You are on page 1of 33

Aprilie, 2013

2

ÎN LOC DE ARGUMENT ARGUMENT

Profesor îndrumător,
Timu Mihaela Cristina
3

CÂŢIVA DINTRE NOI......

Copilăria
Chiuş Magda, clasa a - VII-a

Sub un univers de sticlă luminos
Unde ca un şarpe se întinde-un arc frumos,
Era o-mpărăţie mare şi nesfârşită
Cu miliarde de flori împodobită.
Unde fel de fel de flori
În miliarde de culori
Povestesc întreaga viaţă
Cu un singur gând de gheaţă.
Fiecare floare viaţa şi-o încredinţează,
Iar nevinovăţia nu mai încetează
Să-i uimească-ntr-o clipită
Într-o clipită ce nu trebuie risipită.
Unde soarele cel cald răsare,
Floarea cea frumoasă creşte mare.
Iar unde-n suflet pacea dăinuie
Binele în toată lumea stăruie.
Dar sfera vieţii care-i nemiloasă
Omoară floarea cea frumoasă,
Lăsând în urma sa de aur
Amintiri lungi ca un balaur.

4

Un gând de mulţumire
Timu Alexandra, clasa a-VIII-a

Viaţa este plină de privilegii. Ea reprezintă unul din cele mai frumoase
lucruri de pe acest Pământ. Faptul că exişti şi ai şansa de a privi spre răsăritul soarelui
şi apusul acestuia este un lucru de care nu oricine se poate bucura. Viaţa trebuie
privită ca pe un dar de la Dumnezeu de care trebuie să ne bucurăm din plin. Anii de
şcoală sunt cei mai frumoşi şi mai importanţi din viaţa unui copil. Ei te formează, te
fac să fii om, îţi construiesc o personalitate.
Cu fiecare clinchet al clopoţelului, simţi cum clipele fericite trăite pe
băncile şcolii se scurg tăcut, asemeni fuioarelor subţiri de nisip devorate în clepsidra
timpului.
Acum, în prag de absolvire, încerc un sentiment de împlinire dar şi de
recunoştinţă care mă determină să mă întreb mereu: ,,Oare cui să-i mulţumesc?”
Aşa îmi apar automat în minte chipurile dascălilor, a celor care ne-au
modelat asemenea lor. Ne-au făcut mai buni, mai învăţaţi, s-au apropiat de noi cu
suflet cald, au avut atât înţelegere, cât şi tărie să ne ţină pe drumul cel drept. Şi dacă
astăzi suntem mândri de noi înşine trebuie să ne oprim o secundă şi să ne amintim că
totul a fost posibil pentru că am avut şansa să avem alături de noi, la început de drum,
părinţi iubitori şi dascăli devotaţi. Pasiunea lor ne-a luminat, de multe ori ne-au
inspirat şi ne-au împins cu tact şi deosebită grijă să ne depăşim şi mai ales să
perseverăm. Lor le datorăm nu numai nivelul nostru de cunoaştere ci şi încrederea,
curajul, hotărârea şi virtuţile care ne ajută să ajungem cândva oameni de seamă.
Ciorchini de gânduri, din anii de gimnaziu, îmi năvălesc în minte şi mă fac
să vibrez de puternice emoţii...Acum, odată cu trecerea anilor, realizez că îi iubesc pe
toţi, profesori şi colegi, deopotrivă.
Însă în prim plan îmi apare în minte chipul celei mai minunate persoane
care a reuşit să-mi deschidă sufletul, care şi-a dedicat o mare parte a timpului pentru a
da viaţă unui talent ascuns, şi anume, cel al profesoarei mele de Limba şi literatura
română. Cel mai mult am apreciat felul ei de a fi deoarece, a ştiut de la început să ne
înveţe ceva care stă dincolo de note, de hârtii şi anume profunzimea trăirilor. Nu este
oră în care să nu ne citească ceva interesant iar atunci când citeşte chipul parcă i se
luminează. Încă de la început mi-a călăuzit paşii în lumea cuvântului, în lumea
sensibilităţii şi a frumosului. De la ea am învăţat ce înseamnă a citi cu pasiune, a
zbura pe cărările imaginaţiei, a trăi viaţa personajelor din cartea preferată. De aceea
împărtăşim aceeaşi pasiune, pasiune care mă va ajuta cu siguranţă să îmi urmez
drumul în viaţă. Îmi amintesc că după fiecare concurs la care participam, ea era
întotdeauna încrezătoare, optimistă, mereu cu zâmbetul pe buze ceea ce m-a
determinat să muncesc şi mai mult ca nu cumva s-o dezamăgesc.
Cel mai mult am apreciat că pe lângă faptul că îşi făcea exemplar datoria la
catedră, în multe ceasuri trudnice s-a aplecat cu multă migală şi asupra altor activităţi
5

cuprinse în diferite proiecte educaţionale şi parteneriate. Îi datorez plăcerea de a
munci pentru că ea ne-a oferit bucuria de a căuta, de a descoperi şi de a înţelege!
Toate aceste calităţi îşi fac loc într-un suflet plăpând, de mamă a tuturor
elevilor dar şi a mea. Nu pot decât să-i mulţumesc pentru încrederea avută în mine şi
pot afirma că fără ea, fără profesoara de limba şi literatura română, nu aş fi putut să
fiu ce sunt acum – un începător în tainele creaţiei.

