You are on page 1of 52

Cuprins

1. Noţiuni despre limbă stil ................................................... 2-3
2. Despre stil ..........................................................................4-11
3. Opera literară .......................................................................12
4. Structura operei literare ................................................13-14
5. Personajul literar.............................................................15-16
6. Modalităţi de expunere în opera literară .....................17-18
7. Mic dicţionar de termeni – opera literară.....................19-20
8. Categoriile estetice în opera literară .............................21-23
9. Genuri şi specii literare ..................................................24-28
10. Curente culturale şi literare ...........................................29-37
11. Figuri de stil .....................................................................38-46
12. Elemente de prozodie ......................................................47-51
Bibliografie ..................................................................................52

1

1. Noţiuni despre limbă şi stil
Limba – vorbită de un popor, de o comunitate de oameni – se
defineşte ca un sistem complex de semne lingvistice – format in
decursul convieţuirii istorice. Elementele care conferă unitate sunt:
fonetice, lexicale, gramaticale(morfologie, sintaxă).
Limba literară este aspectul cel mai îngrijit al unei limbi, care se
conformează în cel mai înalt grad tuturor normelor gramaticale
fixate, folosit în scris şi în mare măsură în vorbirea oamenilor
instruiţi.
Literatura(fr. Litterature, din lat. Litteratura ) se defineşte ca:
„Artă al cărei mijloc de expresie este limba, cuvântul. De aceea se
spune că literatura este arta cuvântului. Există deci o specificitate a
literaturii ca artă, spre deosebire de celelalte arte – a
sunetului(muzica), a culorii(arta plastică) etc.
Literatura naţională este definită ca ansamblul creaţiilor literare
care exprimă spiritualitatea unei naţiuni. Literatura naţională
însumează operele semnificative, valoroase ale unui popor, având
caractere specifice şi care s-au consolidat în timp.
Literatura universală însumează, după Tudor Vianu, operele
literare naţionale care „au izbutit să-şi prelungească însemnătatea
dincolo de acestea şi, după proba repetată a secolelor şi deceniilor,
să se menţină în conştiinţa oamenilor de azi”.
Există în acelaşi timp, şi o ştiinţă a literaturii care cuprinde: istoria,
critica literară şi teoria literaturii.
Istoria literaturii este ştiinţa care se ocupă cu evoluţia unei
literaturi naţionale sau a literaturii întregii lumi.
Critica literaturii este ştiinţa aplicată în studierea şi evaluarea
operelor individuale.
Teoria literaturii este ştiinţa literaturii care studiază trăsăturile
generale ale creaţiei literare, defineşte genurile şi speciile literare,
2

curentele şi metodele artistice, elementele şi particularităţile de stil
şi de limbă, noţiuni de versificaţie etc.
Arta(lat. Ars – pricepere, măiestrie, îndemânare) este definită ca o
activitate umană care are ca scop nemijlocit producerea valorilor
estetice şi care foloseşte mijloace proprii de expresie cu caracter
senzorial. Opera de artă este aceea realizată prin activitatea
artistică creatoare.

3

2. Despre stil
Stil(fr. Style – lat. Stylus – gr. Stylos – care desemna condeiul de
metal sau de os folosit la scrierea pe tăbliţe cerate).
Stilul, în accepţia cea mai răspândită, denumeşte modalitatea
proprie unui scriitor în folosirea resurselor limbii. Practica
tradiţională a împărţit trăsăturile stilului în două mari categorii:
calităţi generale, care sunt obligatorii, şi calităţi particulare, care
sunt subordonate celor generale şi definesc mai precis specificul
unei opere.
Calităţile generale ale stilului sunt: claritatea, corectitudinea,
precizia, proprietatea şi puritatea.
1. Claritatea rezultă din folosirea termrnilor uşor de înţeles,
prin evitarea celor necunoscuţi, echivoci, vagi,
contradictorii. În plan sintactic, claritatea e dată de
construcţiile fireşti, în spiritul limbii. Contrare clarităţii
sunt obscuritatea, echivocul şi nonsensul.
2. Corectitudinea implică respectarea strictă a regulilor
gramaticaleîn exprimare. Abaterea de la cerinţa
corectitudinii este soleicismul, care se maifestă prin greşeli
de natură sintactică, în primul rând prin dezacord. Scriitorii
folosesc soleicismul pentru efectul său artistic, în special în
scopul caracterizării personajelor.
3. Precizia rezultă din exprimarea directă a ideilor, prin
termeni riguros aleşi, la obiect, fără divagaţii ori dezvoltări
colaterale. Aceasta nu exclude nici bogăţia vocabularului,
nici ornamentarea stilului. Opus preciziei este stilul dfuz şi
prolix.
4. Proprietatea se referă la alegerea cuvintelor şi a
construcţiilor sintacticepotrivite pentru exprimarea ideilor.
Această calitate impune un deosebit simţ al nuanţei, pentru
a selecta dintre posibilităţile lexicale, aparent numeroase în
4

exprimarea unei idei, pe acelea care o surprind în
întregime. Opusul proprietăţii este amestecul de elemente
caracteristice unor stiluri diferite.
5. Puritatea constă în utilizarea cuvintelor, a expresiilor, a
locuţiunilor consacrate de uzul general al limbii, prin
evitarea de neologisme, arhaisme sau regionalisme, greu de
înţeles.
Calităţile particulare ale stilului sunt : armonia, concizia,
demnitatea, fineţea, naturaleţea, oralitatea şi simplitatea.
1. Armonia este rezultanta folosirii cuvintelor în aşa fel
încât să placă auzului. Armonia este un termen sinonim
cu eufonia(evitarea sunetelor neplăcute, nemuzicale, a
cacofoniilor).
2. Concizia rezultă din exprimarea ideii într-un mod
sintetic,dens, prin cât mai puţine cuvinte.
3. Demnitatea este socotită a fi un rezultat al folosirii, în
vorbire sau scriere,a cuvintelor şi a expresiilor alese,
elevate prin evitarea unor forme necuviincioase, vulgare
sau triviale.
4. Fineţea este rezultatul unei exprimări subtile a anumitor
idei, al căror sens aluziv trebuie „descifrat”de cititor.
5. Ironia presupune folosirea unor imagini, a unor expresii
cu intenţie de persiflare, de zeflemea, a „aspectelor
negative ale vieţii prin disimulare”.
6. Naturaleţea este consecinţa exprimării fireşti, fără
afectare. Opus naturaleţii este stilul afectat în mod voit,
artificial, bombastic(exagerat, umflat).
7. Oralitatea este calitatea particulară care provine din
folosirea adecvată a mijloacelor de expresie proprii
limbii vorbite. Caracteristica stilului oral este utilizarea
unor termeni sau locuţiuni expresive, a interjecţiilor, a
proverbelor şi zicalelor, ca şi a parataxeiîn ordinea
sintactică.
8. Retorismul este expresia avântată, entuziastă.

5

precum. cu o largă circulaţie în limbă. Aceste cuvinte pot fi verbe cu sensul “a întreba”. stil indirect liber Stilul direct redă spusele cuiva exact aşa cum au fost formulate. dar fără a aduce o atingere profunzimii ideilor. Stilul indirect liber este reproducerea cuvintelor sau gândurilor unui personaj fără ca naratorul să se folosească de verbe de declaraţie. stil indirect. prin subordonare gramaticală. El este specific în od absolute stilului beletristic. “a simţi”.este modalitatea prin care un scriitor reuşeşte să folosească structuri sintactice obişnuite. El este introdus prin cuvinte de declaraţie. prin pierderea unor elemente afective şi limitarea la o intonaţie de tip enunţiativ. şi substantive sau expresii nominale cu sensul de “ a comunica”. spre ironie.9. Deosebirea esenţială faţă de forma originară constă în faptul că propoziţiile principale din vorbirea directă devin subordonate necircumstanţiale. Simplitatea. sobre. ceea ce are ca urmare interferenţa dintre planul sintactic al naratorului şi planul sintactic al personajului. 10. transformarea implică o serie de modificări în construcţia propoziţiei transpuse. Stilul indirect redă spusele cuiva transpunându-le. “a gândi” şi altele similare. elementele lexicale şi gramaticale de tip afectiv. În afară de aceasta. faţă de un termen de declaraţie. 6 . În desfăşurarea acţiunii el permite condensarea dimensiunii temporale. Stil direct. Reproducerea se face fără folosirea unui element de relaţie. Umorul presupune înclinaţie spre glumă. “a zice”. Stilul indirect liber conservă nuanţele intonaţionale. dar nu depinde sintactic de ele. apropiată de concizie.

