii la viaţa veşnică” (Matei 24. Existenţa judecăţii particulare este susţinută şi de gândirea logică. deoarece. răsplata vieţii pământeşti. ci se aplică sufletului. ceea ce înseamnă că judecata urmează imediat morţii. moartea şi judecata. Şi precum sunt duşi cei din închisori. Ioan Gură de Aur scrie: „Nici unul dintre cei ce nu s-au scăpat aici de păcate nu va putea să evite. când omul va primi răsplata sau pedeapsa definitivă cu toată natura sa. Numai după judecata din urmă vor merge păcătoşii „la pedeapsa veşnică. după moarte. aceasta poate fi modificată spre bine. plecând de aici. Răsplata. trebuie avute în vedere şi efectele faptelor lui pământeşti în contemporani şi în urmaşii lor. Învăţătura despre judecata particulară este dogmă în Ortodoxie.46). adică starea pe care o are sufletul după judecată. legaţi cu lanţuri. prin rugăciunile celor rămaşi pe pământ. nu este completă şi nici definitivă. Dacă judecata nu există. când vor pleca de aici. Ea se întemeiază pe revelaţia divină. cât şi pentru păcătoşi. Sf. înseamnă că abia atunci omul poate fi judecat în mod definitiv. 270 . iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9.

Scriptură ne spune numai că judecata este făcută de Domnul Iisus Hristzos. A doua posibilitate nu este admisibilă pentru că este asemănătoare cu teoria despre reincarnare şi are ca fundament o eroare a lui Origen. el este luat de îngeri şi dus în rai. La fiecare vamă. fără a ţine seama dacă ele au fost sau nu iertate prin spovedanie. Ele nu sunt dogme dar au o vastă circulaţie în mediile creştine. omul nu s-ar deosebi de animale. Această stare le-ar zădărnici idelul şi ar constitui un motiv de deprimare care i-ar face să se îngrozească de moarte ca de un duşman ce-i desparte de Dumnezeu. pentru că li se amână pedeapsa. Sf. care ar fi mai fericite pentru că ele nu aşteaptă răsplată. Dacă ar exista posibilitatea unei dezvoltări morale şi în viaţa de dincolo. 271 . merge la judecată însoţit de îngeri şi demoni. Potrivit acestora. judecata particulară se face astfel: sufletul. Biserica a condamnat-o deodată cu învăţătura despre apocatastază. Sf. Cum este făcută această judecată nu ni se spune. Demonii amintesc sufletului toate păcatele săvârşite de el în viaţă. Efrem Sirul şi Sf. deoarece nici revelaţia divină nu oferă amănunte. se mărgineşte la generalităţi şi nu intră în amănunte. În primul caz. Biserica. Dacă nu ar fi răsplată în viaţa viitoare. Chiril al Alexandriei au exprimat anumite păreri cu privire la judecata particulară.22). Este o mângâiere pentru cei nelegiuiţi. unde i se cercetează trecutul pământesc. după despărţirea de trup. dacă însă la vreo vamă este reţinut de mulţimea păcatelor. dar aceasta ar intra în contradicţie cu idealul celor buni. dar şi pentru că pot considera moartea ca o binefacere. întrucât „Tatăl nu judecă pe nimeni. De aceea. ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5. atunci este luat de duhurile rele şi dus în iad. cei răi se vor bucura. deoarece îi împiedică să mai săvârşească răul şi păcatele care le-ar agrava şi mai mult starea la judecata finală. El trece prin anumite vămi. i se cere socoteală pentru anumite păcate. Îngerii buni caută să apere şi să ajute sufletul. atunci moralitatea din viaţa pământească nu ar mai avea nici un rost. Dacă nu este găsit cu păcate covârşitoare. propovăduind învăţătura despre judecata particulară.Aşteaptă sau continuă dincolo de mormânt o activitate morală. în prezenţa îngerilor şi al demonilor.