Lecţia de bucurie
Timu Alexandra, clasa a-VIII-a
Este o dimineață colorată de primăvară. Triumfătorul soare își face apariția pe
eternul albastru al cerului, încălzind sufletele oamenilor. Stau întins pe iarba moale și
mătăsoasă din fața casei, ca un covor cosmic, într-o deplină armonie cu peisajul
mirific din fața mea.
Sunt fericită că primăvara, fiica cea mai tânără a bătrânului an, cea aducătoare de
bucurie și voie bună a sosit din nou la noi cu alaiul ei de flori, lumină și culoare.
Privesc! Privesc acest peisaj minunat pictat parcă de un celebru pictor.
Strămoșii spun că primăvara și cu iarna ar fi fost surori, având ca tată ,,Anul”. La
început se înțelegeau de minune și petreceau cât mai mult timp împreună. Dar
acestea s-au despărțit când a sosit ,,Regina anotimpurilor” și le-a interzis să se mai
vadă, din cauză că iarna începea să acopere și lunile martie și aprilie, acestea ducând
la întârzierea primăverii sau chiar mai rău. Chiar și-n zilele noastre se mai poartă
lupte între ele, unii spun că se bat chiar pe tărâmurile noastre.
Personal vreau să învăț să mă bucur de primăvară, să nu trec cu vederea nicio
floare și nicio bucurie, cât de mică, potolindu-mi astfel foamea de frumos și
alungând orice urmă de tristețe din viața mea.
Admir păsările care brăzdează cu frenezie aerul în căutare de paie și alte
lucruri folositoare pentru cuib în care vor locui și își vor crește puii până când
anotimpul rece îi va amenința din nou. Sunt uimită de Zânele florilor ce zboară din
creangă în creangă pentru a-i ajuta pe copaci să-și etaleze mantia plăpândă de flori.
Printre firicelele de iarbă un gingaș și plăpând ghiocel cu clopoțelul de argint,
privește împrejur la razele soarelui. Izvoarele încep să depene amintiri adunate în
timpul iernii sub gheață. Zâna apei muncește din greu pentru a îndepărta gheața și se
asigură că apa va porni cu bine în natură.
Acum ochii îmi sunt dezorientați, nu știu ce loc să mai privească, grădina cusută cu
diferite culori și împodobită cu o mireasmă îmbătătoare sau pădurea de un veșnic
verde. Însă cel mai tare mă simt copleșită de valsul petalelor scuturate de vântul de
primăvară prin livezi și de legănarea lalelelor sub picurii grei de ploaie. Gândul că
această perfecțiune de nedescris este uneori ignorată și neînțeleasă de către oameni
mă întristează.. Ar trebui să fim mai atenți la lucrurile frumoase din jurul nostru, să
6

lăsăm din când în când grijile zilnice deoparte și să învățăm să ne bucurăm de natură
de la soare, de la plante și de ce nu chiar de la entuziaștii săi necuvântători.
De pildă, de curând o pisică bătrână și înțeleaptă de la mine din curte m-a
învățat că trei pași de alergare pe iarba verde nu strică niciodată. Așadar, în orice zi
însorită să ne oprim un moment din mersul zilnic și să zburdăm iar dacă nu putem
altfel măcar cu imaginația.
De la albinele care îmi vizitează stânjeneii care înfloresc timpuriu în grădină
am învățat că o aparentă pierdere a vremii este unul dintre cele mai mari câștiguri.
Astfel, cele mai harnice dintre zburătoare, după ce vizitează două-trei flori, se opresc
vreme de câteva secunde, pe câte o petală de floare, aproape nemișcate. Apoi,
pornesc din nou într-un zbor parcă mai grăbit și mai precis, ca și cum odihna la soare
le-ar fi încărcat niște baterii secrete. Dacă este să pierdem ceva primăvara aceasta,
atunci acel ceva să fie o oră, în care să lăsăm toate îndatoririle deoparte, lăsându-ne
privirea să se bucure de verde, mirosul de parfumul florilor și auzul de larma
păsărelelor.
De asemeni am mai învățat de la soare că zâmbetul este obligatoriu. Cred că în
anotimpul primăvara vom găsi destule motive de bună dispoziție și senin sufletesc
care să ne determine să zâmbim. La rândul ei, natura cea minunată ne va zâmbi în
fiecare zi, prin razele calde ale soarelui, prin stropii de ploaie, prin frunzulițele de un
verde crud, prin ciripitul păsărelelor.
Pentru mine, primăvara va avea întotdeauna un loc în suflet fiindcă ea
reușește să împartă de fiecare dată din săculețul său: culoare, voioșie, hărnicie și
gingășie.

7

Credinţa
Dumnezeu ne-a dat pe lume
O credinţă şi un nume.
Dumnezeu ne-a mântuit,
De câte ori am greşit.
Trebuie să-L respectăm,
Ca în Rai să ajungem.
Să Îi facem voia Lui,
Pentru a fi oameni buni

Povestea unui fulg de nea

Se spune că viaţa unui fulg de nea se sfârşeşte atunci când apar razele soarelui pe
pământ.
Odată a fost trimis un fulg dar nu de nea ci de cristal de ziceai că furase din
strălucirea multor stele de pe cer.
Sub lumina lunii strălucea mai tare decât toţi fulgii din lume. Dar ştiţi voi oare ce
făceau ei noaptea? Dansau şi cântau de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti. Fulgii
dansau veseli însă fulgul de cristal strălucea mai mult
decât toţi fulgii de nea. Însăşi Crăiasa Zăpezii a venit să
vadă şi le-a spus:
-Dragii mei, mi-a spus vrabia că v-a văzut dansând şi
cântând.
- Da, Înălţimea Voastră, răspunse vesel fulgul de cristal.
La lumina lunii fulgii s-au prins într-un dans
magnific astfel încât o mulţime mare de oameni priveau
fascinaţi dansul feeric al fulgilor. Încântaţi, toţi au
observat strălucirea fulgului de cristal şi priveau
înmărmuriţi spectacolul nopţii. Fulgul de cristal se opri
o clipă să se odihnească pe o frunză îngheţată şi fiind
foarte obosit a adormit pe loc. Se trezi a doua zi
mângâiat de razele călduţe ale soarelui. Încercă să
zâmbească însă puterile îi slăbeau încet, încet. Sub privirile celorlalţi fulgi de nea el
se topi încet, încet, lăsând altora bucuria de a dansa în lumina clarului de lună.
Viaţa unui fulg de cristal este pe cât de fascinantă pe atât de scurtă.