în special la flexiunea verbală. La nivel fonetic. timp al nedeterminării. prin:  Folosirea persoanei a III-a în desfăşurarea naraţiunii.  Întrebuinţarea prezentului etern (scriitorul şi cititorul pătrund în timpul naraţiunii şi îşi dizolvă în sfera lui propriile timpuri). care deschide perspective spre trecut. în cadrul căreia se dezvoltă mărcile distinctive ale “narativităţii” în interiorul categoriilor persoană şi timp.semantic). specific textelor de inspiraţie istorică. 1.Stilul artistic Stilul artistic valorifică resursele expresive ale fiecărui nivel al limbii(fonetic. timp al narativităţii obiective. La nivel morfologic. lexico.  Utilizarea prezentului istoric (timpul naraţiunii e adus din trecutul evenimentelor în prezent).aliteraţia. prin:  Folosirea unor cuvinte care prin structura lor fonetică sunt sugestive: onomatopee sau cuvinte derivate de la onomatopee. sintactic. La nivel sintactic. “captiv” în propriu-i timp.  Utilizarea imperfectului. dar şi a persoanei I. morfologic. în care cititorul. neutre. 3. prin:  Abateri de la topica normală 7 . descriptive.  Întrebuintarea mai-mult-ca-perfectului prin care naraţiunea se situează într-un timp îndepărtat în trecut.  Asocierea sunetelor în context. nu poate pătrunde decât ca ascultător.  Folosirea perfectului simplu. 2.

de jargon etc. stilul colocvial păstrează însuşirile oralităţii)  Naturaleţea şi degajarea  Varietatea mijloacelor lingvistice: exprimare literară. urări. metonimia etc. prin: Deschiderea către toate categoriile lexicale: arhaisme. argotică. Construcţii prin destramată: 4. În scris se utilizează în redactarea unei scrisori. specific în mod absolut stilului artistic La nivel lexico. sinecdoca. unei cărţi poştale ilustrate. eufemismul etc.  Lipsa unor reguli stricte ale exprimării 8 . Trăsăturile dominante ale stilului colocvial sunt:  Oralitatea (chiar şi când se manifestă în scris. felicitări. în jurnalul intim. în diverse notiţe şi însemnări etc. regională. hiperbola. Folosirea mijloacelor de evidenţiere a unei trăsături semnificative: epitetul. Ca modalitate de comunicare orală se foloseşte în conversaţia uzuală. în relatări. elemente argotice.     care structura logică a enunţului e Anacolutul Elipsa Construcţii incidente Utilizarea stilului indirect liber. unei telegrame. comparaţia.semantic. Dezvoltarea sinonimiei Utilizarea mijloacelor de expresie figurate: metafora. etc. neologisme. neoficiale. toasturi etc. regionalisme. populară. Stilul colocvial Stilul colocvial îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor particulare.

rapoarte. regulamente. neutru din punct de vedere al expresivităţii  Lipsa de încărcătură afectivă şi. răstălmăcire. Stilul oficial Stilul oficial îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor oficiale. ordonanţe. referatul etc. memoriul de activitate. a hipocoristicelor şi a cuvintelor peiorative etc. a mijloacelor de expresie figurată  Respectarea strictă a normelor limbii literare  Claritatea şi precizia  Accesibilitatea  Prezenţa unei terminologii specifice  Întrebuinţarea unor formule fixe. prin utilizarea superlativelor. impersonal. a interjecţiilor. în consecinţă. protocoale. Câteva dintre cele mai importante trăsături ale stilului oficial sunt următoarele:  Caracterul obiectiv. Compuneri specifice stilului oficial sunt: cererea. Acesta apare în documente şi acte oficiale. a unor formulări stereotipe  Apelul la mijloace extralingvistice prin întreruperea comunicării şi sugerarea restului  Prezenţa unei puternice încărcături emoţionale. procesul-verbal. decrete. decizii. a diminutivelor şi augmentativelor. curriculum vitae. Preferinţa pentru informaţia lipsită de precizie  Folosirea unor clişee lingvistice. instrucţiuni etc. 9 .  Înclinaţia(uneori) spre poseclă. stridenţă lexicală şi gramaticală. Se foloseşte în legi.

Datorită diversităţii tipurilor de text. interviuri. altele însoţesc transmiterea informaţiei cu un comentariu. În timp ce unele reproduc informaţii. Se foloseşte în lucrări şi documente ştiinţifice. reportaje. de individualizare. se caracterizează prin ecletism. editoriale. De la stilul artistic împrumută tendinţa spre o exprimare expresivă. imagini etc. fie – din contra – de stilul ştiinţific. uneori. De la stilul ştiinţific se apropie prin caracterul obiectiv. ştiinţifici  Accesibilitatea  Întrebuinţarea unor procedee prin care se stârneşte curiozitatea publicului:titluri. dorinţa de originalitate. a unei atitudini în raport cu o anumită realitate. ştiri. ceea ce duce la implicarea autorului în ceea ce scrie.Stilul publicistic Stilul publicistic. Principalele trăsături ale stilului publicistic sunt:  Respectarea normelor limbii literare  Folosirea unui vocabular bogat şi divers  Utilizarea termenilor neologici. Textele sunt foarte variate: articole. precizie şi claritate. cronici. concizie. în 10 . relatări etc. Stilul ştiinţific Stilul ştiinţific îndeplineste funcţia de comunicare în domeniul ştiinţific.  Exprimarea. Stilul publicistic se întâlneşte în presa scrisă şi audio-vizuală. prin specificul conţinutului său. “literatura” publicistică poate fi apropiată fie de stilul artistic.

colocvii. Stilul ştiinţific se caracterizează prin următoarele trăsături:  Respectarea normelor limbii literare  Folosirea unei terminologii specifice domeniului abordat  Frecvenţa termenilor abstracţi  Operarea cu raţionamente  Caracter obiectiv  Lipsa de încărcătură afectivă  Claritate. dezbateri de natură ştiinţifică etc.prelegeri. precum şi la seminarii. proprietate  Frecvenţa relativ mare a adjectivelor  Folosirea cu predilecţie a atributelor cu rol de identificare şi a numelor predicative în scopul calificării  Tendinţa spre propoziţii principale independente  Frecvenţa relativ ridicată a propoziţiilor subordonate atributive şi completive directe  Utilizarea citatului ca punct de plecare sau ca element demonstrativ  Argumentarea însoţită de mijloace extralingvistice. comunicări şi expuneri. 11 . concizie.

coloana infinutului a lui Brâncuşi – elanul spre infinit etc.3. tema eternă a frumoaselor arte. idei. în opera literară se vorbeşte despre: ficţiune verosimilă(apropiată de realitatea vieţii umane conferind realităţii “în imagini” atributul de aparenţă. ficţiune simbolistică(imagine. ficţiune parabolică(alegorie închisă – conţinut moralizator. tristeţea. Exprimă unitatea dintre conţinut şi formă. ura. Ex. Divina comedie de Dante Aligheri ). Iubirea. obiect prin care se sugerează însuşiri. ficţiune alegorică(personificare a unor concepte abstracte – virtutea. albastrul – speranţa. sunt obiecte ale ştiinţei.:Gargantua şi Pantuagrel de Rabelais. speranţa pot să fie reprezentate ca figuri alegorice. Procesul de Kafka).: Ultima noapte de dragoste. politice etc. de adevăr. sunt obiecte poetice. 12 . şi niciodată ale artelor. Ex. disperarea. Opera literară Opera literară este o creaţie artistică cultă sau populară care exprimă realitatea prin imagini artistice. cu ajutorul ficţiunii.: Mioriţa. prin asociaţii – albul – puritatea. preceptele morale. bucuria. de credibil. Plumb de George Bacovia). singurul rol ce-l pot juca ele în reprezentarea frumosului este acela de a servi de prilej pentru exprimarea simţământului şi pasiunii. mânia etc. întâia noapte de război de Camil Pertrescu ).. Ex. Privitor la raportul dintre ficţiune şi realitate.:cărţile biblice. semn. dreptatea. Ex. învăţătura.

4. avarul. parvenitismul. floarea albastră. un personaj. izvorul. 13 . Motivul(lat. În literatura universală şi în literatura română se pot identifica teme fundamentale cum sunt: istoria. Motivele circulă în diferite literaturi). natura. prin transpunere artistică. ura. teiul. plopul. războiul. de la cea populară la literatura cultă. Într-o operă literară pot exista mai multe motive( a se vedea Mioriţa. Motivele circulă în diferite literaturi). de la movere – care înseamnă ceva mobil. În ceea ce priveşte creaţia eminesciană se reţin ca fiind semnificative următoarele motive: codrul. Tema diferă în funcţie de capacitatea de creaţie a scriitorului. În muzică termenul semnifică cel mai mic element constitutiv al unei compoziţii muzicale. copilăria. de curente literare etc. Motivus. geniul nefericit etc. Motivul poate fi considerat un pretext în alcătuirea unei opere literare. de la epocă la epocă sau de la un curent literar la altul. meditaţia asupra timpului etc. care înseamnă subiect) este aspectul fundamental de viaţă pe baza căruia scriitorul îşi construieşte subiectul. Unele teme se regăsesc în majoritatea literaturilor. Monastirea Argeşului). a mişca) reprezintă o situaţie cu caracter de generalitate. Motivele circulă în diferite literaturi). salcâmul. moartea. luceafărul etc. Thema. Motivele circulă în diferite literaturi. trestia. lat. altele se conturează după tipul eroilor. cum ar fi: Prometeu. lacul. soarele. viaţa. Structura operei literare Tema(gr. de genuri şi specii literare. Thema. dragostea. un obiect sau un număr simbolic ori o maximă sau o formulă care se repetăîn momente variate ale aceleaşi opere sau în creaţii diferite.

îb creaţia lui Balzac. Macedonski. cuprinde faptele şi întâmplările dintr-o operă epică sau dramatică cu ajutorul cărora sunt caracterizate personajele şi se explică raporturile dintre ele. Pentru subiect se mai foloseşte şi denumirea de fabulaţie. Călinescu( Enigma Otiliei) etc. Leitmotiv. Eminescu.Laitmotivul(germ. Unele opere epice sau dramatice au acţiuni paralele – ceea ce face să se discute de planuri paralele. care înseamnă ceea ce este de spus. Subjectus. în literatura română operele lui Liviu Rebreanu( Ion. Luceafărul de M. Subiectul presupune deci existenţa unei acţiuni sau a mai multora paralele. Noapte dedecemvrie de Al. (epilogul). de G. intriga(conflictul). Monastirea Argeşului. o sintagmă ( construcţie). care înseamnă motiv conducător) denumeşte motivul sau tema care revine pentru caracterizarea personajelor. desfăşurarea acţiunii. Ordinea momentelor subiectului. Exemple: floarea albastră în poezia Floare albastră. Subiectul(lat. prin intrigă se declanşează acţiunea. precum şi existenţa tuturor nu este obligatorie. expoziţiunea. Existenţa intrigii este obligatorie. de M. M. 14 . Ideea este atitudinea scriitorului faţă de tema abordată. subordonat) este o succesiune de evenimente reflectate artistic. plumbul în poezia Plumb. G. deznodământul. care trezesc interesul cititorului. Chiar şi în unele opere epice în versuri nu se vorbeşte de acţiune. Atenţie! Operele literare ce aparţin genului liric nu au acţiune – deci nici subiect. de pildă. ci de tablouri. cuvinte. Sadoveanu( Fraţii Jderi). Subiectul are ]n structura sa: (prologul). Laitmotivul poate fi o idee. situaţiilor. Răscoala). formule ce revin opere literare( sau situaţii colocviale). Eminescu. de simboluri(în loc de personaje) – Mioriţa. punctul culminant. Bacovia. semnificaţiile operei.