zadarnică este credinţa voastră. Şi dacă Hristos nu a înviat. spune Sf. unde Isaia scris: „Morţii tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia” (26. îşi vor primi pedeapsa la judecata din urmă. iar în Noul Testament Mântuitorul spune: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. ÎNVIEREA MORŢILOR Cuvântul „înviere” înseamnă revenirea la viaţăa unei fiinţe care a existat odată pe pământ. Temeiul despre învăţătura vămilor o văd justificată prin cuvintele din parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Până atunci.49). dar după părerea scriitorilor amintiţi. adică trupul.12) şi pot fi întrebuinţate ca instrumente ale mâniei divine împotriva celor păcătoşi (Psalmul 77. nici Hristos nu a înviat. Rolul îngerilor este cu atât mai clar cu cât ei vor aduna în faţa judecăţii pe toţi oamenii care au trăit pe pământ (Matei 24. zadarnică şi propovăduirea noastră” (I Corinteni 15. în vreme ce alţii o tratează destul de larg. unii dogmatişti ortodocşi nu fac nici o referire în operele lor.22). Ideea că îngerii răi iau sufletul este indicată prin cuvintele „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău” (Luca 12. 31) şi vor despărţi pe cei drepţi de cei nedrepţi (Matei 13. 28-29). 272 . Sufletul este nemuritor. ele pot face diferite fapte rele (Iov 1.19). Învierea morţilor înseamnă revenirea la viaţă cu trupul a tuturor oamenilor care au trăit pe pământ şi au decedat înaintre de a doua venire.20).13-14). Despre această procedură a judecăţii particulare. ca să trăască în veşnicie. şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii. unde se spune: „Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Luca 16. Credinţa în înviere o găsim în Vechiul Testament.54). Ceea ce înviază este partea materială. Cu credinţa în înviere rezistă sau cade întreg creştinismul: „Dacă nu este învierea morţilor.Autorul acestei judecăţi este Domnul Iisus Hristos. Parusia va avea loc la sfârşitul lumii actuale. Despre duhurile rele. îngerii buni şi răi au şi ei un rol în această judecată. când sufletele omeneşti se vor uni cu trupurile în care au vieţuit. Scriptură. iar cei ca au făcut cele rele spre învierea osândei” (Ioan 5.

„la trâmbiţa de apoi” (I Corinteni 15. Vor fi atât de spiritualizate încât vor putea să se mişte cu foarte mare uşurinţă şi nu vor mai fi ţinut e de materie. dar nu vor mai fi limitaţi de materie. identică cu cea de acum. Pavel. sunt trupuri care sunt puternice şi spirituale. fiind identice cu cele actuale. Această deosebire nu este o piedică înaintea drepţilor de a înţelege măreţia lui Dumnezeu. Trupurile păcătoşilor vor avea şi ele însşirea nestricăciunii şi a nemuririi. Fiinţa celor înviaţi. Trupurile vor fi nemuritoare. Deşi drepţii vor avea însuşirile amintite. După spusele Domnului. Trupurile vor fi preamărite. adică vor rămâne pentru totdeauna fără alterare. dar aceasta va fi determinată de spiritualitate. se arată că El a dovedit ucenicilor realitatea învierii. Vor străluci în lumina necreată. Dacă Adam putea să nu moară. trupurile lor nu vor fi la fel. nu vor mai simţi influenţa forţelor naturii. Nemurirea lor rezultă din spiritualitatea lor căci nu vor mai avea însuşirea stricăciunii.Cei înviaţi la a doua venire a Domnului au nevoie de o nouă formă de existenţă şi de o lume nouă. Înviere morţilor va fi universală şi pentru drepţi şi pentru păcătoşi. strălucitoare de curăţenie morală. ci fiecare va străluci în conformitate cu vrednicia sa. Din cuvintele Sf. Cu alte cuvinte. dar una diferită de cea a lumii materiale. 28-29) sau ale Sf. Nu vor mai cunoaşte suferinţa şi boala. arată că cei morţi şi înviaţi se vor deosebi ca vârstă şi gen. va avea însuşiri care i-au lipsit pe pământ. Scripturi. Chiar şi trupurile celor răi vor rămâne pururea aceleaşi. Ele vor avea o anumită spaţialitate. Ele vor fi nemuritoare în veci. „toţi vor auzi glasul Lui” (Ioan 5. după gradul sfinţeniei lor. „căci 273 .21). cei înviaţi nu vor putea să moară. că Domnul a mâncat şi a băut după înviere. iar a celor răi de a sta departe de El. Trupurile înviate vor fi nesctricăcioase. Vor fi supuse sufletului întru toate şi puterea spiritului le va da posibilitatea să depăşească toate condiţiile lumii de aici. Odată înviate. trupurile vor fi transfigurate şi vor rămânea într-un fel de materialitate. Din această cauză. cei morţi vor reveni la viaţă aşa cum căldura face ca primăvara să învieze întreaga natură. nu vor mai muri. Trupurile înviate. nu vor mai avea nevoie de bunuri materiale.