Ianoş Ionela, clasa a VI-a B
8

Cocorii
Din zarea cea luminoasă se zăresc şiruri lungi de cucoare care pleacă spre ţările
îndepărtate, pline de soare şi veselie. La noi e totul pustiu deoarece toamna cu
veşmânt uscat a pus stăpânire pe întreaga lume.
După ce o vară întreagă şi-au învăţat puii să zboare, acum rămân doar cu
frumoasa amintire plină de soare şi voie bună. Şi-au dorit să rămână la noi dar nu le
pot rezista zânei cu geruri şi gheţuri.
Noi regretăm plecarea lor dar nu le putem întoarce din drum. Iubim toate păsările
şi de aceea ne va fi dor de ele.
Cu bine păsărelelor!

Toplicean Emilia, clasa a-V-a B

De Paşte
Paştele-i o sărbătoare
Ce e plină de culoare.
Aşezate şi alese,
Ouăle stau pe mese.
Astăzi a-nviat Hristos
E un sentiment frumos,
9

Ce ne duce spre iubire
şi ne umple de uimire.
Cea mai mare sărbătoare
Este plină de culoare
Ne însufleţeşte viaţa
Seara şi chiar dimineaţa.

Floriştean Elena Florina, clasa a-VII-a

Cartea
Pagini îndoite,
Pagini răsfoite,
Cerneală aruncată,
Şi scrisă de-ndată.
Cuvinte înşirate,
Ca la paradă, frate!
Exerciţii alese
Şi probleme diverse.
Ilustraţii frumoase
Şi cuvinte drăgăstoase
Pe toate le regăseşti
În cărţi dacă le citeşti.
Moroşan Sânziana, clasa a-VI-a B

Visul
Vreau sub clar de lună
Să visăm împreună
Să-mi citeşti în stele
Gândurile mele.
Farul nopţii tainic
Ne vegheze drumul
10

Fi-vom împreună
Pentru totdeauna.
Tu, prinţesa nopţii,
Luminează-mi viaţa
Să fiu lângă tine
Asta mi-e speranţa.

Speranţa
Credinţă, iubire, speranţă
E tot ce ne-a mai rămas
În sufletele-atinse aspru
De traiul nostru amar.
Speranţa mi-e Doamne la tine
Când greul apasă pe noi.
Priveşte-ne Doamne cu milă
Şi scapă-ne azi din nevoi.

Timu Alexandra, clasa a-VIII-a

Singur pe lume
Născut pe aşternutul moale
Sub stelele nepieritoare
Stătea cu ochii plini de viaţă
Avea în suflet o speranţă.
El a rămas fără de mamă
11

Îi era frig şi-i era teamă.
Nu ştia ce e o mângâiere
Prin părul moale-i trecea o adiere.
Sub salcia cea plângătoare
A fost lăsat să moară, oare?
Acest frumos, sărman copil,
Un îngeraş cu chip senin.
Din copilaşul mic şi drăgălaş
El a ajuns în Rai un îngeraş.
Iar îngerii s-au tot mirat
De ce părinţii l-au abandonat.

Iubire nemuritoare
Trezit în palma zorilor, cocorul
Se-ntinde şi îşi începe zborul
Şi-n inima lui se-nfiripă
O dragoste nemărginită.

În ciocul roşu, de ruşine
Sub lacrimile cristaline
Are o floare îmbujorată
Pentru zeiţa neuitată.

Şi-atunci inima lui cea de gheaţă
Se-nmoaie în faţa rândunicii
Zeiţa zorilor de zi
Mireasa lui, a inimii.

Cu ochii mari sub zarea cenuşie
Ia naştere marea iubire,
Între cocor şi rândunică
Nimeni n-avea ce să zică.
Căci amândoi chiar se iubeau
O mare dragoste-ncepeau
Şi-acum chiar dacă mai trăiesc
Să ştiţi că încă se iubesc.

Ceghe Irina, cl a-VI-a A
Eşti tu, mamă...
Sub un cer de-argint sclipit,
Văd faţa ta, ce-a înflorit
Dintr-un trandafir cu spini
Eşti tu, mamă, cu ochii plini.

Îţi văd faţa ta, cea plină de
noroc.
Cu trandafiri pe buze, oricând să
mă sărute.
Eşti tu, mamă, cu-o strălucireaparte.
Într-un codru de lumină,

Pe-o sferă mare şi de foc,
12

Îţi văd faţa ta senină.
Cu părul tău, cu aur presărat,
Eşti tu, mamă, cu-n suflet
fermecat.

Pe-o poartă de culori,
Văd faţa ta ca nişte flori.
Cu ochii cerului, ce mă păzesc
Eşti tot tu, mamă, cu tine măntâlnesc.