erou ideal( exemplu sunt eroii din tragediile antice. După importanţă. din operele istorice – Antigona. în diferite perioadeale istoriei literaturii.5. de către autor. ale evoluţiei pe curente s-a conturat un personaj clasic. figură( fr. 15 . ca şi personaje feminine şi personaje masculine. Persona – care înseamnă deschizătură în masca actorilor antici.de către celelalte personaje. indirect( gesturi. Avarul etc. Alecsandri etc.). se vorbeşte despre : personaj principal şi personaj secundar. de V. evenimentele sociale influenţându-le. caracterizarea de către autor apare în indicaţiile scenice şi în tabela de personaje. Miticul. Personnage. prin autocaracterizare( gânduri). personajele se conturează direct. caracter excepţional. după valorile etice pe care le reprezintă : pozitiv şi negativ. Fraţii Jderi de M. personaj romantic. vorbire. din lat. personaj dominat de atitudini eroice.). Alecsandri. După trăsăturile şi semnificaţiile pe care le întruchipează ele. În operele literare aparţinând genului epic. având un caracter puternic. erou. Sadoveanu. tipicitatea ( personaje tipice în împrejurări tipice). legendarul se împletesc cu realitatea( Ştefan cel Mare din Dumbrava Roşie. îmbrăcăminte etc. Despot-Vodă. morale. În operele literare aparţinând genului dramatic. prin care ieşeau vorbele actorilor). acţiune. De asemenea personajele pot fi individuale sau colective. Personajele reprezintă obiectivitatea. Personajul literar Personajul sau imagine-personaj. de V. dominat de atitudini excepţionale şi acţionând în situaţii excepţionale. personaj realist – tipic curentului realist.).

Călinescu. victorie etc. I. de sugestiile numelor. parvenitului( Julien Sorel din Roşu şi Negru de Stendhal. G. Preda etc. 16 . Carcterizarea personajelor este foarte importantă în elaborarea unui comentariu literar şi ea trebuie să ţină seama de : acţiunile în care apar personajele. fantastice.Este prezent aspectul critic. de natură( acolo unde este cazul – acordul sau deuacordul acesteia cu stările sufleteşti ale personajelor). L. Caragiale. Personaj alegoric – personificarea uei idei. ele pot fi: legendare. Slavici. istorice etc. L. de limbaj. de mediul social. În funcţie de raportul personajelor cu realitatea. moarte. Dinu Păturică din Ciocoii vechi şi noide N. Tănase Scatiu din Viaţa la ţară de D. M. I. alegorice. de formaţia intelectuală. pace. Filimon. Personaje realiste apar la scriitori precum : I. Sunt ilustrative tipurile: arivistului. portretele realizate de scriitor sau de către alte personaje. Rebreanu. geniu. Zamfirescu. de rafinamentul scriitorului în investigarea particularităţilor psihologice. a unei noţiuni absttracte: justiţie. Creangă.

ale fenomenelor. Modalităţi de expunere în opera literară Naraţiunea( fr. Naraţiunea se desfăşoară în timp. de natură. descrierile de interioare. în proză: schiţa. Sunt cunoscuţi pentru talentul lor în ce priveşte arta descrierii scriitorii: V. M. Descrierea( fr. sunt şi alte tipuri de descriere ca: fantastică. care înseamnă a descrie. Odobescu. legenda. având mai mult rol didactic. Al.) Această clasificare. naturalistă( creaţiile lui B. epopeea. Uneori. Describere. Naraţiunea poate fi parte integrantă şi compoziţiile oratorice. identificându-se momente principale sau momente secundare. Sadoveanu. Narration – lat. umoristică etc. după raportul narator-operă. În genul epic. Bălcescu. Şt. Bălcescu – descrierea Ardealului). nu exclude interferenţele între diferitele tipuri de descrieri. Hagi Tudose etc. având în vedere elementele de interferenţă din opera literară( Dumbrava Roşie de V. Ion Pillat etc. balada. dramatice. naraţiunea se clasifică în naraţiune subiectivă şi naraţiune obiectivă. De asemenea. nuvela. Alecsandri. cele mai răspândite tipuri de descriere identificate în opere sunt: pastelul. 17 . Coşbuc. naraţiunea este denumită: istorică. basmul. naraţiunea este în versuri sau în proză. ale personajelor. retorică( N. poemul. după conţinutul operei(temă). romanul. Narratio. Delavrancea: Zobie. peisajul. care înseamnă povestire. povestirea). ştiinţifică. poetică. După formă.6. Milogul. Alecsandri). Hogaş. ştiinţifică. C. romantică. diferenţierile sunt dificile. a zugrăvi) este un procedeu literar ce constă în zugrăvirea unor trăsături ale obiectelor.realistă. Decrire – lat. G. N. istorisire) este un procedeu literar propriu genului epic( în versuri: fabula.

de B. Dialogus. din Apus de soare. În lirică. Alecsandri. J. Sunt celebre în literatură : monologil lui Hamlet. dialogul este mai rar – în cazul unor confesiuni – ( Revedere. propriu. al lui Figaro din piesa lui Beaumarchais. Se foloseşte şi dialogul interior. convorbire filosofică) este un procedeu care presupune alternarea de replici între două sau mai multe persoane. În epoca modernă – în roman – cunoscut sub forma de monolog interior. de M. mai ales în lirica populară – doine. iar în literatura română la Camil Petrescu. În dramaturgie. Procedeul facilitează punerea în evidenţă a gândurilor şi a sentimentelor personajelor. care înseamnă vorbire de unul singur) este un procedeu literar în care un personaj vorbeşte cu sine însuşi. de B. caracteristic operelor literare epice şi dramatice. Delavrancea etc. Joyce. care înseamnă vorbire cu cineva.Dialogul( fr. al lui Ştefan cel Mare. contribuie la creşterea tensiunii psihologice. Dialogue – lat. de Shakespeare. Monologos.Bengescu.în literatura noastră : monologul lui Despot-Vodă din drama lui V. Dialogos. Eminescu). Monologue – gr. Monologul( fr. El apare mai ales în teatru. Dan. Preda. Delavrancea. Şt. cum este cazul în unele opere literare: Hagi Tudose. din gr. Dialogul contribuie la creşterea tensiunii conflictului. pentru sondarea stărilor sufleteşti. Hortensia Papdat. Şt. în roman la: Marcel Proust. Alecsandri. procedeul este fundamental. contribuind la crearea dramatismului acţiunii. 18 . căpitan de plai. Liviu Rebreanu. Moromeţii. de V. de M.

Mic dicţionar de termeni literari – opera literară Conotaţie: termen care se referă la extinderea sau restrângerea sensului cuvântului. din societate. 19 . din punct de vedere teoretic şi practic. având valoare estetică”. sublimul. Estetica studiază frumosul din artă. sublinia: „obiectul ştiinţei despre care tratăm este frumosul în arte”. în funcţie de context. originea şi funcţiile acestuia. Limbajul în opera literară este aluziv. Ştiinţa explică viaţa prin cauze şi legi fundamentale. Estetică: disciplină a filosofiei care studiază arta ca forma cea mai înaltă de creare şi de apreciere a frumosului. obişnuit al cuvântului”. urâtul. într-un limbaj abstract. direct.7. interferenţa relaţiei dintre sensul primar şi sensul simbolic al unui cuvânt. rezultat al sugestiei. comicul etc. esteticii sunt: frumosul. Este folosit pentru a caracteriza proprietatea limbajului ştiinţific. fie orice sens cognitiv( de cunoaştere). Imaginea artistică: reprezintă specificul artei şi este considerată „un produs al imaginaţiei. Etica studiază principiile morale. Hegel. Categoriile specifice artei. Denotaţie: termen care „ se referă la denumirea sensului propriu. clar. tehnic – limbaj care se cere a fi precis. definind estetica drept ştiinţă a frmosului. precum şi variantele din natură. Etica: denumeşte ştiinţa care studiază morala. legile lor de dezvoltare istorică. explicând rolul artei. prin fundamentarea unor norme morale. indirect. pe bază raportului dintre creaţia artistică şi realitate. Denumeşte fie toate asociaţiile emoţionale sau senzoriale provocate de un cuvânt.

accesibil numai unor categorii de oameni.) „scoate la iveală cauzele şi legile fundamentale. cuvânt etc. Filosofia artei). sunet. deci şi imaginea artistică prin care se exprimă orice artă( cu specificul ei – culoare. Arta. adresându-se nu numai raţiunii. nu prin definiţii aride. putând modifica realitatea „crează în planul fanteziei lumea din nou. inaccesibile mulţimii şi inteligibile doar pentru câţiva specialişti. Vianu). Prin imagine artistică se realizează o cunoaştere subiectivă. Scriitorul. scriitorul adresându-se atât imaginaţiei cât şi intelectului. 20 . ci într-un mod accesibil. ci şi simţurilor şi inimii omului celui mai obişnuit”( Taine. nu prin de. ataşându-i semnificaţii mai largi şi mai personale” (T.

tragicul. Oedip la Colonos. Medeea. sublimul. tragediile lui Sofocle – Antigona. Electra. poemele lui Homer – Iliada şi Odiseea. categorie estetică ce numeşte un anumit tip de impresii artistice declanşate de contemplarea unei opere de artă: delicateţe. solemnul. natura sau viaţa socială. creează tensiuni sufleteşti. Oedip rege. Graţiosul. absurdul. Categoriile estetice în opera literară Categoriile estetice sunt noţiuni de maximă generalitate ce caracterizează operele de artă. Sublimul reprezintă „gradul superlativ al frumosului”. de M. grandiosul. datorită armoniei. graţiosul. gingăşie. Simfonia a IX-a de Beethoven etc. Eminescu. Frumosul. ironicul. Povestea teiului etc. în artă – frumosul artistic. armonie. comucul. 21 . Hippolit. satiricul. categorie estetică ce sugerează sentimente de admiraţie şi veneraţie în faţa măreţiei naturii sau faţă de faptele excepţionale ale unor oameni. fineţe. Exemple: Luceafărul de M.8. Categoriile estetice sunt: frumosul. Eminescu. emoţie. grotescul. Ajax. umoristicul. fantasticul. urâtul. Andromaca. categorie estetică fundamentală care provoacă satisfacţie. tragediile lui Euripide – Hecuba. Atât de fragedă. Apare în toate domeniile vieţii – frumos natural – şi în toate operele literare. eleganţă. sugestie de joc etc. sarcasmul. Exemple: Floare albastră. Gioconda de Leonardo da Vinci. Sublimul implică pateticul. proporţiei şi echilibrului dintre conţinut şi formă. Exemple: Luceafărul de M. eroicul. Sublimul. Eminescu.