legătura cu toate elementele care au alcătuit trupul său. va fi răsplătit atât cu dufletul cât şi cu trupul. învierea morţilor şi viaţa veşnică. la distanţe diferite de moartea biologică. 274 . Cei care vor fi în viaţă la a soua venire vor fi transformaţi fulgerător în corpuri strălucitoare (I Corinteni 15. pentru că nu poate fi răsplătit sau pedepsit cu un alt suflet. sufletul a fost autorul faptelor şi este vrednic de bucuria veşnică sau de pedeapsă.23). trupurile vor fi unite numai cu sufletul cu care au vieţuit. apoi în Evul Mediu de valdenzi şi albigenzi. pentru că este evident biblică şi pentru că nu a fost contestată de nimeni. tot El este Cel care poate să-l învieze cu puterea Sa (I Corinteni 6. Posibilitatea învierii morţilor a fost contestată de saduchei (Matei 22. JUDECATA UNIVERSALĂ Ultimele două articole din Simbolul de credinţă mărturisesc învăţătura despre eshaton. 41-42). Aşa este şi învierea morţilor: se semănă întru stricăciune. înviază întru nestricăciune” (I Corinteni 15. necuprinsă în Crez. Sf.14). prin energiile necreate.aşlta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. între care există dogma despre judecata universală. Căci stea de stea se deosebeşte prin strălucire. Numai unit cu trupul. Învierea morţilor este unul dintre cele mai mari acte de se petrec cu omul. Grigorie de Nissa spune că sufletul. Pentru că el lucrează în trup virtuţile şi patimile. Sunt două dogme fundamentale. Ei considerau că omul se desfiinţează sau dispare într-un ciclu neîntrerupr în care fiinţă se devorează pe fiinţă. iar această adunare se face într-o clipă. Învăţătura creştină ortodoxă se bazează pe faptul că Mântuitorul a înviat cel puţine trei persoane: fiica lui Iair. 51-59). fiul văduvei din Nain şi pe Lazăr. ele vor fi unite. iar învierea le va reuni. După dreptatea lui Dumnezeu. păstrează. aşa cum poate fi adunată pilitura de fier din ţărână prin apropierea unui magnet. învăţătura lor a fost preluată şi predată de manihei. Oricât de împrăştiate vor fi elementele trupului pământesc. Dacă Dumnezeupoate să învieze astfel de trupuri şi întrucât El a făcut trupul. Mai târziu. chiar după despărţirea de trup.

din acest moment răsplata sau pedeapsa vor fi veşnice. Totţi cei care vor fi judecaţi. Nu mai există alternativă sau nădejde şi aceasta este pentru veşnicie. dar şi de judecată şi vor avea loc concomitent. Este solemnă şi în perspectiva răsplăţii sau pedepsei pe care fiecare o va primi după merit. rămas uneori ascuns de înţelegerea lor. drepată. Matei 24. Vor fi văzute toate consecinţele faptelor noastre. Judecta universală este numită „ziua de apoi” sau „ziua Domnului”. Şi conştinţa din noi cere să fie dreaptă. Dacă cel judecat în mod particular mai are nădejdea că cei din viaţă pot să îl ajute. pilda celor zece fecioare. solemnă. publică. Parusia este legată de înviere. înfricoşătoare. pilda talanţilor. Toate acestea mărturisesc un termen de scadenţă dincolo de cae nu se poate trece fără judecată. Este solemnă pentru că judecătorul este Dumnezeu Însuşi. Nimeni nu se va putea sustrage acestei judecăţi.Despre ea avem mărturii în Noul Testament. care este prin excelenţă drept şi nemitarnic. iar oamenii sunt cei care dau răspunsuri pentru toate câte au făcut. pilda neghinei şi a năvodului. iar păcatele fiecăruia vor fi cunoscute de către toţi. Judecata obştească are şapte caracteristici sau note definitorii: universală. în anumite pilde spuse de Mântuitorul: Matei 13. Va fi publică. supremă. Vor fi judecaţi şi îngerii. Abia acum oamenii vor înţelege mai bine planul iconomiei divine. vor fi judecaţi cu sufletele unite cu trupurile în care au vieţuit. a cunoscut limitarea şi condiţia umană din interiorul ei. Este universală pentru că la ea participă şi îngerii. Matei 25. Va fi drepată pentru că judecătorul este Iisus Hristos. care vor participa cu rol activ la judecată. Judecata finală va fi definitivă. definitivă sau veşnică. Un loc aparte în ocupă Maica Domnului şi sfinţii. Oamenii nu vor mai putea ascunde nimic. 275 . în sensul că nu ne mai putem ascunde sub nici o mască. Chiar şi îngerii vor înţelege mai bine planul lui Dumnezeu cu făptura. Este universală în sens că vor fi judecaţi toţi oamneii din toate timpurile şi toate locurile.