Patria
Într-un colţ al lumii depărtat,
Sub o boltă ce-i ţesută cu lumină
Unde cerul cel de foc încununat
Îşi întinde braţele cu lună plină.
Într-o-mpărăţie de mărgăritare
Unde miliarde de soldaţi încununaţi
Cu podoabe de argint îngreunaţi
Zgârie întreaga lume-nălţătoare.
Într-o mare-ntreagă şi bogată
Stau înşiruite-n rând deodată
Aplecându-se-n a lor greutate
Încununate cu boabe-mbelşugate.
Din universul cel mare de metal
Cad picuri mari şi de cristal.
Din senin, un arc de culori formă ia
Traversând în lung şi-n lat patria.
Într-o lume de lumină plină
Îţi găseşti cu siguranţă liniştea deplină.
Unde bogăţia cea nesfârşită
E mereu pentru mulţi o ispită.
Chiuş Magdalena, clasa a-VII-a A

Oare cui să-i mulţumesc?
Această întrebare neînţeleasă şi foarte scurtă, stârneşte mereu o
confuzie uriaşă în mintea multora.
13

Mintea mea cea nesfârşită este asemeni unei case mari, mari, cu o
singură uşă şi cu milioane de ferestre. Fiecare fereastră deschide câte un
răspuns logic, ciudat sau haios. Şi aşa, am pornit să caut fereastra
potrivită ca să vă pot răspunde, deoarece nu vreau să vă dezamăgesc.
Dar cel mai mare duşman al meu este chiar un coridor lung care îmi
pregăteşte chiar acum multe surprize. Fiecare pas uriaş pe care îl fac,
dublează coridorul, apărând şi mai multe uşi care probabil că nu se vor
termina niciodată. Dar atunci, cum voi găsi fereastra potrivită şi cum
voi şti dacă este aceasta? Dar tocmai acum am realizat că au mai apărut
încă două uşi mari şi late, care cu siguranţă nu se lasă nici ele mai
prejos. Acum, coridorul cel imens s-a triplat iar eu mă tem că dacă nu
voi găsi uşa potrivită, voi rămâne mereu cu o piesă lipsă din puzzle-ul
minţii şi mai ales, nu vă voi răspunde la întrebarea voastră atât de scurtă
şi inofensivă, dar atât de bogată. Dar încep să nu mai aud acel ticăit
enervant care mă înnebuneşte şi o lumină puternică şi foarte mică mi-a
apărut în cale. Este cea mai mică fereastră din căsuţa mea şi este
singura pe care nu am încercat să o deschid.
Iar atunci toate ferestrele buclucaşe au dispărut ca prin minune,
lăsând în urmă doar mica mea fereastră. Apoi am privit cum mica
fereastră a explodat, împărţindu-se în miliarde de raze lungi şi subţiri
care împreună se reflectă, formând un peisaj. Este bine de ştiut că o
minte a mea, nu se dă bătută niciodată şi mereu se întrece cu
imaginaţia. Dar acum mintea îşi ia rolul în serios şi îmi demonstrează
încă o dată că pentru orice lucru sau fiinţă, găseşti mereu o mulţime de
feluri în care o poţi privi cu orice ochi. Mi-am dat seama că până şi
aerului, până şi soarelui şi apei şi pământului ar trebui să-i mulţumesc.
Ar trebui să-i mulţumesc aerului, care se joacă cu fel de fel de miresme,
ar trebui să-i mulţumesc soarelui, care bate atâta drum ca să-şi prelingă
braţele cele lungi şi calde şi ar mai trebui să-i mulţumesc pământului
care ne hrăneşte pe noi, ce rareori ne amintim de natura cea adevărată.
Însă aş putea continua aşa mereu, dar mă tem că nu îmi ajunge această
viaţă trecătoare care este doar o umbră. Dar oare nu aş putea scurta
această istorisire a unei întrebări scurte, dar cu răspunsuri infinite?
Mintea mea coace ceva chiar acum şi cred că până la urmă, răspunsul
va ieşi de undeva. Încet, răspunsul îşi face loc să iasă de sub
ascunzătoare. El a apărut ca prin magie, descoperit de imaginaţia, care
se simte copleşită de dor. Mereu, în orice fel de familie, rădăcina este
cea mai importantă, aşa că cel căruia trebuie să-i mulţumesc este chiar
creatorul. El a creat tot ce poate fi văzut şi nevăzut şi este evident că
este vorba de Dumnezeu. Acest ultim răspuns neaşteptat dă dovadă de
multă ambiţie şi răbdare.
Deşi această povestire este pe cât de lungă pe atât de încâlcită
în propriile ramuri, ea îţi dă fără să vrei mult de gândit.
14

Chiuş Magda,
clasa a-VII-a

Mama
Nici îngerul din cer
Nu ar putea măcar
Să îţi spună ce îţi cer
Şi ce vreau în dar.
Te vreau pe tine
Cu vocea ta blândă
Să mă iubeşti pe mine
Cu-o inimă caldă.
Am nevoie de tine
Tu eşti viaţa mea
Dacă tu nu vei fi
Voi duce-o viaţă grea.
Am nevoie de tine
Ca peştele de apă
Să te gândeşti la mine
La viitoarea-mi soartă.
Te voi căuta mereu
Oriunde vei fi
Ştiu că este greu
Dar te voi găsi.
Eşti ca un ghiocel
Ce-şi scoate capul afară
Are nevoie de el
O primăvară oarbă.
Cotoc Mihaela, clasa a-VIII-a B