22 . Dante – Divina comedie. arlechin. producând sentimente puternice de groază sau de ură. fapte). înfrângere sau moarte. Regele Lear etc. categorie estetică ce reflectă aspecte ale realităţii lipsite de armonie. Arghezi. de moravuri. comicul sarcastic( neînduplecat. Shakespeare – Hamlet. Charles Baudelaire – Florile răului. Sofocle – tragedii: Antigona. de limbaj. se exagerează trăsăturile negative). groază. Exemple: Flori de mucegai. Se află în opoziţie cu frumosul şi în operele de artă comportă valenţe estetice. comicul burlesc( imitarea unor personaje. categorie estetică ce implică conflict comic. Comicul. umoristicul. compasiune. Shakespeare – Richard al III-lea.). Urâtul. Hugo – Notre Dame de Paris. Philippide. B. Izgonirea lui Prometeu. Delavrancea – Zobie. simpatie. sarcasmul. Shakespeare – Regele Lear. W. W. Tragicul. incisiv faţă de situaţii. Cervantes – Don Quijote. comicul tragic sau tragicomic(împletirea comicului cu tragicul). Fr. V. respingătoare şi care determină un sentimentde neplăcere. Tragicul implică : conflicte puternice. comicul umoristic ( compasiune. Şt. comicul grotesc( se evidenţiază urâtul fizic şi moral. Exemple: Al. şi mai ales. Romeo şi Julieta. personaje comice. Comicul poate fi : de caracter. necruţător. deznodământul. Rabelais – Gargantua şi Pantagruel. provocând râsul. Euripide – Medeea. persiflarea.. Comicului îi sunt caracteristice: satiricul. Moliere – Avarul. admiraţie. Exemple: Aristofan – Păsările. Testament de T. După modul în care se desfăşoară acţiunea. situaţii. personaje). de intrigă. ironia. grotescul. W. Vergilius – Eneida. comicul are mai multe variante : comicul buf( râs spontan provocat de bufon. în confruntări cu forţe potrivnice.categorie estetică ce se referă la sacrificiul unor eroi excepţionali sau la dispariţia unor valori umane. înţelegere faţă de unele defecte al oamenilor). de situaţie. măscărici etc. V. Oedip rege.Troienele etc.

Termenul intră în corelaţie cu ideile de contradicţie. Fantasticul. paradox. Rinocerii. M. categorie estetică ce se caracterizează prin miraculos. În literatură. tipicul capătă o altă dimensiune. în sensul de poveste. Alecsandri – Legenda ciocârliei.L. În teatrul lui Eugen Ionescu situaţiile paradoxale.Caragiale. prin absurd se inţelege ceea ce vine in opoziţie cu logicul. I. fiind în directă legătură cu irealul. Setea şi foamea( drame). Caragiale – O scrisoare pierdută. Creangă – Povestea lui Harap Alb. la limita dintre coşmar şi realitate. Despre cometă. fantezie. Eugen Ionescu. În mod curent. D-ale carnavalului. Exemple: Eugene Ionesco – Cântăreaţa cheală. care cultivă enormul. de produs al imaginaţiei. bazat pe automatismul verbal. toate simptome ale depersonalizării. Ca particularităţi subliniem: schimbarea ritmului în succesiunea momentelor. Amintiri din copilărie. în literatura secolului al XX-lea. Chiriţa în provincie. cu precădere. A. precum şi umorul negru.avangardiştii utilizează absurdul ca subminare a artisticului convenţional. vin din textele lui Urmuz. pe un limbaj confecţionat din clişee si plin de formule stereotipe. Mircea Eliade – Domnişoara Christina. O noapte furtunoasă. Regele moare. absurdul vine din neputinţa individului de a găsi un sens vieţii. categorie estetică ce caracterizează dezacordul dintre om şi mediul său social. a creat “teatrul absurd”. Noul locatar. incredibilul.Alecsandri – Chiriţa în Iaşi.Poveştile. legilor existenţei umane. antinomie. V. revendicându-se din Caragiale şi Urmuz. Fabulosul reprezintă o categorie a fantasticului. Străinul. Camus – Mitul lui Sisif( eseu). Realul se îmbină cu supranaturalul. Absurdul. I. 23 . Scaunele. Urmuz şi. Creangă . Absurdul (ca structură estetică) s-a manifestat.L. în general. Făt-Frumos din lacrimă.În literatura română un precursor al absurdului este I. deşi a apărut mai inainte. Exemple: I. personajele sunt plăsmuite prin exagerare. Eminescu – Sărmanul Dionis. Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Victimile datoriei. ce desemnează ceva ce este legat de domeniul fabulei.

Castelul. mod) este definit ca o categorie a teoriei literare care reuneşte opere asemănătoare prin raportul dintre artist şi realitatea obiectivă exprimată. ierarhizarea. F. tragicomedia ca forme noi de expresie. 9. Teoria genurilor literare s-a constituit în epoca Renaşterii. devenite tradiţionale. epic. Starea de asediu. nelimitarea numărului acestora. împlicând aspectele de : compoziţie. Muştele. sintaxă. derivat din littera. Genus – neam. dramatic. prin modalitatea specifică de a înfăţişa omul. Jurnal intim( roman). Neînţelegerea. Genuri şi specii literare Genul literar( fr. 24 . Litterarius. Specia literară( lat. Cei drepţi ( drame). trei genuri literare fundamentale: liric. Cu uşile închise. Sartre – Greaţa( roman). În teoria literaturii s-au încetăţenit. Fiecare gen literar are un mod de expresie artistica propriu. prin procedee artistice comune. Teoria modernă a genurilor. Kafka – Procesul. a susţinut interferenţa între genuri.Ciuma( romane). are caracter normativ. cf. Evoluţia genurilor în contemporaneitate înscrie tendimţe noi: teatru epic. figuri de stil. prin specificul de structură compoziţională. Lat. spargerea dogmelor în ceea ce priveşte respectarea anumitor norme. Boileau este cunoscut pentru teoria sa rigidă asupra genurilor – susţinând puritatea. Species. care se constituie în secolul al XIX-lea de către romantici. vocabular. slovă) defineşte subdiviziunea unui gen literar. specie şi lat. Genre litteraire. drept mijloace de expresie artistică. rasă. acţiunileşi stările sale sufleteşti. Diavolul şi bunul Dumnezeu( drame). fel. fixitatea. poemul liric.

proverbul. 2. genul epistolar. moravuri. concepţii. de cătănie. strigătura. în general din două catrene şi două terţete. de jale. pastelul( este specia liricii peisagiste în care se descrie un aspest di natură. chiar opere literare). de regret. Acestea sunt considerate astăzi ca genuri de graniţă între literar şi nonliterar. prin intermediulcăruia sunt exprimate sentimentele poetului).Alte genuri incluse în literatură: genul oratoric. meditaţia. este caracterizată prin exprimarea unor sentimente de tristeţe. madrigalul. ghicitoarea. cântecul. alcătuită din 14 versuri. Lirica orală( populară). bocetului. cu speciile: elegia(specie a poeziei lirice. cu speciile : doina( de dor. gazelul etc. satira(este specia genuluiliric în care se ridiculizează ori se condamnă. al miresei. Lirica scrisă( cultă). pamfletul. rondelul. de voinicie. cu dispreţ şi indignare. Genul epic 25 . catrenele având rimă îmbrăţişată. Speciile fundamentale ale genurilor literare I. de melancolie). Genul liric cuprinde: 1. de muncă.). cântecul( haiducesc. genul istoric. persoane. oda. de înstrăinare etc. Poezii cu formă fixă: sonetul(poezie cu formă fixă. ritual. al obiceiurilor. epigrama. imnul. idila. de leagăn. glosa. genul didactic. de lume).iar terţetele – rimă liberă variată). aspecte negativeale caracterului omenesc sau ale societăţii. zicătoarea. II.