iar la ea participă întreaga natură. Prezenţa celor doisprezece Apostoli trebuie înţeleasă nu în sens de judecători. într-un fel. dar participă întreaga Sf. păcătoşii sunt rupţi de orice comuniune cu Dumnezeu. 47(1995). Locul judecăţii va fi pământul. p. pentru că pe pământ au fost făcute toate. al existenţei pământeşti. În acel moment. ci ca pilde de sfinţenie şi dăruire. nu-l mai păt săvârşi. dar neavând materia păcatului. care nu şiu exact care le va fi pedeapsa. iudeii după Decalog. Sensul eshatologic al timpului în scrierile lui Maxim Marturisitorul. iar îngerul va da mărturie despre aceasta.Este supremă. Dincolo. ca şi consecinţele lor. iar activitatea demonilor este oprită. Judcătorul este Hristos. pentru că nu există judecată mai mare şi înfricoşătoare pentru lume. 276 . sau pentru care s-au făcut rugăciuni de către Biserică. la fel ca şi la creaţie şi răscumpărare. Vor fidate pe faţă toate gândurile şi faptele. în „Mitropolia Olteniei”. Maica Domnului va fi prezentă ca mărturie a întrupării reale a Mântuitorului şi a posibilităţii îndumnezeirii firii umane în general. Îngerii vor fi martori ai judecăţii. iar necreştinii după legea morală naturală. Creştinii vor fi judecaţi după Evanghelie. dar în mod deosebit pentru cei păcătoşi şi pentru demoni. Treime. Nu vor fi socotite păcatele care au fost iertate prin spovedanie şi cele iertate de Mântuitorul la judecata particulară. Drepţii pot fi înfricoşaţi pentru că nu ştiu cum vor fi evaluate faptele lor şi pentru că drepţii se vor considera întotdeauna nevrednici de mântuire. Ideea mai vechecă va avea loc la Ierusalim vine din tradiţia că acolo a fos mai evidentă revelaţia. 65-76. păcătoşii mai au încă o sursă de chin. Bibliografie GHEORGHE ANGHELESCU. Scopul judecăţii universale este de a arăta cum fiecare a folosit darul vieţii. aceea că ei. ar dori să mai facă păcatul. ca cei care au mărturisit Evanghelia în cuvânt ş i faptă.

Eshatologia-punte intre transcendent si imanent. p. în „Analele Facultăţii de Teologie Ortodoxă Bucureşti”.MIRCEA CRICOVEAN.Ioan Gura de Aur. VALERIU DRAGUSIN. p. în „Ortodoxia”. p. 12(2001). în Orizonturi teologice. 4(1999). 4(2004). p. 307-318 277 . DUMITRU MEGHESAN. Misiunea Bisericii si eshatologia. 5(2004). 59-76 PETROS VASILIDIS. 113-124. p. în „Altarul Banatului”. Aspecte eshatologice la Sf. Alba Iulia. Eshatologia în Epistolele sobornicesti. Dimensiunea eshatologica a teologiei. 29-37. Oradea. 114-123. în Credinta ortodoxa. ADRIAN LEMENI. 39(1988).

278 .