15

Un colţ de rai
În anotimpul primăvara, câmpiile sunt pline de flori, una mai
gingaşă şi mai frumoasă ca cealaltă.
După ce iarna cea rece a plecat supărată, noi am rămas acum cu
veselie şi căldură. Mirele luminos al primăverii ne încântă cu razele sale
pline de puritate şi prospeţime.
Ochii verzi pe care-i deschide primăvara ne încântă şi ne umplu
sufletele de lumină. Copacii sunt plini de flori. Salcâmii înalţi par nişte
candelabre uriaşe cu atâtea lumini câţi struguri albi au.
Mii de păsări călătoare se întorc acasă. Eu le privesc cu drag şi mă
bucur că natura a reluat farmecul ei de odinioară. Fluturi gingaşi şi
zglobii saltă din floare în floare. Îmi zâmbesc prietenoşi şi mă fac să fiu
mândră de locul în care m-am născut, de tot ce văd, ce simt pentru acest
loc.
Pe marginea râului, greierii şi toate celelalte insecte dau un concert
asurzitor. Apa clocoteşte atât de vesel de parcă şi-ar dori şi ea să
danseze împreună cu toţi cei care participă la concert.
Păsările, măiestrele lumii, au puişorii mici iar ochişorii lor sunt ca
nişte mărgele negre. Inimile le bat ca ceasornicul. Ei sunt înfăşaţi întrun puf galben şi frumos.
În pădure se aud răcnetele aspre ale unor jivine care picură în
sufletele oamenilor o uşoară înfiorare. Dar când secera albă a lunii
poposeşte pe cerul plumburiu al nopţii, totul devine altfel.. Natura
ascunde multe mistere nebănuite pentru noi
oamenii dar şi pentru vieţuitoarele ei.
Poate că noi oamenii nu le dăm atenţie
micilor vieţuitoare, dar ele uneori sunt mult
mai importante decât noi. Şi nu cred că aţi
înţeles ce am vrut să vă spun, dar vă dau un
exemplu: dacă nu ar fi albinele noi am mai
mânca miere? Dar aşa suntem uneori noi
oamenii, nu preţuim cu adevărat natura, nu o
protejăm suficient şi astfel toate aceste
lucruri au urmări grave asupra vieţii şi
sănătăţii noastre.
Întreaga natură are în fiecare colţ al ei
un farmec aparte. În pădure domneşte
liniştea, câmpiile sunt pline de flori, grădinile
cântă de bucurie, totul este unic şi minunat!
16

Iubiţi natura şi bucuraţi-vă de ea!
Moroşan Andreea,
clasa a-V-a B

Dans cu florile de mai
În sfârşit a venit şi luna mult aşteptată de copacii care erau pregătiţi să
înmugurească şi să înflorească, de păsările care nu mai aveau răbdare să
ajungă din nou acasă, de florile care s-au plictisit să stea amorţite şi fără de
culoare. Gâzuliţele au început din nou dansul lor în zbor.
Privind aceste schimbări miraculoase am început să îmi imaginez că
eram mic cât o floare. Miresmele îmbietoare ale florilor erau mult mai
puternice aici. Iarba înaltă şi deasă se întindea la nesfârşit iar copacii păreau
că străpungeau cerul senin şi curat. În timp ce înaintam prin iarba deasă şi
înaltă am întâlnit nişte flori care m-au întrebat:
-Cine eşti? De unde vii?
-Sunt un om şi vin din lumea oamenilor.
- Un om atât de mic? Se mirau ele.
-Da, am fost micşorat şi nu ştiu cum să revin la normal.
-Te vom aduce noi la normal dacă ne vei ajuta şi tu cu ceva.
- Da, o să încerc
- Vezi tu, Tărâmul Florilor nu se rezumă doar la partea aceasta viu colorată şi
plină de viaţă. mai este o parte întunecată şi fără de viaţă. Acolo este un
trandafir roşu cu ghimpii de oţel care vrea să pună stăpânire şi pe partea
aceasta a tărâmului. Dacă îl vei convinge să ne lase în pace te vom readuce la
mărimea normală.
M-au condus până la marginea tărâmului întunecat şi mi-au zis:
-De aici trebuie să te descurci singur. Ţine minte, ca să găseşti trandafirul
trebuie să te iei după petalele căzute pe jos.
Urmând petalele de trandafiri printre florile şi firele de iarbă care îmi
cereau ajutorul am ajuns la un castel înconjurat cu un zid de spini. Cu multă
greutate am trecut de zid şi am pătruns în castel. Castelul era uriaş şi
înfiorător, avea atâtea camere încât mă pierdeam în ele. După mult timp de
mers am ajuns în sala tronului. Acolo era un trandafir mult mai mic decât îmi
imaginasem eu. L-am întrebat atunci cu mirare:
- De ce vrei să pui stăpânire pe tărâmul
celorlalte flori?
- Deoarece mă simt singur iar celelalte flori mă
consideră un ciudat şi le este frică de ţepii mei.
-Vino şi tu şi o să locuieşti cu ele acolo.
- Bine, voi veni.
- Dar să nu mai încerci să pui stăpânire pe ele.
17

Când am ajuns acolo, toate florile s-au ascuns. Am încercat să le explic că
trandafirul s-a schimbat, că nu mai reprezintă niciun pericol pentru ele.
Atunci ele l-au acceptat cu bucurie în mijlocul lor, sărbătorind cu mult fast
evenimentul. În cele din urmă şi-au amintit şi de mine şi onorându-şi
promisiunea m-au readus la mărimea normală. Mi-am luat rămas bun şi am
plecat cu inima împăcată că în Tărâmul Florilor domină din nou pacea şi
armonia.
Păscuţoi Maria, clasa a-VII-A