irozii. cu personaje mai multe. însuflţite de sentimente nobile şi cu o intrigămai complicată). cuprinzând o suită de episoade. snoava. basmul. reportajul. romanul( specie a genului epic. eseul. jurnalul etc. în versuri sau în proză care prezintă într-un amestec de adevăr şi ficţiune viziunea poporului( autorului) despre originea unui obiect/ monument istoric. Scris(cult): tragedia( specia genului dramatic în versuri sau în proză. care se desfăşoară de-a lungul unei anumite perioade şi angajează mai multe personaje presupunând un anumit grad de adâncime a observaţiei sociale şi analizei psihologice).în proză. bazată pe reprezentarea în formă literară a categoriilor tragicului. de întindere mare. fabula ( specie a genului epic. III. în proză: anecdota. schiţa. poemul( specie a poeziei epice. nuvela(este specia genului epic . a unui ţinut. a unei fiinţe sau despre faptele unor eroi). conflictul fiind încheiat cu înfrângereasau 26 . legenda. legenda. cu conţinut complex. 2. Oral(popular): vicleimul. epopeea. în care personajele sunt animale.în proză sau în versuri. într-o naraţiune unitară). Ea poate fi de două feluri: populară şi cultă).1. alegorică. balada denumea iniţial în Evul Mediu occidental. naraţiune în versuri mai dezvoltată decât balada. Scris( cult): în versuri: balada. amintirea. care urmăreşte un episod semnificativ pentru destinul personajului/personajelor principale. cu o acţiune mai puţin dezvoltată decât a romanului. şi din care se desprinde o morală). înfăţişând personaje puternice. plante sau obiecte personificate. jocurile cu măşti şi păpuşi 2. memoriile. Oral( popular): în versuri: balada(poezie epică cu caracter legendar narativ. Genul dramatic 1. în proză: legenda( este o specie a genului epic. o poezie cu formă fixă care se cânta în timpul unui dans. angajate în lupta cu forţe care le depăşesc.

a unei teme. de a obţine adeziunea acestuia în sprijinul tezei de orator.un studiu ştiinţific sau literar. comedia( specia genului dramatic. după scopul urmărit. Discours. vodevilul. în proză sau în versuri. care evocă întâmplări.rostit într-o adunare publică sau în Parlament. de a-l emoţiona. Alte genuri şi specii 1. farsa.rostit de preşedintele Academiei. melodrama. dicursurile sunt de mai multe feluri: a) discursul politic. cu scopul de a-l convinge. în care sunt prezentate meritele şi activitatea noului ales  memoriu academic. în care se redă imaginea vieţii reale în datele ei contradictorii. drama( cea mai răspândită specie a genului dramatic cu un conţinut grav. în faţa unui auditoriu. Discursus care înseamnă a alerga încoace şi încolo) presupune expunere orală sau în scris. moravuri. având de regulă un sfârşit fericit). După specificul lor şi împrejurările în care sunt rostite. personaje. care se citeşte de un membru al Academiei în şedinţă publică 27 . are ca obiect probleme de stat b) discurs academic. ştiinţific. are un conţinut literar.rostit în cadrul Academiei sau al unei societăţi literare. prin care işi manifestă satisfacţia de a face parte din forul respectiv. adesea într-un amestec de elemente tragice şi comice). într-o manieră care stârneşte râsul. Forme ale discursului academic:  discurs de recepţie. Genul oratoric: discursul(fr. dezvoltând apoi un subiect de specialitate  răspuns la discursul de recepţie. în conflicte puternice şi complexe.rostit de noul ales al unui for academic sau ştiinţific.moartea lor). lat. filosofic etc.

Genul epistolar : cuprinde scrieri care au particularităţi comune. proverbul. Exemple : Munci şi zile. monografia. de Hesiod . Artra poetică.evocare a unei persoane care a încetat din viaţă  penegiricul. din însărcinarea acesteia. rapotul academic-se face de un membru sau de secretarul Academiei. cu subiecte din cele mai variate domenii e) discursul juridic-rostit în faţa unei instanţe judecătoreşti. 2. în scopul premierii unei cărţi c) discursul religios  predica.rostită în biserică de un cleric. fabula. de Boileau. se face cunoscută). de adresant. de Vergilius. 3. cu scopul de a convinge că un fapt săvârşit de o persoană cade sau nu cade sub incidenţa legii. curriculum vitae(ansamblul de informaţii prin care o persoană. 4. în funcţie de conţinut. ghicitoarea. de scopul comunicării. ci cu prilejul unei comemorări solemne. biografia. snoava. Genul istoric : amintirea. Termenul care defineşte gebul respectiv este scrisoarea – comunicare trimisă cuiva prin poşstă sau prin alt intermediar. 28 .rostit nu la ceremonia înmormântării. memoriul. care aspiră la o bursă ori candidează la un post. prin care se talmaceşte un adevăr bisericesc sau un pasaj din cărţile sfinte  discursul funebru. facută în memoria celui dispărut d) discursul ocazional-rostit în împrejurări diferite. Genul didactic : poemul didactic. cronica şi istoria. Georgicele.

în Dicţionar de idei literare. In evoluţia istorică a culturii şi a literaturii se pot identifica mai multe curente : umanismul. între curent şi mişcare literară. a scriitorilor. preclasicism – sau. Courant litteraire) sau artistic este definit ca o mişcare literară sau artistică ce reuneşte un număr de scriitori sau artişti. Trăsăturile caracteristice : programe. Interferenţele – continuitatea activităţii de creaţie în curente diferite. ceea ce face dificilă încadrarea. singularizarea unui scriitor în ceea ce priveşte naşterea unui curent literar. teme. specii literare. structură tipologică. romantismul.10. primul implicând grupări mai mari de scriitori pe baza unui program estetic. realismul. Mai greu se poate vorbi de unicitatea. Adrian Marino face deosebirea. în formula termenului ce foloseşte prefixul pre – preromantism. pe baza unor sensibilităţi comune. stil. neoromantism. cu stricteţe. Perioada de maturizare a curentului se anticipează în acest caz . presupunând asocieri de scriitori( de mai mică amploare). pe când mişcarea literară poate denumiorice tendinţă. se apelează la prefixul neo – neoclasicism. 29 . dacă se continuă după stingerea curentului. Curente culturale şi literare Curentul literar( fr. clasicismul. a unui program estetic relativ asemănător. tip estetic.

în valorile modelatoare ale culturii . arhitectura. G. F. supranumit „prinţul umanismului” – Ţările de Jos. Leonardo da Vinci. parnasianismul. mai întâi în Italia şi apoi în întreaga Europă. armonie între om şi natură. cf. Michelangelo Buonaroti – Italia . Udrişte Năsturel. Martin Luther – Germania . Neagoe Basarab. Rabelais. Se manifestă încrederea în raţiune. pictura. Shalespeare – Anglia . În cultura română: Nicolaus Olahus – Transilvania. grecească. Se dezvoltă : filosofia. care s-a manifestat în secolele XIV – XV şi XVI. Constantin Brâncoveanu. filologia. P. sculptura. expresionismul. W. literatura. Redescoperă filosofia antică. Homo – om) Mişcare culturală. precum şi limbile respective. latină. Dosoftei. artă. Humanisme. Umanismul( fr. Simion Ştefan. Petrarca. Antim 30 . În lupta împotriva dogmatismului. impresionismul etc. cunoscută sub numele de Renaştere sau Umanism. pentru dezvoltarea armonioasă a spiritului uman. Interes pentru ştiinţă. Lat. Giordano Bruno a fost ars pe rug ca eretic. Pico della Mirandola. simbolismul. dadaismul. astronnomia. Nicolae Milescu. Bocaccio. Erasmus din Rotterdam. Thomas Morus. Reprezentanţi – în cultura universală : F. Ronsard – Franţa . pentru eliberarea fiinţei de orice constrângeri şi manifestarea multilaterală. Voievozii Ştefan cel Mare.naturalismul.

Curentul clasicismului este definit ca atitudine estetică fundamentală de observare şi realizare a unui sistem armonios. senin al perfecţiunii formelor. arhitectura clădirilor din Grecia. Clasicismul( fr. corespunzător frumosului şi concordant cu norme raţionale care impun tipuri model. lat. Bogdan Petriceicu Haşdeu. Viaţa lumii – tema fortuna labilis – fragilitatea fiinţei umane. unitatea şi continuitatea poporului nostru). Bălcescu. arhitectură. Artele poetice ale lui Aristotel şi Horaţiu etc. Dimitrie Cantemir. echilibrat. 31 . G. în concordanţă cu norme specifice( cele trei unităţi în dramaturgie)şi care tinde spre un tip ideal. Călinescu. proporţional. lupta pentru independenţă naţională. M. A apărut în Franţa. Miron Costin. S-a manifestat în toate artele – literatură. dominat de elementele frumosului.Ivireanul. Classices) Termenul comportă sensuri largi. Kogălniceanu. Sofocle. exprimând o atitudine estetică fundamentală ce se caracterizează prin tendinţa de a observa fenomenele în contextul universului şi de a le închega într-un sistem proporţional şi armonios. N. stolnicul Constantin Cantacuzino. tragediile lui Eschil. Nicolae Iorga. perfecţiunea. Permanenţe ale umanismului în cultura română. Classicisme . reflecţia filosofică asupra condiţiei omului – M. stabil. Titu Maiorescu. Rădulescu. pictură. extinzându-se în întreaga Europă.H. Curentul se defineşte ca o mişcare artistică şi literară care promovează ideile de echilibru şi armonie fiinţei umane. în secolul al XVII-lea( înaintea iluminismului). Ion Neculce. De aici întoarcerea la antichitatea greacă şi latină. Grigore Ureche. Costin. Vasile Pârvan. idealul. Sunt relevante sculpturile lui Fidias ( care a condus şi lucrările de pe Acropola Atenei). Euripide. constituie în modele durabile şi care se pot regăsi în timp. Ideile susţinute de cronicari: etnogeneza românească( originea română. după secolul al XVIII-lea: I. muzică.

puritatea genurilor şi a speciilor literare. Cultivă trăsături distincte – curajul. Rousseau. satiră. Ţările unde s-a manifestat mai întâi sunt Anglia şi Franţa. Se manifestă predilecţie pentru speciile: odă. natura se subordonează idealului uman – caracter moralizator. Eminescu. întâietatea raţiunii. Corneille.Budai – Deleanu. Slavici – perioadamarilor clasici. estetică şi social-politică .Enciclopedia. J. timp. unic – un model). Reprezentanţi: în literatura universală: P. I. promovarea virtuţii – propunând un tip de om multilateral. complet( tip social – nu excepţional. imitarea modelelor greco-romane. literară care s-a manifestat în Europa – în secolul al XVIII-lea. comedie etc. Racine. Boileau. vitejia. îndeosebi: elemente în Ţiganiada de I. M. ştiinţifică. sobrietatea. acţiune). iluminismul va cunoaşte împliniri deosebite prin realizarea strălucitei lucrări de sinteză – filosofică. Creangă. nu amestecul de stiluri. 32 . la care au colaborat personalităţi ale culturii universale: Montesquieu. I. I. epigramă. Puritatea stilului. Începutul se leagă de anul 1688 – când se votează în Parlamentul Angliei Declaraţia Drepturilor. termenul se foloseşte şi pentru a denumi perfecţiunea. În Franţa. cultul pentru adevăr şi natural( în literatură). fabulă. Prin extensiune.L. rondel.Trăsături: regula celor trei unităţi în dramaturgie( loc. estetică. idilă. naivitatea. generozitatea sau laşitatea. cunoscută şi sub numele de epoca luminilor sau luminism. În literatura română – secolul XVIII-lea şi al XIX-lea. epistolă. care punea la bază libertatea şi dreptul oamenilor. Voltaire. La Bruyere. armonia. Iluminismo) Este o mişcare filosofică. în Franţa. Iluminismul( it. Diderot. Moliere. La Fontaine. stil înalt. avariţia. înfrumuseţarea şi înnobilarea naturii( în pictură). Caragiale.