Anotimpul reînvierii
Este primăvară. Soarele mângâie pământul cu razele sale calde şi
fine. Copacii zâmbesc de bucurie căci păsărelele s-au întors înapoi la
noi din ţările calde, după ce un anotimp întreg ne-au lăsat să ne uscăm
de dorul cântecului lor suav şi dulce.
Munţii parcă întineresc când văd că primăvara şi-a făcut din nou
apariţia şi a adus odată cu ea cele mai frumoase culori şi cele mai
paşnice gânduri care ne oferă liniştea sufletească necesară. Câmpiile îi
mulţumesc fiicei cele tinere pentru haina verde ţesută cu flori colorate
şi parfumate. Brazii sunt asemenea unor ostaşi grijulii ce păzesc în
tăcere secretele nedesluşite
ale pădurii care poartă zale
ascuţite şi verzi de care îţi
este foarte greu să te atingi.
Cerul este senin şi pur ca
niciodată încât parcă vraja
albastrului ce îl cuprinde
emană o stare de bunătate şi
linişte.
Animalele
îi
mulţumesc cu sinceritate
naturii, pentru întoarcerea ei
mult aşteptată, deoarece au
stat un anotimp întreg sub
stăpânirea orbitoare a gerului
şi a gheţii. Florile nu îşi pot
găsi cuvintele de laudă pentru
măreţul soare căruia îi surâd
neîncetat
ca
semn
al
mulţumirii faţă de el şi de
săgeţile lui de lumină care lau readus la viaţă.

18

Oamenii şi-au curăţat sufletul, şi au început bucuroşi şi plini de
viaţă treburile câmpului.
Totul este într-o continuă mişcare, datorită lucrurilor din viaţa
noastră, cărora le mulţumim mereu dar trebuie să ţinem cont că pe toate
acestea le-a înfiinţat Dumnezeu şi Lui trebuie să-i mulţumim din tot
sufletul nostru ori de câte ori avem ocazia.
Diaconescu Andrada, clasa aVII-a

Povestea bătrânului
Era o noapte ca-n poveşti iar gerul cel aprig încolţea fiecare
ţinut. Toate drumurile cele îngheţate erau asaltate de jucăuşii copii.
Cerul părea doar o imensitate neagră, goală şi ştearsă. Luna era ascunsă
după munţii care păreau că sfâşie cerul. Din vârful muntelui am admirat
până la vale toate căsuţele cele mici şi fumegânde. Plimbării cu sania îi
veni sfârşitul, iar copiii cei neastâmpăraţi porneau pe drumul fiecăruia,
însă cei mai mulţi o luau pe o uliţă luminoasă şi îngheţată. Acolo zeci
de felinare luminoase stăteau mândre şi aşezate în rând. Copiii au
observat o umbră mare care s-a apropiat de ei. Această umbră
înfricoşătoare era un bătrân ghebos şi slăbuţ, ce-şi purta anii în barba lui
cea lungă. Micul bătrân care era întocmai ca un spiriduş, îi întrebă pe
copii dacă nu vor să asculte o poveste. Aceştia, bucuroşi, săriră toţi în
sus şi se aşezară în jurul lui. Bătrânul începu să scotocească prin cartea
minţii:
- Cu multă vreme în urmă, pe când sărăcia cea nemiloasă încolţea
fiecare casă iar castelul din poveşti era în mijlocul satului, exista un
împărat ursuz care avea o fată de unsprezece ani. Aceasta era nefericită
din cauză că nu avea niciun prieten. Privea cum copiii sărmani alergau
şi se jucau nestingheriţi. La palat exista un om care sculpta în lemn.
Acest om iubea foarte mult copiii şi îşi dorea să alunge tristeţea de pe
chipurile lor. Era atât de ocupat cu căutarea cheii fericirii copiilor, încât
nu şi-a dat seama că o pisică vărgată şi frumoasă se mişca nestingherită
în jurul lui. Omul se uită mai aproape la mica pisicuţă şi dintr-o dată o
idee strălucită i se întipări în minte. A luat-o pe mica lui sursă de
inspiraţie şi a dus-o acasă la el, a aşezat-o pe un scaun şi i-a spus să nu
se mişte. A început prin cioplirea unui trunchi subţire de copac iar după
multă muncă a ieşit sora geamănă a felinei. A observat un copil mic şi
sărman care plângea şi i-a dat-o lui. Un zâmbet mare şi larg a renăscut
pe chipul copilului. După acestea, artistul nostru a realizat mai multe
figurine, pe care se gândi să le picteze şi nu a făcut doar pisici, a mai
făcut şi căţei, căluţi şi alte animale. Imaginaţia lui îl purta până la
imposibil iar el se bucura atât de mult când vedea zâmbete. S-a gândit
apoi că dacă sunt pentru joacă atunci se vor numi jucării. Întreg tărâmul
19

era cufundat în veselie şi bucurie. Toţi copiii aveau acum jucării dar o
mică prinţesă le ducea dorul, însă într-o zi ea se rugă să-i dea şi ei o
jucărie. şi omul îi răspunse:
- Eu am dat jucării copiilor săraci iar tu eşti mai bogată decât toţi la un
loc, dar pentru că m-ai rugat atât de frumos, ţi-o dau.
Astfel aşa a continuat el să-i facă fericiţi pe copii până a murit.
- Şi aşa, copii, au fost inventate jucăriile. V-a plăcut povestea?
- Da, răspunseră toţi în cor şi îşi continuară fericiţi drumul spre casele
lor.
Ivanovici Iulia, clasa aVIII-a

Povestea unui fulg de nea
Se spune că viaţa unui fulg de nea se sfârşeşte atunci când apar
razele soarelui pe pământ. Odată a fost trimis un fulg dar nu era de nea
ci de cristal de ziceai că furase din strălucirea multor stele de pe cer.
Sub lumina lunii, noaptea, strălucea mai tare decât toţi fulgii din lume.
Dar ştiţi voi oare ce făceau ei noaptea? Dansau şi cântau de-ţi era mai
mare dragul să-i priveşti. Fulgii dansau veseli însă fulgul de cristal
strălucea mai mult decât toţi fulgii de nea. Însăşi Crăiasa Zăpezii veni
să-i vadă şi le spuse:
-Dragii mei, mi-a spus vrabia că v-a văzut dansând şi cântând.
-Da, Înălţimea Voastră, răspunse vesel fulgul de cristal.
La lumina lunii, fulgii dansau într-un dans magnific, însă fulgul de
cristal strălucea mai puternic. A apărut o mulţime de oameni care
priveau fascinaţi dansul feeric al fulgilor. Încântaţi, au observat
strălucirea fulgului de cristal şi priveau înmărmuriţi spectacolul nopţii.
Fulgul de cristal se opri o clipă să se odihnească pe o frunză
îngheţată. Obosit, într-un târziu a adormit. S-a trezit a doua zi mângâiat
de razele călduţe ale soarelui. Încercă să zâmbească însă puterile îi
slăbeau încet, încet. Sub privirile celorlalţi fulgi de nea, el se topi încet,
încet, lăsând altora bucuria de a dansa în lumina clarului de lună. Viaţa
unui fulg de cristal este pe cât de fascinantă pe atât de scurtă.

20

Olar Raluca,
clasa a - V- a B

Misiunea norilor
Afară se simte vântul care adie uşor, legănând copacii, făcându-i
parcă să danseze. Soarele mare şi roşu ca o sferă de foc ne mângâie
uşor ca o mamă iubitoare. În depărtare, pe infinitul cerului, nişte nori,
parcă din puf, mărşăluiesc într-o paradă. Dintr-o dată se opresc brusc iar
din cer cad picuri mari de cristal care au datoria de a uda pământul.
Pământul uscat de mângâierile Soarelui care îl iubea ca pe un frate,
aşteaptă să fie adăpat de ploaia cea hrănitoare. Insectele caută apa
rămasă pe frunze şi iarbă, care le-ar fi potolit setea. Picurii de cristal
dansau frenetic şi se scurgeau în pământul însetat. Nu a durat mult iar
norii şi-au continuat marşul, bucuroşi că şi-au îndeplinit misiunea până
la capăt. După ce ploaia a început, soarele îşi făcu din nou apariţia pe
cer. De nicăieri răsări un curcubeu multicolor şi mare care părea a fi o
poartă spre o altă lume magică şi plină de aventuri.
Acum tot peisajul părea opera unui mare pictor.

Simirea Ana Maria,
clasa a - VI- a A
21

ACTIVITĂŢILE NOASTRE COMUNE
– 5 octombrie 2012 –
Întâlnire cu fiul satului, scriitorul Andrei Patraş

- Activitate culturală desfăşurată în cadrul proiectului ,,Cultură prin
cunoaştere TIC- prof. organizator Timu Cristina, grup ţintă- membrii
Cenaclului Aspiraţii.

22

Din umbra brazilor, din freamătul codrilor, s-a născut la 28
septembrie 1969, în comuna noastră, Andrei Patraş.

,,Dintre cei care vin, Andrei Patraş este singurul a cărui
ambarcaţiune cu pânze, făcută din papirus, înaintează limpede pe o
mare alcătuită din sunet şi culoare. El este un
destin pentru care arta înseamnă suflet. ”
(Nichita Danilov, ,,Contrapunct”- martie 1996)
A abordat liric marile teme.
Referindu-se la trecerea timpului, poetul
mărturisea:
,,Vremelnică-i viaţa/ şi n-o avem pe-a doua
ca ceaţa, ca fumul, ca visul, ca roua.”
23

Destul de timpuriu îşi pierde tatăl. Lacrimile scrâşnesc cerând parcă
socoteală cerului.
,,De ce, Doamne? De ce?... Dar cerul tace, imun parcă la strigă spre
nepătrunsul lui. În schimb lacrimile au născut poezie:
,,Bătrâne, soarele-a trecut de-amiază
Şi păsări mari se duc peste pădure,
Au năpădit ograda ierburi sure
Şi stâlpii casei, tată, sângerează.”
(Basm)
Pe mama n-a uitat-o niciodată....
,,Cine-ţi ţine calea, mamă,
şi îţi cere-ntruna vamă?
Cin te-aţine pe poteci,
Nu te lasă ca să treci
puntea peste-o apă neagră?
Am crezut că pare şagă...”
( Doină, VII)
Dorul de meleagurile natale îl urmăreşte permanent. Şi astăzi,
paşii îl poartă mereu spre casa părintească, dar nu mai este nimic ca
înainte. Codrul tremură şi plânge...
,,Pe unde-am iubit
Câmpu-i vestejit.
Pe unde-am pornit
Codru-i desfrunzit
şi vântul străbate
a pustietate
şi-i pleacă în cale
ramurile-a jale.”
(Doină, II)
De fapt, poezia lui Andrei Patraş e un lung şi nesfârşit dor de
mamă, de tată, de baştină, un dor nemărginit de toate...
Profesorul universitar Dumitru Irimia afirma că ,, Andrei Patraş
are fibră de poet adevărat”, astfel încât se cuvine să-i închinăm lui
Andrei Patraş, versurile marelui poet, Grigore Vieru:
,,Doamne, nu-nchide cartea Poetului cu nepăsare,
24

Ci las-o deschisă pentru copiii mei,
Să se pătrundă de-nţelepciunea atotştiutoare
Şi de iubirea din ochii tăi.”