Reprezentanţi: în cultura universală: Franţa: Montesquieu (Scrisori persane). În Moldova: Gh. Italia: Carlo Goldoni( Bădăranii. afirmându-se ca o reacţie faţă de clasicism. Anglia: Daniel Defoe ( Robinson Crusoe). Gh. pentru a armoniza interesele claselor). Romantisme) Termenul comportă sensuri largi.). Trăsături: raţionalismul. J. Nunta lui Figaro). în concordanţă cu scopul urmărit. suveranitatea poporului. Hangiţa etc. drama Nathan înţeleptul etc. în exotism. Helvetius etc. Voltaire( Brutus. manuale. În literatura română: Şcoala Ardeleană . al sensibilităţii. Asachi. istorice – opuse tipurilor eterne şi abstracte ale clasicismului. Budai Deleanu). Dinicu Golescu. Şincai.). Swift( Călătoriile lui Gulliver). mişcare politică( drepturile românilor în Transilvania).d’Holbach. toleranţă religioasă. ideologică( lucrări istorice. cu tendinţa de evaziune în vis. Diderot ( Cugetări filosofice. Lazăr.). al imaginaţiei. Zadig. al spontaneităţii. filosofice. Se pun în circulaţie concepte ca: egalitatea şi dreptul natural. iar în secolul al XIX-lea în 33 . Germania: Lessing( Laokoon. Romantismul( fr. unitatea. sistem de guvernare prin monarhia luminată – republica( Monarhul un om luminat – filosof. în trecut. literară ( Ţiganiada – I. În Ţara Românească: Gh. cărţi). spiritul laic. Candid). originea română. emanciparea prin cultură şi educaţie a poporului. I. continuitatea poporului şi a limbii române). El exprimă atitudinea estetică caracterizată prin relevarea aspectelor concrete. Budai Deleanu. culturală( înfiinţarea de şcoli. Romantismul se constituie ca mişcare artistică la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Anglia şi Germania. Nepotul lui Rameau etc. diferite. Beaumarchais ( Bărbierul din Sevilla. Rusia: Radişcev( Călătoriile de la Petersburg la Moscova). Se afirmă factorul emoţional. al subiectivităţii.Samuil Micu. Petru Maior.

preromantismul scriitorilor de la 1848( 1830-1860) – romantism vizionar. Rosenthal. mai ales în Anglia. rusă). romantismul. Turner etc. macabrul. Reprezentanţi – în literatura universală: V. poemul filosofic. Schiller.. D.P. Goga. Leopardi( lit. În literatura română: cunoaşte trei etape: 1) preromantismul. Caracteristici : introduce noi categorii estetice – urâtul. Puşchin. Macedonski). Kogălniceanu. îmbogăţirea limbii literare. A afirmat specificul naţional. Grimm( lit. S-a extins în toată Europaşi aproape în toatea ţările lumii. prin istorie. Manzoni. B. Shelley. folclor. primatul subiectivismului. C. Şt. Th. Al. Aman.considerat şi ac ultima etapă a romantismului universal. 3) romantismul posteminescian identificabil în curentele: simbolism( Al. În artele plastice: Delacroix. a arhaismelor. Delavrancea). Heine. germană). Grigorescu( creaţia de tinereţe). Musset. al fanteziei în genul liric. personaje excepţionale. Germania. aspiraţia spre originalitate. Al. natură etc. V. a regionalismelor. V. Curentul a fost anticipat de preromantism. prin includerea limbii populare. patriotic: I. Odobescu. cultivarea specificului naţional. împrejurări excepţionale. Gros. Iosif. M. 34 . postromantismul. Haşdeu. Russo. folosirea antitezei – în structura poeziei şi în conceperea personajelor.. sămănătorism( O. la noi – C. Se introduc noi specii: drama romantică.O. se fac inovaţii prozodice. grotescul. Deveria. Andrei Mureşanu. fantasticul . Hugo – care publică Prefaţa la drama Cromwell( 1827) – considerată ca un manifest al romantismului european. Keats.. Byron. nuvela istorică. Scott( lit. Bolintineanu. N. al pasiunii. B. italiană). a argoului etc. de Nerval ( literatura franceză). Alecsandri.H. engleză). Lamartine. G. Rude. libertatea formelor. Lermontov( lit. Ecouri ale romantismului se regăsesc şi în etapele literaturii de până astăzi. Negruzzi. Vigny. Italia. Şt. meditaţia.Franţa. Cârlova. Bălcescu. Rădulescu. N. 2) romantismul eminescian .D.

Verdi. Weber. complexe – arivistul. Cracteristici: obiectivitatea. personaje realiste. Naturalism( fr. Tolstoi. G. Stendhal. A fost folosit pentru prima dată în 1850 – aplicat cu înţeles modern la pictura lui Gustave Courbet. tendinţă critică. Dickens. Berlioz. tipicul( împrejurări tipice. Călinescu. veridică a realităţii. Apar liedul şi drama muzicală wagneriană. În literatura română: Nicolae Filimon. Gogol. G. Ceaikovski. Paganini. impersonal. Reprezentanţi – în literatura universală: Balzac. Chopin. personaje tipice). Brahms. A apărut în Franţa. Ch. iar în 1857 de romancierul Jules Hussan( Champfleury) considerat şi teoreticianul realismului. Relisme – real) Termenul denumeşte concepţia artistică. sceleratul. la mijlocul secolului al XIX-lea. ca o reacţie antiromantică. Naturalis.L. Schumann. I. stil sobru. natural) 35 . literară care are ca preocupare reprezentarea obiectivă. Caragiale. Thackeray. Marin Preda etc. Liszt. Naturalisme – lat. Merimee. Strauss – au reprezentat şi postromantismul. Flaubert. Liviu Rebreanu. Mahler. R. inocentul. I. Creangă. Romantismul poate fi considerat unul din curentele largi reprezentate în cultura universală. Bruckner. Wagner. lipsa idealizării.În muzică: Schubert. Realism( fr. Dostoievski. Ibsen.

Daudet. instincte. Dreiser( America). Promotorii curentului : Th. crude . Heredia. Ch. Numele este dat de publicaţia antologică Parnasul contemporan ( Le Parnasse contemporain) – 3 volume( 1866-1876).Curent literar constituit în Franţa. sub influenţele lui Flaubert şi ale pozitivismului lui Taine. cu precădere. aspecte sumbre. L. In literatura română : I. virtuozitatea formei. răspândit în toate ţările lumii. munte în Focida. Parnassien – Parnas. T. G. sonorităţile cuvintelor. In literatura română : Iuliu Cezar Săvescu. 36 . Martin du Gard( Franţa). poezia cu formă fixă – sonetul. Şt. Poema rondelurilor – apărut postum. Flori sacre. impersonală.personajul în relaţie cu ereditatea bolii. ca o reacţie faţă de romantism. imagism rafinat.L . Parnasianismul( fr. Zola în Romanul experimental – 1880. Hauptmann ( Germania) . la mijlocul secolului al XIX-lea(1850-1870). bogăţia şi raritatea rimelor. Guy de Maupassant. rondelul. Teoretizat de de E. De Banville. Al. Th. Vianu vorbeşte de o etapă parnasiană şi în poezia lui Ion Barbu. Rebreanu. A. Macedonski – volumele :Excelsior. Şt. Particularităţi : construcţie savantă. ereditatea şi mediul . Reprezentanţi – în literatura universală : E. Gautier. poezie picturală. se va cultiva. Petică. subiectivitatea fiind aproape redusă . Delavrancea. corectitudinea versului.M. B. reproducerea totală a realităţii – a naturii umane primare . Primind perfecţiunea. Caracteristici : foloseşte metodele de investigare proprii ştiinţelor exacte . ca o prelungire a realismului( între 1860-1880). considerat şi şeful şcolii parnasiene prin Poemele antice( 1852). Leconte de Lisle. consacrat lui Apolo şi muzelor din mitologia greacă) Curentul defineşte mişcarea literară apărută în Franţa. Baudelaire. rece. observaţia minuţioasă. J. Caragiale. obiectivă. Zola. Th. utilizarea tuturor domeniilor limbajului.