Popa Tanda- tândălitură sau recunoştinţă?
Pornind de la întrebarea: Avem nevoie de modele în viaţă?,
elevii clasei a VIII-a s-au străduit să răspundă, apelând cu încredere la
modelele oferite de literatură. Ei au ales să facă un talk-show intitulat
Popa Tanda- tândălitură sau recunoştinţă, în cadrul căruia şi-a expus
mai întâi punctul de vedere protagonistul întâmplării, Părintele
Trandafir apoi s-au schimbat păreri contradictorii între reprezentanţii
comunităţii şi cei ai bisericii. Atmosfera a fost destul de încinsă.
25

În final s-a putut concluziona că Părintele Trandafir este un
model demn de urmat de către fiecare. Slavici a construit acest personaj
pentru a evidenţia rolul preoţilor care prin puterea exemplului personal
a reuşit să schimbe mentalitatea înapoiată a unei colectivităţi.

,, Şi ei au nevoie de cărţi ”
Activitate de voluntariat în cadrul Cenaclului ,,Aspiraţii” organizată
în parteneriat cu clasa a IV-a B de la Şcoala Mironu
Membrii Cenaclului,,Aspiraţii” au donat cărţi copiilor de la
Mironu, având drept ţel cuvintele lui Voltaire:
26

,, Cu cărţile se întâmplă ca şi cu focul de pe vetrele noastre; iei
acest foc de la vecin, îl aprinzi la tine, îl dai altora şi astfel e al
tuturor.”

Se ştie că în preajma Crăciunului, milioane de oameni trăiesc taina unui
miracol ce nu poate fi explicat.
Bradul strălucitor, familia adunată în jurul lui, colindele,
lumânările pe care le aprindem în brad şi care iau foc şi din gândurile şi
din dorinţele noastre...
Un miracol care se repetă cu aceeaşi emoţie an de an.
Ca să existe Crăciunul, încercaţi să faceţi o faptă bună, să
aduceţi zâmbetul pe faţa cuiva, printr-un gest cât de mic! Donaţi o
carte, căci aşa cum afirma N.Manolescu în cartea Cititul şi scrisul:
,,Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută”

27

Concurs omagial Mihai Eminescu
- 163 de ani de la naşterea poetului -

28

În cele din urmă juriul a deliberat...

Câştigătorii s-au remarcat....

29

GRIGORE VIERU ŞI MIHAI EMINESCU – DOUĂ
DESTINE LEGATE PRIN FIRE NEVĂZUTE
,,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” –

aşa se definea poetul Grigore Vieru,
maestru al cuvântului, iubitor de plai,
de limbă şi de neam. A iubit poporul
român până la lacrimi şi şi-a consacrat
întreaga
sa
viaţă
copiilor,
îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o
operă monumentală, de o muzicalitate
şi-o frumuseţe rară. Pentru ca o operă
să poarte un nume, să aibă o carte de
identitate, e nevoie însă să fie
asimilată, apropriată de către nişte
lectori binevoitori.
Pentru a păstra vie candela nemuririi creaţiei Domniei Sale am
organizat în data de 14 februarie 2013, ziua în care Poetul Grigore
Vieru ar fi împlinit 77 de ani, în cadrul Cenaclului ,,Aspiraţii” pe care-l
conduc o activitate de cinstire a Poetului. Şi pentru că ziua aceasta stă
sub semnul dragostei am încercat să deschid în mod inedit cheia acestui
univers vierian. Am confecţionat inimioare cuprinzând versurile unor
poezii de dragoste( ,,De ce-ai fi tristă”, ,,Vreau să te văd”) . Inimioarele
au fost decupate, astfel încât o primă sarcină a constat în potrivirea
versurilor de pe bucăţile de inimă decupate şi recitarea lor.
Reconstituirea inimioarelor a fost un bun prilej pentru constituirea
grupurilor de lucru. După o prezentare PPT cu privire la aspecte din
viaţa şi activitatea scriitorului, elevii au aflat despre Grigore Vieru că
este un poet liric, cu o sensibilitate mare care a dedicat poezii sufletului
omenesc, poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al
izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre. Întreaga creaţie a poetului
e străbătută de multă lumină şi omenie, de un cuceritor lirism. Toate
acestea o fac să aibă un ecou viu in inima cititorului.
George Călinescu afirma cândva că ,,poezia are lumea ei, aşa
cum un continent are flora şi fauna lui.” Parafrazând spusele marelui
critic literar, putem afirma că Grigore Vieru şi-a creat propria lume.
Elevii au încercat să pătrundă în această lume, grupaţi în funcţie de
temele cele mai importante ale creaţiei acestuia şi încercând să-şi
exprime opinia cu privire la mesajul textelor primite. Inspirându-se din
acest univers au încercat să creeze caligrame pe temele menţionate.
<<Marele lui model liric şi moral este Eminescu. (,,Eminescu
este izvorul; este lacrima de foc a Universului”) iar cântecul îi pare a
30

fi ,,sufletul urgent al vieţii omeneşti”>>, afirma Eugen Simion.
Profesiunea de credinţă a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a
sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat
astfel şi asupra sa, Grigore Vieru fiind astăzi un poet-simbol al
Basarabiei, cel mai mare şi mai iubit poet contemporan român

basarabean.

31

Am realizat şi caligrame

32

COLECTIVUL DE REDACŢIE
REDACTORI:
33

ALEXANDRA TEODORA TIMU
IOANA POPESCU
MAGDALENA CHIUŞ
ANDRADA DIACONESCU
IRINA CEGHE

CONSULTANT
TEHNOREDACTARE:
PROF. FEDOROVICI MIHAI

Prof. MIHAELA CRISTINA
TIMU

34