T. R. B. Macedonski – Poezia 37 . prin poemul Corespunderi. E. Block. Tristan Corbiere. repetiţii. nostalgia plecărilor. Eminescu. cultivă versul liber. Jules Laorgue( Franţa). Ady Endre ( Ungaria). obsesia culorilor – alb. Montale( literatura italiană). fără contur. Rilke. a unor instrumente – ale căror sunete exprimă stări sufleteşti. Versurile din Florile răului (Les fleures du mal) exprimă drama omului modern apăsat de „spleen”. Respinge retorismul romantic şi naturalismul. spleenul. Pasternak. foloseşte simboluri noi. Thomson. prin articolul manifest Le Symbolisme. George. ca o reacţie faţă de parnasianism. violet.” Apelează la corespondenţele între eul poetului( univers mic) şi lume( univers mare). armonia. Arthur Rimbaud. preferinţă pentru imagini vagi. Esenin. Pound( de limbă engleză). motivele singurătăţii. Bielâi. obsedat de ideea morţii. Ford. St. Paul Verlaine. Poetul francez Jean Moreas. Yeats.M.S. G. Elliot. Trakl – scriiori de limbă germană( Germania şi Austria). Rene Ghil. nevrozele. Ungaretti. Etape : 1) teoretică-estetică – Al. E.. Caracteristici: recurge la valenţele muzicale ale cuvântului – cadenţă. statuează numele curentului. se-ngână şi-şi răspund. Pascali. Reprezentanţi: în literatura universală: Stephan Mallarme. meancoliile autumnale.Simbolism( fr. Ana Ahmatova( literatura rusă). Charles Baudelaire este considerat precursorul simbolismului francez. Lorca – parţial – (literatura spaniolă). specifice oraşului tentacular – taverna. Verhaeren. Hopkins. sunet. Symbolisme) Curent literar-artistic constituit în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea. În literatura română – precursor poate fi considerat şi M. inventate de fantezia poetică. armonii.. Cultivă forţa de sugestie. Dario. al evadării. F. investighează zone tematice noi. al ploii. culoare. înlocuind denumirea de decadentism. sinestezia – „Parfum. refrene. ritm lăuntric.

eufonică. Maniu. Pillat. personificări. A. Arghezi. 38 .viitorului( 1892). Bacovia etc. Figuri de stil Procedeu prin care se modifică înţelesul propriu al unui cuvânt sau construcţia gramaticală pentru a sugera imagini. Iacobescu. formând o C-o mândră imagine unitară prin care crăiasă poetul sugerează noţiuni A lumii mireasă. 4) declinul( 1914 – 1920). Minulescu. I. Vinea – poezie cu elemente simboliste. Arta versurilor(1881). Scriitori: D. Despre logica poeziei(1880). Anghel. 11. Traian Demetrescu. o anumită atitudine – semnificaţie – valoare onomatopeică. Cruceanu. Pentru acest termen se mai foloseşte şi cel de trop.” abstracte. D. Petică. prin intermediul ( Mioriţa) faptelor şi al lucrurilor concrete. I.. Termenul se foloseşte şi în sintagma simbolism fonetic – structura fonetică a unor cuvinte prin care se sugerează noţiunea – cheie. 2) experienţe şi căutări. Şt. 3) plenitudine( G. M. Că m-am insurat comparaţii. Figura stil 0 Alegorie de Definiţia exemple 1 2 Alcătuită dintr-o înşiruire „ Să le spui curat de metafore. G. Bacovia).

. fraze. onoarea mea. cu efect eufonic..” ( Doina) „ Trebuie să mergem înainte(. doină suspin. propoziţii. pardon. În poezia populară procedeul este frecvent – contribuind la sublinierea ideii poetice. de obicei din rădăcina cuvintelor.. Repetarea unui cuvânt sau a mai multor cuvinte. În operele literare. reclam.)”. ( M..” ( Mihai Eminescu) „ Eu. Doină zic. ( I. Caragiale) „ Doină zic. Tot cu doina mă mai ţin. care m-a-njurat. . dom’judecător.L. Tot cu doina vieţuiesc. care venisem tomn’atunci cu birja ( .Aliteraţie Repetarea unui sunet sau a unui grup de sunete. anacolutul este folosit ca mijloc de caracterizare a unor personaje... imitativ. expresiv ( onomatopeic) Anacolut Construcţie gramaticală eronată constând în lipsa de legătură între începutul şi sfârşitul unei idei sau în întreruperea construcţiei sintactice începute şi continuarea frazei cu altă construcţie. versuri. la realizarea unor simetrii.) Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe ţăranul român”. Anafora 39 „ Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie . doină şoptesc. Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie. şi clondirul cu trei chile mastică prima.

Ea o inimă de aur – El un suflet apostat. contrar adevăratului sens. Caragiale) „ Ea un înger ce se roagă El un demon ce visează. fapte.Kogălniceanu) „ Tipătescu( care a tot bătut din călcâi cu impacienţă. cu oarecare pretenţie de seriozitate. Eminescu) „ Bardul de la Mirceşti” în loc de „ Alecsandri” „un Mecena” în loc de „ un protector al artelor” Antifraza Folosirea unui cuvânt sau a unei expresii cu sens ironic. Antonomază Înlocuieşte un nume propriu de persoană cu unul comun ( tratat ca nume propriu) sau un nume comun cu unul propriu( tratat ca nume comun) Suprimarea unui sunet „ . ( M. . Antiteza Opoziţia dintre două cuvinte. coboară încet.. Apocopa 40 . Reprezintă o formă atenuată a ironiei. fără să se schimbe Pân’ la gleznişoare. menite să se reliefeze reciproc.. personaje. zidul se suia vocalic sau a unei întregi Şi o cuprindea silabe. să mai încapă astfel de meşteşuguri şi de rafinării de maniere. situaţii.” ( I. rar şi cu dinţii strânşi). idei..L.. nu înţeleg pentru ce între doi bărbaţi.Iubite şi stimabile Caţavencu.

ca punînd mîna pe ei. Alăturarea a doi termeni. Tot mereu plângea. ca să asigure noutatea şi puterea sugestivă a comparaţiei. Iosif) „Atât de fragedă te – asameni Cu floarea albă de cireş.” modificarea înţelesului ( M. Eminescu) Comparaţie Conversie 41 . Tu Oltule. / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei. Ţepeş Doamne. fără şi stea între femei. O. Eminescu) „Tropotă copitele.. Pân’ la pulpişoare.. Pân’ la costişoare Dar ea vai de ea.” ( Şt. cu o întrebare. ritm precipitat. cu scopul de a li se releva trăsăturile. Inversarea termenilor într.” ( M.” ( O. cu o exclamţie ori cu o afirmaţie sentenţioasă.sensul cuvântului.?” ( M. Eminescu) Apostrofa Folosită în retorică şi în creaţia literară prin care oratorul sau autorul îşi întrerupe firul expunerii. stăpânit de un sentiment puternic.. să ne răzbuni.” ( Monastirea Argeşului) „Dar de ne-om prăpădi cu toţii. vioiciune. Notele asemănătoare trebuie să fie surprinzătoare. asigură rapiditate. pentru ca. Pulberea o scurmă. Goga) „Cum nu vii tu.„Femeie între stele o propoziţie sau frază. Asindeton Suprimarea conjuncţiilor copulative dintre părţile der propoziţie sau dintre propoziţiile unei fraze. să se adreseze unor fiinţe sau lucruri personificate. Turcii-şi pierd săritele Alungaţi din urmă.

Prin mii de baionete. armonie. o naraţiune. analogii. mă rog?( sânteţi) Vagabonzi? Nu! ( sunteţi) Zavragii? Nu!.. Enumeraţie Înşiruirea unor termeni de acelaşi fel. o judecată. E alb. Corespondenţă Legătură. Epitet 42 „A negru. I roşu.” ( V.. adverb etc.” ( Arthur Rimbaud) Trahanache: „. e-n zadar.. Determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv. Epifonema Exclamaţie sentenţioasă care încheie un discurs. Caragiale) „Prin foc. Elipsa Scurtarea exprimării.acestora.L. Procedeu uzual în limba vorbită şi scrisă. în clipe cadenţate.(sunteţi) Căuzaşi?” ( I. iar epifonema numai la sfârşitul unui context. Eminescu) „Din dalb iatac de foişor Ieşi Zamfira-n mers isteţ. prin suprimarea unui termen care a fost puţin mai înainte.Ce sânteţi d-voastră. Nu-nvie morţii. Poeţii simbolişti folosesc mult corespondenţele. copile!” ( M. prin fum. Alecsandri) „Rosteşte lin. Se deosebeşte de sentinţă prin faptul că ea poate fi folosită izolat. fenomene. Frumoasă ca un gând răzleţ . prin spăngi. senzaţii – concordanţă.. U verde. care conduce la amplicarea ideii exprimate. raport între lucruri. Menit să exprime acele însuşiri ale obiectului care înfăţişează imaginea lui. O de azur. prin glonţ.

Cu pas uşor. cu simţirea şi fantezia părul creţ. cuvioasă jignitor sau obscen. I-o gustă pinguinii tot proaspătă. Alexandrescu) Trecerea treptată.” ( Gr. Coşbuc) Potenţarea prin perifrază „Zici adesea de una sau substituire a unei ajunsă în vârsta expresii cu sens dur. Şi pâinea coaptă acasă . atomul. scriitorului. omul. în sfârşit. nu va să-l primească.” ( G. evidenţă a ideii sau Din pipă încă-i nuanţarea exprimării. Arghezi) Gradaţie descendentă: „Dar din ce în ce s-alină 43 . ajuns pe Himalaia. el. la pol Şi. Se Că atestatul vremii aseamănă cu ironia. urmaşul lui Prometeu. într-un cuptor domol.Eufemism Gradaţie aşa cum se reflectă în Cu trupu-nalt.” ( T. A prins şi taina mare a tainelor. Gradaţie crescândă sau ascendentă: descrescândă. arde. de la o idee „Şi-aprinde lângă la alta şi prin care se Argeş luleaua şi urmăreşte scoaterea în văpaia.

Şt. Eminescu) „Peste vârfuri trece lună.Şi pe oasele lor s-au aşezat şi stă tot pământul Moldovei. Delavrancea) „Afurisit să fie câneriul de vornic. Dintre ramuri de arin .. Liniştea-i acum deplină Ş-a-nnoptat. Codru-şi bate frunza lin.” ( M. în propoziţie sau frază. pentru a-i impresiona pe cititori... şi cum au ars el inima unei mame. Muncitorii s-au culcat. ca pe umerii unor uriaşi!” (B. la ceam începe să încercăm în luptă dreaptă/ A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă. mărirea sau micşorarea trăsăturilor unei fiinţe.)” ( Ion Creangă) „Căci. sub formă de blestem. dorinţa pedepsirii unei persoane. Se exprimă. Interogaţie retorică Adresarea unei întrebări ( sau o serie de întrebări) al cărei răspuns nu se aşteaptă. fenomen sau eveniment. 44 Toate zgomotele-n sat. Inversiune Schimbarea topicii obişnuite a cuvintelor.” ( G.Hiperbolă Imprecaţie Exagerarea. Coşbuc) „.. întreb. ale unui lucru. să-i ardă inima sfântul Foca de astăzi(.

Încheagă-şi glasul de aramă: Cântarea pătimirii noastre. Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară. prin intermediul unei comparaţii subînţelese. de străbuni şi obicei.” (L. Invocaţie retorică Adresarea către un personaj absent sau imaginar. sfâşiind această ţară. Vergiliu. Budai-Deleanu) Metafora Trecerea de la sensul obişnuit al unui cuvânt la alt sens. Ţepeş Doamne. Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei. Eminescu) „Şi cum sub bolta lui aprinsă. apostrofă necruţătoare la adresa unei persoane etc.” ( M. În smalţ de fulgere albastre.” ( O. ca punând mâna pe ei. Goga) „Noapte întreagă. 45 Melancolic cornul sună. Ca să nu s-arateodată ce sunteţi – nişte mişei. Dănţuiesc stele în iarbă. Blaga) . Eminescu) „Prea v-aţi arătat arama.Invectivă Exprimare violentă.” ( M. Prea v-aţi bătut joc de limbă. Invocarea muzei( Homer. I.” ( M. Eminescu) „Cum nu vii tu.

însuşiri sau manifestări ale omului.Metonimie Onomatopee Personificare Repetiţie Se exprimă cauta prin efect. autorul în locul operei.. Folosirea de mai multe ori a aceluiali cuvânt sau a mai multor cuvinte. Se imită prin elementele sonore ale unui cuvânt anumite sunete din natură şi se creează armonie imitativă.. conţinutul prin obiectul care îl conţine.” ( M. elementelor naturii.” ( G.” ( Al. unor idei abstracte.. efectul prin cauză. Coşbuc) „Iar din plosca ei de guşă De mătuşă Un tăios.. obiectul posedat în locul posesorului.. abstractul prin concret. şi era vânt. neamuri mii îi cresc sub poale. Stam singur în cavou.. Eminescu) „Dormeau adânc sicriele de plumb.” ( G. spre a întări o idee sau o expresie.. Se atribuie fiinţelor necuvântătoare... pluralul prin singular... un aspru: hârrş.!” ( Ion Barbu) „Împărat slăvit e codrul. Vlahuţă) „Şi-a fost de veste lumea plină Că steagul turcului se-nchină. lucrurilor. Şi flori de plumb şi funerar vestmânt. Bacovia) . Şi-i atârnau aripile de plumb. 46 „Minciuna stă cu regele la masă.

în literatură se mai pot identifica: versul alb.” ( Naiul) „ Viaţa-i fum – dar fumul căminului ţi-e drag. Elemente de prozodie Reguli de versificaţie Prozodia este acea parte a poeticii care studiază versificaţia şi normele ei sub raportul structurării versurilor şi al numărului de accente sau al lungimii silabelor unui vers. germană. c – Silabic – după numărul silabelor. Pe lângă versul clasic. care nu are rimă. ca în poezia franceză. ca în poezia greacă şi latină. a cărui măsură variază în 47 Exemple 2 Ion Pillat: Poeme într-un vers: „Un singur nai. măsură. ritm. versul liber. dar câte ecouri în păduri.” ( Fumul) . un rând dintr-o poezie. b – Ritmic. Elemente de versificaţie Denumirea 0 Vers sau stih Definiţia 1 Unitate prozodică formată dintr-unul sau mai multe cuvinte potrivit unor reguli de rimă. de accent. Versul poate fi: a – Metric – bazat pe cantitatea silabelor.12. ca în poezia română.

separate prin umbre/ . ce-aprinse pe-Ahil Peleianul.peste unde cezură. Codreanu) Grupare de versuri „A fost odată ca-n ( în număr variabil). adânc răsună. să-mbrac în mândre rime Norocul rar ce-n 48 . versuri. în poveşti general despărţită prin A fost ca niciodată spaţiu grafic de alte unităţi Din rude mari de acelaşi fel.cuprinsul aceleiaşi poezii.” ( M. Emistih Cezură Hexametru Endecasilab Strofă Distih Terţină Una din cele două jumătăţi „Ale turnurilor ale unui vers.. Alexandrescu) Pauză folosită de obicei la „Sara pe deal/ mijlocul unui vers mai buciumul sună cu lung. Eminescu) Vers alcătuit din şase unităţi „Cântă zeiţă mânia metrice. tu creangă te ridici.. dactili sau spondei.” ( T.” ( M. jale. murit aici.” ( Gr. împărăteşti O prea frumoasă fată.” ( Homer) Vers alcătuit din unsprezece „În sufletul român silabe cu ritm iambic. Arghezi) Strofă alcătuită din trei „Aş vrea să cânt. Tu frunză cazi. stau culcate. Eminescu) Stofă alcătuită din două „Iubirea noastră a versuri.” ( M.

O. iambul ( o silabă neaccentuată şi una accentuată). dactil. următoarele două neaccentuate). silabe accentuate şi amfibrah. dulce. amfibrahul( trei silabe – o silabă accentuată între două Măsura Metru (picior metric) 49 .” ( Al.” ( T. Principalele picioare metrice sunt: troheul ( format dintr-o silabă accentuată şi una neaccentuată).. şi liliacul e-nflorit. Macedonski) Catren Strofă alcătuită din patru versuri. suflete. Iosif) „Fă-te. Arghezi) „Veniţi: privighetoarea cântă. vers sau grupare de versuri repetate după fiecare strofă.” ( 8 silabe) ( Doina) Unitate ritmică alcătuită din Vezi: iamb. Ca să poţi să te mai bucuri. copil Şi strecoarăte tiptil Prin porumb cu moţ şi ciucuri.. doină cântic vers. cadenţa sau ritmul. Numărul silabelor dintr-un „Doină.cântec nu încape Că nu e vers pe lume să-l exprime. Refren Cuvânt.” ( Şt. spre a întări o anumită idee sau un anumit efect artistic. anapest naeccentuate. care asigură etc. dactilul ( trei silabe – prima accentuată.

Alecsandri) „Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale Cu cel râu care-n veci curge.. Ducând gândurile mele Şi norocul meu cu ele..-´) 50 „Venea un om cu jale zicând în gândul lui.” ( M. Pronunţarea mai apăsată a unei silabe sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. începând cu ultima silabă accentuată.” ( V. Monorimă Repetarea aceleiaşi rime la sfârşitul mai multor versuri succesive. Iamb Unitate metrică alcătuită din prima silabă neaccentuată. Eminescu) „A fost/o-da/tă . Procedeu poetic care constă în potrivirea versurilor în silabele lor finale.” -´ / . Eminescu) . silaba accentuată susţinând unitatea cuvântului.( .-´/ . a doua accentuată.” ( V . făr-a se opri din cale.Accent Rimă silabe neaccentuate).Alecsandri) „Peste vârf de rămurele Trec în stoluri rândunele. anapestul( două silabe neaccentuate şi una accentuată).-´ ( M.-´/ ca-n/ po-veşti.

determinată de anumite cerinţe de rimă.-´ . de ritm sau de expresivitate artistică.-´ .” ( Mioriţa) .../ -´ Pes/te un-de/Stau -´ ../ doi-nă.” -´ .-´ lor/um-bre .( .” ( Monastirea Argeşului) „Se cobor la vale./ -´ .-´ .” .-´ -/ cul-ca/te. topice. o silabă accentuată urmată de două neaccentuate( -´ .. Sforile-ntindea./ una neaccentuată. Amfibrah Unitate metrică în poezia modernă realizată din o silabă accentuată între două silabe neaccentuate.) -´ .-) şi folosită în versurile pentametrice şi hexametrice.„Meşterii grăbea.-´) Licenţă Nerespectarea de către unii scriitori a unor reguli gramaticale.-´ ( G. Coşbuc) „A-le tur/n-uri.-´ / .Troheu Unitate metrică formată din „Doi-nă.-´ ri/di-că moş/nea . literare. 51 „Sa-re din/ sca-un -´ .-´ .-´ în/da-tă..-´ -gul” ( Homer) „Săl-ba-te/cul vo-dă/ . Locul măsura. de/ mâ-nă ./ -´ ( Doina) Dactil unitate metrică alcătuită din trei silabe. Anapest unitate metrică alcătuită din două silabe neaccentuate şi una accentuată. cân-tic/ dul-ce” ( -´ .-´ e-n za-le/ şi-n fier./ prima silabă accentuată şi -´ .

Lazăr. cls. autori Nicolae Manolescu. Ioana Triculescu. Ştefan M. A XI-A. editura Corint  Manual Limba şi literatura română. Marieta Popescu. Florina Rogalski. prof. autori Aura Ilian. cls. Dumitriţa Stoica. autori Eugen Simion. prof. editura Art  Manual Limba şi literatura română. Daniel Cristea-Enache. editura Recif  Limba şi literatura română pentru examenul de bacalaureat. George Ardeleanu. M. Ilinca. Silvestru Boatcă. A X-A. editura CuArt  Literatura română pentru examenul de bacalaureat Eseul. Matei Cerkez.Bibilografie  Limba şi literatura română pentru examele de bacalaureat şi de admitere în facultăţi. Paicu. editura Sigma 52 . Constanţa Bărboi. autori L. Dr. autori prof.